Managementul Crizelor Financiaredocx

=== Managementul crizelor financiare ===

MANAGEMENTUL CRIZELOR FINANCIARE

Profesor: Nachescu Miruna Student: Sârbu Alina

Istoricul conceptului de criză

Din dicționarul Larousse, aflăm că în greaca veche “krisis” însemna decizie. Astfel, putem schița o paradigmă în care accentul cade pe momentul alegerii, al găsirii și aplicării unei soluții pentru problema aparută. Dar , având în vedere experiența secolului recent încheiat, pe lângă faptul că această criză nu este doar o metodă de răspuns la tensiunile apărute, ea este și o metodă de cunoaștere și dezvoltare societală. Astfel, după fiecare criză majoră sistemele naționale sau internaționale s-au modificat, fie recunoscând prezența unor noi entități în spațiile societale proprii, fie înțelegând necesitatea unor modificări esențiale. Practic, după fiecare criză, mediul societal s-a îmbogățit și niciodată nu a mai putut fi adus în situația anterioară.

Considerații teoretice privind criza economico-financiară

Actuala criză globală economico-financiară a evidențiat „apusul” unor ideologii care au stat la baza societății capitaliste și care s-au dovedit că sunt depășite în actualul context internațional.

Totodată, pe fondul acestei situații invocate se constată apariția unei noi economii bazată pe cunoștințe și idei, o economie a cunoașterii, în care inovarea poate constitui un antidot împotriva crizei economico-financiare.

Criza economică este o manifestare a unor perturbări și dereglări de amplasare în desfășurarea activității economice și inversarea de la faza ascedentă la cea descedentă a ciclului, ce poate fi exprimată prin creșterea stocurilor de produse nevîndute și reducerea producției, prin scăderea  prețurilor (pînă la cel de- al doilea război mondial), prin șomaj și căderea cotațiilor bursiere.

Național Bureau of Economic Research (NBER) definește criza ca fiind “o scădere semnificativă a activității economice pentru câteva luni reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producției industriale și a consumului“.

Este destul de dificil să facem aprecieri atunci când o criză financiară devine una economică sau dacă o criză economică generează o criză financiară sau invers.

În principiu vorbim întotdeauna de o criză economică generată fie de cauze financiare, politice sau sociale.

Criza financiară reprezintă o formă de manifestare a crizei economice și reflectă o neîncredere în sistemul financiar, o scădere a volumului tranzacțiilor la bursă, o dereglare a mecanismelor de piață.

Criza economică descrie o stare de dereglare a economiei, expresie a încălcării unor corelații necesare desfășurării activității economice.

În concluzie, criza financiară este ca acea stare de funcționare defectuoasă a piețelor financiare, caracterizată prin puternice scăderi de prețuri ale activelor și prin falimentul unor numeroase societăți financiare și nefinanciare.

Criza financiară reprezintă o situație în care cererea de bani este mai mare decât oferta de bani (disponibilul). Din asta retultă că lichiditatea este rapid evaporată deoarece banii disponibili sunt retrași din bănci, forțând astfel băncile fie să vândă propriile active și investiții, pentru a-și acoperi necesitățile, sau să colapseze. Criza financiară poate duce la o criză economică.

Crizele financiare exprimă dereglări grave ale sistemelor financiare ale țărilor, concretizate în scăderi de proporții ale bugetelor de stat. Crizele financiare pot să apară ca urmare a unor situații accidentale (reducerea substanțială a încasărilor bugetare), a unor șocuri neprevăzute la care este supusă economia reală (conjunctură nefavorabilă internă și/sau externă în anumite ramuri sau subramuri), a unor decizii hazardate ale forurilor de conducere, care angajează cheltuieli exagerate, ignorând riscurile la care se expun etc. În consecință, crizele economico-financiare sunt cauzate de elemente generatoare de crize aparținând ambelor forme, care însă influențează negativ ambele domenii de activitate.

Criza financiară nu este decât o formă de manifestare a crizei economice și reflectă o neîncredere în sistemul financiar, o scădere semnificativă a volumului tranzacțiilor la bursă, o dereglare a mecanismelor de piață. Bursa reprezintă barometrul economiei și tranzacționează afaceri de diferite dimensiuni și din diferite sectoare . În acel moment în care piața acestor afaceri (piața imobiliară, piața petrolului, piața muncii) suferă dereglări sau corecții importante, ele se vor reflecta în profitabilitatea afacerilor listate la bursă și, implicit, în prețul activelor financiare (acțiuni sau obligațiuni) care depind în mod direct de așteptările investitorilor. Panica din economie nu face altceva decât să accentueze amplitudinea acestor corecții și să inducă noi incertitudini în economie . De aici și până la reducerea apetitului pentru economisiri și investiții și apoi la creșterea dobânzilor pe piață este doar un pas. Este vorba de o criză doar atunci când efectele acesteia afectează un număr foarte mare de oameni/companii. Crizele pot exista însă într-o stare latentă și să nu fie atât de vizibile, deteriorând existența noastră. Nu este prima dată când economia mondială se confruntă cu perioadele de recesiune. Poate este pentru prima dată după foarte mulți ani (Marea criză interbelică care a început în 1929 și a continuat pe mai mulți ani sau Căderea Sistemului de la Bretton Woods în 1971) când apare o criză localizată la nivelul țărilor dezvoltate (nu doar la nivelul țărilor în curs de dezvoltare).

Coordonatele actualei crize economico-financiare

Actuala criză economico- financiară, denumită inițial în media „criza creditelor”, a început în iulie 2007, când pierderea încrederii investitorilor în valoarea ipotecilor securizate din SUA a determinat o criză a lichidităților, care a necesitat o injectare substanțială a piețelor financiarecu capital, de către Rezerva Federală a Statelor Unite și de către Banca Centrală Europeană. În septembrie 2008, criza s-a adâncit, pe măsură ce piețele burselor din lumea întreagă s-au prăbușit și au intrat într-o etapă extrem de volatilă, materializată prin eșecurile considerabile ale unor numeroase bănci, companii de asigurare și instituții de credit.

Caracteristicile actualei crize economico-financiare

Actuala criză financiară (și economică) internațională are următoarele caracteristici :

Este o criză exclusiv financiară. Ea a apărut ca un rezultat necesar al autonomizării excesive a fluxurilor nominale în raport cu fluxurile economice .Astfel, a apărut așa-numitului bubble în zona fluxurilor nominale, care, nefiind susținut nici în mod explicit, nici în mod implicit, de către fluxurile reale, a explodat, generând recalibrarea tuturor variabilelor economice și financiare aferente.

Este o criză cu origine punctuală. Ea a apărut într-o anumită parte a lumii (SUA) și în legătură cu o anumită zonă a activității economice (creditele bancare).

Este o criză de tip ciclic. Ea urmează logica apariției, dezvoltării și declinului unui fenomen economic oarecare, de natura infrastructurală, care se constituie în ancora necesității recalibrării bruște a sistemului economic.

Este o criză structurală. Această caracteristică rezultă din faptul că nu numai anumite raporturi între dinamica fluxurilor nominale și dinamica fluxurilor reale au putut constitui cauze ale delcanșării crizei, dar și anumite raporturi între activitatea financiară reglementată și cea nereglementată s-au putut constitui în cauze potențiale ale crizei.

Este o criză predictibilă. Predictibilitatea crizei cu care ne confruntăm rezultă atât din caracterul ei structural, cât și din caracterul ei ciclic.

Este o criză globală. Globalitatea crizei nu este o globalitate de origine, ci o globalitate de evoluție, de dezvoltare. În condițiile în care globalitatea financiară a lumii se află pe primul loc al proceselor de globalizare, transmiterea, la scară mondială, a crizei financiare și economice apărute punctual este doar o chestiune de timp și nu una de principiu.

Cauzele declanșării crizei globale

Specialiștii sunt de părere că declanșarea crizei financiare în luna octombrie 2008, în SUA și în alte țări , reprezintă cea mai serioasă zguduire a finanțelor internaționale de la Marea Depresiune din 1929-1933. Efectele crizei se răspândesc, dincolo de sfera financiară, la nivelul economiei mondiale în ansamblu, și afectează creșterea economică și piața muncii și generează o serie de alte efecte conexe cu implicații de natură conjuncturală sau pe termenele mediu și lung în ceea ce privește structura sistemului financiar mondial și interfața acestuia cu economia reală. Actuala criză financiară își are rădăcinile în scăderea prețului locuințelor în SUA și în scăderea pieței creditului pentru locuințe. Dar cauzele fundamentale ale crizei financiare sunt mai adânci, atât de natură macroeconomică, cât și de natură microeconomică. Cele două tipuri de cauze s-au intercondiționat în producerea crizei.

