Managementul Cooperarii Politienesti Internationale

MANAGEMENTUL COOPERĂRII POLIȚIENEȘTI

INTERNAȚIONALE

CUPRINS:

CAPITOLUL 1. Orientul Mijlociu. Granițe. Istorie. Populație

Aspecte geografice

Aspecte geoistorice

Aspecte geodemografice

CAPITOLUL 2. Jihadul Islamic

De la Islam la cunoașterea Jihadului

Jihadul – Principala cauza a terorismului?

Islam versus terrorism

Organizații si grupări teroriste din

Orientul Apropiat si Mijlociu

2.5 Concluzii

CAPITOLUL 3. Criza de modernitate a lumii arabo-islamice

3.1 Introducere

Arabitate si islam

Islamul în Occident

CAPITOLUL 4. Conflictul Israel-Palestina

Religia. Factor geopolitic

înființarea statului Israel. Declanșarea conflictului

Israel. Palestina. Doua lumi diferite

Urmările războiului

CAPITOLUL 5. Petrolul. Problema de securitate

Introducere

Geografia petrolului

Geografia consumului

Geopolitica petrolului

Geostrategia petrolului

CAPITOLUL 6. Tendințe în geopolitica islamica

Intre confuzie si Real Politik

Abordările interbelice

Efectele nationalismelor

„Războiul rece" arab

Epurări si lupte interne

Debutul crizei energetice

Impactul conflictului irakiano-iranian

Geopolitica Arabiei Saudite

Yemen- Bun venit în Al Qaedistan

Regatul Iordaniei

Republica Islamica Iran

CONCLUZII SI PROPUNERI.

BIBLIOGRAFIE.

ANEXA NR. 1 Intifada de la Al-Aqsa

ANEXA NR. 2

Războiul de Yom Kippur

ANEXA NR. 3 Al Qaeda

INTRODUCERE

Problemele Orientului Mijlociu se consideră printre cele mai complexe din lumea contemporană. Ele includ elemente și cauze, care le deosebesc prin esență de toate celelalte probleme cu care s-a confruntat omenirea în secolul trecut și la începutul acestui secol. Aceste probleme se află într-o interlegătură cu toate schimbările ideologice, politice, militare și economice ce au avut loc la scară globală- cele două războaie mondiale, lupta pentru independență, confruntarea dintre marile puteri și crearea blocurilor militare, precum și diversele crize economice și politice.

Fără îndoială, comunitatea mondială este intersată de soluționarea problemelor Orientului Mijlociu, conflictului arabo-israelian și conflictului palestiniano-israelian din toate punctele de vedere-politic, economic sau cel al securității.

Aceste probleme nu și-au găsit rezolvarea până în prezent din cauza intereselor contradictorii ale diferitelor țări sau din cauza confruntării forțelor cointeresate direct în continuarea conflictului, din care cauză, de fiecare dată ciocnirile se declanșau cu o forță nouă. Fără îndoială poziția strategică a Orientului Mijlociu, patrimoniul și resursele sale naturale, în primul rând, petrolul, rolul deosebit al regiunii ca piață de desfacere cu o populație numeroasă, precum și importanța lui ideologică și religioasă, au atras și atrag toate marile puteri pentru a-și consolida aici pozițiile. Conflictul palestiniano-israelian constituie esența nodului de probleme din Orientul Mijlociu și fără soluționarea lui este imposibilă instaurarea păcii și stabilității în regiune. Ultimele evenimente și fenomene care se manifestă în lume, numite terorism, cu toate că au origine naționalistă sau religioasă, sunt într-o anumită măsură și rezultatul acestui conflict.

Interesele multor popoare și state au fost lovite direct de rezultatul luptei din Orientul Mijlociu și situația se va complica și mai mult dacă nu va fi găsită o rezolvare logică și echitabilă a problemelor din această regiune. Cele mai reale și de perspectivă proiecte, în acest sens, au fost „Declarația principiilor privind măsurile temporare de autoadministrare" (Acordul de la Oslo), semnat la 13 septembrie 1993 la Washington și Planul de Pace „ Foaia de parcurs", inițiat de cvartetul format din SUA, ONU, Uniunea Europeană și Federația Rusă și transmis guvernului Israelului și Autorității Naționale Palestiniene la 30 aprilie 2003. Aceste eforturi, însă, nu au adus până în prezent rezultatele așteptate.

Un alt factor generator de conflicte în Orientul Mijlociu, îl reprezintă resursele energetice, în special, petrolul. Statele din această regiune dețin monopolul resurselor de

4

petrol pe glob. Rezervele de petrol reprezintă circa 60,17% din totalul rezervelor confirmate de petrol ale lumii, totalizând 683,5 milioane de barili, petrol de care nu o singură dată, statele occidentale s-au arătat interesate.

Având în vedere că, securitatea internațională depinde de soluționarea conflictelor din Orientul Mijlociu, am ales această temă întrucât se prezintă foarte actuală și de inters deosebit.

Obiectivele generale ale lucrării constau în reliefarea cauzelor care au condus la apariția diferendelor în această regiune, începând cu religia ca factor geopolitic determinant, problema terorismului și a jihadului islamic dar și cea legată de dependența de resurse eneregetice.

în dimensiunea securității globale este necesar a fi identificați parametrii de impact- în plan economico-financiar, politic, social, demografic, religios, cultural, etnic și militar- manifestați la nivel național.

Câmpurile de forțe care fracturează sistemul internațional se structurează pe coordonatele confruntării dintre state precum: Libia, Sudan, Irak, Iran, Coreea de Nord, substate( organizațiile teroriste) și democrațiile occidentale contemporane, din rândul cărora se detașează Marea Britanie și Statele Unite ale Americii.

Evadarea statelor islamice-centre de putere din arealul strict islamic- considerat închis de statele care dețin supremația mondială-reprezintă marea provocare a procesului de globalizare și are un rol foarte important în noile abordări teoretice ale securității mondiale. Important este cine va reuși să se delimiteze de mentalități și să facă primul pas: lumea islamică, lumea occidentală, Rusia, China sau poate Brazilia sau India.

Dacă vom reuși să deschidem canale de comunicare cu acest spațiu, vom putea rezolva multe din problemele vitale ale omenirii. Pentrn aceasta avem nevoie de înțelepciune și toleranță, care trebuie să vină în mod normal și nu impusă prin dictate de forță de către statele elitiste.

CAPITOLUL 1.

ORIENTUL MIJLOCIU. GRANIȚE. ISTORIE. POPULAȚIE.

1. ASPECTE GEOGRAFICE

!■…pjfcj».. ■_

■

Orientul Mijociu este o zona geografica situata în sudul si estul Marii Mediterane, care se întinde din estul Mediteranei până în Golful Persic. Orientul Mijlociu este o subregiune a Asiei, însă unii geografi susțin ca este o parte a Africii.

Termenul „Orientul

Fig. 1.1-Harta Orientului Mijlociu

Mijlociu" definește o zona generala, deci nu exista granițe precise. Majoritatea geografilor considera ca acesta include: Arabia Saudita, Bahrainul, Egiptul, Emiratatele Arabe Unite, Iranul, Turcia, Irakul, Israelul, Iordania, Kuweitul, Libanul, Omanul, Qatar, Siria, Yemen si teritoriile palestiniene(Cisiordania si Fâșia Gaza).

Tarile din Mahgreb(Algeria, Libia, Maroc si Tunisia) au legaturi strânse cu Orientul Mijlociu, datorita asocierii lor culturale si istorice puternice. Tarile africane Mauritania si Somalia au, de asemenea, legaturi cu regiunea.Turcia si Cipru, deși di punct de vedere geografic, fac parte din Orientul Mijlociu se considera parti ale Europei. Afganistanul, situat în estul Orientului Mijlociu, este si el uneori considerat a face parte din acesta.

2. ASPECTE GEOISTORICE

Intensificarea procesului de destrămare a relațiilor gentilice si tribale a determinat apariția, in primele decenii ale secolului al Vll-lea, a formațiunilor statale arabe, pana in secolul al XVIII-lea si a avut la baza ideolgiile religioase promovate de Mahommadanism sau Islamism. Islamismul-asa cum s-a manifestat in Peninsula Arabia-a fost o puternica replica la poiteism, cu rădăcini sociale determinate de mișcările de emancipare împotriva dominației occidentale.

Manifestat printr-o reforma religioasa radicala, islamimul a activat tradiția istorica a acestor popoare relativ sărace. In procesul de geneza a statelor islamice s-au conturat doua

6

elemente principaleiunul religios propriu-zis, considerat ca revelație, si unul social, caracterizat de dorința de eliberare, urmata de cea de expansiune.

Unificarea triburilor arabe a reprezentat unul din obiectivele insemnate ale invataturii lui Mhommad, pentru a cărei realizare, Mahommad si imamii au militat pentru solidaritatea musulmanilor-aspect urmait si in zilele noastre de către liderii religiosi-a atenuării contradicțiilor sociale si a limitării efectelor generate de neintelegerile dintre triburile societății islamice.Pentru a forța aceasta unitate liderii religioși au proclamaf'razboiul sfânt"-djihad-in scopul atragerii populației islamice, prin organizarea unor războaie de pradă și cucerire de mari proporții.

Apărut in secolul al VH-lea, ca doctrină religioasă, Islamul a avut o evoluție regională in timp foarte scurt. Califatul arab se extindea pe trei continente: de la Peninsula Iberică in vest până la Ind în est și de la pragurile Nilului în sud la Marea Arai în nord. In occident, înaintarea maximă a arabilor a fost oprită în anul 732 lângă orășelul francez Poitiers.Pe câmpia adiacentă, un detașament ușor înarmat, aflat sub comanda lui Abd-ar-Rahman, este înfrânt de către cavalerii ferecați în zale ai majordomului Franței Carol Martel. Puterea, în aceste state este acaparată de către mercenari și mameluci.

Expansiunea turcă avea să fie continuată de otomani(îndeosebi turcii selgiuciuzi si tătarii converiți la islam). La începutul secolului al XVII-lea , Dar-al Islam1 cucerise Africa de Nord , Orientul Apropiat și Mijlociu, Asia Centrală , Caucazul de nord, ținuturile de pe Volga, arhipelagul Malaez si peninsula Malaka.

Cu toate că misionarismul islamic nu a avut succes în toate arealele cucerite și subjugate – cum este cazul Peninsulei Balcanice, al litoralului african al Oceanului Indian care a devenit un fel de lac interior al lumii musulmane- au reușit sa colonizeze populații de origine turcică.Statele musulmane dețineau controlul asupra drumurilor comerciale dintre Asia, Africa și Europa. După bătăliile de la Lepant, Viena și Zenta începe delclinul lent dar implacabil al Porții Otomane, și odată cu ea, a întregii lumi islamice.

După eșecul menținerii Califatului Islamic, acesta se scindează in zeci de califate mici, emirate și sultanate. Cu toate acestea comerțul, meșteșugurile, știința și cultura arabo-islamică ating apogeul înfloririi lor. Turcia, pe parcursul a câtorva secole, a întruchipat lumea islamică, deoarece avea în administrația sa locurile sfinte ale islamului: Mecca, Medina, Ierusalim(Al-Kuds), Al-Najaf și Kerbala, iar sultanii turci erau considerați califi ai drept-credincioșilor(musulmanilor) și ocrotitori ai locurilor sfinte.

Imixtiunile germane din secolul al XIX-lea(în teritoriile Ned, Persia și cele ale Imperiului Otoman), intervențiile și susținerile britanice pentru formarea unui stat arab (pe arealele cuprinse între Ned, Siria, Liban, Palestina Hedjas, Transiordania și Irak) și a unui cămin național evreiesc(în Palestina- promisă deja arabilor de către Thomas Lawrence) aveau să lase urme adânci în organizarea spațiului islamic, mai ales după încheierea Primului Război Mondial.

Pământul Făgăduinței "Dar-al-Islam" , după două secole de prosperitate și liniște avea să fie fragmentat de marile puteri, în funcție de interesele strategige ale acestora. Wahabbiții din dinastiaAl-Nejd obțin provincia Al-Hassa, în perioada 1924-1925 obțin Hejdas-ul iar în 1932 anexează proviciile Hail și Asir din Yemenul de Nord. Destrămarea Imperiului Otoman avea să dea naștere Turciei moderne reformate de Kemal Attaturk.

Presiunile Marii Britanii s-au făcut simțite în Africa(Egipt, Camerun, Niger, Nigeria și Sudan) și Asia(Pakistan, India și Bangladesh), asupra unor teritorii cu populație islamică, în care au dezvoltat relațiile comerciale coloniale și au intervenit prin implementarea sistemelor occidentale juridice și de educație a populației native. Același mod de operare avea să fie adoptat și de Franța(în statele Mahgrebului), Italia(Cornul Africii), Olanda, Germania(sud-vestul Africii).

In cultura islamică statul este consider susținerile britanice pentru formarea unui stat arab (pe arealele cuprinse între Ned, Siria, Liban, Palestina Hedjas, Transiordania și Irak) și a unui cămin național evreiesc(în Palestina- promisă deja arabilor de către Thomas Lawrence) aveau să lase urme adânci în organizarea spațiului islamic, mai ales după încheierea Primului Război Mondial.

Pământul Făgăduinței "Dar-al-Islam" , după două secole de prosperitate și liniște avea să fie fragmentat de marile puteri, în funcție de interesele strategige ale acestora. Wahabbiții din dinastiaAl-Nejd obțin provincia Al-Hassa, în perioada 1924-1925 obțin Hejdas-ul iar în 1932 anexează proviciile Hail și Asir din Yemenul de Nord. Destrămarea Imperiului Otoman avea să dea naștere Turciei moderne reformate de Kemal Attaturk.

Presiunile Marii Britanii s-au făcut simțite în Africa(Egipt, Camerun, Niger, Nigeria și Sudan) și Asia(Pakistan, India și Bangladesh), asupra unor teritorii cu populație islamică, în care au dezvoltat relațiile comerciale coloniale și au intervenit prin implementarea sistemelor occidentale juridice și de educație a populației native. Același mod de operare avea să fie adoptat și de Franța(în statele Mahgrebului), Italia(Cornul Africii), Olanda, Germania(sud-vestul Africii).

In cultura islamică statul este considerat vectorul principal al reislamizării societății. Rolul principal al statului islamic este dat de construcția socială, prin legalitate și participarea la jocul politic sau prin activismul radical.Statul islamic este organismul care impune și coordonează societatea islamică, în ansamblu.Ideologii de orientare sunna Banna,qutb, Mawdudi sau Khomenyi de orientare shia, consideră islamul un sistem total, care înglogează religia, cultura, societatea, justiția și orientarea politică. în concepția analiștilor din acest spațiu Islamismul este o ideologie politică de luptă, al cărei scop este instalarea unui regim islamic de „ suveranitate exclusivă a lui Dumnezeu".

în acest context politico-religios , mișcările islamiste sunt subordonate cadrului etatic, în raport cu care își definesc scopurile poltice și strategiile de deținere a puterii. Schimbările survenite la sfârșitul secolului trecut au atras după sine „naționalizarea" evidentă a acțiunilor și discursului politic ale actorilor statali unitari. Naționalizarea politicilor statale și limitarea accesului la putere au dat naștere la facțiuni radicale care se manifestă prin violență insurecțională, prin generarea terorii și acte teroriste îndreptate împotriva autorităților statate sau a diferitelor simboluri etatice care îi reprezintă. Prin acest mod de acțiune-condamnat de însăși statele islamice clasice, care pun accentul pe un reformism social, pe respectarea autenticității islamice și pe acceptarea aspectelor pozitive ale modernității- adepții doctrinelor politico-religioase de tip fundamental ist au părăsit canoanele și cutumele specifice renașterii islamice.

în planul intern al actorilor islamici se manifestă eșecurile mișcărilor islamiste clasice(care au ca obiective construcția unei societăți islamice unice guvernată în conformitate cu principiile islamice și realizarea unui sistem juridic de tip islamic, modelele acestea fiind oferite de Coran). Aceste contradicții care se manifestă sub forma luptelor interne (între adepții diferitelor orientări sau membrii unor clanuri, triburi sau etnii) au generat decalaje în raport cu situația legal instaurată.Crizele interne, de multe ori alimentate din exterior, au generat conflicte în plan național și zonal și au determinat aprecierea unor state ca state problemă sau state eșuate, cazul Afanistanului, Palestineijrakului, Somaliei fiind exemplificative.

8

Mutațiile generate în interiorul spațiului islamic de procesul de globalizare-urbanizarea forțată, accelerată și masivă a avut ca efecte desrădăcinarea socială și distrugerea solidarității rurale sau urbane(cu mare impact în lumea islamică tradițională)- au făcut ca o mare parte din intelectualii tineri să fie atrași de mesajele contestatarilor neo-fundamentaliști , în speranța rezolvării problemelor sociale și a revenirii la tradiție.

Tratativele de instaurare a unei noi ordini de tip islamic reprezintă obiectivele constante ale mișcărilor contestatare radicale mai ales în statele islamice africane și asiatice (acțiunea Jamat al- Islamyyia în Egipt, Grupul Islamic Armat în Algeria, al-Nahda în Tunisia, Al Fatah și Hezbollah în Palestina, Al-Qaida -pentru înființarea Califatului Islamic, Partidul Muncitorilor din Kurdistan în Turcia).

Sinteza dualismului uman-natural se manifestă în spațiul islamic prin evoluția comună a socio-sistemului și a naturosociologiei. Aceste două componente ale spațiului islamic sunt indistructibil legate și au generat apariția și dezvoltarea Umma Islamyia- ca o singura națiune, neîngrdită de frontiere și granițe arbitrar impuse de civilizația occidentală. Argumentarea în favoarea unității acestui spațiu are la bază importanța maximă a cauzelor exterioare care au determinat distrugerea echilibrului om-natură.Reconstrucția lumii islamice actuale are la bază principiile modernității. Perspectiva geografică a fost asimilată integrării regionale, care a fost un succes lingvistic și religios al unității islamice(turcofone, arabofone).

Republicanismul

Constituirea statelor islamice independente a generat adoptarea în multe state arabe a sistemelor politice de tip republican. Așa a fost cazul Egiptului(1952), Tunisiei(1957), Irakului(1979), Yemenului(1962), Libiei(1969), Afganistanului 1973), Iranului(1979) care au avut potențialul înlăturării regimurilor monarhice anterioare independenței și care vor opta pentru republică, ca noua formă de guvernare. Opțiunea republicană a acestor state islamice a avut la bază compromiterea administrației monarhice pro-coloniale și noutatea reformelor kemaliste din Turcia, care au generat multiplicarea republicanismului în spațiul islamic.

Comunismul

Ca urmare a propagandei comuniste și a impactului acestei ideologii în prima jumătate a secolului XX într-o serie de state europene și asiatice, unele state islamice din Asia și Africa s-au orientat către această ideologie, mai ales după declanșarea procesului de decolonizare.Mișcările de eliberare națională, subvenționate de statele blocului comunist, au avut la bază un puternic curent naționalist de sorginte islmică corelat cu atracția către polul de putere sovietic al unor state precum Egiptul, Indonezia, Algeria, Siria, Libia, Irak și a mișcărilor palestiniene. Deși Moscova a încercat implementarea ideologiei comuniste în interiorul ideologiei islamice, acest tip de socialism musulman s-a dovedid falimentar în timp, statele islamice adoptând mai mult un

9

socialism de tip arab deoarece comunismul promova ateismul, iar populațiile islamice consideră Coranul ca lege supremă.

Arabismul

In cotextul imixtiunii comuniste, blocul arab s-a aliat și în interiorul acestuia a fost generat curentul ideologic de tip naționalist al statelor arabe. Arabismul a marcat reafirmarea islamică, exprimând apartenența acestor state la un spațiu unic, in care limba, tradițiile, religia și cultura au fost promovate ca valori proprii, cu rădăcini istorice în marile civilizații afro-asiatice.Pan-arabismul s-a manifestat cu preponderență în Egipt prin personalitatea președintelui Gamal Abdel Nasser- Siria și Irak-prin ramurile Partidului Baas care au preluat puterea în aceste state în 1966 și respectiv 1968 care au reprezentat bastioanele cele mai puternice ale acestui curent.

Noile ideologii de tip islamic

In a doua jumătate a secolului XX, odată cu apariția prblemelor palestiniene, statele islamice au generat o serie de ideologii de tip islamic favorabile reafirmării politice islamice.

Aceste ideologii au avut un impact mult mai mare începând cu deceniul nouă și au generat apariția mișcărilor islamiste și fragmentarea spațiului islamic. Ideologiile politico-religioase au determinat încordarea relațiilor cu Occidentul și au respins în totalitate tezele globalizării.Dacă Islamul definește un areal cultural, regilios și civilizațional cu mare impact la nivel mondial, care urmărește să apere cu orice preț valorile tradiționale ale acestuia, Islamismul transformă religia în ideologie politică militantă, pervertind valorile credinței islamice în idealuri extremiste antioccidentale. Momentul cheie al intensificării curentului islamist, atribuit inițial unei mișcări create în 1928 în Egipt este reprezentat de revoluția din Iran din 1979 când prin preluarea puterii de către imamul Komeyinii, forme extreme, fundamentaliste au deschis un nou orizont naționalist.

3. ASPECTE GEODEMOGRAFICE

Lumea islamică reprezintă un continent intermediar, situat geografic între meridianele de 30° longitudine vestică și 150° longitudine estică și paralele de 45° latitudine nordică și 15° latitudine sudică. In acest areal s-au dezvoltat civilizațiile de impact ale omenirii, începând de la cea egipteană și terminând cu cea occidentală- care se manifestă în prezent. Populația islamică este compusă din mai multe familii de popoare: arabi, turci, perși, pakistanezi și indo-malaysieni.

10

Națiunea arabă

Națiunea arabă își are originea în Peninsula Arabiei, unde s-au dezvoltat, începând cu secolul al VH-lea din triburile nomade. Urbanismul incipient a fost determinat de civilizația agricolă dezvoltată, în special în sudul peninsulei și de-a lungul marilor fluvii, nordul fiind străbătut de caravanele beduinilor nomazi.

Odată cu apariția califatelor, populația islamică, implicit cea arabă, cunoaște o înflorire și o evoluție care o propulsează ca una din marile culturi ale lumii.

Națiunea arabă însumează peste 380 de milioane de locuitori din care 336 de milioane numai în statele arabe. Dintre aceștia aproximativ 25 de milioane au altă religie decât cea islamică.

Poporul arab(națiunea arabă, Umma Arabiya) este format din cvasitotalitatea populațiilor din teritoriile arabizate. Arealul acestor popoare este cuprins în limitele naționale ale următoarelor state:

Africa: Algeria, Djibouti, Eritreea, Libia, Maroc, Mauritania, Sahara Occidentală, Tunisia, Uniunea Comore;

Asia: Arabia Saudită, Bahrain, Emiratele Arabe Unite,Irak, Iordania, Kuweit, Liban, Palestina, Qatar, Siria, Yemen.

Popoarele turcice

Popoarele turcice sunt acelea care folosesc drept limbă de conversație majoritară limbi specifice familiei de limbi turcice. Popoarele turcice sunt formate din aproximativ 150 milioane de vorbitori, probabil descendenți ai triburilor originare din Asia centrală.

Noțiunea de turc este folosită în limajul științific pentru a denumi în principal popoarele și limbile zonei asiatice dintre Marea Neagră și Asia Centrală. Pe timpul expansiunii abbaside, soldații turciei s-au stabilit în Orientul Mijlociu mai puțin în Siria. Grupurile turcice au fondat dinastii în Iran, iar pe timpul expansiunii otomane s-au stabilit în comunități izolate în Orientul Mijlociu, Europa de Sud- Est, Sudul Rusiei și Africa de Nord.

Popoarele turcice sunt răspândite în statele formate în arealul Mongolia-Transoxonia și includ următoarele individualități lingvistice:

> Bașchirii vorbesc o limbă apropiată de cea tătară și constituie populația majoritară a Republicii Bașchire din componența Federației Ruse. Minorități bașchire ocupă și zone din arealul Munților Ural, Uzbekistan și Kazahstan.

11

Cecenii sunt constituiți în Republica Cecenia din compunerea Federației Ruse, ocupând arealul nordic al Munților Caucaz. Vorbesc limba cecenă, apropiată de ingușetă.

Karlucii.

Tătarii au cucerit și s-au stabilit pe teritoriul bulgarilor de pe Volga, formând hanatul Crimeei-actualul Tatarstan. Tătarii sunt un grup de popoare de origine mongolo-turco-turanică dispersați în zone extinse din Asia și arii restrânse din Europa de Est(Rep. Moldova, Polonia, România, Rusia, Ucraina).

Kârgizii s-au stabilit în regiunea cunoscută acum ca Kârghistan, în urma luptelor cu uigurii, pentru supremația Imperiului Chinez.

Turcii oghuz și alte triburi au ocupat diferite state sub conducerea dinastiei turcilor segiucizi, extinzându-se în arealele ocupate de califatul abbasid și Imperiul Bizantin. După destrămarea Imperiului Otoman aceștia formează statul turc modern.

Turkmenii aparțin ramurii oghuze a marii familii a semințiilor turcice (cunoscuți în trecut și sub numele de turcomani) și sunt răspândiți cu preponderență în Turkmenistan și în procente diferite în arealul Bosfor -Baikal-Oceanul Pacific-Yakuția. Printre triburile turmene reprezentative din Turkmenistan se numără Teke, Yomud, Ersary, Chowdur, Sariq și Salor. în afara granițelor acestui stat sunt cunoscute triburile lurucii nomazi, Turkman în Afganistan, iar în regiunea Turkman Sahra din Iran sunt elemente izolate ale triburilor yomut.

Uigurii s-au stabilit în nord-vestul Chinei(provincia Xin Jiong), dar și într-o serie de state central-asiatice.

Uzbecii au evoluat din contopirea triburilor iraniene din regiunea Mării Arai cu cele turcice, între secolele XI si XII, proces care s-a derulat până în perioada post-mongolă a statului timurid

Popoarele iraniene

Tadjikii sunt o ramură a vechii populații persane, conturată dintre secolele IX și X , vorbesc o variantă veche de farsi- dări- care avut un rol important în formarea limbii literare persane. Sunt majoritari în Tadjikistan și Afganistan.

Persanii

CAPITOLUL 2.

JIHADUL ISLAMIC

2.1 De la Islam Ia cunoașterea Jihadului

Nu o singură dată ne este dat să auzim cuvântul „fundamentalism", care, cel mai adesea, este însoțit de adjectivul „islamic" și mai nou de „terorism". Ce semnifică Islamul? Ce urmărește fundamentalismui islamic? Răspunsurile vin de la sine. Islamul este joncțiunea dintre Dumnezeu ca atare și om. Dacă ne raportăm la religii există un fundamentalim creștin, după cum există și unul iudaic, iar în afara religiei vorbim despre un fundamentalism materialist-scientist, despre un fundamentalist ideologic stalinist, comunist sau despre un fundamentalist filosofic, toate acestea pretinzând, fiecare în parte, a fi unicul deținător al Adevărului absolut pe care încearcă să-1 impună altora- fie și prin recursul la forță.

In strânsă legătură cu acesta se află și un alt termen pe care conștiința colectivă – fie din insuficientă cunoaștere, fie la presiunea unor campanii ideologice dirijate- îl consideră instrument și vehicul al fundamentalismului și anume acela de „Jihad", tradus de obicei , prin „război sfânt", ceea ce în accepțiunea europeană și occidentală în general, înseamnă violență și terorism.

2.1.1 Demografie islamică

Numeric, populația Terrei, în secolul XX, a atins un record fără precedent în istorie. A fost nevoie de două milioane de ani până când populația planete a juns la un miliard, în anul 1804. Al doilea miliard a fost atins în anul 1927, cel de-al treilea în 1960, al patrulea în 1974, al cincilea în 1987, iar cel de-al șaselea chiar la începutul anului 2000. Este de așteptat ca, în următorii 20-25 de ani, populația globului să ajungă la aproape 8 miliarde, din care 1,86 miliarde în țările cel mai puțin dezvoltate și numai 0,37 miliarde în țările dezvolate, diferența fiind în categoriile intermediare de țări, ceea ce ar crea probleme deosebite, inclusiv în domeniul securității

In aceste condiții, Islamul reprezintă cea mai dinamică religie, situându-se pe poziția a doua, după creștinism, într-o ierarhizare a numărului de adepți. Astăzi circa 1,3 miliarde de oameni sunt musulmani, aceștia fiind prezenți pe toate continentele, din Asia de Sud, Africa de Nord și de Est, nordul Indiei și regiunea caucaziană până în Orientul Mijlociu.

