Managementul Crizelor In Zona Extinsa a Marii Negre
CUPRINS
INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………………………….p. 3
CAPITOLUL I – MEDIUL DE SECURITATE ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE………………………………………………………………………………………………………………………………..p. 6
1.1. Delimitări conceptuale: regiunea Mării Negre……………………………………………………………………………………………………………………………………..p. 6
1.2. Actorii din regiune, principalele crize si conflicte…………………………………………………………………………………………………………………………………p. 16
1.3. Importanța geopolitică a zonei Mării Negre…………………………………………………..p. 36
1.4. Riscuri și amenințări pentru securitatea regiunii extinse a Mării Negre………….p. 42
1.5. Importanța geostrategică a Caucazului și dinamica relațiilor regionale………….p. 53
CAPITOLUL II – STRATEGIA NATO ȘI UE ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE………………………………………………………………………………………………………………………………..p. 56
2.1. UE și managementul integrării regionale……………………………………………………….p. 56
2.2. Politicile Uniunii Europene pentru regiunea extinsă a Mării Negre……………….p. 65
2.3. Tratatul de la Lisabona și noua arhitectură de securitate europeană……………….p. 69
2.4. Strategia NATO în regiunea extinsă a Mării Negre……………………………………….p. 71
CAPITOLUL III – MANAGEMENTUL COOPERĂRII ÎN REGIUNEA MĂRII
NEGRE ȘI PERSPECTIVELE INTEGRĂRII REGIONALE…………………………………p. 74
3.1. Cooperarea economică, politică și militară …………………………………………………….p. 74
3.2. Interesele României în regiune……………………………………………………………………….p. 76
3.3. Securitatea și resursele energetic…………………………………………………………………….p. 79
CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………………………….p. 81
LISTA CU ABREVIERI……………………………………………………………………………………………………p. 83
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Instituționalizarea ideii unei zone distincte a Mării Negre are profunde implicații atât pentru specialiștii în relații internaționale și istorici, cât și pentru decidenții politici. La peste cincisprezece ani de la prăbușirea comunismului, analiștii continuă să folosească aceleași concepte în analiza geopolitică și geostrategică a Europei: Europa Occidentală, care dorește integrarea în diversele forme de cooperare pe care le-a creat; Europa Centrală urmarind extinderea ariei de securitate și stabilitate, Europa de Est și Sud-Est, la finalul procesului de integrare. Totuși, în prezent, se operează cu noi sintagme, aduse la rangul de concepte: regiunea extinsă a Mării Negre, identitatea regională Marea Neagră – Caucazul de Sud, europenizarea stadială etc. Rolul lor este atât de a cuprinde și explică o serie de fenomene ce se manifestă în acest colț de lume, cât și de a racorda regiunea la evoluția mediului internațional de securitate.
Zona Mării Negre devine tot mai importantă pentru Statele Occidentale. Este dovedit faptul că țările și popoarele din regiunea Mării Negre împărtășesc aceeași istorie și civilizație ce le leagă inevitabil de Europa și de comunitatea transatlantică. Statele Occidentale pot și trebuie să-și intensifice relațiile cu aceste țări, continuând în același timp să dezvolte un nou parteneriat cu Rusia, cea mai mare putere litorală a Mării Negre. Pornind de la agenda încărcată a comunității euro-atlantice, începând de la căderea comunismului, s-au alocat puțin timp și puține resurse politice pentru a aborda regiunea extinsă a Mării Negre. Sarcina de ancorare și integrare a Europei Centrale și Răsăritene, administrarea consecințelor războaielor din Balcani și așezarea acestor țări pe un drum orientat către integrarea europeană s-au transformat în sarcini permanente. De altfel, Rusia va avea cel mai mult de câștigat din generalizarea prosperității și securității în zona Mării Negre. NATO și UE sunt decise să aprofundeze în continuare relația lor cu Federația Rusă, astfel încât o posibilă strategie de cooperare în zona Mării Negre oferă noi oportunități de a dezvolta acest parteneriat.
Lucrarea este construită în jurul unui întrebări cheie cu care se confruntă în prezent comunitatea euro-atlantică: ar trebuie Statele Unite și Europa să se dedice includerii țărilor din zona extinsă a Marii Negre în comunitatea euro-atlantică? Aici părerile sunt împărțite. Pe lângă voci care insistă asupra faptului că unificarea europeană s-a realizat deja și extinderea NATO și a Uniunii Europene ar trebui în consecință să fie oprită, există și altele care consideră că acest lucru ar fi de dorit.
În același timp, Marea Neagră reprezintă o nouă interfață între comunitatea euro-atlantică și Orientul Mijlociu. Stabilitatea și securitatea regiunii reprezintă o componentă importantă a proiectului de aprofundare a relațiilor cu Orientul Mijlociu și totodată de modernizare a acestei regiuni. Diversitatea culturală, etnică și socială a Mării Negre își găsește corespondentul în multe părți ale Orientului Mijlociu, între popoarele care locuiesc pe țărmurile Mării Negre și cele din regiunea Orientului Mijlociu existând legături extrem de solide.
O problemă extrem de spinoasă o reprezintă strategia statelor occidentale de rezolvare a conflictelor și de extindere a cooperării regionale – găsirea modalităților de rezolvare a “conflictelor înghețate” care afectează regiunea, întârziind procesul de integrare în organizațiile occidentale și împiedicând cooperarea regională. Trebuie tratată natura conflictelor înghețate și rolul pe care îl joacă puterile exterioare, analizând în același timp modalitățile prin care Statele Occidentale ar trebui să regândească politicile anterioare pentru a putea contribui la rezolvarea acestor conflicte prin intermediul unei noi strategii dedicate acestei regiuni.
De peste un deceniu, securitatea internațională se confruntă cu tendințele de fragmentare din regiunea Mării Negre, iar în particular, securitatea Europei – cu o dilemă geopolitică în relația sa cu acesta: integrare și creare de stabilitate versus dezintegrare și conflicte latente. Se pare că răspunsul la aceste provocări se află în cooperarea internațională bazată pe patru elemente principale: spirit de parteneriat, sprijin și respect reciproc, crearea de oportunități pentru cooperare regionalasi relații pozitive și constructive cu guvernele din regiune.
Alegerea temei acestei cercetări se justifică cel puțin din două motive. În primul rând, subiectul este de mare actualitate în contextul transformărilor sistemului internațional contemporan și a redistribuirii puterii între actorii din sistem, pe fondul sporirii insecurității și amenințărilor multidimensionale în condițiile globalizării. Din acest punct de vedere, UE este considerat un actor întârziat în gestionarea securității internaționale întrucât a adoptat o viziune comună privind managementul crizelor internaționale abia la începutul secolului XXI. Deși încă din 1992, Declarația Uniunii Europei Occidentale semnala oportunitatea implicării statelor membre în intervenții militare care ieșeau din sfera apărării reciproce, instrumentele specifice de punere în practică a unei politici de securitate și apărare europeană, au fost formulate și introduse în cadrul juridic comun abia de Tratatul de la Amsterdam (1999). Dezvoltarea bazei instituționale și a cadrului decizional necesar în politica externă comună nu a fost, însă, un demers facil, iar entuziasmul liderilor europeni a fost adesea contrazis de rezultate neconvingătoare. Totuși, pe parcursul deceniului trecut, UE s-a alăturat eforturilor comunității internaționale de a gestiona crizele internaționale, fie din motive umanitare, fie datorită angajamentelor asumate față de SUA, ONU sau OSCE, fie deoarece a creat așteptări de a acționa din partea actorilor locali, fie din motive geopolitice, cum a fost cazul în vecinătatea imediată (Balcanii de Vest, Orientul Mijlociu). Este de așteptat ca, prin ratificarea Tratatului de la Lisabona, care a creat premisele unei prezențe mai unitare a UE pe plan internațional, acțiunile UE să se ridice la nivelul aspirațiilor statelor membre și al așteptărilor create.
În al doilea rând, alegerea temei de cercetare se datorează constatării faptului că asocierea UE cu practicile de management al crizelor internaționale este un domeniu insuficient explorat în literatura de specialitate din România, dar cu potențial ridicat de dezvoltare. Se remarcă tendința autorilor români de a trata implicarea UE în managementul crizelor internaționale preponderent prin studii de caz și din perspectivă militaro-strategică, punând accent pe rolul instituțiilor internaționale de securitate. Este evident, astăzi, că deși UE este apreciată ca partener-cheie în cadrul operațiilor NATO, activismul său pe plan internațional nu poate fi judecat exclusiv din perspectiva puterii hard. Dimpotrivă, avantajul competitiv al intervențiilor UE alături de ceilalți actori internaționali constă în promovarea unui cadru normativ de conduită pe baza valorilor intrinseci, iar această abordare complementară face din UE un partener indispensabil. Din acest motiv, constatăm lipsa unor lucrări cuprinzătoare, bazate pe o abordare interdisciplinară a managementului crizelor și soluționării conflictelor internaționale, și care să pună accent pe cooperarea multilaterală ca soluție alternativă de asigurare a securității și construire a încrederii, în locul metodelor coercitive. Acest stadiu de cunoaștere oferă o nișă în sfera cercetărilor actuale.
Structura lucrării este alcătuită din trei capitole: I. MEDIUL DE SECURITATE ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE; II. STRATEGIA NATO ȘI UE ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE; III. MANAGEMENTUL COOPERĂRII ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE ȘI PERSPECTIVELE INTEGRĂRII REGIONALE. În cadrul fiecărui capitol, sistematizarea informațiilor și a cadrului analitic ne-a permis structurarea pe patru respectiv cinci subcapitolele aferente.
CAPITOLUL I – MEDIUL DE SECURITATE ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE
Delimitări conceptuale: regiunea Mării Negre
Când vorbim de Marea Neagră, înțelegem alături de litoralul stăpânit de-a lungul Mării Negre și cu gurile Dunării, putința de afirmare în lume, dreptul legitim al poporului român de a se putea afirma pe plan internațional. Dacă facem o analiză geoistorica, putem afirma că Marea Neagră a fost foarte ospitalieră, încă din antichitatea îndepărtată, bucurându-se de o
faimă pozitivă,în profida furtunilor care o traversează.
Deși închisă din toate părțile, strâmtorile i-au ispitit pe corăbierii antichității, să încerce necunoscutul, prin exercitarea spiritului de aventură și a poftelor de câștig. Marea Neagră înseamnă dincolo de considerentele geografice, un paradox geopolitic, explicația constând, după cum am văzut, în îndelungata istorie a acestui bazin maritim. Marea Neagră unește și separă două mari religii-doua mari culturi și mentalități: nordul ortodox și sudul islamic.
Marea Neagră este o mare semi-deschisă, prezentând o particularitate ce derivă sistemul celor două strâmtori, Bosfor și Dardanele, despărțite prin Marea Marmara. Este un punct de interes ale României, Bulgariei, Turciei, Georgiei, Rusiei și Ucrainei. Interesele acestudii de caz și din perspectivă militaro-strategică, punând accent pe rolul instituțiilor internaționale de securitate. Este evident, astăzi, că deși UE este apreciată ca partener-cheie în cadrul operațiilor NATO, activismul său pe plan internațional nu poate fi judecat exclusiv din perspectiva puterii hard. Dimpotrivă, avantajul competitiv al intervențiilor UE alături de ceilalți actori internaționali constă în promovarea unui cadru normativ de conduită pe baza valorilor intrinseci, iar această abordare complementară face din UE un partener indispensabil. Din acest motiv, constatăm lipsa unor lucrări cuprinzătoare, bazate pe o abordare interdisciplinară a managementului crizelor și soluționării conflictelor internaționale, și care să pună accent pe cooperarea multilaterală ca soluție alternativă de asigurare a securității și construire a încrederii, în locul metodelor coercitive. Acest stadiu de cunoaștere oferă o nișă în sfera cercetărilor actuale.
Structura lucrării este alcătuită din trei capitole: I. MEDIUL DE SECURITATE ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE; II. STRATEGIA NATO ȘI UE ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE; III. MANAGEMENTUL COOPERĂRII ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE ȘI PERSPECTIVELE INTEGRĂRII REGIONALE. În cadrul fiecărui capitol, sistematizarea informațiilor și a cadrului analitic ne-a permis structurarea pe patru respectiv cinci subcapitolele aferente.
CAPITOLUL I – MEDIUL DE SECURITATE ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE
Delimitări conceptuale: regiunea Mării Negre
Când vorbim de Marea Neagră, înțelegem alături de litoralul stăpânit de-a lungul Mării Negre și cu gurile Dunării, putința de afirmare în lume, dreptul legitim al poporului român de a se putea afirma pe plan internațional. Dacă facem o analiză geoistorica, putem afirma că Marea Neagră a fost foarte ospitalieră, încă din antichitatea îndepărtată, bucurându-se de o
faimă pozitivă,în profida furtunilor care o traversează.
Deși închisă din toate părțile, strâmtorile i-au ispitit pe corăbierii antichității, să încerce necunoscutul, prin exercitarea spiritului de aventură și a poftelor de câștig. Marea Neagră înseamnă dincolo de considerentele geografice, un paradox geopolitic, explicația constând, după cum am văzut, în îndelungata istorie a acestui bazin maritim. Marea Neagră unește și separă două mari religii-doua mari culturi și mentalități: nordul ortodox și sudul islamic.
Marea Neagră este o mare semi-deschisă, prezentând o particularitate ce derivă sistemul celor două strâmtori, Bosfor și Dardanele, despărțite prin Marea Marmara. Este un punct de interes ale României, Bulgariei, Turciei, Georgiei, Rusiei și Ucrainei. Interesele acestora se prelungesc până la contactul cu Oceanul Atlantic și celelalte zone ale acestuia, prin comunicarea cu Marea Marmara, Marea Egee și Marea Mediterană. Literatura de specialitate folosește termenul regiunea extinsă a Mării Negre, pentru că orice analiză care abordează problematica regiunii nu poate să ignore multitudinea de intercorelații de natură economică, socială, politică existente între statele riverane dar și între acestea și cele din apropiere.
Există mai multe realități complexe care justifică această abordare. Aceste aspecte se referă la problema așa numitelor conflicte înghețate din regiune implică state precum Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan, precum și la chestiunea coridoarelor energetice care extinde analiza la zone precum Asia Centrală și Orientul Mijlociu.
De asemenea, ca regiune ne referim implicit și la coridorul energetic euro-asiatic, ce unește sistemul euro-atlantic cu rezervele energetice din zona Mării Caspice și cu statele din Asia Centrală. Considerată a fi centrul de stabilitate al unui arc ce se întinde din Balcani până în Caucazul de Sud zona Mării Negre ar cuprinde, pe principiul strict geografic, doar țările riverane – România, Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia, și Bulgaria.
Însă, conceptul regiunea Mării Negre este extrem de flexibil, în sens extins incluzând state din regiunea Balcanilor, zona Mării Egee și chiar estul Mediteranei, precum și state din Caucaz și Asia Centrală, iar în sens limitat statele riverane. Strategiile de securitate în zonă nu pot să nu țină seama de complexitatea geopolitică a regiunii. Istoria relevă regiunea nu ca pe o structură integrată și coerentă, ci, dimpotrivă ca o interferență de blocuri și culture, nu lipsită de o dinamică conflictuală.
De aceea, este important a găsi acele elemente care pun în valoare interesele și obiectivele comune ale actorilor din zonă. Marea Neagră se definește prin poziția sa față de România și de celelalte state riverane constituind un pol al intereselor majore ale României, Bulgariei, Turciei, Georgiei, Rusiei și Ucrainei; respectiv întreg sud-estul european. Pe de altă parte, prin comunicarea cu Marea Marmara, Marea Egee și Marea Mediterană, interesele țărilor din bazinul Mării Negre se prelungesc până la contactul cu Oceanul Atlantic și celelalte zone ale planetei.
În funcție de modul în care au fost administrate Bosforul și Dardanelele, porțile de acces în și dinspre Marea Neagră, au depins libertatea comercială, prosperitatea și interferența culturilor și civilizațiilor din această parte a lumii.
În acest sens, pot fi evidențiate patru cicluri închise în care monopolul asupra Mării Negre a fost exercitat succesiv de Imperiul Roman (sec. I i.Hr. – 330 d.Hr.), Imperiul Bizantin (330-1204), Imperiul Otoman (1453-1829) și Imperiul Sovietic (1945-1989), precum și trei cicluri deschise care au marcat o perioadă de prosperitate generală. Primul ciclu a precedat epoca romană, când în jurul Mării Negre au activat coloniile grecești; al doilea a început după cucerirea Constantinopolului de către cruciați, ceea ce a permis pătrunderea negustorilor genovezi și venețieni; al treilea a început în 1829 după Pacea de la Adrianopol, când Turcia a fost obligată să deschidă accesul prin strâmtori și pe Dunăre pentru navigația internațională.
Acest ciclu inaugurează pătrunderea în Principatele Române a ideilor politice și a mecanismelor economice ale sistemului capitalist, care au stat la baza edificării României moderne.
Timp de trei secole, Marea Neagră a fost un lac turcesc, servind în exclusivitate interesele Porții. La finele secolului al XVII-lea, la țărmul nordic al Mării Negre ajunge Rusia lui Petru cel Mare, în efortul de a obține o ieșire spre mările libere, în mod similar cu acțiunea din Marea Baltică. Visul Rusiei de a ieși la mare a vizat obținerea controlului asupra strâmtorilor, vis urmărit cu obstinație până în preajma celui de-al doilea război mondial. El s-a raportat de rezolvarea așa-numitei chestiuni orientale, legată de soarta geopolitică a decadentului Imperiu otoman, sursa nenumăratelor războaie ruso-turce care au afectat puternic soarta popoarelor din Balcani.
În scopul descuierii lacătului strâmtorilor, a cărui cheie era deținută de Turcia, popoarele balcanice au devenit simpli pioni pe tabla de șah a politicii țariste, care se declara protectoare a ortodocșilor și slavilor din Balcani. Implicarea puterilor occidentale a avut drept scop împiedicarea superiorității uneia sau alteia dintre celelalte puteri concurente. Prin conferințele internaționale de la Paris (1856) și Berlin (1878), s-a încercat reglementarea regimului strâmtorilor și a statutului Mării Negre.
Primul război mondial a generat modificări substanțiale în spațiul pontic și în reglementarea regimului strâmtorilor. Locul fostelor imperii, otoman și țarist, este luat de Republică Turcă a lui Kemal Atatürk și Uniunea Sovietică, alături de noile state balcanice. În aceste condiții, conferința de la Montreux din 1936 acorda, pentru prima oară, tuturor statelor riverane dreptul de a trece prin strâmtori orice fel de vase comerciale sau militare, conferind Turciei dreptul, în caz de război, să interzică trecerea oricărui vas militar.
O nouă modificare a raportului de forțe intervine odată cu cel de-al doilea război mondial. Întâlnirea de la Ialta din 1945, a celor trei mari puteri – SUA, Marea Britanie, Uniunea Sovietică – va hotărî pentru următoarele cinci decenii soarta Balcanilor și implicit a Mării Negre, prin delimitarea zonelor de influență, respectiv cea sovietică, cu includerea României și Bulgariei ; Turcia și Grecia rămânând de partea cealaltă a Cortinei de Fier. Din acest moment, Marea Neagră devine un lac închis, brăzdat de vasele flotei militare sovietice.
Totodată, prin intermediul flotei comerciale a Mării Negre, se realiza jumătate din exportul și un sfert din importul fostei Uniuni Sovietice. După destrămarea Uniunii Sovietice, cei peste 2.200 km de țărm sovietic au fost împărțiți cu Ucraina (cea mai mare parte) și Georgia, Rusia rămânând cu mai puțin de 400 km. Prin aceasta, Rusia pierde câteva porturi de primă mărime – Odessa, Ilicevsk, peninsula Crimeea – cu renumite stațiuni balneare.
Flotă militară cantonată la Sevastopol a fost împărțită cu Ucraina și Georgia. După încetarea monopolului sovietic asupra Mării Negre, asistăm la o nouă internaționalizare a zonei. Intensificarea relațiilor economice între statele regiunii și conectarea sa la piața mondială, pot genera un nou ciclu de dezvoltare și prosperitate. Aceasta depinde însă de balanță geopolitică în formare.
România, prin poziția sa geografică, are șansa să reușească în plan geopolitic, politic și cultural, în regiunea Europei centrale și sud-estice, mizând pe orientarea istorică a poporului român, pe aplicarea modelelor socio-economice vest europene, având posibilitățile de integrare în structurile europene și euro-atlantice. Poziția, în contrast cu întinderea, reprezintă elementul de geografie politică, pe care, Simion Mehedinți l-a evidențiat în ideea de a încadra România pe axa Carpati-Europa centrala-zona pre asiatică.
Situată în proximitatea Heartland-ului, al cărui control face obiectul unui joc politic diplomatic economico-militar extrem de complex, Marea Neagră adevenit, în special după 11 septembrie 2001 dar mai ales odată cu extinderea NATO din 2002 un spațiu de complicată întrepătrundere a frontierelor geopolitice și geoeconomice și un cadru de afirmare a noii comunități euro-atlantice.
De fapt, noua configurație a Mării Negre se anunța încă din anii ’90 când s-au trasat primele proiecte ale pipe-line-urilor care vor transporta resursele energetice ale Estului-semiperiferie către zona euroatlantică calificată, sau, cu termenul lui Wallerstein, centrul sistemului mondial modern. De ce, până în acest moment, Marea Neagră a fost ignorată? Fiind localizată geografic la intersecția spațiilor de securitate europene euro-asiatice și ale Orientului Mijlociu, Marea Neagră nu a fost considerată a fi centrul nici uneia din ele.
În acest sens explicația Statelor Occidentale este clară: când a venit rândul Europei, prioritatea noastră au reprezentat-o țările care se întindeau de la statele baltice până la cele din Balcanii Orientali. Când a fost vorba de fosta Uniune Sovietică ne-am concentrat atenția asupra realizării unei noi relații de cooperarecu Moscova. Și pe lângă conflictul israeliano-palestinian, interesele și atenția din politica noastră pentru Orientul Mijlociu erau limitate de regulă la granița de sud a Turciei.
La aceste argumente se adauga faptul că, pe de o parte, conflictul din fosta Iugoslavie a direcționat în bună măsură atenția spre acest spațiu iar conflictele înghețate (Transnistria, Albania, Osetia de Sud, Karabah) și situația reziduală lăsată prin destrămarea Uniunii Sovietice au fost ignorate. Socotită și de către Statele Occidentale drept o zonă de străinătate apropiată a Moscovei, în care aceastadin urmă are interese speciale, Marea Neagră a captat foarte puțin atenția Statelor Occidentale.
Totuși, astăzi, regiunea Mării Negre se află în epicentrul eforturilor occidentale de a-și proiecta interesele spre Caucaz și Orientul Mijlociu. Pe măsură ce NATO își extinde atribuțiile și se pregătește pentru o implicare pe termen lung în Afganistan, luând în considerare și asumarea unor responsabilități suplimentare în Irak, regiunea Mării Negre începe să fie privită într-o altă lumină. Punctul de plecare al abordării occidentale de azi în Marea Neagră a fost 11 septembrie 2001 moment care a condus la o modificare a opticii statelor occidentale față de întreaga regiune.
Necesitatea creării unei springboard pentru combaterea terorismului islamic este întărită de o serie de factori structurali prezenți înregiunea Mării Negre cum sunt: state neconsolidate, slaba capacitatea dministrativa, sărăcie și disparități economice, corupție și crima organizată. Totodată, lărgirea NATO (2002) și UE (2007) până la granițele Mării Negre și mai ales aspirațiile globale ale acestor organizații determină ieșirea Mării Negre din conul de umbră al periferiei Europei și afirmarea unei noi realități geopolitice, de interfață cu alte zone, Asia Centrală și Orientul Mijlociu.
Deși limbajul politic actual, în special cel occidental, este impregnat de expresii precum nouă importanță strategică a Mării Negre este clar că problemele cu care se confruntă regiunea sunt preponderent unele pre-11septembrie 2001. Astfel, deși, pe de-o parte, se clamează necesitatea realizării unui model de securitate cooperativă cu geometrie variabilă prin utilizarea/completarea reciprocă a unor formule regionale cum sunt ONU, OSCE, UE, NATO/Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC) /Parteneriatul pentru Pace (PpP), Inițiativa de Cooperare în Europa de Sud-Est (SECI), GUUAM și Organizația Cooperării Economice la Marea Neagră (OCEMN), pe de altă parte principală dilemă a strategiilor occidentale se reduce la armonizarea intereselor strategice ale Rusiei, mai puțin cele ale Ucrainei, intrată în urma revoluției orange în sfera de influența americană, cu cele ale statelor NATO prezente la Marea Neagră; astfel, după lărgirea organizației nord-atlantice spre est, Statele Occidentale sunt, încă o dată, confruntate cu faptul că o extindere suplimentară a propriei sfere (autoperceputa de stabilitate) la Marea Neagră poate fi recepționată de mulți ruși ca fiind ostilă.
De fapt această teamă difuză nu este fără un substrat real; după reculul Rusiei în anii ’90 din Europa Centrală și de Est, macrostrategia occidentală multifazata a ajuns la Marea Neagră. Dilema abordării Mării Negre precum și faptul că această etapă face parte dintr-un plan mai vast, o panidee creionată cu mult timp înainte, nu mai este un secret.
Pe această cale se poate pune temelia pentru finalizarea celei de-a treia faze a unei Europe lărgite. Prima fază a inclus ancorarea Poloniei și a țărilor de la Visegrad. Cea de-a doua fază a mărit viziunea noastră a unei Europe lărgite prin includerea noilor democrații de la zona sa fie privita intr-o altă lumină. Astăzi ne confruntăm cu provocarea de extindere a strategiei cu scopul de a cuprinde o Europă întinsă de la Belarus în Nord către limita estică a regiunii Mării Negre la sud.
Finalizarea acestei viziuni pentru o Europă unitară și liberă ar putea fi un avans considerabil pentru cauza democrației, integrării și securității în regiunea euroatlantică. Ar reprezenta și o poziție mai bună a Statelor Unite și Europei în abordarea provocărilor din Orientul Mijlociu lărgit. Întrebarea cheie nu este dacă acest lucru este dezirabil ci dacă este realizabil.
