Managementul Costurilor Si al Fluxurilor Financiare

Managementul costurilor si al fluxurilor financiare

in constructii

Idei principale:

Introducere

Managementul ca notiune generala

Tipuri de costuri in constructii

Fluxuri financiare in constructii

Aplicatie a managementului in constructii

Concluzii

Introducere

Una dintre cele mai vechi preocupari ale omului este activitatea de realizare a constructiilor si se finalizeaza in obiecte construite care il ajuta sa isi desfasoare intregul sistem de activitati si preocupari umane. Cand primul om a asezat mai multe pietre una langa cealalta si apoi una peste alta, a dorit sa ca ceea ce ridica sa fie durabil si functional. De atunci si pana acum, a construi este o vocatie, ce impleteste tehnica cu creativitatea, fiind o datorie ce poate fi onorata numai de cei ce au chemare.

Mediul construit influenteaza totalitatea activitatiilor materiale si spirituale si are un impact deosebit asupra naturii si societatii, motive ce au impus garantia calitatii productiei in constructii. Astfel constructorului ii revine o mare raspundere atat din punct de vedere social cat si economic.

Pentru a putea realiza un obiect de constructie, o firma de constructii trebuie sa se asigure ca atat din punct de vedere tehnic cat si economic proiectul este unul corect si poate fi implementat astfel incat beneficiarul sa fie multumit de rezultatul obtinut. Daca din punct de vedere tehnic, constructorul cunoaste cel mai bine modalitatiile de realizare a obiectivului, din punct de vedere economic firma va apela, de cele mai multe ori la un specialist care sa ii indrume in acest sens.

Metodele de evaluare si diagnosticare a activitatii economice sunt diverse si pot avea atat un caracter general cat si unul particular, depinzand foarte mult de ceea ce se doreste a se verifica sau imbunatatii.

In aceasta lucrare, se explica modul prin care se realizeaza managementul costurilor si al fluxurile financiare intr-o firma de constructii si cum influenteaza acestea activitatea de zi cu zi pentru a avea continuitate pe piata.

Sistemul financiar al întreprinderii

Resursele și relațiile financiare ale întreprinderii

Înființarea unei întreprinderi, indiferent de mărimea, tipul de proprietate și forma de organizare, este legată de determinarea resurselor necesare lansării afacerii și de constituirea capitalului acesteia.

În derularea unei afaceri vor fi folosite următoarele tipuri de resurse:

– resurse materiale: clădiri, terenuri, mijloace de transport, birotică, utilaje și echipamente, materii prime etc.;

– servicii de la terți: energie, apă și canalizare, telecomunicații etc.;

– resurse financiare: bani ai fondatorilor, bani obținuți din derularea viitoarei afaceri, bani de la bănci;

– resurse umane: personal angajat, colaboratori etc.;

– alte resurse: informații din mediul intern și extern al întreprinderii.

Din momentul înființării și începerii activității, întreprinderea stabilește relatii comerciale cu diferite persoane juridice sau fizice, actori ai piețelor în care se schimbă bunuri și servicii, cum ar fi:

– furnizori, care sunt întâlniți pe piețele de materii prime și servicii;

– clienți, care acționează pe piețele de produse și servicii;

– salariați și manageri, care intră în relația cerere-ofertă pe piața muncii;

– acționari, asociați, creditori, cu care întreprinderea interacționează pe piețele financiare.

Aceste relații comerciale presupun dezvoltarea fluxurilor de bunuri materiale și nemateriale, precum și a fluxurilor financiare, care, de cele mai multe ori, au rolul de a stinge angajamente generate de fluxurile materiale.

Relațiile financiare reprezintă relații bănești de repartiție și alocare a resurselor conform priorităților și obiectivelor planificate, prevederilor contractuale, raportându-se la oportunitățile și restricțiile mediului financiar în care întreprinderea își desfășoară activitatea. O bună activitate financiară influențează, pe de o parte, întreprinderii cu băncile, organele fiscale ale statului, partenerii de afaceri, proprietarii și angajații ei. Relațiile întreprinderii cu terții se desfășoară pe bază de contract, iar raporturile cu statul – numai în temeiul prevederilor legilor adoptate. Orice relație de schimb implică două transferuri: transfer de bunuri și servicii contra transfer de mijloace bănești. Schimburile dintre agenții economici se fac pe bază de monedă, dând naștere relațiilor financiare externe.