Cea mai profundă cauză a crizei financiare a fost lichiditatea abundentă creată de principalele bănci ale lumii (FED , BOJ) și de dorința țărilor exportatoare de petrol și gaze de a limita aprecierea monedei. De asemenea, a existat și o suprasaturare cu economisiri, generată de integrarea ce se afla în creștere în economia globală a unor țări (China, Asia de Sud-Est în general), cu rate mari de acumulare , dar și de redistribuirea globală a avuției și a veniturilor către exportatorii de bunuri tari (țiței, gaze naturale,etc.).

Resursele disponibile pentru investiții au fost create de lichiditatea abundentă și suprasaturarea cu economisiri. Consecințele existenței lichidității abundente au fost ratele foarte mici ale dobânzii și volatilitatea scăzută a acestora. Aceste consecințe au condus la creșterea apetitului pentru active cu câștiguri mai mari. În plus, volatilitatea redusă de pe piață a creat tendința de subestimare a riscului și o adevărată lipsă de vigilență a investitorilor. Marjele de risc au fost și ele foarte scăzute și nediscriminatorii. Împreună, ratele scăzute ale dobânzii, apetitul pentru active cu câștiguri mari, vigilența scăzută față de risc și marjele mici au mascat semnalele prețurilor pe piețele financiare și au condus la insuficienta înțelegere a riscurilor implicate . Pe acest fundal au operat și o serie de cauze microeconomice: securitizarea frenetică, fisurile în modelul de afaceri ale agențiilor de rating, externalizările raționale din punct de vedere privat dar socialmente ineficiente și, în sfârșit , competiția internațională crescută pentru dereglementări.

Odată ce criza a fost declanșată de apariția eșecurilor la plata ratelor la creditele pentru case, piața financiară a devenit netransparentă. Apariția neîncrederii investitorilor a plasat rapid titlurile emise de vehiculele cu scop special (VSP) în categoria riscante (calitatea activelor pe care le finanțau nu mai era clară) și refinanțările au devenit imposibile. Datorită diferenței dintre maturitățile pe active și pasive, aceste VSP s-au bazat pe linii de finanțare de la băncile sponsor. În cele din urmă, cererea de lichiditate , împreună cu pierderea încrederii între bănci, a rezultat în goană după cash și rata dobânzii efective a început să crească. În SUA și în unele state din Europa, guvernele și băncile centrale au dat un răspuns prin îmbunătățirea lichidității; acordarea de garanții guvernamentale pentru împrumuturi ; recapitalizarea instituțiilor financiare; garantarea celor mai noi emisiuni de către bănci asigurate; prevenirea colapsului dezordonat al întreprinderilor mari interconectate; cumpărarea de acțiuni în bănci; reduceri coordonate ale ratelor dobânzii. Deși astfel de măsuri au fost puse în aplicare, piața a rămas netransparentă după 17 luni de la declanșarea turbulențelor, ceea ce a amplificat criza financiară și a făcut mai ușoară trecerea ei în sectorul real al economiei, prima dată în SUA, apoi și în alte țări dezvoltate.

Actuala criză financiară pe care o traversează economia mondială relevă împletirea unor cauze comune, tradiționale ale fenomenelor de criză economico-financiară, în general, cu altele netradiționale, specifice.

Cauzele tradiționale

Printre cauzele tradiționale principale ale crizelor economico-financiare menționăm:

perioada de boom a creșterii creditării în proporții foarte mari;

creșterea puternică a prețurilor activelor, mai ales pe piața imobiliară;

creditarea în proporții necontrolate a agenților economici mai puțin sau deloc solvabili.

Cauzele netradiționale

În ceea ce privește cauzele netradiționale particulare ale crizei financiare declanșate în octombrie 2008 menționăm, în primul rând, amploarea și profunzimea crizei sub-prime care vizează:

Extinderea necontrolată a unui model sui generis de origine și distribuire a riscului transferabil .

Un apetit exagerat pentru profit care a alimentat creșterea cererii pentru active cu grad ridicat de risc.

Ignoranța ex-ante și incertitudinea ex-poste privind caracteristicile riscului hârtiilor de valoare, bazate pe ipotecă, legate de derivative și operații credit-defaults swaps.

Guvernarea neadecvată a corporațiilor și stimulente manageriale necorespunzătoare în instituțiile financiare.

Rolul factorilor de reglementare și al agențiilor de rating.

Aceste cauze specifice se întâlnesc în diferite măsuri atât în țările dezvoltate , dar mai ales în SUA , cât și în țările cu economii emergente, desigur în proporții mai scăzute.

Cauza generală a actualei crize financiare este exacerbarea rolului instrumentelor finaciare, a economiei nominale (monetare) în raport cu economia reală în ceea ce privește asigurarea premiselor unei dezvoltări durabile. Componenta speculativă a modelului economiei de piață concurențială liberă a fost la baza acestei exacerbări, dincolo de limitele admisibile și controlabile ale acesteia.

Etapele crizei financiare

Criza, fiind un moment de bulversare, recepționat și suportat de actorii sociali, de cele mai multe ori, este urmată de o perioadă preliminară în care conflictul mocnește. Orice criză are trei etape: antecriza (etapa preliminară), criza efectivă (etapa critică) și postcriza (etapa de refacere).

Figura 1. Dinamica procesului conflictual și etapele crizei

(sursa: prof. univ. dr. Petrișor Mandu, Curs 1 – Introducere în managementul crizelor)

Antecriza (etapa preliminară) este variabilă ca și durată. Ea poate începe atunci când , între interacțiunile obișnuite ale elementelor unui sistem apar destructurări ce pot reprezenta amenințări pentru obiectivele sistemului. O stare de vigilență managerială va avea loc în această etapă, care va fi însoțită de o atmosferă de tensiune, încărcare și competiții (demonstrații). Totodată ies în evidență acuzațiile, neînțelegerile,problemele divergente care apar între parteneri, grupuri, state, având senzația că celălalt a pus în pericol interesele, obiectivele comune. Randamentul sistemului scade progresiv iar supravegherea managerială de rutină nu limitează evoluția conflictuală. Etapa preliminară se încheie atunci când criza este recunoscută în mod deschis.

Criza efectivă (etapa critică) . De cele mai multe ori, declanșarea crizei este anunțată de un eveniment important:

atacul Kuweitului

demisia guvernului

dispariția unui personaj important din structura sistemului

mediatizarea unui caz de corupție a polului de putere dominant

modificarea bruscă a discursului

scăderea drastică și bruscă a valorii monedei naționale

continuarea unei situații de risc major într-un compartiment, domeniu, regiune etc.

Postcriza (etapa de refacere). Etapa critică se încheie în momentul în care fie actorii implicați în criză declară ei însiși criza depășită, bazându-se pe faptul că practicile obișnuite au fost reluate cu o anumită regularitate și că înfruntările au încetat, fie că organizația (sistemul) s-a dezmembrat și se proiectează într-un orizont de așteptare o nouă organizație.

Efecte și consecințe ale crizei financiare în lume

Efectele în plan economic și juridic:

Schimbarea raporturilor de forțe și a polilor de putere economică pe glob

Amplificarea vulnerabilității economiei mondiale

Creșterea numărului de societăți comerciale care și-au încetat activitatea.

Stagnarea activității micilor societăți comerciale de leasing

Creșterea numărului restanțierilor la achitarea creditelor bancare.

Creșterea numărului restanțierilor la plata obligațiilor iscal

Creșterea gradului de îndatorare a bugetului public

Amplificarea vulnerabilităților sistemului financiar-bancar

5.1.2. Efectele în plan social:

Diminuarea investițiilor

Creșterea explozivă a fenomenului de șomaj 3.2.3. Schimbări majore de orientare valorică în gândirea salariaților.

Înmulțirea cazurilor de violență conjugală

Creșterea numărului de minori abuzați.

Ieftinirea locuințelor și scăderea prețului chiriilor

Declinul publicațiilor de presă.