13

Nucleul islamic arab

Potrivit U.S. Department of State's Anual Report on Internațional Religious Freedom, în 2003 numai în Europa erau înregistrați mai bine de 23 milioane de musulmani rezidenți, în timp ce în SUA, sunt 7 milioane, iar în China circa 50 milioane. Indonezia este țara cu cea mai mare populație musulmană, numărând aproximativ 120 milioane de credincioși(World Population, 2002). Cu o populație de 213 milioane de locuiotori, Indonezia este a patra țară a lumii și cea mai mare țară islamică.

14

Surse: Kiljunen, 2001; Smith, 2005

Nucleul islamic ccntral-asiatic

Tabel 2.1- Date statistice pentru spațiul central asiatic : suprafață, populație, orientări religioase Surse: Kiljunen, 2001; Smith, 2005 Nucleul islamic nord-african

Tabel 2.1- Date statistice pentru spațiul nord african: suprafață, populație, orientări religioase Surse: Kiljunen, 2001; Smith, 2005

La nivelul anului 2000, populația statelor majoritar islamice era de 1.282 miliarde de oameni, reprezentând la acel moment o pondere de 21% din populația globului, ceea ce este considerabil atât ca volum cât și ca fracțiune din total.

16

2.1.2. Credința islamică

Islamul a apărut în Peninsula Arabică în secolul VII d. Hr., zonă în care triburile beduine practicau un politeism semitic, Aliat fiind zeița feminină, corespondentă lui Allah. Venerând, potrivit Coranului, idoli precum Wadd, Suwa, Yagut, aceștia își îndreptau privirea și spre Mecca, spre „piatra neagră", un meteorit, poate chiar zeul Houbal, a cărui importanță era atât de mare încât a fost citat precum acel zeu prin excelență: Allah(Frattasio, 2006).

Din secolul VII, musulmanii cred într-un dumnezeu și anume Allah; în Mahomed, care este un profet trimis de Dumnezeu omenirii, și mai cred în Coran care este o colecție de revelații făcute de Dumnezeu lui Mahomed. Coranul conține cuvintele lui Dumnezeu într-un sens literar și se mai numește vorba lui Dumnezeu(kalam Alah). Există șase credințe elementare împărtășite de toți musulmanii:

1. Credința în Dumnezeu, singurul demn de venerație.

Credința în toți profeții și mesagerii (trimiși de Dumnezeu).

Credința în cărțile trimise de Dumnezeu.

Credința în îngeri.

Credința în ziua judecății(Oiyamah) și în înviere.

Credința în destin- crezul musulman: „Cred în Dumnezeu și în îngerii Săi; și în Scripturile Sale; și în Mesagerii Săi; și în Ziua de Apoi; și în Soartă, că Binele și Răul sunt de la Dumnezeu, și în înviere după moarte. Declar că nu există nimic demn de venerație în afară de Dumnezeu; și declar că Mahomed este Mesagerul Său".

Credințele musulmane și creștine au multe aspecte în comun. Deși este apropiată de creștinism prin credință, societatea musulmană este cu totul altfel prin morală:

Ceea ce se numește ipocrizie sau minciună în societatea creștină, în comportamentul arabilor, ține de bună creștere și pudoare; adevărul aparține doar lui Dumnezeu și deci omul se mișcă pe pământ într-o lume a conveniențelor în care „adevărul" nu are nici un rol; aici se afirmă că se află cea mai mare prăpastie psihologică dintre cele două societăți;

în creștinism, prima poruncă este de a-1 iubi pe Dumnezeu, iar a doua de a iubi aproapele, în timp ce în islamism prima poruncă este de a da mărturile credinței tale în Dumnezeu, iar cea de-a doua de a impune respectarea Coranului în sânul comunității. în timp ce cea de-a doua poruncă creștină conduce spre realizarea operelor de caritate, celei de-a doua porunci musulmane specialiștii îi dau două interpretări. Prima dintre ele ne conduce la ceea ce se află la originea a ceea ce numim noi „terorism" și are în vedere ,jihadul", termen care se traduce de obicei prin „război sfanț" dar care de fapt în limba arabă înseamnă „efort, luptă"; unii dintre musulmani sunt de părere că obligația ar consta în lupta împotriva necredincioșilor până la instaurarea regimului islamic în întreaga lume, de unde rezultă caracterul agresiv al religiei islamice. Ce-a de-a doua relevă faptul că este

17

vorba despre o mobilizare a colectivității pentru a rezista unei amenințări sau unei agresiuni exterioare;

Umilința imitată după Hristos, în credința creștină, nu există în credința islamică, unde, dimpotrivă, este preamărită puterea: ,Jslamul nu cunoaște slăbiciunea, supunerea, resemnarea și umilința pentru că Dumnezeu iubește creaturile puternice: lor le rezervă Raiul. Dumnezeu detestă ființele care se lasă oprimate și umilite, acestea vor suferii chinurile gheenei"";

Cel care se îndepărtează de la regulă trebuie s-o facă foarte discret potrivit preceptului: „Dacă păcătuiți, ascundeți-vă" pentru că Dumnezeu nu vede decât ceea ce vede comunitatea; se poate observa în acest caz imensa diferență față de morala creștină: pentru un creștin „păcatul mărturisit este pe jumătate iertat" în timp ce pentru un musulman „păcatul mărturisit nu mai poate fî iertat";

în societatea musulmană, potrivit Coranului, sunt prevăzute pedepse: legea talionului(ochi pentru ochi, dinte pentru dinte- Sura 2:178), cele o sută de lovituri de bici pentru perechea adulteră(XXIV, 2), tăierea mâinii hoțului(Sura 5: 38), moartea necredincioșilor (Sura 4: 89), de asemenea, solidaritatea se face numai în favoarea unui „frate" musulman.

Iudaismul împărtășeșete și el multe cu Islamul. în Coran Dumnezeu dezvăluie că musulmanii împărtășesc aceeași credință cu Oamenii Cărții și că ei le vor spune lor: „ Noi avem credință în ceea ce ni s-a transmis nouă și în ceea ce v-a fost transmis vouă. Dumnezeul nostru și Dumnezeul vostru sunt unul, și ne supunem Lui"(Coran, 29-46).

Toți aderenții adevărați ai acestor trei mari religii: cred în înviere, Rai și Iad și îngeri și cred că Dumnezeu a creat întregul univers din nimic și că numai El domină tot ceea ce există cu omnipotența lui; cred că Dumnezeu a creat omul și viețuitoarele într-un mod miraculos și că omul are un suflet dăruit de Dumnezeu; Dumnezeu ne-a creat viețile cu un destin sigur; pe lângă Iisus, Moise sau Mohamed, Dumnezeu a trimis mulți profeți cum ar fi Noah, Abraham, Isaac și Iosif de-a lungul istoriei. Faptul că musulmanii nu fac nici o distincție între profeți este relatat după cum urmează: Mesagerul crede în ceea ce i-a fost trimis de Stăpânul Său, și credincioșii cred la fel. Toți credem în Dumnezeu și îngerii lui și Cărțile Lui și Mesagerii Lui. Nu facem nici o diferențiere între nici unii din Mesagerii Lui. Ei spun: „Noi auzim și ascultăm. Iartă-ne Doamne. Tu ești sfârșitul călătoriei"(Coran, Verset 2: Sura 285). Rugăciunea musulmanului se face numai către Dumnezeu și nu către Mohamed sau alt Profet.

Islamul are o istorie a evenimentelor extinsă pe parcursul a cincisprezece secole de existență, cuprinzând areale continentale (în secolele VI-XIV a acoperit o treime din lumea cunoscută).

18

2.1.3 Șiiți și suniți

Termenii șiiți și suniți pot fi auziți frecvent la buletinele de știri referitoare la conflictele interne din Irak și în general cu referire la lumea musulmană. Religia influențează fiecare aspect al vieții musulmanului, iar înțelegerea diferențelor dintre șiiți și suniți este imprtantă pentru o mai bună înțelegere a lucrurilor care se petrec în Orientul Mijlociu. Musulmanii siniți constituie marea majoritate în comunitatea lumii islamice. Termenul „sunna" înseamnă „calea" sau „exemplul" și se referă la exemplul profetului Mahomed. Astfel toate grupările islamice consideră Sunna împreună cu Coranul, Sfintele Scripturi ale Islamismului, ca obligatorii. Deoarece înseamnă „calea" termenul „sunna" poate, de asemenea, să aibă scopul de a face distincția între musulmanii suniți și musulmanii șiiți, care urmează o cale alternativă.

In secolul VII, Mahomed a pus bazele religiei musulmane și a instaurat primul stat islamic cu capitala la Medina, oraș situat în vestul Arabiei Saudite de astăzi. La moartea sa au început luptele pentru putere, care au determinat o adevărată schismă în cadrul religiei islamice, în perioada imediat următoare, au apărut o serie de rivalități politice între șiiți și sunniți. Șiismul va cunoaște la rândul său sciziuni.

Suniții de astăzi, în număr de aproximativ 800 de milioane sunt partizanii lui Abu Bakr. Numele lor provine de la faptul că aderă la „ sunna", interpretarea Coranului transmisă prin tradiție orală. Se consideră că ei au o viziune mai liberală întrucât, în viziunea lor, urmașii Profetului Mahomed, califii trebuie să fie aleși nu numiți pe motive ereditare. împărțiți în patru școli sau rituri care se recunosc reciproc: malekismul, hanefismul, șafismul și nu în ultimul rând hanbalismul, suniții sunt cei care și astăzi respectă religia cum a lăsat-o Mahomed, Coranul și Sunna(culegere de texte) fiind cărțile sacre.

Șiiți, astăzi aproximativ 100 milioane sunt partizanii lui Aii și locuiesc cu precădere în Iran, sudul Irakului, Siria, Liban, India, Pakistan și Palestina. Ei recunosc drept conducători religioși pe imami.

La sfârșitul secolului XX câțiva lideri șiiți printre care și liderul politic iranian Ayatollah Khomeini, au sprijinit apropierea și solidaritatea cu gruparea sunnită. După moartea conducătorului suprem al Iranului, disensiunile între cele două părți au reapărut.De altfel acela a fost singurul și ultimul moment în care cele două grupări păreau deschise la dialog.

2.2 Jihadul – Principala cauză a terorismului?

In accepțiunea Președintelui Societății Islamice din America de Nord, dr. Siddîqî, Jihadul este unul dintre aspectele cel mai rău înțelese și deformate din Islam. Există, cu siguranță, numeroși musulmani care folosesc acest concept într-un sens lipsit de adevăr, îcercând să-și atingă scopurile politice stabilite, discreditând Islamul și comunitatea musulmană. Prin urmare, ce reprezintă Jihadul?

19

Conform „Dictionnaire Arabe- Francaise- Anglais (Paris, 1972), termenul Jihad își are originea în verbul „djahada", care înseamnă a fi harnic, a face efort, și în substantivul abstract juhd, prin care se desmnează în general efortul, încordarea de forțe pentru atingerea unui scop.Doar prin simpla consultare a surselor Islamului se poate vedea că jihad înseamnă „să depui efort, străduința pe calea lui Dumnezeu". Semnificația generală a noțiunii de „Jihad" este de „efort susținut spre un scop determinat". Jihad are mai multe sensuri, la bază fiind acela de „ a lupta, de a depune efort pe o cale dreaptă". încercând să simplificăm, putem spune că există Marele Jihad care reprezintă lupta cu tine însuți și Micul Jihad care implică cumva o luptă fizică, combativă.

Astfel, se poate considera că musulmanii înțeleg prin Jihad folosirea tuturor energiilor și resurselor pentru a obține favoarea lui Allah. Acesta este un proces continuu. în prima fază a acestui proces un musulman învață să-și controleze propriile sale dorințe și intenții rele. Acest Jihad este înăuntrul ființei și este baza Jihadului profund, adică aducerea dreptății și îndepărtarea răului din viață și din societate.

Noțiunea contemporană de Jihad este reinventată și personalizată după 11 septembrie 2001, într-un război al fundamentalităților islamici cu restul lumii(cu cei care nu se supun voinței lui Allah).

Percepția social-politică internațională, se materializează, într-o anumită măsură cu asocierea atacurilor teroriste și a teroristului sinucigaș din lumea islamică. Identificarea lumii islamice cu manifestările teroriste de pretutindeni este relativă. Consider că trebuie evitată o condamnare „in corpore" a comunității islamice pentru atacurile teroriste executate de membrii extremiști ai acesteia. De aceea se încearcă astăzi, din ce în ce mai mult, o disociere între Islam și atentatorii sinucigași, cu atât mai mult cu cât în Coran sinuciderea este interzisă. Eforturile de delimitare și chiar de dezicere oficială vin și din partea intelectualilor, liderilor și oamenilor importanți din lumea islamică, unul dintre cei mai importanți fiind Sheikh Mohamed Sayed Tantawi, imamul Institutului Al-Azhar din Cairo și înaltă autoritate a islamului sunnit.

în accepțiunea acestora, cei mai mulți dintre ei nu doresc decât răzbunare, și aici deja nu mai vorbim despre Islam despre ceea ce este permis sau interzis. Poate fi vorba despre un scop politic sau sete de răzbunare, orice altceva dar nu Islam. Să iei viața pe care Dumnezeu ți-a dat-o este un mare păcat, la fel cum și să iei, de asemenea, alte vieți este păcat.

Terorismul sinucigaș este un termen relativ nou, apărut pe plan internațional care nu are acoperire în dreptul internațional. Actul de naștere al terorismului sinucigaș modern este considerat atentatul sinucigaș cu un autocamion capcană comis de Hezbollah asupra Ambasadei SUA din Beirut, la 18 aprilie 1983. Fostul agent CIA, Robert Baer, martor ocular al evenimentului nota: „ în punctul zero al exploziei, clădirea de șapte etaje a ambasadei americane a fost smulsă pur și simplu din pământ, a rămas suspendată în aer câteva secunde- care au părut o eternitate- apoi s-a prăbușit într-o mare de cenușă, moloz și hârtii". O lună mai târziu, un elegant

20

Mercedes trecea de controlul bazei americane din Beirut și exploda, apreciindu-se că a fost cea mai mare deflagrație non-nucleară, de suprafață din istorie. Baza americană a înregistrat 241 morți și peste 100 răniți.

Kamikaze sau „vântul divin"

Povestea luptătorului sinucigaș nu este nicidecum nouă. Istoria este plină de morți eroice și de războinici care disprețuiau viața (și pe a lor și pe a celorlalți). Cel de-al Doilea Război Mondial a consacrat cuvântul kamikaze. Au fost aviatorii japonezi care se zdrobeau cu tot cu avion de portavioanele aliate. Dar au fost și infanteriștii ruși care se așezau cu grenadele la piept în calea tancurilor germane. Și luptătorii din Rezistență.(Stoianovici, 2004). Un exemplu istoric al transformării oamenilor prin intermediul educației în mașini de produs violență este și cel al oamenilor torpilă folosiți atât de germani cât și de japonezi în Al Doilea Război Mondial.(Poponete, 2005).

Kamikaze, respectiv jertfa de sine, a fost o aplicare modernă a codului Bushido al samurailor. In toamna anului 1944, amiralul Takjiro Onishi a trecut la punerea în practică a proiectului Ooka sau „Floare de cireș". In aprilie 1945, în lupta de la Okinawa peste 2000 de avioane japoneze au lovit flota americană distrugând mai mult de 300 de nave și ucigând peste 5000 de militari americani.

Mobilizarea piloților kamikaze, apreciată drept cea mai mare din istoria omenirii, este un cadru de referință și pentru lumea musulmană. Ultimele scrisori ale teroriștilor kamikaze către familiile lor, scrise cu puțin timp înainte de ultimul lor zbor, indică faptul că în timp ce unii îndeplineau actul suicidar cu entuziasm, alții îl privesc ca pe o datorie pe care trebuie să o îndeplinească. Sacrificiul de sine nu este o înfrângere, o pierdere, ci o alegere prin care mudjahid-ul liber cum nu a fost niciodată, arzând de dragoste, repurtează victoria.(Rauffer, 1987).

Descifrând psihologia kamikaze, inxplicabil rămâne atentatul comis de Nobil Belkacemi, un băiețel de 15 ani. Folosind o mașină-capcană, acesta a provocat pe 8 septembrie 2007, o explozie cu bombă în estul Algeriei, soldată cu 30 de morți. Familia nu era la curent cu implicarea lui în acțiuni teroriste. Mama și bunica au aflat vestea de la un reporter al cotidianului algerian Al- Chourouk, acceptând cu greu realitatea.

Femeile kamikaze. Un motiv pentru care femeile sunt folosite pe post de kamikaze este și acela, potrivit căruia, se pare că femeile atrag mai puțină suspiciune decât bărbații și pot evita măsurile de siguranță, mai ușor prefacându-se că sunt gravide, cu explozibilul în jurul taliei. Așa se poate explica și faptul că 15% din atacurile sinucigașe din Liban au fost conduse de către femei.

In aceste condiții, potrivit lui Stoianovici C. „nu putem să nu ne întrebăm: ce poate determina o femeie să-și pună o centură cu o încărcătură de dinamită pe care să o detoneze apoi

21

într-un loc aglomerat? Ce o poate face să privească în ochi câțiva copii-copii pe care ea n-o să-i aibă niciodată sau pe care tocmai se pregătește să-i părăsească- și… Să privească alte femei-femei la fel ca prietenele ei cu care se distra, stătea la taclale- și…Să privească bătrâni- la fel de bătrâni ca părinții care o așteaptă degeaba să se întoarcă acasă sau și mai bătrâni, la fel ca bunicii… bunica- și…și să declanșeze Iadul…Ce? Doar speranța că dincolo e Raiul? Un răspuns abrupt ar putea suna cam așaifemeia este mânată spre acest act de aceleași motive ca și bărbații".

Pe 9 aprilie 1985 o tânără șiită, San Mheidh, în vârstă de 16 ani, aflată la volanul unui autoturism încărcat cu exploziv, a intrat într-un punct de control al armatei israeliene, omorând doi soldați.

Pentru recrutarea femeilor kamikaze sunt folosite varii mijloace. Hanadi Darajat, o avocată palestiniană de 23 de ani, poate fi un exemplu. In luna octombrie 2003, într-un restaurant din Haifa, a comis un atentat sinucigaș soldat cu 20 de morți, pentru a răzbuna moartea fratelui și verișorului ei, împușcați în urmă cu patru luni în orașul Jenin de către armata isaeliană.

De altfel, povestea ei este un caz clasic(Stoianovici, 2004), un exemplu de manual de lucru pe care occidentalii îl înțeleg destul de greu: Cum se face că în rândurile fundamental iști lor apar atât de multe persoane educate, cu un trecut care ar putea fi caracterizat mai degrabă ca progresist?

„Hanadi provine dintr-o familie săracă. Părinții ei au fost nevoiți să-și părăsească localitatea natală în timpul războiului care a condus la formarea statului Israel. S-au refugiat în Jenin. Localitatea este practic încercuită de puncte militare de control, este practic izolată de restul Cisiordaniei, tancurile patrulează pe străzi, restricțiile de circulație sunt aproape permanente, nu mai există magazine…E imposibil să pleci, e aproape imposibil să trăiești. Jenin-orașul martirilor. Jenin- orașul în care moartea violentă face parte din cotidian și în care zidurile sunt acoperite cu sute de portrete ale celor care s-au sacrificat.

Tatăl lui Hanadi este invalid, suferă de hepatită cronică. Susținătorul material al familiei a fost fratele cel mare, Fardi. Fardi a fost până la vârsta de 23 de ani comerciant de legume și fructe. El a pus mâncare pe masa părinților săi, a celor cinci surori și a unui frate mai mic. Fardi…a fost. Până într-o zi de mai în care el și un văr de-al său au fost omorâți de un comando izraelian. Pentru militarii statului evreu a fost o victorie împotriva Jihadului Islamic. Mama lui Fardi susține că fiul ei nu făcea parte dintre militanți. Dar fotografiile lui și ale vărului său au apărut în postere cu martiri pe care Jihadul Islamic le afișează pe pereții Jeninului. Când Fardi a devenit trecut, Hanadi era în Iordania. Căuta cadouri pentru nunta fratelui său. Ea era cea care îi găsise mireasa, ea mijlocise primul moment de fericire deplină a familiei, ea trebuia să cumpere costumul de ginere… Revenită de urgență la Jenin, cu darurile în brațe, ea a fost cea care a identificat cadavrul la morgă.

22

Ce s-a întâmplat din mai și până acum nu prea se știe. Se știe doar că, noaptea, Handi a început să asculte casete cu versete din Coran. Dar vorbea în continuare despre biroul de avocatură pe care-1 va deschide și care va purta numele familiei.

In octombrie 2003, Handi se afla la Haifa, în vestitul restaurant Maxim's. Evreii se pregăteau să sărbătorească Yom Kippur. Restaurantul era plin de oameni veseli, femei și bărbați, copii și bătrâni. Și Hanadi. Era îmbrăcată și machiată în stil vestic, confundându-se perfect cu mulțimea care profita de zilele libere de sărbătoare. Și mama era bucuroasă: dimineață, când a plecat de acasă, i-a spus că se duce la lucru, că va încheia un contract din care va câștiga echivalentul a 500 de dolari- o mică avere pentru familia sărmană. Ora 14.45. în restaurant era aglomerație. Hanadi Taysser Darajat avea un „argument" puternic pentru „negocierea" care urmează: o centură cu de explozibil. Și nu are decât câteva clipe pentru a lua o decizie…"

Decizia luată de Hanadi a însemnat moartea a 19 civili și rănirea altor 30. Cel puțin 3 dintre morți au fost copii. Aceasta a fost pledoaria finală a doamnei avocat. Imaginea fiicei bătrânilor Darajat publicată în Vest a fost o perspectivă voit difuză a unui cap răsturnat pe podeaua plină de sânge și de resturi umane a unui restaurant. Ultima imagine difuzată de televiziuni le arabe a fost, conform tradiției, aceea a martirei Hanadi, machiată occidental, dar având în fundal steagul negru și auriu al Jihadului Islamic.

2.3 Islam versus terorism?

Analiza evoluției fenomenului la scară mondială relevă că începutul de mileniu trei a dus la o modificare radicală asupra componentelor „ecuației de securitate mondială", de un interes aparte fiind înțelegerea semnificațiilor ce-i revin accepțiunii „ terorism islamic".

Atacurile teroriste de la World Trade Center au creat o legătură puternică între Islam și terorism, Jihadul căpătând conotații nejustificate. Toți cei 19 teroriști care au deturnat avioanele în atacurile din 11 septembrie erau musulmani.

In acest context construcția unei imagini potrivit căreia Islamul dă naștere terorismului este ușor de înțeles. Am fi tentați să credem în această teorie, cu atât mai mult cu cât cele patru tipuri de pedepse(tăierea capului, crucificarea, mutilarea și exilul) aplicate celor care se opun islamului potrivit circumstațelor, alături de plata tributului, arată metodele folosite de musulmani pentru a-și impune religia, însă adevărul este departe de această accepție. Chiar dacă teroriștii au identități musulmane, teroarea pe care ei o perpetuează, nu poate fi etichetată ca teroare islamică(Harun Yahya, 2002). Creștinismul este o religie bazată pe dragoste care nu acceptă nici o violență. Acest lucru poate fi pus însă sub semnul întrebării doar prin reactualizarea unui moment istoric: „ Ei(cruciații) au omorât pe toți saracenii și turcii pe care i-au găsit,… fie femeie sau bărbat"(Francorum, 1962).

23

Un vast studiu realizat în lumea musulmană contrazice percepția Occidentului asupra Islamului(Vieru, 2008). Desfășurat timp de șase ani în 40 de țări musulmane din Africa, Asia, Europa și Orientul Mijlociu, studiul a fost demarat de Institutul Gallup, la scurt timp după atentatele de la 11 septembrie 2001, când președintele George Bush s-a întrbat retoric: „Pentru ce ne urăsc?". Și tot el a răspuns: „ Urăsc libertățile noastre, lbertatea religiei, libertatea cuvântului, libertatea de a vota, de a nu fi de acord unii cu alții".

Contrar acestei interpretări, cercetarea efectuată pe un eșantion reprezentativ din 1,3 miliarde de musulmani din lume aduce în atenție faptul că majoritatea acestora admiră Occidentul, pentru democrația sa, pentru libertățile sale și pentru progresele tehnologice. Dumnezeu nu le interzice dreptcredincioșilor să le facă bine necredincioșilor care nu au luptat împotriva musulmanilor și nu i-au alungat pe ei din căminelelor și să-i trateze pe ei cu dreptate, fiindcă Dumnezeu îi iubește pe cei drepți"(Traducerea sensurilor, 1998). „Allah nu vă oprește să faceți bine acelora care nu au luptat împotiva voastră, din pricina religiei, și nu v-au alungat din căminele voastre, ba din contră, să fiți foarte buni și drepți pentru că Allah îi iubește pe cei drepți."(Coran, Surat „al Mumtahina", 60:8); Luptați pe calea lui Allah împotriva acelora care se luptă cu voi, dar nu începeți voi lupta, căci Allah nu-i iubește pe cei care încep lupte"!( Surat al-Baqara, 2:190) Ceea ce nu le place musulmanilor este să li se impună cutumele occidentale, promiscuitatea, pornografia și indecența publică, fiind considerate periculoase pentru lumea islamică.

Islamul recunoaște dreptul fiecărui cetățean dintr-un stat islamic la a nu-i fi încălcată în mod necuvenit intimitatea vieții lui, Coranul fiind o dovadă în acest sens: „nu vă spionați unii pe alții"(Coran 49:12). „Nu intrați în alte case decât ale voastre decât dacă sunteți siguri de consimțământul ocupanților" (Coran, 24:27). „Inchinațivă lui Dumnezeu și nu asociați nimic cu el. Fiți buni cu părinții voștri și rudele voastre și cu orfanii și cu cei săraci, și cu vecinii ce vi se alătură și cu vecinii care nu sunt apropiați vouă și cu însoțitorii și cu călătorii și cu robii voștri. Dumnezeu nu iubește pe nimeni orgolios sau lăudăros".(Coran, 4:36)

Mesajul „Rezistenței Irakine"

Considerând numai aceste versete se poate aprecia că religia musulmană nu are nimic în comun cu extremismul și cu antiamericanismul.în susținerea faptului că Islamul nu are nimic în comun cu extremismul vine și mesajul „Rezistenței Irakiene" : „Oameni din toată lumea! Aceste cuvinte vă sunt adresate de cei care, încă din ziua invaziei au lupat pentru supraviețuire sub sancțiunile impuse de către regimurile criminale ale Marii Britanii și Statelor Unite. Suntem oameni simpli care aleg principiile în locul temerii. Am îndurat crime și pedepse pe care le considerăm adevăratele arme de distrugere a maselor. Ani și ani de agonie și disperare, în timp ce Națiunile Unite făceau comerț cu resursele noastre de petrol în numele stabilității și păcii lumii. Peste două milioane de persoane nevinovate au murit așteptând lumina de la capătul tunelului care s-a finalizat doar cu acupația țării și cu furtul resurselor noastre.

24

După crimele administrației SUA și ale Marii Britanii în Irak, ne-am ales viitorul. Viitorul fiecărei lupte de rezistență din istoria omenirii.

Este datoria noastră, ca de altfel și dreptul nostru să rezistăm împotriva ocupașiei forțelor străine, a căror națiuni vor fi responsabile moral și economic pentru ceea ce aleșii lor guvernamentali au distrus și furat de pe teritoriul nostru.

Noi nu am străbătut oceane și mări pentru a ocupa Marea Britanie și Statele Unite și nici nu suntem responsabili pentru evenimentele din 11 septembrie. Acestea sunt doar câteva dintre minciunile pe care acești criminali le prezintă pentru acoperirea adevăratelor planuri de a deține controlul reurselor energetice ale lumii, în ciuda dezvoltării Chinei și a unei Europe puternice unificate. Este o ironie a sorții faptul că iraqienii trebuie să se confrunte cu acest conflict uriaș, în plină expansiune în numele întregii lumi adormite.

Le mulțumin tuturor, inclusiv celor din Marea Britanie și Statele Unite care au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva acestui război și împotriva globalizării. De asemenea aducem mulțumiri Franței. Germaniei și altor state pentru poziția lor, care cel puțin până la acest moment au fost considerate înțelepte și echilibrate.

Astăzi facem din nou apel către voi.

Nu cerem armament sau forțe de luptă, pentru că avem destule. Vă cerem să alcătuiți un front comun împotriva războiului și sancțiunilor. Un front guvernat de înțelepciune și cunoaștere. Un front care va aduce reformă și ordine. Instituții noi care să le înlocuiască pe cele corupte, încetați utilizarea dolarului american, utilizați ca monedă euro sau alte cursuri valutare. Reduceți sau opriți consumul de produse provenite din Marea Britanie sau Statele Unite. Puneți punct Sionismului înainte ca acesta să distrugă lumea. Educați pe cei care se îndoiesc de natura reală a acestui conflict, precum și pe cei care, din năpasarea lor, nu cred că media este atât de importantă pe cât admit.