Combinarea rațională a factorilor de producere achiziționați din exteriorul întreprinderii în scopul transformării stocurilor de valori materiale în produs finit, conform prevederilor contractuale și cerințelor înscrise în documentația de execuție și în standardele de calitate, dă naștere relațiilor financiare interne (operaționale) din cadrul întreprinderii.

Mediul financiar al înteprinderii reprezintă totalitatea relațiilor financiare ale întreprinderii care apar în momentul utilizării și câștigării banilor, precum și toate formele pe care banii le pot lua în procesul circulației lor (bani – resurse materiale – produse în curs de execuție – produse finite – creanțe – bani).

Finanțele întreprinderii reprezintă veriga primară, de bază, a întregului sistem financiar, această afirmație bazându-se pe faptul că majoritatea fondurilor bănești ce se formează la diferite niveluri își au izvorul în veniturile create în cadrul întreprinderilor, celulele de bază ale economiei naționale.

Activitatea economico-financiară a unei întreprinderi nu poate fi concepută în afara mediului în care funcționează și evoluează; din acest mediu întreprinderea își colectează resursele și tot în cadrul lui efectuează plăți, restituiri de fonduri etc.

Fenomenul financiar al întreprinderii se naște din relațiile pe care ea le are cu piața factorilor de producție, piața consumatorilor, piața capitalurilor și cu statul, ca autoritate publică. Acest fenomen este urmărit de fiecare întreprindere care își dorește derularea unei activități în condiții de rentabilitate.

Fluxurile întreprinderii

Cantitatea de bunuri și mijloace bănești transferate într-o anumită perioadă de timp se numește flux, iar cantitatea de bunuri și mijloace bănești existente într-o întreprindere la o anumită dată reprezintă stocul. Fluxurile pot fi de intrare și de ieșire, iar între aceste două categorii trebuie să existe o stare de echilibru, de care depinde capacitatea de plată a întreprinderii. Dezechilibrele, în orice parte s-ar manifesta, dovedesc o proastă gestionare a patrimoniului și a surselor de finanțare ale întreprinderii.

Fluxurile financiare ale întreprinderii, în funcție de activitate, formează următoarele cicluri:

– ciclul de exploatare, care reflectă mijloacele bănești (resursele financiare) utilizate în activitatea curentă de exploatare;

– ciclul de investiții, care reflectă operațiile financiare privind vânzarea activelor pe termen lung ușor negociabile, procurarea activelor pe termen lung, acordarea de împrumuturi;

– ciclul de finanțare, care reflectă operațiile financiare privind împrumuturile primite și rambursarea lor, vânzarea de acțiuni și răscumpărarea lor, plata dividendelor.

Circuitul financiar reprezintă totalitatea operațiilor ce au loc între momentul transformării monedei (lichidităților proprii sau împrumutate) în bunuri și servicii până la momentul în care moneda alocată este recuperată.

Funcția financiară, fiind integrată în cea de conducere generală, vizează activități privind planificarea, repartizarea, evidența, controlul și modul de gestionare a resurselor întreprinderii, presupune tratarea informațiilor, informarea corectă și sistematică privind potențialul de producție și desfacere al întreprinderii și resursele financiare mobilizate, acordarea de asistență celorlalte activități funcționale. Studierea sistemică a relațiilor dintre subsistemele întreprinderii permite identificarea fluxurilor financiare și informaționale ale acesteia. De exemplu, pentru a stabili programul de producere, este necesară informația privind vânzările așteptate. Iar pentru a determina volumul vânzărilor preconizate, este necesară informația privind politica de gestiune a stocurilor de producție finită.
Funcția financiară, prin capacitatea sa de reflectare a tuturor fenomenelor, evenimentelor și modificărilor ce au loc în mediul financiar al întreprinderii, precum și prin modul de exprimare valorică a acțiunilor sale, realizează sintetizarea tuturor aspectelor, evaluarea eforturilor și aprecierea consecințelor activității și deciziilor luate de managementul întreprinderii. De aceea în cadrul întreprinderilor mici nu există departamente financiare independente, care să se ocupe nemijlocit de aspectele financiare.

