Managementul Crizei Economice

Criza. Delimitări conceptuale

Acest început de mileniu este afectat deja de mai multe tipuri de crize, definite și clasificate într-o mare varietate de moduri. Nu este zi în care cuvântul “criză” să nu apară în mass- media și nu numai din setea de senzațional a presei. Crize avem la tot pasul și de tot felul: politice, economice, sociale, culturale, ecologice, demografice; dar care este oare domeniul în care nu există crize?! Se vorbește despre crize alimentare sau de crize ale ostaticilor, despre criza energetică mondială sau criza națională a medicamentelor. Trăim, într-adevăr, într-o “lume a crizelor”, a situațiilor-limită, ce solicită din plin atenția forurilor naționale și internaționale. Avem o polifonie de crize, dacă putem să spunem așa. Din fericire, nu avem o criză majoră, de tip “război rece” sau “cald”, care să împartă lumea în două tabere beligerante și agresive una față de cealaltă, ci avem o mulțime de crize minore. Acceptând existența acestor situații de impas și chiar perspectiva ca ele să fie tot mai numeroase și mai diverse, nu putem să nu ajungem la următoarele întrebări: crizele de diferite feluri pot fi gestionate și cum? ce modificări s-au produs în tentativele de soluționare a crizelor, pentru a nu fi lăsate la voia întâmplării?; care sunt principalii factori implicați, în condițiile în care chiar organizațiile și organismele create în scopul soluționării sau chiar prevenirii crizelor, de pildă, ONU, trec, la rândul lor, printr-o criză de identitate? Găsirea răspunsurilor la aceste întrebări constituie premizele de bază ale acestui capitol.

Așa cum am arătat, nu există definiții unanim acceptate ale conceptului de criză. Știm deja că, într-o accepție largă, criza poate fi înțeleasă ca o situație națională sau internațională în contextul căreia se creează o amenințare la adresa valorilor, a intereselor sau obiectivelor prioritare ale părților implicate.

Prin urmare, putem afirma că despre conceptul de “criză” și efectele sale asupra calității procesului decizional s-a scris și se va mai scrie; ceea ce trebuie însă reținut este faptul că aria de cuprindere a problematicii acestui concept poate fi organizată pe trei pachete de probleme:

cum se poate identifica o criză? cum poate fi caracterizată o criză în raport cu alte evenimente și situații decizionale?

ce fel de efecte produce o criză la nivel internațional? dar al unui singur stat?

cum se gestionează criza la nivel național și internațional? cum pot fi garantate ca raționale deciziile luate pe timpul desfășurării unei crize.

În primul caz problema este de ordin descriptiv și conceptual; în al doilea caz, problemele se pun teoretic și explicativ, iar în al treilea pachet modalitatea de rezolvare este prescriptivă, bazată pe sugestii în legătură cu modul în care se poate gestiona o criză.

Problema cea mai dificilă rămâne însă interacțiunea între cele trei grupuri menționate, întrucât rezultatele analizei explicative și sugestiile prescriptive nu pot fi asamblate în mod automat, iar rezultatele analizei la nivel conceptual și empiric nu pot fi imediat transferate în ansamblul activităților de gestionare a unei crize.

Cel care își propune gestionarea unei crize are la dispoziție și trebuie să aibă în vedere o serie de mijloace, cum ar fi: serviciile de informații (intelligence); măsuri ce pot fi luate; planurile; forțele; regulile de angajare.

Caracteristicile generale ale crizelor

Crizele se manifestă diferit, în funcție de caracteristicile situației care le determină și de domeniul de manifestare. Astfel, o criză politică nu seamănă cu una militară, după cum nici o criză economică nu seamănă cu una socială, deși acestea au legături, interconexiuni, stări și momente de simetrie. Și totuși, crizele au câteva caracteristici generale comune: orice criză poate reprezenta o surpriză pentru una sau pentru toate părțile implicate în conflict; evenimentele, pe timpul crizei, se desfășoară cu o viteză mult mai mare decât reacția organismelor implicate în gestionarea ei; progresivitatea evenimentelor, în sensul că orice criză ajunge să parcurgă gradual anumite etape, are o scară proprie de escaladare; poate exista o lipsă de informare sau o informare unilaterală între instituțiile responsabile; există interese în joc, care pot fi de natură economică, diplomatică, politică, militară, socială, religioasă, etnică etc; orice criză internă, regională sau zonală este urmărită, monitorizată din exterior, iar instituțiile implicate în gestionarea crizelor își concentrează atenția, de regulă, spre planificarea acțiunilor pe termen scurt; intervenția mass-media este concentrată pe aspecte de interes propriu.

Indiferent de natura lor, crizele actuale sunt fenomene extrem de complexe, iar acest lucru provine, în principal, din considerentele analizate în continuare.

În primul rând, multe conflicte care au apărut sunt motivate de rivalități etnice și religioase, ce nu pot fi soluționate foarte repede, așa cum o dovedesc crizele din fosta Iugoslavie sau din fostul spațiu sovietic. Pentru a realiza gestionarea acestor crize este necesar mai mult timp decât în cazul unei crize tradiționale.

În al doilea rând, majoritatea conflictelor au loc în țări sau regiuni în care nu există tradiția de reconciliere a

conflictelor. Conceptul de compromis, ca o balanță între interese, de care pot beneficia toate părțile, nu este familiar.

În al treilea rând, aceste conflicte implică și mulți alți actori, cum ar fi agenții neguvernamentale, internaționale etc., de care trebuie să se țină seama și în colaborare cu care să se lucreze, în absența mecanismelor tradiționale dintre state, ceea ce reprezintă o provocare specială pentru gestionarea crizelor.

De asemenea, crizele actuale sunt caracterizate de un mare grad de incertitudine. Acest lucru face ca, în etapa de stare, criza să nu aibă diagnostic; se acumulează o cantitate mare de informații, pe diverse canale, în care adesea este greu de făcut diferența între cele reale, cele false, bârfe, zvonuri și ceea ce cred despre criză grupurile de decizie, de analiză sau populația. Politicienii trebuie să reacționeze, dar nu știu cu exactitate ce se întâmplă. Decizia este cu atât mai bună, cu cât decidentul este legitim, cunoaște orizontul populației și este credibil în deciziile sale din primele momente. Legitimitatea va oferi greutate și suport oricărei eventuale măsuri preventive ori de neutralizare. Decidentul trebuie să neutralizeze lipsa de certitudine a publicului, să-i ofere motivație, să-i traseze activitățile importante, care să-l mobilizeze și să-l mențină într- o formă organizată și pregătită pentru reacții formalizate după decriptarea indicatorilor de stare și modelarea unui răspuns la criză.

Conștientizarea se realizează prin mijloacele de avertizare timpurie (early warning) sau prin efecte; principalele elemente care țin din experiența anterioară arată ce trebuie și ce nu trebuie făcut într-un asemenea caz. Decizia este luată plecând de la ierarhia inversă, iar clasificările ce se fac în această etapă vizează următoarele aspecte: dacă bunurile materiale sunt în primejdie sau sunt afectate, dacă este vorba despre un caz foarte grav, dacă poate fi afectată stabilitatea sistemului politic, a democrației, a regiunii ș.a.m.d. Principala preocupare pentru reacție, în această fază a analizei, este

echilibrul între eficiență, legitimitatea reacției și estimarea efectelor inacțiunii.

Urgența în adoptarea unei decizii reflectă lipsa timpului necesar pentru evaluare și reacție: este necesară adoptarea unei soluții cu atât mai rapid cu cât este mai gravă criza. Chiar dacă este previzibilă, situația de criză apare prin surprindere, provocată de motive care cu greu îi pot justifica violența în alte condiții. Urgența se referă la necesitatea de a salva oamenii, bunurile, dar și de a îndepărta pericolul destabilizării sau prăbușirii sistemului.

Tipologia crizelor

Crizele pot fi caracterizate și clasificate în multe moduri. Cel mai adesea acestea sunt interpretate la modul general, ca fiind crize de securitate, crize de interese sau crize de conștiință. Gheorghe Nicolaescu, în lucrarea sa Gestionarea crizelor politico-militare le numește pe acestea crize pentru supraviețuire pe niveluri înalte, raportate la amenințări de natură economică, financiară, politică și chiar culturală. Alți autori raportează crizele la mediul de securitate din cadrul statelor, dar mai ales la cel extern, clasificând crizele ca fiind interne, respectiv, internaționale. Analiza crizelor interne este una dintre cele mai complicate provocări științifice, deoarece presupune o înțelegere cuprinzătoare a genurilor de determinări ce guvernează organizările și procesele sociale. Analiza crizelor externe reprezintă, o provocare științifică dificilă și pentru că presupune atât cunoașterea mediului internațional de securitate, cât și a modului de interacțiune dintre actorii prezenți în arena internațională.

Apariția și evoluția situațiilor de criză au la origine cauze de natură obiectivă. Ca urmare, ele nu se rezolvă și nu pot fi rezolvate de la sine.

Diminuarea în intensitate a factorilor care determină fenomenul de criză sau înlăturarea acestora se poate realiza doar prin intervenția instituțiilor politice, economice, militare, diplomatice, prin voința și acțiunea dirijată a oamenilor.

Fără a avea în vedere o clasificare exhaustivă, vom încerca o delimitare a tipurilor de crize în funcție de factorii care le determină și de domeniile în care acestea se manifestă. Astfel, după domeniul în care se manifestă și cauzele care le determină, crizele pot fi, în principal, de natură politică, diplomatică, economică, socială, financiară, militară, informațională, psihologică și ecologică, în cele ce urmează procedând la relevarea lor succintă.

Criza politică este o situație nou creată, națională sau internațională, caracterizată prin existența unei amenințări la adresa obiectivelor sau a intereselor politice și a valorilor prioritare ale partidelor politice implicate.

Criza de natură politică este pusă în evidență de apariția unor elemente, indici sau factori, cum ar fi: implicarea partidelor politice în dispute prelungite, care pot duce la apariția unor reacții externe față de politica internă a statului; manifestarea publică a lipsei de înțelegere și de consens politic în rezolvarea problemelor fundamentale ale statului; manifestări destabilizatoare desfășurate de unele grupări etnice; creșterea în amploare și în virulență a manifestărilor și acțiunilor unor forțe politice aflate în opoziție, în vederea obținerii puterii; implicarea partidelor politice în problemele sindicale, în vederea obținerii de avantaje sau de capital politic; reacția unor categorii sociale sau grupuri mari de cetățeni față de unele măsuri luate de guvern, măsuri considerate dure, antipopulare.

Criza diplomatică este caracterizată prin situația care poate apărea în relațiile internaționale, ca urmare a unei conjuncturi create la nivel național sau internațional, prin declarații, măsuri sau activități de natură diplomatică, ce

afectează interesele sau obiectivele diplomatice, politice, economice, militare ori de altă natură, iar valorile prioritare ale diplomației unui stat sunt puse în pericol de către una dintre părțile sistemului diplomatic, național sau internațional. Altfel spus, o criză diplomatică apare atunci când o serie de evenimente, derulate rapid sau lent, mărește posibilitatea recurgerii la mijloace violente și a renunțării la calea tratativelor.

Criza diplomatică este caracterizată, de regulă, de întreruperea comunicării, a medierii și monitorizării unor stări conflictuale. Astfel, o criză diplomatică poate începe ca urmare a negăsirii formulei optime de soluționare a altor tipuri de crize, ori ca urmare a luării unor măsuri de către una dintre părți, măsuri care încalcă flagrant obiectivele și interesele alteia/altora părți aflate în conflict.

Criza economică reprezintă o situație negativă din viața unei societăți, determinată de manifestări, măsuri sau reforme care afectează valorile fundamentale ale dezvoltării economice. Criza economică este o stare complexă, apărută, de cele mai multe ori, ca rezultat al unor combinații de crize de naturi diferite – politice, diplomatice, militare, sociale.