Această viziune geopolitică este însă împărtășită și de către noii parteneri zonali ai Statelor Occidentale cum este Georgia; această țară a devenit una din mărcile occidentale la Marea Neagră care are misiunea de a asigura, în primul rând, securitatea conductelor petroliere de pe ruta Baku-Tbilkisi-Ceyhan; indiferent de temele predilecte ale noii propagande dezvoltate de statele occidentale, (identitatea de valori, extinderea arealului democrației, redescoperirea unor teritorii de cultură europeană) este foarte clar faptul că principala rațiune de a fi (în accepțiunea termenului american de nation building) a unor țări precum Azerbaidjan sau Georgia este aceea de a asigura un acces sigur al Statelor Occidentale la petrolul caspic.
Celelalte dimensiuni, noile ideologii create în laboratoare occidentale și asumate de autoritățile acestor emerging states, reprezintă suportul ideologic prin care noile elite justifică existența statelor pe care le conduc și care intra în conflict cu viziunea neo-imperiala rusă. Astăzi, harta politică a zonei Mării Negre este influențată de o fostă super putere, Rusia, și două puteri regionale Ucraina și Turcia. Ca succesoare a URSS, Rusia este în continuare un factor major în regiunea Mării Negre.
După o foarte lungă perioadă de timp când Moscova era cel mai important actor în Marea Neagră, aceasta caută să-și mențină rolul de pivot pe care l-a jucat odată în construirea și menținerea arhitecturii Războiului Rece al țărmurilor. Concepția neo-imperiala a Rusiei în Marea Neagră își are originea în epocile țaristă și sovieticidar mai ales în nevoia de a contracara expansiunea în regiune a SUA și UE.
În acest sens, președintele rus Vladimir Putin a manifestat permanent un interes sporit pentru flota rusă din Marea Neagră, care în pofida uzurii morale din ultimii 15 ani reprezintă o forță semnificativă de care trebuie să se tină seama. Aceste deziderate sunt susținute pe teren prin diverse metode; Moscova continuasa obstructioneze retragerea bazelor sale din Georgia Batumi si Akhalkalaki80, angajament luat la summit-ul OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999.
Totodată sunt exploatate tendințele separatiste ale Abhaziei și Osetiei de Sud și ale republicii autonome Adjaria deși în 2000 au existat unele gesturi care puteau indica faptul că Federația Rusă ar începe să-și respecte angajamentele internaționale privind retragerea bazelor sale militare din Georgia, totuși cuexceptia bazei de la Vaziani și la nivel declarativ (verificarea fiind imposibilă) baza de la Gudauta, de fapt majoritatea trupelor ruse au rămas pe poziții siuneori, desfășoară acțiuni militare, cum a fost aceea din valea Pankisi, sub acoperirea participării la lupta antiteroristă, strategia rusească este marcată de fapt de două tendințe contradictorii; pe de-o parte se încurajează dezvoltarea unei atmosfere de încredere prin angrenarea organizații, scheme de cooperare regională, în acțiuni comune de prezervare a securității împotriva așa-ziselor noi riscuri iar pe de altă parte se folosește forța militară în conflicte înghetatesau doar cu rol de descurajare în momentul în care Moscova constata că orientarea unor state riverane tinde să ia o turnură periculoasă.
Proaspăt ieșită din revoluția portocalie, după cele mai multe opinii, subsidiata puternic de Statele Occidentale, Ucraina devine un avanpost vestic la întretăierea a trei mase geopolitice: euro-atlantică, euro-asiatica și islamică. Deși nesemnificativă caforta năvală în Marea Neagră (comparativ cu Rusia și chiar Turcia) Ucraina esteo piesă importantă în puzzle-ul occidental al traseelor energetice. Prin operaționalizarea terminalului petrolier Odessa, Ucraina are posibilitatea de a regulariza fluxul petrolier dinspre Caspică și Orientul Mijlociu spre Europa. Chiar dacă, la nivel subregional, Ucraina rămâne un jucător cu o anumită pondere este evident că această pondere depinde în bună măsură de traiectoria pe care o vor imprima acestei țări cancelariile occidentale.
Foarte activă în special în fostele republici sovietice de cultura islamică, Turcia,cel mai important pilon american la granița masei continentale și cultural rusești, reprezintă unul din liderii regionali în Marea Neagră. Ambițiile Turciei au la bază în bună măsură convingerea că în urma dezintegrării URSS și Iugoslaviei îi revine misiunea de a restabili influența politică, economică și mai ales culturală asupra fostelor teritorii ale Imperiului Otoman.
Deși forțele navale turce înregistrează o anumită dezvoltare, ea trebuie pusă pe seama necesității de a păstra avantajul militar asupra Greciei în zona Mării Egee și a Ciprului. Astfel, deși o prezență semnificativă în Marea Neagră, flota turcă are ca principal obiectiv asigurarea securității strâmtorilor și mai ales capacitatea de a opera în cadrul strategiilor NATO.
Implicată în diverse scheme de colaborare regional (OCEMN, BLACKSEAFOR) Turcia are o serie de interese proprii pe care și le promovează nu întotdeauna în consonanța cu acelea ale aliaților riverani din NATO (România și Bulgaria), conștientă de faptul că nici o strategie regional nu va putea face abstracție de viziunea sa.
Unde se poziționează Romania în această constelație geopolitică? Judecând după documentele oficiale aleadministratiei de la București, viziunea românească pornește de la faptul cadeoarece riscurile și oportunitățile din zona Mării Negre sunt similare cu cele din alte spații, de exemplu Mediterana, se poate crea o viziune comună care să coaguleze Europa de Sud-Est, Marea Neagră, Caucazul și Mediterana; această viziune comună ar trebui să aibă printre obiective, prin asigurarea securității și stabilității în regiune securizarea rutelor energetice. Totodată, România subscribe la politicile NATO și UE de a sprijini procesele democratice în regiune și la acordarea de asistență directă statelor în tranziție.
Stabilitatea va fi proiectată în ariile adiacente Mării Negre în armonie cu politicile NATO și UE, procesul beneficiind de avantaje în urma funcționării parteneriatului României cu Grecia și Turcia. De asemenea, România va sprijini aceste procese și prin dezvoltarea relațiilor de cooperare cu Federația Rusă ca jucător regional major. Ca membru fondator al Organizației pentru Cooperare Economică la Marea Neagră, România sprijină obiectivele acesteia (dialog continuu cu UE, Pactul deStabilitate, lupta împotriva crimei organizate, Planul de Acțiune în domeniul transporturilor), considerând că OCEMN are un potențial semnificativ pentru dezvoltarea cooperării economice la nivel regional, pentru promovarea stabilității și securității, ca și pentru construirea unei comunități de interese și valori la Marea Neagră .
În acest context, este clar că situarea regiunii în vecinătatea imediată a NATO (și a UE), dar și a Orientului Mijlociu Lărgit, perspectiva amplasării unor facilități militare americane pe țărmul românesc și bulgăresc al Mării Negre, acumularea în cadrul sau a problemelor nerezolvate ale Europei (conflictele înghețate, criminalitatea transfrontalieră, deficitele democratice), dar și prezența unor importante resurse energetice de interes pentru SUA și statele europene sporesc valoarea strategică a României în regiunea Mării Negre pentru comunitatea euro-atlantică.
În cadrul NATO, România, alături de Bulgaria și Turcia, a promovat în premieră tema Mării Negre în pregătirile Summit-ului NATO de la Istanbul. Astfel, importanța regiunii pentru comunitatea euro atlantică și disponibilitatea NATO de a dezvolta un rol în regiune, complementar inițiativelor regionale și-a găsit consacrarea, în cadrul comunicatului Summit-ului. Totuși, în pofida unor atuuri certe, România nu are deocamdată mijloacele cares a îi permită o poziție proprie. Toată retorica oficială pedalează pe teme deja întoarse pe toate părțile și care sunt în bună măsură epuizate încă din anii 90.
Orice încercare a României de a-și depăși la nivel vocal statutul și posibilitățile reale va avea ca rezultat pierderea credibilității și eșuarea din start a oricărei ințiative. Experiența participării României la o serie de scheme de cooperare regională, trilaterala quadrilaterala ( în anii 90 s-a înregistrat o inflație de astfelde inițiative) arată că nu s-au înregistrat beneficii, nici economice nici deinfluenta pe masura ideilor.
Din punct de vedere geopolitic România nu are cum să aibă o poziție bine delimitată deoarece potențialul său economic și militar 90 pur și simplu nu îi permite. La aceasta se adăugă și diferența de interese chiar cu unii aliați riverani din NATO, dar mai ales faptul că orice strategie de a edifica o relație normală cu Ucraina reprezentat un eșec constant.
Țările din Caucazul de sud, văd în vecinătatea Mării Negre, o prioritate a politicii externe. Astfel, Armenia utilizează conceptul de europenizare stadială a regiunii Caucazului de sud- Marea Neagră. Acest concept de europenizare stadială este înțeles în mai multe etape: transfigurarea politică a ceea s-a numit odată Trans- Caucaz, în Caucazul de sud. Astăzi, față de conexiunea cu Rusia, Caucazul de sud are legătură directă cu Iranul, o dimensiune turcă și legături supra regionale cu S.U.A., U.E. și Orientul Mijlociu; a doua fază a europenizării ar fi reprezentată de arhitectura europeană și euro-atlantică extinsă; a treia fază, în completarea celei de-a doua, de trecere de la schițarea identității regionale de tranziție, spre o viitoare unitate geopolitică, idee care ar fi impartasta și de țările central europene, Germania, Franța, Anglia, etc., dar și de Armenia, Georgia, Lituania, Azerbaidjan, Turcia.
În Azerbaidjan se vorbește de importanța țărilor din Caucazul de sud, determinată în primul rând de vecinii direcți-Rusia, Iran și Turcia, trei jucători regionali puternici, a căror concurență pentru influența în această zonă, reprezintă un factor critic pentru securitatea regiunii. Atât Azerbaidjanul cât și Georgia, au avut de suferit de pe urma existenței unor regiuni autonome-sub suzeranitatea Rusiei, pe teritoriul lor, intervenția rusească în conflictele secesioniste din Abhazia și Osetia de Sud, în Georgia și Karabah, a produs pierderea controlului asupra unor regiuni, conflictele având drept consecinte, printre altele, crearea pe scara larga a unor urgente umanitare; distrugerea cailor de comunicatii; un numar mare de persoane dislocate, refugiati, etc.
N.A.T.O, Uniunea Europeana si Rusia, pot reprezenta cadrul legitim menit sa influenteze in mod pozitiv dezvoltarea din tarile fostelor state sovietice din zona Marii Negre. Impartasirea interesului comun, reprezinta in opinia noastra singura strategie care poate fi aplicata cu succes. Uniunea Europeana si-a îndreptat atentia spre Zona Marii Negre. Astfel, la 12 mai 2004, Comisia Europeana a publicat propunerile pentru Politica de securitate europeana, documentul continand niste principii generale, fiecare stat trebuind sa formuleze detalii semnificative a Planurilor de actiune, incepand cu Republica Moldova si Ucraina.
În documentul amintit, Uniunea Europeana a oferit tarilor din aceasta regiune: mai multe fonduri după anul 2007; noi reguli de folosire a fondurilor de ajutor existente; integrarea treptata în unele piete europene; alte promisiuni vagi, legate de dialog politic, spirit de cooperare in domeniul securitatii, dar fara nici o promisiune de aderare, ceea ce ii dezarmeaza, evident atractivitatea.
1.2. Actorii din regiune, principalele crize si conflicte
În complexitatea mediului de securitate din zona Mării Negre se evidențiază o serie de actori statali, referindu-ne în acest caz cu precădere la statele riverane și actori non-statali, cu vocație internațională. România, prin apartenența la NATO, are ocazia afirmării ca factor activ în implementarea celor mai importante decizii privind securitatea și apărarea în zona extinsă a Mării Negre. Poziția geografică este un atu care face să fie un pilon important al stabilității flancului sud estic al NATO. Politica României în zonă se axează pe principiul bunei vecinătăți, ceea ce asigură stabilitatea granițelor NATO.
Ea poate fi un liant al întăririi cooperării dintre NATO și țările din zonă – Moldova, Rusia, Ucraina, dar și cu cele din Caucaz și Asia Centrală. Experiența parteneriatului pentru Pace cu România este valoroasă pentru reușita parteneriatelor similare cu țările din zonă. În viziunea românească, riscurile și oportunitățile din zona Mării Negre sunt similare cu cele existente în zona mediteraneană. De aceea, se poate crea o viziune comună care sa coaguleze Europa de Sud-Est, Marea Neagră, Caucazul și Mediterana.
Această abordare ar trebui să urmărească securizarea rutelor energetice, completată cu eforturile de consolidare a democrației în regiune și de acordare a asistenței statelor din regiune.
Ucraina se situează la confluența a trei arii geopolitice: euro-atlantică, euro-asiatică și islamică. Este o componentă importantă în harta traseelor energetice. Controlul asupra Ucrainei înseamnă control asupra oleoductelor și gazoductelor care o străbat. Balanța ei între Vest și Rusia este evidentă. Relațiile cu Rusia sunt deosebit de complexe.
Cele două state împart o istorie și identități culturale comune (mare parte din populația din estul ucrainei și din Crimea este rusă). Deși este dependentă economic de Rusia, ea s-a înscris pe un drum al democratizării și demonstrează orientare pro-occidentală. Ucraina are relații mult mai dezvoltate cu NATO decât Georgia prin existența de peste 10 ani a Comisiei NATO – Ucraina, dar și a Grupului de lucru NATO – Ucraina pentru reforma Apărării. De asemenea, ea este partener principal în cadrul Politicii Europene de Vecinătate și beneficiara unui Plan de Acțiune cu UE, bazat pe Acordul de Parteneriat și Cooperare.
Strategia de apărare a Ucrainei prevede adaptarea politicii militare naționale la realitățile internaționale, precum și integrarea deplină în NATO, ca obiectiv definit de doctrina militară națională. Rusia se bazează pe un calcul simplu: că nimeni nu-i poate contesta în regiune hegemonia energetică. Acest atu nu exclude însă disponibilitatea ei spre dialog și cooperare. Baza cooperării dintre NATO și Rusia a fost stabilită prin Actul de Constituire NATO-Rusia cu privire la Relații, Cooperare și Securitate Reciproce dintre NATO și Federația Rusă, semnat la Paris la 27 mai 1997. Acesta a reflectat progresul înregistrat în dezvoltarea relației NATO-Rusia, de când Rusia s-a alăturat Consiliului de Cooperare Nord-atlantică în 1991 (urmat de Consiliul Parteneriatului Nord-atlantic în 1997) și Parteneriatul pentru Pace în 1994.
Actul de Constituire este expresia unui angajament durabil, asumat la cel mai înalt nivel politic, de conlucrare în vederea asigurării păcii globale și de durată. Consiliul Comun Permanent a fost creat în baza Actului de Constituire ca forum de consultare și cooperare, permițând NATO și Federației Ruse să lanseze un program substanțial de cooperare cu privire la securitate și apărare. Federatia Rusă a rămas foarte activă din punct de vedere cultural și economic în Balcani, străduindu-se să consolideze relațiile de ansamblu cu UE, să amplifice raporturile bilaterale cu statele din regiune, să ocupe poziții economice strategice pe piețele est-europene înainte de integrarea lor în UE și NATO, în principal pe piețele de transport, distribuire și prelucrare de petrol și gaze naturale; să-și consolideze influența în Republica Moldova; să speculeze revendicările populației rusofone din Republica Moldova și Ucraina etc.
Georgia nu dispune de resurse energetice proprii dar este partenerul zonal al Statelor Occidentale și servește drept coridor energetic strategic pentru magistralele care transportă gaze și petrol din Marea Caspică către piața europeană și cea mondială. De la Tbilisi, capitala Georgiei, conductele se îndreaptă spre sud, în Turcia, iar de acolo spre Statele Occidentale. Conductele au o mare importanță pentru Uniunea Europeană pentru că reduc dependența de livrările ruse și nu traversează teritoriul rus.
Conducta de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan a fost deschisă în 2006 și parcurge o distanță de peste 1.600 de kilometri până în portul Ceyhan, din Turcia. Conducta Baku-Tbilisi-Erzurum, cunoscută de asemenea și sub numele de conducta Shakh-Deniz, transportă gaz de la zăcămintele de la Shakh Deniz din Marea Caspică la Erzurum în Turcia. Construcția conductelor și a unei căi ferate care face legătura cu Turcia face parte dintr-o strategie pentru a ridica economia Georgiei, care în prezent se bazează pe agricultură.
Turcia are un rol cheie în distribuirea energiei din Marea Caspică spre Europa. Este membră NATO și candidată la UE din 1999, având și ea o serie de probleme necesare a se soluționa pe viitor: normalizarea relațiilor cu Grecia, intensificarea reformelor în scopul aderării la UE, problemele etnice, rezolvarea problemelor de la granița cu Armenia.
În pofida aderării României și Bulgariei la NATO și a ieșirii Ucrainei și Gruziei din sfera de influență a Rusiei, Turcia rămîne în continuare principalul actor în regiune, găzduind baze americane și menținînd controlul strîmtorilor Bosfor și Dardanele, potrivit Convenției Montreaux din anul 1936.
Turcia s-a opus însă cererilor Statelor Unite de a organiza manevre militare sub egida NATO la Marea Neagră, demarând, în schimb, în anul 2004, propriile operațiuni denumite Black Sea Harmony la care participă și Rusia, începînd din 2005. Încercările autorităților de la Ankara de a limita extinderea sferei de influență americane au fost motivate, în parte, de temerile statului turc privind posibile încălcări ale prevederilor Convenției de la Montreaux și diminuarea controlului pe care îl are asupra celor două strîmtori, dar Statele Unite au început să scorde sprijin manevrelor militare organizate de Turcia în cadrul Black Sea Harmony.
Poziția dominantă a Turciei în regiune își are originea și în transferul centrului de greutate al intereselor americane în Irak și Afganistan. Bulgaria, membră a NATO și UE, este un partener activ în asigurarea securității în zona Mării Negre. În perioada Războiului Rece, Bulgaria a fost văzută ca fiind un satelit al Moscovei, sub conducerea lui Todor Jivkov.
După căderea Uniunii Sovietice, și-a început demersurile de alăturare Statelor Occidentale, prin intermediul statutului de membră a NATO și UE. La 28 aprilie 2006, s-a semnat Acordul de Cooperare în domeniul Apărării, între, SUA și Bulgaria, un acord pe zece ani, care permite staționarea în Bulgaria a 2.500 de soldați americani. Nu dimensiunea armatei bulgare este motivul pentru care Washingtonul dă dovadă de interes față de relația de prietenie cu aceasta țară slavă. Din punct de vedere geografic, Bulgaria le oferă SUA (și NATO) o prezenta mai mare la Marea Neagra. De asemenea, Bulgaria se află aproape de fosta Iugoslavie, un spațiu în care tensiunea e constantă.
Actorii internaționali cei mai importanți sunt cei cu vocație globală și organizațiile internaționale ce se manifestă în Zona Balcanilor și a Mării Negre: SUA – sunt interesate de democratizarea și stabilizarea regiunii; UE – din 2007 granița UE s-a mutat la Marea Neagră, odată cu aderarea României și Bulgariei; NATO – de asemeni cu graniță la Marea Neagră, continuând cooperarea cu Federația Rusă; OSCE – se bucură de credibilitate jucând un rol de observator, fiind percepută în zonă ca o organizație destinată prevenirii conflictelor; CSI – nu mai are aceeași soliditate inițială, Ucraina și Moldova tinzând tot mai mult spre Europa.
După prăbușirea URSS, prima țară care s-a grăbit să umple vidul de puteredin zona a fost Turcia. Bunele relații stabilite cu Georgia și mai ales cu Azerbaidjanul au fost determinante în configurarea luptei viitoare. Similaritățile de limba și credința (islamica sunnită) cu unele popoare din zonă au facilitat contactul, determinat de nevoia de a găsi un debușeu economiei turce, aflată în plină expansiune, și de relațiile relativ reci cu Grecia și, prin extensie, cu Uniunea Europeană.
Iranul, în încercarea de a se impune în zona sa de contiguitate și de a păstra bună sa relație cu Rusia, a întreținut legături bune cu Armenia, după exprimarea, de către fostul președinte azer Abulfaz Elcybei, a unor poziții revizioniste. În același timp, Iranul nu a neglijat aspirațiile de independent ale popoarelor din zonă, organizate în Confederația popoarelor de la munte. După îndepărtarea de la putere a președintelui Azer Elcybei, în 1993, și-a nuanțat poziția, intensificând relațiile cu Azerbaidjan, în schimbul trecerii în surdină a problemei azerilor din Iran. Inițiativa, alături de opțiunea pentru zona multipolară la Marea Caspică, exprimată de ministrul iranian al afacerilor externe, este menită să provoace poziția rusă,într-o încercare de îmbunătățire a poziției sale de veșnica promisiune.
Acest demers s-ar putea bucura și de sprijin occidental (eventual european). Scopul imediat al Teheranului este acela de a consolida măsurile de securitate de la granița de nord, dar încercă, de asemenea, să-și extindă sfera de influență în Caucazul de Sud, având în vederea atât obiective din domeniul securității, cât și dindomeniul economic, îmbunătățirea relațiilor dintre Teheran și Baku nu reflectă o deteriorare a relațiilor dintre Iran și Armenia, în consecință, decizia Azerbaidjanului de a consolida relațiile cu Teheranul subliniază atat vulnerabilitatile interne ale regimului condus de Aliyev, cât și izolarea la nivel regional.
Statele Unite păstrează o prezență relativ discretă în zonă, pentru a nu fiatrasa într-un conflict pe care nu îl doresc. Pe lângă susținerea Georgiei și sprijinul pentru acțiunile întreprinse de Turcia, menține un echilibru activ între acestea și poziția Federației Ruse, uneori chiar provocând orgoliile aliaților săi din regiune.
În ultima perioadă însă, prezența americană în regiune devine tot mai agresivă. Astfel, cu prilejul deplasării în Azerbaidjan, în luna decembrie 2004, ministrul American al apărării, Donald Rumsfeld, a avut convorbiri cu șeful statului gazdă, care au luat indiscutie posibilitatea creării unei baze SUA inclusiv pe teritoriul acestui stat riveran Mării Caspice, imitate menită să protejeze obiectivele petroliere. De asemenea, ceremonia de învestire în funcție a președintelui georgian Mihail Saakasvili a avut loc (25 ianuarie 2005) în prezența ministrului american de externe, Colin Powell, dar și a omologului său rus, Igor Ivanov. Prezența celor doi oficiali demonstrează interesul celor două puteri pentru mica republică din Caucaz.
În viitorul apropiat, SUA și Georgia vor semna un program de colaborare pentru cinci ani. Detaliile acestui plan nu au fost divulgate, menționându-se doar ca o nouă etapă de colaborare o va reprezenta, la începutul acestui an, continuarea și dezvoltarea programului de doi ani inițiat de Pentagon, Instruiește și dotează, în curs de finalizare. Potrivit autorităților de la Pentagon, nu este exclus ca, pe baza unui nou acord, elaborat cu participarea consilierilor militari americani, SUA să pregătească pentru forțele armate ale Georgiei specialiști destinați Flotei Maritime Militare și Forțelor Aeriene Militare.
În procesul de redefinire a Europei și de transformare a Alianței Nord-Atlantice, zona extinsă a Mării Negre nu numai că primește noi valențe geopolitice, geoeconomice și geostrategice, dar reprezintă și o provocare pentru Statele Occidentale de a remodela această regiune (scop realizat deja în sud-estul Europei), în sensul securizării ei și ancorării la idealurile și valorile democratice, contribuind astfel la consolidarea păcii și stabilității în lume.
Acceptarea Turciei drept candidată la aderare, împreună cu integrarea României și Bulgariei, denotă politica de deschidere a UE spre estul continentului. Intenția UE de a extinde politica de vecinătate a Europei spre Armenia, Azerbaidjan și Georgia face ca țările din nord-estul Mării Negre să-și consolideze și diversifice relațiile cu Uniunea. Interesul comunității europene este transformarea acestor state în societăți democratice stabile, care, apoi, vor fi capabile să disipeze valorile occidentale către est și sud. Totuși, recunoscută fiind dependența Uniunii de resursele energetice din Federația Rusă și Orientul Mijlociu, interesele acesteia se referă și la accesul la sursele de energie.
Pentru NATO, regiunea extinsă a Mării Negre a devenit noua linie de front a luptei împotriva traficului de arme, droguri, ființe umane etc. Politica Alianței se confruntă și cu așa-zisele conflicte înghețate, de felul celor din Transnistria, Cecenia, Osetia de Sud, Abhazia, de care nu poate face abstracție în atingerea obiectivului sau de proiectare a stabilității în Orientul Mijlociu.
Astfel, în lumina campaniei contra terorismului desfășurată în Afganistan și Irak, și extinderii atribuțiilor NATO în această zonă, regiunea extinsă a Mării Negre devine un element primordial al strategiei occidentale. Instalarea de baze militare SUA pe teritoriul României și Bulgariei (Georgia s-a arătat disponibilă de a găzdui astfel de baze) reprezintă un alt factor de sprijin al campaniei de instaurare a securității și democrației și eradicare a fenomenului terorist.
Regiunii Marea Neagră – Balcani – Caucaz i se deschid perspective deosebite pentru viitorul pe termen mediu și lung. Malul sudic și cel vestic al Mării Negre sunt sau vor fi flancate de membrii Alianței Nord-Atlantice, iar restul țărilor din regiune dezvoltă relații strânse cu această organizație. Acest rol presupune mai mult decât simpla cooperare cu Uniunea Europeană; este nevoie de implicarea în procesul de realizare și conservare a stabilității și securității atât în regiune, cât și în Orientul Mijlociu, întrucât vecinătatea cu această parte a Asiei constituie un factor de risc pentru zona Mării Negre.