În micile întreprinderi managerul sau proprietarul este cel care realizează responsabilitățile funcției financiare a întreprinderii. În cadrul întreprinderilor mici, derularea eficientă a afacerii depinde în mod direct de gradul de calificare, competență și profesionalism al proprietarului și managerului companiei privind realizarea funcției financiare. Realitatea dovedește tendința managerilor de a se concentra asupra compartimentelor tehnice de producere, subestimând rolul funcției financiare.

În cadrul întreprinderilor mici, diviziunea muncii între funcțiile gestiunii este relativ limitată, din această cauză funcția financiară este cel mai adesea încredințată unui responsabil polivalent. Acesta poate fi proprietarul-conducător, în cazul în care el se ocupă personal de gestiune sau administrare. Acest responsabil poate fi, de asemenea, contabilul-șef, în cazul în care proprietarul-conducător este orientat mai mult spre producție sau spre vânzări. Relațiile organizatorice pot părea simple, dar sub rezerva respectării condițiilor minime de competență și de rigurozitate, ele sunt adesea suficiente și pot fi adaptate pentru a răspunde cerințelor micilor întreprinderi, ale căror probleme financiare vizează îndeosebi controlul dinamicii resurselor financiare, finanțarea activității operaționale, investițiile și finanțarea pe termen mediu și lung a activității întreprinderii. Realizarea obiectivului de bază al funcției financiare este determinată de stabilirea unui sistem financiar integrat, care va asigura managementul resurselor și relațiilor financiare ale întreprinderii.

Sistemul financiar reprezintă un sistem de organizare, planificare, control și evaluare a relațiilor și resurselor financiare, care se stabilește din momentul fondării întreprinderii. Funcționalitatea sistemului financiar este asigurată de cinci elemente, care se află într-o interdependență continuă pe tot parcursul afacerii:

1) metodele financiare, care reprezintă modalitățile de acțiune a relațiilor financiare asupra procesului economic și financiar al afacerii. Metodele financiare cuprind metode de prognozare, control și evaluare a actrivității întreprinderii, de exemplu investirea, creditarea, autofinanțarea, impozitarea, operațiile de transfer, leasingul, factoringul etc.;

2) pârghiile financiare, care reprezintă instrumente de natură economică sau financiară cu ajutorul cărora întreprinderea acționează asupra realizării relațiilor financiare. Pârghiile financiare sunt venitul, costul, profitul, decontările de amortisment, sancțiunile financiare, prețurile, plata de arendă, dividendele, procentul la profit, formele de decontări, tipurile de credit etc.;

3) asigurarea cu acte de drept și normative, care presupune existența unui cadru reglementativ cu privire la organizarea și efectuarea operațiilor economice.Reglementările de acest fel au ca scop asigurarea unui cadru unitar de ordin tehnic, normativ și legal obligatoriu pentru toți participanții implicați în derularea afacerii.

Cadrul juridic include: 1) legile organice și ordinare; 2) decretele prezidențiale; 3) hotărârile Guvernului; 4) dispozițiile și ordinele ministerelor; 5) statutele persoanelor juridice;

4) cadrul instituțional, care reprezintă componenta mediului financiar implicată în modul cel mai direct în activitatea financiară a întreprinderii, îndeplinind atribuții de verificare și control extern al operațiilor economice desfășurate în cadrul afacerii, începând și încheind cu controlul executării acestora. Cadrul instituțional cuprinde totalitatea instituțiilor care au drept de control, verificare, audit etc. asupra activității întreprinderii: Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției, Inspectoratul Fiscal de Stat, Fondul Social etc., care urmăresc și verifică modul de fundamentare și plată la timp a impozitelor, taxelor și altor obligații, respectarea normelor de întocmire a rapoartelor financiare și verificarea de fond a activității economico-financiare;

5) asigurarea cu informație. Întreprinderea își determină nevoile informaționale pornind de la relațiile conceptuale care apar în momentul săvârșirii fenomenului financiar și din relațiile cu mediul intern și extern al viitoarei afaceri. Aceste informații cu caracter tehnic, economic, financiar sunt accesate din diferite surse informaționale – anuare statistice, buletine trimestriale, informații bancare, documentație tehnică și tehnologică, rapoarte financiare etc. Sistemul informațional financiar al întreprinderii cuprinde totalitatea informațiilor care reflectă repartizarea și utilizarea resurselor financiare. Informația generalizată și formatată în tablouri financiare este prezentată într-o formă documentată, care se numește plan financiar și bugete de realizare a acestui plan. Planul financiar prevede indicatori cantitativi și valorici care reflectă totalitatea fenomenelor, proceselor și relațiilor ce vor avea loc în viitoarea afacere, cum ar fi:

– structura și valoarea resurselor financiare;

– valoarea și structura vânzărilor;

– valoarea și structura costurilor de producere și de vânzare;

– tipurile de impozite și valorile lor;

– valoarea profiturilor generate la diferite etape ale activității întreprinderii;

– valoarea fluxurilor de intrare și de ieșire;

– valoarea bunurilor patrimoniale și a capitalurilor.