5.1.3. Efectele în plan psihologic:

Intrarea sistemului medical în criză

Degradarea sănătății mintale a populației

Efectele crizei financiare sunt multiple și afectează în diferite măsuri țările implicate . În acest sens , o enumerare a efectelor din punctele de vedere economico-financiare oferă o bază pentru aprofundarea cercetării în acest domeniu ca și pentru clarificarea și coroborarea acestora după mai multe criterii și mai multe metode de analiză.

Cel mai important efect este falimentul unor instituții bancare și de credit din SUA și din țările membre ale UE , aceasta fiind o urmare a intrării în incapacitatea de plată și a imposibilității de recuperare a creanțelor mai ales în domeniul imobiliar. Falimentul bancar și retragerile de bani din bănci, neîncrederea în solvabilitatea acestora a creat o bulversare dificilă pe piața bursieră astfel încât valoarea acțiunilor la diferitele burse din lume pentru societăți importante tranzacționate, s-a redus în unele cazuri într-atât încât s-a recurs la măsura extremă de suspendarea tranzacțiilor la bursă pe anumite perioade de timp. Aceasta a generat o reducere a capitalizării bursiere, a banilor virtuali, prin scăderea fără precedent a prețului acțiunilor, ceea ce a determinat reevaluarea capitalului și calcularea pierderilor ca urmare a crahului financiar prin care au trecut societățile tranzacționate la bursă.

FMI aproximează pierderile cauzate de criza financiară la nivel mondial la 1400 miliarde dolari, cifră care desigur este preliminară, supusă în continuare revizuirii, ca urmare a creditelor neperformante și a activelor negarantate. Această cifră este a doua revizuire de către FMI care în septembrie 2008 reprezenta o pierdere de 1300 miliarde de dolari și în aprilie una de 945 miliarde de dolari . Ca rezultat a acestor pierderi, analiștii economici anunță o încetinire a creșterii economice globale ca urmare a reducerii producției în statele dezvoltate și a încetinirii dinamicii economice în economiile emergente. Căderea pieței imobiliare în SUA a avut consecințele următoare: deteriorarea sectorului credite, creșterea delictelor care au ca obiect ipotecile și tranzacțiile imobiliare (credite de retail sau pentru corporații) a influențat și economia europeană, ceea ce a determinat ieftinirea locuințelor , înăsprirea condițiilor de creditare și stagnare economică. Alte efecte ale crizei financiare sunt: creșterea presiunii inflaționiste , a ratei dobânzii și a șomajului, devalorizarea monedelor naționale și mărirea deficitelor de cont curent și a datoriei publice.

Efectele crizei financiare asupra României

Anul 2008 a reprezentat adâncirea crizei și extinderea ei în aproape toată lumea, inclusiv în România. Turbulențele pe piețele valutare, monetare și bursiere internaționale s-au manifestat și la noi, începând cu sfârșitul anului 2008. Indicatorii macroeconomici au avut parte de o deteriorare accelerată, iar moneda noastră naționale s-a depreciat în mod rapid, dar în sincronizare cu alte valute regionale. Practic, toate valutele din regiune au cunoscut deprecieri severe, iar băncile centrale și guvernele au fost nevoite să adopte rapid măsuri de stavilire a acestor tendințe.

Țara noastră nu reușește să primească fonduri europene, care reprezintă singura soluție pentru ca România să iasă din criză, mai ales că investițiile străine directe au scăzut la jumătate în anul 2010 față de anul 2009, iar statul a redus în mod drastic investițiile în infrastructură.

Din nefericire, România alături de Grecia, nu a știut cum să profite de această oportunitate și se află în coada ratei de absorbție a fondurilor europene atât pentru infrastructură, pentru energie cât și pentru dezvoltarea resurselor umane. Explicațiile autorităților române referitoare la acest aspect ar fi: durata mare de evaluare și de selecție, întârzieri în lansarea liniilor de finanțare, insuficiența surselor de finanțare în anumite domenii, lipsa strategiilor la nivel național în unele domenii. Pe timp de criză, fondurile europene ar fi de prisos pentru economia țării noastre. Cu toate acestea, România este codașă, dar în peste 3 ani și jumătate a selectat proiecte ce reprezintă numai 14% din suma de 19,6 miliarde de euro alocate. 

La data de 31 martie 2011 Ministerul Finanțelor Publice publică un bilanț cu privire la rata de absorbție a fondurilor Uniunii Europene care a urcat cu 3 procente, valoarea sumelor primite de către beneficiarii fondurilor fiind de aproape 3 miliarde lei.

Din ianuarie 2007 până în 31 martie 2011 au fost propuse peste 16.000 proiecte, din care 7.000 au fost respinse, peste 4.000 de proiecte au fost acceptate și aproape 5.000 sunt în curs de evaluare.

În privința efectelor crizei asupra întreprinderilor românești, se observă că acestea au fost grav afectate de măsurile aplicate acestora. De exemplu: introducerea impozitului forfetar, creșterea TVA, ceea ce a determinat suspendarea activității multor firme, falimentarea altora sau intrarea în procedura insolvenței și/sau procedura reorganizării, închiderea voluntară a firmelor, creșterea șomajului, scăderea nivelului de trai, scăderea cererii și a ofertei, reducerea consumului, scăderea încrederii populației în măsurile anticriză propuse și aprobate de Guvern, scăderea productivității economice.

Toate companiile românești au fost afectate de recesiunea economică mondială , pornind de la cea mai mare companie și până la cea mai mică. Mai mult decât atât, statul a blocat accesul la finanțările pe care băncile le-ar fi putut pune la dispoziția mediului de afaceri . Practic, prin intermediul Ministerului de Finanțe care a împrumutat de la băncile private aproape întreaga masă monetară de pe piață pentru a putea plăti salariile și pensiile bugetarilor, Guvernul a blocat, indirect, economia națională. Mii de firme din toată țara au așteptat foarte mult rambursările de TVA la care erau îndreptățite și pe care Fiscul întârzia să le efectueze, termenele fiind depășite luni în șir. În schimb, statul obligă în continuare firmele să plătească TVA pentru orice factură emisă, dar neîncasată , decapitalizându-le și împingându-le spre faliment. Instituirea impozitului forfetar, care trebuia plătit chiar și de firmele care nu înregistrau profit a determinat ca în 2009 să fie suspendată activitatea a 120.509 de societăți .

Influența factorilor interni și externi asupra indicatorilor financiari ai anului 2009 , la nivel național:
– Deprecierea monedei naționale; aceasta a egalat sau chiar a depășit ca mărime discounturile substanțiale ale vânzătorilor de autoturisme care afișau prețuri promoționale cu reduceri si de 30 – 40%.
– Tranzacțiile cu autoturisme noi au înregistrat un recul semnificativ; Scăderile de volume au fost si de 50% sau chiar 60% față de aceeași perioadă a anului trecut, unii dealerii auto fiind nevoiți să-și închidă showroom-urile și să disponibilizeze o parte din angajați.
– Nivelul veniturilor reale ale românilor a fost și este afectat de deprecierea monedei naționale: șocul valutar a fost resimțit cel mai tare de către cei care aveau rate de plătit. Sumele de plată nu mai erau de neglijat, ratele crescând de la un trimestru la altul și cu 30%, în timp ce veniturile nominale au rămas constante sau chiar au scăzut în condițiile creșterii șomajului. Acest lucru a condus la restanțe și întârzieri la plată, probleme de lichiditate pe termen scurt, creșterea contractelor de leasing reziliate, o afluență de cereri de reeșalonare a obligațiilor de plată.
– Diminuarea liniei de credit

Prin criză financiară se înțelege un mediu economic care este caracterizat printr-o acută lipsă de lichiditate, fapt ce scumpește creditul bancar. În România începutul și sfârșitul crizei este marcat de anumiți indicatori, prezentați în figura următoare:

Figura 2. Evoluția ratei inflației din decembrie 2008 până în decembrie 2016

Figura 3. Particularități ale crizei financiare în România

În România, actuala criză financiară a afectat 90% din întreprinderile mici și mijlocii, situația economică dificilă ducând la creșterea numărului de falimente. Între măsurile pe care firmele le-au luat pentru a reduce impactul crizei economice, 36% au redus cheltuielile administrative, 19% au scăzut numărul angajaților, iar 9% au redus veniturile angajaților, așa cum este reprezentat în graficul de mai sus.

Deocamdată, anul 2011 nu are semne bune pentru Întreprinderile Private Mici și Mijlocii din România. Numai în anul 2010, peste 190.000 de IMM-uri și persoane fizice autorizate și-au încetat activitatea.