Elementele principale ale unei crize economice sunt date de o serie de factori, cum ar fi: declinul economiei naționale și înrăutățirea condițiilor de viață pentru majoritatea populației; devalorizarea monedei naționale și creșterea necontrolată a inflației; pierderea controlului statului asupra resurselor strategice; erodarea bazei economice a securității naționale prin declinul producției; dezechilibrul balanței comerciale; deficitul bugetar; eșecul reformelor economice etc. Criza socială este o situație apărută ca urmare a unor manifestări și amenințări la adresa obiectivelor sau a intereselor sociale ale unui stat, care afectează valorile fundamentale ale acestuia sau unele valori prioritare de natură socială. În principal, o criză socială nu se manifestă numai în domeniul

social, ci este, de regulă, combinată cu alte crize – de natură politică, economică, sindicală etc. O criză socială care să conțină numai elemente sau manifestări în domeniul socialului este mai rar întâlnită, afirmându-se numai la nivelul unor grupuri mici, pe când, la nivel macrosocial, apare combinată cu alte crize, latente sau manifeste. Principalii indici ai unei crize sociale sunt date de: creșterea nemulțumirilor în rândul populației, determinată de costurile sociale ridicate ale dezvoltării economico-sociale și ale tranziției, de insecuritatea cauzată de nivelul de trai scăzut și asigurarea cu dificultate a zilei de mâine, precum și de diminuarea gradului de ocupare a forței de muncă, de creșterea șomajului și insuficienta protecție socială; neînțelegerile și tensiunile dintre patronat și sindicate; apariția unor manifestări sociale de amploare – marșuri, mitinguri, adunări publice; creșterea fenomenului infracțional și a insecurității cetățeanului; tendința de impunere prin forță a intereselor comune ori specifice ale unor categorii sau grupuri sociale și profesionale; manifestările ostile ale populației autohtone față de emigranți.

Criza financiară este reprezentată de o situație care apare, în special într-o instituție financiar-bancară, dar și economică, ori administrativă, de stat și/sau particulară, ori chiar la nivel statal, fiind determinată de managementul ineficient, de conjuncturile neprevăzute ce apar în domeniul financiar-bancar, amenințând obiectivele și/sau interesele unui grup social sau, uneori, pe cele ale societății, în ansamblu.

Criza militară este o situație creată prin trecerea de la starea de pace – caracterizată însă de anumite condiții tensionale (criză latentă) – la starea de conflict, în cadrul căreia una sau toate părțile implicate au folosit violența pentru impunerea prin forță a obiectivelor sau a intereselor proprii, cu scopul de a-și apăra valorile fundamentale. Criza de natură militară este “anunțată” de următorii indici: concentrarea de forțe în apropierea frontierelor naționale; realizarea de alianțe

militare cu scop nedeclarat sau mascat; reorganizarea sistemelor militare ale unor țări vecine; redislocările de comandamente ale marilor unități în apropierea frontierelor; pregătirile intense ale marilor unități de aviație; concentrările în baze militare, exercițiile, simulările și antrenamentele mascate sub diferite acțiuni; folosirea, pe timpul aplicațiilor statelor majore, a scenariilor tactice ce vizează părți din teritoriul național; penetrarea rețelelor de comunicații militare, în scopul procurării de informații și date despre starea unităților militare dintr-o anumită zonă; apariția și proliferarea grupurilor organizate ilegal, care desfășoară acțiuni de tip terorist.

Criza informațională se referă, în principiu, la lipsa informațiilor, a datelor necesare luării unei decizii rapide și eficiente într-un domeniu de activitate; poate fi totală sau parțială. Criza totală se produce atunci când sistemul de comunicații civile sau militare nu este operant sau poate fi operabil cu întreruperi care depășesc 60% din emisii sau/și recepții.

De regulă, principalele caracteristici sunt: bruierea sistemului militar de transmisiuni; distrugerea unor centre, noduri, stații și alte mijloace de transmitere și recepționare a datelor; dezinformarea prin comunicarea de date false; interceptările de mesaje și documente; spargerea sistemelor de codificare și cifrare a datelor.

Criza tehnologică, mai rar întâlnită, apare și se manifestă prin lipsa de tehnologie necesară rezolvării unei stări tensionate, ce se creează ca urmare a folosirii unor tehnologii uzate sau depășite.

Criza psihologică descrie starea unei persoane (a unor grupuri) care, într-o anumită situație și într-un anumit interval de timp, fie nu reacționează, fie este neutralizată ori determinată să acționeze contrar obiectivelor sau intereselor proprii, prin aceasta aducând atingere valorilor fundamentale proprii sau celor colective.

Criza ecologică (catastrofa ecologică) este caracterizată prin afectarea parametrilor de normalitate ai florei, faunei, atmosferei, solului, subsolului și ai rețelei de apă, pe un anumit teritoriu, ca urmare a modificărilor provocate de factori obiectivi sau subiectivi.

După spațiul în care se manifestă, crizele pot fi: locale, naționale, regionale, continentale sau internaționale.

Criza locală apare pe un spațiu limitat și se manifestă în domeniile economic, politic, social, cultural etc.

Criza națională are ca spațiu de manifestare suprafața unei țări și cuprinde unul sau mai multe domenii fundamentale în viața socială din acel stat.

Criza regională se manifestă pe suprafața a cel puțin două state și în cel puțin un domeniu de interes pentru statele implicate.

Criza internațională poate fi caracterizată printr-o amploare spațială dezvoltată într-un domeniu de interes, și poate fi extinsă la nivel internațional. Amenințările teroriste, fenomenul de încălzire a planetei, spargerea stratului de ozon reprezintă numai câteva din fenomenele care afectează toate statele planetei.

După natura resurselor pe care le implică, o criză poate avea determinări umane, materiale, tehnologice, financiare, bancare etc.

În ceea ce privește modul de manifestare, crizele pot lua forme latente sau manifeste.

Crizele latente au, de regulă, un grad redus de severitate, o urgență limitată, iar amenințările pe care le conțin vizează ținte aflate într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. Întrucât crizele latente nu generează amenințări extrem de grave și imediate, pot fi depistate și prevenite, pentru a evita transformarea lor în crize manifeste. Crizele manifeste sunt manifestări care degenerează în conflicte care necesită folosirea forței. Ele pot fi spontane și se pot dezvolta gradual.

După gradul de complexitate, crizele pot fi simple, complexe și combinate. Criza simplă este mai rar întâlnită, declanșarea ei trebuind să îndeplinească două condiții: să se manifeste într-un singur domeniu de activitate și să angajeze numai două părți.

Criza complexă se manifestă în mai multe domenii de activitate, cu implicarea mai multor părți. În această categorie intră cele mai multe crize economice, politice, sociale etc. Caracteristica fundamentală a unei crize complexe este dată de multitudinea factorilor care o influențează și care o determină, de domeniul extins și de aria mare de manifestare. Severitatea acestor crize este deosebită, manifestarea fiind imediată și foarte violentă. Criza combinată constă în implicarea mai multor domenii de activitate și a mai multor părți interesate, evoluția în timp și în spațiu generând noi crize și implicând și alte grupuri.

Cauze și forme de manifestare ale crizelor

Există patru niveluri importante de manifestare a crizelor: la nivelul individual, la nivelul organizației, la nivelul societal și la nivelul sistemului. La nivel individual, criza își are sursele în erorile provenite din: lipsa atitudinilor de bază (inexistența unor rutine prestabilite sau nerespectarea lor, lipsa atenției sau neglijența), erori ale regulilor prestabilite (greșeli ale legilor, aplicarea unor reguli/rutine la probleme false, evaluarea greșită a tipului de problemă/criză), lipsa de cunoaștere a problemelor. La nivelul organizațional, criza este declanșată de: lipsa instrumentelor pentru managementul eficient (imposibilitatea de a descoperi problema, lipsa infrastructurii de reacție), problemele ergonomice (lipsa indicatorilor), procedurile problematice și nesigure (lipsa responsabilităților, incapacitate de problematizare), problemele

de informare (fragmente de informații ce împiedică privirea de ansamblu asupra situației), existența unor scopuri și interese în competiție între diferite părți ale organizației (conflicte, competiție de interese, costuri mari ale rezolvării crizei). La nivel societal, recesiunea economică, instabilitatea politică, tensiunile intergrupale, degradarea mediului sunt surse ale crizei, în timp ce la nivelul întregului sistem avem de-a face cu complexitatea interacțiunilor și efectul domino.

Este necesar să facem distincție între tipurile de criză enumerate și cele care se manifestă în țările aflate în procesul tranziției, întrucât și sistemele de management trebuie să reflecte anumite particularități.

O caracteristică importantă a crizelor din aceste state o reprezintă faptul că majoritatea reprezintă crize de sistem, generate de controversate procese de reformă. Cauzele acestora sunt profunde și se propagă, se combină și acționează pe un orizont de timp nedefinit.

O altă trăsătură este accentuarea crizei de autoritate la toate nivelurile societății, atât în relațiile individuale, cât și în raporturile cu structurile instituționale interne și internaționale. Mai precis, așa cum remarcă sociologii, relațiile dintre cei care exercită autoritatea și cei care reacționează la exercitarea autorității se transformă la toate nivelurile, dând naștere unor împrejurări în care supunerea nu mai poate fi necondiționată. Analizele sociologice scot în evidență faptul că autoritățile sunt acum contestate în toate domeniile existenței umane. Instituțiile nu mai sunt respectate. Biserica, școala, familia, armata, statul

bastioane tradiționale ale autorității – au pierdut o mare parte din respectul ce le era acordat altădată în mod automat.

Pornind de la definiția pe care Dicționarul enciclopedic român o dă “autorității”, aceasta fiind acea forță, acea influență, acel drept de a da dispoziții, de a dispune cuiva ascultare, în virtutea unei calități sau împuterniciri, apreciem că tocmai nerealizarea acestor atribute, de către o persoană aflată

în funcție de decizie sau o instituție a statului, generează o criză de autoritate. Cea mai gravă situație într-o criză de autoritate este atunci când puterea investită democratic nu reușește să își exercite atribuțiile consfințite prin constituție și sarcinile primite prin investirea sa ca putere legitimă. Se apreciază că într-o situație de acest gen se ajunge, în majoritatea cazurilor, la disoluția, dizolvarea, dezagregarea, blocarea sau aducerea în stare de nefuncționare a instituțiilor statului.

Criza autorității este mai mult decât o reconsiderare a modului în care trebuie exprimată autoritatea, este ea însăși o sursă de crize. Fenomenul este cu mult mai pronunțat în statele în care natura sistemului social este în schimbare. Complicatele procese din sfera politică, economică, socială, culturală și din celelalte domenii ale existenței statale, precum și unele accidente sau dezastre care se produc fac deosebit de dificile revederea și structurarea unui management eficient al crizelor. Un tablou care să surprindă cauzele particulare ale crizelor din aceste țări ar putea să includă: erodarea structurilor tradiționale de autoritate; restructurarea relațiilor, de la statul totalitar la cel democratic; îngustarea competenței guvernelor în rezolvarea problemelor de reformă; erodarea suveranității, percepută ca un șoc, ca urmare a presiunilor tot mai mari generate de fenomenul globalizării; răsturnări frecvente ale situației politice, scandaluri de corupție ori evenimente politice care compromit segmente ale clasei politice; declinul economic produs prin trecerea la economia de piață; alte cauze de natură endogenă și exogenă care iau naștere prin combinarea unor factori.

Toate aceste cauze generează criza generală a societăților în tranziție, din care se desprind, în funcție de evoluțiile degenerative: crizele politice guvernamentale, constituționale ori subminarea democrației; crizele economico- sociale, manifestate prin demonstrații de amploare însoțite de violență, blocarea căilor de acces, ocuparea sediilor

societăților, greve ale foamei etc.; crizele financiar-bancare, determinate de mari extorcări și deturnări de fonduri sau devalizări de bănci; crizele etnice, reprezentate de mișcări ori conflicte în rândul minorităților etnice, în încercarea de separare sau de dobândire a unei mai mari autonomii.

În funcție de moștenirile istorice sau culturale, ori de alte evenimente care au influențat zonele în care sunt situate statele, crizele îmbracă forme diferite de manifestare. Caracteristic pentru țările care traversează o perioadă de tranziție de la un regim la altul este faptul că, din cauza fragilității sistemelor politice, economico-financiare și sociale, unele situații pot apărea brusc și pot evolua rapid, degenerând dintr-o criză locală într-una zonală sau chiar internațională.