De asemenea, constituind punctul de intersecție al intereselor NATO, UE și ale Rusiei, regiunea trebuie să își dezvolte o identitate care să îi permită crearea unei relații de parteneriat viabile cu marile puteri. Statele regiunii trebuie să țină cont atât de importanța ce li se acordă în lupta împotriva terorismului, cât și de statutul lor de punte de legătură comercială și zonă de tranzit între Europa Centrală, Orientul Mijlociu și îndepărtat. În ceea ce privește organizațiile regionale, consideram că este necesar ca OSCE să devină mai mult decât un observator al diferendelor și conflictelor din regiune, centrându-si atenția în special asupra dimensiunilor politică, economică și militară ale securității.
Privitor la identitatea regională Marea Neagră-Caucazul de Sud, Rouben Shugarian aduce în discuție conceptul de europenizare stadială a țărilor din regiune, ce depinde de tradițiile politice, economice, sociale și culturale a fiecărei țări în parte. Scopul final al implicării UE în regiunea analizată, ar fi acela de a realiza pe termen lung o Europă extinsă, fără frontiere. Discuții pe această tema sunt și vor mai fi, exemplu în acest sens fiind și lungile discuții privitoare la adoptarea unei Constituții Europene.
Revenind la teza lui Shugarian, el spune că europenizarea, referindu-se la Caucazul de Sud, ar putea fi realizată în mai multe faze. O primă fază ar fi transfigurarea politică a ceea ce era odată Trans-Caucazul în Caucazul de Sud, în sensul că marea regiune geografică caucaziana este mai mică din punct de vedere geopolitic decât Caucazul de Sud. O a doua fază ar consta în integrarea unitară a Armeniei, Azerbaidjanului și Georgiei în structurile europene și euro-atlantice. Acest obiectiv este în derulare, țările respective făcând parte din OSCE și Consiliul Europei, și sunt membre active ale PfP. Totuși, conflictele de natură etnică și religioasă, care macină această zonă și a căror rezolvare nu se întrezărește, impietează asupra conturării unei identitatea regionale.
Prin urmare, pentru o fundamentare a unei viitoare unități geopolitice este necesară împărtășirea acelorași teluri și eforturi conjugate ale țărilor regiunii pentru accelerarea procesului de integrare europeană. În acest sens, trebuie folosită experiența țărilor baltice, care au încheiat cu succes acest proces de integrare.
Alte voci susțin că, datorită schimbărilor structurale ale sistemului politic internațional, identitatea regiunii Marea Neagră – Caucazul de Sud ar trebui extinsă la zonă cuprinsă între Balcani și Marea Caspică. Astfel, în ultimul deceniu, campania globală de luptă împotriva terorismului a transformat rapid zonele Balcanilor, Caucazului și a Mării Caspice într-o singură regiune geopolitică. De asemenea, interesele comune referitoare la rutele de transport ale resurselor energetice către piețele vestice tind să integreze aceste zone.
Nu e mai puțin adevărat că, din punct de vedere geostrategic, acest spațiu constituie deja o singură regiune, mărturie stând campania NATO din Iugoslavia, statutul de membru al Alianței al Turciei și Greciei, lărgirea acesteia spre est, relațiile speciale din cadrul Consiliului NATO-Rusia și Comitetului NATO-Ucraina, cooperarea în cadrul PfP cu țările regiunii Marea Neagră-Caucaz-Marea Caspică.
Principiile ce vor călăuzi formarea noii regiuni vor fi: principiul pașilor incrementali, ce reflectă logica lărgirii graduale a NATO și UE, fără generarea de dezechilibre; principiul echității și incluziunii în procesul de alocare a resurselor, adică împărțirea echitabilă a profitului. Odată rezolvate aceste probleme, viitorul unei singure regiuni geoeconomice, geopolitice și geostrategice, care se întinde de la Balcani la Marea Caspică, va fi securizat.
Regiunii Marea Neagră – Balcani – Caucaz i se deschid perspective deosebite pentru viitorul pe termen mediu și lung. Malul sudic și cel vestic al Mării Negre sunt sau vor fi flancate de membrii Alianței Nord-Atlantice, iar restul țărilor din regiune dezvoltă relații strânse cu această organizație. Acest rol presupune mai mult decât simpla cooperare cu Uniunea Europeană; este nevoie de implicarea în procesul de realizare și conservare a stabilității și securității atât în regiune, cât și în Orientul Mijlociu, întrucât vecinătatea cu această parte a Asiei constituie un factor de risc pentru zona Mării Negre.
De asemenea, constituind punctul de intersecție al intereselor NATO, UE și ale Rusiei, regiunea trebuie să își dezvolte o identitate care să îi permită crearea unei relații de parteneriat viabile cu marile puteri. Statele regiunii trebuie să țină cont atât de importanța ce li se acordă în lupta împotriva terorismului, cât și de statutul lor de punte de legătură comercială și zonă de tranzit între Europa Centrală, Orientul Mijlociu și îndepărtat.
În regiunea Mării Negre există totuși, riscul creării unor noi linii de demarcație prin simultaneitatea a două procese ce se desfășoară în același spațiu: pe de o parte, integrarea țărilor de aici în NATO și UE, iar pe de altă parte presiunile Federației Ruse de integrare în CSI a fostelor state sovietice. În acest context, cooperarea multilaterală constituie șansa menținerii stabilității și unității regiunii. în domeniul politic, cooperarea regională trebuie să aibă drept principal scop finalizarea tranziției de la totalitarism la statul de drept, la democrație și respectarea drepturilor omului. În domeniul economic, este necesar ca regiunea să acorde atenție proiectelor comune care promovează liberalizarea și privatizarea piețelor și crearea unui mediu de investiții atractiv.
În domeniul securității, ar trebui să dețină prioritate programele și proiectele ce au drept scop accelerarea integrării statelor în structurile europene și euro-atlantice, eficientizarea strategiilor de prevenire și lupta împotriva noilor riscuri, pericole și amenințări la adresa regiunii.
În ceea ce privește organizațiile regionale, consideram că este necesar ca OSCE să devină mai mult decât un observator al diferendelor și conflictelor din regiune, centrându-si atenția în special asupra dimensiunilor politică, economică și militară ale securității.
CSI si, implicit, motorul geopolitic și geostrategic al organizației – Federația Rusă – ar trebui să accepte faptul că regiunea se află deja pe drumul către integrarea europeană și euro-atlantică și să slăbească presiunile pe care le exercită asupra statelor din fosta URSS. OCEMN trebuie să continue promovarea formulei sale regionale pentru a nu se transforma într-o organizație de comerț, ce practică o abordare preferențială. Este necesar ca organizația să devină un instrument, nu o alternativă pentru promovarea normelor și politicilor UE în regiune, ceea ce presupune și sprijinul Uniunii pentru proiectele OCEMN. Referitor la viitorul BLACKSEAFOR, ținând cont de rolul geopolitic și geostrategic al Mării Negre în mediul de securitate actual, consideram că este necesară îmbunătățirea potențialului sau de securitate prin crearea de noi modalități de utilizare, sub egida NATO și UE: operații de căutare și salvare, deminare, asistență umanitară, protecția mediului etc.
Referitor la rutele energetice, rolul Ucrainei și Turciei nu ar trebui ignorat, impunându-se atragerea mult mai intensă spre comunitatea europeană a celor două state, atât în scopul democratizării țărilor respective, cât și pentru asigurarea unui tranzit securizat al resurselor energetice spre Vest. Simultan, o serioasă asistență economică occidentală ar avea efecte benefice pentru stimularea proceselor de prefacere a bazei economico-socială a țărilor bazinului Mării Negre. De asemenea, ar fi de dorit o intensificare a acțiunilor organizațiilor internaționale de securitate care, prin mecanismele lor politice și diplomatice să-și aducă un aport substanțial la aplanarea și soluționarea numeroaselor tensiuni și conflicte din regiune.
România, ca partener și viitor membru activ NATO și al Uniunii Europene, ar trebui să se implice mult mai activ în transformarea spațiului Mării Negre într-o regiune de stabilitate, atât prin pârghiile date de poziția sa strategică la intersecția Balcanilor cu Caucaz, cât și printr-o cooperare și colaborare mai strânsă cu statele UE și cele riverane. Astfel, România poate oferi consultanță țărilor aspirante la statutul de membru NATO și membrilor PfP. În plus, țara noastră trebuie să continue misiunea asumată de lider în eforturile regionale de contracarare a pericolelor și amenințărilor asimetrice, precum terorismul și armele de distrugere în masă. Concomitent, ea poate constitui o poartă spre Statele Occidentale, promovând valorile transatlantice ale democrației, păcii și securității în zonă Mării Negre și în Orientul Mijlociu.
Datorită dinamicii transformărilor geopolitice continentale și regionale, statutul Mării Negre nu a fost încă definitivat, existând numeroase controverse asupra tipului de proces căruia ii suntem martori: de coagulare sau de fractura. Credem că România are obligația să joace rolul factorului catalizator, de pol al coagulării tuturor forțelor și eforturilor pentru racordarea regiunii la spațiul european și euro-atlantic.
După încetarea monopolului sovietic asupra Mării Negre, asistăm la o nouă internaționalizare a zonei. Intensificarea relațiilor economice între statele regiunii și conectarea sa la piața mondială, pot genera un nou ciclu de dezvoltare și prosperitate. Aceasta depinde însă de balanță geopolitică în formare. La nivelul actual, cel puțin trei puteri continentale depun eforturi de asigurare, dacă nu a hegemoniei absolute, cel puțin a unui control.
Rusia prin presiunile economice în sistemul relațiilor de dependență energetică cu fostele republici unionale Ucraina și Republica Moldova. Prin atitudinea față de separatiștii transnistreni, Rusia își păstrează un cap de pod cu un rol similar cu cel al Kaliningradului, la Marea Baltică. În efortul de a nu-și pierde influența în zona Mării Negre și în Balcani, Rusia și-a întărit relațiile cu Grecia, mizând pe o alianță mai largă a statelor ortodoxe din zonă.
Ca succesoare a URSS, Rusia este în continuare un actor major în regiunea Mării Negre. După o foarte lungă perioadă de timp, când Moscova era nu doar cel mai mare, dar și cel mai important jucător în zona Mării Negre, și de asemenea suzerana altor state, Rusia continuă să-și mențină în continuare rolul de pivot pe care l-a jucat odată în construirea și menținerea arhitecturii războiului rece de pe țărmurile Marii Negre. Ca și în deceniile trecute caracterizate prin monopolul spațial, Marea Neagră este percepută ca o platformă a expansiunii rusești spre țeluri geopolitice neclare în acest moment.
Concepția neo-imperialista a Rusiei își are originea în fosta istorie a dominației sovietice, dar și în nevoia de a contracara influența UE, NATO și a Statelor Unite. Această concepție presupune o viziune a lumii ca o competiție a marilor puteri și a politicii celui puternic orientată spre instituirea unui sistem de sfere de influență împărțite și echilibrate. Din perspectiva unei astfel de viziuni internaționale, Rusia a fost pe nedrept lipsită de sferele sale de influență și redusă
doar la guvernarea propriului teritoriu la care se adaugă mica parte a fostului său imperiu, denumit prin termenul de vecinătate apropiată.
Eșecul Rusiei de a-și apăra sferele de influență naturale – înțelegând prin această legitime – a oferit Statelor Unite, în calitate de unică super-putere, oportunitatea de a-și extinde sferele de influență asupra teritoriilor aflate anterior sub influența Rusiei. Acesta este modul de percepre a procesului de extindere NATO. Cu cât SUA și Statelor Occidentale se extind mai mult spre teritorii considerate ca aparținând în mod legitim influenței ruse, cu atât mai vulnerabile și sortite eșecului sunt interesele naționale ruse. Pentru partea rusă, acesta este un joc cu sumă nulă. Tocmai în logica eliminării acestor percepții contraproductive, eforturile comunității euro-atlantice sunt focalizate asupra convingerii Moscovei că asigurarea stabilității și securității la Marea Neagră este benefică pentru toate statele din regiune, și implicit pentru Rusia.
Amenințarea directă a securității ruse este reprezentată de insurgența fundamentalismului islamic, care acționează sub forma mișcărilor de eliberare națională pe teritoriul rus (ex. Cecenia) și care încearcă pe termen lung să priveze Rusia de controlul asupra teritoriilor Federației locuite de musulmani. Tocmai această amenințare crescândă a terorismului islamic reprezintă punctul de întâlnire a intereselor Rusiei și Statelor Unite.
Rusia va reconstrui cu greu măreția puterii sale din trecut având în vedere realitățile lumii actuale – șansele sale de succes în concurență cu China sau Japonia fiind extrem de reduse. Posibilitatea de restabilire a controlului asupra Europei Centrale este practic inexistentă. Bazinul Mării Negre și Asia Centrală apar că singurele regiuni vulnerabile pe termen scurt său mediu în fața ambițiilor revizioniste ale Rusiei. Setul de factori favorabil unei posibile recuceriri a sferelor de influență ale Rusiei includ: afinitatea religioasă și culturală dintre Rusia și națiunile creștine din zona Mării Negre; legitimitatea acțiunilor împotriva insurgenței Islamului; vulnerabilitatea economică și instituțională a celor mai multor națiuni din zonă; diversitatea etnică și ostilitatea interetnică haotică din cele mai multe dintre societățile în tranziție din zonă.
Concluzionând, Rusia este o putere în regiunea Mării Negre și are interese economice, politice și startegice în această regiune. Rusia consideră în continuare regiunea Mării Negre – ținând cont că a fost o bună perioadă de timp sub dominația imperiului țarist și a celui sovietic – parte de facto a sferei sale de influență. Mai mult decât atât, Rusia este necesară în rezolvarea multora dintre conflictele înghețate. Doar că, în prezent, Rusia își continuă rolul duplicitar de mediator în perspectiva soluționării acestora, dar și jucător direct interesat de menținerea conflictelor. Prezența trupelor rusești pe teritoriul Transnistriei și Georgiei constituie dovadă certă a acestui joc dublu.
Astfel, una dintre cele mai dificile probleme care se doresc rezolvate cu privire la regiunea Mării Negre este includerea Rusiei în această ecuație, cu alte cuvinte, dezvoltarea unei strategii privitoare la Rusia este o condiție esențială pentru succesul unei strategii occidentale privitoare la regiunea Mării Negre.
Această problemă nu este una nouă. Statele Occidentale s-au lovit de o încercare similară în faza de început a dezbaterilor privind extinderea NATO. Doar în momentul în care acestea au avut o strategie față de Rusia, au fost capabile să pună în practică o strategie de succes pentru integrarea țărilor baltice și central-europene în structurile euro-atlantice. Foarte probabil acesta ar putea fi calea de rezolvare și în cazul regiunii Mării Negre. Este posibilă ca Rusia să fie mai agresivă fiind vorba de o implicare occidentală în regiunea Mării Negre decât a fost în cazul implicării occidentale în Europa Centrală și de Est din mai multe motive.
În primul rând, statele din regiune au fost parte a imperiului țarist și a celui sovietic și nu state așa-zis independente, cum a fost cazul celor din Europa Centrală și de Est. De aici rezultă un sentiment mai puternic de proprietate al Rusiei în ceea ce privește regiunea Mării Negre vizavi de Europa Centrală și de Est. În al doilea rând, guvernele statelor din regiunea Mării Negre sunt mai slabe și mai fragile, și astfel mult mai sensibile la presiunile Rusiei, în comparație cu cele ale statelor central și est europene.
În al treilea rând, interesele economice ale Rusiei – și pârghiile economice – sunt mai puternice în regiunea Mării Negre decât în Europa Centrală. Rusia controlează aproximativ 90% din sistemul de distribuție a combustibilului și energiei electrice din Georgia. Este, de asemenea, principalul furnizor de energie al Ucrainei. În 2003, statele dependența statelor UE de gazul rusesc se ridică la 25%. Pentru statele Baltice, Ungaria, Slovacia, dar și Slovenia, dependența este semnificativ mai mare (între 80 și 100%). În cadrul acestor state, Kievul deține o poziție relativ mai avantajoasă: 80% din gazul exportat de Rusia către UE tranzitează teritoriul Ucrainei. Numai că, acest avantaj poate fi eliminat de către Moscova prin construirea în 2010 a unei conducte prin Marea Baltică – pentru a lega direct (fără intermediari) – Rusia de Germania.
În al patrulea rând, existența conflictelor înghețate – Transnistria, Nagorno-Karabah, Abhazia și Osetia de Sud – conferă Moscovei pârghii mai puternice față de cele din Europa Centrală. Mai mult, Rusia are în continuare o prezență militară în unele state din regiunea Mării
Negre, spre deosebire de zona Mării Baltice și Europa de Răsărit de unde trupele au fost retrase înainte să înceapă presiunea pentru integrarea în NATO, această situație complicând și mai mult problema și întărind pârghiile de care Rusia dispune.
O parte a problemelor pe care le încearcă Statele Occidentale reprezintă și faptul că o mare parte a structurilor ruse sunt înclinate să perceapă că implicarea acestuia în regiunea Mării Negre ca un joc cu sumă nulă, adică cu rezultate negative pentru Rusia. Piatra de încercare pentru Statele Occidentale va fi crearea unei strategii care să prevadă un câștig pentru ambele părți și să convingă guvernul de la Moscova că ar avea mai multe de câștigat din cooperarea cu acestea decât obstrucționarea oricărei acțiuni a acestuia sau urmând o politică divide et impera.
La rândul ei, Rusia are propriile câștiguri din cooperarea cu Statele Occidentale în această regiune. În primul rând are nevoie de stabilitate la frontierele sudice, stabilitate pe care singură și-o poate asigura cu greu. În al doilea rând, cooperarea cu ele ar permite Rusiei să obțină o bucată mai mare din potențialul energetic al regiunii Mării Caspice; în schimb, însă, efortul de a crea probleme în regiune ar împinge Statele Occidentale să restrângă participarea Rusiei în piața energetică a Mării Caspice. În al treilea rând, cooperarea în regiunea Mării Negre ar putea avea un impact benefic asupra relațiilor Rusiei cu SUA și Europa și să faciliteze legăturile Rusiei cu structurile internaționale și cele euro-atlantice.
În Georgia, forțele rusești dispun de trei baze și de alte câteva instalații militare, printre care și două în Tbilisi, și de trupe desfășurate ca trupe de menținere a păcii în Abhazia și în Osetia de Sud. Aceste unități au o forță cumulată de aproximativ 7000 de militari, fără a lua în considerare și trupele abhaze. În regiunea Transnistria, Rusia păstrează un grup de unități cu un efectiv de cel puțin 2000 militari, cu toate că Moscova pretinde un număr mai redus. În ambele state, forțele rusești sunt mai puternice decât forțele naționale ale Georgiei, respectiv Moldovei. În Azerbaidjan, forțele armene controlează șase districte azerbaidjene de pe lângă enclava cu populație armeană, Karabagh.
Rusia va încerca, în continuare, să își afirme statutul de principală putere a spațiului, căutând să obțină tot ce poate să-i ofere această poziție. Interesul manifestat de Statele Occidentale față de Moscova îi stimulează aspirațiile. Specialiștii apreciază că de ea vor depinde livrările sigure și stabile de energie necesare dezvoltării Europene în următorii zece ani, iar aceasta va conduce Bruxelles-ul, probabil, la un șir întreg de concesii.
Rusia este foarte atentă la relațiile cu vecinii, îndeosebi cu cei din fostul spațiu sovietic. De altfel, una dintre problemele cele mai acute cu care se confruntă încă Rusia este cea a frontierelor cu aceste state. Kremlinul își exprimă tot mai des părerea că a venit timpul că Moscova să-și revizuiască atitudinea față de unii dintre ei. Se consideră că, în condițiile când interesele de stat ale Rusiei vor dicta, se poate trece la recunoașterea oficială a Transnistriei, Abhaziei, Osetiei de Sud și regiunii Nagorno-Karabah. Situația poate conduce la scăparea de sub control a conflictelor azi înghețate.
Parteneriatul strategic cu Germania este posibil să-și reducă dimensiunile, după schimbarea survenită în conducerea Bundestagului. Aceasta poate determina o reorientare a Moscovei către un alt actor euro-atlantic puternic, cel mai probabil Franta și/sau Italia, cunoscută fiind dorința acestora de a nu antagoniza Rusia. Din punct de vedere militar, sub steagul luptei împotriva terorismului, apare evidentă dorința Kremlinului de a-și extinde participarea militară dincolo de granițele Federației. În prezent, este în curs de perfectare participarea Rusiei la operațiunea NATO Active Endeavour din Marea Mediterană.
Ucraina este al doilea stat ca mărime din Europa și un important beneficiar al dezagregării Uniunii Sovietice. Prin suprafața sa, echivalentă cu cea a Germaniei și Marii Britanii la un loc, prin cele 48 de milioane de locuitori, se încadrează printre principalele state ale continentului. Dacă adăugăm și lungimea țărmului la Marea Neagră, Ucraina deține un important statut geopolitic, suscitând interesul marilor puteri occidentale, prin posibilitatea influențării raportului de forțe în Europa Centrală și de Est, în zona Mării Negre dar și în raport cu Rusia.
Aceasta aspiră astăzi la un statut de putere regională, chiar dacă ambițiile sale nu au încă susținerea unor inițiative active sau a unei conduceri regionale. Preocupată de a găsi o nișă în cadrul diviziunii est-vest, Ucraina este concentrată mai mult în menținerea echilibrului de forțe prin înțelegeri bilaterale cu țările din regiunea Mării Negre, în special cu Turcia și Rusia. Numai după ce a aderat la GUUAM și după apariția coridoarelor necesare transportului energetic spre UE, a început Ucraina să considere zona Mării Negre ca o parte a Europei extinse, care merită mai multă atenție.
Regiunea Mării Negre trebuie să fie definită ca un spațiu natural al intereselor ucrainene. În același timp, este subliniat faptul că Ucraina trebuie să joace un rol semnificativ în organizarea unui nou sistem de ordine regională. Marele premiu pentru Ucraina ar fi dacă ar reuși să preia rolul de transportator major al petrolului caspic către Europa. Ucraina conține rutele de transport
petrolier pe axele est-vest și nord-sud. Ucraina deține controlul asupra rutelor de transport petrolier european, varianta de transport prin Marea Neagră urmând să spargă acest control; în calitate de rută strategică de transport energetic pentru Europa Occidentală, Ucraina devine un centru de regularizare a problemelor geo-economice.
Datorită unor politici inconsistente, Ucraina folosește prost ocazia de a obține un loc conducător printre transportatorii regionali de petrol și chiar riscă să fie exclusă din acest proces, Kievul blamând intens Rusia pentru acest fapt, deoarece aceasta a dezvoltat activ coridoare de transport în jurul Ucrainei.
Ucraina întreprinde demersurile necesare acceptării pe listele de așteptare ale extinderii NATO și UE, printre acestea înscriindu-se reforma armatei sale supradimensionate și câștigarea sprijinului opiniei publice. Slabele performanțe economice, lipsa resurselor energetice, materiilor prime, piețelor de desfacere, precum și afinitățile tradiționale de limbă, cultura și obiceiuri o rețin, posibil în următorii ani, în sfera de influență rusească. Închirierea bazei navale din Sevastopol și a infrastructurii necesare Flotei Ruse a Mării Negre dincolo de anul 2017 poate naște o situație fără precedent. În condițiile aderării Ucrainei la NATO: existența unei baze rusești pe teritoriul Alianței Nord-Atlantice.
Turcia este principalul câștigător de pe urma declinului Rusiei, dar, paradoxal și principalul aliat al Rusiei în privința opunerii la procesele de deschidere a Mării Negre față de comunitatea euro-atlantică. Ca stat membru al NATO, Turcia tinde să devină lider al populațiilor musulmane într-un spațiu ce se întinde din Balcani până în Caucaz și Asia Centrală. Nu întâmplător Organizația Cooperării Economice la Marea Negra a luat ființă la inițiativa Turciei. Pe lângă controlul strâmtorilor, aceasta îl deține și pe cel al rutelor spre Irak, iar în perspectiva exploatării resurselor de petrol de la Marea Caspică, teritoriul Turciei prezintă o variantă optimă pentru construcția conductelor de petrol ca și pentru asigurarea controlului acesteia, element esențial avut în vedere de marile companii transnaționale.
Turcia, după o așteptare de 42 de ani, își vede visul împlinit. Uniunea Europeană a deschis negocierile de aderare aacesteia la structurile europene. În calitate de stat NATO și viitor membru al UE, posesoare a singurului loc de ieșire din Marea Neagră către oceanul planetar, Turcia va fi, în anii care vor urma, un jucător de seamă în geopolitica ponto-caspica. Modul de rezolvare a problemei kurzilor va influența însă valoarea statutului Turciei în regiune.
Aceasta prezintă un interes special în rezolvarea conflictelor din zona Mării Negre. Legăturile etnice cu azerii, georgienii și abhazii o fac mai sensibilă la instabilitatea din regiune. Stabilizarea regiunii este de asemenea esențială în termeni de securizare a petrolului și a conductelor de gaze naturale care trec pe aici, conductele fiind extrem de importante din punct de vedere strategic și economic pentru Turcia. Cooperarea îndelungată cu SUA și Turcia a adus importante beneficii Azerbaidjanului și Georgiei. SUA au susținut aceste state din punct de vedere economic, militar și politic, iar Turcia a contribuit în domeniul pregătirii militarilor și a instituțiilor de aplicare a legii.
Armenia însă a fost neglijată. Datorită conflictului cu Azerbaidjanul în privința regiunii Karabah a fost exclusă din proiectul conductelor de petrol și gaze naturale. La început, Azerbaidjanul a încercat să folosească proiectul conductelor în procesul de negociere cu Armenia – ceea ce poate fi considerat a fi perfect normal, deoarece ruta către Ceyhan prin Armenia este mult mai scurtă decta cea prin Georgia – dar tactică a eșuat. Ideea de a folosi aceste proiecte în rezolvarea conflictelor și încurajarea cooperării în regiune nu a dat rezultate în cazul Armeniei.