Managementul crizelor

Managementul crizei este o colecție de măsuri ce sunt pregătite din timpși care permit organizației să coordoneze și să controleze orice urgențe. Un management eficient permite organizației să își maximizeze șansele și să diminueze pericolele cu care se confruntă. Managementul crizelor reprezintă un set de factori concepuți pentru a învinge crizele și a diminua daunele provocate de crize. El încearcă să prevină sau să reducă efectele negative ale crizelor și să protejeze organizația, publicul implicat și domeniul respectiv de pagubele posibile.

Atitudinile managerilor față de situațiile de criză se încadrează în trei tipuri de strategii:

intervenția în punctul de naștere al crizei – trebuie să se facă tot posibilul pentru a opri declanșarea unei posibile stări de criză;

intervenția în timpul crizei – eforturile trebuie să se îndrepte către limitarea extinderii crizei și către controlarea comunicării dintre organizație și publicul ei;

neintervenția – se consideră că situația nu poate fi stăpânită și că ea se va rezolva în timp.

Deoarece managementul crizelor reprezintă o activitate de grup, unde se iau, în colectiv, decizii majore, cunoștințele, abilitățile și trăsăturile de caracter ale membrilor celulei de criză trebuie să corespundă acestor responsabilități. Este motivul pentru care stabilirea componentei celulei de criză se face în funcție de sarcinile pe care membrii celulei trebuie să le îndeplinească:

Pentru a facilita atingerea obiectivelor celulei de criză,trebuie să acționeze ca o echipă ;

Pentru a facilita adoptarea unor răspunsuri organizaționale eficiente, trebuie să conceapă și să aplice planul de management al crizelor;

Pentru rezolvarea eficientă a problemelor cu care se confruntă celula de criză, trebuie să adopte în colectiv deciziile ;

Pentru a colecta cât mai multe informații despre criză,trebuie să asculte părerile celorlalți.

Nici o „afacere" nu este imună la crize, care pot lovi o organizație sub forma unui atac terorist, accident industrial, accident de mediu, sau o calamitate naturală. În această idee, se poate spune că un lider trebuie să instituționalizeze procesul de management al crizei, cu scopul de a anticipa și a disipa criza. Pentru a asigura un mecanism eficient de management al crizelor, implicarea și sprijinul liderului sunt esențiale.

În ultimul deceniu s-au propus o serie de idei referitoare la managementul unei crize: prevenirea crizei, pregătirea, învățarea (crisis learning) și cercetarea cu scopul influențării:

Principala sarcină a prevenirii crizelor este evitarea sau soluționarea rapidă a problemelor la nivel local, pentru evitarea escaladării acestora și transformarea lor în conflicte deschise.

Pregătirea pentru o reacție adecvată în cazul unei situații de criză ține de două aspecte: construcție și capacitate instituțională pe de-o parte și pregătirea pe de altă parte. Primul element focalizează existența unor instituții capabile să perceapă, să analizeze și să ofere soluții în cazul unei crize în derulare, în timp ce al doilea termen face referire la posibilitatea de a pregăti capacitatea de a reacționa a politicienilor aflați în funcții de decizie, prin simulări și exerciții.

Învățarea presupune luarea de măsuri ad-hoc pentru crize diferite; politicienii creează și distrug instituții, le reorganizează sau le schimbă conducerea, experiența arătând că nu numai oamenii învață, ci și instituțiile sociale.

Cercetarea cu scopul influențării reprezintă una dintre principalele surse pentru instituțiile și decidenții politici de a dobândi experiență în primele momente ale construcției instituționale și lansării domeniului.

Studiile făcute asupra managementului crizelor și dezastrelor au clasificat unele elemente privind gestionarea acestora de către actorii sociali. Din această perspectivă, sunt puncte de vedere comune cu privire la managementul crizei pe faze și etape. In majoritatea cazurilor, procesul de gestionare a unei crize cuprinde cinci etape și anume:

semnalizare (detecție);

pregătire (prevenire);

gestionare;

reducere (limitarea daunelor);

recuperare (refacere).

Figura 4. Tipurile de management utilizate în gestionarea crizei

(sursa: prof. univ. dr. Petrișor Mandu, Curs 1 – Introducere în managementul crizelor )

Figura 3 presupune că ,după modul de acțiune, managementul crizelor se poate analiza și interpreta pe următoarele tipare :

managementul reactiv;

managementul proactiv;

managementul interactiv.

La cel mai înalt nivel, implicarea factorilor politici devine necesară atunci când efectul crizelor are un mare impact asupra vieții interne. În acest sens, sunt semnificative exemplele implicării personalităților în tulburările din Los Angeles, în prelungita criză din Irlanda de Nord, în mineriadele românești, sau în revoltele fermierilor francezi.

Într-o formă de maximă generalitate, definim managementul crizelor drept „un sistem de reguli și proceduri prin care se menține starea de normalitate în toate componentele vieții sociale ".

În urma proceselor ce se desfășoară în sfera globalizării, sistemele de management din unele state sunt în curs de redefinire, mai ales sub presiunea autorităților de comandă ale Alianței Nord Atlantice și Uniunii Europene, organisme ce au pus la punct un cadru organizatoric, mecanisme și proceduri extrem de riguroase. Rezultatul unor profunde evaluări este modelul NATO și al UE, care exprimă doctrina și principiile acestora în domeniul managementului crizelor și presupune: monitorizarea permanentă a situației; identificarea factorilor de criză; elaborarea variantelor de acțiune (răspuns) la implementarea acestora; dezangajarea forțelor și crearea condițiilor unei noi situații de normalitate post-criză.

Printre acțiunile care se întreprind sunt urmărite: obținerea și evaluarea informațiilor, analizarea situației, stabilirea obiectivelor de realizat, analiza reacției părților implicate.Chiar dacă membrii Alianței și cei ai UE nu au ajuns la un punct de vedere comun referitor la definirea crizelor și nici a procesului de gestionare a crizelor, sunt luate în considerare în principal următoarele caracteristici: amenințarea ca manifestare persistentă, ca urgență; presiunea timpului ca durată în evoluție; nesiguranța și insuficiența informației.

Implicațiile lor în procesul gestionării crizelor sunt gândite din perspectiva formelor de „răspuns" prudent ce trebuie dezvoltate ca acțiuni, pe patru nivele de prioritate. Se apreciază că NATO are la dispoziție un sistem de management al crizelor ce poate constitui un model pentru țările ce își construiesc ori își optimizează sistemele naționale.

Pe parcursul anilor, NATO a dobândit o experiență aparte în domeniul prevenirii conflictelor și al managementului crizelor. Alianța a trebuit să facă față unor diversități de crize de mai multe tipuri. Însă, pentru membrii Alianței, crizele apăreau și se abordau din perspectiva „războiului rece".

Problemele pentru teoreticieni și analiști au fost create de trecerea de la prevenirea conflictelor la managementul crizelor . A „gestiona" o criză putea să însemne o încrucișare diplomatică de săbii, încheierea unei crize printr-o combinație de purtare a războiului și limitare a daunelor, elemente care puteau treptat dobândi un caracter de prevenire. Totul depindea de gradul în care erau percepute incertitudinile, o dată ce se trecea pragul dintre prevenirea conflictelor (descurajare) și managementul crizelor (conflict cert).

Meritul alianței este de a fi reacționat la schimbările condițiilor politico-militare. Toate acestea prezintă preocupările alianței de a constitui punți de legătură între capacitățile militare robuste ale alianței și încercarea de a se adapta, din punct de vedere politic, militar și instituțional, la mediul politico-militar în schimbare, despre care s-a vorbit anterior.

Concluzia este că abordarea prevenirii conflictelor de către NATO depășește funcțiile de bază de apărare și descurajare și rămâne să fie definită limita implicării Alianței în prevenirea conflictelor. Indiferent cum se numește această limită în viitorul apropiat și ținând cont de dezbaterile care încă se desfășoară pe această temă în cadrul Alianței, aceasta va avea un rol de sprijin față de alte instituții în ceea ce privește implicarea sa în prevenirea conflictelor.

După anul 1998, Uniunea Europeană a transmis un nou impuls eforturilor de întărire a securității și de definire a dimensiunii de apărare la nivel european. Ideea definirii unei politici comune de apărare a fost inclusă în dezvoltarea unei politici externe și de securitate comune. Ea este menționată în mod explicit în Tratatul de la Amsterdam.