Ne dorim cât mai multe camere video pentru a arăta lumii adevărata lor înfrângere. Inamicul este pus pe fugă. Se tem de o mișcare de rezistență pe care nu o pot observa sau anticipa. Acum noi alegem unde, când și cum atacăm. Și dacă strămoșii noștri au adus prima scânteie a civilizației, noi vom redefini noțiunea de cucerire. Astăzi noi scriem un capitol nou în ceea ce privește arta războiului citadin, urban.

E bine să știți că ajutând poporul iraqian vă ajutați pe voi înșivă, pentru că ziua de mâine vă poate aduce distrugeri similare.

Acest conflict nu mai este considerat un război localizat. Astfel, putem spune că lumea va rămâne la nesfârșit prizoniera unei temeri continue, de care poporul american suferă în general. Ii vom țintui aici, în Irak, pentru a le epuiza resursele, efectivele de luptă și voința de a

25

lupta. îi vom nimici cu măsura cu care au furat si chiar mai mult. îi vom disloca, apoi vom pune capăt furtului resurselor de petrol, facându-le astfel planurile inutile.

Cu cât mai devreme se va înființa o mișcare , cu atât mai devreme va avea loc prăbușirea lor. Soldaților americani le adresam următoarele: „puteți alege sa luptați în mod tiranic cu noi. Abandonați armele si căutați refugiu în moscheele, bisericile si casele noastre. Va vom proteja. Si va vom scoate din Irak, asa cum am făcut cu mulți alții înaintea voastră. Mergeți la casele, familiile si cei dragi ai voștri. Nu este lupta voastră. Doar daca luptați pentru o cauza dreapta în Irak".

Lui George W. Bush îi adresam următoarele: „ Ne-ai cerut sa Mergem înainte_ si asa am făcut. Asa cum nu se aștepta nimeni. Ai alta provocare?"

2.4 Organizații si grupări teroriste din Orientul Apropiat si Mijlociu

Fig. 2.1- Atitudini radicale fata de Occident

Amploarea unor confruntări de diverse nuanțe, cu pregatere etnice si religioase, din unele state sau zone de conflict ale lumii, a generat în ultimii ani, numeroase acte de terorism, soldate cu un număr mare de victime si distrugeri materiale importante, precum si cu menținerea si dezvoltarea la noi dimensiuni a climatului de panica, provocat premeditat prin amenințare si intimidare (Pegulescu, 2008).

Proliferarea, în continuare, a terorismului din Orientul Apropiat si Mijlociu este reliefata, în mare măsura, si de numărul tot mai mare de grupări si organizații teroriste ce au acționat si încă mai acționează pe plan mondial precum:

4- Armata lui Mohammed

Jais-E-Mohhamed este o grupare islamista cu baza în Pakistan, care s-a extins rapid din punct de vedere al numărului de membrii si capacității de acțiune, odată cu anunțul făcut de liderul fostei grupări ultra-fundamentaliste Harakat-ul- Ansar, de înființare a politic, se aliniază politicii radicale pro-talibane promovate de Jamiat-i Ulema-i Islam. Localizarea si aria de operațiuni cuprind baze în Peshawar si Muzaffarabad, însă membrii grupării acționează în principal în Kashmir.

26

i- Jihadul Islamic Egiptean

Activ încă de la începutul anilor 70, Jihadul Islamic Egiptean colaborează strâns cu organizația lui Osama bin Laden. Scopurile principale sunt înlăturarea guvernului egiptean și înlocuirea lui cu un stat islamic, precum și atentatele împotriva intereselor americane și israeliene din Egipt și de peste hotare. Jihadul Islamic Egiptean este responsabil pentru asasinarea, în președintelui egiptean Anwar-el- Sadat. Acționează mai ales în zona Cairo. Deține o rețea în afara Egiptului, inclusiv în Yemen, Afganistan, Pakistan, Sudan, Libia.

i- Gruparea Armată Islamică

în anul 1992, GIA a luat ființă prin desprinderea din Armata Islamică a Salvării. Localizarea geografică a organizației indică Algeria, Franța, Belgia și Marea Britanic Urmărește răsturnarea regimului algerian laic și instaurarea statului islamic.

£ Gama'A Al-Islamiyya(Gruparea Islamică, GI)

Gruparea a apărut în anii '70 mai mult ca un fenomen decât ca o grupare organizată, în special în închisorile egiptene, iar mai târziu, în unele universități. Fenomenul a fost influențat în principal de ideologia militară a lui Sayyid Qutb-executat în anul 1966- care a deschis drumul pentru înființarea multor ramuri islamice militante în Egipt și lumea arabă.

£ Harakat-ul Hujahidin( HUM)

Oficial cunoscut sub numele Harakat ul-Ansar, HUM este un grup militant islamic cu baza în Pakistan, care acționează în special în Kashmir. La origine a fost o grupare care luptă în Afganistan împotriva ocupației sovietice, însă a devenit o rețea internațională de luptători pentru cauza islamică, rețea răspândită în întreaga lume. Cartierul general se află în Raiwid, Punjab, unde se țin conferințele anuale.

4- Organizația Mujahedin-E-Khalk

Denumită și Armata de Eliberare Națională din Iran a luat ființă în 1960 ca mișcare armată islamică oponentă șahului Mohammad Reza Pahlavi, prin lupta de gherilă forțând înlăturarea de la putere a acestuia. In prezent numără câteva mii de membrii stabiliți în Irak și are o structură externă care îi asigură suportul acțiunilor.

4- Frontul de Eliberare a Palestinei (PLF)

Este o organizație palestiniană care este localizată și acționează în Liban. A fost înființată în aprilie 1977, ca rezultat al separării de Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei. PLF a stabilit o strategie a luptei armate împotriva Israelului, în special prin atacuri teroriste de-a lungul graniței libaneze.

27

i- Organizația Kahane Chai- Israel

Obiectivul major al organizației îl reprezintă refacerea statului Israel conform preceptelor biblice. în Israel organizația desfășoară ample manifestări de protest împotriva guvernului, acțiuni de hărțuire și amenințare a palestinienilor în Hebron iși în West Bank.

£ Al Fatah- Consiliul Revoluționar (Abu Nidal)

Este o organizație palestiniană cunoscută mai bine sub denumirea de Organizația Abu Nidal, condusă de către Sabri al- Bana(Abu Nidal) și fondată în 1974, ca o consecință a desprinderii lui Abu Nidal din Organizația Fatah. Abu Nidal a fost considerată cea mai activă și mai periculoasă organizație teroristă palestiniană, care a făcut numeroase victime în anii 80. Mai este cunoscută și sub numele de Consiliul Revoluționar Arab.

Gruparea ar numeroase birouri în Siria, Yemen, Iran, Sudan și Liban. Ea este considerată una dintre cele mai viabile organizații teroriste din punct de vedere economic. Se estimează că în afara sumelor de bani primite de Ia statele susținătoare obține venituri din estorcări de bani și din propria rețea de afaceri și organizații de acoperire.

2.5 Concluzii.

Faptul că Islamul este implicat în activități teroriste nu ne îndeamnă să credem că această religie este pro-teroristă. Nici o religie din lume, deci nici Islamul, nu propovăduiește terorismul și nu încurajează pe cineva să omoare oameni nevinovați.

Uciderea unei persoane echivalează cu uciderea lumii întregi, iar salvarea vieții unei persoane valorează cât salvarea întregii umanități. Ca dovezi pentru cele afirmate avem cele două surse de bază ale Islamului și anume Coranul și Sunnah(tradiția profetului). Se observă clar din Coran și Sunnah faptul că aceste acțiuni inumane sunt în contradicție cu învățăturile Islamului(Cherim Engin, 2007). „…cel care ucide un suflet nevinovat de uciderea altui suflet sau de o altă stricăciune pe pământ,este ca și când i-ar ucide pe toți oamenii, iar cel care lasă în viață un suflet este ca și cum i-ar lăsa în viață pe toți oamenii…" (Coran, Surat „al- Maida", 5:32).

Terorismul nu aparține nici unei religii fie creștină, iudaică sau islamică ci este produsul unui nucleu de extremiști aflați în imposibilitatea de a-și atinge obiectivele în mod pașnic și democratic, în timp ce jihadul este parte din viața fiecărui credincios. în circumstanțele actuale este nevoie de o delimitare a sintagmei de terorism islamic de termenul Jihad, întrucât se pot crea confuzii majore cu consecințe din cele mai neplăcute și în plan ideologic și în cel al relațiilor internaționale. Islamul nu trebuie asociat cu terorismul sinucigaș iar sintagma de terorism islamic trebuie înlocuită cu cea de terorism care invocă în mod abuziv islamul.

28

CAPITOLUL 3.

CRIZA DE MODERNITATE A LUMII ARABO-ISL AMICE

3.1 Introducere

Se vorbește foarte mult astăzi, în lumea occidentală, mai degrabă decât în lumea arabo-islamică, despre o criză de modernitate care ar străbate de la un cap la altul teritoriile aflate sub sceptrul religiei islamice. Modernitatea, în înțelesul ei comun, occidental, este o noțiune asociată, de cele mai multe ori, în mediile islamice, cu felul de viață occidental, cu laicitatea structurilor sociale occidentale. Desigur, există tipuri de modernitate sau manifestări ale acesteia în diferite contexte, iar perceperea în bloc a acestei noțiuni este, așa cum vom vedea, în detrimentul bunei percepții a fenomenului modernității în spațiul arabo-islamic.

De-a lungul timpului s-au manifestat trei atitudini față de modernitate.

4- Respingerea modernității

Un prim grup a respins și respinge ideile promovate de modernitate, asociindu-le cu occidentalizarea, cu teama de pierdere a identității. Această teamă a musulmanilor provine din opoziția absolută dintre concepțiile fundamentale dintre cele două lumi. In lumea orientală individul este literalmente „absorbit" de familie, iar într-un sens mai larg de comunitate. Occidentul nu dorește să vadă decât individul. Pentru toți musulmanii, sfera privatului se supune regulilor societății de clan, statutul de credincios impunând apartenența la comunitate.

Musulmanii se consideră din toate punctele de vedere , superiori occidentalilor. Nevroza a apărut în momentul când Islamul s-a lovit de suprioritatea tehnico-militară a Apusului. Din perspectiva lor, numai Satan putea face să triumfe Occidentul materialist și ateu. Așa se explică imesnsa speranță adusă în lumea musulmană de Khomeini, în 1979. Islamul nu se mai pleca în fața Occidentului, ci se afirma cu violență. După același tipar putea fi intepretată larga susținere obținută de Saddam Hussein din partea din partea opiniei publice musulmane, cu ocazia războiului din Golf, cât și în evenimentele care au condus la criza din 2003.

Dar refuzul modernității poate avea și manifestări non-violente, după cum demonstrază cazul wahhabismului, dezvoltat în Arabia Saudită. Această mișcare integristă, apărută încă din secolul al XVIII-lea, denunță orice inovație adusă Islamului prin sursele secundare ale dreptului și cere întoarcerea la fundamentele deșertului.

29

4» Valori tradiționale și modernitate

Un alt grup combină ideile modernității cu valorile tradiționale, propunând o reconcilere a islamului cu modernitatea și știința. Inițiatorii acestui curent reformist sunt Jamal al-Din al Afghani, Muhhamad Abdouh Rashid Rida, Fadil ben Ashur, Ben Badis și Allal al Fasi. Din perspectiva lor, Islamul este tolerant și rațional; nu e ostil progresului și acceptă inovațiile tehince ale Occidentului.

i- Modernitate și occidentali/are

Cea de-a treia abordare acceptă pe deplin asocierea modernizării cu occidentalizarea, promovând excluderea factorului religios din viața politică. Primul demers în acest sens 1-a făcut Kemal Ataturk în Turcia. Se mai pot da ca exemple Iranul- în timpul șahului, Tunisia- pe timpul conducerii lui Habib Bourguiba sau regimurile ba' athiste din Irak și Siria, bazate pe o ideologie naționalistă nereligioasă. Totuși ultimele două nu au mers niciodată până la declararea fățișă a secularismului.

Modernitatea unei societăți nu se manifestă excluv în gradul ei de dezvoltare economică, deși acesta poate fi un bun indiciu, ci are mai multe paliere de evoluție, dintre care cel mental, mi se pare a fi vital, atunci când asociem modernitatea spațiului musulman. Este cunoscut faptul că modernizarea societății arabo-musulmane începe pe la mijlocul secolului al XVIII-lea și este datorată, în parte primelor contacte pe care creștinii maroniți din Liban le au, prin intermediul misionarilor catolici, dar și al companiilor de teatru ambulant venite din Franța și Italia, cu spațiul Europei Luminilor, dar mai ales cu spiritul acesteia. Descoperirea spirituală a Europei are ecouri profunde care nu rămân la nivelul comunităților creștine din Liban și Siria, ci cuprind încet cercurile intelectualității musulmane și creștine deopotrivă, care intră în contact cu filozofia Luminilor, mai apoi cu marea zvârcolire a naționalismul european producător de națiuni și distrugător de imperii.

Trezirea arabilor aflați sub dominația Imperiul Otoman coincide cu trezirea popoarelor balcanice aflate sub turci, proces intens de renaștere și formare a unor noi entități, pe fondul unor frământări însuflețite de ideile revoluției franceze și susținute pe teren de conștientizarea tot mai acută a dezmembrării marelui imperiu. Politica de turcizare dusă de sultanul Abdel Hamid al II-lea, dublată de procesul de afirmare națională al popoarelor din Balcani și a limbilor lor naționale, determină un răspuns din partea elitelor intelectuale arabe, răspuns care rezidă din revitalizarea limbii arabe literare, promovată de o serie de societăți care sunt înființate în provinciile arabe ale Imperiului Otoman. In momentul la care ne referim, limba arabă reprezintă legătura care-i unește laolaltă pe musulmanii și creștinii arabi din Siria și Liban în eforturile comune de a obține recunoașterea identității lor. Araba este utilizată nu numai de musulmani

30

pentru definirea unei identități proprii, ci și de creștini care nu uită să menționeze că limba arabă a existat înaintea revelației coranice.

Sub forme diferite, provinciile arabe din Imperiul otoman au cunoscut aceleași fenomene sociale de destrămare care sunt în același timp și culturale și politice, adică, într-un cuvânt, de identitate. Modernitatea și asumarea formelor acesteia va produce, în sânul societății arabo-musulmane, reacții de răspuns dintre cele mai diverse. Din păcate pentru parcursul modernității în lumea arabo-musulmană, aceasta a pătruns în spațiul la care ne referim, nu numai pe calea influențelor culturale și de civilizație, ci a rămas legată de procesul de colonizare, care a marcat în rău relațiile dintre Occidentul european și lumea musulmană. In percepția comună a societățiilor musulmane, modernitatea și spiritul său îi caracterizează pe coloniști, a căror prezență în țările colonizate nu a lăsat întotdeauna o amintire plăcută care să se dorească a fi prelungită sau imitată.

Impresia tot mai acută ca modernitatea și toate structurile pe care le propune, și o să menționez aici în mod special, laicitatea, este un fel de scenariu scris în Occident și în care musulmanii trebuie să joace un rol anume, se numără printre explicațiile cvasi-eșecului implementării unor forme cu fond occidental în acest spațiu. Primul contact, pentru marea majoritate a musulmanilor, cu Occidentul se întâmplă în momentul cuceririi acestor teritorii de către marile puteri ale vremi, Anglia, Franța și, pe alocuri, Italia. Ideea însăși de a prelua un model care este cel al ocupantului, acel ocupant care obișnuia în Egipt, de pildă, să folosească carabina în relațiile cu indigenii, în locul oricărei alte metode, este respinsă în bloc.

Procesul de occidentalizare a islamului, început cu cel puțin două sute de ani în urmă, are două consecințe majore: una pozitivă, care înseamnă iluminarea elitelor care au încercat reformarea islamului; și, o alta negativă, „efectul pervers al contactului cu Occidentul", cum îl adesea specialiștii, care constă din accentuarea sectarismului religios în sânul societăților musulmane. Concluzia directă și frapantă, într-o primă analiză este că fundamentalismui islamic este produsul modernității occidentale. Sigur, linia de explicație pornește din perioada colonială, percepută ca o mare dezamăgire pentru aceia dintre musulmani care credeau în binefacerile modernității de tip european, și continuă cu perioada războiului rece, cu exemplele saudit, paskistanez și afghan, unde mobilizarea elementelor islamiste a fost benefică luptei cu dușmanul sovietic și prozelitismul activ practicat de acesta.

Reformarea islamului din interior, printr-o reanalizare și reconsiderare a atitudinii față de textele fundamentale care normează viața civică și socială și adaptarea acestora la ritmul modernității, a reprezentat obiectivul principal al curentului reformist, nahda, în arabă, care animă viața elitelor începând din a doua jumătate a secolului XIX și mergând până la cel de-al doilea război mondial. Cele două orientări care s-au conturat în cadrul renașterii arabe, una mergând spre adoptarea sistemului laic în guvernarea statului, cealaltă văzând în laicizarea statului musulman, pierderea identității, au realizat, fiecare în felul ei, necesitatea modernizării islamului, înțeles ca realitate religioasă, dar și socială. De fapt, și asta este una dintre problemele importante pe care trebuie să le avem în vedere atunci când discutăm despre islam, ceea ce se numește în mod obișnuit -islam- nu reprezintă numai religia, ci un întreg conglomerat care include viața socială, culturală, uneori, chiar și politică, și vorbim aici de monarhiile arabe. Pretenția de a separa religia de viața politică, așa cum cer principiile laicității occidentale, nu este înțeleasă, în primul rând, apoi refuzată. Există, așadar, o lipsă de pertinență prin care se caracterizează dezbaterile referitoare la incapacitatea islamului de a separa temporalul de spiritual, cauză a eșecului încercărilor sale de a se moderniza. încă de la începuturi, societatea islamică a fost concepută ca un tot unitar, unde dimensiunea religioasă nu a fost niciodată bine conturată, și mă refer în primul rând la lipsa ierarhiilor clericale în islam (în islamul majoritar, sunnit). Califul a purtat întotdeauna titlul de „prinț al credincioșilor", însă factorul religios nu s-a manisfestat în ipostaze politice, spre deosebire de cazul bisericii catolice. Religia, în islam, este componentă a vieții civile, pentru că acesta este domeniul în care s-a manifestat de-a lungul vremurilor, de aceea e lipsit de sens să pretindem islamului să separe temporalul de spiritual. Acest lucru i-ar fi imposibil, întrucât spiritualul nu s-a amestecat cu puterea politică în întreaga și lunga istorie a islamului.

Desigur, altfel stau lucrurile în zilele noastre, cu partidele și mișcările islamice care au fost asociate la guvernare de către actualele regimuri politice din lumea arabo-musulmană, din motive care se numesc, cel mai adesea „criză de legitimitate". Atragerea factorului religios, care se bucură de puternică susținere populară, și scoaterea acestuia din zona civilă de acțiune, urmată de instituționalizarea religiei este, trebuie s-a spunem, un efect al contactului cu modernitatea de tip occidental. Să nu căutăm prea departe exemple: anomalia care s-a întâmplat în Iranul șahilor,

32

în 1979, prin instituirea unei ciudate forme de republică (o republică islamică), ca urmare a contopirii absolut halucinante între două concepte de proveniență și interpretare diferite; se întâmplă încă și în alte state arabe, unde regimuri disperate își atrag de partea lor facțiuni religioase, până nu demult, marginalizate și ostracizate; a se vedea cazul Egiptului, dar și Tunisia sau regatul Marocului, precum și cel Hashemit.

3.2 Arabitate și islam, două concepte aflate într-un raport de involuție / evoluție în spațiul arab în ultima jumătate de secol.

Pentru o mai bună înțelegere a cadrului politic actual din țările arabe, credem că este necesară o scurtă analiză a celor două curente care se află în opoziție, disputându-și dreptul de a guverna. Amintim că lipsa bunei guvernări este identificată de ultimul Raport pentru Dezvoltare al Națiunilor Unite ca fiind una dintre cauzele principale a situației nedemocratice din spațiul arab. Cei doi termeni, arabitate și islam, sunt, înainte de toate, două categorii identitare reprezentative în lumea arabo-musulmană. Sunt două concepte în jurul cărora s-au format identități și care continuă să polarizeze atenția în procesul de revendicare a apartenenței la o anumită formă de identitate.

Analiza celor două vocabule, arabitate și islam presupune, în fapt, analizarea a două grile mentale diferite pe baza cărora se structurează în lumea arabă două sisteme de gândire politico-socială diferite, opuse chiar. Cei doi termeni, corespunzători unor realități diferite, antrenează în evoluția lor o serie întreagă de concepte care sunt încadrabile în două categorii bine delimitate.

Arabitatea este un curent cunoscut în istoria arabilor încă din secole VIII – IX , când contactul cu civilizația persană și pretențiile perșilor la supremația în Califat justificate în primul rând de evidenta lor superioritate culturală și de civilizație la acea dată, declanșează o reacție -răspuns din partea arabilor, un fel de naționalism avânt la lettre, o accentuare, mai degrabă, a componentei etnice. Arabitatea, faptul de a fi arab, de a aparține comunității arabe, al-umma al-arabiyia, a căpătat noi valențe, plasându-se într-un context menit să-i diferențieze pe arabi de restul lumii musulmane sau, mai bine spus, în interiorul lumii musulmane.

33

în perioada modernă, arabitatea și islamul s-au asociat celor două curente care structurează politic guvernarea în țările arabe; arabitatatea fiind asociată, cel mai adesea, cu alte două concepte, laicitate ajjUJc ( care trimite la bazele științifice ale organizării sociale) și secularism <jjp* (aducerea în profan a organizării sociale). Laicitatea prezintă diferențe de formă și de percepție de la o țară la alta. Laicitatea nu are nici aceeași valoare, nici aceeași semnificație care se poate generaliza la întreg spațiul arab, ea fiind un fenomen aflat în strânsă legătură cu modernizarea societăților.

Cei care se preocupă de spațiul arab și de problema compatibilității între sistemele arabe, laice fie ele sau structurate pe baze religioase, și valorile democratice, disting în lumea arabă diferențe între noțiunile de laicitate și secularism, care, utilizate cel mai adesea într-o relație de sinonimie, acoperă în acest spațiu realități diferite. Secularismul desemnează tendința de desacralizare a unui vast câmp de activități între care și organizarea socială. Secularizarea unei societăți impune o reamenajare a spațiului public în concordanță cu valorile emancipării politice și ale libertății, precum se întâlnește în cazul modelului britanic. In cazul laicizării asociată mai degrabă modelului francez, lupta pentru emancipare politică și socială nu poate fi disociată de lupta împotriva dominației ideologiei religioase.

în lumea arabă, care nu se pretează unei analize de ansamblu, ci unui studiu care să ia în seamă societățile arabe fiecare în parte, disocierea între cele două vocabule, laicizare și secularism, este mai bine conturată. Din cel puțin două motive: primul este legat de însuși procesul de modernizare al țărilor arabe care se manifestă, cel puțin în prima sa fază, sub forma luptei împotriva ocupației coloniale. în această luptă, solidaritatea religioasă a reprezentat factorul esențial de unitate socială. Religia a ieșit din această luptă mai puternică, căpătând în plus și o dimensiune geopolitică, religia a încetat să mai fie un simplu cult, ea a devenit un suport identitar. Criticile actuale nu vizează niciodată religia islamică în sine, ci falsele interpretări care îi sunt date.

Al doilea aspect care explică de ce societățile arabe pot fi calificate mai degrabă prin termenul „secularism" decât prin laicitate este că apelul la modernizare a societăților arabe a venit în primul rând de la ulemale (învățați musulmani, doctori în științele islamului care nu văd posibil proiectul de renaștere a societăților arabe altfel decât printr-o înnoire venită din interior și susținută de islam), inițiatorii curentului modern, de renaștere a societății arabe.

34

De altfel, a devenit o tradiție în lumea arabă în ultima jumătate de secol ca musulmanii moderniști să fie aliații privilegiați ai statului în procesul de guvernare. Rolul lor este dublu: în primul rând, statul se bazează pe ei pentru anihilarea conservatorilor musulmani și a mișcărilor extremiste, iar în al doilea rând, folosesc puterii politice seculare oferindu-i un plus de legitimitate, în condițiile în care multe regimuri de orientare laică în lumea arabă suferă de lipsă de legitimitate și popularitate scăzută. Gruparea Fraților Musulmani, în Egipt, deși interzisă și nerecunoscută oficial, pare să fi făcut un pact cu puterea care i-a permis, la ultimele alegeri legislative, pătrunderea în parlament. Observăm „buna purtare" a regimului față de Gruparea Fraților Musulmani prin comparație cu destinul principalului partid laic de opoziție, Al-Ghadd, al cărui lider Ayman Nur, a primit o pedeapsă de cinci ani de închisoare, acuzat fiind de diferite nereguli pe care le-ar fi săvârșit la momentul înscrierii partidului său în cursa electorală.

Un alt exemplu este Regatul Marocului al cărui rege finanțează opoziția musulmanilor moderați pe care îi încurajează în detrimentul mișcărilor fundamentaliste. Desigur, lista exemplelor nu se poate sfârși tară cazul Regatului Hașemit al Iordaniei care are islamiști asociați la guvernare.

Religia nu poate fi exclusă în momentul în care se face o analiză a modernității

arabe, mai ales, după ce naționalismul arab și pan-arab, care și-a avut perioada de glorie în anii 60-70 ai secolului trecut, a eșuat lamentabil în atingerea idealurilor propuse. în conștiința maselor arabe, naționalismul este legat de eșecul arabilor în chestiunea palestiniană, culminând cu înfrângerea marelui liber arab Gamal Abdel Nasser și recunoașterea, mai apoi, a statului Israel de către succesorul acestuia, Anwar Sadat. Eșecul în chestiunea palestiniană, devenită pentru naționaliștii panarabi un punt de reper permanent al doctrinei acestora, a determinat o turnură în orientările politice dominante din țările arabe. Mă refer la întoarcerea către spectrul religios al scenei politice, într-o evidentă nevoie de un alt reper care să aibă forță de reprezentativitate în mentalul colectiv, cel al străzii.

Raportul dintre religie și modernitate se prezintă diferit în diferite zone ale spațiului arab. Astfel, în societățile din Orientul Apropiat unde modernitatea culturală cunoscută sub numele de Nahda (Renașterea arabă) începe înaintea ocupației coloniale (dar nu fără a suferi influențele modernității occidentale), raportul dintre religie și identitatea politică este mai slab. In aceste societăți, arabitatea, concept în întregime laic, ocupă un teritoriu semnificativ.

35

în țările Golfului, unde modernitatea are un caracter pur tehnic, religia rămâne forța dominantă în societate. Este elocvent modelul saudit unde rigorismul wahhabit este religie de stat, dar și normă socială. Țările Golfului, fie că vorbim de Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Qatar sau Oman, se numără printre aliații importanți, să-i numim strategici, ai Statelor Unite în Orient, care au sprijinit intervenția Washingtonului în Afganistan. Dorința Statelor Unite de a transforma Marele Orient Mijlociu într-o zonă de democrație și securitate se dovedește a fi o misiune dificilă a cărei rezolvare nu rezidă în a fi impusă din exterior. In cazul irakian, organizarea de alegeri libere nu a garantat democratizarea societății, ca să aducem în discuție cea mai recentă evoluție. De asemenea, societatea palestiniană nu a devenit mai democratică după câștigarea alegerilor, libere și corecte (conform observatorilor internaționali), de către gruparea islamistă Hamas. Se pare că libertatea de a alege nu a garantat nici în cazul Republicii Islamice Iran, venirea la putere a unui președinte mai democratic. Aceste trei cazuri au demonstrat, cum observă și Ignacio Ramonet, că organizarea de alegeri libere nu este suficientă pentru a garanta instalarea democrației într-o societate. Urmând, aceeași paradigmă, a fi laic nu înseamnă, în lumea arabă, a fi și democratic (a se vedea cazurile Egiptului, Siriei, Tunisiei, Irakului, până nu demult.), deși foarte mulți lideri occidentali s-au așezat în spatele acestei idei, pentru a-și justifica susținerea pentru dictaturile laice din Orient. De asemenea, este la fel de fals să credem că toți democrații sau liberalii islamului sunt în mod necesar laici. Ei nu se revendică de la realități care nu sunt propri islamului, ci găsesc în istoria mai îndepărtată sau mai recentă a islamului acele curente reformiste, de orientare liberală care propun variante și rețete interne de modernizare. Există în islam modele liberale care îmbină religia cu felul rațional de a înțelege lucrurile, mu'ataziliții, fiind un exemplu, sau reformiștii sfârșitului de XIX și început de XX. Este șocantă pentru percepția comună occidentală asupra islamului să vorbești despre islam liberal. La fel de bizar poată să pară și discursul despre pluralismul islamic, justificat totuși, din punct de vedere istoric. Islamul este pluralist, prin însăși natura sa constitutivă; primul argument, în susținerea acestei afirmații, este felul în care religia islamică se raportează la profeții celorlalte religii, recunoscându-le misiunea și înglobându-i în propria realitate religioasă. Pornind de la acesta viziune cuprinzătoare, la care se adaugă atitudinea islamului față de nemusulmanii trăitori în dar al-islam (teritoriile islamului), acum, ca și în istorie, ajungem la a avea o imagine apropiată de ceea ce se înțelege, în accepțiunea comună, prin pluralism, bine exemplicat în islam, atât etnic, cât și religios.