Neavând nici o resursă energetică și foarte puține opțiuni de dezvoltare economică, Armenia a rămas sub controlul politic și economic al Rusiei. Înconjurată de două națiuni turce (cu excepția unei mici porțiuni de granița cu Iranul și Georgia), Armenia se bazează pe suportul militar al Rusiei, ceea ce reprezintă un obstacol pentru cooperarea pe plan militar cu SUA și NATO. Infrastructura energetică a fost preluată aproape în totalitate de companiile rusești, ceea ce face dificla includerea Armeniei în proiectele energetice din Caucazul de Sud.
În timp ce obiectivul pe termen lung pentru țările Caucazului de Sud este același, integrarea completă în arhitectura europeană, metodă, capacitatea, ritmul și politica de stat a Armeniei, Georgiei și Azerbaidjanului pot diferi. Acest lucru este adevărat și în ceea ce privește relațiile
regiunii cu NATO. În timp ce Azerbaidjan și Georgia au indicat în mod clar că apartenența la NATO este o parte integrantă a agendei politicii lor externe, Armenia a ales să ducă ceea ce poate fi numită o politică de tatonare a NATO.
Georgia a fost multă vreme unul din elementele principale ale viziunii strategice rusești. La rândul ei, Rusia a reprezentat unul din principalele elemente ale viziunii strategice georgiene. Timp de secole, prudența a fost aceea care a stăpânit reletiile dintre Georgia și Rusia; georgienii cu o fire extrem de independentă, prețuind cel mai mult libertatea proaspăt câștigată, iar rușii, cu o privire strategică la posibilele amenințări ale flancului lor sudic au făcut tot posibilul de a menține Georgia în viata Rusiei ca un tampon împotriva acestor amenințări.
Georgia este în curs de ancorare la valorile europene, dorind o ștergere totală a imaginii apartenenței la spațiul fost sovietic. Dorința manifestă a integrării în NATO și UE este concretizată prin reforme de amploare, dar există un anumit imobilism în punerea lor în operă. Separatismul abhaz și sud-osetin îi afectează integritatea teritorială, îi macină economiile și forțele. Poate fi un partener credibil în dezvoltarea oricărui proiect de cooperare la Marea Neagră.
Aceste conflicte în curs de desfășurare reprezintă un obstacol major în fața oricărei inițiative regionale sau globale ce ar avea drept scop stabilizarea Caucazului de Sud. Înainte de implementarea oricăreia dintre strategii, trebuie soluționate aceste conflicte. Astfel, structurile euro-atlantice, ca NATO și UE, vor trebui să-și manifeste interesul și să-și asume mai multe responsabilități în rezolvarea acestor conflicte. Dacă plecăm de la premisa că este absolut necesar ca aceste conflicte să fie soluționate pentru ca regiunea să câștige o stabilitate modică, trebuie determinat de ce mecanismele precedente, creată pentru rezolvarea acestor conflicte, au eșuat.
Din păcate pentru viitorul democratic al statelor sud-caucaziene, de cele mai multe ori, factorii de decizie de la Bruxelles consideră regiunea mai degrabă ca aparținând planetei Marte, decât Europei. Este relevantă în acest sens reticența cu care este privită de către UE perspectiva de integrare europeană a Georgiei, în condițiile în care unor state precum Malta și Cipru le-a fost recunoscută vocația europeană.
Republica Moldova consideră că aderarea la NATO și UE este un panaceu al tuturor problemelor cu care se confruntă azi țara. Dorește rezolvarea grabnică a conflictului transnistrean, conștientă fiind că Transnistria poate împiedica orice fel de traseu european al Chișinăului. Necesitățile o determină să-și manifeste în continuare interesul în dezvoltarea cooperării regionale, mai ales în domeniile: economie și securitate.
Noțiune mai mult natur-geografica decât istorico-geografică, Transnistria ar desemna teritoriul dintre cursul inferior al Nistrului și al Bugului Meridional. Ea cuprinde teritorii din două regiuni istorice – extremul vest al Novorusiei și extremul sud al Podoliei. Dacă ne conducem după actualele frontiere administrative, atunci cea mai clară imagine a Transnistriei ar putea să ne-o dea frontierele celor cinci raioane transnistrene ale Republicii Moldova și raioanele transnistrene ale regiunii Odesa. Acest spațiu ar avea o suprafață de 25,1 mii km2 (4,2 mii km în Republica Moldova și 20,9 mii km în Ucraina) și o populajie de 2720 mii locuitori (630 mii loc. în Republica Moldova și 2090 mii loc. în Ucraina).
Evident, pe parcursul perioadei de după 1792, când Rusia a anexat așa zisa Novorusie Occidentală, populația moldovenească a fost în continuă diminuare, parțial din cauza imigrației ruse și ucrainene, parțial din cauza slavizării masive a etnicilor români din regiune. De menționat că în 1792, moldovenii transnistreni reprezentau majoritatea populației sedentare, peisajul etnic al regiunii fiind unul tataro-romanesc.
Nu putem spune că moldovenii au avut o prezența permanentă în ținut. Colonizarea stângii Nistrului a început cu precădere din sec. XVII, cu toate că valuri migraționiste au existat și în sec. XV, dar mai ales în sec. XVI. Totuși în virtutea faptului că rușii și ucrainenii nu și-au făcut masiv prezența în regiune decât după 1792, nu se poate afirma că moldovenii ar avea mai puține drepturi asupra ținutului decât ucrainienii.
De regulă, în istoriografia rusă și cea ucraineană se face trimitere la prezența slavă în spațiul interfluvial bugo-nistrean în perioada secolelor IX-XII. Posibilitatea acestei prezențe nu poate fi nicidecum respinsă; or, sunt știute campaniile migraționiste slave din secolele anterioare, precum și limitele extinderii maxime a Rusiei Kievene. Dar nu există nici o dovadă că teritoriul transnistrean a fost temeinic controlat de slavi și, cu atât mai mult, nu există vestigii importante ale culturii materiale slave din perioadă dată. Chiar dacă au fost prezenți, slavii au constituit o apariție efemeră.
Mai mult decât atât, dacă se face apel la slaba prezență slavă din sec. IX-XII, atunci și istoriografii români pot argumenta ancestralitatea romanității ținutului prin prezențe dacice, romane și ulterior valahe – nu prea semnificative nici acestea, dar mult mai argumentate, evidente și îndelungate decât cele pe care le pot invoca istoriografii ruși și ucraineni în pledoaria lor pentru vechea slavitate a ținutului.
Astfel, declarațiile care încearcă să justifice separatismul transnistrean pe motive istorice nu sunt cele mai credibile. Transnistria nu a fost un teritoriu politic moldovenesc, dar a făcut parte incontestabil din spațiul etnocultural românesc. În august 1940, o dată cu transformarea Republicii Autonome Moldovenești (1924) în republica unională, Ucrainei i-au fost atașate cinci din cele unsprezece raioane transnistrene moldovenești – Kodima, Baltă, Kotovsk, Ocnele Roșii și Ananiev. În Republica Moldova se vorbește mult despre natura conflictului transnistrean – conflict generat de probleme interetnice sau conflict generat de probleme politice? Detonatorul a fost unul etnic, poate nu atât etnic, cât lingvistic, astfel că trebuie recunoscut faptul că majoritatea relativă a populației din raioanele transnistrene ale Moldovei este de expresie rusă.
Problema transnistreană are mai curând la origine un conflict intercultural, ce a căpătat după noiembrie 1989 un tot mai pronunțat caracter de conflict geopolitic. Diferența dintre un conflict interetnic și unul intercultural este tot atât de mare ca și cea dintre un conflict politic și unul geopolitic. Conflictele interculturale sunt generate nu de apartenența la un grup etnic, ci la niște valori culturale comune, specifice unei anumite regiuni.
În cazul Transnistriei problema era legată de revanșismul lingvistic românesc din Republica Moldova. În timp ce în Basarabia se cerea revenirea la alfabetul latin și adevărul despre limba și identitatea moldovenilor basarabeni, cei din stânga Nistrului nu prea agreau astfel de revendicări. Pentru moldovenii transnistreni, supuși timp de două secole aculturației rusești, apoi sovietice, româna era o limbă a casei, fără valoare culturală și fără practica oficială.
După 1990 conflictul transnistrean și-a pierdut caracterul de conflict intercultural în favoarea unuia pur geopolitic. Acest caracter avea să se accentueze și mai mult după obținerea independenței Republicii Moldova în 1991. Menționăm mai sus că ar exista o diferență între un conflict politic și unul geopolitic. Se vede din chiar denumirea de geopolitic ca în joc ar fi pus un considerent spațial, nu doar unul de regim politic, ca în cazul conflictelor politice.
Transnistria are, evident, o valoare geopolitică. Dar valoarea geopolitică a Transnistriei este una ce prevede nu controlul Balcanilor și nici amenințarea Ucrainei, ci doar controlul Republicii Moldova. În mod paradoxal, Republica Moldova își datorează existența în mare parte problemei transnistrene și asta nu doar din cauză că, legal, statalitatea moldovenească contemporană își are originea în Transnistria anului 1924, ci și din cauză că dacă acest conflict nu ar fi existat, atunci povestea independenței Republicii Moldova s-ar fi terminat o dată cu coborârea drapelului sovietic de pe Kremlin și prin reunirea Basarabiei cu România. Conflictul transnistrean este cel
ce a menținut Republica Moldova ca stat independent, a inspirat unele puncte din noua Constituție și a obligat Chișinăul să adere la CSI. Republica Moldova, a devenit cunoscută în plan mondial preponderent prin conflictul sângeros din primavara-vara anului 1992, ce a avut loc în zona de est (Transnistria) a Moldovei.
În pofida faptului că Transnistria este un factor geopolitic determinant pentru Republica Moldova, se poate afirma că și după 15 ani de independență, Chișinăul n-a reușit să-și structureze măcar o conduită consecvență în această problemă. De altminteri, ambiguitatea comportării Chișinăului în conflictul transnistrean pornește chiar din momentul accesului la independentă în august 1991.
Anume atunci s-a și produs primul fapt regretabil și foarte ciudat, fapt ce a constat în retragerea structurilor de forță moldovenești din raioanele transnistrene. Conflictul putea fi soluționat în acele momente, întrucât tocmai atunci Gorbaciov a cerut să fie luate cele mai dure măsuri împotriva tuturor celor ce au susținut puciul comunist de la Kremlin. Era firesc ca Republica Moldova, fiind subiect al federației sovietice, să îndeplinească acest ordin al Moscovei, dar în mod bizar Chișinăul tocmai aici și-a demonstrat disidența.
Comportamentul bizar al Chișinăului din acele zile ne face să credem că conflictul nici nu s-a dorit soluționat. Ulterior și Rusia s-a opus închiderii conflictului. Și Ucraina este foarte interesată în menținerea unei situații tensionate în Republica Moldova, deoarece în acest fel Chișinăul și-a deviat atenția de la problema celor 500 mii de români ucraineni și a contestatei frontiere moldo-ucrainene.
E greu de presupus că rușii, chiar dacă am accepta staționarea trupelor lor în Republica Moldova, s-ar grăbi să aplice asupra regimului de la Tiraspol presiunile scontate de Chișinău. În schimb, dacă i-ar reuși soluționarea conflictului transnistrean și ar recăpăta controlul asupra Transnistriei, Republica Moldova poate conta pe înțelegerea Statelor Occidentale. Opțiunea tot mai nuanțată a Chișinăului este cea pro-europeana, iar Europa așteaptă o Moldova stăpână pe propriul destin și pe propriul teritoriu.
Importanța geopolitică a zonei Mării Negre
În lumina ultimelor evoluții ale lumii în care trăim, poziția strategică a unui stat la Marea Neagră devine din ce în ce mai importantă. De la Alfred Thayer Mahan, care consideră stăpânirea mărilor o condiție pentru obținerea poziției dominante, și până în zilele noastre când se consideră că așezarea unui stat la litoralul maritim creează condiții favorabile pentru dezvoltarea sa și a zonei adiacente, zona maritimă a unui stat a avut o influență covârșitoare în evoluția statului respectiv. După cum susțin și Aymeric Chauprade și Francois Thual, marea prin ea însăși nu poate avea o funcțiune geopolitică importantă decât dacă există legături între cele două maluri.
Într-adevăr, statele riverane la Marea Neagră (România, Ucraina, Federația Rusă, Georgia, Turcia și Bulgaria), nu numai că manifestă o colaborare activă în domeniul economic (vezi OCEMN), dar sunt interesate de realizarea unui mediu de securitate stabil și a unui climat ecologic sănătos.
În regiunea Mării Negre se înregistrează două curente contradictorii: includerea statelor acestui spațiu în UE și NATO și sporirea atractivității organizațiilor respective, îndeosebi în Republica Moldova și Ucraina; efortul Federației Ruse de a îngloba Ucraina și Republica Moldova în blocul sau politico-militar și economic, de a-și menține un cuvânt hotărâtor în problemele vecinătății imediate și de a conserva o prezență militară semnificativă în Transnistria și Marea Neagră.
Extinderea UE constituie o contribuție de seamă la pacea și securitatea în Balcani, ca și lărgirea NATO. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (1997), s-au definitivat principiile și etapele extinderii UE: un prim val a cuprins statele baltice și cele central-europene, inclusiv Slovenia și Cipru; cel de-al doilea val va fi alcătuit din România și Bulgaria. În cele din urmă, Bruxellesul va integra toată Europa de Sud-Est. O situație aparte o are Turcia, membră NATO, care se confruntă – după aprecierile UE – cu o serie de probleme de natură diplomatică și de politică internă. Oricum, o Uniune Europeană ar fi mult mai slabă fără Turcia, pilon al stabilității și modernizării în Orientul Apropiat și Mijlociu.
Dependența energetică a statelor de la Marea Neagră favorizează planurile ruse de recreare a fostului sau bloc. Însă, Rusia trebuie să țină seama de faptul că principalele sale conducte de petrol și gaze tranzitează Ucraina și Polonia, tranzitul de resurse energetice spre Statele Occidentale fiind practic controlat de actori regionali asupra cărora Moscova exercită un control nesigur sau un slab control. În plus, tendința de cristalizare a unei așa-numite zone de influență SUA în tamponul tradițional dintre Rusia și Germania complică ecuația politico-economică în zona Balcani-Marea Neagră. Putem aduce în discuție aici și o serie de organizații și tratate, întreținute de Rusia, precum Comunitatea Statelor Independente, Tratatul de Securitate Colectivă, etc.
O altă problemă o reprezintă ambiguitatea opțiunii politice a Ucrainei și Republicii Moldova, care încă nu s-au angajat decisiv pe drumul racordării complete la valorile euro-atlantice. Situatia geopolitica a Marii Negre ramane incerta, ceea ce face ca, privita dinafara, aceasta sa para un fel de fasie a nimanui, a carei trasatura caracteristica o constituie instabilitatea iminenta, generata de neconcordanta de interese, de starea tot mai accentuata de confruntare dintre fortele interne si externe. Acest lucru determina o slabire vizibila a activismului regional al Rusiei si, implicit, a influentei ei pe fondul consolidarii pozitiilor SUA si NATO.
Astăzi, regiunea marelui bazin al Mării Negre a devenit unul dintre centrele politicii europene și mondiale. O parte dintre pilonii mondiali, în primul rand SUA, privesc această regiune drept condor strategic, care deschide calea către zonele cuprinse de crize puternice, Orientul Mijlociu și care constituie, în același timp, un fel de barieră între civilizații.
Extinzându-se până la Marea Neagră, după aderarea României și Bulgariei, UE și-a extins și politica noii vecinătăți europene asupra tuturor statelor din Caucazul de Sud și din Balcani. Rusia și Turcia sunt interesate inrestabilirea pozițiilor lor (știrbite, într-o oarecare măsură, în prezent), și de dezvoltarea colaborării regionale. După destrămarea URSS, linia de coastă a Rusiei s-a dovedit limitată în spațiu de la Anap la Adler ,iar politica regională a Turciei a fost supusă unor conflicte acute în Orientul Apropiat și Mijlociu, în primul rând, în Iran și Irak.
La mijlocul anilor '90, Zbigniew Brezezinski, cunoscut analist și strateg american, în lucrarea sa Marea tablă de șah, a numit această regiune Balcanii euroasiatici, care, pe lângă Caucaz și Balcani, include și o parte a Asiei de Sud, precum și zona Golfului Persic și a Orientului Mijlociu, pentru că, în toate aceste regiuni, a existat un vacuum de putere. Golful Persic și Orientul Mijlociu se află astăzi în centrul unor conflicte armate în plină desfășurare sau potențiale. Spre deosebire de ele, bazinul Mării Negre, situat între marele Orient Mijlociu și Marea Europă, este relativ stabil, chiar dacă se confruntă cu presiunea anumitor amenințări interne și externe.
Aflându-se în interiorul triunghiului dintre lumea islamică, Rusia și Europa, majoritatea țărilor din bazinul Mării Negre aleg vectorul european al politicii de colaborare economică internațională, în general al politicii externe, dar nu reușesc să se debaraseze și de tradiționala esență euroasiatica la care face referire Bzrezinski. Interesele strategice americane presupun diversificarea surselor energetice din Golful Persic cu cele provenind din țări care nu sunt membre OPEC, stabilirea de legături cu țări cu populație preponderent musulmană, în contrapondere la islamismul radical, susținerea independenței țărilor Caucazului de Sud și bazinul Mării Negre, încurajarea lor pe drumul democrației.
Direcțiile de bază ale politicii americane în regiunea Mării Negre au fost formulate în declarația Departamentului de Stat, difuzată la summitul OSCE din noiembrie 1999 de la Istanbul. Atunci a fost afirmat obiectivul întăririi pozițiilor SUA și Turciei în regiune, în contrapondere cu interesele Rusiei. În recomandările adoptate la Istanbul, era subliniată necesitatea intensificării eforturilor diplomatice și stimulării investițiilor pentru ca fluxurile energetice caspice să curgă pe conducta Baku -Tbilisi – Ceyhan, limitării trecerii petrolului pe teritoriile țărilor concurente (Iran și Rusia).
Scoțând în evidență importanța strategică a bazinului Mării Negre pentru evoluția economiei mondiale, fostul președinte al Parlamentului european, Pat Cox, menționa, la Conferința de la București, cu tema Noua politică europeană de vecinătate, a sinergiei din spațiul Mării Negre: “dacă în anii '50, cărbunele și oțelul reprezentau cele două sectoare care erau unul dintre punctele fondatoare ale Europei, eu cred că în secolul XXI, locul lor va fi luat de problematica energiei și de cea a schimbărilor climaterice. Marea Neagră reprezintă o soluție pentru asigurarea diversității și securității zonelor de aprovizionare, zone alternative pentru resursele energetice, pentru a aminti doar câteva dintre răspunsurile pe care aceste regiuni
le pot da sfidărilor cu care se confruntă în prezent Europa. lată de ce, sublinia în final Pat Cox, dintr-o dată, întreaga regiune a Mării Negre devine una de prim-ordin în termeni strategici pentru interesele UE, și, fără îndoială, România și vecinii săi se află în prima linie a construcției acestei relații, ca europeni și împreună cu ei”.
Astfel se poate afirma că zona caucaziană este, în momentul de față, regiunea unde se desfășoară cea mai acută luptă pentru împărțirea sferelor deinfluenza. În același timp, zona este caracterizată printr-un conflict endemic. Din acest punct de vedere, spațiul determinat de Munții Caucaz, Marea Neagră și Marea Caspică se găsește într-o companie selectă, alături de alte regiuni ale Globului, precum Asia de Sud-Est, subcontinentul indian, Africa, și, într-o măsură mai mică, America Latină.
Pe lângă observarea evidentelor similarități cu celelalte regiuni de conflict cronic, precum lipsa dezvoltării economice, ori fragilitatea și ineficiența aparatului de stat, putem scoate în evidență trăsături specifice ale stării conflictuale din această regiune, care ajută unei mai bune înțelegeri a fenomenelor din zonă.
În plan geopolitic și geostrategic se manifestă interesele țărilor riverane, ale principalilor actori pretendenți la topul ierarhiei mondiale (SUA, Rusia, China, Japonia, India, țările membre ale UE), imensul potențial economic, militar și demografic, precum și rolul acestei zone ca element de legătură între Asia Centrală și Orientul Mijlociu. Noile realități de pe scena politică a lumii au scos în evidență caracterul determinant al regiunii Mării Negre pentru securitatea Europei, ea fiind denumită chiar nouă frontieră a Europei. Or, securitatea europeană deplină nu poate fi realizată atât timp cât zona Mării Negre rămâne instabilă.
Extinderea NATO, prin includerea României și Bulgariei, plasează țările riverane Mării Negre într-o poziție de paritate numerică (trei la trei), iar implicarea NATO în Afganistan și în Irak semnifică o deplasare considerabilă spre est a sferei de operațiuni a Alianței. La acestea se adaugă și planurile de redislocare a bazelor SUA din Europa de Vest. Parteneriatului pentru Pace sub egida NATO a avut un impact profund în întreaga regiune, declanșând un proces de reforme ale forțelor armate și agențiilor de siguranță internă.
De asemeni, extinderea Uniunii Europene a favorizat manifestarea unui nou factor de natură strategică în regiune. Aprobare de către UE a cadrului conceptual al relațiilor cu țările vecine din est, vizând într-o primă etapă Federația Rusă, Ucraina și Republica Moldova reprezintă un indiciu clar al interesului european crescând față de regiunea Mării Negre, ca punte
firească spre sursele de energie vitale pentru Europa, Asia Centrală și Orientul Mijlociu. Un alt element important al rolului pe care Uniunea Europeană îl joacă în regiune este preluarea principalei responsabilități în Balcani, prin procesul de stabilizare și asociere. Acest proces ar putea fi un model pentru un proces similar pentru Caucazul de Sud.
Securitatea din regiune nu poate să nu țină cont de noul statut de parteneriat al Federației Ruse și al Ucrainei în relațiile cu NATO, UE și SUA, facilitând abordări constructive, într-un cadru de probleme multiple (combaterea amenințărilor asimetrice sau neconvenționale, reforma organismului militar, siguranța energetică) cu implicații directe. O analiză a mediului de securitate din regiune implică, de asemeni, analiza conflictelor înghețate din zonă, precum și a celor din Abhazia, Transnistria și Nagorno-Karabah.
Federația Rusă este în continuare foarte activă în zonă, atât prin exercitarea unei influențe directe, cât și prin potențialul său de acțiune în domeniul geopoliticii energiei. Configurația strategică a regiunii s-a modificat și prin existența Ucrainei, Georgiei și altor state rezultate din destrămarea fostei URSS, ca actori statali, cu interese proprii. Pe termen scurt și mediu, preocupările Uniunii Europene și ale SUA vor fi în sensul asigurării stabilității relațiilor trans-atlantice.
Ceea ce este fundamental în abordarea Regiunii Extinse a Mării Negre este potențialul economic. Din acest punct de vedere remarcăm faptul că regiunea este zonă de tranzit în circuitul economic dintre UE și statele est europene învecinate acesteia. De asemeni, ea este și o legătură, o punte spre sursele energetice și spre piețele în ascensiune din Asia Centrală și Orientul Mijlociu. Structurile de colaborare subregionale existente încă nu răspund unor proiecte articulate bine și eficient dar măcar ele sunt purtătoare de mesaj în promovarea unor abordări multilaterale pe plan economic, ca fundament al unor viitoare colaborări în planul securității prin cooperare.
Din punct de vedere militar, nu sunt motive de a spune că regiunea nu este stabilă. Forțele navale nu mai au rolul tradițional de apărare teritorială. Acum aceste structure militare sunt mai curând implicate în acțiuni de contracarare a riscurilor asimetrice. Evoluția relației strategice est – vest și deschiderea economică promovată de lărgirea Uniunii Europene și NATO impun clarificarea unui concept pentru granița de est a UE, ca zonă de complemetaritate cu statele neincluse deocamdată în proiectul integrării – Rusia, Belarus, Ucraina, Republica Moldova, respectiv pe cele din vecinătatea indirectă – Georgia, Armenia, Azerbaidjan, statele din Asia Centrală.
Așadar, regiunea extinsă a Mării Negre se relevă ca un spațiu de manifestare a actorilor globali cum sunt: UE, NATO, ONU, OSCE, SUA, Rusia etc. Aceasta deoarece în redefinirea problematicii politico-strategice a acestui spațiu s-au implicat în mod explicit sau nu, în mod direct sau nu, actorii cu vocație globală. Marea Neagră este un spațiu tampon între lumi, culturi și interese globale diferite. În statele din zonă s-au produs de-a lungul timpului mutații în plan politic, economi, social care au consecințe majore în jocul puterii și în jocul exercitării controlului.
Statele membre ale UE și NATO își asumă împreună cu statele din spațiul estic complementar, proiectele și direcțiile de acțiune stabilite prin acordurile de parteneriat cum sunt și cele din cadrul strategiilor UE cu Ucraina și Federația Rusă.
Obiectivele UE și ale spațiului euro-atlantic au în vedere: consolidarea în continuare a strategiei de cooperare regională, care include toată aria de est până în Asia Centrală; stabilirea de strategii tip UE pentru Republica Moldova, Armenia și Azerbaidjan; constituirea și consolidarea rețelelor de infrastructură, prin revigorarea programelor UE în domeniile telecomunicații și informatizare, transport (TRACECA), energie (INOGATE); consolidarea proiectelor regionale, prin cuplarea proiectelor conexe PfP; asimilarea celor mai bune practici de cooperare transfrontalieră și subregională, experimentate deja cu sprijinul Pactului de Stabilitate; susținerea unui program regional de protecție a mediului și dezvoltare durabilă în regiunea circumscrisă Mării Negre, precum și extinderea zonelor cu oportunități de îmbunătățire a cooperării spre Armenia, cu Georgia și Azerbaidjan, și spre Turcia și Israel, prin conexiunea Caucaz, dinspre Georgia.
Din perspectiva statutului României de membră a UE și NATO, poziția sa geostrategică și relațiile deschise de cooperarea cu țările din această regiune conduc la stabilirea unei strategii care include ca următoarele priorități: sprijinirea proceselor de consolidare a bunei guvernări; sprijinirea dezvoltării de administrații eficiente în domeniul frontierelor; eliminarea barierelor comerciale și consolidarea relațiilor intra-regionale de comerț liber și abordarea problemelor legate de minorități și de dispute teritoriale, pe baza angajamentelor naționale asumate.