Sunt 3 obiective prin care Uniunea Europeană răspunde la amenințările la adresa securității:

asigurarea stabilității și bunei guvernări în vecinătatea imediată, ceea ce implică extinderea zonei de securitate din jurul Europei și asigurarea că statele din această zonă (Europa de Est, Balcanii de Vest, statele din zona Mediteranei) sunt bine guvernate.

crearea unei ordini internaționale bazate pe un multilateralism eficace; într-o lume caracterizată de globalizare (amenințări globale, piețe globale, mijloace mass-media globale), securitatea și prosperitatea depind de existența unui sistem multilateral eficace.

este pregătirea unui răspuns la amenințările de tip nou; acest răspuns a inclus pachetul de măsuri antiteroriste adoptat după 11 septembrie 2001, sprijinirea măsurilor de neproliferare a armelor de distrugere în masă și asistarea statelor cu structuri slabe sau instabile.

Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA) este răspunsul dat de către Uniunea Europeană la crizele și provocările la adresa securității și a intereselor statelor membre, apărute după terminarea războiului rece.

Măsuri economice ale UE în lupta cu criza financiară

Actuala criză financiară care a început în septembrie 2008, a rezultat într-o recesiune economică extinsă, având același grad de severitate și Marea Criză din anii ‘30. Pentru UE, această recesiune a fost cea mai profundă, lungă și extinsă recesiune din istoria Uniunii . PNB-ul a scăzut cu aproximativ 4% în 2009, atât pe ansamblu UE, cât și în zona euro. Scăderea cumulată de productivitate însumează în jur de 5% de la începutul recesiunii, în a doua parte a anului 2008. Această cifră reprezintă aproape de 3 ori mai mult decât scăderea medie înregistrată în ultimele trei recesiuni. Toate economiile sunt afectate de criză și, în rândul statelor membre mari, contracția de PNB în 2009 s-a încadrat între 2% în Franța și până la 4,5%-5% în Germania, Italia și Marea Britanie.

Criza a fost foarte severă în România, contracția de PNB fiind estimată a fi 8% în 2009. Acest impact al crizei arată gradul diferit de expunere la turbulențele majore din sectorul financiar, de deschidere a relațiilor comerciale, precum și existența sau nu a unei inflații de proiecte imobiliare înainte de începerea crizei. UE a reacționat rapid la recesiune și a propus un plan ambițios de relansare economică ce pune laolaltă stimulentele fiscale pentru promovarea cererii, pe termen scurt, cu un program de investiții „inteligente” în vederea consolidării perspectivelor de creștere, pe termen mediu și lung. Acest plan a fost acceptat de toate cele 27 de state membre, la Consiliul European din Decembrie 2008. A reprezentat recunoașterea clară a faptului că, doar prin coordonarea răspunsurilor la criză, Europa poate evita o recesiune profundă și de lungă durată.

Statele membre au folosit stimulente bugetare între 3% și 4% din PNB. Ele reprezintă 400 de miliarde de euro orientate către inițiative pentru susținerea sectoarelor industriale și de afaceri, a proiectelor publice de investiții, precum și pentru stimularea directă a puterii de cumpărare. Dar planul de relansare a inclus și o agendă de investiții și reforme structurale care să mărească competitivitatea și potențialul de creștere al UE. Acestea fac referire la îmbunătățirea accesului de finanțare prin modificarea condițiilor-cadru pentru investițiile viitoare, sprijinirea mediului de afaceri și a spiritului antreprenorial prin reducerea biocrației aferente și creșterea competitivității Europei prin accelerarea procesului de inovare.

A fost adoptat și un program de măsuri pentru a restabili încrederea în consolidarea stabilității piețelor financiare și pentru prevenirea colapsului sectorului bancar. Recapitalizările au fost injectate cu aproape 300 miliarde de euro de către UE și garanțiile din sectorul financiar cu 2,5 trilioane de euro.

UE se ocupă de actualizarea sistemului de supervizare în așa fel încât să fie mai bine adaptat la necesitatea de a monitoriza tranzacțiile transfrontaliere de dimensiuni mari care au loc pe piețele financiare ale Europei. Acest lucru va deveni o componentă esențială a sistemului îmbunătățit de supervizare macro-financiară propus pentru economia global . Dar pentru a avea success, politicile de relansare depind de strategii de ieșire din criză credibile în domeniul fiscal, însoțite de măsuri de reparare a sistemului financiar și de o reform economic intensificată pentru impulsionarea potențialului de creștere. Dacă sunt menținute peste necessitate, efectele benefice ale diferitelor măsuri de sprijin vor fi depășite de efectele secundare negative și astfel vor deveni un impediment în calea unei relansări sustenabile.

Elaborarea și comunicarea unei strategii cu mult timp înainte ieșirea din criză va ancora așteptările și va reduce incertitudinile. Va permite coordonarea oportună și va evita inversarea dezordonată a efectelor măsurilor în urma evenimentelor ce au loc.

Măsuri de redresare economică în România (pe termen scurt și mediu)

Efectele crizei sunt multiple și enumerăm următoarele :

criza creditelor

costuri mărite ale finanțării

prăbușirea piețelor de export

scăderea încrederii

deprecieri și riscuri de pierderi în cadrul bilanțurilor contabile

scăderea cursului acțiunilor, ceea ce a dus la efecte negative asupra averilor.

Criza ce s-a declanșat pe piețele financiare și s-a extins la scara economiei globale impune provocări noi și întrebări pentru societatea noastră, agravează sistemele deja existente cum sunt echilibrul social, vitalitatea întreprinderilor, resursele natural și energetic, migrația forței de muncă.

Pentru politica economică, consolidarea rapidă a încrederii consumatorilor și a investitorilor prin stimularea eficientă a cererii, constituie provocarea iminentă. Cererea trebuie stimulată și este nevoie de ajutor rapid și eficient pentru cetățenii cei mai afectați, adică pentru cei slabi atât din punct de vedere social, cât și al pieței forței de muncă. Piața nu poate rezolva toate problemele și se impune o politică realist, orientată mai puțin spre ideologii.

Guvernanța economică necesită mai multă organizare și, deci, este necesară punerea în aplicare a instrumentelor de redresare, ținând cont de recomandările următoare:

Se impun mai multe investiții în cercetare, dezvoltare tehnologică și inovație, infrastructură și educație. Cercetarea, dezvoltarea tehnologică și inovația reprezintă o forță motrice a competitivității.

Având în vedere evoluția demografică, politica în domeniul pieței forței de muncă impune o restructurare inteligentă a economiei, care să urmărească păstrarea și calificarea angajaților unei întreprinderi în locul concedierii acestora, astfel ca în cazul consolidării economiei să fie disponibili specialiști sufficient de calificați.

Dacă se impune utilizarea angajaților cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată, pentru o perioadă de timp în regim de muncă redusă, această măsură să fie completată cu program de formare profesională în vederea îmbunătățirii nivelului de calificare. Sprijinirea șomerilor trebuie continuată cu programe de recalificare.

Pentru cei cu venituri reduse, inclusive șomerii, trebuie căutate soluții special cum ar fi:

Ajutoare sociale direct orientate

Mărirea cunatumului indemnizației de șomaj prin raportare la salariul individual de bază

Reducerea valorii TVA-ului la unele produse alimentare și energie electrică pentru consumatorii casnici

Majorarea cheltuielilor sociale deductibile la nivelul angajatorului la un procent de 2,5%.

Sprijin acordat sectorului de afaceri cu scopul de a garanta , în special IMM-urilor, accesul simplificat la finanțare.

Având în vedere că existp problem de lichidități, problem care se vor agrava, este necesar un process de recapitalizare, inclusive asigurarea de suficiente mijloace financiare întreprinderilor și gospodăriilor.

Adoptarea de măsuri eficiente împotriva evaziunii și fraudei fiscal, a muncii fără forme legale.

Este necesară o armonizare general în domeniul impozitelor și a întregului system fiscal.

În cadrul negocierilor salariale considerăm că se impune o strategie pe termen mediu de aliniere a creșterii salariale la creșterea productivității. Partenerii sociali trebuie să depună eforturi pentru a evita micșorarea salariilor în sensul unei politici de “cerșit la vecini”.