36

Religia și politicul se află astăzi în lumea arabă într-un fel de compromis întreținut cu acordul ambelor părți. Mișcarea islamică fundamentalistă, în vizibilă evoluție în zilele noastre, ca urmare a eșecului sistemului politic propus de actualele guverne și care respinge orice formă de laicitate, amenințând toate eforturile de modernizare de până acum, nu reprezintă manifestarea unei continuități ideologice în istoria islamului. Dimpotrivă, reprezintă o ruptură recentă în istoria acestuia. Acest integrism nu are sprijin nici în dogma islamică, cu atât mai puțin în islamul reformator și moderat, care pare să fie, în ultima perioadă, un posibil partener de dialog în societățile arabe.

Islamismul încarnează respingerea de către masele largi a unui model eșuat de modernizare a societății; este orientarea spre o altă opțiune. Să fie această reîntoarcere spre religios o tendință generalizată care caracterizează Occidentul și Orientul deopotrivă? Să fie o confirmare a predicției lui Malraux ? O reorganizare a lumii în jurul celor trei religii monoteiste grupate, de data această, în formula iudeo-creștinism versus islam? Rădăcinile iudeo-creștine ale laicității occidentale moderne, sunt de părere tot mai mulți specialiști (printre ei și Georges Corm), după renunțarea la pluralismul sistemului de gândire greco-roman pe care se clădise Renașterea, exclud din ecuație cel de-al treilea mare monoteism, islamul. Se vorbește, de asemenea, despre o falsă laicitate a Occidentului, în care întrezărește prezența inconștientului religios, care nu a dispărut o dată cu naționalismul modern, ci a suportat o transmutare a epicentrului său, dinspre biserică, înțeleasă ca și comunitate a credincioșilor, către comunitatea etnică sau națională.

Tindem să credem, totuși, că relațiile care se stabilesc între cele două lumi nu se pot explica numai prin grila de interpretare conflictuală, având ca punct de plecare religia. Așa cum am încercat să arătăm, trebuie luate în considerare și alte aspecte, mai ales atunci când discuția merge spre capacitatea țărilor arabe de a se democratiza, de a adopta un sistem de organizare care le este străin și ca stuctură și ca mentalitate. întrebarea care frământă mediile intelectuale occidentale se referă la capacitatea acestor societăți de a-și apropria un sistem pe care Europa 1-a construit timp de secole și pe care 1-a secretat din propria-i cultură. Este islamul capabil să creeze un sistem propriu de renaștere, dincolo de intențiile occidentale? Răspunsul ar putea fi afrmativ, însă nu în condițiile politice în care evoluează țările arabe în zilele noastre. Reformarea din interior trebuie să se bazeze pe o societate civilă bine dezvoltată care să susțină efortul social uriaș.

37

3.3 Islamul în Occident.

Situația islamului aflat în minoritate, mă refer la cel din afara a ceea ce musulmanii numesc dar al-islam (casa islamului sau teritoriile islamului) este diferită din cel puțin un motiv, acela al necesității de adaptare la caracteristicile societăților occidentale. în acest caz, dominante sunt două direcții: fie integrarea în societatea respectivă, prin recunoașterea tuturor componentelor acesteia, cum s-a încercat în Franța, fie alegerea unui fel de viața în interiorul comunităților musulmane, așa cum se vede în Marea Britanic

Linia care separă Occidentul modern de Orientul arhaic și fabulos, este bine întreținută de mediile occidentale și pentru că această imagine – tandem este prea convenabilă ca să se poată renunța la ea; servește ca explicații în prea multe cazuri, pentru a putea fi lăsată de-o parte, fără remușcări. Din păcate, cred toți mai mulți observatori ai fenomenului, Orientul își are bună parte din vină în acest joc, prin felul patetic în care răspunde la provocările Occidentului.

Cum întreține Occidentul această linie de demarcație clară între el și lumea orientală? Să facem o scurtă incursiune în preocupările orientaliștilor occidentali (preluând aici o temă lansată în urmă cu câțiva ani de Edward Said în „Orientalism"); ce-i preocupă predominant pe aceștia? care sunt cele mai frecvente teme asupra cărora se apleacă ei cu insistență? Dacă privim în rafturile librăriilor din marile capitale occidentale, vom fi surprinși să găsim înșirate zeci de volume ale căror titluri cuprind cuvinte ca „terorism", „integrism", „mișcări islamiste" etc.

în momentul de față, interesul mediilor culte occidentale merge în întregime către explicarea fenomenului universal al terorismului islamic. Este singurul subiect care interesează editurile conștiente de valoarea de piață a unei astfel de cărți.

însă, în lumea arabo-musulmană, există și altfel de realități în afara fenomenului marginal al fundamentalismului și integrismului religios. Există intelectuali de seamă, cu preocupări dintre cele mai demne de interes, iar autorul oferă exemplul sirianului Muhammad Shahrur care a propus o noua interpretare a textului coranic, folosindu-se de mijloacele moderne ale lingvisticii, plasând în acest fel, conceptele vehiculate de Coran în contextul lor istoric, mult diferit de cel în care trăim noi astăzi. Cartea lui Shahrur s-a bucurat de un imens succes în lumea arabă, însă ea a

38

rămas total necunoscută în Vest, ignorată, crede autorul, intenționat, de către traducători și cei care gestionează piața traducerilor. Nu se putea spune în Occident că în lumea arabă se discută deschis despre textul coranic sau că se face exegeză pe un astfel de text, despre care occidentalul de rând trebuie să știe numai că din versetele sale se inspiră Ben Laden și compania. Nu este un exemplu căutat cu lumânarea aprinsă, este trăsătura spiritului islamic pluralist. Evident, o altă asociere bizară de termeni pentru percepția comună occidentală.

O altă idee pe care Occidentul o dorește bine implantată în mentalul colectiv occidental este tratarea islamului ca pe un fenomen global, tară nuanțe și culori. încercarea de a nivela o realitate extrem de diversificată, aceea a islamului, are fără îndoială un scop bine definit. Se poate observa cu ușurință, la o simplă analiză de limbaj, cît de convenabilă și justificatoare este o astfel de abordare. Să luăm ca exemplu felul în care sunt privite, și deci impuse percepției generale, diferitele organizații islamiste care acționează în regiuni ale lumii arabo-musulmane. Toate sunt calificate ca teroriste, termen care le unifică și care are menirea de a distrage atenția de la specificul fiecăreia. A pune pe același plan, organizația teroristă mondială al-Qaida, cu organizația Hamas sau chiar cu mișcarea-partid Hezbollah, ale căror motivații le separă clar și incontestabil unele de altele, este nu numai greșită, dar și periculoasă pentru înțelegerea unor situații și mai ales pentru corecta lor soluționare.

Manipularea conceptelor se poate dovedi o armă cu două tăișuri; simplificarea excesivă a situațiilor până la a deveni caricaturale, poate avea un preț enorm. Se vorbește tot mai mult, de câteva luni, despre un nou concept halucinant, islamo-fascismul sau islamo-nazismul, găselniță a administrației americane (temenul este folosit pentru prima dată pe 7 august 2006, într-un discurs al președintelui George W. Bush, cel care a pus, de altfel, în circulație termenul „cruciadă", folosit ca descriere pentru războiul declanșat împotriva Irakului, în martie 2003; cf. Ștefan Durând, „Fascisme, islam et grossiers amalgames" in Le Monde Diplomatique, noiembrie 2006,), pus în circulație de unul dintre cei mai mari oriental iști americani, Bernard Lewis, actual consilier la Casa Albă. Se folosește tot mai des, în discursul Occidentului, o terminologie provocatoare, iar cei care o folosesc mizează pe încărcătura emoțională a acesteia. Asocierea care se face între grupările islamiste și nazism trezește în mintea receptorului imagini cumplite, mii de Hitler amenințători care vor distruge Occidentul.

39

CAPITOLUL 4. CONFLICTUL ISRAEL-PALESTINA

4.1 Religia. Factor geopolitic

Ultima parte a secolului al XX-lea a fost marcată de o puternică revenire a fenomenului religios, din motive foarte diferite: revoluția islamică de inspirație Khomeiny, invazia sovietică în Afghanistan, căderea regimurilor comuniste din Europa Centrala si de Est (care, în spiritul marxismleninismului, considerau religia "opiumul popoarelor"), relaxarea altor regimuri totalitare, aderentă tot mai accentuată a tineretului la aceasta forma de spiritualitate etc.

Unii analiști sunt chiar mai tranșanți în aceasta direcție, afirmând că: "Schimbările ultimului sfert de secol care închide mileniul sunt, într-o măsura încă necercetata, mari insurecții religioase. Starea lumii atârna tot mai greu de condiția religioasa a omului. Mileniul a început într-o nota secularista, accentuata progresiv până la mondialismul ateu, care combina hedonismul si "evanghelia pietii" cu comunismul marxist, spre a încheia într-o nota religioasa de incredibila puritate, adică într-o stare opusa, la polul opus. Mileniul

"păgân" se încheie astfel, epuizând iluzia marilor parareligii si pseudoreligii europene, de la cea rationalista la cea individualista sau atee marxistă"1.

Geopolitica, având o existență de numai cu ceva mai mult de o sută de ani, a minimizat multă vreme factorul religios. Si aceasta în ciuda faptului ca, dacă ne întoarcem în timp, găsim suficiente puncte de sprijin pentru a dovedi importanta factorului religios în cucerirea, stăpânirea si dirijarea Lumii sau a anumitor regiuni ale ei. Putem, în acest sens, apela, printre altele, la Tratatul de la Tordesillas, din 1494 (prin care, sub egida Papalității, Portugalia si Spania împarteau Lumea Noua), Inchiziție, dura instituție a Bisericii Catolice, între secolele XIII – XVIII, la rolul acesteia din urma în colonizarea si crestinizarea Lumii Noi etc. Tot aici putem încadra si "războaiele religioase"sau "războaiele sfinte", respectiv cruciadele: cele opt expediții militare întreprinse, la îndemnul Bisericii Catolice, de către feudalii din Europa Apuseana si Centrala în Orientul Apropiat (Siria, Palestina, Egipt), în perioada 1096-1270. Acestea, sub pretextul eliberării mormântului lui Hristos de la Ierusalim de sub ocupația musulmanilor, urmăreau, de fapt, o expansiune teritoriala,economica si politica.

1 Ilie Badescu, Geopolitica sj religie. Insurecții religioase în secolulXX. Insurecția euxiniana, în revista "Euxin", nr. 1-2, 1997, pag. 31-32.

40

4.1.1 Ce fel de factor geopolitic este religia?

Apare, în mod firesc, o întrebare: este religia un factor geopolitic de prim ordin, așadar se afla la originea unor procese/fenomene geopolitice, sau numai de ordin secundar, doar amplificând fenomenele geopolitice a căror origine trebuie sa o căutam în alta parte? De obicei este dat ca exemplu de preeminenta a religiei ca factor geopolitic crearea statului Pakistan. Astfel, după mai bine de un secol de stăpânire britanica, Viceregatul Indiei ("perla Coroanei britanice") este împărțit, în 1947, pe criterii confesionale, în doua state distincte: Uniunea Indiana (religia hindusa) si Pakistan (religia islamica). Ultimul era alcătuit din doua teritorii situate la aproape 2 000 de km unul de celalalt: Pakistanul de Vest – axat pe valea fluviului Indus si desfășurat între Munții Himalaya si tarmul Oceanului Indian – si Pakistanul de Est – în delta fluviului Gange-Brahmaputra si câmpia din apropiere.

Personal, cred ca trebuie sa includem în aceasta categorie si transformarea Imperiului Iranului în Republica Islamica Iran, gratie evenimentelor din urma cu aproape 30 de ani. Asa cum se știe, după ce sahinsahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr a părăsit (nu a abdicat) tara în 1979, revoluția islamica de inspirație Khomeiny – numita astfel după ayatolahul omonim, Ruhollah Khomeiny (1900-1989), ce trăia în exil la Paris – instituie un Consiliu Revoluționar Islamic, în frunte cu acesta, care proclama, la 1 aprilie 1979, Republica Islamica. Iran. Noua Constituție, aprobata de un referendum (2-3 decembrie 1979), transforma Iranul într-un stat confesional islamic, condus de clerul musulman la toate nivelurile societății după preceptele tradiționale ale Coranului, respingând toate celelalte valori, cu precădere cele americane si europene. Si astăzi, potrivit Constituției, modificata în 1989 (tot prin referendum), Iranul este stat musulman siit, autoritatea suprema în stat fiind liderul religios. De aici decurg, în principal, dificultățile procesului de laicizare, treptata, a tarii pe care 1-a întreprins președintele Mohamed Khatami (1997-2005).

In ambele cazuri prezentate a prevalat factorul religios.

Dacă, în privința constituirii statului pakistanez, în 1947, factorul hotărâtor a fost religia, ulterior situația s-a schimbat. Diferentele etnice, lingvistice, culturale etc, agravate de cele economice si politice, au adâncit antagonismul dintre cele doua parti ale tarii, unite practic doar prin religia comuna. Astfel ca, după 24 de ani de conviețuire, Pakistanul de Est – sprijinit de India, care avea tot interesul de a slabi forța vecinului sau cu care avea un mare diferend încă de

41

la creare – îsi proclama independenta sub numele de Bangladesh. Așadar, pe termen lung, s-a impus faptul identiîar în dauna celui religios, ceea ce relativizează, si în acest caz, durata si forța fenomenului religios în politica.

In aceeași ordine de idei este de amintit faptul ca unitatea religioasă a unor țări, în speță islamul, n-a împiedicat derularea a doua războaie soldate cu grele pierderi umane si materiale: irakiano-iranian (1980 – 1988; circa un milion de morți, numărul răniților fiind dublu, iar pierderile materiale imense) si irakiano-kuweitian (1990 – 1991); mai mult, în cazul primului conflict, în ambele tari predomina același curent islamic, siismul – 93% în Iran si peste doua treimi în Iraq.

4.1.2 Alte obiective geopolitice urmărite de religie

Apar si alte întrebări, de asemenea firești: dacă se mai poate vorbi în zilele noastre, de "războaie religioase", dacă religia urmărește obiective geopolitice specifice sau, cel puțin, se inserează în dispozitivele geopolitice ale statelor.

în mod cert astăzi nu mai putem vorbi de "războaie religioase", deși s-a încercat punerea sub acest semn a conflictelor din ex-Iugoslavia ori a celui israeliano-palestinian. în schimb, la celelalte întrebări se pot găsi si răspunsuri alternative.

Un exemplu de obiectiv geopolitic urmărit de o religie este șiismul iranian. După victoria revoluției islamice, clerul siit iranian aspira, potrivit anumitor analiști, "la șiitizarea Islamului pentrua islamiza lumea". Aceste ambiții ale factorilor religioși depășesc însă cu mult forța de azi a statului iranian care, la rândul sau, duce o politica externă de putere religioasă medie, dar cu multa forță prudenta, si, deocamdată, fără mare succes.

Islamul politic. Unii specialiști s-au grăbit sa afirme (Anthony Shadid chiar în anul 2001, puțin înainte de episodul World Trade Center), asa cum remarca si Adrian Pop, că "islamismul radical si-a atins punctul maxim al dezvoltării sale si se afla deja pe o panta descendenta"2. în același spirit sunt de amintit si spusele unui alt analist: "Trebuie sa recunoaștem ca lumea a dirijat trecerea spre mileniul al III- lea mai bine decât s-a prevăzut, iar apocalipsa cibernetica anunțata nu s-a concretizat, după cum nu s-a materializat nici în atentatele teroriste care amenințaseră ca vor perturba festivitățile anului 2000"3. Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au contrazis însă, din plin, asemenea percepții.

42

Alți analiști au fost mai rezervați, făcând supoziții de genul: "Islamul politic va rămâne un factor important al dinamicii sociale, culturale si politice, care va comanda evoluția interna a tarilor musulmane. Va afecta în egală măsura politica regionala si legaturile internaționale ale statelor musulmane, dar nu va fi singurul factor de evoluție si poate nici cel mai determinant.

In concluzie, Islamul politic nu va dispărea, însă nu va fi nici singurul factor care va reglementa viitorul lumii islamice"4. O părere similara are si un geopolitician italian, care subliniază, printre altele, ca "în realitate islamul este pe departe a fi monolitic; este chiar profund divizat. A vorbi de pericolul islamic este ca si cum ai vorbi de pericolul creștin"5.

Același analist, Sh. T. Hunter, amintit mai sus, remarca relația ambivalență ("caracterul complex si paradoxal al fenomenului islamist") pe care Occidentul a întretinut-o în ultimele decenii ale secolului al XX- lea cu fundamentalismul islamic: "Acesta (Occidentul) combătea radicalismul musulman, fundamentalismul cum era numit în Golful Persic si în Liban, dar se alia în Afghanistan cu rundamentalistii musulmani {mudjahedinii ) împotriva Uniunii Sovietice"8. Or, mudjahedinii, mișcarea de rezistenta de ieri, de inspirație islamica, fata de invazia sovietica din 1979 în Afghanistan, s-a transformat în regimul totalitar taliban din ultimii ani ai secolului al XX- lea, sprijinitor al terorismului internațional, inclusiv al lui Ossama bin Laden.

Nu este mai puțin adevărat ca, în unele cazuri, Islamul politic a reușit sa acceada la putere nu cu ajutorul armelor, ci pe cale parlamentara, precum Algeria (1990 – 1991) si Turcia (1997 si 2003).

Numai ca foarte curând după dobândirea puterii si-au dat la iveala limitele tolerantei lor si, ca urmare, în ambele cazuri, au fost înlăturați: în Algeria, pe cale militară, iar în Turcia, în 1997, prin presiuni (situația de după 2003 este diferita).

2 Adrian Pop, în Prefața la "Puteri si Influente: Anuar de geopolitica si geostrategie 2000-2001", Editura Corint,
București, 2001.

3 A. Blin, Amenințări virtuale, în volumul "Puteri…", op. cit., pag. 9.

4Sh.T. Hunter, Ce va deveni islamul politic, în volumul "Puteri…", op. cit., pag. 117. . Jean, Geopolitica, op. cit., pag. 21

Pe ansamblu, Islamul politic, rămâne un fenomen complex, greu de controlat, cu unele reculuri (fortuite, precum în cazurile amintite mai sus ori în Afghanistan după 11 septembrie 2001, sau nu), dar si cu focare emergente, cum este cazul fostelor republici asiatice sovietice, în care procesul de deschidere politica, angajat de Mihail Gorbaciov, "a suscitat trezirea unor sentimente islamiste în rândul populațiilor musulmane din fosta URSS Aceasta rezire a fost îndeosebi religioasa si culturala, însă a cuprins si o dimensiune politica: în Asia Centrala si în Caucaz si-au făcut apariția unele partide care se declarau a fi islamiste"9. De aici au decurs, de altfel, unele conflicte din zona, cum au fost războiul civil din Tadjikistan ( 1992 -1997), războiul din Cecenia (1994 – 1996, reluat după 1998), conflictele din Uzbekistan, Kirghizstan si altele.

în cadrul Islamului politic se înscrie si terorismul islamic, cel mai elocvent exemplu constituindu-1 atacul din 11 septembrie 2001 din SUA, asupra orașului New York (World TradeCenter), Washington (a fost vizat Pentagonul) – așadar simbolurile marii puteri mondiale -si Pittsburgh (acesta din urma, care de fapt trebuia, probabil, sa aibă un alt obiectiv, a fost evitat cupretul vieților omenești aflate la bordul avionului). Este important de subliniat ca acest atac terorist a avut loc într-o perioada în care Statele Unite se aflau pe o poziție de superioritate cvasi-absoluta în toate domeniile, care îi conferea, totodată, un grad real de securitate. "Si, totuși, aici, în America – scria un analist numai cu un an si ceva mai înainte de episodul World Trade Center – exista impresia ca securitatea naționala se afla sub amenințarea unor atacuri provenind din exterior", ceea ce s-a si întâmplat de altfel.

4.1.3 Exagerarea rolului factorului religios

Exista situații în care rolul religiei a fost exagerat, ea fiind doar unul dintre factorii care au amplificat fenomenele (geo)politice, si nu a stat la originea lor. Cele mai concludente cazuri sunt cele din fosta Iugoslavie, unde conflictele/războaiele nu s-au dat pentru convertirea celorlalți la o anumita religie, ci pentru păstrarea sau recuperarea unor regiuni. In plus, este arhicunoscut faptul ca tensiunile si conflictele din fosta Iugoslavie s-au adâncit datorita marilor decalaje economico-sociale existente între republicile federale.

44

Mai precis, în criza care a dus la destrămarea statului iugoslav (1989 – 1992), comunitatea musulmana s-a pronunțat pentru o Bosnie-Hertegovina independenta, cea sârba (ortodoxa) pentru unirea teritoriilor locuite de ea cu Serbia, iar cea croata (catolica) pentru alipirea la Croația a regiunilor cu populație majoritar croata. Drept urmare, după ce Parlamentul Bosniei-Hertegovina proclama, la 3 martie 1992, independenta republicii (recunoscuta de Uniunea Europeana si admisa în ONU în același an), sârbii proclama, la 7 aprilie 1992, o republica independenta a populației sârbe, iar populația croata anunța, la 3 iulie 1992, crearea unui stat independent în sud-vestul tarii.

Ceea ce a urmat se cunoaște: un război civil care pustiește tara, produce sute de victime si deplasări masive de populație. Deși, în prezent, situația pare în buna măsura reglementata (în baza tratativelor de la Dayton si a Acordului de Pace de Paris din 14 decembrie 1995), etnicii sârbi si croați din Bosnia-Hertegovina sunt, în continuare, mai tentați sa se identifice cu statele vecine, Serbia si Croația, decât cu Guvernul de la Sarajevo, si aceasta nu în primul rând datorita confesiunii religioase.

Situația din Kosovo a fost similara celei din Bosnia-Hertegovina. Suprimarea, în 1989, de către autoritățile de la Belgrad, a autonomiei provinciei, locuita în proporție de 80 – 90% de etnici albanezi (de religie musulmana), a creat o situație tensionata între populația albaneza si autoritățile iugoslave, degradata rapid, după declanșarea în 1998, pe teritoriul provinciei Kosovo, a luptei armate împotriva autorităților iugoslave de către UCK (Armata de Eliberare din Kosovo) si revendicarea imediata a independentei. Deci nu persecuțiile religioase sau alți factori de natura confesionala au declanșat conflictul, ci pretențiile teritoriale ale etnicilor albanezi. Nu este mai puțin adevărat ca si acest conflict se înscrie, totodată, într-o alta regula, definita foarte bine de un geopolitician francez, care apreciază ca noile conflicte sunt caracteristice: "țărilor care si-au câștigat de curând independenta, maltratându-si cel mai adesea minoritățile etnice sau religioase, iar absenta democrației obligându-le pe acestea din urma sa recurgă la violenta".

în același timp, putem afirma ca aceste crize, din Kosovo si Bosnia-Hertegovina, nu au fost rezolvate definitiv. Sau, cum spune un specialist în domeniu, referitor la Kosovo: "Mulți ani de acum încolo, forțele occidentale si cele rusești sunt nevoite sa ramâna pe loc, fara a putea face un pronostic real asupra situației politice care ar putea rezulta, în final, din intervenția aliata". Or, cum constata un alt analist, privitor la Bosnia-Hertegovina: "trei poliții (bosniaca, croata si

45

sârba), trei servicii poștale, trei rețele de telefonie, trei sisteme școlare au fost instituite (…). Populațiile însă trăiesc prada disperării".

într-o situație similara, dar diferita de Kosovo, se afla unul dintre cele mai vechi conflicte încă deschise de pe Glob, alături de cel israeliano-arab, si anume conflictul ce opune Pakistanul Indiei în problema Casmirului/Kashmirului. Acest teritoriu, cam de întinderea României, a provocat tensiuni încă de la crearea celor doua state: războiul din 1947 – 1948, urmat de cele din 1956 si 1971. Linia de demarcație stabilita după conflictul din 1971, îi este favorabila Indiei, care deține 140. 000 km2 (circa doua treimi), Pakistanului revenindu-i . Unii autori considera vinovata de aceasta situație Marea Britanie: "(…) ar fi fost mai bine daca puterea coloniala ar fi acordat Pakistanului valea Kashmirului, populata în majoritate de musulmani". Deși între timp, datorita operațiunilor insurgenților pakistanezi, numărul hindușilor ramași în zona a scăzut foarte mult, India nu renunța la acest teritoriu, printre altele si de teama contaminării secesiunilor. La rândul sau Pakistanul, cu toate ca, cel puțin în prezent, nu are capacitatea de a-1 dobândi, urmărește întreținerea conflictului în scopul de a constrânge India la mari eforturi financiare si, implicit, slăbirea ei.

4.1.4 Panismul religios

Intre mai multele tipuri de panism (bazate pe comunitatea etnica, regionala, continentala, s.a.) se înscrie si cel religios, fondat pe unitatea confesionala, făcând, de regula, referire la un trecut care o favorizează. Cele mai reprezentative de acest fel sunt, în prezent, panislamismul si panortodoxismul.

Panislamismul, numit în mod curent pur si simplu islamism, vizează refacerea si unitatea lumii musulmane. Are o arie mai larga decât panarabismul, care este fondat pe principiul comunității etnice. Or, după cum se știe, islamismul este astăzi a doua religie din lume ca număr de adepți, după creștinism, la aceasta contribuind si adepții sai din tarile nearabe, exemple concludente fiind Indonezia (87% din cei 225 milioane de locuitori ai tarii), Pakistan (96% din cei aproape 160 milioane de locuitori), Bangladesh (88% din cei peste 140 milioane de locuitori), Nigeria (50% din 137 milioane de locuitori), Iran (99% din cei aproape 70 milioane de locuitori), Turcia (97% din cei, de asemenea, aproape 70 milioane de locuitori).

Panortodoxismul (unitatea tuturor ortodoxilor din lume, în principal din Europa) este

46

vehiculat mai ales de Rusia, tara cu cel mai mare număr de credincioși, si de Serbia, în virtutea meritelor istorice pe care si le aroga, si anume de a fi stopat o vreme expansiunea islamismului otoman. Daca luam în considerație datele referitoare la confesiunile religioase de la ultimele recensăminte din cele mai populate tari ortodoxe, Rusia si Ucraina, rămânem dezamăgiți de numărul celor care s-au declarat ortodoxii 35 milioane în Rusia (după alte surse chiar mai puțin) si 15,5 milioane în Ucraina. Este posibil ca numărul real sa fie mai mare având în vedere ca ultimul recensământ în cele doua tari a fost efectuat în perioada comunista (1989), când mulți cetățeni se declarau atei, fara sa fie în realitate. Ca urmare, în mod paradoxal, a doua tara din lume ca număr de ortodocși nu este una europeana, ci una africana, respectiv Etiopia: Bioserica Ortodoxa Etiopiana are aproape 34 milioane de adepți (jumătate din populația totala de 67,8 milioane de locuitori). A treia tara este România, cu 19,8 milioane de credincioși la recensământul din 1992 (86,8% din cei 22,81 milioane de locuitori).

Unii analiști apreciază ca, în baza religiei, Rusia se considera, nici mai mult nici mai puțin, decât moștenitoarea Imperiului Bizantin, ale cărui frontiere dorește sa le refacă.

4.1.5 Care este viitorul religiei ca factor geopolitic?

Analiștii sunt împărțiți în aceasta privință. Unii, optimiști, apreciază că victoria democrației si a liberalismului politic anunța o era a păcii adevărate. Alții, în schimb, mai puțin optimiști, vad în lumea care urmează Războiului Rece "erupția haosului si apariția unor conflicte generate de antagonismele etnice si religioase, care profita de erodarea statului-natiune si de dezordinea strategica pentru izbucniri ici si colo". Intre adepții acestui al doilea scenariu, unii sunt, totuși, mai moderați apreciind ca, de pilda, este tot mai greu de constituit mișcări transnaționale, purtătoare ale unor proiecte ce urmăresc modificarea frontierelor, constituirea de noi state etc, referirile fiind cel mai adesea la mișcările islamiste: "(…) unii actori sunt dezavantajați din punct de vedere structural si în special mișcările islamiste, pentru ca ideologia lor vine de cele mai multe ori în contradicție cu ideologia dominanta din Nord si, în același timp, din cauza forței prejudecăților antimusulmane în societățile occidentale".