Orice analiză a Mării Negre din punct de vedere al poziției geostrategice trebuie să reliefeze așa zisele poziții-cheie, care o particularizează și îi conferă importanță deosebită:
sistemul strâmtorilor (Bosfor, Dardanele – legate prin Marea Marmara), care facilitează navigația dintr-o mare închisă spre Oceanul Planetar. Turcia deține controlul strâmtorilor, acestea fiind, în momentul de față, singura arteră puternică pentru transportul extern pe mare, destul de la îndemână pentru toți riveranii, economicos și cu perspective permanente. Controlul Turciei asupra strâmtorilor îi conferă un statut privilegiat printre riverani.
Peninsula Crimeea – un adevarat bastion maritim înaintat, cu multiple facilități, înconjurat de forțe navale relative apreciabile. Gurile Dunării (Dunărea maritimă) – intrarea și ieșirea navelor maritime prin complexul de navigație al Sulinei se realizează în întregime pe teritoriul statului roman (un element de putere pentru România). Platoul continental din fața litoralului românesc, cu resurse naturale care au făcut biectul disputei dintre România și Ucraina.
Insula Șerpilor – plasată în problematica diplomației internaționale.
În concluzie, elementul definitoriu care exprimă importanța geopolitică a regiunii Extinse a Mării Negre este faptul că ea se găsește la confluența a trei regiuni de mare importanță
geopolitică: Peninsula Balcanică, Europa de Est și Asia Mică și aproape de zona fierbinte a Orientului Mijlociu, fiind în același timp un segment din granița de sud a Federației Ruse și la limita de nord a flancului sudic al NATO.
Marea Neagră este poarta de ieșire la Oceanul Planetar pentru Bulgaria, România, Ucraina și pentru țările transcaucaziene, fără a omite să amintim faptul că este dispusă pe traseul rutelor preconizate pentru transportul petrolului caspic și al celui
din zona Asiei Centrale spre consumatorii din Statele Occidentale.
Regiunea dispune de importante bogății marine și submarine; este cea mai scurtă cale pentru Rusia spre sud și est, oferă facilități comerciale și turistice, dispune de un important număr de porturi, fiind, așadar, un mediu propice pentru cooperarea economică, culturală și militară. Regiunea Extinsă a Mării Negre reprezintă zona de coagulare a unei piețe de desfacere de circa 350 de milioane de consumatori, având potențial demografic și economic foarte important. Iată de ce zona ține aprins interesul actorilor scenei geopolitice mondiale, tradiționali și nu numai.
1.4. Riscuri și amenințări pentru securitatea regiunii extinse a Mării Negre
Regiunea Mării Negre nu este ferită de evoluția riscurilor si amenințărilor, de mutarea acestora din registrul conflictului militar clasic în acela al riscurilor și amenințărilor asimetrice, cel mai adesea determinate de nivelul de trai – sărăcia, care cauzează terorismul, migrația ilegală, proliferarea armelor de distrugere în masă, instabilitatea politică, crima organizată, conflictele înghețate.
Datorită multitudinii factorilor de risc identificați, zona Mării Negre poate deveni un coridor de pătrundere a diferitelor grupări teroriste, de crimă organizată spre Europa în sprijinul acestei afirmații, amintim: legăturile existente între separatiștii ceceni și gruparea teroristă Al Qaeda; traseul drogurilor dinspre Afganistan spre Europa; surse de proliferare a armamentului clasic, cât și de distrugere în masă, prin existența unor arsenale ex-sovietice pe teritorii străine (în specialTransnistria); legăturile dintre crima organizată din zona Afganistanului și Mării Caspice cu rețelele de crimă organizată existente în Europa, America de Nord și de Sud.
Reiese astfel că securitatea euroatlantică este strâns legată de securitatea bazinului Mării Negre și că multe din amenințările transnaționale cu care se confruntă Europa provin din această regiune. Din păcate, în prezent, o prea mare parte din arealul Mării Negre este dominat de stagnare economică, frontiere nesigure și nesecurizate, activități ale crimei organizate și conflicte etnice înghețate, prezența militară străină.
Mediul de securitate în regiunea Mării Negre este, în prezent, supus unei serii de transformări sub două aspecte: impactul extinderii NATO asupra regiunii și, într-o oarecare măsură, un aspect adițional extinderii, dezvoltarea cooperării dintre statele riverane. Cooperarea la Marea Neagră a fost fundamentală pe trei dimensiuni: economică, politică și militară. Din punct de vedere militar au fost dezvoltate inițiative regionale ca SEEBRIG și BLACKSEAFOR, aceasta din urmă fiind un organism de cooperare navală cuprinzând șase țări (din 15 august 2005 România devine conducerea acestui organism), având ca obiectiv cunoastereare ciproca, consolidarea încrederii și securității în Marea Neagră, acțiunile fiind îndreptate pe probleme umanitare, de căutare, salvare, împotriva minelor, poluării, etc.
Prezența României în NATO modifica parțial conceptul strategic în relația cu Orientul islamic și cu spațiul ex-sovietic, lărgind capacitatea de acțiune a NATO spre bazinul Mării Negre și Caucaz. În acest sens, România este considerate deja o ,redută strategică la granița de sud-est a spațiului euroatlantic, în vecinătatea Mării Negre, și trebuie să devină un ,vârf de lance spre răsărit al aliaților euroatlantici pentru conservarea și chiar dezvoltarea intereselor în zonă.
În contextul celor de mai sus, un loc deosebit de important îl au țările riverane Mării Negre și relația acestora cu cele două grupări de interese concurente. Pe parcursul ultimelor două milenii, Marea Neagră a prezentat permanent o importanță strategică din punct de vedere politic, economic și militar.
Aflată la intersecția celor mai importante imperii din Antichitate (elen, roman, bizantin), Evul Mediu (otoman și rus), Marea Neagră s-a bucurat de o atenție deosebită și în perioada istorică modernă și contemporană datorită unor conjuncturi politice, militare și economice, astăzi reprezentând unul dintre punctele nodale ale intereselor celor mai importante țări sau alianțe.
În timp, Marea Neagră a reprezentat o punte de legătura și de tranzit atât între Orient și Statele Occidentale, cât și între Nord și Sud, constituindu-se, totodată ca o frontieră mai largă, tip zonă tampon, între acestea. În conjuncție cu aceste valențe, atunci când mobilitatea umană s-a dezvoltat din ce în ce mai mult, Marea Neagră a început să reprezinte unul dintre cele mai importante puncte de legătură pentru circuitele comerciale în general, iar în ultimul secol și mai ales astăzi, una dintre joncțiunile principale ale traseelor de produse purtătoare de energie. S-a constatat, ca un fapt indubitabil, că această zonă a prosperat și a fost cea mai stabilă în perioadele în care nu a fost izolată și s-a aflat racordată la rețeaua mondială sau regională de comerț.
În ultimele decenii, dar mai ales după 1990, zona Mării Negre a căpătat o și mai mare importanță bazată pe o serie de elemente noi ale conjucturii politice economice și militare internaționale. Astfel, la cele cunoscute din istorie s-au adăugat valențe noi generate de situația internațională și, mai ales, de interesele regionale ale principalilor jucători internaționali: accentuarea importanței geostrategice cauzate de poziția de contact a celor trei plăci tectonice de maximă importanță strategică astăzi – Statele Occidentale (cu NATO și UE), Orientul (preponderent islamic) și spațiul ex-sovietic (aflat încă sub controlul și influenza centrilor de putere de la Moscova); accentuarea necesității dezvoltării traseelor de produse purtătoare de energie la sudul Mării Negre, pentru asigurarea bazei energetice primare a Statelor Occidentale, ca alternativă la cele deja existente pe latura de nord a Mării Negre, controlate, în cea mai mare măsură, de Moscova.
Față de această situație, dezvoltările de ordin politico-strategic au dus la o luptă subterană fără precedent pentru consolidarea și extinderea sferelor de influență în zonă între factorii de putere de la Moscova și principalele capitale ex-sovietice și cancelariile occidentale, având ca principali protagoniști Washington și Londra.
Pe acest front al confruntării de interese, a apărut asa-numita elipsă strategică a Mării Negre, strategia abordată de Moscova și aliații săi fiind complet diferită de cea a Washingtonului și a partenerilor săi, astfel: Federatia Rusă și aliații săi folosesc încă o tactică de luptă tip război pe poziții, alimentând conflicte locale (unele așa-zis înghețate, altele chiar calde) printr-o creștere a insecurității zonei, având ca obiectiv acceptarea statu-quo-ului
actual, acreditând ideea nesiguranței alternative prin sudul Mării Negre a coridorului energetic de transport din Transcaucazia până în Statele Occidentale, insistând că singura alternativă viabilă este traseul existent, pe la nordul Mării Negre, controlat de Moscova; SUA și aliații săi (în special cei din NATO) au adoptat tactica democratizării zonei, urmată, acolo unde este posibil, de extinderea NATO, urmărind, în același timp, sprijinirea unor proiecte de producție și transport purtătoare de energie pe latura de sud a Mării Negre, pe trasee controlate preponderent de țări NATO (Turcia, Bulgaria, România – riverane, Ungaria, Austria, Germania).
Regiunea Mării Negre este o zonă a conflictelor potențiate și reale. Războiul de lungă durată dintre Armenia și Azerbaidjan, disputele Georgiei cu Abhazia, conflictele din Caucazul de Nord sunt exemple elocvente în acest sens, la care se adaugă contradicțiile dintre Ucraina și Rusia.
Aceste contradicții sunt de cel mai divers gen, geografic fiind localizate în regiunea Mării Negre, incluzând chestiunea Crimeei și a flotei Mării Negre, în cadrul Ucrainei apar relațiile deloc simple ale Kievului cu Crimeea. Republica Moldova urmează să identifice o rezolvare adecvată a conflictului din Transnistria. Bulgăria se confruntă cu problema musulmanilor etnici, care implică tensionarea relațiilor acesteia cu Turcia. Situația, pe ansamblu, este agravată de existența unui nod întreg de pretenții teritoriale reciproce ale mai multor state din bazinul Mării Negre.
Totodată, o influență majoră asupra climatului din regiune exercită consecințele diferendului iugoslav, care menține o temperatură sporită, politică și economică, în arealul Balcanilor.
Așadar, cooperarea la Marea Neagră este un proces cu o determinare multiplă. Nu putem vorbi, în mod practic, de o zonă a Mării Negre, pentru că acest spațiu este unul de confluență. Datorită contactului dintre diversele civilizații, acest proces are, în parte, valențele unei cooperări interregionale. Din această cauză, turbulențele apărute în oricare dintre regiunile care au inițial această formă de cooperare au un efect important asupra ansamblului.
Din perspectiva terorismului statele din regiune se prezintă sub grade diferite de risc. Astfel, statele de pe litoralul vestic demonstrează un control eficient al fenomenului, sub aspectul prevenirii și al combaterii. În schimb, statele din zona caucaziană au încă o stabilitate politică fragilă ceea ce ar putea favoriza radicalizarea mișcărilor sociale și refugierea pe teritoriul lor a unor rețele afiliate la rețelele internaționale teroriste.
Vectorii de propagare a terorismului sunt: amplificarea acțiunilor grupărilor etnico – separatiste și fundamentalist islamice, radicalizarea mișcărilor autonomist – separatiste din zona caucaziană (Nagorno-Karabah, Transnistria, mișcarea naționalist – extremistă cecenă îndreptată împotriva rușilor), lansarea fundamentalismului islamic ce poate prinde în categoriile sociale defavorizate, prezența și implicarea ONG-urilor arabeîn susținerea grupărilor teroriste, conexiunile dintre activitățile teroriste și cele din domeniul crimei organizate.
În războiul împotriva terorismului un rol nou are modalitatea de a plasa mai multe facilități militare pe malul vestic al Mării Negre, în România și Bulgaria. Aceste facilități au operat împreună prin trupele americane, iar trupele române/bulgare sunt cruciale în noua strategie a Statelor Unite de a utiliza mici baze pentru refugiu, adăpost dar și rezervă de trupe. Aceasta oferă o valoare în plus pe care Marea Neagră o are în războiul împotriva terorismului. Trebuie să luăm în considerare că din Regiunea Extinsă a Mării Negre, România, Bulgaria, Ucraina, Moldova și Georgia sunt țări care au trupe în Afganistan și Irak, ca părți ale coaliției de țări. Drepturile de survolare se aplică pentru toate țările din regiune și au și funcționat, inclusiv pentru Rusia.
Traficul de droguri, de ființe umane, migrația ilegală, infracționalitatea economico – financiară, spălarea de bani, falsificarea de documente au avut un teren prielnic de dezvoltare în regiunea extinsă a Mării Negre. Prin regiune trec rutele de trafic de droguri provenite din Semiluna de Aur (Pakistan, Iran, Afganistan), Triunghiul de Aur (Myanmar, Laos, Thailanda) și din unele state din Asia Centrală. Granițele permeabile ale statelor caucaziene facilitează drumul grupărilor criminale către Europa Occidentală.
Pericolul este cu atât mai mare cu cât din țări de tranzit ele devin și țări consumatoare de droguri. Intensificarea consumului de droguri are ca efect atragerea unor mijloace financiare considerabile de către organizațiile traficante, iar această putere economică este folosită în coruperea unor factori de decizie. Corupția, lacunele de legislație sunt aspecte care facilitează nu doar extinderea traficului de droguri, ci și extinderea traficului ilegal de persoane, având ca destinație tot Statele Occidentale.
Componenta cu cel mai mare grad de risc pentru regiune este traficul de armanent. Pe fondul schimbărilor politice și sociale din zonă și odată cu creșterea rolului grupărilor de tip mafiot în spațiul post – sovietic a fost stimulată contrabanda cu armanent convențional și de distrugere în masă. Un caz aparte este teritoriul transnistrean care a devenit un loc activ al grupărilor teroriste și un câmp prielnic de desfășurare a traficului de armament. Mișcări islamice urmăresc identificarea unor posibile locuri de instruire, de procurare a armelor și eventual firme locale de transport a milianților către Orientul Mijlociu și Caucazul de Nord.
În contextul destrămării URSS, Republica Moldova își declara, în iunie 1990, suveranitatea. În același an regiunea găgăuză (în sud) și regiunea transnistreană (în est) s-au proclamat republici autonome independente. A urmat un conflict militar moldo-transnistrean care s-a terminat în 1992 cu un acord semnat între preșdintele rus și cel moldovean. Refuzul de a accepta ruperea Transnistriei din teritoriul Moldovei, în 2003, marchează momentul orientării spre Vest a Moldovei, după un deceniu de politică aservită Moscovei.
Negocierile care au avut loc de-a lungul timpului au fost mereu boicotate, blocate sau tergiversate. Moldova ar fi dispusă să acorde Transnistriei autonomie dar doar în cadrul Republicii Moldova. Ea susține retragerea trupelor rusești de pe teritoriul său și implicarea comunității internaționale, condiții esențiale în democratizarea regiunii transnistrene și în rezolvarea conflictului. Acesta însă este un deziderat destul de îndepărtat, fiind prea puțin probabil ca Rusia să își retraga trupele din Transnistria în totalitate.
Chiar și în cazul instaurării unor forțe de menținere a păcii, Rusia dorește ca militarii săi să aibă o pondere majoritară. Situația actuală ridică probleme de securitate Moldovei. Corupția și permeabilitatea frontierelor permit dezvoltarea crimei organizate, în special a traficului de armament, migrației ilegale și traficului de persoane.
Cel mai complex și probabil cel mai greu de soluționat. În 1991, Nagorno – Karabah își declară independența, moment urmat de ocuparea, între 1992 și 1993, de către trupele armene a coridorului Latchin, creând o legătură terestră între Armenia și enclavă, dar ocupând și o serie de raioane din teritoriul azer. În 1994, comunitatea internațională a cerut părților să încheie ostilitățile. Au urmat o serie de negocieri sub egida Rusiei și a OSCE, având ca scop încheierea unui acord între miniștrii apărării ai Armeniei, Azerbaidjanului și Karabahului cu medierea Grupului de la Minsk al OSCE. Azerbaidjanul solicită eliberarea fără condiții de către Armenia a enclavei și reintegrarea ei în teritoriul azer.
În același timp solicită implicarea UE, Consiliului Europei și ONU în soluționarea conflictului, fiind circumspectă față de poziția pro-armeană a Moscovei. La rândul ei Armenia nu este dispusă să facă nicio concesie decât în condițiile recunoașterii dreptului poporului din Nagorno-Karabah la autodeterminare și recunoașterea lui de către comunitatea internațională. Autoritățile de la Stepanakert nu acceptă decât două variante: fie independența, fie unirea cu Armenia.
Rusia și Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei militează pentru soluționarea conflictului doar pe cale pașnică. Cel mai complex aspect al conflictului este poziția opiniei publice din cele două state aflate în conflict. Populația de aici este mult mai puțin dispusă la compromisuri iar a lua o decizie nesusținută de opinia publică ar fi un risc prea mare asumat de către oficialități.
Situația din Georgia este caraterizată de o relativă stabilitate, fiind puțin probabil un război, dar se mențin tensiunile dintre Georgia și cele două republici, Osetia de Sud și Abhazia. În 1991, Osetia de Sud își declară independența dar Georgia suprimă imediat autonomia regiunii, generând un conflict armat pe toată durata anului 1991. În 1992, Rusia și Georgia semnează un acord prin care se impun respectarea integritării teritoriale reciproce, încetarea focului, dar fără o rezoluție concretă asupra statutului Osetiei de Sud.
După o perioadă de relativ calm președintele Osetiei a declarat de mai multe ori intențiile acesteia de a adera la Federația Rusă. Abhazia și-a declarat independența prin Constituția din 1994, deși un parlament abhaz exista încă din 1992. El adoptă în 1992 declarația de suveranitate ceea ce declanșează un conflict armat ce a durat până în septembrie 1993. Populația abhază a ocupat aproape tot teritoriul abhaz, iar etnicii georgieni au fost obligați să părăsească zona, constituind miliții care au făcut de-a lungul timpului incursiuni în teritoriile ocupate.
În 1994 a fost semnat un acord de încetare a focului, dar luptele au izbucnit din nou în 1998 și 2001, deși în 1999 a avut loc un referendum prin care s-a decis în favoarea independenței. Georgia este dispusă să recunoască autonomia celor două regiuni dar numai în cadrul teritoriului său, dorind soluționarea conflictului în trei faze: restabilirea încrederii, demilitarizarea zonelor de conflict și instaurarea unor trupe internaționale de menținere a păcii. În decembrie 2000, Rusia și Georgia semnează un acord interguvernamental pentru restabilirea economiei în zona de conflict. Un an mai târziu Osetia de Sud îl desemnează pe Eduard Kokoiti drept președinte al republicii, iar în 2002 acesta cere Moscovei să îi recunoască independența și să accepte integrarea sa în teritoriul rus.
În ianuarie 2005, Rusia aprobă planul Georgiei de acordare a unui statut de autonomie extinsă Osetiei de Sud în schimbul renunțării la ambițiile de dobândire a independenței. În noiembrie 2006, populația Osetiei de Sud susține în cadrul unui referendum decizia de separare a teritoriului de Georgia, făcându-l pe premierul georgian să declare că acest demers face parte din planul Rusiei de provocare a unui conflict armat.
În 2007, Parlamentul georgian aprobă o lege privind înființarea unei administrații temporare în Osetia de Sud, intensificând tensiunile în relațiile cu Rusia, iar după câteva luni după aprobarea legii separatiștii oseți susțin că Georgia a atacat Țhinvali prin tiruri de mortieră și focuri trase de lunetiști, acuzații respinse de Tbilisi. În același an, în octombrie au loc negocierile dintre Georgia și Osetia de Sud, mediate de OSCE, negocieri care eșuează.
În martie 2008, Osetia de Sud cere comunității internaționale să recunoască independența sa, după secesiunea Kosovo de Serbia. În același timp, Parlamentul de la Moscova cere Kremlinului să recunoască independența Osetiei de Sud și a Abhaziei. Osetia de Sud respinge o propunere georgiană de împărțire a puterii și insistă asupra obținerii independenței.
În 2008, pe scena politică internațională au loc o serie de evenimente care declanșează conflictul dintre Georgia și Rusia. Ne referim aici la: realegerea lui Mihail Saakașvili ca președinte al Georgiei, urmată de sancțiunile economice impuse de Moscova; declararea independenței provinciei Kosovo cu 6 luni înainte de avertismentul Rusiei că această acțiune va crea un precedent periculos îndeosebi în regiunea Caucazului; cererea Osetiei de Sud adresată comunității internaționale de recunoaștere a independenței sale, după modelul Kosovo; enunțarea publică la Summit-ul de la București a posibilității invitării Georgiei în NATO, chiar dacă într-un viitor neprecizat, urmată de protestul vehement al Rusiei.
Conflictul din Cecenia constituie cea mai gravă problemă de securitate în zona extinsă a Mării Negre, sursă a terorismului și potențial factor destabilizator pentru întregul Caucaz. După destrămarea URSS cecenii au refuzat intrarea în Federația Rusă, fapt ce a declanșat un conflict în două etape. Prima s-a derulat între 1994-1996 cu sângeroase confruntări între cele două părți, finalizată cu un acord, în 1997, prin care se convenea ca pînă în 2001 să se stabilească un statut pentru Cecenia. A doua etapă s-a declanșat în 1999 printr-un atac al Rusiei asupra Ceceniei, ca urmare a atacurilor unor grupuri de luptători islamiști ceceni și a unei serii de atentate teroriste care s-au soldat cu moartea a 300 ruși. În prezent, Rusia își păstrează dreptul de intervenție sub egida luptei împotriva terorismului, solicitând comunității internaționale să nu se amestece în treburile interne.
În mod evident, soluționarea conflictelor înghețate este atributul tuturor statelor din zonă, dar rezolvarea lor nu va putea fi posibilă fără implicarea comunității internaționale. Ele reprezintă un obstacol major în reușita oricărei inițiative regionale sau globale ce ar avea drept scop stabilizarea Caucazului de Sud. Orice strategie trebuie precedată de soluționarea acestor conflicte. În acest process un rol determinant îl au structurile euro-atlantice, care vor trebui să manifeste un interes mai mare și să aibă o implicare mai responsabilă în rezolvarea acestor conflicte.
O abordare în sensul stabilizării zonei trebuie să aibă în vedere faptul că disensiunile consumă o mare parte din energia statelor din zonă, perturbă stabilitatea regională, obstrucționează democrația, oferind liderilor naționali diverse pretexte pentru a întârzia reformele democratice, fac posibilă existenta unor zone care nu permit un control total din partea membrilor legitimi ai comunității internaționale, pun piedici creșterii economice, încurajează manifestările violente pe timp de pace și, nu în ultimul rând, pun în pericol rețelele energetice care devin din ce in ce mai importante pentru Statele Occidentale.
Chiar dacă riscurile, pericolele și amenințările din mediul regional de securitate se mențin, Bazinul Mării Negre întrunește o gamă largă de oportunități în dezvoltarea procesului de creare a unui spațiu al păcii, securității și prosperității.
Prin creșterea cooperării militare regionale, iar de curând prin demersul UE de sporire a cooperării între țările riverane Mării Negre, la care România, ca membru al ambelor organizații, își aduce o contribuție mult mai activă, regiunea extinsă a Mării Negre se va transforma într-un pilon de stabilitate, securitate și dezvoltare durabilă, o zonă de confluență pe componentele economică, politică și militară, de iradiere a securității în spațiile Orientului Mijlociu și Asiei Centrale, de gestionare mai bună a riscurilor provocate de conflictele înghețate din regiune, republicile secesioniste, traficul ilegal de droguri, persoane și armamente, corupție, migrația clandestină și crima organizată transfrontalieră, de sporire a dialogului și încrederii și reducere a tensiunilor.
Comunitatea internațională trebuie să aibă o abordare care să includă eforturi de convingere a părților separatiste că realizarile lor sunt numai temporare și nu vor ramane permanente decât dacă sunt recunoscute de comunitatea internațională. Este nevoie și de o suplimentare a mecanismelor OSCE și ONU și de acordarea unei atenții mai mari problemei umanitare (refugiații). Esențial ar fi ca Rusiei să înțeleagă că stabilitatea Caucazul de Sud influențează și stabilitatea Caucazului de Nord.
Se observă că regiunea Mării Negre și Balcani nu este lipsită de vulnerabilități semnificative. Majoritatea acestora își au rădăcinile în istoria statelor si, din acest motiv, integrarea lor în instituțiile europene și euro-atlantice se dovedește a fi un test important pentru noile concepții geopolitice și geostrategice.
Pornind de la premisa că riscul este cauzat de nedeterminare, de imposibilitatea de a cunoaște cu certitudine evenimentele viitoare, observăm că acesta reprezintă o stare potențială care, în anumite condiții, poate deveni efectivă.
La nivelul analizei aplicate, identificăm următorii factori ce se concretizează în riscuri la adresa securității regiunii Mării Negre și Balcani, cu extensie spre nivelul global de realizare a securității: tranzitul elementelor teroriste și ale crimei organizate către Europa Centrală și de Vest prin regiunea Mării Negre și Balcani; fluxurile migratorii masive dinspre Asia și Africa spre Europa Centrală și de Vest; vecinătatea apropiată a Caucazului și a Balcanilor – zone caracterizate de tensiuni și conflicte; existența unor relații de neîncredere istorică între țările regiunii (de exemplu, între Grecia și Turcia); existența presiunilor islamice asupra uneia dintre cele mai importante țări ale regiunii: Turcia; lipsa compatibilității dintre soluțiile militare și cele civile pentru rezolvarea unor conflicte deja existente, cum ar fi cel din nordul Caucazului, în care logica militară cere ca civilii să fie tratați ca inamici, în timp ce dreptul internațional condamnă această abordare; absența instrumentelor de legislație internațională recunoscute de către toate statele din regiune necesare rezolvării pașnice a cererilor de autonomie sau suveranitate ale minorităților etnice locale; dorința Rusiei de a reface ordinea hegemonică anterioara sfârșitului Războiului Rece; tradiționala luptă pentru poziția de lider în Marea Neagră între Turcia și Rusia; jocurile de interese și presiunile asupra Republicii Moldova și asupra malului nord-vestic al Mării Negre; dezinteresul față de degradarea mediului, cauzată de industrializarea excesivă a fostelor țări comuniste.