Se impune acordarea unei atenții sporite proiectelor de accesare a fondurilor europene, proiecte de economisire a energiei și de protecție a mediului, reducerea emisiilor de bioxid de carbon.

Referitor la solicitarea și obținerea unor împrumuturi dintr-un fond European sau FMI , trebuie să avem în vedere că Guvernul actual care solicită împrumut beneficiază de acesta, iar guvernele următoare trebuie să suporte consecințele.

O atenție deosebită trebuie acordată modului de finanțare a sistemelor de pensii.

Reformarea pieței financiare prin respectarea următoarelor principii :

Transparența;

Limitarea preluării riscului;

Prezentarea realist a riscurilor în cadrul bilanțurilor;

Includerea fondurilor speculative și a capitalului privat în procesul de reglementare.

Sugestii pe care oamenii de afaceri le dau Guvernului pentru redresarea economică:

Vânzarea activelor statului

reducerea birocrației

sprijinirea IMM-urilor

relaxarea fiscală

reducerea evaziunii fiscale .

Motivele pentru care suferă companiile din România în această perioadă: majorarea TVA-ului, care va conduce la scăderea vânzărilor, creșterea cheltuielilor cu forța de muncă, din cauza noilor cote de impozitare, devalorizarea leului și condițiile economice generale nefavorabile.

Potrivit oamenilor de afaceri și analiștilor, este puțin probabil ca România să pună la punct măsuri reale de redresare a economiei. În schimb, ar putea fi luate măsuri care sa mai "ușureze" viața firmelor și să compenseze efectele negative.

"E vorba despre măsuri care ar putea să compenseze parțial, nu să contracareze în totalitate, efectele prociclice ale măsurilor de austeritate. În primul rând, este vorba de absorbția fondurilor europene. Sugestia mea a fost că, alături de măsurile de austeritate, să se anunțe un program strategic pentru absorbția fondurilor europene.
E singurul instrument pe care România îl are pentru a contracara efectul recesionist al măsurilor de austeritate", a declarat, pentru Ziare.com, analistul Daniel Daianu.

Statul trebuie să-și vândă proprietățile

Potrivit lui Ștefan Vuza, proprietarul grupului industrial Serviciile Comerciale Române (SCR), statul român ar avea o soluție extrem de simplă pentru majorarea veniturilor, fără să fie nevoie să majoreze taxele și impozitele: să-și vândă activele.

"Nu o să se mărească nici veniturile prin taxare. E prostia românească, suntem singurii care au majorat impozitele. Guvernul ar putea să-și vândă din avere. E foarte, foarte bogat. Decât să iei taxe, mai bine vinzi o parte din ce avem", a spus Vuza, pentru Ziare.com.

Așadar, Vuza propune ca statul să înceapă să vândă clădirile în care sunt prefecturile sau terenurile pe care le deține, de exemplu.

"Statul are resurse, nu trebuie sa ia tot de la noi. Statul are 22% din țară în proprietate. Să vândă, are cine să cumpere. Cine n-ar cumpăra prefectura din Cluj? Daca nu își plătește statul chiria, face hotel din ea. În alte țări, în Elveția de exemplu, statul stă cu chirie în clădiri. Statul românesc e de 8 ori mai bogat decat statul german, din punctul de vedere al proprietăților. Și eu aș cumpăra active de la stat", a adăugat Vuza.

TVA-ul trebuie aplicat diferit

Maria Grapini, președintele grupului Pasmatex, este de părere că înainte de a mări taxele și impozitele, Guvernul ar fi trebuit să se gândească la o altă strategie pentru aplicarea taxei pe valoarea adăugată, pe lângă altele.

"Guvernul ar fi trebuit să rezolve rambursările de TVA, să aplice plata TVA-ului la încasare, să rezolve evaziunea fiscală, să-i stimuleze pe cei care deschid noi IMM-uri cu plata impozitelor progresiv: în primul an de funcționare 0, în al doilea 8% și în al treilea an de funcționare 16%", a spus Grapini, pentru Ziare.com.

De asemenea, ar fi trebuit să introducă deducerea TVA-ului la persoane fizice pentru construcții de locuințe sau reparații, pentru scoaterea de la negru a construcțiilor civile.

"Pentru creșterea plăților voluntare i-ar fi putut stimula pe cei care fac plata în avans cu diminuarea cu câteva procente a sumelor de plătit. Ar fi trebuit să simplifice procedurile de accesare a fondurilor structurale", a adăugat Grapini.

Oamenii de afaceri cer mai puțină birocrație

În ultimii 10 ani românii s-au plans din cauza birocrației excesive , deoarece îi împiedica să își desfășoare afacerile.

"În mod normal, principala problemă este birocrația excesivă. Dacă ar lăsa economia să-și vadă de treabă, și-ar reveni", a spus, pentru Ziare.com, Emil Cristescu, proprietar, împreună cu fratele său, Marius Cristescu, al Grupului Bega, cu activități în foraj petrolier, minerale industriale, materiale de construcții, industria constructoare de mașini, imobiliare și turism.
În schimb, Marius Ghenea, președinte al FIT Distribution, ar vrea un sistem fiscal mai relaxat, care ar putea să susțină redresarea economică.

"Cu siguranță, o relaxare fiscală ar fi absolut necesară pentru mediul de afaceri privat, mai ales pentru întreprinderile mici și mijlocii, astfel încât acestea să poată susține relansarea economică. Asemenea măsuri au fost luate în toată Europa, doar în România nu", a spus Ghenea, pentru Ziare.com.

"Iar dacă această relaxare ar fi fost făcută cu ceva timp în urmă, am vedea deja efectele pozitive. În mod clar, ar trebui anulat impozitul minim obligatoriu, deoarece în foarte multe cazuri este un impozit pe un profit inexistent, deci un impozit nedatorat de firme", a adăugat acesta.

De asemenea, pentru redresarea economiei ar trebui să fie ajutat domeniul agro-alimentar.

"Ceea ce ar trebui sa facă Guvernul, din păcate, nu poate. Dar tot o să spun: ar trebui să continue măsurile de sprijinire a agriculturii în România, începute în anul 2007 – 2008. Trebuie să subvenționeze agricultura, așa cum se întampla în toate țările Uniunii Europene", a spus, pentru Ziare.com, Iustin Paraschiv, proprietar al firmei Carmistin, având afaceri în distribuție de carne, industria alimentară, ferme, dar și imobiliare.

Bursa de valori de la Londra

De câteva secole Londra este considerată ca fiind capitala financiară a lumii, nu numai datorită faptului că era capitala cele mai mari puteri economice și centrul celui mai mare imperiu colonial, dar și datorită faptului că moneda sa națională era utilizată în tranzacțiile internaționale.

Bursa de valori din Londra (eng. London Stock Exchange, LSE) este cea mai veche bursă din lume și regrupează piața principală – unde sunt tranzacționate cele mai importante acțiuni din Marea Britanie și din lume – și piața de investiții alternative – destinată în principal companiilor tinere și a celor care activează în domeniul noilor tehnologii.

Aceasta și-a început activitatea în secolul XVI, moment în care prin metoda de emisiune publică guvernul britanic și câteva societăți comerciale au început să se împrumute de la populație. Odată cu mărirea numărului de tranzacții cu efecte financiare, s-au dezvoltat și meseriile specializate în intermedierea acestor operațiuni (broker și dealer).

În anul 1760 s-a format un club din 150 de brokeri care se întâlneau pentru face tranzacții cu titluri la o cafenea, de unde și denumirea de Jonathan Coffee House. Numele clubului a fost modificat în urma supunerii la vot de către membrii acestuia în Bursa de Valori (eng. Stock Exchange) în anul 1773. Tot în același an și-au găsit un loc propriu în care să se poată desfășura în bună regulă tranzacțiile, loc în care și în prezent este situată bursa londoneză.

Bursa din Londra și-a păstrat supremația până după primul război mondial, când Bursa din New York a preluat conducerea. Cu toate acestea, bursa londoneză păstrează și până în prezent un loc important în tranzacțiile internaționale, acordând o importanță deosebită tranzacțiilor cu valori străine, fapt demonstrat și din ponderea firmelor străine tranzacționate pe aceasta dar și valoarea de piață a lor.

Cele mai importante companii care sunt listate pe Bursa de Valori din Londra în anul 2008 sunt redate în tabelul de mai jos:

Tabelul 1 . Topul celor 10 mari companii

Din tabelul de mai sus se poate spune că Marea Britanie, Statele Unite și Japonia sunt reprezentate cu una sau mai multe companii, fiind încă o dată confirmat triunghiul „celor trei”.