In categoria neoptimistilor se înscrie si Samuel Huntington, cu predictiile sale privind ciocnirea civilizațiilor: "cele mai importante conflicte în viitor se vor produce de-a lungul liniilor de falie culturale, ce separa aceste civilizații între ele". Referindu-se la cele opt civilizații majore

47

identificate de el (occidentala, confiiciana, japoneza, islamica, hinduista, slav-ortodoxa, latinoamericana si, posibil, africana), pune accentul, asa cum reiese si din clasificarea făcuta, pe factorul religios în privința rupturii inevitabile ce va avea loc. Teoria sa a căzut rapid în desuetudine, chiar daca evenimentele din 11 septembrie 2001 ar fi, potrivit unor analiști, cea mai bună dovada a predictiei lui Huntington cu privire la renașterea conflictului între Islam si Occident.

4.2 înființarea statului Israel. Declanșarea conflictului.

In secolul XIX, vienezul de religie iudaică Theodor Herzl a propus înființarea unui stat evreu independent. Acest stat urma să asigure evreilor protecție împotriva oricărei forme de persecuție . In anul 1987, ziaristul Herzi a convocat la Basel primul congres al sioniștilor, devenind președintele acestei organizații. In această funcție a încercat-fară succes însă- să ajungă la o înțelegere cu potentații din Palestina, turcii, cu privire la găsirea unei patrii independente pentru poporul evreu. Ideologia sionistă care continuă să margcheze și astăzi activitățile oficialilor din Israel, a fost dezvoltată, în mare măsură de Herzl.

Sionul este denumirea tradițională a orașului Ierusalim. In limbajul modern, prin acest termen se înțelege, atât statul Israel cât și orașul Ierusalim. Acesta este motivul pentru care nici un politician important izraelian nu și-a dat acordul pentru împărțirea orașului Ierusalim. Herzl a murit în anul 1904, la vârsta de 44 de ani, în localitatea austriacă Edlach. Cu toate că ideile sale nu au putut fi materializate pe perioada vieții sale, el este recunoscut ca unul dintre premergătorii statului modern al Israelului.

Spre sfârșitul secolului XIX, din ce în ce mai mulți evrei din estul Europei au început să emigreze în Palestina. Până la înființarea statului Israel din anul 1948, au mai existat patru alte valuri de imigranți(în limba ebraică: Aliah), care pot fi puse pe seama evenimentelor politice ale vremii.

In timpul celui de-al cincilea Aliah, dintre anii 1932 și 1939 au emigrat în „țara promisă" peste 250.000 de evrei care fugeau de persecuțiile naziste din Germania. Autoritățile britanice nu au reușit să rezolve aceste conflicte. Pentru a se apăra de atacurile arabilor s-au format grupări de rezistență evreiești, care au luptat, după cel de-al Doilea Război Mondial, și împotriva englezilor, care nu permiteau imigrarea evreilor în Palestina. In 1947, autoritatea britanică s-a retras din Palestina, cedând controlul asupra acestei regiuni din Orientul Apropiat Națiunilor Unite. Consiliul de Securitate al ONU a hotărât înființarea unui stat evreu și a unui stat arab. Acest plan a fost acceptat de evrei, dar respins de arabii palestinieni și de statele arabe.

La 14 mai fost proclamat statul Israel1.

La câteva ore de la înființare , Israelul a fost recunoscut de SUA și de Uniunea Sovietică. Apariția statului Israel, care a beneficiat de un puternic sprijin occidental, și dispariția Palestinei au determinat găsirea unor noi modalități de confruntare.

Inexistența unui stat palestiniat, care să dețină o armată capabilă să ducă un război convențional, a favorizat apariția și proliferarea grupărilor teroriste.

Tânărul stat a fost însă atacat imediat de vecinii săi arabi. In luptele care au durat zece luni, împotriva Egiptului, Libanului, Transiordaniei, Siriei și Irakului, armata israeliană și-a putut apăra toate teritoriile, cu excepția orașului vechi Ierusalim. Aproape toți arabii care locuiau în regiunile ocupate de trupele israeliene s-au refugiat în țările arabe vecine. Acolo, însă, cei circa 700.000 de refugiați nu au fost intgrați în societate, o mare parte trăind și astăzi în lagăre. Această populație a crescut la peste 3,5 milioane astăzi. Toți doresc să se întoarcă în Israel, lucru pe care guvernul izraelian nu-1 permite.în urma acestor confruntări armate, tânărul stat s-a consolidat. Limitările puse imirării au fost ridicate, iar multe state non-arabe au recunoscut existența Israelului. Dar și în anii ce au urmat au existat atacuri asupra granițelor acestei țări.

Problema palestiniană își are originea în războiul dintre Israel și arabi din anul 1948 și în neaplicarea hotărârilor ONU de creare a unui stat palestinian independent. Situația de atunci s-a perpetuat și s-a agravat, pe de o parte, datorită politici identitariste și intolerante a Israelului, care dorește să-și consolideze entitatea teritorială, puterea și securitatea proprie și, pe de altă parte, datorită palestinienilor care, pentru a-și reconstrui țara, nu se dau în lături de la nici un fel de mijloace ilegale și antinumanitare.

Ei nu consideră acțiunile împotriva israelienilor acte teroriste, ci acțiuni eroice, necesare, întrucât nu dispun de alte mijloace. Dimpotrivă, ei consideră ca Israelul practică un terorisn de stat împotriva populatei palestiniene.

Iar această calificare are o puternică susținere în lumea arabă, care, în majoritate, este solidară cu poporul palestinian.

Cel de-al doilea mare actor pe scena Orientului Mijlociu a fost Uniunea Sovietică. Implicarea puternică a URSS-ului în lumea arabă a fost provocată de apariția Israelului.

'israelul are o suprafață de " și o populație de 5,5 milioane de locuitori, dintre care: 88% evrei, 14% musulmani și 3% creștini.Are un regim parlamentar, având la bază principiul separării puterilor în stat. Guvernul este organul executiv, parlamentul(Knesset) este organul legislativ, iar organul juridic este Curtea Supremă de Justiție.Președintele are puteri reprezentative. Primul ministru și cei 120 de deputați ai Knessetului sunt aleși la fiecare 4 ani prin vot universal; nu are o constituție proprie, încă existând neînțelegeri între partidele politice cu privire la conținutul acesteia; de exemplu, educașia este respinsă de unele partide.

Cel mai mult s-a aflat la putere în statul Israel Partidul Laburist, o coaliție de mai multe partide mici socialiste și social democrate. Partidul laburist, cu membrii marcanți precum Ben Gurion, Rabin, Peres sau Barak, a avut o poziți moderată față de palestinieni și de statele arabe vecine, în comparație cu blocul Likud. Blocul Likud este cel mai mare artid popular din Israel, suferind de-a lungul istoriei sale mai multe sciziuni. Politica Likudului este mult mai aspră cu palestinienii.Acest lucru s-a arătat mai ales în perioada guvernării Netanyahu, când în problema palestiniană s-au făcut remarcate mai degrabă regrese decât progrese.

49

în timpul lui Lenin, sionismul politic era condamnat, fiind văzut ca un naționalism burghez deși Lenin se declara un apărător al dreptului de auto-determinare al popoarelor, el numind imperiul țarist „închisoarea popoarelor". între sfârșitul anului 1944 și 1948, Stalin fără să-și schimbe poziția oficială anti-sionistă, a adoptat o politică extrnă pro-sionistă.Altfel spus el a sprijinit ideea creării statului izraelian în 1947 fiind convins că noul stat va fi unul socialist, fapt care ar fi dus la slăbirea influenței britanice în regiune. Numărul mare de evrei din URSS 1-a făcut pe Stalin să creadă că noul stat va putea fi atras înspre blocul comunist, S-a văzut însă că la scurt timp după formare noua țară s-a orientat către SUA.

Comunitatea evreiască influentă de peste ocean având un rol major în sprijinirea Israelului, evident URSS-ul și-a îndreptat atenția spre țările arabe, devenind principalul furnizor pentru acestea(Egiptul și Siria, cele mai implicate în războaiele arabo-israeliene au beneficiat cel mai mult). Relațiile Moscovei cu Tel Aviv au fost întrerupte și în presa sovietică, precum și în cea a altor țări comuniste s-a dus o dură campanie contra Israelului, sionismul fiind declarat un instrument al evreilor și americanilor pentru un „imperialism rasist".

4.3 Israel. Palestina. Două lumi diferite.

în concepția teoreticienilor sioniști, Palestina, ca stat cu propria lui cultură și limbă nu a existat niciodată. Teritoriul ei a fost cucerit succesiv de romani, de islamici și de cruciați creștini, de imperiul otoman și de către britanici, după Primul Război Mondial. Britanicii au fost de acord să restituie o parte din teritoriu evreilor, pentru a deveni căminul lor.

Dintr-o perspectivă istorică, evreii au asupra Palestinei un drept de patru mii de ani. Este pământul rădăcinilor lor religioase, etnice și istorice. Faptul că, în trecut, au fost expulzați de pe pământurile lor de către romani, creștini și musulmani nu înseamnă că astăzi trebuie forțați să-și părăsească teritoriul. în definitiv ei nu a u un alt pământ pe care să-1 pretindă în mod legitim ca fiind căminul lor. Nu acesta este cazul cu palestinienii.Dintr-o perspectivă istorică ei sunt îndreptățiți să pretindă câteva state arabe ca fiind căminul lor natal, deoarece aici își găsesc rădăcinile religioase, culturale, etnice și lingvistice. Unii încearcă să dovedească rădăciile musulmanilor în Palestina, apelând la moscheea Al~Aqsa și la Domul Stâncii din Ierusalim, care sunt considerate ca cel de-al treilea dintre locurile sfinte ale islamului. în Coran nu se spune nimic despre Ierusalim. Se menționează Mecca și Medina de multe ori dar niciodată Iersusalimul. De fapt nu există nici o dovadă istorică pentru a sugera că Mahomed a vizitat vreodată Ierusalimul.

Atunci cum de a devenit Ierusalimul cel de-al treilea din cele mai sfinte locuri ale islamului? în cea mai mare parte datorită unei interpretări simpliste a unui pasaj vag care se găsește în capitolul șaptesprezece al Coranului, intitulat „Călătoria nocturnă". Se relatează aici că , într-un vis, Mahomed a fost purtat noaptea „ de la templul cel sfânt până la cel mai îndepărtat, a cărui împrejurime am binecuvântat-o, ca să-i arătăm semnele Noastre".

în secolul al VH-lea, unii musulmani au identificat „templul cel mai îndepărtat" ca fiind moscheea din Ierusalim, deși până în anul morții sale în 632 d.H. moscheea nu era ridicată. De cealaltă parte, iudeii merg către rădăcinile lor în Ierusalim până în vremea lui Avraam(Geneza 14:18).

50

Israelul de astăzi avea în anul 1880 cam 5% din populație evrei și se numea Palestina. Datorită mișcării sioniste, procentul crește la 12% până în anul 1914. în anul 1923, regimul colonial britanic decide crearea unui stat evreu în Palestina, însă continuă să limiteze imigrația evreilor și cumpărarea de pământuri. în urma persecuției evreilor din Europa, din ce în ce mai mulți decid să emigreze în Palestina. Restricțiile britanice au rămas în vigoare pe perioada războilui și după aceea, însă mulți imigranți au ajuns în Palestina pe cale ilegală. Acești imigranți reușesc să creeze bazele bazele economice și sociale ale viitorului stat Israel. în anul 1994, ONU adoptă o rezoluție prin care Palestina(acum cu o importantă populație de evrei) urma să fie separată în două state, unul evreu și unul arab. Arabii, hotărând că ei nu trebuie să plătească pentru crimele Europei împotriva evreilor, nu au acceptat crearea statului Israel și l-au atacat imediat după declararea independenței. Arabii însă au pierdut războiul, statul Israel și-a extins teritoriul și au reușit să expulzele mare parte din populația arabă de pe teritoriul său. Statul arab care ar fi trebuit să fie creat a fost practic împărțit între Israel și vecinii săi: Egipt și Iordania, Egiptul ocupând Gaza și Iordania ocupând Cisiordania. în anii 1940 grupări extremiste arabe și israeliene au folosit terorismul, care a avut un impact important în desfășurarea ostilităților.

Apogeul instituțional palestinian a fost atins în 1964 când a luat ființă Organizația pentru Eliberarea Palestinei(O.E.P), o organizație-umbrelă alcătuită din 8 mișcări de rezistență. Evenimentul nu a marcat și acordul unanim al celor opt în privința ideologiei și a strategiei. Pe acest fond, un nou război a fost lansat preventiv de Israel în anul 1967 ca răspuns la alte incidente militare, care s-a soldat cu înfrângerea arabilor susținători ai palestinienilor.

La 5 iunie 1967 armata israeliană a atacat preventiv trei state vecine, ocupând în doar șase zile toată peninsula Sinai, Ierusalimul de est și munții Gola. Sub supravegherea Națiunilor Unite s-a declarat până la urmă armistițiu. Israelul a fost, în schimb, surprins de un atac siriano-egiptean la sărbătoarea evreiască de Yom-Kippur. Cele două armate arabe au avut în primele zile de Yom-Kippur, câștiguri teritoriale substanțiale. Aceste teritorii au fost recuperate însă, în curând, de armata israeliană. Războiul s-a terminat tară a desemna un câștigător clar, fiind însă sărbătorit și astăzi în lumea arabă ca victorie, pentru că armata israeliană și-a pierdut aici aura de forță de neînvins..

In anul 1967, liderii arabi s-au întâlnit la Beirut pentru a găsi o soluție la conflictul dintre Israel și Palestina. Ei au adoptat o propunere a prințului moștenitor saudit Abdullah de a convinge Israelul să returneze anumite teritorii palestinienilor(60% din teritoriul actual al Israelului și Palestinei), în schimbul garantării existenței statului Israel. Propunerea nu a fost accepatată de liderul palestinian Yasser Arafat.

Războiul de Yom Kippur (ANEXA 2), Războiul de Ramadan sau războiul din octombrie, cunoscut și ca Războiul arabo-israelian din fost un conflict armat dintre Israel și o coaliție de națiuni arabe condusă de Egipt și Siria, care a durat între 6 octombrie și 26 octombrie 1973. Războiul a izbucnit de ziua de Yom Kippur (Ziua Ispășirii, cea mai imprtantă zi de post evreiască), printr-un atac surpriză cojugat egipteano-sirian, forțele atacatoare traversând liniile traversând liniile de încetare a focului din peninsula Sinai, respectiv de pe înălțimile Golan, zone cucerite de israelini în 1967, în timpul războiului de șase zile.

Războiul a avut numeroase implicații pentru multe state. Lumea arabă, care fusese umilită de înfrângerea categorică a coaliției egipteao-siriano-iordaniene, din timpul războiului de șase zile, s-a simțit răzbunată de seria de victorii de la începutul războiului. Același sentiment a

51

deschis calea către procesul de pace care avea să urmeze, ca și spre liberalizările care au urmat, precum așa- numita infitah , „politica egipeană a porților deschise". Acordurile de la Câmp David, care au fost care au fost semnate la scurtă vreme după aceea, au dus la normalizarea relațiilor dintre Egipt și Israel și la recunoașterea , pentru prima oară de către un stat arab, a Israelului. Egiptul , care se distanțase deja de Uniunea Sovietică, a părăsit după acest moment, sfera de influență sovietică.

Acest război a fost parte a conflictului arabo-israelian, de-a lungul căruia au avut loc mai multe războaie, începând cu anul 1948. în timpul războiului de șase zile, israelienii au cucerit întregul Sinai, până la Canalul Suez, malurile canalului devenind mai apoi linia de încetare a focului. De asemenea, Israelul a cucerit și înălțimile Golan, care aparțineau Siriei.

Anwar Sadat a declarat public în 1972 că Egiptul este decis să înceapă războiul împotriva Israelului, iar țara este pregătită să „sacrifice un milion de soldați egipteni în luptă". De la sfârșitul anului 1972, Egiptul a început un efort susținut pentru modernizarea forțelor armate, dotându-se cu tehnică militară provenită din URSS. Cele două mari superputeri(SUA și URSS) au avut de asemenea un rol important în declanșarea și urmările războiului. Politica Uniunii Sovietice a fost unul dintre factorii care au cauzat slăbiciunea militară egipteană. Politica lui Nasser de după înfrângerea din intrat în confict cu cea a URSS-ului. în 1972, Sadat a expulzat aproape toți cei 20.000 de instructori sovietici din țară și a reorientat politica externă către Statele Unite. Pe 24 octombrie 1972, la o întâlnire a Consiliului Suprem al Forțelor Armate, Sadat a declarat că este gata să meargă la război împotriva Israelului chiar și tară un sprijin din partea Uniunii Sovietice. Planul de atacare a Israelului împreună cu Siria a purtat numele de cod „Operațiunea Badr"(în traducere lună plină). Motivul evident pentru care a fost aleasă sărbătoarea de Yom Kippur pentru declanșarea atacului surpriză este acela că în aceea zi, spre deosebire de orie ar alta, Israelul era aproape paralizat. De Yom Kippur, nu numai evreii ultrareligioși, dar și cei mai puțin credincioși postesc, se abțin de la folosirea focului, electricității, motoarelor, comunicațiilor iar traficul rutier se reduce la zero. Numeroși soldați părăsesc cazărmile pentru petrecerea sărbătorii în familie, iar Israelul este cel mai vulnerabil, cea mai mare parte a armatei sale fiind demobilizată. Decanșarea atacului a coincis cu sărbătoarea musulmană a Ramadanului, în timpul căreia numeroși soldați musulmani posteau, de asemenea.

Doctrina militară israeliană era bazată pe ideea că, dacă un atac arab este iminent, Israelul trebuie să lanseze un atac preventiv. Se presupunea că spionajul israelian avea să dea, în cel mai rău caz, un avertisment cu cel puțin 48 de ore mai înainte de declanșarea unui atac arab. Națiunile europene, amenințate de un embargo petrolier arab și de un boicot comercial, au încetat să-i mai aprovizioneze cu muniții pe israelieni. Ca urmare Israelul depindea în totalitate de Statele Unite pentru a-și reaprovoziona armata.

Consiliul de Securitate al ONU a votat pe 22 octombrie Rezoluția nr. 338, care a fost îndelung negociată de URSS și SUA. Rezoluția cerea încetarea focului între Israel și Egipt, dar nu și între Israel și Siria.

Războiul declasat de Egipt și Siria împotriva Israelului în anul 1973 s-a soldat cu un eșec pentru statele arabe. Statele arabe au fost asistate logistic și militar de URSS iar Israelul a fost sprijinit de SUA- superioriatea tehnologiei americane spunându-și cuvântul în fața tehnologiei blocului comunist.Tratatele de pace cu Egiptul și Iordania au lăsat Gaza și Cisiordania(Palestina de astăzi) sub ocupație israeliană. De asemenea, o porțiune mică din

52

teritoriul sirian(înălțimile Golan) a revenit Israelului. înfrângerile din conflictele din perioada 1967-1973 au determinat ocupația palestinienilor din Gaza și Cisiodania fără ca aceștia să fi fost oficial parte la conflict.

In această situație, diferite grupări palestiniene au adoptat folosirea actelor teroriste ca ideologie de bază. Inițial au folosit deturnarea aeronavelor, pentru a atrage atenția opiniei mondiale. Aceste incidente nu s-au soldat cu victime, însă lucrurile s-au schimbat din 1972, când atleții israelieni participanți la jocurile olimpice de la Munchen au fost răpiți și asasinați. Aceste grupări teroriste nu erau însă islamice ci mai degrabă naționalist-seculare sau marxist-leniniste și erau susținute de statele arabe și statele comuniste.

Războiul a avut un efect neașteptat pentru statul Israel. Ca răspuns la sprijinul american pentru Israel, națiunile OAEPEC-membrii arabi ai OPEC- în frunte cu Arabia Saudită, au decis pe 17 octombrie să reducă producția de petrol cu 5% pe lună și au lansat amenințarea unui embargou. Pe 20 octombrie, în plin război, Arabia Saudită, iar mai apoi și alte națiuni arabe, au impus un embargo împotriva SUA și a altor țări, ceea ce a dus la provocarea crizei petrolului din 1973. Deși se crede că această reacție a fost ca urmare a războiului, s-a aflat în cele din urmă că embargoul a fost o măsură coordonată.

Sadat, care declanșase războiul din 1973 pentru recucerirea Sinaiului, era din ce în ce mai nemulțumit de procesul de pace prea lent. In noiembrie 1977, el a avut o inițiativă fără precedent, vizitând Israelul, fiind primul șef de stat arab care a efectuat o vizită de o asemenea factură, recunoscând astfel implicit Israelul.

Această vizită a dat un nou imbold procesului de pace. Președintele SUA, Jimmy Carter, i-a invitat pe cei liderii egipteni și israelieni, respectiv Sadat și Menachem Begin, să participe la un summit la Câmp David, pentru negocierea unui tratat de pace. Negocierile au avut loc între 5 și 17 noiembrie 1978. Negocierile s-au încheiat cu semnarea acordului de pace israeliano-egipteandin 1979.

Comunitatea arabă a fost scandalizată de semnarea acestui tratat de pace. Egiptul a fost suspendat din Liga Arabă.

Anwar Sadat a fost asasinat doi ani mai târziu, pe 6 octombrie 1981, atentatorii fiind nemulțumiți de pacea cu Israelul.

în iunie 1992 Yitzhak Rabin, membru al Partidului Laburist, a devenit primul ministru al Israelului. în septembrie fost semnat un tratat de bază între OEP și Israel, care a pus capăt Intifadei (ANEXA 1) . în această declarație de principii , OEP a recunoscut existența statului Israel.

Israelul s-a declarat, în schimb gata să își retragă, în decurs de cinci ani, forțele armate de pe teritoriile ocupate, lăsându-le în seama administrației independente palestiniene. Statutul final al acestor teritorii ocupate urma să fie definit cel mai târziu până în anul 1996.

Ca urmare a modalităților și surselor de finanțare, OEP a devenit terenul de confruntare al statelor rivale din Orientul Mijociu(Siria și Irakul).

53

4.4 Urmările războiului

Situația din Orientul Mijlociu traversează, în prezent, o prezent o perioada confuză, în care se succed evenimente generatoare de neliniște, căpătând amploare în timp.

De peste 50 de ani, omenirea se confruntă cu un fenomen politico-social cu implicații
grave asupra securității naționale a statelor: ofensiva fundamentaliștilor islamici. Aceștia și-au
făcut simțită prezența atât prin preceptele teoretico-religioase care stau la baza doctrinei lor
politice, cât mai ales prin acțiunile concrete, de regulă violente. Tactica aleasă pentru

sensibilizarea lumii, dar și pentru a se impune în viața politico-socială a statelor, i-a determinat pe guvernanți fie să scoată în afara legii aceste organizații fie să le pună sub o

supraveghere permanentă. De-a lungul anilor, acțiunile teroriste au luat amploare, depășind granițele unei țări, apoi ale unei regiuni întregi, pentru ca astăzi să fie resimțite la scară planetară. Acționând pe aproape toate meridianele globului pământesc, fundamentaliștii au atras atenția lumii întregi. Asasinatele lor au căpătat în unele țări forma unor adevărate masacre, având o finalitate politică evidentă.

Dacă la începuturile lor au acționat doar ca grupări etnice, religioase, naționaliste, în prezent, prin câștigarea Fig. 4.1- Vieți distruse de război

unui capital politic considerabil, au devenit un pericol, nu doar în plan național dar și strategic.

Toate au aceeași sorginte ideologică bazată pe preceptele cultului musulman, obiectivul politic fundamental fiind istaurarea unei noi ordini mondiale, prin crearea unui regim islamic universal, ca răspuns la provocarea făcută, cu mai multe secole în urmă, de cultul iudaic prin reprezentanții săi, de catolicism sau de cruciadele și imperiile coloniale. Pentru a atinge acest obiectiv „măreț" expansionist, pentru a se impune în plan național, zonal sau internațional, fundamentaliștii au pus în circulație câteva „teze" radicale cum ar fi:

Aplicarea strictă, în viața cotidiană, a preceptelor Coranului

Purificarea etnică

Impunerea principiilor sectelor prin metode pașnice sau violente

Revendicări teritoriale pe baza unor așa-zise perderi de proprietăți individuale Condițiile în care au apărut aceste grupări extremist-teroriste sunt, în general, identice

cu cele care au debutat pe scena politică a țărilor-mamă, organizațiile de tip mafiot: explozia șomajului, lipsurile materiale, degradarea vieții sociale, debusolarea omului de rând în fața orânduielilor impuse de guvernele aflate la putere. Deosebirea constă în aceea că, la baza doctrinei fundamentaliștilor se află preceptele religioase.

54

Proiectul Millenium2

Conflictul israeliano- palestinian este unul dintre cele mai fierbinți dezbateri de astăzi. 0 echipă de experți din cadrul Proiectului Millenium de la Universiatea din Cairo au imaginat un scenariu futurist pornind de la situația următoare: imaginați-vă că s-a realizat pacea, cum s-a ajuns acolo?

Studiul, la care au participat 180 de futuriști, oameni de știință, reprezentanți ai unor instituții implicate în problemă și conducători din Orientul Mijlociu, a început în 2003. Au fost identificate 7 precondiții pentru a atinge pacea:

Securizarea granițelor Israelului

Conturarea unui stat palestinian viabil și independent

Rezolvarea problemei Ierusalimului

Sfarșirea violetei de ambele părți și construirea încrederii

Dezvoltare economică și socială

Educație

Rezolvarea problemei statului refugiaților palestinieni

/. Securizarea granițelor Israelului prevedea:

Recunoașterea Israelului ca un stat independent internațional de către statele arabe

Retragerea din toate zonele ocupate de Israel de la războiul din 1967

Păstrarea valabilității acordurilor odată cu schimbarea regimurilor în Israel

Reluarea procesului de pace pe baza rezoluțiilor ONU

Convingerea că orice acord reprezintă punctul de vedere al celor două popoare, nu doar a factorilor de decizie

Conturarea unui stat palestinian viabil și independent

• Recunoașterea Palestinei ca un stat suveran, membru ONU

• Incurjarea guvernelor al cărui scop va fi bunăstarea populației prin
generarea unui mediu economic în care oamenii pot trăi decent și dezvoltarea unui mediu politic
în care oamenii pot să-și exprime opiniile fără să le fie teamă pentru viețile lor

• Retragerea forțelor militare israeliene din teritoriile ocupate

• Adoptarea unei rezoluții ONU care definește clar granițele

Rezolvarea problemei Iersusalimului impune:

• Garantarea drepturilor religioase pentru toți credincioșii din Ierusalim

Dezvoltarea unui plan pentru sit-urile sfinte comune

Garantarea accesului liber la aceste sit-uri

Adoptarea unei rezoluții ONU prin care să se stipuleze care zone sunt sub control israelian sau palestinian

Declararea Ierusalimului oraș internațional

55

2 Jerome C. Glenn, Theodore J. Gordon, „2003 State of Future" -American Council for the United Nations University, The Milleniun Project

j. încetarea violențelor de ambele părți necesită:

Oprirea atacurilor sinucigașe cu bombă

încetarea ocupării de către Israel a teritoriului de după 1967

• Retragerea trupelor israeliene dincolo de liniile din 1967

Cooperarea pentru combaterea terorismului

Onorarea angajamentelor internaționale

4. Dezvoltarea economică și socială se poate realiza prin:

Negocierea unor înțelegeri pe termen lung privind împărțirea resurselor de apă

Lansarea unor programe speciale ONU pentru dezvoltare industrială și tehnologică a statului palestinian

Sprijinirea accesului Palestinei la piața mondială

încurajarea investițiilor străine directe în noul stat palestinian

Accesul la educație

Crearea, prin UNESCO, a unor programe școlare care să ofere date istorice obiective și să promoveze toleranța

Accesul egal la educație pentru femei

Investirea în educația palestiniană cel puțin la fel de mult ca în cea israeliană

Organizarea de simpozioane culturale cu liderii religioși din ambele state pentru a găsi căi comune de a cultiva toleranța și pacea

5. Rezolvarea problemei statutului refugiaților palestinieni

Inspecții ale ONU care să asigure respectarea drepturilor omului

Asigurarea dreptului de repatriere și compensare potrivit Rezoluției 194/48

Crearea unei comisii israeliano-palestiniene care va trebui să negocieze un angajament în care să fie specificat un număr fix de palestinieni care au voie să se întoarcă în Israel

Acordarea palestinienilor a dreptului de a se întoarce în Israel ca cetățeni israelieni

6. Procesul de pace

în prezent, pe plan internațional sunt o serie de opinii privind procesul de pace în Orientul Mijlociu, cum ar fi:

4- Nu poate fi pace până când cele două națiuni nu sunt recunoscute internațional

4* Pentru a spori șansele de succes trebuie ca evaluarea procesului de pace să se facă

publică, pentru a se vedea rezultatele între planificări și realizările efective 4- Odată ce israeliții sunt hotărâți să facă pace, nici o problemă nu este insurmontabilă

56

4- Dacă arabii stopează violența se va face pace imediat. Violența arabă a început în 1948 și

acum a venit timpul ca ei să se gândească la un plan de acțiune non-violent 4- Ambele părți văd violența ca o modalitate primară de a acționa 4- Planuri pentru împărțirea sit-urilor sfinte au mai fost dezvoltate și înainte de către

Institutul pentru Studierea Israelului, dar problema este că acestea presupun existența

păcii și încrederii, adică exact ceea ce lipsește 4 Ieruslimul ar trebui declarat oraș internațional de către ONU și să fie tratat ca un oraș

sfânt independent la fel ca Vaticanul, fiind condus de un cap religios 4 Controlul sit-urilor religioase nu ar trebui exercitat de autoritățile politice ci de cele

religioase 4» Se consideră că una dintre problemele cheie este faptul că există o noua generație de

tieneri care au crescut sub ocupația Israelului și a căror ură față de acest stat este esența

existenței lor 4- Țelul este respectul reciproc. Există deja câteva organizații care încearcă să stabilească un

dialog și să construiască o punte între populațiile tinere din ambele state 4- In Coran chiar scrie că Dumnezeu le-a promis evreilor tărâmul sfânt atunci când Moise și

cei care-1 urmau au migrat din Egipt.