Pe măsură ce dificultățile prin care trec aceste societăți se vor atenua, ca urmare a reformelor, mecanismele și procedurile de management vor trebui adaptate potrivit situațiilor concrete din fiecare țară. Nu pot exista structuri birocratice standard, cu aceleași priorități și aceleași funcții peste tot. Perfecționarea proceselor decizionale are ca scop aducerea organizației în rețeaua de relații, în mediul căruia trebuie să îi facă față și căruia toți actorii scenei politice și sociale trebuie, de asemenea, să îi facă față.

Dinamica situațiilor de criză

Așa cum am arătat deja, continuumul armonie – război total, acest barometru al păcii și conflictului, cunoaște diferite stări de agregare în funcție de nivelul de exprimare al violenței, în care criza ocupă un loc central. De asemenea, am arătat care este dinamica conflictului și care este locul crizei în cadrul acestei dinamici. Reanalizând dinamica conflictului, putem aprecia criza ca fiind un conflict care nu atinge nivelul războiului, prin urmare vom distinge numeroase asemănări

între dinamicile celor două situații. Specialiștii de la Centrul Internațional de Prevenire a Conflictelor38 apreciază dinamica crizei conform graficului prezentat în figura următoare.

Fig. 5. Grafic de apreciere a dinamicii crizei

Sursa: http://www.caii-dc.com.

Așa cum lesne se poate observa, distingem cinci faze în dinamica unei crize, astfel:

faza de provocare a crizei – în care o serie de evenimente și întâmplări conduc la cristalizarea cadrului și la apariția germenilor crizei;

faza de escaladare – în care incompatibilitățile între părți se accentuează, criza apare și evoluează către un punct culminant, ce poate însemna reducerea totală a posibilităților de reconciliere sau chiar apariția violențelor;

faza de desfășurare propriu-zisă a crizei – în care criza atinge punctul culminant, ceea ce înseamnă ruperea totală a relațiilor dintre părți și chiar încercări de impunere a voinței părților prin folosirea violenței;

38 http://www.caii-dc.com.

faza de relaxare sau de destindere – apare ca urmare a încetării violențelor sau a reducerii tensiunilor; este semnul că începe etapa de rezolvare a crizei; aceasta însă, trebuie tratată cu foarte multă atenție, pentru că oricând cursul evenimentelor poate reaprinde flacăra violenței;

faza depresiei postcriză – care presupune refacerea relațiilor dintre părți în urma desfășurării crizei.

Analiza evoluției situațiilor conflictuale arată că declanșarea conflictelor presupune acumularea treptată de tensiuni în timp. În acest sens, pot fi puse în evidență mai multe stadii ale situațiilor conflictuale: starea tensională (în care există toate premisele declanșării conflictului), recunoașterea stării conflictuale, accentuarea stării conflictuale (când se acumulează starea tensională fără a se declanșa însă conflictul), declanșarea conflictului, încetarea conflictului.

Dinamica stării conflictuale, reprezentată în figura alăturată, poate cunoaște forme diferite, uneori neținând cont de etapizarea amintită. Cert este că fiecare din fazele menționate se caracterizează printr-o serie de provocări, cărora părțile implicate în conflict trebuie să le facă față.

Fig. 6. Dinamica stării conflictuale

Starea tensională apare în situația existenței unor elemente care se pot constitui în surse conflictuale: diferențele dintre departamente, interdependențele sau folosirea resurselor în comun. Obiectivele divergente nu generează conflictul decât în momentul în care aceste divergențe sunt sesizate. Acum situația conflictuală este recunoscută, iar toți cei implicați își focalizează atenția asupra dinamicii conflictului. Accentuarea stării conflictuale constă în acumularea de tensiuni, dar, deși conflictul nu s-a declanșat, acesta devine inevitabil.

Declanșarea conflictului presupune descătușarea forțelor conflictuale și încercarea de afirmare cât mai puternică a intereselor divergente. În fine, starea conflictuală se va încheia prin schimbarea elementelor care au condus la apariția conflictului. Părțile fac eforturi pentru crearea unor condiții noi, de cooperare, sau construiesc argumente pentru declanșarea unui nou conflict, mult mai puternic de această dată.

Măsuri de prevenire a crizelor. Răspunsul la crize

Măsurile referitoare la prevenirea crizelor, reprezintă acele măsuri luate fie când este încă posibilă evitarea agravării problemelor aflate în dispută și a incompatibilităților de interese, fie după izbucnirea acestora. Din această categorie fac parte cele referitoare la realizarea păcii și construirea păcii.

Realizarea păcii presupune căutarea unei soluții negociate a situațiilor percepute drept conflicte de interese între părți și cuprinde, ca modalități de realizare:

impunerea unei soluții prin constrângere (prin violență sau de pe poziții de forță);

rezolvarea pe cale juridică a crizei;

rezolvarea pe cale politico-diplomatică.

Sancțiunile cu folosirea forței armate

Articolul 42 din cap. VII al Cartei ONU legitimează un sistem de sancțiuni colective împotriva amenințărilor contra păcii violării păcii și actelor de agresiune. Consiliul de Securitate are dreptul de a întreprinde orice acțiune considerată necesară prin folosirea forțelor aeriene, terestre și navale: demonstrații, măsuri de blocadă și alte operațiuni. Mai departe, art. 51 stipulează că exercițiul dreptului de autoapărare individuală sau colectivă a părut ca reacție la o agresiune are caracter de sancțiune.

Sancțiunile fără folosirea forței armate reprezintă răspuns la acte dușmănoase sau ilicite ale altui stat sau altor state. Acestea sunt: retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul, blocada maritimă pașnică.

Retorsiunea constă în măsuri de retaliere luate de un stat față de actele neprietenești, contrare uzanțelor internaționale, săvârșite de un alt stat: ruperea relațiilor diplomatice, încetarea comerțului, nerecunoașterea actelor statului de la care provine actul neamical, reducerea importurilor de la un asemenea stat.

Represaliile presupun măsuri de constrângere luate de un stat împotriva altui stat, în scopul de a-l determina să repare dauna rezultată din acte sau omisiuni ilicite, contrare dreptului internațional, săvârșite de acel stat sau pentru a preveni repetarea unor asemenea acte. Aici se încadrează: sechestrarea unor bunuri aparținând resortisanților unui alt stat, întreruperea relațiilor comerciale, poștale, telegrafice, expulzarea resortisanților unui alt stat, refuzul de a aplica, de a respecta tratate. Un exemplu ar fi blocarea de către SUA a bunurilor iraniene în urma luării ca ostatici a personalului diplomatic din ambasada americană de la Teheran (1979-1980).

Embargoul este o formă de represalii prin care un stat reține navele comerciale ale unui alt stat în porturile sau în marea sa teritorială, împreună cu încărcătura lor. Se folosește și

pentru reținerea bunurilor de orice fel destinate statului împotriva căruia se aplică. Pot fi menționate: embargoul tehnic și retragerea clauzei națiunii celei mai favorizate în urma măsurilor de represiune din Polonia (1981), embargoul pe cereale împotriva URSS, ca urmare a intervenției în Afganistan, măsurile aprobate de Consiliul de Securitate împotriva Irakului în 1991 și Serbiei, embargoul asupra armelor cu destinația Argentina, decis de țările Comunității Europene în criza privind insulele Malvine din 1982.

Boicotul constă în întreruperea relațiilor comerciale dintre state, a comunicațiilor feroviare, maritime, prin radio. Exemplu în acest sens îl constituie măsurile hotărâte de Adunarea Generală și Consiliul de Securitate împotriva Republicii Sud-Africane, pentru a o determina să pună capăt politicii de apartheid, sau cele împotriva Irakului.

Blocada maritimă pașnică are ca obiectiv împiedicarea de către un stat, cu forțele sale navale militare, a oricăror comunicații cu porturile și litoralul unui alt stat, fără a se afla în stare de război cu acesta.

Rezolvarea pe cale juridică a crizei

Arbitrajul internațional constă în rezolvarea unui diferend între state de către o persoană sau o comisie, numite de părți și a cărei hotărâre, conform înțelegerii prealabile dintre părți, este obligatorie (prin Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga).

Justiția internațională, prin Curtea Internațională de Justiție, ca organ principal al ONU. Cauzele aduse în fața curții s-au referit la:

– problema răspunderii statelor (litigiul dintre Anglia și Albania privind incidentul din strâmtoarea Corfu, 1947-1949);

statutul populației și protecția diplomatică (drepturile cetățenilor americani în Maroc, 1950- 1952);

diferende teritoriale (Danemarca și Olanda contra RFG cu privire la delimitarea platoului continental din Marea Nordului, 1968-1969; Libia și Malta cu privire la platoul continental în Marea Mediterană, 1985; Libia versus Ciad în 1990; Timorul de Est și Portugalia versus Australia, 1991);

folosirea trecătorilor (diferendul referitor la trecerea prin Beltul Mare, Finlanda versus Danemarca în 1991);

extrădare, drepturile omului.

Rezolvarea pe cale politico-diplomatică

Metodele tradiționale, ca negocierile (tratativele), bunele oficii și medierea, ancheta internațională și concilierea internațională, reprezintă o categorie a măsurilor de natură politico-diplomatică.

Negocierile reprezintă unele din cele mai uzitate mijloace de soluționare, pentru că se află la îndemâna fiecărui stat, sunt cele mai puțin costisitoare și în desfășurarea lor părțile vin în contact în mod direct, ceea ce le situează pe baze egale de discuții, dându-le posibilitatea de a-și exprima direct opiniile și a-și apăra interesele.

Bunele oficii și medierea sunt acțiuni întreprinse de un terț (stat sau organizație) la cerere sau din proprie inițiativă, în scopul de a ajuta părțile pe calea negocierilor. Acțiunea terței părți, menită a crea condițiile favorabile pentru ca statele în litigiu să ajungă la rezolvarea diferendului pe calea tratativelor, constituie bunele oficii. Medierea este participarea aceluiași terț la organizarea negocierilor, pe care, de regulă, le conduce, examinând fondul diferendului și făcând propuneri pentru soluționarea lui. Un exemplu în acest sens este succesul CE în

medierea conflictului politic în curs de escaladare dintre Ungaria și Slovacia asupra problemei extrem de sensibile a barajului de pe Dunăre (care amenința să înrăutățească problemele privind minoritatea maghiară din Slovacia).

Ancheta internațională are ca scop stabilirea exactă a faptelor și lămurirea împrejurărilor care au dus la apariția diferendului.

Concilierea internațională face trecerea de la mijloacele politico-diplomatice la cele jurisdicționale, de care se deosebesc prin acea că soluția propusă nu este obligatorie. Comisiile de conciliere îmbină elementele de anchetă cu cele de conciliere.

Metodele alternative, spre deosebire de primele, se concentrează mai curând asupra procesului interacțiunii, decât asupra conținutului pozițiilor negociate. Se consideră că ar trebui utilizate resursele unei diplomații de rang secund de tip neguvernamental, menită a stabili un stadiu anterior negocierilor, în care să fie încurajate progresele „analitice" ale părților aflate în conflict.

Construirea păcii reprezintă procesul de creare a legăturilor între oameni, ea încearcă să evite sau să reducă escaladarea crizelor prin „contacte plus disponibilitatea de a uita, contacte plus urmărirea unor țeluri superioare, contacte plus măsuri de întărire a încrederii și contacte plus educația pentru înțelegerea reciprocă”. Este un proces care susține

„diplomația dezvoltării” și în care se recurge la metode și măsuri de natură atitudinală, socio-economice, politice (monitorizarea alegerilor) sau la cele destinate întăririi procesului de democratizare și protejării drepturilor omului.

O altă categorie de măsuri la care se poate recurge sunt cele referitoare la posibilitățile de acțiune. Pentru a preveni escaladarea unei crize, poate fi avută în vedere forța pe care o au la dispoziție părțile aflate în conflict, precum și factorii care constrâng sau permit folosirea acesteia.

Măsurile de natură nemilitară presupun intervenții de natură politico-diplomatică, legală, economică, informativ- educațională, normativ-ideologică. În acest sens se poate recurge la: amenințarea cu retragerea misiunilor diplomatice ale unei țări sau ale unui grup de state; dezaprobarea de către Consiliul de Securitate a anumitor atitudini; hotărâri pronunțate de către CIJ împotriva unei țări; punerea în aplicare a boicotului economic, expunerea actelor de violare a legilor internaționale oprobiului opiniei publice internaționale.