În sistemul financiar al întreprinderii funcția financiară are un rol operațional, un rol funcțional și unul politic.

– Rolul operațional implică luarea deciziilor cu privire la colectarea capitalurilor, cuprinzând încasarea creanțelor și plata furnizorilor, gestiunea mijloacelor bănești și negocierea creditelor bancare.

– Rolul funcțional constă în procesarea informațiilor necesare managementului și acordarea de asistență celorlalte activități funcționale ale întreprinderii.

– Rolul politic constă în integrarea constrângerilor și a restricțiilor externe care influențează activitatea întreprinderii.

Managementul financiar al afacerii reprezintă:

– legătura dintre managementul general al afacerii și finanțele întreprinderii;

– administrarea eficientă a finanțelor întreprinderii în concordanță cu obiectivele și strategiile generale ale afacerii.

Rolul finanțelor intreprinderii este legat de argumentarea diferitelor variante de decizii de investire și finanțare, asigurarea utilizării eficiente a resurselor întreprinderii, determinarea exactă a necesarului de resurse materiale și financiare și procurarea lor la prețul cel mai bun etc.

Pentru a lua o decizie potrivită și a o aplica eficient, managerul – la etapa de planificare a afacerii – trebuie să răspundă la un șir de întrebări, cum ar fi:

– Care este scopul obiectivului stabilit?

– De ce mijloace este nevoie pentru a realiza obiectivul stabilit?

– Care dintre alternative oferă cea mai bună cale pentru atingerea obiectivului

stabilit și este mai viabilă?

– Ce acțiuni trebuie întreprinse în baza variantei selectate?

– Va fi atins obiectivul stabilit? Dacă da, se încep lucrările de realizare a planului

financiar stabilit, dacă nu, se revăd obiectivele stabilite sau se caută noi alternative.

La etapa inițierii și derulării afacerii managementul financiar vizează organizarea procesului de previziune al viitoarei activități, care se realizează prin:

– elaborarea planului financiar al întreprinderii;

– întocmirea sistemului de bugetare a activității.

Rolul managementului financiar este de a crea un sistem de raportări interne adaptate la cerințele echipei manageriale, care va asigura optimizarea, compararea, urmărirea și controlul performanțelor economice și financiare ale întreprinderii.

Acest sistem cuprinde două mari componente:

– planificarea financiară și bugetarea activității întreprinderii;

– analiza economico-financiară și diagnosticul financiar al întreprinderii.

Procesul de stabilire a sistemului de management financiar al afacerii pentru o întreprindere nou-creată poate fi divizat în două etape:

1. La etapa de demarare a afacerii, funcția financiară are ca scop organizarea procesului de planificare a activității întreprinderii prin:

a) elaborarea unui plan financiar, parte componentă a planului de afaceri al întreprinderii, care va previziona ansamblul de relații și resurse financiare necesare întreprinderii pe termen lung;

b) elaborarea bugetului general și stabilirea sistemului de bugetare a activității întreprinderii și a ariilor de responsabilitate, care va previziona ansamblul de relații și resurse financiare necesare pe termen scurt. Bugetul general este parte integrantă a planului financiar al întreprinderii și are menirea să prevadă resursele financiare ale întreprinderii anual și lunar.

2. La etapa de începere a activității operaționale, funcția financiară are drept scop:

a) organizarea gestiunii resurselor și relațiilor financiare – procesul de evidență și înregistrare a operațiilor economice;

b) organizarea procesului de analiză a activităților funcționale ale întreprinderii în conformitate cu planul financiar și bugetele stabilite în cadrul bugetului general. În procesul de comunicare și relaționare cu mediul intern și extern al întreprinderii, proprietarii și managerii de întreprinderi mici trebue să poată citi și înțelege informația prezentată în planul financiar, în bugete, în situațiile financiare planificate, pentru a fi convingători în decizii și înțeleși de specialiștii întreprinderii, furnizori, bănci, instituțiile statale.