În ansamblu, perspectivele securității zonei Mării Negre, Caucaz și Balcani sunt determinate pe de o parte de succesul tranziției interne a țărilor din regiune, iar pe de altă parte de includerea acesteia în complexul euro-atlantic de securitate. În acest sens, toate țările riverane la Marea Neagră au stabilit relații formale cu NATO și UE.
Rusia, Ucraina și Georgia au semnat acordurile de parteneriat cu UE, în 1996, și documentul de aderare la Parteneriatul pentru Pace, în 1994; Turcia are șanse să se integreze în UE, deși există încă multe probleme în acest sens; Consiliul NATO-Rusia și Comisia NATO-Ucraina subliniază importanța pe care o dețin aceste țări în regiune; oficiali din Ucraina, Georgia, dar și Republica Moldova au declarat intenția țărilor lor de a strânge relațiile cu NATO și UE.
Mai mult, țările din regiune fac parte și din alte organizații internaționale ce au drept scop oficial menținerea păcii și stabilității: OSCE, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, CSI, GUUAM, OCEMN, SECI, SEDM etc. Totuși, în condițiile noilor transformări politice, economice și militare, regimul juridic al Mării Negre nu se schimbă, el fiind reglementat în principal, de Convenția ONU asupra Dreptului Mării (1982).
Există numeroase voci care susțin că este imposibilă stabilirea unei strategii comune pentru regiunea Mării Negre, însă comunitatea internațională și-a stabilit deja principalele direcții de acțiune pentru atingerea scopului integrării europene și euro-atlantice: gestionarea și soluționarea conflictelor, dezvoltarea economică și instituțională a țărilor din regiune, întărirea suveranității naționale, îmbunătățirea standardelor guvernării etc.
Atingerea acestui scop presupune aplicarea unei strategii, denumită SIMN, bazată pe șapte elemente de bază: crearea unui spațiu legitim al NATO pentru a acționa în zonă; atragerea Rusiei ca partener; coordonarea eforturilor și intereselor comunității euroatlantice; stabilizarea statelor mai puțin dezvoltate, prin democratizare și dezvoltare instituțională; mobilizarea inițiativei și participării societății civile; dezvoltarea cooperării regionale; transmiterea experienței de democratizare dinspre Europa Centrală și de Est spre țările din zona Mării Negre.
1.5. Importanța geostrategică a Caucazului și dinamica relațiilor regionale
Din punct de vedere geostrategic, de o parte și de altă a Mării Negre, zona Balcanilor si, mai ales, cea a Caucazului de Sud se caracterizează prin numeroase tensiuni și conflicte (Cecenia, Osetia de Sud, Transnistria, Nagorno-Karabah, Abhazia etc.), în soluționarea cărora organizațiile internaționale de securitate depun eforturi importante.
Moscova este preocupată, îndeosebi, de conducta Baku-Novorossisk si de Cecenia. În același timp, ea încearcă să-și extindă controlul în Georgia și să-și consolideze dispozitivul din Daghestan. Conflictul este departe de a fi soluționat, dar există anumite semnale de îmbunătățire a situației.
În Osetia de Sud separatiștii osetini au început lupta armată în 1990-1991. Zeci de mii de georgieni au fost uciși sau au părăsit provincia. În iunie 1992 (Acordul de la Soci), Boris Elțân a mediat încetarea focului și a deplasat o forță de pace de 1700 oameni. S-a constituit și un grup de negociere a viitorului provinciei (OSCE, Federația Rusă, Georgia și Osetia de Nord). În ultima perioadă s-a implicat și UE. OSCE a decis sa trimită mai mulți observatori în zonă, ca o etapă a realizării unei mai mari stabilitați și a unei mai rapide soluționări a tensiunilor. Schimbările de la Tbilisi și o atitudine activă a SUA vor deschide probabil noi perspective de negociere; oricum, Georgia nu acceptă secesiunile din Abhazia, Osetia de Sud și Adjaria; se susține o soluție de integritate teritorială, cu largă autonomie locală și retragerea forțelor ruse de pace.
Transnistria, la est de Nistru, s-a proclamat independentă în 1990. Transnistria constituie un factor de destabilizare internațională și centru al crimei organizate est-european. SUA, alături de UE și OSCE, susțin revendicarea retragerii bazelor militare ruse din Transnistria, însă Federația Rusă o consideră un fel de bază înaintată a sa. Rusia oferă suport Armatei 14, ce trebuia evacuată conform acordului din 1999, conform angajamentelor sale față de OSCE. Conflictul se află într-o fază de oarecare acalmie, probabil datorită implicării tot mai active a organizațiilor internaționale de securitate.
Spațiul de securitate balcanic etalează o puternică prezență militară NATO și nord-americană datorită importantei sale strategice. De altfel, complexul de securitate din Europa de Sud-Est – tradițională arena de confruntare între marile puteri europene moderne (Germania, Rusia, Marea Britanie și Franța) și între superputerile postbelice (SUA, URSS) – trece printr-un proces profund de restructurare politică, economică și militară.
SUA și NATO, un cadrul ONU și OSCE și în afară acestor instituții, controlează cele mai semnificative evoluții locale, orientate în direcțiile: prevenirii, stopării și gestionarii conflictelor armate și politice; democratizării țărilor balcanice; dezvoltării economiilor de piață și societății; integrării în structuri regionale, europene și euro-atlantice de securitate. În prezent, situația din Kosovo, Bosnia-Herțegovina și Macedonia este sub controlul autorităților internaționale (aici staționând forțe de politie și militare ONU și NATO și un contingent UE de menținere a păcii).
Pe lângă aceste tensiuni și conflicte majore ce macină eforturile de stabilizare și securizare, în zonă se manifestă o serie de alte aspecte ce impietează asupra procesului de transformare democratică a regiunii Mării Negre și Balcanilor.
O problemă este reprezentată de traficul cu arme strategice și vectorii de producere a acestora, arme ce au rămas din perioada URSS care, combinate cu fenomenul terorist și al crimei organizate, dau o imagine nu tocmai atractivă. Asupra acestor probleme comunitatea internațională s-a angajat să lupte cu toate mijloacele (Strategia NATO de Combatere a Terorismului).
Nu mai puțin interes suscită problema flotei statelor riverane la Marea Neagră. Ele au creat, la 2 aprilie 2001, un organism de cooperare navală, numit Grupul Naval de Acțiune Comună în Marea Neagră (BLACKSEAFOR), având ca obiectiv cunoașterea reciprocă, consolidarea încrederii și securității în Marea Neagră, acțiunile fiind îndreptate pe probleme umanitare, de căutare-salvare, împotriva minelor, poluării s.a.m.d. Ea va putea fi folosită ca forță în Marea Neagră, dar la cerere, poate interveni și în afară, în concordanță cu acordul statelor participante.
Există o puternică prezență militară Rusă în Crimeea, ceea ce a adus anumite neînțelegeri între Rusia și Ucraina asupra statutului flotei la Marea Neagră și a bazei strategice de la Sevastopol (acordul din iunie 1995 privind flota la Marea Neagră aloca 81.7% Rusiei și 18.7% Ucrainei). Conform doctrinei militare, flota Rusă a Mării Negre va asigura apărarea coastelor proprii, va menține capacități pentru executarea blocadei și va fi capabilă să execute o operație de desant maritim la distanță maximă.
Totuși, odată cu aderarea României și Bulgariei la NATO, raportul de forțe se va schimba în sensul unei așa-zise egalități. Vor fi trei membre NATO (cele două plus Turcia) și trei nemembre (Rusia, Ucraina, Georgia), dar care sunt partenere sau beneficiază de acorduri speciale cu Alianța. Împreună cu Bulgaria, care dispune de trei submarine (clasa mică), România va fi în continuare un promotor al politicii Alianței în regiune.
Europa se află într-o perioadă plină de provocări derivate nu numai din transformările ce se desfășoară în mediul de securitate național, zonal, regional, global, ci din reconfigurările instituționale de mare amploare. Zona Mării Negre reprezintă principala țintă a tuturor proceselor în desfășurare sau care sunt prognozate si, din aceste motive, evaluarea vulnerabilităților dar și a riscurilor, pericolelor și amenințărilor la adresa securității regionale constituie punctul de plecare pentru formularea politicilor regionale ale actorilor statali și suprastatali.
Într-o astfel de analiză este necesar să urmărim o serie de indici și indicatori ai stabilității și securității regionale, dintre care cei mai importanți considerăm a fi: stabilitatea politică internă; dezvoltarea economiei de piața; alocarea resurselor; accesul la resurse strategice; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale; calitatea vieții; realizarea controlului civil democratic asupra forțelor armate; stadiul reformei organismului militar; implicarea în conflicte armate (la nivel național, zonal, regional sau global); posesia, folosirea sau producerea de armament nuclear, biologic sau nuclear; diferențele de natură culturală între valorile naționale și cele ale vecinilor; participarea și colaborarea în plan regional și global; degradarea mediului etc.
CAPITOLUL II – STRATEGIA NATO ȘI UE ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE
2.1. UE și managementul integrării regionale
Politica europeană de bună vecinătate se referă la relațiile Uniunii Europene cu țările din Europa de Est (Rusia, Ucraina, Belarus și Republica Moldova), din regiunea Mediteranei (Algerie, Egipt, Iordania, Israel, Liban, Măroc, Siria, Tunisia și Autoritatea Palestiniană) și din Caucazul de Sud (Armenia, Azerbaidjan și Georgia), țări care nu sunt considerate ca eligibile pentru a deveni membru al Uniunii, chiar dacă ele aparțin tot familiei culturale europene sau au legături tradiționale cu aceasta.
Principalele instrumente ale acestei politici sunt cooperarea și integrarea economică, ajutorul pentru dezvoltare, asistentă în procesul de democratizare și construcție a statului de drept, dialogul, consultarea și concentrarea politică, precum și parteneriatul general sau în diverse domenii. Scopul principal este de e evita excluderea acestor țări din zona economică europeană și crearea de mnoi linii de demarcație în Marea Europă.
Două concepte fundamentale sunt promovate în acest context de UE: cel al securității democrate (potrivit căruia dezvoltarea democrației – la nivel național și internațional – exclude războiul dintre statele care o adoptă ca sistem de organizare) și cel al securității prin dezvoltare (potrivit căruia stabilitatea și securitatea statelor crește direct proporțional cu creșterea nivelului lor de dezvoltare economică).
Strategia de Securitate Europeană, adoptată de Consiliul European în decembrie 2003 identifică zona Caucazului de Sud ca una din regiunile în care UE ar trebui să manifeste un interes sporit. UE insistă pentru retragerea forțelor militare ruse din Caucazul de Sud (ca și din Transnistria) și, totodată pentru acordarea unui statut de autonomie regiunilor separatiste din zonă, în cadrul statelor din care fac parte în prezent.
Bazele politicii UE pentru Caucazul de Sud au fost elaborate în 1999 și de atunci UE s-a concentrat pe următoarele aspecte:
Intensificarea dialogului politic cu cele trei țări ale Caucazului de Sud;
Sprijin pentru OSCE în Osetia de Sud;
Asistență pentru refacerea regiunii din Azerbaidjan afectată grav în timpul controlului de către trupele americane;
Sprijinirea monitorizării OSCE a graniței dintre Georgia și Cecenia, prin acordarea de asistență tehnică grănicerilor georgieni;
Sprijinirea reconstrucției centrului energetic de pe râul Ingur.
Urmare ideii avansate de Sukru Elekdag, fost ambasador al Turciei la Washington, președintele Turgut Ozal a propus crearea unei structuri de cooperare în zona Mării Negre cu ocazia vizitei la București, în 1990. I s-au alăturat în această inițiativă Bulgaria, România și fosta URSS.
Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN) a fost oficial lansată, prin semnarea Declarației de la Istanbul, la 25 iunie 1992, într-un moment deosebit de favorabil pentru dezvoltarea unor noi forme de cooperare în Europa, la puțin timp după dispariția blocurilor economice și militare socialiste și a URSS.
Scopul creării acestei structuri este că statele semnatare să asigure pacea, stabilitatea și prosperitatea economică în regiune, să dezvolte o piață comună, o infrastructură regională de transport, integrată În rețeaua Europei și a Asiei Centrale.
OCEMN a fost fondată de unsprezece state: cinci țări balcanice (Albania, Bulgaria, Grecia, România, Turcia (motivele pentru care Grecia și Albania, care nu au ieșire la Marea Neagră, fac parte din CEMN se explică prin faptul că, inițial, conceptul organizației era de a cuprinde o arie lărgită a Balcanilor, inclusiv RF Iugoslavia, iar Turcia are interese speciale în promovarea poziției Albaniei.), trei țări riverane devenite independente (Moldova, Rusia, Ucraina) și trei țări caucaziene (Armenia, Azerbaidjan și Georgia).
Regiunea cuprinsă în cadrul organizației acoperă o suprafață ce se întinde de la Marea Adriatică la Oceanul Pacific, și care, pe lângă Marea Neagră, este scăldată de alte șapte mări (Marea Azov, Marea Marmara, Marea Egee, Marea Caspică, Marea Ionica, Marea Adriatică și Marea Mediterană).
Importanța acestei regiuni este dată de resursele umane și naturale, de potențialul surselor de energie, în special petrol și gaz și de amplasarea pe trasee de tranzit semnificative din punct de vedere strategic. Populația totală a acestei regiuni depășește 350 milioane locuitori, iar, la începutul secolului XXI, comerțul exterior cumulativ al tuturor țărilor membre reprezenta circa 5% din comerțul mondial.
Evoluția cooperării economice în jurul Mării Negre poate fi împărțită în trei etape:
a) prima, de formare, lipsită de rezultate și fără o organizare clară, a durat până la întâlnirea de la București, din anul 1995, când miniștrii de externe au adoptat un Plan de acțiune care a dus la consolidarea mecanismelor de cooperare;
b) în cea de a doua, când a fost introdus sistemul Troicii ministeriale, a început finanțarea comună a Secretariatului Internațional Permanent (PERMIS) de la Istanbul, s-au intensificat reuniunile la toate nivelele și s-a semnat Carta CEMN, la Yalta, la 5 iunie 1998;
c) după semnarea Cartei, CEMN și-a asumat toate caracteristicile unei organizații internaționale regionale și a îmbrăcat o formă instituționalizată, cu o largă varietate de structuri de cooperare și un mare număr de organisme abilitate să adopte documente cu valență internațională. La 30 aprilie 1999, cu ocazia Reuniunii miniștrilor afacerilor externe ai țărilor membre CEMN de la Tbilisi, a luat ființă efectiv Organizația Cooperării Economice a Mării Negre, ca urmare a depunerii instrumentelor de ratificare de către 10 state membre, printre care și România.
De la acea dată, OCEMN a devenit o structură regională de cooperare economică.
Începând cu 8 octombrie 1999, OCEMN a dobândit statutul de observator la ONU, urmare adoptării Rezoluției A/54/5.
Cele două documente adoptate la Istanbul la 25 iunie 1992, Declaration on Black Șea Economic Cooperation și Bosphorus Statement indică, printre principalele obiective ale OCEMN, accelerarea dezvoltării economice și sociale a statelor membre în perspectiva integrării lor în Uniunea Europeană, prin intensificarea cooperării multilaterale și folosirea avantajelor care decurg din proximitatea geografică și complementaritatea economiilor naționale. În mod intenționat, a fost evitată includerea altor obiective importante, cum ar fi aspectele pur politice și de securitate.
La 25 iunie 2002, la Istanbul, șefii de stat și de guvern din regiunea Mării Negre au marcat, în cadrul unei reuniuni extraordinare, aniversarea a zece ani de la crearea Cooperării Economice a Mării Negre. Summit-ul aniversar OCEMN a oferit posibilitatea evocării celor mai importante realizări ale Organizației în cei 10 ani care au trecut de la lansarea procesului de cooperare în zona Mării Negre, precum și a semnării Declarației Deceniale prin care se marchează trecerea organizației într-o nouă etapă de evoluție și în care sunt creionate domeniile viitoare de acțiune, cum ar fi cele legate de securitatea și stabilitatea regională, cooperarea cu Uniunea Europeană, colaborarea cu alte inițiative și structuri regionale.
La 23 aprilie 2005, la Komotini (Grecia), a avut loc Reuniunea Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe ai statelor membre ale Organizației, În cadrul căreia Republica Moldova a preluat Președinția OCEMN pentru o perioadă de 6 luni (mai – octombrie 2005).
În cadrul Reuniunii, Miniștrii Afacerilor Externe ai OCEMN au discutat despre realizările Organizației, pe parcursul a celor 13 ani, precum și subiecte axate pe cooperarea pe mai departe a activităților OCEMN în contextul Europei extinse și definitivarea domeniilor prioritare și concrete ale cooperării multilaterale.
La 30 mai 2005, la Istanbul (Turcia), a avut loc Reuniunea Coordonatoare a Președinție Organizației Cooperării Economice la Marea Neagră (OCEMN), Reuniunea Coordonatoare a OCEMN a fost urmată de Reuniunea Troicii OCEMN (Republica Elena, Republica Moldova, România) care și-a desfășurat lucrările la 31 mai 2005, la Istanbul.
În cadrul Reuniunilor de la Istanbul discuțiile s-au axat pe subiecte ce țin de realizările și obiectivele activităților OCEMN În perioada 2004 – 2005, prioritățile Organizației, calendarul de evenimente al exercitării de către Republica Moldova a Președinției OCEMN, precum și modalitățile de impulsionare a cooperării OCEMN cu alte organizații internaționale.
Printre prioritățile OCEMN în a doua jumătate a anului 2005 s-au înscris și:
Crearea rețelei de transport unice cu scopul de a facilita dezvoltarea unui sistem de transport integru în regiune prin ajustarea și conectarea sistemului de transport existent În cadrul OCEMN la sistemele de transport european și asiatic prin implementarea proiectelor PETRA și TRACECA;
Crearea unui sistem informațional performant în regiune;
Simplificarea procedurilor de eliberare a vizelor pentru transportatorii auto internaționali și oameni de afaceri;
Abordarea unei sfere noi de colaborare în cadrul OCEMN, și anume Securitatea și Stabilitatea în regiune. Consolidarea stabilității și securității va îmbunătăți considerabil caracterul relațiilor economice în regiune. În septembrie 2005, la Chișinău a avut loc Conferința regională a șefilor Agențiilor de Combatere a Fraudelor Economice din statele Organizației Cooperării Economice la Marea Neagră (OCEMN), având ca scop sporirea eforturilor în vederea combaterii fraudelor economice din regiune, precum și discutarea și identificarea măsurilor comune practice și eficiente, de luptă cu acest flagel în statele OCEMN.
Semnarea Memorandumul de înțelegere între Organizația Internațională de Migrație și OCEMN.
În vederea identificării noilor metode de prevenire a hazardurilor și diminuării impactului acestora asupra mediului, precum și luând în considerație că problema hazardurilor este foarte actuală, întrucât pe parcursul ultimilor ani a sporit frecvent amplitudinea și frecvența repetării calamităților naturale, la 6 octombrie, la Chișinău, a fost organizată Conferință Internațională cu genericul Diminuarea Impactului Hazardurilor Naturale și Tehnogene asupra Mediului și Societății, care a întrunit peste 150 de specialiști în domeniu, atât din cadrul regiunii Mării Negre, cât și din alte state europene.
De subliniat este faptul că Republica Moldova a declarat la începutul mandatului următoarele priorități ale activității în cadrul OCEMN:
1. Securitatea;
2. Transportul și infrastructura;
3. Energia;
4. Tehnologiile informaționale;
5. Agricultură;
6. Bună guvernare.
Astfel, pe parcursul exercitării mandatului de Președinte, Republica Moldova a organizat la Chișinău:
I. Conferința regională a șefilor Agențiilor de Combatere a Fraudelor Economice din statele Organizației Cooperării Economice la Marea Neagră, având ca scop sporirea eforturilor în vederea combaterii fraudelor economice din regiune, precum și discutarea și identificarea măsurilor comune practice și eficiente, de luptă cu acest flagel în statele OCEMN.
II. Conferința Internațională cu genericul Diminuarea Impactului Hazardurilor Naturale și Tehnogene asupra Mediului și Societății, care a întrunit peste 150 de specialiști în domeniu, atât din regiune Mării Negre, cât și din alte state europene.
III. Grupul de Lucru în domeniul turismului al statelor membre OCEMN, care a întrunit reprezentanții ministerelor și agențiilor de turism din bazinul Mării Negre.
Spre deosebire de alte inițiative de cooperare regională, componența și numărul membrilor OCEMN nu s-au modificat în timp, în special ca o consecință a imposibilității realizării consensului între statele membre asupra opțiunilor pe termen lung referitoare la extinderea și evoluția organizației, precum și din cauza circumstanțelor complexe legate de situația politică internă sau poziția internațională ale unor state care și-au exprimat interesul de a deveni membre ale OCEMN (RF Iugoslavia (pentru prima dată în istoria OCEMN, a 5-a reuniune a Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe (Erevan, 18 aprilie 2003) a invitat FRI a Macedoniei și Serbia și Muntenegru să acceadă la Carta OCEMN (Ialta, 5 iunie 1998), pentru a deveni membre ale organizației, afilierea propriu-zisă urmând să aibă loc odată cu depunerea de către cele două state candidate a instrumentelor de ratificare), Macedonia, Cipru, Iran).
În calitate de observatori au fost nominalizați: Austria, Egipt, Israel, Italia, Polonia, Slovacia, Tunisia, Franța, Germania și Conferința Cartei Energiei.
Alte organizații și instituții internaționale, printre care Uniunea Europeană, OSCE, Consiliul Europei, CEE/ONU, ONUDI, BERD, BEI, Organizația Meteorologică Mondială (WMO) și FAO sprijină activitățile OCEMN.
În intervalul 24-25 iunie 2002 a avut loc, la Istanbul, reuniunea la nivel înalt destinată aniversării a 10 ani de la adoptarea Declarației de la Istanbul pentru lansarea CEMN.
Forul de decizie al OCEMN este Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe (Consiliul ministerial) care se întrunește semestrial în țara care deține Președinția în exercițiu.
La aceste reuniuni ale miniștrilor de externe, deciziile se adoptă prin consens pentru primirea unor noi membri, acordarea statutului de observator, crearea de noi mecanisme sau modificarea structurii acestora, adoptarea sau modificarea regulilor de procedură și a regulamentelor financiare. Pentru alte decizii este nevoie de o majoritate de 2/3 din voturile exprimate.
Consiliul încurajează țările membre să folosească prilejul întâlnirilor bilaterale cu statele și instituțiile UE pentru a promova ideea strângerii relațiilor OCEMN-UE și a ridicării dialogului între cele două organizații la noi parametri. Această inițiativă se înscrie pe linia de conduită a României, care, încă din anul 1997, a întreprins pasi constanți în direcția recunoașterii OCEMN ca interlocutor oficial al UE. Un factor catalizator al dezvoltării dialogului OCEMN-UE l-a constituit Președinția greacă a UE (ianuarie – iunie 2003).
România a inițiat abordarea problemei privind rolul OCEMN în întărirea dimensiunii securității și stabilității în regiunea Mării Negre, sens în care a reiterat disponibilitatea de a acorda sprjinul necesar elaborării unui concept viabil în materie și identificării mijloacelor de creștere a contribuției OCEMN în acest domeniu.
De asemenea, România a accentuat avantajele pe care le poate obține OCEMN prin efectuarea unor schimburi de experiență în domeniul economic între statele membre, atât în contextul evoluțiilor în procesul de integrare europeană, cât și în ceea ce privește cooperarea cu alte structuri regionale și europene. Există ideea unanim acceptată conform căreia, promovarea cooperării în bazinul Mării Negre în domeniul transporturilor, energiei, protecției mediului, telecomunicațiilor și al combaterii crimei organizate trebuie să constituie unul din obiectivele prioritare ale statelor membre OCEMN.
În prezent, Troica este alcătuită din Armenia, Azerbaidjan și Georgia.
Grupurile de lucru, la care se adaugă întâlniri ale grupurilor de lucru ad-hoc și ale experților acoperă următoarele domenii: energie; turism; știința și tehnologie; ocrotirea sănătății și farmaceutică; rețele de transport; rețele electrice; promovarea și protejarea investițiilor; cooperare industrială și comercială; finanțe și bănci; schimb de date statistice și informații economice; agricultură și industrie alimentară; mediu; informații din legislație. România are calitatea de tara-coordonatoare a Grupului de lucru pentru combaterea crimei organizate.
În urma deciziei Consiliului Ministerial și în vederea promovării intereselor țărilor membre în domenii specifice de cooperare, au fost înființate: Centrul de studii internaționale privind Marea Neagra- Atena; Centrul regional pentru energie – Sofia; Centrul de coordonare a datelor statistice Ankara; Centrul pentru întreprinderi mici și mijlocii – București, etc.
Conform hotărârilor Summit-ului Decenial la nivelul șefilor de stat și ale ultimelor Reuniuni ale Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe, organizația va trece într-o nouă etapă de dezvoltare, aceea de "project-oriented". Prin decizia Consiliului ministerial de la Tirana, 25 octombrie 2002, a fost constituit Fondul de Dezvoltare a Proiectelor (FDP), iar în perioada 14-15 iulie 2003, a avut loc la Istanbul, o reuniune preliminară de constituire a Comitetului Director a FDP (PDF Steering Committee).
După definirea unor domenii prioritare de cooperare, OCEMN se orientează către proiecte de dezvoltare regională, între care mai importante sunt:
a) interconectarea rețelelor electrice și conectarea lor la sistemele din vestul Europei;
b) dezvoltarea infrastructurilor de transport, prin prelungirea către Est a marilor magistrale europene;
c) construirea unor conducte pentru transportul petrolului și gazelor naturale;
d) modernizarea și interconectarea sistemelor de comunicații (aflate în execuție).