În gama măsurilor de natură militară se încadrează: descurajarea nucleară; sistemele de securitate colectivă; sistemele de apărare colectivă; măsurile de întărire a încrederii și securității; impunerea păcii și menținerea păcii. Forțele de impunere a păcii sunt folosite în situația în care violența este încă manifestă, misiunea fiind comparabilă cu cea a unei campanii militare. Pentru menținerea păcii, forțele se folosesc în situația în care s-a ajuns la un acord de încetare a focului și când principalele părți aflate în conflict solicită ajutorul în menținerea unei păci încă instabile.

Măsurile referitoare la procesul de decizie presupun și urmăresc: reducerea riscului de percepție eronată; crearea unui proces de luare a deciziilor mai puțin greoi; căutarea unor strategii mai eficiente de prevenire a crizelor.

Activitatea în sfera politico-militară a comunității internaționale într-o situație de criză constă în identificarea și aplicarea instrumentelor necesare rezolvării crizei. Comunitatea internațională dispune de instrumentele legale – precum Carta Națiunilor Unite, care oferă cadrul politic pentru o asemenea acțiune – dar și de mijloacele diplomatice, politice, economice și militare necesare pentru a lua decizii importante atunci când este nevoie. Scopul principal al acțiunilor politico- militare ar trebui să fie întotdeauna restabilirea legii și ordinii, ceea ce ar avea un impact pozitiv și asupra activității organizațiilor umanitare. Trebuie recunoscut și faptul că

operațiile militare sunt subordonate autorității politice cu referire la direcție și control. Spre deosebire de agențiile umanitare, forțele militare nu pot să aleagă nici destinația și nici scopul operației vizate. Așa cum a arătat experiența din Bosnia-Herțegovina, eficiența intervenției militare depinde de fermitatea soluțiilor politice și de definirea clară a mandatului.

Într-o lume sfidată de provocări vechi și noi, este tot mai dificilă proiectarea unui model standard de răspuns la crize, apropiat de ceea ce s-ar dori la nivel global. În asemenea condiții este normal ca îngrijorările provocate de evoluția mediului de securitate să se accentueze, câtă vreme organizații precum O.N.U., al cărei scop declarat este „să mențină pacea și securitatea internațională…“, și O.S.C.E., a cărei destinație este evidentă chiar din denumire, sunt în multe cazuri ineficiente. Dincolo de jocurile politice ale marilor actori în cadrul acestor organizații, rămâne firească și întrebarea: va putea Consiliul de Securitate să gestioneze toate riscurile și amenințările la adresa securității globale?

Comunitatea internațională, în ciuda bunelor intenții și declarații, este mai puțin eficientă, decât își închipuie, în prevenirea crizelor și modelarea răspunsurilor la noile riscuri. În aceste condiții, organizații care și-au demonstrat în timp vitalitatea și eficiența, cum sunt NATO și UE, nu puteau rămâne indiferente la noile realități, chiar dacă obiectivele lor inițiale corespundeau unei logici stabilite în urmă cu 50 de ani. Ca urmare, în lungul lor proces de adaptare la realități emergente, se observă tot mai evident înscrierea pe agenda lor de lucru identificarea și modelarea de soluții pentru probleme de securitate și răspuns la crize.

Spectrul desfășurării unei crize, în concepția NATO, include următoarele etape: pace – escaladare (inclusiv dezacord, confruntare, conflict armat) – destindere (inclusiv reconstrucția și realizarea unei noi stabilități). Un element- cheie al sistemului de gestionare a crizelor constă în capacitatea

de a răspunde tuturor acestor tipuri, de la perioada de stabilitate

și precriză, până la toate stadiile enumerate anterior.

La fel de importantă, în această dezbatere conceptuală, este și definiția dată de NATO gestionării crizelor: acțiunile coordonate inițiate cu scopul de a evita o criză, a preveni escaladarea sa într-un conflict armat și de a stopa ostilitățile, dacă acestea apar39. Aceste acțiuni includ, printre altele, și: strângerea și evaluarea informațiilor, analiza situației, stabilirea

scopurilor, dezvoltarea opțiunilor de acțiune și compararea lor, implementarea opțiunii selectate (inclusiv a acțiunii militare) și analiza reacției (feedback). Astfel, în procesul de gestionare a crizelor, NATO a identificat cinci faze:

Faza 1: observarea indicatorilor și avertizarea asupra unei crize potențiale sau actuale;

Faza 2: evaluarea situației de criză în ceea ce privește dezvoltarea și potențialul său și stabilirea implicațiilor pentru securitatea alianței;

Faza 3: dezvoltarea opțiunilor de răspuns recomandate, pentru a ghida procesul decizional NAC/DPC;

Faza 4: planificarea și execuția deciziilor și directivelor NAC/DPC;

Faza 5: revenirea la stabilitate.

Obiectivele gestionării crizelor, stabilite de către alianță, sunt următoarele40:

contribuirea la reducerea tensiunilor și prevenirea transformării lor în crize;

gestionarea crizei ce se manifestă, pentru a preveni escaladarea ei într-un conflict;

39 US Department of Defense, Joint Publication 1-02. DoD Dictionary of Military and Associated Terms, 2004.

40 KRIENDLER, John, NATO Crisis Management and Conflict Prevention, în: „Conflict Prevention: Is the European Union Ready?”, George C.

Marshall European Center for Security Studies, 2003.

asigurarea, din timp, a pregătirii civile și militare pentru crize de diferite grade;

în cazul izbucnirii ostilităților, controlul răspunsului, prevenirea escaladării și determinarea oricărui agresor să înceteze atacul și să se retragă de pe teritoriul alianței. Evident, acest obiectiv nu este aplicabil crizelor tehnologice, umanitare și naturale;

destinderea, cu scopul restabilirii normalității, după ce escaladarea sau ostilitățile au fost stopate sau sunt sub control;

aplicarea „lecțiilor învățate” din alte experiențe similare.

Există, de asemenea, și o serie de principii pentru gestionarea crizelor, care sunt aplicate și în procesul decizional din alte domenii de activitate ale Alianței Nord-Atlantice41:

Consiliul Nord-Atlantic (NAC) și, în unele cazuri, Comitetul pentru Planificarea Apărării (DPC), în care Franța nu este reprezentată, indiferent de nivelul reuniunii (șefi de state și de guverne, miniștri, ambasadori și reprezentanții acestora), sunt cele mai înalte autorități ale alianței și pot lua decizii pentru acțiuni comune.

Toate deciziile luate în cadrul NAC sau DPC, precum și în alte organe ale NATO, reprezintă expresia suveranității naționale și sunt luate prin consens.

Națiunile deleagă reprezentanților lor din NAC sau din DPC, după caz, responsabilitatea reprezentării tuturor elementelor componente ale guvernelor, inclusiv economic, politic, de apărare, de planificare a urgențelor civile etc.

La fiecare pas al procesului se manifestă controlul eficient al sferei politice asupra celei militare: nici

o decizie referitoare la planificarea formală, desfășurarea sau folosirea forțelor nu va putea fi luată fără autorizarea politică necesară a membrilor NAC sau DPC.

După războiul rece, NATO și-a concentrat atenția asupra prevenirii și gestionării crizelor cu rădăcini în: tensiunile și antagonismele de natură etnică, naționalismul extremist, lupta politică internă, schimbarea politică inadecvată, problemele economice interne etc. Din momentul 11 septembrie 2001, interesul s-a orientat pe terorism și armele de distrugere în masă, ca surse ale crizelor, dar și pe cooperarea interinstituțională, în special cu Uniunea Europeană.

Modelul de răspuns la criză pe care îl propune Uniunea Europeană și care se poate vedea în figura alăturată42 pornește de la constatarea că atât conceptul de criză în sine, cât și uzul formal, în special, în sintagma „gestionarea crizelor”, tinde să se refere la situațiile preconflictuale, la cele conflictuale, dar și la cele postconflictuale.

IMPUNEREA PĂCII MENȚINEREA PĂCII

Gestionarea conflictului prin măsuri coercitive:

răspuns la agresiunile din afara granițelor;

menținerea păcii „plus”;

intervenție de protecție.

Prevenirea conflictului prin scurtarea perioadei măsurilor operaționale:

diplomație preventivă;

desfășurare preventivă.

RESTABILIREA PĂCII

Gestionarea conflictului prin măsuri noncoercitive:

restabilirea păcii pe căi diplomatice;

menținerea tradițională a păcii.

Fig. 7. Modelul european pentru răspunsul la criză

În ansamblu, se încearcă delimitarea a două strategii ce compun răspunsul la criză, adică gestionarea crizelor și rezolvarea conflictelor. Referitor la gestionarea crizelor, Uniunea Europeană definește acest concept astfel: acțiuni inițiate pentru a preveni escaladarea pe verticală (intensificarea violențelor) și pe orizontală (răspândirea

teritorială) a conflictelor violente existente43. Rezolvarea conflictelor are în vedere acțiunile întreprinse, pe termen scurt, pentru a stopa un conflict violent44.

Managementul crizelor

Managementul crizelor reprezintă, așa cum am arătat deja un set de măsuri și acțiuni destinate a stopa în ultimul moment evoluția conflictului către un curs violent sau a stopa extinderea violențelor către război. Dacă violențele nu au izbucnit, intervenția în sensul gestionării crizei poate schimba cursul acesteia într-unul pacifist. Dacă însă violențele sunt principalul mod de exprimare dintre părțile în conflict, atunci managementul crizei devine unul foarte dificil. Organizațiile umanitare și nonguvernamentale, alături de unele grupuri de cetățeni, pot juca un rol esențial în acordarea de ajutor victimelor violențelor, iar publicitatea făcută evenimentelor poate duce la reducerea intensității lor. Intervenția pe scară largă pentru managementul eficient al crizelor necesită acțiuni de tipul peacekeeping, peacemaking, peace enforcement sau peacebuilding. Acest lucru trebuie însă realizat cu mult discernământ, pentru a evita criticile venite din multe direcții, în special pe motiv de legalitate a intervenției.

43 http://europa.eu.int/comm/development/prevention/definition.htm.

44 Ibidem.

În ultimii ani s-au concretizat o serie de dezvoltări referitoare la gestionarea crizei: prevenirea crizei, pregătirea, învățarea (crisis learning) și cercetarea cu scopul influențării. Principala sarcină a prevenirii crizelor și a avertizării timpurii este evitarea sau soluționarea rapidă a problemelor la nivel local, pentru a evita escaladarea acestora și transformarea lor în conflicte deschise. Sunt obiective ce vizează îndeosebi starea de criză. Pregătirea pentru o reacție adecvată în cazul unei situații de criză ține de două aspecte: pe de o parte, construcție și capacitate instituțională, iar pe de altă parte, pregătirea. Primul element vizează existența unor instituții capabile să perceapă, să analizeze și să ofere soluții în cazul unei crize în derulare, în timp ce al doilea termen se referă la posibilitatea de a pregăti capacitatea de a reacționa a politicienilor aflați în funcții de decizie, prin simulări și exerciții. Învățarea explică tendința politicului de a lua măsuri ad-hoc pentru crize diferite; politicienii creează și distrug instituții, le reorganizează sau le schimbă conducerea, experiența arătând că nu numai oamenii învață, ci și instituțiile sociale. Cercetarea cu scopul influențării este una dintre principalele surse pentru instituțiile și decidenții politici de a dobândi experiență în primele momente ale construcției instituționale și lansării domeniului. Activitatea de management al crizelor presupune angajarea responsabilității față de corpusul social care legitimează poziția de decident și cooperarea cu toate structurile societății, de la cercuri de putere și influență pînă la instituțiile societății civile. În cazul confruntării cu violență armată, trebuie urmărite două obiective principale: în primul rând, stabilirea unui acord politico-militar, în timp ce sunt analizate cauzele crizei și, în al doilea rând, scăderea efectelor crizei și ajutorarea victimelor. Gestionarea crizei include mai mult decât ajutorul umanitar. Dacă acesta din urmă nu este secondat de acțiunea politică, are tendința de a se transforma cel mult într-o modalitate de a stăpâni superficial conflictul sau situațiile

instabile. Pacea nu înseamnă doar absența războiului. Pacea durabilă presupune restabilirea justiției și a respectului pentru drepturile fundamentale ale individului și, printre altele, are drept caracteristică și stabilitatea durabilă. De aceea, gestionarea crizei ar trebui direcționată spre găsirea și aplicarea unor soluții durabile, abordând o viziune holistică asupra factorilor implicați. Un răspuns eficient la criză necesită o atitudine comprehensivă a actorilor politici, militari și a celor cu scopuri umanitare, acordând importanța cuvenită responsabilităților, mandatelor și sferelor de competență specifice fiecărei părți. Este o provocare pentru militari, care, în calitate de „gestionari ai violenței armate”, cum i-a denumit Huntington, trebuie să gestioneze la fel de eficient și instrumentele dialogului. Relațiile de dialog și de complementaritate dintre actori ar trebui să urmărească stabilirea și menținerea sprijinului comun pentru rezolvarea crizei.