Bursele din întreaga lume au fost puternic afectate după ce s-a declanșat criza financiară, înregistrând recorduri minime după recorduri minime. Astfel bursa londoneză a înregistrat o scădere de 45% în mai puțin de un an și jumătate (de la 6.335 în ianuarie 2008 la 3.512 în martie 2009).

Marea Depresiune din 1929 și criza financiară actuală

“Suntem in fața unei crize financiare globale care este probabil, pentru lumea modernă, prima criză financiară globală în adevăratul sens al cuvântului”, declară în aprilie 2008, pentru BBC NEWS, prim-ministrul Marii Britanii, Gordon Brown.

În economia globală se spune că banii sunt ca sângele într-un organism viu. Ei permit circulația valorii și întrețin viața sistemelor economice.Dar în ultimul an, se observă că ar fi “probleme cu tensiunea” în economia globală, sistemul financiar global fiind afectat de o criză pe care specialiștii o apreciază drept cea mai gravă de după marea recesiune economică din anii 1929-1933. Pentru a afla gravitatea efectelor actualei crize, s-a ajuns la concluzia că acest lucru e posibil numai prin compararea acesteia cu Marea Depresiune, criza economica care a avut cele mai grave consecințe de până acum.

Marea Depresiune 1929-1933 – scurt istoric

Din multe puncte de vedere, criza economică din 1929-1933 se aseamană cu cea actuală. Multe elemente specifice celor două crize conțin similarități stranii. Punctul central al acestora sunt entitațile private ce controlează Banca Federală americană (FED). Măsurile pe care le impune și efectele acestora seamană sub multe aspecte, la 80 de ani distanță. Nepotul unui om de afaceri, implicat în evenimente premergătoare celui de-al doilea război mondial, conduce America în timpul crizei din 2008. Preston Bush, bunicul lui George W. Bush, a condus un concern financiar acuzat de finanțarea celui de-al Treilea Reich. Același concern, cel mai mare operator bancar elvețian, este, astăzi, unul dintre cele mai afectate de criza economică.

Criza din 1929-1933 a provocat un adevărat șoc psihologic. Cauzele crizei au fost multiple și variate ca surse. Doi factori au declanșat Marea Criză :

pe de o parte, expansiunea neanticipată, masivă și repetată a creditului din anii ’20;

pe de alta, reacția etatistă masivă, începand cu 1930, a guvernului federal care a încercat, în premieră, să gestioneze el procesul de corecție.

Mai mulți factori au favorizat extraordinara prosperitate din anii 1920 :

organizarea științifică a muncii

concentrarea și raționalizarea întreprinderilor

publicitatea

creditul etc.

Dar cauza profundă a crizei a fost producția anarhică. Marea majoritate a întreprinderilor au făcut împrumuturi pe termen scurt, având încredere în prosperitatea și în posibilitatea rambursării lor. Prețul acțiunilor s-a majorat de 4 ori între 1921 și 1929, atingând astfel un nivel care nu mai putea fi justificat de anticipările raționale ale viitoarelor profituri. Milioane de americani s-au împrumutat pentru a investi masiv pe piața de capital,din cauza boom-ului speculativ ce a luat amploare. Până în august 1929, brokerii obișnuiau să împrumute micii investitori cu mai mult de 2/3 din valoarea acțiunilor pe care aceștia le cumpărau. Peste 8,5 miliarde dolari erau împrumutați, o sumă mai mare decât întregul numerar care circulă în SUA. Populația era încurajată de prețul aflat în creștere să investească și mai mult, în speranța că procesul va continua.

Crahul de pe Wall Street a avut loc joi, 24 octombrie 1929. Numeroși acționari de la bursa din New York au încercat să își vândă acțiunile, prețul lor scăzând brusc. Criza bursieră a provocat o criză financiară, depunătorii grăbindu-se să-și retragă banii, iar foarte multe bănci au dat faliment (5096 dintre ele și-au suspendat plățile între 1929 și 1932).

Joia Neagră a fost un efect, nu o cauză a depresiunii ce va urma.

Valoarea acțiunilor scădea din 5 septembrie și au continuat și la inceputul lunii octombrie, depreciere descrisă în 'Wall Street Journal'-ul acelor timpuri drept o 'corecție bine-venită'. Federal Reserve (FED) a adoptat o politică monetară restrictivă, majorând în patru rânduri rata dobânzii, de la 3,5 la 6 la sută. Mai mult, FED a dublat această masură deflaționistă prin vânzarea agresivă de obligațiuni mai multe luni după căderea bursei. Masa monetară a scăzut în 3 ani cu 30 la sută.

Efectul a fost reprezentat de scăderea cheltuielilor sensibile la modificarea ratelor dobânzii, precum și cele pentru achiziționarea de autoturisme și cele imobiliare, care au redus producția.

Boom-ul inițial din domeniul construcțiilor de case de la începutul anilor '20 a determinat un exces de ofertă pe piață, la o scădere a prețurilor și, în cele din urmă, la o reducere abruptă a sectorului în 1928 și 1929. Creditele ipotecare, luate în special de fermieri, n-au mai putut fi plătite de aceștia în urma scăderii prețurilor.

Rezultatul constituie falimentul mai multor bănci, în special al celor mici, din domeniul rural.

Tabelul 2. Condițiile financiare ale boom-ului artificial din SUA, 1922-1929

Criza financiară interbelică a fost declanșată de un exces investițional pe piețele bursiere și imobiliare, în cadrul căruia au fost asumate riscuri foarte mari, în căutarea unui profit pe masură. Abuzul de credite de consum, de speculații bursiere și imobiliare a creat dezechilibre care, în final, au dus la o criză economică majoră. La vremea respectivă, economiile dependente de credite americane au fost primele care au colapsat. Primul faliment bancar de proporții a fost cel al KreditAnstalt Austria. Prăbușirea economică a determinat o profundă depresie în rândul populației afectate: drumul către soluțiile disperate, extreme, fusese deschis. Metodele clasice, democratice, de reglementare și gestionare a crizei, nu au dat rezultatele sperate, astfel încât modelele dirijiste începeau să se contureze ca alternativă. Germania, Italia, România și Ungaria au adoptat un astfel de model. Statul intervenționist apărea ca singura soluție în depășirea crizei. În anii ‘30, statul american a concentrat uriașe fonduri în împrumuturi bancare, a controlat prețurile și creditul, a subvenționat anumite activități economice.

Orice criză financiară își are originile în politicile băncilor centrale. Marea Criză nu a făcut excepție. De aceea, analiza crizei din 1929-1933 ar putea să-i ajute pe responsabilii actuali în înțelegerea evenimentelor. Valoarea banilor, deteriorarea creditelor și politicile băncilor centrale sunt elementele comune Marii Crize și evenimentelor actuale de pe piața creditelor ipotecare din SUA și a burselor mondiale.

Povestea se repetă 80 de ani mai târziu, când SUA aruncă pe piață 700 de miliarde de dolari, în încercarea de a menține artificial prețuri rezultate din supraevaluarea unor garanții acoperite de ipoteci și ale altor active de aceeași factură.

Actuala criză seamană cu predecesoarea sa și prin aceea că intervenționismul se face simțit nu numai prin infuzii, dar și prin naționalizări. Această soartă au avut-o Northern Rock Bank (Marea Britanie), AIG (SUA), Fortis (Benelux), Bardford & Bingley (Marea Britanie).

Federal Reserve a devenit activă pe această piață instabilă, infuzând capital unor entități aflate în faliment (Fannie Mae si Freddie Mac). “Riscăm să comitem aceleași erori care au prelungit Marea Depresie Economică”, a declarat congresmanul Ron Paul. “Balonul imobiliar s-a spart, șomajul este în creștere, dolarul slăbește în fiecare zi. Este socialism pentru bogați. Este salvarea economiștilor, a băncilor și a celor de pe Wall Street” a adăugat acesta. Dincolo de aceste naționalizări evidente, există și unele mascate, în cadrul cărora guvernele garantează pierderile unor bănci sau le infuzează capital, fără a declara aceste proceduri ca fiind “naționalizări”.