Principalele probleme aflate în atenția OCEMN pentru etapa următoare sunt: transpunerea în practică a deciziilor Consiliului Afacerilor Externe și implementarea Agendei economice pentru viitor:
Declarația comună a miniștrilor de interne privind dezvoltarea cooperării între instituțiile specializate în combaterea crimei organizate;
semnarea Protocolului Adițional la Acordul privind combaterea crimei organizate și a terorismului;
semnarea Documentului privind măsurile de creștere a încrederii și securității în domeniul naval la Marea Neagră;
implementarea Strategiei regionale pentru dezvoltarea agriculturii și a Programului privind securitatea alimentară (în colaborare cu FAO);
Planul de Acțiune al OCEMN în domeniul transporturilor;
oferirea unor soluții politice problematicii FDP, care să servească intereselor naționale, precum și obiectivele convenite în comun cu statele membre;
impulsionarea activității grupurilor de lucru;
actualizarea Regulamentului financiar si a Regulilor de Procedura ale Secretariatului International Permanent;
intarirea legaturilor cu alte organizatii internationale, extinderea colaborarii cu structuri similare de cooperare regionala, precum si cu organizatii si institutii economice si financiare internationale.
Este cert că OCEMN nu este o organizație de securitate regională și este puțin probabil să devină o astfel de organizație. Din cauza compoziției sale eterogene și uneori a unor obiective strategice divergente nu este realist de a considera OCEMN drept un vehicul de promovare directă a intereselor occidentale în regiune. Dar OCEMN și structurile sale funcționale pot fi utile într-o mulțime de modalități mai puțin ambițioase, folosind cel mai mic numitor comun în construirea unei culturi a cooperării în jurul unei identități regionale.
Dacă Statele Occidentale reușesc să articuleze un set coerent de obiective politice comune în regiunea Mării Negre, OCEMN poate fi considerată drept un partener de acțiune în anumite domenii specifice, precum reînnoirea instituțională și bună guvernare, neproliferarea și amenintarie neconvenționale, protecția civilă în cazul de calamități naturale sau provocate de acțiunea umană, ducând apoi la proiecte mai ambițioase la scară regională, în special cele legate de infrastuctura energetică și de transport, știință și tehnologie, etc.
Având în vedere existența anumitor afinități și a unor probleme comune legate de experiența tranziției post-sovietice în unele state OCEMN, o deschidere spere zona Asiei Centrale reprezintă o perspectivă interesantă pe viitor. Inițiativa GUUAM (Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaidjan, Moldova) poate că a fost prematură și stângaci condusă, dar ea arată că există un potențial de extindere a experienței OCEMN în materie de cooperare regională către zona Caspică.
În deceniul său de existență, Organizația pentru Cooperare Economică a Mării Negre și-a justificat, într-o oarecare măsură, motivele pentru care a fost creată. Prin spectrul larg de activități ale OCEMN, regiunea Mării Negre se apropie, gradual, de criteriile europene de cooperare regională, ca bază și precondiție a securității și prosperității.
Având în vedere diferențele semnificative, economice și sociale, dintre țările participante, OCEMN nu poate produce rezultate rapide și spectaculoase, dar, oferă un cadru propice stimulării încrederii reciproce între țările membre vecine și contribuie la dezvoltarea spiritului de cooperare multilaterală, pregătind, astfel, statele participante pentru o angajare viabilă în proiectele mai ambițioase ale integrării europene.
2.2. Politicile Uniunii Europene pentru regiunea extinsă a Mării Negre
În cadrul Politicilor Uniunii Europene pentru regiunea extinsă a Mării Negre, U.E. folosește o largă paletă de instrumente tradiționale precum asistența tehnică și financiară, cooperarea economică și dezvoltarea relațiilor comerciale, ajutorul umanitar, politici sociale și de mediu, dar și instrumente diplomatice cum sunt dialogul politic și medierea, dezvoltate în cadrul unor politici. În schimbul asistenței pe care o oferă, U.E cere reforme democratice și economice.
În urma procesului de extindere, U.E a intrat în contact direct cu vecinii care se confruntă cu instabilitate politică și socială, dar abordarea pleacă de la ideea că, alegând să ofere prosperitate și stabilitate, Uniunea își consolidează propria securitate. Rusia, Ucraina, Moldova și mai toate statele din Caucazul de Sud și Asia Centrală au acorduri încheiate cu UE în domenii precum comerțul, cooperarea politică, protecția mediului și colaborarea în știință. Unul dintre cele mai importante obiective ale strategiei este securitatea energetică a UE și noile proiecte de furnizare și transport de gaz și petrol din Marea Caspică prin Marea Neagră, în special prin crearea unui nou coridor energetic.
Alte obiective importante sunt: promovarea drepturilor omului, a democrației și a bunei guvernări. Mai este apoi vorba de stoparea imigrației ilegale, a traficului de persoane și a contrabandei, dezvoltarea transporturilor, inclusiv pe Dunăre, comerțul.
Politica Europeană de Vecinătate (PEV) reprezintă un nou tip de abordare în cadrul relațiilor dintre Uniunea Europeană și vecinii săi, depășind-o pe cea tradițională bazată pe cooperare. Ea vizează consolidarea relațiilor de vecinătate și intensificarea cooperării cu statele vecine U.E lărgite în vederea creării unei zone de prosperitate și bună vecinătate.
Obiectivul principal al PEV este împărțirea beneficiilor aduse de extinderea U.E, precum și cel stabilit prinStrategia Europeană de Securitate din 2003 – creșterea securității în vecinătatea Uniunii. Statele incluse în Politica de Vecinătate Europeană sunt: în est – Moldova, Ucraina, Belarus și Rusia (care au stabilit să dezvolte în continuare parteneriatul strategic, deja existent, prin crearea celor patru spații comune, conform deciziilor adoptate la summitul de la St. Petersburg Rusia din luna mai 2003); în Caucazul de Sud – Georgia, Armenia, și Azerbaidjan; în zona Mediterană -Maroc, Algeria, Tunisia, Liban, Libia, Egipt, Israel, Iordania, Siria, Autoritatea Palestiniană.
În anul 2007, Comisia a prezentat o nouă inițiativă de cooperare a Uniunii Europene pentru regiunea Mării Negre în cadrul PEV. Sinergia Mării Negre are ca obiectiv dezvoltarea cooperării în cadrul regiunii Mării Negre, precum și între această regiune și UE, punând astfel în aplicare propunerea Comisiei din luna decembrie privind adăugarea unei dimensiuni regionale la PEV.
Sinergia Mării Negre se va sprijini pe programe sectoriale și inițiative comunitare în domenii ca: buna guvernare, circulația persoanelor și securitate, energie, transporturi, mediu, politica maritimă, pescuit, comerț, cercetare, educație, ocuparea forței de muncă, afaceri sociale, știință și tehnologie. Aceasta este concepută ca un cadru flexibil, menit să asigure o coerență și o coordonare mai mare între activități.
Ideea de apărare europeană a apărut imediat după război. Astfel, în cadrul Uniunii Europei Occidentale (UEO), a fost pusă la punct o structură militară integrată, cu un comandament comun, încredințat mareșalului Montgomery. Absența mijloacelor și urgența de a face față amenințării sovietice a făcut zadarnică această primă tentativă. Organizarea apărării Europei Occidentale a fost încredințată unui stat aliat (SUA), dar nu și european, singurul ce poseda capacitățile de a echilibra potențialul militar sovietic.
Procesul de extindere și integrare a Uniunii Europene a adus cu sine, de-a lungul evoluției sale, necesitatea unei coordonări și înțelegeri mai bune în ceea ce privește problemele de politică externă. Un prim acord în acest sens a fost încheiat în anul 1970; în acest acord a fost stabilit cadrul instituțional pentru așa numita Cooperare Politică Europeană (CPE). Au urmat și alte etape, reprezentate de Actul Unic European, CEE și CPE, precum și Tratatul de la Maastricht, prin care a fost instituită Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) ca al doilea pilon din structura Uniunii.
Prin adoptarea, în 1997, a noului Tratat al Uniunii Europene (Tratatul de la Amsterdam), dimensiunea Politicii Externe și de Securitate Comună a cunoscut noi dezvoltări. Din această perspectivă, a fost creat postul de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă și de Securitate Comună iar Consiliul European a dobândit competențe sporite în definirea orientărilor strategice în domeniul securității și apărării.
În același timp, Tratatul de Amsterdam includea statutul UE de beneficiar al capabilităților UEO (față de prevederile anterioare vizând recursul UE la mijloacele și capacitățile UEO). În consecință, UE a preluat Misiunile de tip Petersberg care au fost incluse în cadrul Tratatului, contribuind astfel la extinderea dimensiunii de securitate și apărare la nivelul Uniunii.
Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000) a adoptat noi măsuri în planul dezvoltării instituționale a PESA prin integrarea în corpore a structurilor și funcțiilor UEO în cadrul Uniunii Europene. Au fost stabilite și principiile ce vor sta la baza instituționalizării mecanismelor de cooperare în domeniul securității și apărării cu statele terțe dar și cu alte organisme internaționale precum NATO și ONU.
Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au influențat și modul de formulare a răspunsului UE la astfel de amenințări. Astfel, Consiliul European de la Sevilla (iunie 2002) a decis extinderea spectrului de misiuni Petersberg pentru a include și combaterea terorismului. În același timp, relația U.E-NATO a căpătat o identitate instituționalizată prin adoptarea, în decembrie 2002, la Copenhaga, a Acordurilor NATO-UE privind accesul UE la mijloacele și capabilitățile Alianței, altele decât cele naționale, în vederea derulării de operații sub conducerea Uniunii. Cunoscute sub numele de Acordurile de la Berlin, acestea prevedeau:
– garantarea accesului UE la capacitățile de planificare NATO, în vederea derulării unei operații;
– prezumpția de disponibilitate pentru UE a capacităților și mijloacelor colective ale Alianței (inclusiv structurile de comandă și control și flota AWACS);
– identificarea opțiunilor europene de comandă pentru DSACEUR pe timpul derulării unei operații UE cu recurs la mijloacele și capacitățile NATO.
Strategia de Securitate Europeană din 2003 identifica zona Caucazului de Sud ca una din regiunile în care UE trebuia să manifeste un interes sporit. UE insista pentru retragerea forțelor militare ruse din Caucazul de Sud (ca și din Transnistria) și, totodată, pentru acordarea unui statut de autonomie regiunilor separatiste din zonă, în cadrul statelor din care făceau parte.
Bazele politicii UE pentru Caucazul de Sud au fost elaborate în 1999 și de atunci UE s-a concentrat pe următoarele aspecte: intensificarea dialogului politic cu cele trei țări ale Caucazului de Sud; sprijin pentru OSCE în Osetia de Sud; asistență pentru refacerea regiunii din Azerbaidjan afectată grav în timpul controlului de către trupele americane; sprijinirea monitorizării OSCE a graniței dintre Georgia și Cecenia, prin acordarea de asistență tehnică grănicerilor georgieni și sprijinirea reconstrucției centrului energetic de pe râul Ingur.
Atacurile teroriste din septembrie 2001, martie 2004 și iulie 2005, au contribuit la reluarea demersurilor UE în domeniul combaterii terorismului. Din această perspectivă, abordarea UE pe dimensiunea luptei împotriva terorismului s-a extins prin includerea, alături de demersurile circumscrise pilonului III, și a contribuției PESA, în spiritul prevederilor Strategiei de Securitate. Subsumat acestei decizii, în noiembrie 2004, Consiliul UE a adoptat Cadrul conceptual al dimensiunii PESA în cadrul luptei împotriva terorismului, care stabilește aspectele asupra cărora va trebui să se concentreze UE în viitor (interoperabilitatea capacităților civile și militare, crearea unui centru european NBC etc.).
Atacurile teroriste de la Madrid, din iunie 2004, au determinat adoptarea la nivelul UE a Clauzei de Solidaritate prin care se stabilește modul în care UE va acorda asistență statelor care se pot confrunta cu atacuri teroriste, dezastre naturale sau provocate de om.
Politica Europeană de Securitate și Apărare include următoarele șapte domenii de activitate: misiuni umanitare și de evacuare; misiuni de menținere a păcii; misiuni de forțe luptătoare pentru gestionarea crizelor; misiuni de dezarmare; misiuni de consiliere și asistență militară; misiuni de prevenire a conflictelor; operațiuni de stabilizare la finele conflictelor. Participarea statelor membre la misiunile UE de prevenire și gestionare a crizelor și conflictelor
este una benevolă, responsabilă și conștientă.
Totodată, implicarea activă a statelor la susmenționatele misiuni conduse de UE se face în concordanță cu interesele naționale ale fiecărui stat membru, pe de o parte, și ale UE, ca entitate, pe de altă parte. Altfel spus, impactul PESA asupra politicilor naționale de securitate și apărare nu aduce atingere, în vreun fel, intereselor naționale, ci dimpotrivă concură la realizarea lor. De-a lungul anilor obiectivele PESA au fost mai bine definite.
În 2002, o declarație a Consiliului European a afirmat în mod expres că lupta împotriva terorismului era inclusă în obiectivele PESA. De atunci, Politica Europeană de Apărare nu mai este doar o proiecție externă, ci a dobândit și o dimensiune internă – protejarea cetățenilor care trăiesc în Europa.
În decembrie 2003, adoptarea Strategiei Europene de Securitate de către Consiliul European a contribuit la clarificarea și mai mult a obiectivelor PESA, ca și a rolului său. Regiunea extinsă a Mării Negre reprezintă o adevărată probă de încercare în care UE trebuie să-și dovedească maturitatea și eficiența.
2.3. Tratatul de la Lisabona și noua arhitectură de securitate europeană
În toate demersurile de dezvoltare a unei inițiative de apărare europene, Uniunea Europeană s-a delimitat de misiunile NATO. Această poziție a înlăturat posibilele suspiciuni privind tendințele de desprindere sau independență față de Alianță. Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007 face și el precizările necesare: „angajamentele și cooperarea în acest domeniu sunt conforme cu angajamentele asumate în cadrul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, care rămâne pentru statele membre ale acestei organizații fundamentul apărării lor colective și cadrul de punere în aplicare a acesteia”.
Cu toate acestea există opinii conform cărora “ Uniunea Europeană, care până la Tratatul de la Lisabona a jucat un rol secundar în configurarea arhitecturii de securitate europeană, potrivit prevederilor noului tratat, își manifestă clar intenția de a deveni, în viitorul apropiat, principalul arhitect și actor al securității europene.”
Acest fapt se prefigurează la reuniunea Consiliului Afaceri Generale și Relații Externe al UE (CAGRE), care a avut loc în 18 februarie 2008, unde s-a hotărât constituirea și dislocarea în Kosovo a unei forțe de 2000 de persoane (structuri militarizate, militari și civili) sub pavilion UE, ce se vor alătura forțelor NATO, în cadrul misiunii KFOR. Probabil că această misiune (care va crește cât de curând în amploare și complexitate) va reprezenta proba de foc privind rolul Uniunii Europene în noua arhitectură de securitate europeană.
Tratatul de la Lisabona nu schimbă fundamental structura instituțională a Uniunii, care se va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Cu toate acestea, Tratatul introduce câteva elemente noi menite să amelioreze eficiența, coerența și transparența instituțiilor, astfel încât acesta să poată răspunde mai bine exigențelor cetățenilor europeni. Principalele prevederi ale viitorului Tratat al Uniunii Europene sunt: Eliminarea termenilor care ar putea asimila Uniunea Europeană unui stat federal, cum ar fi o Constituție, un drapel, un imn, deși acestea vor continua să existe; Carta Drepturilor Omului are caracter obligatoriu și conține 54 de articole referitoare la drepturi civice – libertate, egalitate, drepturi economice și sociale; În loc de președinția semestrială, președintele Consiliului Uniunii Europene este ales pentru doi ani și jumătate, principiul rotației menținându-se pentru președinția Consiliului de Miniștri. Președintele pregătește reuniunile și reprezintă Uniunea pe scena mondială, fără a se implica în atribuțiile Înaltului Reprezentant al UE pentru Politică Externă și Securitate.
Acesta din urmă devine vicepreședinte al Comisiei Europene și coordonează toate acțiunile externe ale UE; incepând cu anul 2014, Comisia va avea un număr de membri egal cu două treimi din numărul statelor membre, adică două treimi din statele membre vor trimite, prin rotație, la Bruxelles, câte un comisar european, cu mandat de cinci ani.
Parlamentul European își extinde puterea de co-decizie legislativă în chestiuni privind justiția, securitatea și migrația. Parlamentele naționale pot cere Comisiei Europene să reanalizeze orice propunere legislativă. Deciziile prin majoritate calificată se aplică la 40 de noi domenii, în principal la cooperarea judiciară și cea dintre forțele de poliție.
În ciuda opoziției Poloniei, în Consiliul European deciziile se vor lua după principiul dublei majorități – 55% dintre state, reprezentând 65% din populație – încă din anul 2014, sau cel mai târziu din anul 2017; în Consiliul European deciziile se vor lua după principiul dublei majorități – 55% dintre state, reprezentând 65% din populație – încă din anul 2014, sau cel mai târziu din anul 2017; majoritatea calificată constă în 55% din voturile statelor membre și 65% din populația Uniunii; tratatul prevede politici comune în domeniul energiei și combaterii efectelor încălzirii climei; un stat membru are posibilitatea ieșirii din Uniunea Europeană după negocieri cu celelalte țări.
În ceea ce privește PESC, se remarcă înființarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate, care este una dintre inovațiile instituționale majore
ale Tratatului de la Lisabona. În consecință, coerența acțiunii externe a Uniunii ar trebui să fie ameliorată. Acest Înalt Reprezentant va avea o dublă misiune: pe de o parte, va fi împuternicitul
Consiliului pentru politica externă și de securitate comună, iar pe de altă parte, va fi vicepreședinte al Comisiei pentru relații externe.
Responsabil pentru elaborarea politicii externe și a politicii de apărare comună, va prezida și Consiliul Afaceri externe. În plus, va reprezenta Uniunea pe scena internațională în domeniul PESC și va fi asistat de un serviciu european pentru acțiune externă, format din funcționari ai Consiliului, Comisiei și serviciilor diplomatice naționale.
2.4. Strategia NATO în regiunea extinsă a Mării Negre
Alianța Atlanticului de Nord începe să joace un rol cheie în stabilizarea și apărarea Mării Negre. Această importanță pe care NATO o acordă regiunii Mării Negre a fost evidențiată și prin alegerea Istanbulului ca loc de desfășurare a summit-ului Alianței. Având în vedere că partea sudică, cât și cea vestică a Mării Negre se află sub controlul direct al NATO în domaniul apărării, acest fapt va deschide oportunități mai largi de cooperare internațională.
Pe lângă acestea, principala sarcină a NATO este de a susține pacea și stabilitatea, prin crearea unor forțe multifuncționale de pace în sud-estul Europei (MPFSEE) care contribuie considerabil la creșterea siguranței și stabilității în regiunea Mării Negre. Implicarea NATO poate ajuta și la îmbunătățirea climatului economic în regiune, deoarece ameliorarea condițiilor de securitate conduce, de obicei, la condiții economice mai solide.
Conflictele înghețate din zona Caucazului de Sud împiedică o cooperare mai intensă între NATO și statele din zonă și furnizează o scuză pentru prezența militară continuă a Rusiei în regiune, mai ales în Armenia. Terorismul internațional și alte amenințări moderne au dovedit că securitatea regiunilor europene de graniță este strâns legată de securitatea generală a comunității euro-atlantice.
Aceasta necesită o cooperare strânsă între NATO și Caucaz. Sunt multe problemele asupra cărora NATO poate exercita un efect pozitiv, printre care și următoarele: NATO poate susține rezolvarea conflictelor înghețate din regiune folosindu-și influența asupra acelor actori externi care susțin mișcările secesioniste; poate stimula reformele și o accelerare a acestora în Caucaz; poate îmbunătăți capacitatea de apărare a statelor din Caucaz față de amenințările regionale externe; poate ajuta la dezvoltarea unor reguli și norme generale de cooperare interregională folosind economia de piață ca bază și stimulent pentru reglementarea conflictelor și relațiilor politice; de asemenea poate pune la dispoziție un forum pentru dialogul în domeniul securității prin intermediul programelor sale.
În privința strategiei de securitate a Statelor Unite, adoptate în decembrie 2002, prioritară este contracararea rețelelor teroriste la nivel global. Toate celelalte ținte sunt subordonate acestui obiectiv. Pentru SUA solidaritatea contează numai în măsura în care se traduce într-o politică de susținere și În capacități de sprijin pentru strategia lor de securitate. Această strategie se bazează pe conceptele unipolarismului, unilateralismului – în cele două variante ale sale și anume “singuri, dacă se poate, împreună dacă este necesar” (opțiunea Bush) sau “Împreună, dacă se poate, singuri, dacă este necesar” (opțiunea Clinton) – și al atacului nu doar preventiv (care tinde la neutralizarea unei agresiuni iminente, a unei amenințări), ci și anticipativ (care tinde la excluderea unei posibilități de agresiune chiar dacă pericolul este improbabil și, deci, nu a ajuns a fi o amenințare certă).
În consecință, este preferată hard security (securitatea bazată pe dreptul forței iar nu cea bazată pe forța dreptului) și se acceptă ca prețul securității poate consta în limitarea drepturilor și libertăților civile. Refuzând orice scuză pentru terorism, SUA refuză și orice explicație pentru acest fenomen. În consecință, acțiunea sa vizează cu prioritate, dacă nu exclusiv, simptomele iar nu cauzele terorismului.
Deși SUA apreciază importanța preluării propriului său model de organizare și propriilor sale valori în statele aliate, ele se bazează mai mult pe interoperabilitatea militară, politică și instituțională cu acestea, decât pe armonizarea sau coeziunea economică și socială cu ele. Că principală amenințare la adresa securității în privința căreia nu se mai (poate) face distincție între aspectul intern și cel internațional, terorismul este definit ca o realitate tridimensională reunind terorismul propriu-zis, corupția și crima organizată.
Recent, politicii americane privind relațiile bilaterale cu statele din regiunea Mediteranei și a Orientului Mijlociu li s-a adăugat strategia abordării globale a așa-numitului Marele Orient Mijlociu (“Greater Middle East”). Ideea fundamentală a acestei inițiative este cea a cooperării țărilor din zona în ansamblul lor, cu SUA în două planuri paralele:
a) dezvoltarea democrației interne;
b) lupta împotriva terorismului internațional, luptă care include combaterea fundamentalismului islamic, precum și a statelor suspectate de proliferarea armelor de distrugere în masa sau de susținerea organizațiilor teroriste (Iranul și Siria).
Unii analiști apreciază ca strategia Marelui Orient Mijlociu ar urmări, de fapt, impunerea unei pax americană în regiune, precum și crearea condițiilor pentru prelungirea sine die a prezenței militare americane în Orientul Mijlociu.
În relația cu Rusia, Statele Unite susțin integrarea economiei Federației Ruse în economia globală, mai ales prin intermediul Organizației Mondiale a Comerțului. De asemenea, se dorește
o relație de parteneriat strategic pentru combaterea terorismului islamic. Se mizează pe colaborarea cu Rusia în Transnistria, dar și în Abhazia, Osetia de Sud și Nagorno-Karabah, pentru combaterea corupției și crimei organizate.
SUA exprimă critici repetate în ceea ce privește deficitul și reculurile procesului democratic din Rusia, dar sunt gata să treacă peste aceste obstacole spre a facilita colaborarea în lupta antiteroristă. Ele știu că Rusia nici nu poate câștiga, nici nu este interesată într-o confruntare directă cu America, însă înțeleg că fără simpatia sau cel puțin neutralitatea Kremlinului, implicarea americană în Asia Centrală și zona Golfului Persic (Afganistan, Irak etc.) riscă să devină un război fără sfârșit.
În relația cu țările din Asia Centrală și Caucaz, SUA au în vedere dezvoltarea cooperării cu țările respective pentru a fructifica rezervele de energie din zona Mării Caspice. În acest caz securitatea energetică pare a fi principala miză a jocului. Se are în vedere realizarea ei prin diversificarea și securizarea traseelor de transport a hidrocarburilor caspice. Întrucât regiunile respective aparțin de teritoriul fostului imperiu sovietic și sunt privite de Moscova ca o parte a necesarei și legitimei sale sfere de influență, problema capătă și conotații geopolitice.
Cooperarea pe care SUA o propune țărilor respective este, de aceea, percepută la Moscova ca o Încercare a reducerii influenței rusești și a instalării controlului american la frontiera rusească. Din cele de mai sus se constată că în gândirea americană eficiența este criteriul legitimității și justeții acțiunilor internaționale, transformările democratice fiind terapia de recuperare după șocul intervenției în forță, iar nu soluția care conduce spre obiectivul de securitate globală urmărit. În plus, securitatea globală (adesea descrisă ca acțiune de eliberare sau democratizare) este privită ca o misiune de care SUA se simt direct responsabile și care implică atât initiativa lor unilaterală cât și instaurarea unei ordini americane care să-i garanteze succesul.
CAPITOLUL III – MANAGEMENTUL COOPERĂRII ÎN REGIUNEA MĂRII
NEGRE ȘI PERSPECTIVELE INTEGRĂRII REGIONALE
3.1. Cooperarea economică, politică și militară
Cooperarea la Marea Neagră a fost fundamentală pe trei dimensiuni: economică, politică și militară. Din punct de vedere militar au fost dezvoltate inițiative regionale ca SEEBRIG și BLACKSEAFOR, aceasta din urmă fiind un organism de cooperare navală cuprinzând șase țări (din 15 august 2005 România deține conducerea acestui organism), având ca obiectiv cunoașterea reciprocă, consolidarea încrederii și securității în Marea Neagră, acțiunile fiind îndreptate pe probleme umanitare, de căutare, salvare, împotriva minelor, poluării, etc.