Mijloacele financiare destinate acoperirii nevoilor financiare sunt de natură:

1) internă:

– autofinanțarea – resursele financiare proprii ale fondatorilor, iar odată cu începerea activității operaționale – profitul nerepartizat al întreprinderii și fondul de amortizare;

2) externă:

– împrumuturi bancare;

– credite comerciale;

– subvenții (finanțări din partea statului, acordate pe baza unei fundamentări riguroase a planului de investiții).

Scopul oricărui proprietar sau manager al unei întreprinderi mici este de a realiza un management eficient al resurselor investite în afacere. Aceasta implică, pe lângă intuiție, cunoașterea numeroaselor aspecte de management privind procesul de transformare a resurselor în ieșiri de bunuri și intrări de numerar, suficiente pentru a asigura dezvoltarea continuă a afacerii.

Pentru a evita blocajul financiar al activității întreprinderii, managerul trebuie să cunoască cum se determină:

• necesitățile de finanțare;

• nivelul de finanțare internă;

• necesarul de finanțare externă;

• momentul potrivit pentru operarea de împrumuturi.

Realizarea obiectivului de bază al funcției financiare este determinată de aplicarea sistemului de evidență și management financiar al activităților funcționale ale întreprinderii, conform cadrului legal și actelor normative ale Republicii Moldova și necesităților manageriale interne, care va asigura:

a) evitarea risipei de resurse și flexibilitatea financiară;

b) implementarea mecanismului de aplicare și apreciere a performanțelor financiare;

c) menținerea solvabilității și autonomiei financiare;

d) maximizarea valorii financiare a întreprinderii.

Flexibilitatea financiară caracterizează capacitatea întreprinderii de a se adapta la schimbările neașteptate care pot surveni în mediul comercial, financiar sau tehnologic al întreprinderii.

Performanțele financiare reprezintă un sistem de comparare, urmărire și analiză economico-financiară a obiectivelor stabilite pe termen scurt și pe termen lung. Managementul financiar trebuie să supravegheze asupra menținerii performanțelor întreprinderii la un nivel satisfăcător. Atingerea și menținerea unui anumit nivel al rezultatelor reflectă, pe de o parte, o constrângere majoră suportată de întreprindere și, pe de alta, alegerea deliberată a proprietarilor și a conducătorilor săi.

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile de plată la scadență. Capacitatea de plată exprimă mijloacele bănești disponibile la un anumit moment în vederea acoperirii obligațiilor scadente pentru același interval de timp.

Autonomia financiară semnifică menținerea echilibrului financiar între capitalurile proprii și cele împrumutate pe termen scurt și pe termen lung. Echilibrul financiar trebuie înțeles ca un ansamblu de corelații care se formează în procesul de rotație a capitalului întreprinderii.

Maximizarea valorii întreprinderii implică angajarea patrimoniului întreprinderii în proiecte de investiții, care să-l valorifice grație rentabilității lor viitoare. Maximizarea valorii întreprinderii este dependentă de nivelul performanțelor asigurate și de stăpânirea riscului de faliment și a riscurilor financiare în general.

Funcția financiară în cadrul întreprinderii realizează procesul de identificare, cuantificare, analiză, prelucrare, interpretare și transmitere către management a informațiilor financiare și nonfinanciare, pentru realizarea funcțiilor de planificare, evaluare și control în cadrul întreprinderii și pentru asigurarea utilizării și evidenței corespunzătoare a resurselor acesteia.

Planificarea strategică vizează dezvoltarea și consolidarea afacerii pe termen lung și are ca obiective fundamentale creșterea cifrei de afaceri prin realizarea programelor și proiectelor investiționale previzionate și promovarea întreprinderii pe piața-țintă.

Pe baza acestor obiective strategice se elaborează diverse „scenarii de acțiune”, apoi se determină necesarul de finanțare și se identifică structura optimă de finanțare, informații care stau la baza planului de afaceri managerial.

Managementul curent al afacerii urmărește constant maximizarea vânzărilor și a profitabilității afacerii. Pentru maximizarea vânzărilor trebuie identificate principalele coordonate comerciale ale afacerii: gama de produse și servicii, piața-țintă, clienții vizați, avantajele concurențiale, nivelul prețurilor și al tarifelor, planul de marketing.