IV

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE CA FUNDAMENT AL STRATEGIEI PENTRU PACE

Organizația internațională ca fundament al strategiei de evitare a războaielor

În lucrarea sa Friedensstrategien, Systemwandel durch Internationale Organisationen, Demokratisierung und Wirtschaft Ernst-Otto Czempiel afirmă că „printre strategiile ale căror obiectiv este de a instaura pacea prin implicarea directă în modul de interacțiune al componentelor sistemului internațional, strategia de instituire a organizațiilor

internaționale a fost nu doar prima, ci și cea mai bună“45.

De fapt, ideea modificării structurii sistemului internațional prin constituirea unei organizații internaționale făcând astfel ca aceasta să conțină o strategie importantă pentru pace, a apărut încă de la începutul secolului al XIII-lea.

De-a lungul istoriei europene, teoreticienii s-au preocupat de acest concept, dar materializarea practică a strategiei de evitare a războaielor sub forma constituirii unei organizații internaționale avea să vină abia după primul, iar mai apoi după cel de-al doilea război mondial.

Constituirea Organizației Națiunilor Unite în anul 1945 trebuie văzută ca una dintre acele înlocuiri a modelelor de gândire care a provocat transformări de durată în istoria culturii. Organizația a conferit principiului nonviolenței statutul unei norme legale și a creat, în plus, și contextul în care această

45 Ernst-Otto Czempiel, Friedensstrategien, Systemwandel durch Internationale Organisationen, Demokratisierung und Wirtschaft, Paderborn 1986, pp. 81-87.

normă putea fi supravegheată. Ea a urmărit scopul, după cum spunea Cordell Hull în 1944, de a (elimina) „necesitatea creării unor sfere de influență, a unor alianțe, echilibre de putere sau orice alt fel de aranjamente speciale, prin intermediul cărora statele au încercat, în nefericitul trecut, să își asigure securitatea sau să își promoveze interesele“.

Această idee era cu totul corectă, însă nu duce la slăbirea sau eliminarea totală a conflictelor. Ceea ce se schimbă este felul în care aceste conflicte apar în conștiința oamenilor. În lipsa unei organizații internaționale, ele ar părea absolute; îi separă pe adversari, aceștia nutrind, fiecare în parte, să îl distrugă pe celălalt. Tocmai acest lucru este preîntâmpinat de organizația internațională. Comunicarea și cooperarea permanentă sunt simboluri ale existenței continue valorilor comune. Conflictul se desfășoară astfel în exclusivitate prin întrebuințarea unor mijloace nonviolente. Totodată, conflictele sunt relativizate: felul în care se încheie acestea nu mai constituie o amenințare la adresa existenței adversarului, marcând doar abilitățile acestuia de a se dezvolta.

“Organizația internațională nu poate garanta securitatea colectivă, soluționarea neagresivă a conflictelor și nici eliminarea tuturor formelor de violență din lume. Ea poate însă contribui la atingerea acestor scopuri prin intermediul actorilor statali, inaugurând o lume în care renunțarea la orice act de violență să pară varianta corectă și potrivită de a acționa. Un conflict între state care sunt membre ale unei organizații internaționale, care cooperează în cadrul acesteia și care încearcă să-și rezolve diferendele sub acoperișul ei, dobândește stimuli importanți și eficienți în vederea reducerii gradului de violență. Substanța conflictului nu se va schimba, dar modul de soluționare al acestuia va fi influențat decisiv de organizația internațională. Efectele vor fi și mai mari, dacă organele și instituțiile organizației vor fi, și ele, implicate în procesul de

soluționare – vezi în cazul Națiunilor Unite reglementările prevăzute de capitolul VI, în special art. 33 și art. 37“46.

În termeni pozitivi, influența reală a organizației internaționale asupra interacțiunii dintre națiuni este creată în primul rând prin integrarea ei în conștiința comunității, o conștiință în care se reflectă contextul modificat al sistemul internațional. Acest lucru face ca metodele de tratare a conflictelor să devină cu mult mai eficiente atunci când sunt instituționalizate la nivelul organizației. Prin aplicarea practică a acestor principii, statele se deprind cu un anumit comportament, care se transformă astfel într-o normă universal acceptată. Instituționalizarea acestei norme duce mai apoi, în cazul celor care o respectă, la identitate și încredere, acestea înțelegându-se de pe acum ca parte dintr-un sistem comprehensiv și unilateral acceptat de cooperare.

Apariția și evoluția Organizației Națiunilor Unite

Istoria Națiunilor Unite a început cu mult înainte de înființarea organizației mondiale, la data de 26 iunie 1945, la San Francisco. Rădăcinile ideilor exprimate în documentele acesteia se sprijină pe teoriile unor gânditori însemnați, precum Hugo Grotius (întemeietorul dreptului modern al popoarelor, 1584-1645), Abbé de Saint-Pierre (1658-1743) sau pe lucrarea lui Immanuel Kant, apărută în 1795, Despre pacea veșnică.

"Noi, popoarele Națiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generațiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieți de om, a provocat omenirii suferințe de nespus, să ne reafirmăm credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și a femeilor, precum și a națiunilor mari și mici (…), să promovăm progresul social și

46 Ibidem, pp. 103-105.

condiții mai bune de trai într-o mai mare libertate, și în aceste scopuri (…) să ne unim forțele pentru menținerea păcii și securității internaționale, să acceptăm principii și să instituim metode care să garanteze că forța armată nu va fi folosită decât în interesul comun, să folosim instituțiile internaționale pentru promovarea progresului economic și social al tuturor popoarelor, am hotărât să ne unim eforturile pentru înfăptuirea

acestor obiective…"47.

Cu aceste cuvinte începe Carta ONU, documentul de înființare prin care 51 de state au aderat, în anul 1945 la San Francisco, la Organizația Națiunilor Unite. Între timp, această organizație cuprinde 191 de state membre, adică aproape toate statele lumii.

Așteptările uriașe care au însoțit constituirea organizației mondiale s-au năruit curând. Conflictul est-vest care a apărut cel mai târziu în 1947 a îngreunat desfășurarea unor activități constructive în cadrul forurilor ONU în primele decenii de existență ale organizației.

"Acordul dintre marile puteri care se aflau în aceeași tabără pe timpul celui de-al doilea război modial s-a evaporat încă de la împărțirea câștigurilor – și astfel s-a evaporat și speranța de a crea o lume nouă, pe care ONU urma să o reprezinte și apere la nivel instituțional. Dacă Națiunile Unite reușiseră să repurteze unele succese până în 1947, printre altele retragerea Uniunii Sovietice de pe teritoriul Iranului, reglementarea problemei Triest-ului și retragerea trupelor franco-britanice din Liban și Siria, fosta asociere armată dintre puterile occidentale și Uniunea Sovietică a degenerat cel mai târziu în 1947 într-un conflict care a durat, după cum se știe, 40 de ani și care a marcat relațiile internaționale și activitățile Națiunilor Unite.

47 Carta ONU.

Conflictele ideologice și de putere politică dintre cele două blocuri au dominat din acest moment dezbaterile și negocierile din toate forurile ONU și, evident, mai ales în cadrul Consiliului de Securitate. Funcția de menținere a păcii a organizației a fost practic desființată, ba mai mult: marile puteri iubitoare de pace, care, conform statutului, purtau răspunderea principală pentru pace, au comis în curând, în lupta pentru dobândirea sferelor de influență în lumea a treia, cele mai

periculoase acte de încălcare a păcii"48.

Blocada Consiliului de Securitate instituită de războiul rece nu trebuie să ne facă să credem că primele patru decenii ar fi fost timp pierdut pentru ONU, istoria acestei organizații începând abia o dată cu răsturnarea de situație din anii 1989/90. O asemenea apreciere ar trece cu vederea unele realizări ale organizației mondiale, precum cele din domeniul protecției drepturilor omului, a dezvoltării drepturilor popoarelor sau al decolonizării. Cu toate că în realitate, sâmburele sistemului colectiv de securitate (capitolul VII al Cartei ONU) nu a putut fi transpus, organizația a găsit alte domenii asupra cărora să-și concentreze activitatea. În ciuda – sau tocmai datorită – blocadei, organizația a reușit să repurteze succese notabile în anumite domenii, care au făcut astăzi ca ONU să fie recunoscut ca un for al problemelor globale.

Pe baza rezoluției Uniting-for Peace din 1950, Națiunile Unite au dezvoltat, la mijlocul anilor cincizeci, un instrument cu totul nou și neprevăzut de cartă: așa-numitele operațiuni de menținere a păcii (peacekeeping missions). Spre deosebire de măsurile de “forțare a păcii”, prevăzute în capitolul VII, aceste operațiuni nu se bazau pe uzul de forță, servind la stabilizarea principiului de renunțare la violențe prin instalarea unei zone-tampon între părțile aflate în conflict.

48 Günther Unser/Michaela Wimmer, Die Vereinten Nationen. Zwischen Anspruch und Wirklichkeit, Bundeszentrale für politische Bildung, Bonn 1995, p. 37.

Motivul pentru prima intervenție a "căștilor albastre" a fost criza din Suez din anul 1956. Aici trupele ONU au avut rol de tampon între cele două părți conflictuale. Au urmat mai apoi și alte intervenții, sarcinile „căștilor albastre” fiind extinse în mod continuu.

Bilanțul în ceea ce privește sarcina principală a Națiunilor Unite, menținerea păcii și securității internaționale, este, pentru primele decenii, ambivalent. În timp ce în criza de la Berlin, din Suez și din Cuba putem spune că organizația și-a îndeplinit misiunea, în Congo ea a fost suprasolicitată, fapt care a prefigurat problemele ce aveau să fie întâmpinate în cadrul misiunilor de menținere a păcii de mai târziu.

Evenimentele epocale din anii 1989/'90 "au adus Națiunile Unite, după decenii de paralizie, din nou în centrul politicii internaționale. Consiliul de Securitate a dobândit o capacitate de decizie și acțiune necunoscută până atunci"49.

Extinderea treptată a competențelor Consiliului de Securitate asupra unor procese, care cu doar puțini ani înainte ar fi căzut sub incidența prevederilor cartei, care interziceau implicarea ONU, a fost urmarea și, în același timp, și premisa pentru crearea unei noi generații de misiuni de menținere a păcii. Între anii 1988 și 1992 au fost constituite 14 noi misiuni, mai multe decât în toate cele patru decenii de existență a organizației. Doar în anul 1993 au existat șase intervenții de menținere a păcii și, în ciuda unui moratoriu de la mijlocul anilor '90, numărul misiunilor ONU de menținere a păcii a crescut, până în 2001, la 54.

Și pentru această etapă din dezvoltarea Națiunilor Unite bilanțul este unul amestecat în ceea ce privește misiunea principală – menținerea păcii și a securității internaționale. Succeselor inițiale amintite mai sus – și mai ales succesul

49 Sven Gareis/Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 125.

operațiunii din Namibia, când această țară și-a dobândit autonomia – li se opun eșecuri de proporții, vezi mai ales cele din Somalia și Bosnia, care au afectat negativ imaginea organizației.