Prezența României în NATO modifică parțial conceptul strategic în relația cu Orientul islamic și cu spațiul ex-sovietic, lărgind capacitatea de acțiune a NATO spre bazinul Mării Negre și Caucaz. În acest sens, România este considerate deja o redută strategică la granița de sud-est a spațiului euroatlantic, în vecinătatea Mării Negre, și trebuie să devină un vârf de lance spre răsărit al aliaților euroatlantici pentru conservarea și chiar dezvoltarea intereselor în zonă.
În contextul celor de mai sus, un loc deosebit de important îl au țările riverane Mării Negre și relația acestora cu cele două grupări de interese concurente. Pe parcursul ultimelor două milenii, Marea Neagră a prezentat permanent o importanță strategică din punct de vedere politic, economic și militar. Aflată la intersecția celor mai importante imperii din Antichitate (elen, roman, bizantin), Evul Mediu (otoman și rus), Marea Neagră s-a bucurat de o atenție deosebită și în perioada istorică modernă și contemporană datorită unor conjuncturi politice, militare și economice, astăzi reprezentând unul dintre punctele nodale ale intereselor celor mai importante țări sau alianțe.
În timp, Marea Neagră a reprezentat o punte de legătura și de tranzit atât între Orient și Occident, cât și între Nord și Sud, constituindu-se, totodată ca o frontieră mai largă, tip zonă tampon, între acestea. În conjuncție cu aceste valențe, atunci când mobilitatea umană s-a dezvoltat din ce în ce mai mult, Marea Neagră a început să reprezinte unul dintre cele mai importante puncte de legătură pentru circuitele comerciale în general, iar în ultimul secol și mai ales astăzi, una dintre joncțiunile principale ale traseelor de produse purtătoare de energie.
S-a constatat, ca un fapt indubitabil, că această zonă a prosperat și a fost cea mai stabilă în perioadele în care nu a fost izolată și s-a aflat racordată la rețeaua mondială sau regională de comerț. În ultimele decenii, dar mai ales după 1990, zona Mării Negre a căpătat o și mai mare importanță bazată pe o serie de elemente noi ale conjucturii politice, economice și militare internaționale.
Astfel, la cele cunoscute din istorie s-au adăugat valențe noi generate de situația internațională și, mai ales, de interesele regionale ale principalilor jucători internaționali: accentuarea importanței geostrategice cauzate de poziția de contact a celor trei plăci tectonice de maximă importanță strategică astăzi – Occidentul (cu NATO și UE), Orientul (preponderent islamic) și spațiul ex-sovietic( aflat încă sub controlul și influența centrilor de putere de la Moscova); accentuarea necesității dezvoltării traseelor de produse purtătoare de energie la sudul Mării Negre, pentru asigurarea bazei energetice primare a Occidentului, ca alternativă la cele deja existente pe latura de nord a Mării Negre, controlate, în cea mai mare măsură, de Moscova.
Față de această situație, dezvoltările de ordin politico-strategic au dus la o luptă subterană fără precedent pentru consolidarea și extinderea sferelor de influență în zona între factorii de putere de la Moscova și principalele capitale ex-sovietice și cancelariile occidentale, având ca principali protagoniști Washington și Londra.
Pe acest front al confruntării de interese, a apărut așa-numita elipsă strategică a Mării Negre, strategia abordată de Moscova și aliații săi fiind complet diferită de cea a Washingtonului și a partenerilor săi, astfel: Federatia Rusă și aliații săi folosesc încă o tactică de luptă tip război pe poziții, alimentând conflicte locale (unele așa-zis înghețate, altele chiar calde) printr-o creștere a insecurității zonei, având ca obiectiv acceptarea statu-quo-ului actual, acreditând ideea nesiguranței alternative prin sudul Mării Negre a coridorului energetic de transport din Transcaucazia până în Occident, insistând că singura alternativă viabilă este traseul existent, pe la nordul Mării Negre, controlat de Moscova; SUA și aliații săi (în special cei din NATO) au adoptat tactica democratizării zonei, urmată, acolo unde este posibil, de extinderea NATO, urmărind, în același timp, sprijinirea unor proiecte de producție și transport purtătoare de energie pe latura de sud a Mării Negre, pe trasee controlate preponderent de țări NATO (Turcia, Bulgaria, România – riverane, Ungaria, Austria, Germania).
Regiunea Mării Negre este o zonă a conflictelor potențiate și reale. Războiul de lungă durată dintre Armenia și Azerbaidjan, disputele Georgiei cu Abhazia, conflictele de peste munte din Caucazul de Nord sunt exemple elocvente in acest sens, la care se adaugă contradicțiile dintre Ucraina și Rusia. Aceste contradicții sunt de cel mai divers gen, geografic fiind localizate în regiunea Mării Negre, incluzând chestiunea Crimeei și a flotei Mării Negre, în cadrul Ucrainei apar relațiile deloc simple ale Kievului cu Crimeea. Republica Moldova urmeaza să identifice o rezolvare adecvată a conflictului din Transnistria.
Bulgaria se confruntă cu problema musulmanilor etnici, care implică tensionarea relațiilor acesteia cu Turcia. Situația, pe ansamblu, este agravată de existența unui nod întreg de pretenții teritoriale reciproce ale mai multor state din bazinul Mării Negre.Totodată, o influență majoră asupra climatului din regiune exercită consecințele diferendului iugoslav, care menține o temperatură sporită, politică și economică, în arealul Balcanilor.
Așadar, cooperarea la Marea Neagră este un proces cu o determinare multiplă. Nu putem vorbi, în mod practic, de o zonă a Mării Negre, pentru că acest spațiu este unul de confluență. Datorită contactului dintre diversele civilizații, acest proces are, în parte, valențele unei cooperări interregionale. Din această cauză, turbulențele apărute în oricare dintre regiunile care au inițial această formă de cooperare au un efect important asupra ansamblului.
3.2. Interesele României în regiune
Întrucât procesul de deschidere și conectare a regiunii la comunitatea euroatlantică este la început, Romania poate să contribuie la dezvoltarea lui și să valorifice oportunitățile oferite de acesta. Pentru aceasta este nevoie de o politică inter-institutionala coordonată, consecventă, cu obiective definite pe termen mediu și lung, având la baza următoarele interese primordiale: consolidarea, în proximitatea estică a României, a unei zone stabile, democratice și prospere, prin deschiderea regiunii Mării Negre spre spațial de cooperare și integrare euroatlantică; proiectarea rolului regional al României și poziționarea sa economică și strategică favorabilă; consolidarea profilului României de contributor substanțial și constant la elaborarea și aplicarea politicilor NATO și UE față de regiunea Mării Negre.
Abordarea românească a problematicii regiunii Mării Negre este una multivectoriala, care presupune concertarea eforturilor bilaterale cu cele regionale și euroatlantice, folosirea unei game largi de instrumente din diverse domenii de activitate și atragerea partenerilor economici privati și a celor din societatea civilă în concertul acțiunilor României în plan regional.
Principiile care stau la baza abordării românești sunt: multilateralismul, transparența, pragmatismul, complementaritatea, sinergia, flexibilitatea. În baza acestor principii se va avea în vedere îndeplinirea următoarelor obiective: proiectarea rolului României în logica procesului de ansamblu (consolidare democratică, cooperare regională cu implicare occidentală, integrare; politica flexibilă, graduală, multivectoriala și dublată de unangajament pe termen lung, inclusiv financiar); promovarea de soluții multilaterale la problemele regiunii și dezvoltarea cooperării regionale în logica politicilor NATO și UE (bună vecinătate și securitate democratică); atragerea NATO și UE în efortul de transformare democratică și stabilizare a regiunii pontice, precum și de ancorare a acesteia la comunitatea occidentală de valori și interese; dezvoltarea, inclusiv cu sprijinul SUA sau al altor aliați NATO, de proiecte de cooperare de către un număr redus de state interesate din regiune, urmând ca celorlalte să le fie deschisă posibilitatea cuplării ulterioare, în orice moment, odată cu identificarea unui interes propriu de participare; cooperarea și coordonarea prioritară cu aliații având interese similare în regiune: SUA, Marea Britanie, Polonia, statele baltice; atragerea Germaniei, Franței și Italiei în proiecte regionale; identificarea unor proiecte de angajare a Rusiei.
Un parteneriat cu actori neguvernamentali relevant din România, SUA și Europa pentru promovarea unor proiecte regionale și bilaterale favorabile interesului României față de zona Mării Negre. România va acționa pentru promovarea intereselor sale în regiunea Mării Negre prin: consolidarea securității și stabilității regionale (combaterea riscurilor transfrontaliere, securizarea frontierei de est terestre și maritime, soluționarea conflictelor înghețate); dezvoltarea economică durabilă și valorificarea oportunităților de afaceri; promovarea unei strategii pentru regiunea Mării Negre, care să genereze implicarea profundă și coordonată a organizațiilor europene și euroatlantice în regiune.
Opțiunile democratice și procesele de reformă inițiate în regiunea Mării Negre sunt afectate încă de interese interne și de influențe externe cu scopul de a prezerva un statu-quo perimat. Tensiunea dintre noile tendingte și factorii de risc trebuie atent controlată pentru că poate potența atât evoluțiile salutare, cât și procesele de dezagregare.
În acest sens, putem identifica câteva oportunități pe care le are țara noastră: Apartenența României la NATO, UE deschide posibilitatea valorificării instrumentelor de care dispun aceste instituții și a influențării politicilor lor în regiunea Mării Negre, în sensul intereselor României în această zonă; Orientarea pro europeană a Ucrainei, Georgiei și Republicii Moldova poate fi instrumentalizata pentru influențarea conduitei lor în regiune; Crearea Instrumentului European de Vecinătate și Parteneriat care va finanța, proiecte comune de cooperare transfrontalieră între state membre UE și state vecine. Instrumentul European de Vecinătate și Parteneriat va dispune, potrivit propunerilor financiare ale Comisiei Europene, de sume importante pentru dezvoltarea cooperării regionale (printre statele eligibile fiind și cele din zona Mării Negre) și are meritul de a armoniza regulile de acordare /implementare a proiectelor cu finanțare UE; Regiunea Mării Negre ocupă un loc central în strategiile regionale ale marilor actori internaționali. Prin expertiza furnizată acestora, România poate contribui la atenuarea rivalităților regionale și la dezvoltarea reflexelor de cooperare în regiune; Perspectiva amplasării de facilități militare americane pe țărmul românesc al Mării Negre, ca parte a unui proces mai amplu de consolidare a statutului României ca interlocutor privilegiat al SUA în problematica Mării Negre.
În realizarea acestor obiective și interese sunt identificate o serie întreagă de obstacole și vulnerabilități: Regiunea Mării Negre constituie un spațiu de coexistență mulți civilizationala, în care, sub aspect istoric, situațiile conflictuale au întârziat formarea unei culturi autentice a dialogului și cooperării. Spațiul caucazian extins, adiacent regiunii, marcat de focare de tensiune și conflict, afectează disponibilitatea unor actori regionali și internaționali de a se implica în proiecte comune; Elitele naționale au demonstrat, până în prezent, dificultăți în a concepe cooperarea regională, ca un vehicul de promovare a intereselor naționale într-o logică neconcurentiala, spre deosebire de evoluțiile din zona Mării Baltice și din Europa Centrală. Orice comparație între funcționalitatea și anvergura Grupului Visegrad, de exemplu, și cele ale GUUAM relevă slăbiciunea formatelor regionale; Abordările exclusive cu privire la Marea Neagră ale unor state din zonă și opoziția acestora față de orice implicare directă a actorilor relevanți din afara regiunii în problematica acesteia; Tendința ca unele state din regiune să devină principalii poli de atracție pentru interesul occidental declarat, în dauna inițiativelor regionale, datorită reorientării lor pro europene relativ recente; Lipsa de consens la nivel euroatlantic și regional privind gradul de implicare în regiune și perspectiva insuficient conturată (fie ea și pe termen lung) de transformare a Mării Negre într-o mare interioară a spațiului geopolitic euro-atlantic; Percepția existentă în unele medii europene și euroatlantice potrivit căreia riscurile de securitate din regiunea Mării Negre nu au impact direct asupra Occidentului și care pot fi suficient de bine gestionate de statele riverane; Constrângerile impuse acțiunii externe a UE de dificultățile interne (neratificarea Constituției europene în Franța și Olanda, lipsa unui acord privind perspectivele financiare ale UE 2007-2013, creșterea reticenței opiniei publice europene față de continuarea procesului de extindere); Riscul rămânerii de facto a teritoriului României în afara coridoarelor de transport europene și devierea principalului flux de mărfuri dinspre Europa spre spațiile adiacente Mării Negre, pe rute care ocolesc România ( lipsa unor legături directe regulate între porturile Constantă și Mangalia și celelalte porturi de la Marea Neagră); întreținerea unor focare de conflict ca modalități de obstrucționare a parcursului european și democratic al statelor din regiune; Incidență în regiune a intereselor concurențiale ale unor actori de importanță globală; Tendința unor state riverane de a limita abordarea problematicii regiunii la cadrele oferite de instrumentele regionale existente, deși acestea și-au demonstrat limitele în anumite privințe.
3.3. Securitatea și resursele energetice
Interesele energetice americane, europene și, recent, chinezești se întretaie în zona Mării Caspice, pe fundalul unei competiții acerbe între cele cinci state riverane la Marea Caspică: Rusia, Iran, Kazahstan, Azerbaidjan siTurkmenistan. Acestea încearcă să stabilească, fiecare pe cont propriu, comerțul cu petrol cu diverși parteneri internaționali. Numai că transportarea petrolului și a gazelor către piețele internaționale a rămas nereglementată, lăsând loc disputelor deschise și unui lanț de litigii teritoriale.
Frustrarea Moscovei și a Teheranului provine din faptul că aceste conducte comune, care ar urma să treacă prin teritoriile lor, le vor aduce pierderi de milioane de dolari. Un acord din 1998 stipulează clar că pentru forările sub plafonul mării nu se încasează taxe de impozit.
Multe companii petroliere din Uniunea Europeană ar prefera că petrolul caspic să se înscrie pe rutele sudice prin Iran, numărul 2 în OPEC, sau pe cele nordice, prin Rusia, pentru a ajunge la terminalele din Marea Neagră.
Pentru factorii de decizie economică din Uniunea Europeană, Iranul prezintă avantajul că ar putea constitui unul dintre factorii de echilibru și securitate într-o regiune economică ieșită de sub tutela Rusiei (Kazahstan, Azerbaidjan, Turkmenistan). Statele Unite au însă alte calcule. Ele nu au încredere în traseele conductelor prin Rusia și Iran.
Regimul islamic de la Teheran a reușit însă să compenseze deficitul de prezență în trasarea rutelor de petrol către Occident, realizând un acord în valoare de 70 de miliarde de dolari cu compania petrolieră chineză Sinopec, spre care va exporta zilnic în următorii 25 de ani 150.000 de barili. Poziția europenilor, împărtășită și de Iran, intră în conflict cu planurile americane privind o rută submarină transcaspiana de export de petrol și de gaze natural din Kazahstan și din Turkmenistan către Azerbaidjan, și, apoi, mai departe, via Georgia, în Turcia. Principalul scop al unui astfel de traseu este conectarea exporturilor de energie din țări partenere cu Statele Unite și fidele orientării lor în politica externă.
Giganții petrolieri Exon Mobil, Chevron Texaco și British Petroleum au investit deja mai mult de 30 de miliarde de dolari în noile infrastructuri de extracție, producție și transport din zona caspică. Marea confruntare a izbucnit la momentul partajării resurselor Mării Caspice între noile state independente, din cauza existenței moșteniri a fostei Uniuni Sovietice, a problemelor succesiunii la tratate în care URSS a fost parte, și a acordurilor noi între Rusia și Iran.
Pe de altă parte, rivalitățile au început atunci când s-a pus problema noilor trasee ale gazoductelor și oleoductelor care să scoată resursele extrase din lacătul închis al Mării Caspice, aducând-o într-o zonă portuară accesibilă petrolierelor transatlantice. Divergențe au marcat politicile actorilor regionali.
Rusia – care se consideră încă privilegiată de statutul de fostă metropolă – reclama folosirea traseelor prin teritoriul său, inclusiv prin Cecenia și Caucazul de Nord, în tentativa de a valorifica trasee existente și de a profita de poziția sa pentru a controla dezvoltarea principalului sau competitor, învingător în Războiul Rece. Nu în ultimul rând, scopul Moscovei este de a folosi o parte din resurse -contravaloarea costurilor de transport – pentru relansarea propriei dezvoltări și revenirea în prim planul politicii internaționale ca principal challenger al SUA la hegemonia globală.
China dorește exploatarea resurselor în interes propriu, configurat de nevoia de resurse în creștere din cauza rapidei industrializări, asai ncat contează pe traseele care se dezvoltă spre Răsărit. Iranul ar dori să-și valorifice propriile rețele și ieșirea la porturile de la Golful Persic, urmate de condiționările politice aferente și de eliberare a Teheranului din chingile actualelor constrângeri internajionale.
Statele Unite au luat în calcul două trasee alternative, care să valorifice parteneriatele strategice cu Turcia și Pakistan, două dintre statele din regiune implicate în jocul de interese din zonă. Scopul implicit a fost evitarea Rusiei și a Iranului, colaborarea cu aceste țări confirnand riscuri sporite ale unor efecte secundare, de natură politică.
Suma intereselor pentru cele două coridoare de transport se traduce în elementele de politică externă față de statele implicate în cele două proiecte. Astfel, putem lesne vedea originea declarațiilor prompte și neechivoce, privind necesitatea retragerii trupelor ruse din Georgia, sprijinul acordat președintelui georgian Mihail Saakashvili pentru lichidarea separatismului , iar astăzi pentru soluționarea conflictelor din Abhazia și Osetia de Sud, interesul pentru soluționarea crizei din Nagorno-Karabah – prin respectarea situației de jure a apartenenței regiunii la Azerbaidjan – acordurile cu dictatorii Gaidar Aliev-Azerbaidjan, Saparmurat Niazov-Turkmenistan sau Islam Karimov, liderul Uzbekistanului – dictatorii cărora li s-au tolerat excesele împotriva propriilor populații, deși avertismentele pentru încălcarea drepturilor ornului au fost mereu prezente în documentele Ambasadei SUA către ministerele de externe în discuție.
Politica americană privind securitatea energetică justifică aceste tratamente preferențiale; în egală măsură,ea demonstrează influența petrolului asupra politicii externe a SUA. Și mai importantă este capacitatea SUA în noua era dominată de gândirea neorealistă a exponentelor curentului numit new conservatives de a aborda deschis, în contradictoriu, teme divergente cu actori precum Rusia și China, contrar politicii democraților, mai conciliantă și deschisă spre negociere și compromis.
Astfel, Washingtonul a avut forța de a face gesturi clare în Caucaz, în ciuda protestelor Rusiei, care a tolerat după 11septembrie prezența trupelor americane, negociate contra toleranței față de politica sa autoritaristă în Cecenia.
CONCLUZII
Marea Negra este o regiune de convergență a intereselor marilor actori globali iar pozițiile unor jucători mai mici trebuie să se configureze prin raportarea permanentă la aceste interese. Faptul că România și Bulgaria sunt astăzi avanposturile NATO la Marea Neagră iar SUA doresc amplasarea unor baze militare în aceste țări arată foarte clar că jocul de șah pentru stăpânirea Rimlandului este în desfășurare iar România este o piesă importantă a acestuia.
Multe dintre amenințările transnaționale cu care se confruntă Europa provin din această regiune. O mare parte din bazinul Mării Negre este o zonă gri dominată de stagnare economică, frontiere nesigure și nesecurizate, activități ale crimei organizate și conflicte înghețate.
În consecință, se impune o implicare susținută în această regiune a SUA, UE, NATO și OSCE, găsirea de noi resurse pentru a soluționa pe termen lung conflictele înghețate din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud și Nagorno-Karabah. Menținerea acestor găuri negre în care nu există principiul supremației legii amenință securitatea Europei, prin proliferarea crimei organizate, a traficului de persoane și arme și a terorismului internațional.
Din perspectiva românească, o nouă abordare conceptuală este necesară pentru a modifica percepția conform căreia zona Mării Negre este periferia Europei și pentru a-i recunoaște rolul geopolitic de interfață cu Asia Centrală și Orientul Mijlociu. În acest sens, s-a lansat hotărârea de a participa la un fond mutual al Mării Negre, care să fie implementat cu sprijinul financiar al partenerilor americani, USAID și German Marshall Fund, și cu participarea Uniunii Europene.
În concluzie, paradigma cooperării în zona extinsă a Mării Negre a cunoscut, la începutul acestui mileniu, modificări de substanță. Statele prezente pe eșichier au depășit perioada suspiciunii și discursului belicos. Au înțeles că, fără solidarități împărtășite, nu pot repurta succese în lupta cu riscurile, pericolele și amenințările care le prelungesc, parcă la nesfârșit, perioada de tranziție la normalitate a secolului XXI. Lupta izolată conduce nemijlocit la irosirea de energie și bani, iar rezultatele sunt, de cele mai multe ori, sporadice și fără profunzimeiv. Pentru a-și asigura dezvoltarea, prosperitatea și democrația, statele din zonă construiesc un sistem de stabilitate și securitate cooperativă cu geometrie variabilă.
LISTA CU ABREVIERI
AWACS – Sistemul de Control si Avertizare Aeriană
BLACKSEAFOR – Forța Navală a Mării Negre
BERD – Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare
BEI – Banca Economică Internațională
CSI – Comunitatea Statelor Independente
CEE – Comunitatea Economică Europeană
CPE – Centrul Parteneriat pentru Egalitate
CAGRE – Consiliul Afacerilor Generale și Relații Extrene al Uniunii Europene
DSACEUR – Comandamentul Suprem Aliat Adjunct din Europa
EAPC – Consiliul de Parteneriat Euro Atlantic
FAO – Organizația pentru Alimentație și Agricultură
GUUAM – Inițiativă regională din cinci state, Georgia, Ucraina, Republica Uzbekistan, Republica Azerbaidjan și Republica Moldova
INOGATE – Transporturile Interstatale de Petrol și Gaze în Europa
KFOR – Forțele din Kosovo
MPFSEE – Forța Multinațională de Pace din Sud-Estul Europei
NATO – Organizația Atlanticului de Nord
OSCE – Organizația de Securitate și Cooperare Europeană
ONU – Organizația Națiunilor Unite
OCEMN – Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră
ONUDI – Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială
PpP – Parteneriatul pentru Pace
PESC – Politica Europeană de Securitate Comună
PERMIS – Secretariatul International Permanent
PEV – Politica Europeană de Vecinătate
PESA – Politica Europeană de Securitate și Apărare
SECI – Inițiativa de Cooperare în Europa de Sud – Est
SEEBRIG – Brigada Europei de Sud – Est
SEDM – Ministerul Suveranitatii Educaționale și de Apărare
SUA – Statele Unite ale Americii
TRACECA – Coridorul de Transport Europa – Caucaz – Asia
UE – Uniunea Europeană
UEO – Uniunea Europei Occidentale
URSS – Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice
WMO – Organizația Mondiala de Meteorologie
BIBLIOGRAFIE
Apud Akinci Halil, Dezvoltarea unei noi strategii euro-atlantice pentru regiunea Mãrii Negre: constrângeri și perspective, Editura IRSI, București, 2004
Aymeric Chauprade, Francois Thual, Dicționar de geopoliticã, Grupul Editorial Corint, București, 2003
Alfred Thayer Mahan, The Influence of Seapower upon History (1660-1783), 1890, http://www.amazon.com/gp/reader/0486255093/002-3689338-4276066
Christopher Browning, A Multi-National Approach to Regional Cooperation: The United States and the Northen European Initiatives, European Security, 2001
Centrul de Studii Strategice de Apărare, Impact Strategic, nr. 1-2-2003 [6-7]
Gary Bertsch, Cassady Craft, Scott Jones, Michael Beck, Crossroads and Conflict. Security and Foreign Policy in the Caucasus and Central Asia, New York, 2000
Institute for Security and International Studies (ISIS), Black Sea Regional Profile: The security situation and the region-building opportunities, July – September 2004, Sofia, 2004
Ion Coscodaru, Balcanii de Vest și zona extinsă a Mării Negre în paradigma securității euroatlantice, Editura Universității Naționale de Apărare Carol I, aprilie 2008, București
Minchev, Ognyan, Marin Lessenski, Plamen Ralchev, Strategia transatlanticã pentru stabilizarea și integrarea zonei Mãrii Negre, Editura IRSI, București, 2004
Marian Valentin Grigoroiu, Crizele și Conflictele Contemporane, Ed.Ministerului Administrației și Internelor, 2006, București
Plamen Pantev, The Balkans and the Caucasus: Conceptual Stepping-Stones Towards the Formation of a New Single Geoeconomic, Geopolitical, and Geostrategic Region, Research Report nr. 13, ISIS, 2002
Ronald Asmus, Konstantin Dimitrov, Joerg Forbrig, O noua strategie euro- atlantică pentru regiunea Mării Negre, Institutul Român de Studii Internaționale Nicolae Titulescu, București, 2004
R. Bruce Hitchner, Marea prietenoasã cu strãinii: istorie și realizarea strategiei euro-atlantice pentru Marea Neagrã, Editura IRSI, București, 2004
Ronald D. Asmus, Bruce P. Jackson, The Black Sea and the Frontiers of Freedom, în Policy Review, spring, 2004
Rouben Shugarian, De la străinătatea apropiată la noua vecinătate: Caucazul de Sud în drum spre Europa, Ed. IRSI, 2004
Sergiu Tamas, Geopolitica, Editura Noua Alternativa, Bucuresti, 1995
Sorin Vicol, Politica Europeană de Securitate și Apărare în Regiunea Extinsă a Mării Negre, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2008, București
Tamara Cofman Wittes, Research Fellow, Saban Center for Middle East Policy, The New U.S. Proposal for a Greater Middle East Initiative: An Evaluation, 2004, The Brookings Institution
Col. (r) Vasile Popa, Relațiile Alianței cu statele din Estul, Sud-Estul și Bazinul Mediteranean, în Impact Strategic, nr. 3-4/2003 [8-9]
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Managementul Crizelor In Zona Extinsa a Marii Negre (ID: 142137)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.