Pentru maximizarea profitului trebuie analizate și optimizate toate costurile activităților din interiorul și exteriorul întreprinderii: costuri ale activității de aprovizionare, depozitare, distribuție și desfacere, ale activității de producere, de marketing, de publicitate, ale activității administrative etc. Performanțele financiare ale afacerii sunt influențate de obiectivele și de politicile anuale ale întreprinderii, și anume: politici de acordare a creditelor comerciale (credite – client și credite – furnizor), politici de acordare a discounturilor și de fidelizare a clienților, politici de stocare și de evaluare a costurilor, politici de amortizare, politici de finanțare.

Pentru dezvoltarea echilibrată a afacerii, managerii și proprietarii afacerii trebuie să înțeleagă și să armonizeze toate aceste obiective, politici și strategii manageriale ale întreprinderii. Realitatea demonstrează tendința managerilor de a se concentra asupra părții tehnice și practice a procesului de producție, subestimând managementul financiar, precum și aspectele contabile ale proceselor pe care le direcționează.

Aceste constatări sunt relevante îndeosebi pentru managerii întreprinderilor mici și mijlocii, întrucât aici, de obicei, nu există departamente financiare independente, care să aibă în sarcină activități specifice legate de aspectele financiare. În aceste întreprinderi managerul trebuie să se ocupe atât de aspectele tehnico-organizatorice de producere, cât și de cele financiare ale afacerii pe care o conduce.

Succesul managerului depinde de cunoașterea terminologiei financiar-contabile și de formare a unei viziuni clare asupra următoarelor aspecte:

Obiectivele specifice de management financiar al întreprinderii:

– managementul profitabilității – managementul veniturilor, al costurilor și al profitabilității pe diverse componente ale afacerii;

– managementul echilibrului financiar – managementul creanțelor de la clienți și al datoriilor către furnizori, angajați, bănci, stat;

– managementul stabilității financiare (solvabilității) – managementul necesităților și al surselor de finanțare pentru activitatea curentă și pentru investiții.

Instrumentele de management financiar al firmei:

– planul financiar și bugetele întreprinderii, care reprezintă anticiparea rezultatelor pentru diverse scenarii de business;

– raportări financiare și tabele de bord, care reflectă rezultatele economico-financiare obținute;

– analiza și diagnoza economico-financiară, care prezintă cauzele ce au determinat rezultatele obținute.

Procesul de planificare a viitoarei afaceri începe la etapa de postînregistrare juridică a întreprinderii, prin elaborarea unui plan financiar pe termen lung sau mediu, în funcție de specificul afacerii.

CAPITOLUL II

Analiza si diagnosticul pozitiei financiare pe baza situatiei fluxurilor economice

Conform Standardului International de Contabilitate (IAS 7) “O întreprindere trebuie să întocmească o situație a fluxurilor de numerar în conformitate cu cerințele acestui Standard și să o prezinte ca parte integrantă a situațiilor sale financiare” care ofera informatiile necesare pentru evaluarea capacitatii intreprinderii de a genera numerar (disponibilitati banesti si depozite bancare la vedere) si echivalente de numerar. Situatia fluxurilor de numerar impreuna cu restul situatiilor financiare ofera utilizatorilor informatii privind modificarea activului net al unei intreprinderi si structura sa financiara, inclusiv lichiditatea si solvabilitatea ei.

2.1 Fluxurile economice in sistem de informare, raportare si de gestiune a intreprinderii

O entitate economica trebuie vazuta ca o structura vie regasita in centrul vietii economice, in cadrul careia se desfasoara un sistem complex si dinamic de fluxuri de intrari si iesiri, prin combinarea combinarea factorilor de productie cu fluxurile asociate acestora in conditiile mediului economic in care actioneaza.

Orice întreprindere este caracterizata prin detinerea de capitaluri si activarea functiei de productie, care are la baza colaborarea celorlalte functiuni ale sale pe fondul participarii la procesele de schimburi, din interiorul sau exteriorul sau, intermediate de moneda. In final, de aceste schimburi depinde derularea in conditii normale a procesului de productie. Astfel, apar activitatile financiar-monetare specifice conditiilor concrete de derulare a activitatii economice: fluxuri de intrare – cantitati de bunuri si servicii cumparate in cursul unei perioade, respectiv fluxuri de iesire – produse si servicii vandute in aceasi perioada de timp.