Cultura politică a Israelului se bazează pe puterea militară, neglijând uneori negocierile și compromisurile. Forța de Apărare a Israelului este cea mai puternică instituție care modelează opinia publică și politica de securitate națională.

Din punct de vedere istoric, ocuparea cu forța a teritoriilor unui popor a născut întotdeauna rebeliuni. Totuși, mulți israeliți nu văd legătura între terorism și ocuparea militară, violența și încălcarea drepturilor omului. Atât politicienii, cât și presa susțin că violențele palestiniene sunt cauzate de ura acestora față de evrei și față de statul lor, chiar și după ce o parte din statele arabe au fost dispuse să accepte ideea de două state distincte.

De cealaltă parte, palestinienii se consideră singurele victime ale violențelor și răzbunării evreilor. Cultura lor politică nu-și asumă responsabilitatea pentru organizarea disfuncțională, fragmentarea internă și alte greșeli din trecut, preferând să dea vina mereu pe evrei. Unii palestieni, printre care și președintele Mahmoud Abbas, condamnă terorismul și efectele acestuia dar, în ciuda acestui fapt, mulți tineri palestinieni încă mai speră că Israelul va fi înfrânt prin violență.

Grija permanentă a SUA pentru „implementarea" democrației de tip occidental în zonă a deranjat statele arabe și a pus într-o anumită măsură în pericol securitatea acestui stat. Unii analiști s-au întrebat de ce sunt dispuse Statele Unite să apere în mod accentuat interesele altui stat3.

3 John Mearshaimer, Stephen Walt, „ The Israel Lobby", martie 2006

57

CAPITOLUL 5.

PETROLUL. PROBLEMĂ DE SECURITATE

5.1 Introducere

Componenta ideologică a bipolarității, cu toată infrastructura sa, inclusiv ceamilitară, a dominat confruntarea în perioada războiului rece. Dominația sa a fost atât de eclatantă încât a acoperit mobilul mult mai profund al confruntării, de aceea amintit cu circumspecție în declarațiile politice, dar urmărit cu consecvență în geopolitică, cel al deținerii și accesului la resurse. Interdependențele dintre resurse și dezvoltare, prosperitate, putere au fost demult decodificate și au modelat în bună măsură evoluția politică a lumii. Odată cu revoluția industrială însă, percepția faptului că resursele, îndeosebi cele naturale, se găsesc acolo unde „nu trebuie''' și în posesia „celor care nu le merită^ a apărut îndeosebi în zonele unde erau vitale.

Percepția s-a acutizat pe măsura „așezării geografiei politice a lumii în cadrul unor granițe mai mult ori mai puțin recunoscute, dar trasate, a căror nerespectare provoacă reacții ce depășesc cu mult stricta relație dintre doi actori politici. Resursele energetice de astăzi au contat puțin în procesul delimitărilor din secolul XIX, de exemplu, astfel că, atunci când au apărut ca problemă, lucrurile erau deja complicate.

De aceea, petrolul, ca sursă energetică mondială dominantă a secolului al XX-lea, nu a fost străin de ultimul război mondial și nu poate fi eliminat din motivațiile unor conflictedistrugătoare și astăzi, precum cele din Golf, Angola, Cecenia etc. Economia mondială depinde încă de petrol ca resursă centrală de energie, chiar dacă au apărut și altele cum ar fi energia nucleară sau gazele naturale. Acestea din urmă au fost descoperite aproximativ în aceleași zone unde se află câmpurile petroliere, deci necesită aceleași căi de acces, dar și ele constituie o resursă epuizabilă. Este un motiv suficient ca această perspectivă să reactualizeze, din când în când, discuțiile asupra limitelor dezvoltării. Oricum, păstrând încrederea în capacitatea oamenilor de a găsi mereu resursele necesare dezvoltării, inclusiv a surselor alternative de energie, nu pot rămâne neobservate jocurile politice și militare în jurul celor existente care vor asigura mare parte din necesarul de energie în viitorul apropiat.

Creșterea numărului populației pe glob și dezvoltarea economică pe care și-o propun toate statele lumii sunt inevitabil însoțite de creșterea consumului unor resurse energetice tot mai limitate. Dispariția bipolarității a înlăturat un motiv redus la câțiva actori ai confruntării, descoperind straturi mult mai profunde ale unei competiții în care participanții sunt mult mai numeroși iar motivația vitală, cu bătaie pe termen îndelungat. Economiile dezvoltate depind de resursele energetice oriunde pe glob.

Pierderea accesului la acestea pot avea consecințe distrugătoare, iată de ce o parte însemnată a politicilor externe dar și a celor de putere este preocupată de accesibilitatea conductelor și terminalelor, viitoarele trasee pentru conducte, de parteneriate etc. Geopolitica este dominată de strategiile resurselor, îndeosebi a celor energetice. Geopolitica îi obligă pe subiecții săi să ia în considerare „totalitatea preocupărilor actorilor prezenți pe scena internațională", și este permanent „interesată de calculele unora sau altora, …de obiectivele ce vizează cooperarea sau destinderea relațiilor, dar și utilizarea forței sau de jocurile viclene."1 Acțiunile teroriste de la 11 septembrie au avut efecte seismice asupra geopoliticilor energetice,

58

mai ales asupra celor ale petrolului. Orientul Apropiat a devenit brusc o zonă mai puțin sigură, iar marile economii au realizat că sunt prea dependente de ea. Au trecut, deci, la acțiuni de disipare a dependenței pe întreg globul. Ca urmare, au dobândit rapid importanță strategică și alte zone, s-au declanșat alte competiții, interesele naționale încep să capete altă greutate în raport cu cele ale alianțelor etc, confirmându-se încă o dată că în marile strategii nimic nu poate fi ignorat, cu atât mai mult cu cât într-o perspectivă nu prea îndepărtată și alte resurse ar putea deveni motive pentru competiții strategice: apa, alimentele etc. De aceea rămâne strategia domeniul preferat al potențialelor. „ …Petrolul – a-l găsi, a-l transporta, a-l cumpăra, a-l păstra – rămâne un punct de focalizare a vieților noastre și va continua să rămână astfel… "2 – declara un fost secretar de stat pentru energie al SUA, subliniind cum se transformă această resursă într-o problemă de securitate.

5.2 Geografia petrolului

Petrolul a încetat de mult să fie doar problema geologilor ori economiștilor. Complică în mare măsură ecuațiile pe care trebuie să le rezolve politicienii și devine încet-încet un factor al vieții sociale ce nu poate fi ignorat, inducând direct sau indirect relații nu întotdeauna ușor de sesizat. In lipsa lui, comunitățile sociale cer din partea conducătorilor acțiuni ale căror efecte sunt deseori nepopulare, creează presiuni asupra proceselor decizionale, statul devenind fie un raționalizator fie un vector al politicii de putere.

Un document din anul 2000 al unei instituții publice în domeniul prospecțiunilor geologice din SUA oferă o estimare a resurselor convenționale de petrol (producția curentă însumată la care s-au adăugat rezervele rămase și resursele petroliere nedescoperite încă, dar bănuite) pentru 128 de zone petroliere ale lumii, în miliarde barili (BBO). Dispunerea geografică a rezervelor este prezentată pe hartă. Producția curentă însumată, rezervele rămase, creșterea rezervei și resurselor nedescoperite sunt estimate la aproximativ 3 miliarde de miliarde barili. Din această cantitate, cea. 24% au fost extrase, iar 29% au fost descoperite și înregistrate ca rezerve se afirmă în aceleași documente. Câmpurile petroliere aflate în exploatare sunt cunoscute și domină jocurile geopoliticii ultimilor zeci de ani. Este oarecum firesc deoarece regiunea Orientului Mijlociu, una din cele clasice, posedă circa 70% din rezervele de petrol dovedite ale lumii4, iar zona Mării Caspice între 17-33 mii de miliarde barili, cam tot atât cât rezervele din Marea Nordului. Dar începe să devină tot mai evidentă atenția acordată noilor zone în care se presupune existența unor depozite imense de petrol, încă nedescoperite în regiunile „clasice" și în altele noi: Orientul Apropiat, Siberia de Vest, regiunea Mării Caspice, deltele fluviilor Niger și Congo, nord-estul Groenlandei, Surinam etc. Transformarea acestor rezerve, bănuite dar încă intangibile, în resurse domină agendele politice ale principalelor puteri economice ale lumii.

Așa cum se observă, majoritatea rezervelor de petrol se află la distanțe mari de principalii consumatori, ceea ce creează în permanență probleme: politice, economice, de mediu etc, iar transformarea lor rezerve în resurse depinde de factori de aceleași naturi. Chiar și cea mai măruntă măsură luată într-o zonă cu rezerve de petrol, ori în legătură cu aceasta se poate răsfrânge în modul cel mai concret asupra prețului petrolului cu întregul său lanț de consecințe. Astfel, acest indicator financiar, care ar trebui să reflecte valoarea unei mărfi, devine la rândul său un instrument al geopoliticii în relațiile internaționale. Dacă, din punct de vedere economic, prețul petrolului reflectă realități trecute în devenirea mărfii, de la cheltuielile de extracție până la transportul la consumator, și se exprimă în bani, de regulă dolari SUA, geopolitic înseamnă

59

estimări complexe de viitor pentru o resursă epuizabilă, de care depinde încă dezvoltarea și prosperitatea (accesibilitatea și volumul rezervelor, natura relațiilor de putere create în jurul rezervelor, gradul de pericol prezentat de noii actori din jocurile dezvoltării, oportunitățile și posibilele combinații etc), estimări importante nu atât prin valorile lor financiare, cât prin cele politice, economice, militare etc. Totuși, opinia publică resimte nemijlocit prețul economic al petrolului și acest lucru influențează politicile imediate, prețul geopolitic îi preocupă în primul rând pe marii actori și este o problemă a politicii de perspectivă.

Oricum, vorbind doar despre petrol, descoperit sau nu, accesibil ori greu accesibil, ieftin sau scump, evidențele nu pot fi contestate: cu cât se consumă mai mult, cu atât se va epuiza mai rapid. Richard C. Duncan și Walter Youngquist oferă într-un studiu din 1998 o estimare a producției petroliere. Din analiza graficelor se observă că trăim în deceniul producțiilor maxime, după care urmează declinul.

Când este vorba de rezerve, în general, iar cele petroliere nu fac excepție, cifrele exacte includ și un procent important de relativitate, deoarece exprimă strategiile în domeniu ale numeroșilor actori cunoscuți și mai puțin vizibili (state, companii naționale, lideri, partide politice) cu interese, politici și obiective proprii, puțin interesați să ofere certitudini concurenței. Cu toate acestea, tendințele nu pot fi negate chiar și la o analiză superficială. Astfel se explică preocupările pentru înlocuirea petrolului cu gaze naturale, energie nucleară și resurse alternative. Gazele naturale, de exemplu, reprezintă în prezent aproximativ 23% din consumul global de energie, vor însemna peste 30% prin 20208 și vor domina, probabil, geopolitica în viitoarele evoluții ale secolului XXI.

5.3 Geografia consumului

Din momentul în care petrolul a început să se impună ca principală sursă de energie la începutul secolului XX, producția a acoperit consumul Ia nivel mondial, indiferent de ritmurile de creștere a acestuia. Chiar și în perioadele de criză petrolieră nu a fost vorba despre insuficiențe cronice, ci de reducerea voită a producției și limitarea accesului la petrol. Este drept, asemenea perioade au reamintit lumii, că mai devreme sau mai târziu, petrolul se va epuiza, readucând în discuție corelația dintre petrol și dezvoltare. Cu câteva decenii în urmă a făcut mare vâlvă un raport al clubului de la Roma care oferea perspective sumbre dezvoltării, neadeveriteînsă.

Până a se ajunge la momentul epuizării rezervelor, elita politică a lumii și-a elaborat propriile concluzii, vizibile în jocurile politice din jurul petrolului existent. S-a avut, însă, grijă ca aceste jocuri să evite angajarea în opoziție a marilor actori ai lumii pentru a se evita momente din preliminariile celui de-al doilea război mondial, de exemplu, când SUA prin embargoul petrolier impus Japoniei au creat în rândul opiniei publice japoneze o opinie favorabilă declanșării războiului prin atacurile de la Pearl Harbour, ori când URSS, deținătoarea unor imense rezerve, dar și piedică în accesul Germaniei hitleriste la petrolul din Orientul Mijlociu trebuia să dispară.

Potrivit Agenției Internaționale pentru Energie principalii consumatori de petrol în sunt 9 state ale lumii care au consumat 57% din producția de petrol a anului, 5 dintre ele sunt membre ale grupului celor mai dezvoltate state (G8). Dintre ele, SUA reprezintă cea mai puternică economie a lumii, dar și cel mai mare importator de petrol, în timp ce Rusia nu importă, dar este unul din marii exportatori ai lumii.

60

în asemenea condiții, un criteriu mult mai important pentru viitoarele evoluții este poziția Chinei și Indiei. Ambele reprezintă economii în plină expansiune, dar sunt importatoare de petrol, conștiente, deci, că menținerea ritmurilor actuale ale dezvoltării economice depinde de modul în care vor reuși să-și asigure resursele energetice. 60% din necesarul de petrol China și le asigură din Orientul Mijlociu și de aceea este atât de atentă la evoluțiile din regiune și se implică, inclusiv cu asistență militară, în state precum Iran și Siria.

Cererea de petrol crește cu aproximativ 2% anual, în timp ce câmpurile petrolifere sunt în declin cu aproximativ 5% pe an. Consumul în fost de aproximativ 125 milioane barili pe zi, ceea ce înseamnă că până în 2015 producția curentă ar trebui să crească cu cea. 80% 10 pentru a se asigura consumul.

Aceeași Agenție Internațională pentru Energie arată într-un raport al său că, în acest an, Chinei îi vor fi necesare 5,8 milioane barili pe zi pentru a-și asigura consumul, ceea ce înseamnă 800.000 tone zilnic, ori aproximativ 0,3 miliarde tone pe întregul an. Cu acest consum China întrece Japonia, trecând pe locul 2 în lume în rândul consumatorilor, după SUA. Cu alte cuvinte, în acest an, China va consuma aproximativ 2/3 din producția anuală a Arabiei Saudite, Iranului și Kuweitului la un loc sau 1/10 din producția mondială, SUA va avea nevoie de 1/3, iar Japonia de aproximativ cât China. Deci primele treiconsumatoare vor folosi în 2004, 1,6 miliarde barili, adică mai mult de jumătate din producția globală, estimată la aproximativ 3 mii de miliarde barili. Nu întâmplător, aceste state fac parte din grupul celor mai activi actori ai geopoliticii mondiale.

5.4 Geopolitica petrolului

Petrolul domină geopolitica de peste 60 de ani, indiferent de ceea ce se dorea a fi prezentat drept evidență. Criza petrolieră din anii 70 ai secolului trecut n-a tăcut altceva decât să sublinieze acest adevăr care, încet – încet devine truism. Tot ceea ce se întâmplă în zona Golfului de peste patru decenii constituie secvențe strâns legate între ele, mai mult decât pare la prima vedere, a unor elaborări post criza petrolieră amintită.

S-ar putea spune că două au fost condiționările majore ale geopoliticii petrolului și ele o vor domina încă multă vreme:

1. Reducerea dependențelor:

posesor – consumator;

consumator – posesor.

Deși ne-am obișnuit să considerăm că cei aflați în poziții avantajoase sunt posesorii de resurse petroliere, iar consumatorii nu dispun de prea multe alternative, realitatea demonstrează că, depinzând de consumatori prea puternici, posesorii nu se situează pe poziții prea confortabile, fiind nevoiți să facă față unor presiuni mult mai diversificate și exercitate de subiecți mult mai numeroși decât și-ar fi dorit. Este ceea ce se întâmplă astăzi în jurul petrolului caspic și din regiunea Golfului.

2. Diversificarea surselor și resurselor. La prima vedere ar părea o continuare a primei
condiționări, dar diversificarea va disipa dependențele în ansamblu, va crea condiții favorabile
alegerii acestora, va conduce la intensificarea voită și temporară a dependențelor. Diversificarea
resurselor se simte deja din plin pe piața gazelor naturale, iar a surselor se observă în interesul
crescând pentru Africa.

61

într-o lume în care petrolul asigură 40% din energia lumii și peste 90% din combustibilul mijloacelor de transport, geopolitica nu poate ignora premisa că economiile industrializate pot oricând intra în „foame de energie", ceea ce ar declanșa competiții cu un ridicat potențial conflictual pentru rezervele existente. Companiile petroliere avansează previziuni îngrijorătoare. Pentru fiecare 10 barili vânduți, prospectorii lor identifică doar 4 în loc. De aceea, multe firme consideră că singura cale de a opri această tendință este reîntoarcerea în Orientul Mijlociu de unde, unele au fost îndepărtate în timpul naționalizărilor din anii '60-70: ,JSă revenim în Orientul Apropiat, ori să ne pregătim pentru necazuri.

O scurtă trecere în revistă a principalilor actori politici ai lumii, deși în geopolitica petrolului ar fi mai potrivită sintagma „centre de putere'', relevă deosebiri între ele, dar și un punct comun. SUA, UE, Japonia sunt state cu economii avansate și dezvoltate, instituții financiare, naționale și internaționale, stabile și puternice, societăți democratice așezate, constituite pe principiile primordialității legii și drepturilor omului. De asemenea, ele asigură o calitate a vieții superioară la toți indicatorii.

China și India sunt state cu economii având ritmuri intense de dezvoltare, stabilitate financiară, societăți în curs de deschidere și modernizare, deși tradițiile au o influență puternică iar calitatea vieții este departe de cea a statelor din prima categorie. Punctul comun al tuturor acestor centre de putere o constituie dependența, în special dependența de resursele energetice. In mare măsură, aceasta este realitatea care le modelează comportamentul geopolitic, precum și conținutul strategiilor. Un loc distinct în rândul centrelor de putere îl reprezintă Rusia. Ea întrunește trăsături specifice ambelor categorii enumerate, dar ceea ce o deosebește radical este faptul că nu este dependentă de resurse naturale, dar această independență îi influențează și ei în aceeași măsură geopolitica și strategia. De altfel, șeful Statului Major General rus afirma într-o intervenție că principalele criterii de „înțelegere și apreciere a proceselor care se petrec în lume ar putea fi:

nivelul dezvoltării economice a subiectului în ansamblu și starea sistemului său financiar;

gradul de asigurare cu materii prime și resurse naturale, în primul rând cu cele energetice, dar și cu altele, inclusiv resurse intelectuale;

ca o consecință a celor două – nivelul bunăstării sociale a populației'.

In aceste condiții, geopolitica petrolului domină preocupările guvernelor lumii și se manifestă într-o multitudine de forme, începând de la cooperare multilaterală, investiții în domeniu, asistență tehnică, licitații, ajutoare economice și financiare, privatizări, condiții preferențiale etc. până la forme care amintesc mai curând de geostrategie, fiind dominate de componenta militară, amenințări și demonstrații de forță, prezență militară și chiar violență armată. De aceea, realitățile zilelor noastre oferă construcții politice atât de neașteptate: coaliția antiteroristă unde sunt foarte fragile motivele care țin membrii alături, iar prin terorism fiecare înțelege cam ceea ce-1 preocupă; relațiile dintre democrația SUA și cvasi-totalitarismele centrale asiatice; apropieri ruso-saudite, de neimaginat cu câțiva ani în urmă etc.

Principalii actori ai geopoliticii petrolului astăzi sunt SUA și Rusia. Fiecare dintre ei demonstrează că și-au elaborat politici și strategii solide în acest domeniu. Obiectivele lor sunt diferite, dar faptul că există o anumită complementaritate între obiective face ca, pe termen lung, cei doi să coopereze, bineînțeles neexcluzându-se competiția pentru poziții cât mai favorabile.

Bazându-se pe resurse energetice, în special pe petrol și gaze naturale, Rusia, al doilea producător de petrol al lumii, își urmărește cu consecvență obiectivul de a realiza un sistem al

62

dependențelor în care poziția sa să dispună de ponderea necesară pentru o dezvoltare economică evidentă, care s-o facă ascultată în toate problemele lumii și să-i asigure securitatea. Deocamdată, ea însăși este dependentă de veniturile obținute prin exportul de petrol. Pe măsură ce ponderea acestora în construcția bugetului scade, fiind înlocuite cu alte venituri oferite de o economie în revenire, obiectivul strategic se înfăptuiește. Acesta este și motivul pentru care guvernul de la Moscova acționează cu atâta perseverență pentru a fi admisă cât mai curând în Organizația Mondială a Comerțului, ceea ce i-ar permite să participe pe picior de egalitate cu celelalte economii la tranzacțiile mondiale, rară restricțiile impuse de statutul său de nemembru organizației.

Obiectivul strategic urmărit de SUA este acela de a-și asigura pe termen lung resursele necesare menținerii ritmurilor de dezvoltare economică prin accesul la resurse și libertatea tranzitului. Este un obiectiv complex, de durată, iar realizarea lui impune implicarea decisivă în procesele de stabilizare a lumii și de întărire a securității prin încurajarea pieții libere, a valorilor democratice, a transparenței și predictibilității în acțiunile celorlalți actori ai lumii. Oricum proiectele în care se angajează sunt considerate investiții mai ieftine decât valoarea eventualelor pierderi economice provocate de disfuncționalități ale fluxurilor energetice. S.U.A. văd în petrolul rusesc o posibilă alternativă stabilă la petrolul obținut din Orientul Mijlociu, o regiune imprevizibilă și unde se pot produce evenimente care să afecteze ritmicitatea livrărilor.

Rusia, la rându-i, consideră pătrunderea petrolului său pe piața americană un început pentru viitoare construcții economice și de securitate fiabile. De aceea, pe termen lung, interesele celor doi coincid, chiar dacă pe termen scurt apar episoade care țin mai curând de concurența economică.

O zonă dominată astăzi de concurența între cei doi actori este cea a Mării Caspice. Dar complexitatea zonei, conflictualitatea potențială, disputele juridice asupra mării propriu-zise vor obliga, mai devreme ori mai târziu, pe toți subiecții internaționali implicați, inclusiv pe cei doi, să coopereze pentru menținerea stabilității ei, altcumva vor avea toți de pierdut destabilizând piața energetică, ceea ce ar putea afecta toate țările lumii și provoca reacții mult mai periculoase. Bogată în petrol și gaze naturale, zona Mării Caspice include interesele statelor învecinate nemijlocit: Azerbaidjan, Kazahstan, Iran, Rusia și Turkmenistan. între aceste țări există puncte de vedere deosebite referitoare la statutul și modalitățile de exploatare a resurselor, ceea ce împiedică demararea unor programe pe termen îndelungat. De asemenea, vecinătatea cu regiunea Orientului Mijlociu, Caucaz și bazinul Mării Negre, face ca și alte state să aibă interese majore în acea zonă. într-o măsură destul de consistentă și România va avea avantaje în cazul unor soluții care să ofere stabilitate livrărilor energetice.

Statutul juridic incert nu încurajează firmele să investească masiv în infrastructura petrolieră și a gazelor naturale în zonă. Acest lucru face să crească interesul pentru cea existentă și care este controlată în mare măsură de Rusia, aflată în căutarea investițiilor străine. în ultimă instanță, viitoarele trasee vor trece sau nu prin teritoriul rusesc, dar petrolul va trebui să tranziteze prin ele și acesta este lucrul cel mai important și avantajos pentru stabilitatea unei regiuni întinse a globului pământesc.

Practic, zona caspică nu poate fi izolată de cea a Orientului Mijlociu și într-un fel sau altul prezintă aceiași indicatori de instabilitate geopolitică: terorism, conflicte (din Cecenia și Nagorno-Karabah), delimitări teritoriale insuficient reglementate, probleme etnice, refugiați etc. în aceste condiții, este greu de estimat dacă bazinul caspic va deveni o alternativă mai sigură la

63

petrolul din Orientul Mijlociu. Crește astfel atractivitatea traseelor petroliere nordice ceea ce întărește rolul Rusiei în viitoarele jocuri politice pentru stabilizarea întregii regiuni.

SUA sunt direct interesate în libertatea traficului petrolului din zona caspică și Orientul Mijlociu, de aceea s-au implicat activ în stabilizarea zonei urmărind, totodată, și evitarea formării unui monopol rusesc al transportului. De aceea au contribuit la realizarea conductei ocolitoare Baku-Ceyhan, dar dare nu poate fi avantajoasă din economic fără participarea Rusiei. Pe termen îndelungat, nici Afghanistanul nu este exclus ca traseu pentru o viitoare conductă, extrem de avantajoasă, la oceanul mondial. Deocamdată, SUA sunt singura putere mondială care acționează declarat pentru asigurarea accesului la sursele petroliere, de rezultatele acțiunilor sale beneficiind în egală măsură și celelalte state ale lumii.

Un actor tot mai prezent pe piața petrolieră este China. Pentru a-și susține ritmurile de dezvoltare are nevoie de livrări constante de petrol. In acest sens, are o relație specială cu Rusia și Kazahstan, sursele cele mai apropiate, dar și Arabia Saudită. într-un fel sau altul, toate economiile statelor vor resimți noul statut al Chinei de mare consumator de resurse energetice. Creșterile prețurilor la petrol sunt puse și pe seama faptului că al doilea mare consumator de petrol al lumii a devenit China, devansând Japonia. Este firesc să se pună întrebarea, care va fi comportamentul geopolitic al Chinei în momentul în care se va simți împiedicată în achizițiile cantităților necesare de resurse energetice. Eventualele sincope îi vor provoca disfuncționalități economice cu repercusiuni directe asupra celor 1,5 miliarde de locuitori și de acest lucru este conștient întreg globul. Recente evenimente sugerează că politica chineză tratează această problemă cu maximă seriozitate. In ultimul timp se observă că se implică tot mai insistent în disputele privind insulele limitrofe din Pacific și în problema Taiwanului, zone pe care China, pe lângă faptul că le consideră că-i aparțin, sunt bănuite că dețin și importante resurse petroliere. De câțiva ani se poartă convorbiri ruso-chineze pentru construcția unei conducte, finanțate de partea chineză, care să lege zăcămintele din estul Siberiei de China.

Un alt actor care și-a declarat interesul pentru petrolul caspic este India. Perspectiva este susținută de proiectul de realizare a magistralei de transport „Nord- Sud" care ar urma să lege portul indian Mombay de la Oceanul Indian cu porturi iraniene (Bender-Abbas, Bender-Amirabad, Anzeli), prin Marea Caspică, portul Olia cu Sankt Petersburg. Această rută va scurta durata transportului între Asia și Europa cu 10-12 zile, ceea ce ar însemna o reducere a cheltuielilor de transport cu aprox. 20%. 18 India speră ca proiectul să fie completat cu conducte petroliere care să facă legătura cu cele existente, facilitându-și,astfel, accesul la petrolul din nord. Proiectul este susținut și va fi finanțat de state europene, India, Rusia, dar și de Kazahstan și Turkmenistan.