La fel ca în misiunea din Congo din 1960, „căștile albastre” au fost însărcinate din ce în ce mai mult cu activități pentru care nu fuseseră create și pe care, din această cauză, nici nu au putut să le ducă la bun sfârșit: "Dacă misiunile clasice de menținere a păcii (…) au însemnat în primul rând îndeplinirea funcției de tampon între părțile – de obicei statale – aflate în conflict, mandatele din generația a doua au fost marcate de un spectru din ce în ce mai larg de sarcini.

Ajutorul pentru statele aflate în proces de tranziție sau de conciliere națională, susținerea proceselor de consolidare a democrației, dezarmarea și reintegrarea armatelor implicate în războaiele civile, repatrierea refugiaților și, în fine, preluarea temporară a competențelor semi–autoritare pentru o întreagă țară s-au numărat printre noile atribuții ale misiunilor de

menținere a păcii"50.

Astfel de misiuni, din cea de-a doua generație, nu au fost întreprinse doar în Namibia, ci, cu un oarecare succes, și în Nicaragua, El Salvador, la granița Kuweitului cu Irakul după eliberarea acestuia – acțiune mandatată de Consiliul de Securitate și în Cambogia unde, în cea mai mare și mai costisitoare misiune de până la acea vreme, a fost constituită o administrație complet provizorie. Aceste intervenții au avut în comun faptul că urmau tradiția acțiunilor de peacekeeping clasic, având loc nu în, ci după epuizarea conflictelor armate.

Dezvoltarea doctrinei de peacekeeping în a doua generație a fost mai degrabă de natură graduală, misiunile având loc în situații post-conflict, adică în contexte mai degrabă pașnice și pornind de la premisa existenței unor acorduri prealabile de pace, respectiv a unui consens între

50 Ibidem, p.127.

părțile aflate în conflict. Unele intervenții de menținere a păcii de după 1992 au intrat însă în conflict cu principiile fundamentale ale conceptului de „căști albastre”. În ciuda strădaniilor intensificate de reformare și a unor concepte inovatoare (vezi mai ales Agenda pentru Pace a lui Boutros- Ghali), această criză a făcut până la urmă ca centrul de greutate să se concentreze, în cazul misiunilor de menținere a păcii inițiate de Națiunile Unite și de Consiliul de Securitate al acestei organizații, asupra unor acorduri regionale și între grupe de state. Această tendință a devenit foarte clară în războiul din Kosovo și s-a amplificat în "războiul împotriva terorismului" dus de SUA. Dar, astfel nu doar organizația se află în pericol, ci și ideea de bază a răspunderii colective a tuturor statelor în ceea ce privește pacea, așa cum o subliniază și următorul bilanț realizat de Gareis și Varwick: "Pretenția Națiunilor Unite de a construi un sistem global de menținere a păcii, cu competențe cuprinzătoare și pretenții legitime de respectare internațională a normelor și regulilor sale ancorate în cartă, au fost puse sub semnul întrebării. S-au făcut auzite reproșuri, conform cărora națiunile industrializate ar instrumenta Națiunile Unite în mod selectiv pentru a-și impune propriile interese. Națiunile Unite sunt astfel amenințate să fie marginalizate în domeniul sarcinilor centrale, pentru a căror realizare au fost create în 1945. Îngrijorarea exprimată nu vizează însă numai potențialul sfârșit al unei organizații internaționale. Mai mult, aici este vorba despre întrebarea fundamentală dacă problemele păcii mondiale și ale securității internaționale vor mai rămâne și pe viitor în răspunderea unui sistem colectiv de menținere a păcii sau dacă acestea vor fi trecute la nivelul statelor, respectiv a sistemelor de alianțe regionale. Dacă această variantă ar rămâne la latitudinea exclusivă a statelor s-ar ajunge – mai devreme sau mai târziu – la o întoarcere de la ordinea de drept internațională care s-a dezvoltat de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și

asupra necesității căreia există totuși, în ciuda oricărei fragilități, un consens larg între state"51.

Sistemul instituțional al ONU

Pentru ca un stat să devină membru al organizației este necesară o recomandare din partea Consiliului de Securitate și o hotărâre a Adunării Generale a ONU. Statele membre care încalcă prevederile cartei pot fi suspendate sau excluse din ONU, la recomandarea Consiliului de Securitate, prin hotărâre a Adunării Generale.

În cadrul sistemului instituțional al ONU (anexa 1)

intră:

Adunarea Generală;

Consiliul de Securitate;

Consiliul Economic și Social;

Consiliul de Tutelă;

Curtea Internațională de Justiție;

Secretariatul;

organele subsidiare.

Adunarea Generală a ONU

În compunerea Adunării Generale intră toate statele

membre, fiecare având cel mult 5 reprezentanți.

Secretarul general, cu asentimentul Consiliului de Securitate, va aduce la cunoștința Adunării Generale, în fiecare sesiune, toate problemele referitoare la menținerea păcii și la securitate care se află în atenția Consiliului de Securitate.

Adunarea Generală inițiază studii și face recomandări în scopul:

– de a promova cooperarea internațională în domeniul politic și de a încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internațional;

51 Ibidem, p. 132.

– de a promova cooperarea internațională în domeniul economic, social, cultural, educativ și sanitar și de a sprijini respectarea drepturilor omului, libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Adunarea Generală primește și examinează rapoartele anuale și speciale ale Consiliului de Securitate care vor cuprinde o dare de seamă asupra măsurilor pe care consiliul le-a hotărât sau le-a luat pentru menținerea păcii.

Hotărârile Adunării Generale sunt luate cu majoritatea de voturi (de 2/3 din membrii prezenți și votanți) în problemele importante precum: recomandări cu privire la menținerea păcii și securității internaționale; alegerea membrilor nepermanenți ai Consiliului de Securitate; alegerea membrilor Consiliului Economic și Social; alegerea membrilor Consiliului de Tutelă; admiterea de noi membri în organizație; suspendarea drepturilor și privilegiilor membrilor; excluderea de membri; problemele bugetare.

Adunarea Generală se întrunește anual în sesiuni ordinare și, când împrejurările o cer, în sesiuni extraordinare. Sesiunile extraordinare sunt convocate de secretarul general, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor ONU.

Consiliul de Securitate al ONU

Consiliul de Securitate este format din 15 membri, din care 5 sunt membri permanenți, iar 10 nepermanenți, aleși din rândul statelor membre pe o durată de doi ani.

Hotărârile Consiliului de Securitate în probleme de procedură sunt adoptate cu votul a 9 membri, iar în celelalte probleme cu votul a 9 membri, în care sunt cuprinse voturile concordante ale tuturor membrilor permanenți.

Orice conflict trebuie rezolvat prin tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj pe cale judiciară, recurgerea la organizații sau acorduri regionale sau prin orice mijloace pașnice la îndemâna părților. Consiliul de Securitate poate să

ancheteze diferendul sau orice situație care ar pune în primejdie pacea și securitatea internațională și să recomande procedurile sau metodele de aplanare hotărâte.

În cazuri de agresiune, Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri, care nu implică folosirea forței armate, trebuie luate pentru a fi aplicate hotărârile sale, care pot fi: întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice, comunicațiilor, precum și ruperea relațiilor diplomatice.

Dacă se consideră că aceste măsuri nu sunt adecvate, Consiliul de Securitate poate întreprinde, cu forțe aeriene, maritime sau terestre, orice acțiune pe care o consideră necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. Acțiunile pot cuprinde demonstrații, măsuri de blocadă și alte operații executate de forțele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Națiunilor Unite.

Planurile de acțiune ale forțelor armate vor fi elaborate de Consiliul de Securitate, ajutat de Comitetul de Stat Major. Comitetul de Stat Major include șefii statelor majore ale armatelor membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate.

Comitetul de Stat Major este sub autoritatea Consiliului de Securitate și răspunde de conducerea strategică a oricăror forțe puse la dispoziție.

Nici o dispoziție din cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul unui atac împotriva unui membru al organizației, care trebuie să aducă la cunoștință Consiliului de Securitate starea creată, iar acțiunile sale nu trebuie să afecteze în nici un fel puterea și îndatoririle Consiliului de Securitate.

Consiliul de Securitate încurajează existența unor organisme regionale destinate a se ocupa cu menținerea păcii, cu condiția ca aceste acorduri sau organizații să fie compatibile prin acțiunile lor cu scopurile și principiile ONU.

În unele situații. Consiliul de Securitate va folosi asemenea acorduri sau organizații regionale pentru aplicarea

acțiunilor de constrângere sub autoritatea sa. Nici o acțiune de constrângere nu va fi întreprinsă de organismele regionale fără autoritatea Consiliului de Securitate.

În scopul creării condițiilor de stabilire și bunăstare necesare unor relații pașnice între națiuni, întemeiate pe principiul egalității în drepturi a popoarelor și al dreptului lor de a dispune de ele însele, ONU va favoriza:

ridicarea nivelului de trai, folosirea forței de muncă și condiții de progres și bunăstare;

rezolvarea problemelor internaționale în domeniile economic, social, sanitar și a altor probleme conexe;

respectarea universală și efectivă a drepturilor omului

și libertăților fundamentale pentru toți cetățenii.

În vederea rezolvării unei situații de criză, Consiliul de Securitate întreprinde acțiunile:

preia inițiativa, stabilește concepția, forțele ce se angajează și costurile;

numește reprezentantul (trimisul special);

stabilește și realizează acordul de încetare a focului;

realizează acordul de pace;

aprobă mandatul;

numește comandantul forței;

desfășoară forțele;

conduce acțiunile pentru rezolvarea crizei;

asigură ieșirea forțelor din teatrul de operații.

Consiliul Economic și Social

Consiliul este compus din 27 de membri aleși de Adunarea Generală. Alegerea se face anual pentru durata a trei ani, în grupuri de câte 9 membri.

Hotărârile Consiliului Economic și Social se adoptă cu majoritatea de voturi a membrilor prezenți și votanți. În cadrul consiliului se înființează comisii pentru problemele economice și sociale și pentru promovarea drepturilor omului.

La dezbateri pot participa fără drept de vot statele

vizate, instituțiile specializate, precum și membrii săi.

Consiliul de Tutelă

Consiliul de Tutelă este compus din următorii membri ai ONU:

membrii care administrează teritorii sub tutelă;

membrii Consiliului de Securitate;

alți membri ai organizației, aleși de Adunarea Generală pe o perioadă de trei ani.

Hotărârile Consiliului de Tutelă sunt adoptate cu majoritatea de voturi a membrilor prezenți și votanți.

În situații deosebite, Consiliul de Tutelă va apela la asistența Consiliului Economic și Social și la alte instituții de specialitate.

Curtea Internațională de Justiție

Curtea Internațională de Justiție este organul judiciar principal al ONU și funcționează în conformitate cu statutul anexat, stabilit pe baza statutului Curții Permanente de Justiție Internaționale.

Secretariatul

Secretariatul cuprinde un secretar general și personalul numit de Adunarea Generală, la propunerea Consiliului de Securitate, fiind cel mai înalt funcționar administrativ al organizației.

Secretarul general ia parte la lucrările Adunării Generale și ale celorlalte instituții ale ONU în calitate de înalt funcționar. El prezintă Adunării Generale un raport anual despre activitatea organizației.

Prevenirea conflictelor în viziune ONU

Prevenirea conflictelor reprezintă un complex de măsuri și activități organizate și executate cu scopul de a preveni suferințele umane și a oferi o alternativă mai puțin costisitoare operațiilor politico-militare pentru rezolvarea conflictelor

înainte ca acestea să devină violente. În acest sens, diplomația preventivă, promovată sub forma medierii, concilierii sau negocierii, reprezintă metoda de bază promovată de Organizația Națiunilor Unite pentru prevenirea conflictelor. Emisarii sau reprezentanții speciali ai secretarului general al ONU sunt angajați în acțiuni de diplomație preventivă oriunde în lume, iar în majoritatea cazurilor aceștia acționează în strânsă cooperare cu reprezentanții organizațiilor regionale.

Deși diplomația preventivă este metoda consacrată de prevenire și rezolvare a conflictelor, care și-a dovedit din plin valabilitatea, experiența Organizației Națiunilor Unite din ultimii ani ne arată că există multe alte forme de acțiune cu efect preventiv ridicat. Printre acestea se numără: dezvoltarea de proiecte în contextul unor strategii preventive, acțiuni umanitare, dislocarea preventivă și dezarmarea preventivă.