După ce câteva bănci renumite din SUA au dat faliment în ultimele luni, presa a început să vorbească iarăși de crahul din 1929 și de 'marea depresiune' din anii '30, care a îngenuncheat, pur și simplu America. Dar analiștii par a fi convinși că americanii nu vor repeta greșelile care i-au dus la prăbușirea economică și psihică de după primul război mondial și că situația actuală nici nu se compară cu cea de atunci. Chiar daca se vorbește și acum despre o economie în declin, despre falimentele unor bănci, e drum lung până la o nouă 'mare depresiune'. Economiștii spun că și criza din anii 1930 ar fi putut fi evitată dacă Banca Centrală ar fi intervenit chiar la început și ar fi susținut băncile aflate la ananghie. O greșeală pe care e puțin probabil că autoritățile din Statele Unite o vor repeta.

Actuala criză financiară

Actuala criză internațională reprezintă criza prea-multului însă originile sale corespund anilor 88-89, perioada dezintegrării blocului comunist precum și dereglările monetare din anii 90-începutul anilor 2000, care au determinat SUA, China și Europa, fiecare pentru sine să elaboreze o politică diferită. Principala cauză o reprezintă criza creditelor din SUA care a zguduit sistemul financiar global .

Analiștii și economiștii sunt însă împărțiți când vine vorba de găsirea unei singure explicații cu privire la cea mai serioasă criză din ultimele decenii. Teoriile variază de la o cauză la alta, însă niciuna nu pare să acopere întreaga serie de factori care au adus omenirea în plină criză.

În plan internațional, au existat cinci motive fundamentale după Joseph Stiglitz, care au generat criza economico-financiară în care ne aflăm:

Înlocuirea, în 1987, a lui Paul Volcker din funcția de președinte al Rezervei Federale (Fed) cu Alan Greenspan care, la solicitarea președintelui republican Ronald Reagan, a deschis „robinetul” politicii monetare, fără a pune în mișcare și cea de-a doua funcție a băncii centrale și anume cea de reglementare-supraveghere. Expansiunea monetară necontrolată „prezidată de Greenspan” a generat două “baloane” financiare: cea din IT (criza „dot com”) din anii 90 și cea imobiliară din prezent.

Promovarea filozofiei dereglementării, care și-a continuat acțiunile cu costurile pe care le resimțim în prezent și pe care le vom plăti și în anii următori. Astfel, în anul 1999, a fost abrogat Glass Steagal Act, lege care era în vigoare încă din anul 1933 și care separa cu strictețe competențele băncilor de investiții (investment banks) de cele ale băncilor comerciale. Prin abrogarea legii mentionate s-a permis și băncilor comerciale să facă investiții cu grad ridicat de risc, ca și băncile de investiții, punând astfel în pericol stabilitatea lor și implicit a resurselor atrase ca depozite de la persoanele fizice și juridice, și care, în final, au fost pierdute, fiind necesară intervenția statului.

Administrația Bush Jr. a efectuat celebra „reducere a impozitelor pentru cei bogați” care, coroborată cu deschiderea robinetului cu bani de către Fed, a accentuat tendința „traiului pe credit” al americanilor . Altfel spus, anticipând situația din România, în SUA s-au înregistrat efecte similare cotei unice, când beneficiarii acestui sistem de impozitare au avut acces la credite mai mari pentru satisfacerea unor nevoi extravagante, iar perdanții cotei unice au avut „șansa” accesului, nu ca în America la o casă din lemn și plastic, ci la câteva bunuri necesare gospodăriei ( obiecte casnice, eventual automobile), prin așa-zisul credit „cu buletinul”.

Reglementarea slabă și practicile incomplete ale agențiilor de rating și ale societăților de audit, care au permis amplificarea riscurilor în sectorul financiar și al companiilor, îngreunând „nota de plată” pentru contribuabili în prezent.

Lovitura de grație. În opinia lui Stiglitz, administrația Bush și Banca Centrală au dat în 3 octombrie 2008 lovitura de grație sistemului financiar autorizând planul de salvare al sistemului financiar (The Emergency Economic Stabilization Act of 2008) al lui Paulson.

Altă teorie ce aparține economistului John Taylor, de la Universitatea Standford, cunoscută sub numele de „Getting Off Track” , argumentează că 'acțiunile guvernului și intervențiile acestuia, au cauzat, prelungit și înrăutațit criza financiară'. Nu piețele au cedat, susține Taylor (contrazicând teoria potrivit căreia criza este un eșec al pieței libere și a capitalismului ), ci guvernul a greșit. În ultimii ani, explică Taylor, Statele Unite au trecut printr-un boom al pieței imobiliare, apoi printr-un 'bust' (dezintegrare) al pieței imobiliare. Aproape toate problemele noastre de azi decurg din aceste procese. Ce a determinat boom-ul și bust-ul? Politica guvernamentală defectuoasă. Mai precis, politica monetară greșită.

Din 2002 în 2004, Federal Reserve a ținut dobanda fondurilor federale sub 2%, adoptând politica 'banilor ușor de obținut'. Procedând astfel, Fed a renunțat la politica moderată a ultimilor decenii, care a produs creștere economică și stabilitate. Banii ieftini au condus la creșterea prețurilor la case și au condus la confuzie în întregul sistem financiar.

Pe Main Street, la băncile de credit, oamenii au început să obțină banii mai ușor, în pofida unei 'istorii de credit' defectuoase și au părut, pentru o vreme, deciși să-și plătească ratele la case la timp și integral. Creditorii au început să dea credite din ce în ce mai riscante.

Pe Wall Street, băncile de investitți au răspuns la boom-ul financiar adunând la un loc ipotecile imobiliare, folosind acțiunile astfel obținute pentru a garanta instrumente financiare complicat.

Criza, care a început pe piața imobiliară prin scăderea prețului locuințelor, a creat o nevoie acută de lichidități a băncilor și companiilor de investiții financiare și imobiliare (care sunt jucatorii pe bursă) pentru a-și acoperi pierderile, generând o criză pe bursă prin scăderea numărului tranzacțiilor și scăderea dorinței generale de a investi. Ca urmare, mulți au dorit să vândă. Astfel, prețurile bunurilor tranzacționate au scăzut, provocând pierderi mari pentru multe bănci și firme de investiții imobiliare.

Reacția în lanț a început însă un an mai târziu – septembrie 2008, odată cu falimentul băncii de investiții Lehman Brothers, care a fost urmat de o serie de alte căderi spectaculoase, printre care și cel mai mare grup de asigurări la nivel mondial – AIG – , salvat în extremis de către statul american. Odată cu prăbușirea mai multor instituții financiare din Statele Unite, băncile din toată lumea au început să-și evalueze pierderile. Pierderi de miliarde de dolari au fost anunțate zilnic de către diverse instituții financiare din Europa și din întreaga lume.

Listă bibliografică

Cărți

Bordo, Michael D, „The Lender of Last Resort: Alternative Views and Historical Experience", Federal Reserve Bank of Richmond Economic Review 76 (1990)

Cf. Mandu Petrișor – „Managementul crizelor”, Editura Lux Libris, Brașov,2005, p.76

Dobrescu, E., “Cartea crizelor”

Ludwig von Mises, The Causes of the Economic Crisis, p.163

Negoescu,G.,Lukacs,E., „Considerații cu privire la măsurile de contracarare a riscului de faliment pentru IMM-uri în condițiile crizei financiare”

Otovescu,A., Motoi,G., Frăsie,M.,C., Otovescu,D., “Criza Mondială”, 2011

Prof.Univ.Dr. C-tin Hlihor, Istoria secolului XX, București , 1999, Cap.V.

Reviste, ziare și alte surse de informare:

Idu,N., Conferința de presă „Depășirea crizei economice și financiare. Folosirea eficientă a posibilității de a reforma economia globală”, noiembrie 2009

Informații publicate pe pagina de știri a Comisiei Europene 16.10.2010

Păun,C., “Ce este o criză financiară?”, www.finanțare.ro

Revista Română de Statistică Trim I/2012

Ștefan,M., „Strategia UE pentru prevenirea conflictelor și soluționarea crizelor”, www.drao.ro

Vocilă,A., “Managementul crizelor- modalitate eficientă de gestionare a surselor de instabilitate la nivel global și regional”, www.wordpress.com

Informații de pe Internet:

www.bnr.ro

www.eesc.europa.eu

www.gardianul.ro

www.management.ase.ro

www.opinianațională.ro

www.wall-street.ro

www.wikipedia.ro