Majoritatea proiectelor având drept punct de plecare petrolul pot fi dublate cu altele legate de gazele naturale aflate în cantități mari în bazinul caspic și Orientul Mijlociu. Este o particularitate care face ca, practic, toate statele din această întinsă regiune să ocupe poziții cât mai avantajoase în jocurile de stabilitate ca o primă etapă pentru construcții de securitate mai ample. Desigur, interesele geopolitice sunt mari, predomină astăzi relațiile de putere în care fiecare încearcă să-și impună voința asupra celuilalt, opțiunile sunt diferite și aceste realități oferă o imagine nu tocmai încurajatoare. Dar ceea ce susține optimismul în posibilitatea stabilizării reale a regiunii este faptul că nici un actor din zonă nu respinge ă priori avantajele dezvoltării și nu încearcă să se izoleze. In condițiile globalizării, această realitate a scos în prim plan dimensiunea

64

cooperativa a geopoliticii, deși n-au fost eliminate disrunctionalitati care au impus si manifestări ale geostrategiei în continuarea geopoliticului.

Petrolul a fost cel care a generat si războiul iraniano-irakian din anii 70, si ocuparea Kuweitului de către Irak în 1990 si intervenția multinaționala împotriva regimului Hussein din Irak de anul trecut.

5.5 Geostrategia petrolului

Războiul rece s-a sfârșit si o data cu el si geostrategia bazata pe amenințarea distrugerii nucleare reciproce. Amenințarea, reala, dincolo de toate exagerările propagandistice, a fost instrumentul politic decisiv în imprimarea unui caracter previzibil geostrategiei si unui relativ echilibru al puterii. Armele nucleare existente sunt tot atât de nimicitoare astăzi ca altădată, dar amenințarea distrugerii reciproce, la fel de reala ca acum doua decenii, nu mai este un instrument politic, chiar daca superputerile au declarat oficial ca nu vor pregeta sa folosească armele nuclear daca interesele lor vitale vor fi afectate. Probabil ca aceasta va fi premisa care va fundamenta toate construcțiile geostrategice în viitorul previzibil.

Fig. 5.1- Platforma de foraj

Geostrategia a devenit mai difuza iar prezenta militară, indiciul concret clasic al intereselor strategice se reduce la minimum intensifîcându-se, în schimb, realizarea capabilitatilor de aplicare a efectelor acțiunilor militare în zonele de interes. Exemplu devenit deja celebru al acestei noi filosofii strategice este cel al coaliției militare împotriva Irakului în anul 2003, care cu efective minime(circa 200 mii militari), a ocupat un stat având aproximativ suprafața Franței, fara ca pe teritoriul statului irakian sa existe vreo regiune inaccesibila loviturilor. De asemenea, cazul Irakului evidențiază ca resursele petroliere si caile de acces către acestea constituie preocuparea majora pentru geostrategia acestui început de secol.

Cea mai evidenta demonstrație o reprezintă consecventa cu care SUA urmăresc libertatea accesului la piața petroliera folosind, atunci când este nevoie, si instrumente ale geostrategiei. Aceasta tendința a fost explicata într-un raport al Consiliului Securității Naționale al SUA în 1999: „…Statele Unite vor continua sa aibă un interes vital în asigurarea din exterior a livrărilor de petrol".19 Seriozitatea problemei este susținuta si de faptul ca, SUA includ în categoria intereselor vitale acele valori pentru apărarea cărora vor recurge la forța armata. Prezentându-si programul electoral, candidatul democrat la președinția SUA, John Kerry, a insistat asupra priorităților sale în domeniul securității naționale:

a deschide si a fi liderul unei noi ere a alianțelor;

a moderniza cele mai puternice forte armate din lume;

a folosi în exterior diplomația, puterea economica si forța neobișnuita de atracție a valorilor si idealurilor americane;

a elibera America de dependenta periculoasa fata de petrolul din Orientul Mijlociu.

65

în timpul războiului rece, SUA au considerat drept teatre principale ale confruntării cu URSS centrul și sud-estul Europei, acolo unde se aflau concentrări mari de trupe sovietice, și Orientul îndepărtat. Mutațiile strategice au făcut să scadă interesul pentru aceste zone, prezența militară americană rămânând la niveluri care să nu afecteze credibilitatea angajării SUA în problemele securității europene. Au devenit, însă importante pentru strategie Asia Centrală, bazinul caspic, zona Mării Chinei de Sud și, bineînțeles, zona Golfului. Toate sunt regiuni bogate în petrol și gaze naturale, resurse dovedite sau bănuite, dar mai ales sunt în proximitatea unor puteri militare (Rusia, China) care pot interveni în competiție, iar faptul că în toate aceste zone există multe probleme care pot fi activate cu ușurință fac posibile evenimente care să destabilizeze piața petrolului. întrucâtva la fel se caracterizează și alte zone bogate în petrol din Africa (Algeria, Angola. Nigeria, Sudan) sau Asia (Indonezia) cu multe probleme etnice, sociale și politice nerezolvate, dar aflate deocamdată în afara preocupărilor competitive majore ale principalilor actori ai lumii.

Ca urmare, investițiile financiare ale SUA în bazinul caspic și Orientul Mijlociu sunt susținute de programe militare: modernizarea forțelor armate ale statelor din zonă pentru a fi capabile să mențină stabilitatea, parteneriate, inclusiv cu ceilalți actori pentru soluționarea unor probleme, dezvoltarea unor obiective de infrastructură militară care să le asigure mobilitatea propriilor forțe etc. Noul concept de război bazat pe rețea va oferi forțelor armate ale SUA posibilitatea de a executa lovituri precise din puncte de dislocare inaccesibile eventualelor riposte. Chiar și posibilitatea amplasării unor baze militare noi în Bulgaria, România și Polonia nu poate fi ruptă de problematica petrolului. Locațiile aflate în discuție se află în apropierea unor conducte de petrol în funcțiune, ori aflate în proiect.

Rusia se află într-un amplu proces de adaptare a strategiei la noile realități. Renunțând la ambițiile geostrategice globale ale URSS, ea se concentrează asupra programelor regionale: își adaptează prezența militară în regiunea Caucazului, profitând evident de războiul din Cecenia, a înființat baze militare în Armenia și în state din Asia Centrală, controlează un sistem unic de apărare aeriană al CSI, acordă asistență militară majorității statelor din această organizație etc. Totodată, sunt semnificative modificările doctrinare și programele de modernizare a propriilor forțe.

A declarat că va folosi armele nucleare în cazul unor agresiuni, chiar și împotriva statelor neposesoare de arme nucleare, a adoptat și ea strategia loviturilor preventive și în acest scop își modernizează infrastructura (cosmică și aeriană). De asemenea, în cadrul forțelor armate se desfășoară intense activități de pregătire pentru sporirea mobilității, se perfecționează vectorii pentru transportul loviturilor nucleare, își intensifică acțiunile comune de instruire și planificare, cu armatele NATO etc.

Nu sunt lipsite de importanță acțiunile strategice ale altor actori. China și-a redus concentrările de trupe de la granița nordică cu Rusia și își concentrează eforturile asupra zonelor sale de vest în care sunt estimate rezerve importante de petrol: provincia Xinjiang, Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud, zone aflate în litigiu. Taiwanul este invocat tot mai frecvent în discursul politic deoarece oferă posibilitatea controlului unor importante căi de navigație în Pacific. Către aceste zone își îndreaptă atenția și Japonia, care, totodată, își perfecționează capacitățile sale operaționale în zonă (nave de luptă, avioane de patrulare etc). în zona Golfului,

China își întărește relațiile militare cu Arabia Saudită, mai ales după ce înopinia publică din SUA s-au auzit voci ostile și chiar amenințări la adresa regatului saudit, dar și cu alte state din Orientul Mijlociu. ,fără o strategie cuprinzătoare de prevenire a transformării Chinei într-un

66

consumator de petrol egal cu SUA, o coliziune între superputeri este posibilă"1 afirmă directorul unui institut american de analiză a securității globale. India participă la modernizarea forțelor navale ale Kazahstanului, Turcia la realizarea unor obiective de infrastructură militară în Turkmenistan, Iranul se pronunță împotriva prezenței militare străine în Marea Caspică și pentru strângerea relațiilor cu Azerbaidjan invocând episoade ale unei istorii comune etc.

Desigur, aceste jocuri de natură militară nu depășesc limite care să provoace răspunsuri ce ar pune în pericol stabilitatea. Dar analizate fiecare în parte, se dovedește că statele care-și propun niveluri ridicate ale dezvoltării nu-și pot permite să rămână indiferente la eventuale turbulențe pe piața petrolului. Consecințele acestora ar putea modifica în totalitate lumea care ne înconjoară ceea ce le-ar periclita programele de dezvoltare, risc pe care nu sunt dispuse să și le asume.

Evoluțiile din jurul petrolului au pus parțial în umbră , jocurile" care se desfășoară pentru gazele naturale. Acestea sunt încă la început, dar vor deveni tot mai evidente și intense pentru că gazele naturale sunt considerate un înlocuitor al petrolului, atunci când acesta se va epuiza, ori va deveni evident că este insuficient pentru toți consumatorii. Deocamdată, evenimentele provocate pe piața gazelor naturale mai sunt încă asociate cu piața petrolului, dar probabil că acest lucru nu va mai dura mult timp și jocurile vor deveni de sine stătătoare.

http://www.globalpolicy.org/security/natres/oil2004/0202 collision.htm.

fi7

CAPITOLUL 6 TENDINȚE ÎN GEOPOLITICA ISLAMICĂ

6.1 Intre confuzie și Real Politik

Configurația statală și geopolitică a Orientului Mijlociu contemporan este consecința partajării regiunii, realizate de marile puteri învigătoare după Primul Război Mondial. Acesta a dus la disoluția Imperiului Otoman, pe al cărui teritoriu arab se vor forma noi state, „naționale", expresie însă mai puțin a voinței arabe cât mai ales a înțelegerilor anglo-franceze, începute odată cu tratatul Sykes-Picot din 1916. Cu excepția Egiptului, Iranului, Turciei și a Arabiei Saudite, actualele state din ceea ce numim Orientul Mijlociu au rezultat în mare parte în urma „ingineriei sociale" a puterilor europene, printr-o nouă reîmpărțire a sferelor de influență asupra unei regiuni esențiale prin poziția sa strategică și mai ales prin nou descoperitele zăcăminte petroliere, devenite vitale avântului industrial modern.

Prin Tratatul de la Sevres, din 1920, apar noile state: Siria și Libanul, care vor fi plasate sub mandat francez, în vreme ce Irakul și Cisiordania vor fi sub mandat englez. Societea Națiunilor motiva această formă camuflată de colonialism prin incapacitatea temporară a noilor națiuni de a-și asigura o guvernare eficientă iar rolul mandatarilor era tocmai acela de a implementa în regiune sistemul politico-social și chiar cultural de tip occidental. Palestina va fi direct guvernată de Marea Britanie, care în acești primi ani își ia angajamentul să respecte prevederile declarației Balfour, adică permiterea stabilirii evreilor pe teritoriul palestinian și crearea aici a unui „cămin național evreiesc".

Turcia va fi constrânsă și ea să-și părăsească statutul de putere cosmopolită și multinațională, devenind un stat „național". Reformele lui Mustafa Kemal și real-politik de care a dat dovadă vor aduce în anii următori dividende noului stat laic turc, în special teritoriale și geostrategice: recuperarea Armenei turcești și a unor teritorii populate de kurzi, apoi a unor importante teritorii la granița cu Siria, în 1929 și 1939. Kemal va desființa în 1923 și 1924 cele două mari instituții care mai aminteau încă de tradiția puterii islamice: sultanatul și mai ales califatul, simbolul unității politico-spirituale a comunității. De acum, populațiile regiunii sunt puse în fața acceptării unui nou tip de loialitate: cea față de o națiune, care se adaugă vechilor loialități față de tradiția islamică, față de rețelele de solidaritate locale sau față de grupurile confesionale.

6.2 Abordările interbelice

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, autoritatea Angliei și a Franței în Orientul Mijlociu este în continuă scădere. Deja regiunea devine, prin poziția sa strategică dar

68

mai ales prin resursele de hidrocarburi, un teren al noului joc geopolitic dus de Statele Unite și Uniunea Sovietică, fiecare încerând de acum să-și creeze propriile state clienți și să-și implementeze sistemele socio-politice specifice.

6.3 Efectele naționalismelor

Anii 50-60 sunt marcați de avântul naționalismului arab antrenând o mare parte din țările din regiune în procese revoluționare, întinse uneori pe mai multe decenii, care au schimbat radical alianțele și evoluția geopolitică a zonei. Fundamentate ideologic pe diferite modele ale naționalismului arab ele au fost de fapt, în cea mai mare parte, lovituri de stat, care au sfârșit în final prin impunerea unor regimuri autoritare, adesea expresie a ascensiunii politice și militare a unui grup particular de solidaritate(cercul „ofițerilor liberi" în Egipt, alawiții în Siria, clanul tikriților în Irak). Egiptul, după victoria din 1956 în Suez, se pretinde liderul lumii arabe și încearcă, fie prin intermediul Ligii Arabe, fie prin efemera uniune cu Siria( Republica Arabă Unită, 1958-1961) să construiască în jurul său o unitate pan-arabă. In replică, cele două monarhii hașemite, Irakul și Iordania, formează și ele o federație, în februarie 1958, dar revoluția irakiană din iulie o anulează. La începutul anilor 60, naționalismul arab este împărțit între nasserism și ba'thism, ultimul divizându-se, la rândul său în cele două mari ramuri rivale, irakiană și siriană.

6.4 „Războiul rece" arab

La aceste dispute între statele „progresiste" se adaugă aversiunea lor față de „monarhiile reacționare": Iranul, Arabia Saudită, Iordania, emiratele Golfului. Acest „război rece arab" este o transpunere regională a celui global: primele sunt susținute de URSS, în vreme ce monarhiile conservatoare fac parte din strategia americană de contaînment a expansiunii comuniste. De fapt toată această luptă pentru hegemonie între statele sau diferiții atori din Orientul Mijlociu pare a se conduce după celerul dicton al lui Ibn Khaldun: „orice arab vrea să fie conducător".

6.5 Epurări și lupte interne

înfrângerea arabă în războiul din 1967 duce însă la prăbușirea discursului naționalist și va modifica din nou, pentru viitoarele decenii, configurația geopolitică și alianțele din regiune, Pierzând teritorii proprii, Egiptul, Siria și Iordania vor fi interesate direct și nu doar sentimental de reglarea raporturilor cu Israelul; fragilei și conjuncturalei unități arabe față de problema palestiniană facându-i loc acum o divizare în urma căreia fiecare țară încearcă să-și impună strategiile sale, numeroasele noi grupări palestiniene fiind folosite ca grupuri de presiune împotriva Israelului, comunității internaționale și chiar împotriva statelor rivale din regiune. Totodată, Egiptul își va retrage și trupele din Yemen, încetând amenințarea asupra Arabiei Saudite, care , în schimb, va accepta să ajute financiar țările angrenate militar în prima linie împotriva Israelului. In 1963 partidul Ba'th va ocupa definitiv puterea în Siria, iar în 1971, după

69

ani de epurări și lupte interne în interiorul partidului, generalul Hafez al- Assad, sprijinit de armata ai cărei ofițeri sunt majoritari musulmani alawiți, devine președinte.

In 1968 , tot după mai multe lovituri de stat, ba'thiști câștigă conducerea Irakului, cu Saddam Hussein, ca omul forte al regimului, devenit în 1979 președinte. Revendicându-și fiecare ortodoxia panarabismului ba'thist, între cele două țări se va duce de-acum o nouă luptă pentru hegemonie, motivată atât de factori istorici, ideologici și geopolitici cât și de aversiunea dintre cei doi lideri. Disputa se leagă în special de vechile scenarii panarabe schițate de fiecare țară, încă de după Primul Război Mondial: Siria urmărește cu insistență până astăzi, refacerea teritoriului „Siriei Mari" din perioada islamico-otomană (cu actualele Liban, Palestina, Irak, Iordania, o parte din Turcia), în vreme ce Irakul preia vechiul scenariu hașemit al „semilunii fertile", Saddam visând să facă din tara sa o „Prusie" a lumii arabe.

6.6 Debutul crizei energetice

Războiul din 1973 și mai ales consecințele sale(embargou OPEC, creșterea rapidă a prețului la petrol) vor marca însă decisiv ascensiunea Arabiei Saudite și a celorlalte monarhii petroliere din Golf. însuși Egiptul, fost campion al naționalismului arab și partener esențial al URSS în Orientul Mijlociu, se va orienta după 1972 spre o alianță treptată cu SUA, dar încheierea tratatului de pace cu Israelul în 1978 va fî aspru penalizată prin eliminarea sa temporară din organizațiile arabo-musulmane. Deceniul șapte se încheie prin revoluția iraniană care scoate cel mai important aliat al SUA din Orientul Mijlociu din sistemul de securitate regională, construit cu atâtea eforturi de Washington. Prin propaganda și acțiunile sale, Teheranul amenință echilibrul în întreaga zonă, urmărind să antreneze comunitățile shiite din regiune în același proces revoluționar și să submineze autoritatea rivalilor politici din Golf(Irak, Arabia Saudită).

6.7 Impactul conflictului irakiano-iranian

Izbucnirea războiului dintre Iran și Irak este o consecință a revoluției iraniene: mizând pe slăbiciunea noului regim Saddam Hussein urmărea atât ocuparea unot teritorii arabofone petroliere, a canalului Chatt el- Arab și a celor trei mici insule din Golf ocupate de Iran în 1971, cât și blocarea întinderii avântului revoluționar la șiiții irakieni și impunerea sa ca lider al lumii arabe. Războiul însă a durat opt ani și a avut consecințe devastatoare pentru regiune. în afara pierderilor umane imense, el a răvășit infrastructura celor două țări, a anulat orice strategie comună a OPEC( din 1986, Organizația a renunțat la sistemul cotelor, fiecare membru având dreptul de a-și stabili singur producția, în funcți de interesele proprii) și nu a dus la câștig de cauză pentru nici una dintre părți. El a produs, însă, alianțe inedite. Irakul este ajutat financiar și la nivel de imagine de rivalii săi arabi, monarhiile din Golf care se tem de avântul Iranului, dar care trag profit și din prelungirea războiului care slăbește pe ambii lor dușmani din Golf. SUA, îndeosebi, se va apropia treptat de fostul său dușman irakian, văzând în el o modalitate de a bloca extinderea revoluției iraniene în zona Golfului. Deși Irakul rămânea unul dintre marii sponsori ai

70

grupărilor teroriste palestinine- Abu Nidal- și dușman al Israelului în regiune, ca și promotor al unui program de înarmare nucleară, administrația Reagan va relua legăturile cu Bagdadul încă din 1982; în 1984 relașiile dintre cele două țări se reiau la nivel diplomatic. SUA acorda sprijin militar și logistic Irakului în războiul cu Iranul, în plus, flota Statelor Unite intervine în apele Golfului pentru a proteja traficul petrolier împotriva atacurilor iraniene. Alături de ea, Franța și URSS livrează echipamente militare Irakului, inclusiv arme chimice și bilologice folosite ulterior în lupte. Singura țară arabă care sprijină Iranul este Siria, atât prin rivalitatea sa față de Irak și din teama de a vedea țara vecină ieșind învingătoare, deci mai puternică, cât și dintr-o anume solidaritate religioasă, alawismul fiind o schismă în cadrul șiismului. Pentru a bloca intruziunea occidentală de partea Irakului, Iranul deschide un al doilea front în Liban, aflat din nou în plin război civil din 1982, după ocupația israeliană.Hezbollahul, extensie libaneză militantă și ideologică a liderilor din Terheran, va provoca prin atentatele sale sângeroase din întregul deceniu opt o lovire a intereselo Occidentului în regiune.

Toate relațiile dintre țările Orientului Mijlociu par afi deci reglate, încă de la început, prin dialectica termenilor de putere și echilibru: fiecare încearcă să devină lider regional, dar orice sporire a puterii unuia provoacă imediat o regrupare a celorlalți, care se străduiesc să-i limiteze hegemonia.Așa cum aprecia fostul ministru de externe al Israelului, Moshe Arens, într-un interviu, Orientul Mijlociu contemporan poate fi comparat cu Europa secolului XIX, guvernată de balanța regională a forțelor între diferitele puteri.

6.8 Geopolitica Arabiei Saudite

Arabia Saudită este, al ora actuală, unul din centrele de putere din spațiul islamic. Tendințele de centru de putere se manifestă în politica externă cu statele occidentale și în egală măsură cu statele islamice. Relațiile cu SUA și cu o parte din statele occidentale dau consistență strategiilor elaborate de acest stat. In același timp Arabia Saudită impune statelor din OPEC și Orientul Mijlociu o politică unică pentru deținerea supremației în domeniul resurselor energetice.

La începutul anului 2008 Arabia Saudită a creat Uninea Economică a Golfului, în scopul contarcarării Iranului și a imixtiunii americane în Orientul Mijlociu. Ca membru al OPEC, Arabia Saudită s-a implicat în politica resurselor energetice mondiale și avut permanent un punct de vedere personal privind situația din Peninsula Arabiei.

Arabia Saudită a promovat wahhabismul, pe care caută să îl impună statelor islamice. Din punct de vedere geoeconomic, regatul saudit caută să penetreze spațiul aeurasiatic pe axele Ryad- Islamabad, Ryad-Istanbul și Ryad- Strassbourg. Prin politica dusă a creat dependența Yemenului de Ryad și s-a autointitulat centru de putere în zona Golfului. Emiratele și statele Golfului văd în Arabia Saudită un centru polarizant al lumii islamice și în același timp o putere regională care să le asigure securitatea față de creșterea rolului geopolitic iranian.

71

6.9 Yemen- Bun venit în Al Qaedistan

în 2010 , Yemenul va sărbători a 20-a aniversare de la unificarea națională. Dar nu va fi cine știe ce mare motiv de petrecere: ar putea fi și anul în acare Yemenul să se prăbușească.

Nici chiar brutalul război din 1994 nu a amenințat integritatea structurală a acestei țări, care oscilează cronic spre dezintegrare, precum crizele curente, toate putând să escaladeze în 2010.

Yemenul are atâtea probleme grave încât e simplu să fie copleșit. Al Qaeda câștigă în proeminență, rebeliunea șiită se extinde în nord, iar amenințarea secesionistă a reapărut în sud. Fermentează o luptă pentru ceea ce va urma după președintele Aii Abdullah Saleh, în vârstă de 67 de ani, care a condus Yemenul timp de 31 de ani; eitele țării sunt prinse într-o luptă cu ușile închise pentru putere, odată ce el nu va mai fi președinte. In final, probabil cel mai greu de rezolvat, este faptul că în Yemen urmeazp să se întâmple o catastrofa de mediu. Rezervele de apă ale țării sunt complet epuizate de anii lungi de practici agricole incorecte, iar rezervele de petrol se împuținează rapid. Asta se întâmplă exact când șomajul este în creștere, iar natalitatea explozivă nu promite alceva decât mai mulți cetățeni tineri fără slujbe în anii ce vor veni.

Guvernul supraîmpovărat și marcat de crize nu a simțit niciodată necesitatea de a trata problemele din această ultimă categorie. Dar primele două mari probleme ale Yemenului, securitatea și guvernarea, sunt un cocktail potențial exploziv-iar în 2010 ar putea exploda, dacă Al Qaeda își consolidează terenul rofitând de un guvern în derivă.

Deja gruparea cea mai reprezentativă regional și economic, organizația a devenit tot mai puternică în ultimii trei ani. Cândva dezorganizați și puși pe fugă, membrii Al Qaeda prind rădăcini căsătorindu-se cu femei din triburile locale, și punând la punct o infrastructură durabilă care poate supraviețui pierderii liderilor cheie.

6.10 Regatul Iordaniei

Iordania, stat moderat și aliat fidel al Occidentului, în special al SUA, în Orientul Mijlociu, a suportat consecințele atitudinii sale pro-irakiene, rezultate din asumarea poziției sale geopolitice speciale dar și caracteristicilor aparte ale compoziției interne a regatului. Fiind un stat cu o populație redusă, regatul hașemit se află plasat lângă vecini puternici, cu ambiții hegemonice(Arabia Saudită, Israel), a depins de capacitatea de aduce o diplomație de echilibru care să îi compenseze slăbiciunea militară. După înfrângerea arabă din 1948-1949 de către Israel, teritoriul Cisiordaniei, inclusiv Ierusalimul de Est, intră sub guvernarea Transiordaniei, care-și schimbă numele în Iordania.

Criza din anul 1990 determină Iordania să fie de partea statelor care s-au opus constituirii unei alianțe anti-irakiene, deși a condamnat oficial invadarea Kuweitului. Această

72

opțiune a avut la bază ajutorul fiananciar scăzut vizibil la începutul anilor 90 oferit de statele Golfului, pe fondul unei crize economice crescute. în acest sens, Iordania a profitat de raporturile favorabile cu Bagdadul, care erau esențiale pentru funcționarea economiei iordaniene.

Având în vedere că aproximativ 90% din importul petrolier venea din Irak, exporturile spre acest stat aducând un profit de 500 milioane de dolari anual-pentru un stat lipsit de resurse energetice- la care se adăugau fondurile provenite de la muncitorii iordaniei care lucrau pe teritoriul irakian( 800 de milioane de dolari anual) ca și profiturile rezultate din traficul irakian prin golful Akaba, Iordania s-a transformat într-un fidel aliat al Bagdadului.

Această orientare a politicii externe a fost determinată și de reacția negativă a statelor arabe din 1988 privind pretențiile Iordaniei asupra teritoriilor palestiniene, în defavoarea Organizației pentru Elibearea Palestinei(OEP). Prezența pe teritoriul Iordaniei a populației palestiniene, în procent de peste 50% din populația regatului a fost întotdeauna o sursă de neliniște pentru Hussein, chiar dacă palestinienii sunt lipsiți de drepturi politice și nu au structuri comunitare. Asistați logistic și financiar, palestinienii au constituit o povară inutilă pentru regat, în măsura în care nu au mai servit drept argument în planul unei integrări a viitorului stat palestinian în Iordania.Din anul 1990, suveranul hașemit a realizat că populația palestiniană rezidentă, sensibilizată de propaganda lui Saddam Hussein, se situează net pe o poziție pro-irakiană, care riscă să se transforme într-un factor destabilizator pentru monarhie.

Pentru rezolvarea acestei probleme interne regele Hussein a sperat în creșterea ajutorului financiar și militar al Statelo Unite și, în general, în sporirea investițiilor occidentale precum și într-o reglare pozitivă a alimentării cu apă. în același timp, Ammanul a așteptat o reacție pozitivă din partea Israelului, privind rolul special al dinastiei hașemite în gestionarea locurilor sfinte din Ierusalim. în urma acordului iordaniano-izraelian, mediat de SUA, a crescut autoritatea internă și controlul asupra mișcărilor islamiste. Acest acord a adus o destindere a relațiilor cu statele occidentale dar și o tensionare a relațiilor cu Egiptul și mai vechiul rival Siria. Cu toate că starea sănătății sale s-a înrăutățit, Hussein mediază problema palestiniană cu Arafat și Netanyahu, chiar dacă demersul său dilpomatic nu a fost agreat de statele arabe.

După moartea sa , survenită în anul 1999, regatul fragil a fost preluat de fiul său, Abdullah, care pentru a stăvilii reacțiile interne și destabilizarea regatului hașemit, se căsătorește cu o palestiniancă.

Noul suveran nu a abandonat linia pro-occidentală și a căutat să dezvolte relațiile cu Israelul dar și cu monarhiile petroliere din Orientul Mijlociu. In acest scop a expulzat liderii grupărilor teroriste palestiniene, a închis birourile Hamas din Amman și a stopat asistența fianciară și logistică a facțiunilor palestiniene care se opun procesului de pace cu Israelul.

73

6.11 Republica Islamică Iran

Potrivit lui Roger Anciaux, Iranul „încearcă să-și impună ansablului regiunii axele sale politice bazate pe patru principii de bază: 1)Alegerea partenerilor într-un sistem de securitate în regiunea Golfului trebuie să se refere la legăturile istorice, religioase și economice care le sunt comune; 2)Este imperativ să se dezvolte cooperarea între toate statele din regiunea Golfului; 3 )Iranul respinge categoric orice intervenție străină, ne-musulmană, într-un sistem de securitate regional; 4) Iranul refuză să recunoscă un sistem de securitate apărut din Declarația de la Damasc, în măsura în care ea implică state neriverane Golfului".

Teritoriului Iranului medieval era în realiate cu mult mai extins decât cel al actualei republici iraniene, el cuprindea și cee ce se numea „Iranul exterior" , adică spațiul ocupat acum de republicile islamice post-sovietice (Turkmenistan, Kirghistan, Uzbekistan, Tadjikistan) dar și de Afganistan, Azerbaidjean, Pakistan; el se învecina deci cu stepele Asiei Centrale populate de triburile nomade turco-mongole, cu China și India.