Complementar diplomației preventive sunt dislocarea și dezarmarea preventivă. Structurile militare de menținere a păcii pot fi dislocate preventiv într-o zonă de potențial conflict, în scopul menținerii acestuia pe așa-numita “linie de plutire”, reducerea tensiunilor și promovarea încrederii reciproce dintre părți. Dislocarea preventivă a fost adoptată cu succes în misiunile desfășurate de ONU în Macedonia, Republica Central Africană sau cu alte ocazii și rămâne o opțiune importantă în prevenirea conflictelor.

Dezarmarea preventivă urmărește reducerea cantității de armament ușor în zonele cu risc ridicat de conflict. El Salvador, Mozambic sau unele regiuni sunt exemple edificatoare, în care trupele ONU au fost angajate în colectarea și distrugerea armamentului ușor, ca parte a întregului proces de pace.

Dezvoltarea unor proiecte în contextul strategiilor preventive, denumite și “prevenire structurală a conflictelor”, se referă la activități desfășurate exclusiv înainte de începerea conflictului. Așa cum practica a demonstrat, sărăcia,

dezechilibrele socio-economice, subdezvoltarea, lipsa unei guvernări adecvate, nerespectarea drepturilor omului sunt surse potențiale de conflict, care nu pot fi combătute decât prin dezvoltarea unor programe adecvate, pe termen lung, care să ducă la eradicarea cauzelor acestor fenomene. Aceste programe inițiate și îndeplinite de Secretariat sau de diferite agenții și departamente ONU fac parte din așa-numita strategie de prevenirea structurală a conflictelor.

La nivelul ONU, Departamentul pentru Afaceri Politice (Department of Political Affairs) este organismul responsabil cu promovarea strategiilor de prevenire a conflictelor. Acesta este asistat de Unitatea de Planificare Politică (Policy Planning Unit) și sprijinit de divizii regionale. De asemenea, pentru îmbunătățirea eficienței acțiunilor preventive, diferite departamente și agenții ONU au dezvoltat strategii comune de lucru, dintre care fac parte:

UN Interdepartmental Framework for Co- ordination on Early Warning and Preventive Action, care este un program de coordonare a activităților unor departamente, agenții și oficii ONU în domeniul acțiunilor de prevenire timpurie;

UNDP/DPA Programme on Building National Capacity for Conflict Prevention, inițiat în noiembrie 2003 cu scopul de a sprijini implementarea programelor ONU de prevenire a conflictelor în diferite țări și în care potențialul acestora este ridicat;

DPA Prevention Team oferă cadrul intradepartamental de dezvoltare a opțiunilor privind prevenirea conflictelor;

discuții și dezbateri la nivelul Comitetului Executiv pentru Pace și Securitate (Executive Committee on Peace and Security);

programe de instruire în domeniul prevenirii timpurii, organizate de Colegiul Națiunilor Unite (United Nations College) și Departamentul pentru Afaceri Politice;

High-Level Panel on Threats, Challenges and Change (dezbaterea la nivel înalt amenințări, provocări și schimbare), inițiată de secretarul general al ONU în noiembrie 2003, în scopul examinării amenințărilor și provocărilor la adresa păcii și securității, inclusiv a celor economice și sociale ce au legătură cu pacea și securitatea și formularea recomandărilor pentru un răspuns colectiv adecvat la acestea.

Așadar, prevenirea conflictelor, înscrisă în Carta ONU ca una din obligațiile principale ale statelor membre, implică o gamă variată de acțiuni în domenii diverse, precum buna guvernare, drepturile omului, dezvoltare economică și socială, în scopul rezolvării disputelor înainte ca ele să devină violente sau pentru împiedicarea extinderii violențelor, dacă acestea deja au apărut. De asemenea, avertizarea timpurie este o componentă esențială a prevenirii cu ajutorul căreia Națiunile Unite monitorizează foarte atent evoluțiile politice și de altă natură din întreaga lume, în scopul detectării amenințărilor la adresa păcii și securității internaționale, oferind astfel expertiza necesară Consiliului de Securitate și secretarului general al ONU pentru promovarea acțiunilor preventive.

În 1992, secretarul general al ONU a prezentat Adunării Generale documentul intitulat Agenda pentru Pace (Agenda for Peace), din care rezultă clar că promovarea păcii și securității colective va constitui preocuparea esențială a Națiunilor Unite în secolul al XXI-lea, iar prevenirea conflictelor va fi direcția principală de acțiune.

În 1995 a fost creată echipa-cadru (The Framework Team) pentru coordonarea activității tuturor departamentelor

din cadrul Secretariatului General (politic, umanitar și de peacekeeping) implicate în misiuni de prevenire și menținere a păcii. Cadrul de coordonare astfel creat a evoluat continuu, echipa-cadru coordonând în prezent activitatea a 23 de agenții, departamente și programe ONU, printre care se numără: DDA, DESA, DPA, DPKO, FAO, ILO, OCHA, OHCHR, UNDP, UNESCO, UNFPA, UNHABITAT, UNIFEM, UNICEF,

UNHCR, WFP, WHO, World Bank și IMF. DPI și Departamentul Executiv al Secretarului General participă ca observator, iar UNEP și UNODC în funcție de situație.

Echipa-cadru acționează ca un catalizator pentru avertizarea timpurie și propune organismelor abilitate ale ONU inițierea de acțiuni preventive sau preemptive pentru înlăturarea tensiunilor apărute la un moment dat. De regulă, propunerile sunt avansate către Comitetul Executiv pentru Pace și Securitate (Executive Committee on Peace and Security) sau Departamentului pentru Afaceri Umanitare (Humanitarian Affairs).

La inițiativa secretarului general, secretariatul ONU a fost reorganizat în 1997, în scopul unei mai bune cuprinderi a celor cinci domenii principale de activitate ale organizației: pace și securitate, afaceri umanitare, dezvoltare și cooperare, afaceri sociale și economice și drepturile omului. Procesul de reorganizare a implicat participarea tuturor departamentelor și programelor ONU și a însemnat un important pas în reforma organizației. Totodată, Comitetului Executiv pentru Pace și Securitate i s-au lărgit competențele în primele patru domenii, drepturile omului fiind considerat complementar acestora. Comitetul s-a dezvoltat treptat, iar în anul 2002 a fost restructurat, având în prezent în compunere 21 de membri.

În iulie 2003 Adunarea Generală a adoptat prin consens Rezoluția 57/337, referitoare la prevenirea conflictelor armate, care a însemnat un nou pas important făcut de Națiunile Unite în lupta pentru prevenirea conflictelor. Această rezoluție

subliniază că pentru prevenirea conflictelor armate va fi promovat dialogul și cooperarea continuă dintre statele membre, dintre Națiunile Unite și organizațiile subregionale și regionale, sectorul privat și societatea civilă.

Misiunile ONU de peacemaking și peacebuilding

Conceptul de peacemaking se referă la folosirea mijloacelor diplomatice pentru a convinge părțile să înceteze ostilitățile și să treacă la negocierea condițiilor de soluționare pașnică a conflictului. Promovând toată gama acțiunilor preventive, Națiunile Unite pot juca un rol important în determinarea părților să înceteze ostilitățile, dar acest lucru nu se poate face decât cu acordul acestora. Din acest motiv acțiunile de peacemaking exclud în totalitate folosirea forței împotriva uneia dintre părți, cu scopul de a pune capăt ostilităților; conceptul este folosit în cadrul ONU cu scopul de a semnala întărirea păcii (peace enforcement).

Consiliului de Securitate și secretarul general joacă rolurile-cheie în luarea deciziei Națiunilor Unite de a se implica în gestionarea unui conflict. La propunerea Consiliului de Securitate, secretarul general se poate implica atât la nivel personal, cât și prin intermediul emisarilor sau al misiunilor speciale ONU în acțiuni de negociere sau mediere a conflictelor. De asemenea, în conformitate cu prevederile Cartei ONU, secretarul general este obligat să supună atenției Consiliului de Securitate orice problemă care aduce atingere păcii și securității internaționale și poate demara acțiuni de diplomație preventivă, beneficiind de avantajul imparțialității oferit de poziția sa. În multe cazuri rolul secretarului general al ONU a fost unul crucial în determinarea unei evoluții pozitive a conflictului. Asemenea cazuri, care reflectă paleta largă de modalități în care secretarul general se poate implica în

gestionarea conflictelor ca un veritabil peacemaker, pot fi considerate Afganistan, Cambodgia, America Centrală, Cipru, Orientul Mijlociu, Mozambic sau Namibia.

Pentru executarea cu succes a acțiunilor de peacemaking, Națiunile Unite, în temeiul capitolului VIII al Cartei ONU, au intensificat cooperearea atât cu organizațiile regionale, cât și cu alți actori ai arenei internaționale. ONU a conlucrat până în prezent cu organizații precum Organization of American States în Haiti, European Union în fosta Iugoslavie, The Economic Community of West African States în Liberia și Sierra Leone, și The African Union în Sahara de Vest, regiunea Marilor Lacuri, Sierra Leone, Etiopia și Eritreea. Observatorii militari ai ONU au cooperat foarte bine cu forțele de peacekeeping ale organizațiilor regionale în Liberia, Sierra Leone, Georgia și Tadjikistan.

În contrast cu acțiunile de peacemaking, conceptul peacebuilding se referă la toate acele acțiuni externe destinate a asista o țară sau o regiune din lume în tranziția acesteia de la perioada de război la cea de pace. Eforturile ONU sunt în general îndreptate către implementarea acordurilor de pace prin toată gama de mijloace avute la dispoziție: militare, diplomatice, politice, economice, sociale, umanitare. Aria de cuprindere a acestor acțiuni începe cu demilitarizarea și se încheie cu constituirea și asigurarea bunei funcționări a instituțiilor naționale (reactivarea poliției și a sistemul juridic, promovarea drepturilor omului, monitorizarea alegerilor, încurajarea procesului politic, acordarea de ajutor combatanților demobilizați și refugiaților, programe de reactivare a activităților economice și a serviciilor sociale, stimularea dezvoltării economice etc.).

Conceptul de peacebuilding a fost pentru prima dată promovat de secretarul general ONU Boutros-Ghali în documentul intitulat Agenda pentru Pace prezentat Adunării Generale în anul 1992. Obiectivul central al acțiunilor de

peacebuilding, spune documentul amintit, este construirea legitimității noului stat, stat care în viitor trebuie să fie capabil să gestioneze de o manieră pacifistă viitoarele dispute, să poată asigura protecția populației civile și să asigure respectarea temeinică a drepturilor omului.

Peacebuilding implică acțiunea ONU în cooperare cu toate organizațiile regionale, inclusive cu Banca Mondială (World Bank), organizațiile economice regionale, organizațiile nonguvernamentale sau grupările sociale constituite la nivel local. Acțiunile de tip peacebuilding au jucat un rol proeminent în intervenția ONU în Cambodgia, El Salvador, Guatemala, Mozambic, Liberia, Bosnia-Herțegovina și Sierra Leone, precum și în mai recentele conflicte din Kosovo, Timorul de Est sau Etiopia-Eritreea.

Departamentul Afacerilor Politice (DPA) este organismul care îndeplinește rolul principal în acțiunile ONU de peacebuilding. Sub directa îndrumare a secretarului general, DPA pune în mișcare întregul mecanism ONU de răspuns la situațiile postconflict, lucrând strâns cu diviziile regionale (Geographical Divisions) și cu Unitatea de Planificare Politică (Policy Planning Unit).

Un aspect considerabil al activității DPA îl reprezintă susținerea activităților desfășurate în zonele de conflict de către reprezentanții și emisarii speciali ai secretarului general, precum și sprijinul misiunilor ONU în aceste zone. În acest sens, DPA a decis deschiderea unor oficii teritoriale, în scopul unei mai bune susțineri a misiunilor din zonele de conflict. Aceste oficii lucrează direct cu guvernele locale, cu partidele politice și cu societatea civilă, precum și cu alți actori locali, pentru sprijinul eforturilor de tranziție.