Evidentierea fluxurilor de intrare si a celor de iesire

Fiecare dintre aceste fluxuri este corespunzator unui proces de schimb ce implica doua miscari de sens opus: una generata de transferul de bunuri si servicii (fluxuri reale), iar alta de transferul de moneda sau modificarea creantelor si datoriilor (fluxuri financiare). Se poate constatata astfel ca un flux real de intrare are corespondent un flux financiar de iesire si invers, un flux real de iesire corespunde unul flux financiar de intrare.

Considerand apartenenta la activitatea de exploatare e entitatii, distingem doua categorii de fluxuri:

1. Fluxuri economice sau de exploatare, acele fluxuri care au o influenta imediata sau viitoare asupra trezoreriei ce coresunde activitatii de exploatare (spre exemplu, achizitia materialelor, vanzari de bunuri, plata salariilot etc) influentand dinamica intreprinderii. De asemenea acestea sunt impartite in:

Fluxuri externe – se stabilesc intre doi agenti economici

Fluxuri interne – prin modificarea de valori din interiorul unei unitati

2.Fluxuri autonome sau fluxuri monetare pentru care nu exista un suport fizic, dar au influenta asupra trezoreriei (spre exemplu, plata dobanzilor, rambursarea imprumuturilor, plata obligatiilor fiscale etc.) corespunzatoare activitatii de finantare a unitatii.

Fluxul poate fi definit ca orice modificare ce are loc in urma unei operatiuni economice-financiare dintr-o unitate care influenteaza structura sau structura sau valoarea elementelor patrimoniale, indiferent de efectul asupra trezorerie.

Tabloul de finantare – cadrul de analiza a fluxurilor

O viziune statica asupra structurii financiare a intreprinderii o ofera bilantul, in timp ce contul de rezultat reda viziunea dinamica a activitatii desfasurate. Cele doua situatii sunt totusi limitate deoarece nici una nu permite realizarea unei imagini generale asupra evolutiei structurii financiare a intreprinderii.

Scopul principal al tabloului de finantare consta in a determina fluxurile de utilizari si resurse din întreprindere in timpul unei perioade bine definite. In acelasi timp tabloul stabileste o legatura intre bilant si contul de rezultat prin intermediul capacitatii de autofinantare. In cadrul modelului traditional de tablou, capacitatea de autofinantare este singurul indicator preluat din contul de rezultat, toate celelalte posturi fiind preluate de bilant. Ca mijloc de prezentare, tabloul de finantare poate fi intocmit atat de baza datelor preluate din doua bilanturi succesive ale perioadei incheiate, cat si pe baza informatiilor preluate de la sfarsitul perioadei curente si bilantul previzional al perioadei viitoare.

Elaborarea tabloului de finantare se bazeaza pe descompunerea variatiilor tuturor posturilor din bilant in cursul exercitiului, cu respectarea urmatoarelor principii generale de elaborare:

1. Pe baza a doua bilanturi ce incadreaza exercitiul curent, se contruieste un tablou, prin care se retrateaza variatiile in valori brute ale posturilor de activ si pasiv. Bilantul diferential reprezinta punctul de plecare in constructia tabloului, iar variatiile posturilor trebuie sa fie interpretate in termeni de utilizari si resurse.

2. Variatiile pozitive ale activului corespund crearii si achizitionarii de active fizice sau financiare, ceea ce presupune utilizari de fonduri, in timp ce variatiile negative corespund cedarii de bunuri contra moneda, ceea ce repezinta crearea de resurse. Fac exceptie, de la aceasta regula variatiile negative datorate amortizatilor, provizioanelor si ajustarilor pentru depreciere care au rolul de a rectifica valoarea activelor si a le reprezenta in bilant la valoarea reala.

3. Variatiile pozitive ale pasivului sunt corespunzatoare aporturilor noi de fonduri sau formarii unor noi datorii, ceea ce reprezinta resurse, in timp ce variatiile negative corespund rambursarii unor datorii si reprezinta utilizare de resurse.

Metodologia intocmirii tabloului fluxurilor de trezorerie

Norma internationala IAS 7 vizeaza modelul tabloului analizei de detaliu a fluxurilor de trezorerie, alegerea modelului datorandu-se rolului pe care il joaca normele internationale asupra normalizarii contabile a marii majoritati a tarilor, inclusiv Romania.