În anul 2002 Grupul de Dezvoltare a Națiunilor Unite (United Nations Development Group – UNDG) și Comitetul Executiv pentru Afaceri Umanitare (Executive Committee on Humanitarian Affairs – ECHA) au constituit un grup de lucru

comun pe probleme de tranziție, pentru a asigura integrarea strategiilor de peacekeeping, umanitare și de dezvoltare în vederea asigurării unui cadru unitar de asistență a statelor aflate în tranziție de la starea de război la cea de pace.

Consiliul Economic și Social (UN Economic & Social Council – ECOSOC) a creat, de asemenea, două grupuri ad- hoc de lucru pe probleme de asistență a țărilor africane aflate în perioada postconflict (Ad Hoc Advisory Groups on African Post-Conflict Countries), având drept scop evaluarea necesităților umanitare și economice ale acestora și înaintarea propunerilor pentru un sprijin adecvat din partea comunității internaționale.

Implicarea ONU în misiuni de peacekeeping

În conformitate cu principiile înscrise în Carta ONU, în cadrul Națiunilor Unite a fost creat Departamentul pentru Operații de Menținere a Păcii (Department of Peacekeeping Operations – DPKO), destintat să sprijine statele membre și să ofere asistență secretarului general în eforturile sale de promovare și menținere a păcii și securității internaționale. Sarcina principală a DPKO este să planifice, să pregătească și să gestioneze direct misiunile ONU de menținere a păcii, asigurând condițiile de îndeplinire deplină a mandatului acestora, sub autoritatea directă a Consiliului de Securitate și Adunării Generale ONU și cu sprijinul secretarului general în ceea ce privește acțiunile. DPKO urmărește integrarea eforturilor ONU cu cele ale tuturor entităților guvernamentale și nonguvernamentale în susținerea comună a operațiilor de menținere a păcii.

DPKO asigură orientarea politică și executivă a operațiilor de menținere a păcii, menținând în acest scop legătura directă cu Consiliul de Securitate, cu părțile în

conflict, cu contributorii financiari și cu trupele ONU dislocate în zonele de conflict, și urmărind îndeplinirea deplină a mandatului acestora. De asemenea, preocupările DPKO sunt îndreptate spre identificarea forțelor (personal pregătit și echipamente adecvate) necesare îndeplinirii misiunilor de peacekeeping precum și asigurarea suportului logistic și financiar al acestora pe întreaga perioadă de desfășurare.

În același timp, DPKO oferă consultanță și sprijin administrativ și altor inițiative ONU, precum și misiunilor de construire a păcii (peacebuilding).

În cadrul Adunării Generale a ONU activează alte șase comitete speciale cu atribuții în domeniul operațiilor de menținere a păcii și care întocmesc în acest sens rapoarte periodice pe care le prezintă plenului adunării.

Deși fiecare misiune de menținere a păcii are specificul ei, toate urmăresc aceleași scopuri: înlăturarea suferințelor umane și crearea și susținerea instituțiilor de promovare a păcii. Prezența forțelor de menținere a păcii are ca efect direct influențarea evoluției procesului politic din zonele de conflict, contribuind activ la implementarea soluțiilor pacifiste, ca alternative la conflict, și beneficiind de avantajul imparțialității pe care ONU îl impune.

În cadrul operațiilor de menținere a păcii, componenta militară joacă rolul principal, ea fiind susținută de numeroase componente civile. În funcție de mandat, operațiile de menținere a păcii pot fi organizate pentru:

prevenirea escaladării sau internaționalizării conflictului;

stabilizarea situației în zona de conflict, după încetarea focului și susținerea procesului de pace;

asistența în implementarea prevederilor acordurilor de pace;

ajutorul în tranziția statelor către o guvernare stabilă, bazată pe principii democratice, către o bună guvernare și dezvoltare economică.

Evoluții majore în sistemul operațiilor ONU de menținere a păcii

Cea mai semnificativă evoluție în domeniul operațiunilor ONU de menținere a păcii o constituie amploarea fără precedent a parteneriatului Națiunilor Unite cu organismele regionale și subregionale de securitate, concretizată în stabilirea a două misiuni, în Timorul de Est (UNTAET) și Kosovo (UNMIK), și în revizuirea misiunilor de observare stabilite anterior în spațiul african: Republica Democratică Congo (UNMOC) și Sierra Leone (UNOMSIL/UNAMSIL), toate având mandate complexe, în cadrul cărora ponderea forțelor au constituit-o componentele civile. Aceasta a determinat o schimbare de fond a imaginii acestor operațiuni care – obligate să facă față crizelor intrastatale complexe cu care se confrunta comunitatea internațională – și-au accentuat caracterul multidisciplinar: politic, umanitar, de afaceri civile, asistență electorală, poliție civilă, refacerea administrațiilor, dezvoltare economică, deminări ș.a. Componenta militară ONU continuă să asigure, în special, misiuni de observare, de legătură cu forțele organizațiilor de securitate din spațiul geografic respectiv, de protecție, de monitorizare a aplicării acordurilor de încetare a focului și a măsurilor de dezarmare, de demobilizare și de reîncadrare a foștilor combatanți. În acest context, definirea legitimității intervențiilor umanitare, intrarea în vigoare a Convenției privind securitatea personalului Națiunilor Unite și asociat (ianuarie 1999) și aplicarea în operațiunile de menținere a păcii a normelor de drept umanitar internațional au

dominat tematica dezbaterilor din Consiliul de Securitate, precum și în Comitetul special pentru operațiuni de menținere a păcii. În cadrul Departamentului pentru operațiuni de menținere a păcii a început procesul de constituire a unui proiect de principii și linii directoare privind rolul și funcțiile poliției civile în operațiunile de menținere a păcii, având în vedere tocmai rolul-cheie jucat de poliția civilă în noile misiuni (Kosovo, Timorul de Est).

La data de 21 august 2000, printr-o scrisoare adresată președintelui Adunării Generale a ONU și președintelui Consiliului de Securitate, secretarul general al ONU, Kofi Annan, a lansat un program ambițios de reforma a sistemului operațiunilor de menținere a păcii. Programul are la bază raportul întocmit de un grup de experți condus de fostul ministru de Externe algerian, Lakhdar Brahimi.

Raportul „Brahimi” prefigurează un program complex de reformă, menit să transforme operațiunile de menținere a păcii dintr-o activitate cu caracter provizoriu, desfășurată la limita minimă a resurselor și cu o organizare precară, într-o funcție principală a ONU, îndeplinită în condiții de coerență organizatorică și eficientă. Este avută în vedere instituționalizarea unor proceduri complexe cu caracter preventiv și de asistență a statelor implicate în conflicte pentru a trece de la starea conflictuală la pace, cuprinzând:

a) prevenirea crizelor, b) operațiunile de menținere a păcii,

operațiunile de consolidare a păcii.

Raportul propune organizarea de misiuni de pace credibile, cu mijloace adecvate, capabile să-și îndeplinească mandatul eficient și cu succes. Sunt proiectate mecanisme pentru desfășurarea rapidă a forțelor de pace (în termen de 30 de zile, respectiv 90 de zile pentru operațiuni mai complexe), astfel încât să se intervină oportun și să se prevină reizbucnirea conflictului armat.

Raportul prefigurează restructurarea și mărirea aparatului Secretariatului ONU, în special a Departamentului

pentru Operațiuni de Menținere a Păcii (DPKO), pentru a-l face apt să conducă eficient operațiuni de pace. Se solicită modificarea sistemului și a procedurilor logistice, de achiziții și de finanțare, pentru a permite desfășurarea rapidă a forțelor în zona noii misiuni. Statele membre ale ONU sunt solicitate să constituie brigăzi multinaționale gen SHIRBRIG și să pregătească specialiști și forțe pentru desfășurarea rapidă, în baza aranjamentelor stand-by. Statele care vor participa cu forțe vor fi invitate pentru consultări în cadrul Consiliului de Securitate pe durata pregătirii misiunii și adoptării mandatului sau când apare necesitatea modificării mandatului.

Aplicarea programului este dependentă de două elemente principale: voința politică a statelor membre ONU de a promova schimbarea și disponibilitatea lor de a aloca resursele necesare pentru transformarea sistemului operațiunilor de menținere a păcii. Opinia generală este că există voința politică din partea multor state de a sprijini transformarea sistemului. Această opinie se bazează pe următoarele considerente:

raportul foarte bine articulat care a fost lansat într- un context politic favorabil – Summit-ul Mileniului (7-9 septembrie 2000);

voința politică clară a statelor ca operațiunile de pace ONU să fie mai bine conturate, în vederea evitării eșecurilor precum cele din Rwanda (1994) și Srebenița (1995);

interesul celor 89 de state participante la operațiunile de pace ca acestea să fie mai temeinic organizate, să beneficieze de resursele necesare;

interesul unor state puternic dezvoltate, tradițional atașate procesului de menținere a păcii (Canada, Marea Britanie, Suedia, Olanda, Finlanda, Franța etc.);

atitudinea – în principiu, favorabilă – a membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate, care nu au avut motive să se opună adoptării raportului.

Cooperarea ONU cu organizațiile regionale

Cooperarea Organizației Națiunilor Unite cu organizațiile regionale are la bază capitolul VIII, art. 52-54 al Cartei ONU. Articolul 52, paragraful 1 stipulează că “nimic din prezenta cartă nu interzice existența aranjamentelor sau a organizațiilor regionale care activează în scopul menținerii păcii și securității internaționale, atâta timp cât activitatea acestora nu contravine scopului și principiilor Națiunilor Unite”.

Raportul secretarului general Boutros Ghali, prezentat Adunării Generale în anul 1992 și intitulat Agenda pentru Pace, recomandă creșterea rolului și implicării organizațiilor regionale în activități de menținere a păcii, numeroase organizații regionale răspunzând pozitiv acestei inițiative.

În anul 1994, secretarul general s-a întâlnit pentru prima dată cu liderii organizațiilor regionale în scopul îmbunătățirii colaborării dintre acestea și ONU, pe agenda de lucru aflându-se subiecte precum: pregătirea personalului organizațiilor regionale pentru misiuni comune de menținere a păcii, coordonarea, comanda și controlul operațiilor comune de menținere a păcii, coordonarea/verificarea implementării sancțiunilor impuse conform capitolului VII din Carta Națiunilor Unite etc. Din 1994 și până în prezent au avut loc mai multe asemenea întâlniri, toate având ca obiectiv unirea eforturilor pentru o mai bună cooperare în domeniul menținerii păcii și securității (îmbunătățirea schimbului de informații, îmbunătățirea coordonării activităților comune, creșterea nivelului implicării în cadrul operațiilor de menținere a păcii).

Discutarea problemelor principale cu care se confruntă pacea și securitatea internațională în prezent (terorismul internațional, sărăcia, conflictele intra și interstatale, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată, încălcarea drepturilor omului) au devenit o practică curentă a acestor întâlniri. De asemenea, participanții au realizat impactul

pe care îl au acțiunile comune asupra mediului de securitate actual.

Printre organizațiile guvernamentale și regionale participante la ultima întâlnire, care a avut loc în perioada 29- 30 iulie 2003, s-au aflat: African Union (AU), Association of Southeast Asian Nations (ASEAN), Caribbean Community (CARICOM), Collective Security Treaty Organization (CSTO), Commonwealth of Independent States (CIS), Commonwealth Secretariat, The Community of Portuguese Speaking Countries (CPLP), Council of Europe, Economic Community of West African States (ECOWAS), European Union (președinția și secretariatul UE și Comisia Europeană), Interpol, League of Arab States (LAS), North Atlantic Treaty Organization (NATO), Organization Internationale de la Francophonie (OIF), Organization for Security and Cooperation in Europe (OSCE), Organization of American States (OAS), Organization of the Islamic Conference (OIC), Pacific Islands Forum (PIF), Shanghai Cooperation Organization (SCO).

Implementarea deciziilor adoptate la nivel înalt a fost analizată în cadrul întâlnirilor ce au avut loc la nivelul Departamentului pentru Afaceri Politice în 1999 și 2002. În afară de aceste întâlniri, Consiliul de Securitate a inițiat în anul 2003 o dezbatere publică cu tema “Consiliul de Securitate și Organizațiile Regionale: Confruntarea cu noile amenințări la adresa păcii și securității internaționale”, în scopul îmbunătățirii cooperării acestui for cu organizațiile regionale și subregionale ce activează în domeniul menținerii păcii și securității.