Din persepectiva istorică, potrivit analistului Francios Thual, politica extremă și în general strategiile geopolitice ale Republicii islamice se bazează pe o dublă articulare: mai întâi pe „ un empirism precaut…al cărui prim obiectiv rămâne securitatea externă și internă a țării și stabiliatea frontierelor", iar apoi pe faptul ca „ Iranul se vrea liderul mondial al revoluției islamice, în numele unui pan- shiism care are ca obiectiv nu numai coordonarea comunităților șiite ci de a restaura islamul șiit în sânul lumii musulmane în perspectiva unei islamizări generale a lumii". Această dublă dimensiune ideologico-pragmatică, tipica de altminteri spațiului islamic, pare a fi una dintre grilele în care poate fi citită istoria diverselor entități statale care s-au succedat în ceea ce putem numi, destul de aproximativ, teritoriul persan: „balanța dintre ideologie și pragmatism în deciziile practice ale politicii externe iraniene a fost una dintre cele mai persistente, intrinseci și dificile caracteristici în întraga istorie iraniană, din secolul al Vl-lea î.Hr., de când s-a format statul iranian și până în zilele noastre".

11.1 Geopolitica regimului Khomcnyi

Jn-perioada khomenyistă, Iranul a adoptat o modalitate efectivă de „descătușare" din vecinătatea unor state ostile. Din deceniul opt s-a bazat pe finanțarea și promovarea de programe și acțiuni care să permită emergența politică a mediilor șiite în diferite state musulmane moderate din Asia(revolta kurzilor din Turcia, sprijinirea milițiilor Hizballah din Liban, grupări antiisraeliene din Palestina, revolta șiiților din Irak, complotul iranian din Bahrain, destabilizarea Arabiei Saudite-cel mai important competitor în plan geopolitic din lumea musulmană) și Africa(Egipt, Libia,Sudan, Algeria, Etiopia, Somalia) printr-o implicare sporită în atragerea grupărilor radicale sunnite.

1 Francois Thual, Geopolitique du chiisme, Arlea, 2002, p.43-44

" R.K.Ramazani, Ideology and Pragmatism in Iran's Foreign Policy, The Middle East Journal, p. 549

74

11.2 Geopolitica post-Khomenyi

Din anul 1981, Iranul adoptă o strategie excerbat naționalistă, dar nu încetează să susțină comunitățile șiite și grupările fundamental iste din exterior.

Din anul 1989, președintele Rafsandjani va declanșa tacit o luptă internă dintre „reformatori" și „conservatori". Conservatorii reușesc să păstreze și prin prerogativele Ghidului, care poate bloca orice decizie considerată ca „neconstituțională", beneficiind și de majoritatea parlamentară. Odată cu disoluția sistemului comunist, noile ținte ale Teheranului au fost statele islamice din Asia Centrală și minoritățile musulmane din Europa de Est, cât și întărirea autorității sale strategice și economice în Golful Arabiei, deorece adminstrația iraniană a încercat să profite de noile polarizări din rândul lumii arabe, acordând o atenție deosebită statelor islamice care au fost de partea statului irakian(Iordania, Yemen, Sudan) care se simțeau amenințate de hegemonia SUA. In măsura în care Irakul este izolat, iar monarhiile petroliere confruntate cu remedierea costului războiului, Iranul speră la o refacere a poziției sale importante în regiunea Golfului, deși întâmpină opoziția Statelor Unite, care continuă să considre regimul drept unul terorist. După distrugerea armatei irakiene, în 2003, Iranul devine cea mai importantă putere militară a Golfului și continuă să se înarmeze, beneficiind de sprijinul Rusiei în dezvoltarea programului militar nuclear spre disperarea democrațiilor occidentale5.

11.3 Geopolitica președintelui Ahmadinejad

Pe lângă cele patru principii de bază enunțate de R. Anciaux privind politica externă a Iranului se mai adaugă următoarele aspecte recente:

Influență sporită în statele post-sovietice din Caucaz și Asia Centrală, spațiu revendicat ca aparținând culturii și tradițiilor persane

Dezvoltarea programului nuclear iranian

Dezvoltarea de relații cu China și Coreea de Nord

Dezvoltarea de relații cu regimurile dictatoriale de stânga in America Centrală și de Sud, pentru a le folosi împpotriva hegemoniei americane

finanțarea grupărilor extremiste libaneze și palestiniene, pentru destabilizarea Israelului

Depunerea adeziunii la Tratatul de la Shanghai

75

CONCLUZII SI PROPUNERI

Crizele si conflictele lumii contemporane au rădăcini istorice care se pierd, de cele mai multe ori, în negura vremii. Chiar daca lumea a evoluat mental si valorile tradiționale au alte dimensiuni, aceasta continua sa genereze conflicte si crize greu de estimat. Ca evoluții si implicații situațiile sunt generate de către factori politici, anomaliile etnico-confesionale si lingvistice, sărăcia si evoluțiile sociale, înarmarea grupărilor rebele si noile manifestări ale terorismului mondial si crimei organizate transnaționale.

Con» , rr>

Fig. 1-Copiii, primele victime

Masurile luate pe plan statal, regional sau global si-au arătat lipsa de utilitate, de cele mai multe ori organizațiile politico-militare regionale sau globale fiind nevoite sa răspundă cu forța.

In cele mai multe cazuri, cei care au avut de suferit cel mai mult au fost copii, femeile si bătrânii. Daca s-ar încerca evitarea transformării acestor categorii sociale în victime, poate ca acestea nu ar mai fi folosite ca obiect de șantaj în negocierile internaționale. Sa nu uitam ca, în timp ce cruciații treceau prin foc si sabie toata populația unei cetati cucerite, Salladin păstra în viata bătrânii- care reprezentau înțelepciunea, păstrarea si conservarea tradițiilor-, femeile – care aveau rol prin menținerea populației prin natalitate- dar si copii- care reprezentau generația care va evolua. In același timp, pe timpul revoluției franceze si sovietice s-au distrus valori culturale inestimabile, în timp ce pe timpul invaziei islamice cultura si civilizația arealului cucerit erau conservate si asimilate.

Cum putem sa intervenim în conflictele locale sau zonale în condițiile în care ura si lipsa sentimentelor umane au generat comportamente mult mai dure decât în regnul animal, unde știm ca fiara nu ataca decât atunci când îi este foame?

76

Se impun strategii internaționale mult mai dure din partea organizațiilor internaționale pentru limitarea eonflictelor.

In acest moment este important să salvăm ce mai putem salva din patrimoniul mondial, atât cât nu este prea târziu…

Sperăm că o lume care traversat multipolarismul, a stagnat în perioada bipolară și a recunoscut o altă e voluție în lumea unipolară contestată de anumite cvilizații se va transforma într-o lume multipolară. Oare această lume va aduce liniștea și prosperitatea pe care o dorim atât de mult sau va fragmenta lumea globală și va li sursa unor altfel de conflicte mult mai sângeroase.

Consider că răspunsul este doar în resursele noastre de a ne impune ca mod unic de existență pax globala.

Cea mai bună variantă pentru omenire este cea a mulupolarității și a dialogului constructiv fără impune „tipare" de o anumită orientare și Iară a face aprecieri că o civilizație este mai importantă iar alta de mai mică însemnătate.

Toate civilizațiile și-au pus amprenta asupra dezvoltării comune și toate civilzațiile au mspunderea morală de a păstra echilibrul centrelor de putere pentru realizarea proiectelor constructive și evitarea efectelor negative asupra dezvoltării umane.

BIBLIOGRAFIE

Pierre Salinger, Eric Laurent-Război în Golf. Dosarul Secret, Editura Tinerama, 1991

Vasile Simileanu, Centre de putere și actori islamici regionali, Editura Top Form, 2009

Vasile Simileanu, Statele islamice. Actori geopolitici contemporani, Editura Top Form, 2009

Vasile Simileanu, Spațiul islamic. Geopilitica aplicată, Editura Top Form, 2009

Vasile Simileanu, Crizele și conflictele spațiului islamic, Editura Top Form, 2009

Anghel Andreescu, Nicolae Radu, Jihadul islamic, Editura Ministerului Internelor și Reformei Administrative, 2008

Foreign Policy România, septembrie/octombrie 2009

Foreign Policy România, ianuarie/februarie 2010

Kegley jr., W.C. & Wittkopf, World Politics, Trend and Transformations, Sixth Edition, St. Martins Press, New York

Bârna C, Occident vs. Islam: globalizarea războiului sau a păcii, Cadran politic, nr. 43

Bârna C, Terorismul și religia islamică, Revista Geopolitica, București

Coughlin, Con (2009). Khomeini's Ghost. The Iranian Revolution and the Rise of Militant Islam. New York, NY: Harper Collins Publishers.

Arendt, Hannah (1972). Crises of the Republic. New York, NY: Harcourt Brace Jovanovich, Inc.

Eisenstadt, S.N. (1980). "Cultural Orientations, Instituțional Entrepreneurs, and Social Change: Comparative Analysis of Tradițional Civilizations". The American Journal of Sociology, 85(4), 840-869.

A. Merad, Islamul contemporan, Editura Corint, București, 2001

Sciolino, Elaine (2000). Persian Mirrors. The Elusive Face of Iran. New York, NY: Free Press.

Ilie Badescu, Geopolitica, si religie. Insurecții religioase în secolul XX. Insurecția euxiniana, în revista "Euxin", nr. 1-2, 1997

Francois Thual, Geopolitique du chiisme, Arlea, 2002

• R.K^Ramazani, Ideology and Pragmatism in Iran's Foreign Policy, The Middle East Journal
W. Set C^rus, Iranian Nuclear, Biological and Chemical Weapons; Implications and Responses,
voi. 2, 19^8

Stoianovici C., Femeile kamikaze, http://atelier.liternet.ro/articol/1946

http://ro.wikipedia.org/wiki

http://www.globalpolicv.org/securitv/natres/oil2004/0202 collision.htm.

www.islam.ro

www.isladenouncesterorrism.com

• www.islaonline.com

ANEXA NR 1

INTIFADA DE LA AL-AQSA

Cea de-a doua Intifada, de asemenea, cunoscuta si sub numele de Intifada de la Al-Aqsa (Araba: ij^xJ>i<_>bS ijiju-a^ ebraica: s^rr'DNin N1? – xpxn, Intifadat El-Aqtzah) a fost cea de-a doua revolta palestiniana, o perioada de acte intense de violenta israeliano-palestiniena, care a început la sfârșitul lui septembrie 2000.

«& Hi

"Al-Aqsa" este numele unei proeminente moschee musulmane, construita în secolul al 7-lea pe Muntele Templului în Orașul Vechi din Ierusalim, un loc considerat sfanț atât de evrei cât si de musulmani. "Intifada" este un termen arab care literalmente înseamnă "scuturare" si se refera la revolta violenta si terorism împotriva persoanelor civile ca o modalitate politica legitima, acceptata si Intifada a provocat reacții militare care au dus la importante pierderi de vieți omenești precum si la pagube materiale notabile suferite de palestinieni, fara ca aceste sacrificii sa le fie utile cu ceva.

Fig. 1- Groaza războiului pe chipurile copiilor nevinovați

Data de începere a celei de a doua Intifada este contestata. Unele surse spun ca începutul celei de-a doua revolte a început pe 27 septembrie 2000. Unii considera ca revoltele au început pe 28 septembrie 2000, imediat după vizita lui Ariei Sharon la Muntele Templului, o zona cunoscuta de musulmani ca Al-Haram Al-Sharif. Alții cred ca a început o zi mai târziu vineri, 29 septembrie, a doua zi de rugăciuni, când a fost introduse forte de politie si militară, când au existat conflicte majore cu decese. Unele surse israeliene cred ca Yasser Arafat a ieșit de la negocierile ce se țineau la Summit-ul de la Câmp David, în iulie 2000, si ca a doua Intifada a început atunci. Exisă dovezi ca au existat victime israeliene încă din 27 septembrie, acest lucru este punctul de vedere exprimat de către Ministerul de Externe israelian. Majoritatea mass-mediei au avut în vedere faptul ca vizita lui Sharon a fost scânteia care a declanșat violentele de la începutul celei de-a doua Intifada. în primele cinci zile de la vizita, forțele de securitate israeliene au ucis 47 palestinieni si a rănit 1885, în timp ce cinci israelieni au fost uciși de palestinieni.

Palestinienii considera ca în cea de-a doua intifada au luptat pentru eliberare naționala, justiție si împotriva ocupației israeliene. Mulți israelieni considera a fi un "val de terorism palestinian" instigat si pre-planificate de dinainte de liderul palestinian Yasser Arafat.

Tacticile palestiniene au variat de la proteste în masa si greve generale, similare cu prima Intifada, atacuri armate asupra coloniștilor, civililor si forțele de securitate, atacuri sinucigașe si lansarea de rachete Qassam în zonele rezidențiale israeliene.

Tacticile israeliene au inclus paralizarea palestinienilor (înființarea de puncte de control si punerea în aplicare a blocajului strict în anumite domenii, ca un mijloc de lupta economica. Obiectivul atacurilor a fost distrugere infrastructuri Autorități Palestiniene, cum ar fi sediile de politia si închisorile palestiniene a fost o alta metoda pentru a forța Autorității Palestiniene sa urmeze cererile Israeliene de a reprima protestele anti-israeliene.

Israel de asemenea, a invadat periodic teritoriul descris în conformitate cu acordurile de la Oslo ca zona A, preluând controlul forțele de securitate palestiniene, precum si controlul civil. Israelul a recurs de asemenea la demolări punitive de case si magazine, pentru ca funcționează fara permis, deși refuza sa

79

elibereze permise. Israel de asemenea a efectuat arestări în masă și asasinate aspura liderilor militanți și politici (de multe ori provocând victime civile).

Este, de asemenea, numit și războiul de la Oslo (agrari xid1?!) de către israelieni care se consideră a fi rezultatul unor concesii făcute de către Israel de la Oslo acorduri. Ambele părți, atât israelieni cât și palestinieni sau acuzat reciproc pentru eșecul procesului de pace de la Oslo.

Tactica celor două părți în conflict este în mare măsură bazată pe resursele și obiectivele de care dispun.

Forțele de Apărare Israeliene au adoptat tactici adecvate pentru mediul urban, în care Forțele de Apărare Israeliene luptă frecvent. Forțelor de Apărare Israeliene asigură siguranța trupelor sale, folosind echipamente puternic blindate ca Tancul Merkava și diverse, inclusiv avioane militare F-16s, avioane rară pilot și elicoptere Gunships care de multe ori duce la victime civile, atunci când sunt utilizate în zonele urbane [nevoie de citare]. Turnurile de lunetiști s-au folosit pe scară largă în Fâșia Gaza, înainte de retragerea unilaterală israeliană și sunt din ce în ce mai folosite în West Bank. Puternic blindate buldozerele FIL Caterpillar D9 au fost de obicei folosite pentru a detona capcanele și dispozitivele explosive artizanale, pentru a dărâma casele de-a lungul frontierei cu Egiptul care sunt folosite pentru a incendia trupele israeliene. Până în februarie 2005, în Israel a avut loc o politică de a demola casele civile ce aparțineau sinucigașilor kamikaze. Având în vedere număr considerabil de palestinieni care locuiesc în aceași casă și cantitate mare de case distruse, precum și daune colaterale demolări de case, aceasta devine din ce în ce o tactică controversată. Familiile care au furnizat informații cu privire la activitățile de bombarbare forțelor de apărare israeliene în scopul de a preveni demolarea caselor lor, cu toate că a procedat astfel de familii riscă să fie executat sau altfel pedepsiți pentru colaborare, fie de către Autoritatea Palestiniană sau extra-judiciar de către militanți palestinieni. O comisie a Forțelor de Apărare Israeliene care a studiat problema a recomandat să se încheie această politică pentru că nu a fost suficient de eficientă pentru a justifica costurile Israelului asupra imaginii internaționale și a crea o stare de spirit negativă printre palestinieni.

Cu completă superioritate militară la sol și în aer, se efectuează arestări în masă regulat; la un moment dat, existau aproximativ 6000 de prizonieri palestinieni în penitenciarele israeliene, aproximativ jumătate dintre ei au fost arestați temporar rară a fi acuzați, în conformitate cu legea israeliene. Unități de control există în orașe și în interconexiunile dintre orașe. Poziția Israelului este că zonele tampon de verificarea sunt necesare pentru a opri militanți și a limita abilitatea militanților de a muta arme în fâșie, în timp ce observatorii internaționali și alte organizații le percep ca un control excesiv, umilitor și o cauză majoră a situației umanitare grave din teritoriile ocupate. Timpul petrecut intr-un punct de control poate dura mai multe ore, în funcție de situația actuală de securitate din Israel. Punctele de prelucrarea metalelor, magazinele și alte facilități de afaceri suspectate de Israel că ar fi folosite pentru fabricarea de arme sunt distruse de aviație regulat. Tactica militară de "stare de asediu" – pe termen lung lockdown civile zone – a fost utilizat des. Nablus a fost ținut sub stare de asediu peste 100 de zile consecutive, în general, două ore pe zi li-sa permis oamenilor să-și obțină alimente sau să facă alte activități.

Deși aceste tactici au fost condamnate internațional, Israel insistă că sunt vitale pentru securitate, în scopul de a contracara atacurile teroriste. Serviciile secrete israeliene Shabak permite forțelor de securitate israelian (FAI, Magav, poliția YAMAM și unităților de Mistaravim SF) să oprească atacurile sinucigașe prin furnizarea în timp real de atenționări și rapoarte secrete viabile.

Israel urmărește, de asemenea, o politică de "asasinate orientate", uciderea de militanți și în special a unor lideri care sunt implicate în săvârșirea atacurile împotriva israelienilor, pentru a elimina iminente amenințări și pentru a descuraja altele.[necesită citare] Aceasta practică a fost condamnată ca extra-judiciară de către unele organizații internaționale în domeniul drepturilor omului și de Organizația Națiunilor Unite, în timp ce altele (cum ar fi Statele Unite) o vede ca o măsură de auto-apărare împotriva terorismului. Israel a fost criticat pentru utilizarea de elicoptere gunship și rachete pentru asasinate în zonele urbane, care de multe ori sau soldat cu victime civile. Israelul, la rândul său, a criticat ceea ce el descrie ca o practică de ai ascune pe liderii militanților in zonele civile, astfel transformânduse rară să știe în scuturi umane

80

Palestinieni

Grupurile militante implicate în violență includ Hamas, Palestinian Islamic Jihad, Frontul Popular de Eliberare a Palestinei (PFLP) și brigăzile Al-Aqsa. Ei au dus o campanie de gherilă cu atacuri sinucigașe împotriva Israelului. Echipamanetele militare sunt în cea mai mare parte importate, cum ar fi o mare parte din grenade și din centurile explozive, puști de asalt și rachete Qassam. Mașini de bombe au fost deseori folosite împotriva "civililor" și a obiectivelor, cum ar fi jeep-urile blindate israeliane si punctele de control.

Recent au început utilizarea copiilor ca sinucigași. Spre deosebire de cele mai multe atacuri sinucigașe, utilizarea copiilor a fost condamnată nu numai de Statele Unite dar si de organizații precum Amnesty International, dar și din multe organizașii palestiniene și o mare parte din Orientul mijlociu. Cel mai tânăr palestinian sinucigaș a fost de 16 de ani, Issa Bdeir, un elev de liceu din satul Al Doha, care și-a șocat prietenii și familia, atunci când el însuși a explodat într-un parc din Rishon LeZion, ucigând un băiat, o adolescentă și un om în varsă. Cel mai tânăr copil care a avut o tentativă de sinucidere cu bombă a avut doar 14 ani. El a fost capturat de soldați la Huwwara înainte de a-și face nici un rău.

81

ANEXA NR. 2

RĂZBOIUL DE YOM KIPPUR

Data Locație

Rezultat Combatanți

-2-Israel Comandanți

Mose Dayai David Elazar Ariei Saron Smuel Gonen Beniamin Peled

6 octombrie — 26 octombrie 1973 Peninsula Sinai, Platoul Golan si regiunile înconjurătoare din Orientul Mijlociu

Rezoluția Consiliului de Securitate ONU nr. 338: încetarea focului care va duce la

Conferința de la Geneva

—Egipt ■■■Siria Irak

Saad El Sazly Ahmad Ismail Aii Hosni Mubarak Mohammed Aly Fahmy Anwar Saadat Abdel Ghani el-Gammasy Abdul Munim Wassel Abd-Al-Minaam Halii Abu Zikry Hafez al-Assad Mustafa Tlas

Forte militare

Israel: 415.000 soldați; 1.500 tancuri, 3.000 transportoare blindate; 945 piese de artilerie de si mai mari; 561 avioane, 84 elicoptere; 38 vase de război.

Egipt: 800.000 soldați (300.000 pe fronturile de

lupta); 2.400 tancuri, 2.400 transportoare

blindate; 1.120 piese de artilerie de si

mai mari; 690 avioane, 161 elicoptere; 104 vase

de război

Siria: 150.000 soldați (60.000 pe fronturile de

lupta); 1,400 tancuri, 800-transportoare

blindate; 600 piese de artilerie de si

mai mari; 350 avioane, 36 elicoptere; 21 vase de

război

Irak: 60.000 soldați, 700 tancuri, 500

transportoare blindate, 200 piese de artilerie, 73

avioane)

Pierderi

2.656 morți

7.250 raniti

400 tancuri distruse

600 avariate/reintrate în lupta

102 avioane doborâte

8.528 morți

19.540 raniti

(estimări occidentale)

15.000 morți

35.000 raniti

(estimări israeliene)

2.250 tancuri distruse sau capturate

432 avioane distruse

82

Egiptenii și sirienii au avansat în primele 24 – 48 de ore, după care situația militară a început să se schimbe în favoarea israelienilor. După a doua săptămână de lupte, sirienii fuseseră scoși definitiv din zona platoului Golan. In sud, în peninsula Sinai, israelienii au lovit la punctul de joncțiune a două corpuri de armată egiptene, (Armata a Ii-a și Armata a IlI-a) traversând canalul Suez, (vechea linie de încetare a focului), încercuind o întreagă armată egipteană, chiar în momentul în care intra în acțiune rezoluția de încetarea a focului a ONU.

Războiul a avut numeroase implicații pentru multe națiuni. Lumea arabă, care fusese umilită de înfrângerea categorică a coaliției egipteano-siriano-iordaniene din timpul Războiului de șase zile, s-a simțit răzbunată de seria de victorii de la începutul războiului. Același sentiment a deschis calea către procesul de pace care avea să urmeze, ca și spre liberalizările care au urmat, precum așa-numita infitah, "politica egipteană a porților deschise". Acordurile de la Câmp David, care au fost semnate la scurtă vreme după aceea, au dus la normalizarea relațiilor dintre Egipt și Israel și la recunoașterea, pentru prima oară de către un stat arab, a Israelului. Egiptul, care se distanțase deja de Uniunea Sovietică, a părăsit după acest moment definitiv sfera de influența sovietică.

Pretextul războiului

Acest război a fost parte a conflictului arabo-israelian, de-a lungul căruia au avut loc mai multe războaie, începând cu anul 1948. în timpul războiului de șase zile, israelienii au cucerit întregul Sinai, până la Canalul Suez, malurile canalului devenind mai apoi linia de încetare a focului. De asemenea, Israelul a cucerit și Platoul Golan, care aparținea Siriei.

In anii care au urmat, Israelul a ridicat linii de fortificații atât în Sinai, cât și pe platoul Golan, în 1971, Israelul a cheltuit 500.000.000 $ pentru un lanț de fortificații și lucrări genistice de-a lungul canalului Suez, numite, în cinstea generalului Haim Bar-Lev, linia Bar Lev.

Pe 19 iunie 1967, Guvernul de Unitate Națională [al Israelului] a votat în unanimitate retrocedarea Sinaiului către Egipt și platoului Golan, Siriei, în schimbul unor acorduri de pace. Platoul Golan trebuia să fie demilitarizat și trebuiau negociate aranjamente speciale pentru Strâmtoarea Tiran. Guvernul a hotărât de asemenea să inițieze negocieri cu regele Hussein al Iordaniei cu privire la granița răsăriteană.

Decizia israelienilor urma să fie adusă la cunoștința națiunilor arabe cu ajutorul Statelor Unite. Deși americanii au fost informați de decizie, se pare că aceștia din urmă nu au transmis-o mai departe. Nu există nici o dovadă că Siria și Egiptul au recepționat oferta israeliană. Decizia a fost ținută strict secretă în cercurile guvernamentale israeliene și oferta a fost retrasă în octombrie 1967.

Egiptul și Siria doreau retrocedarea terenurilor pierdute în războiul de șase zile. Până la urmă, prin rezoluția Summitului arab de la Khartoum au fost stabiliți cei "trei NU", care afirmau că "NU va fi pace, NU va fi recunoaștere, NU vor fi negocieri cu Israelul."

Peședintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, a murit în septembrie 1970. El a fost urmat la conducerea țării de Anwar Saadat, care a hotărât să lupte cu Israelul și să recucerească teritoriul pierdut în timpul războiului de șase zile. în 1971, Saadat, ca răspuns ia o inițiativă a negociatorului ONU Gunnar Jarring, a declarat că, dacă Israelul își "retrage forțele armate din Sinai și din Fâșia Gaza" și, dacă acest stat este gata să accepte Rezoluția Consiliului de Securitate nr. 242 așa cum cerea Jarring, Egiptul "va fi gata să înceapă tratative de pace cu Israelul". Israelul a răspuns că nu se va retrage la liniile de dinainte de războiul din 5 iunie 1967.

Sadat a sperat că și dacă ar fi provocat o înfrângere, chiar și limitată, Israelului, starea de fapt putea fi schimbată. Hafez al-Assad, liderul Siriei, avea o altfel de părere. El nu era interesat de începerea unor negocieri și considera că teritoriile pierdute puteau fi recucerite numai printr-o acțiune militară. De la sfârșitul războiului de șase zile, Assad a inițiat o întărire masivă a forțelor armate, în speranța transformării Siriei în forța militară dominantă a lumii arabe. Cu ajutorul Egiptului, Assad a considerat că noua sa armată poate să învingă în mod sigur armata israeliană, cucerind astfel rolul dominant în zonă. Assad credea că orice negocieri pot să înceapă numai după recucerirea prin forța armelor a Platoului

83

Golan, ceea ce ar fi făcut ca Israelul să părăsească malul de vest al Iordanului și Fâșia Gaza și, eventual, să facă și alte concesii.

Sadat avea la rândul lui preocupări interne importante care-1 făceau să dorească războiul. "Cei trei ani trecuți de la preluarea puterii de către Sadat… au fost cei mai demoralizanți din istoria Egiptului… O economie secătuită s-a adăugat la deznădejdea națională. Războiul era alegerea disperată." In biografia lui Sadat, autorul Raphael Israeli aducea argumentul că liderul egiptean considera că rădăcina problemei se afla în marea rușine a înfrângerii din războiul de șase zile și, înainte de introducerea oricăror reforme, rușinea trebuia ștearsă. Economia Egiptului era la pământ, dar Sadat știa că reformele hotărâte pe care considera că trebuie să le întreprindă vor fi foarte nepopulare printre anumite pături ale populației. O victorie militară i-ar fi asigurat popularitatea de care ar fi avut nevoie pentru efectuarea reformelor. O parte a populației egiptene, în special tineretul universitar, a început proteste de stradă, cerând cu hotărâre recucerirea Sinaiului, condamnându-1 pe Sadat pentru inacțiunea de trei ani de zile.

Alte țări arabe arătau mai multă reținere față de angajarea într-un nou război. Regele Hussein al Iordaniei se temea că țara va pierde mai mult teritoriu decât pierduse deja, în războiul de șase zile fiind pierdută și aproximativ o jumătate din populația țării. Sadat sprijinea de asemenea pretențiile Organizației pentru Eliberarea Palestinei pentru malul de vest al Iordanului și pentru Fâșia Gaza, în eventualitatea unei victorii, teritoriile fiindu-i promise lui Yasser Arafat. Hussein considera încă Malul de Vest ca parte integrantă a Iordaniei și voia să o realipească regatului său. Mai mult decât atât, în timpul crizei "Septembrie negru" din izbucnit un conflict asemănător unui război civil între palestinienii din Frontul pentru Eliberarea Palestinei și trupele guvernamentale. în acest conflict, Siria a intervenit în favoarea palestinienilor.

Irakul și Siria aveau de asemenea relații încordate, irakienii au refuzat la început să se alăture ofensivei. Libanul, care avea graniță comună cu Israelul, nu era așteptat să se alăture alianței arabe, datorită faptului că avea o armată mică și era în mod evident o țară deja instabilă. In lunile de dinainte de declanșarea atacului, Sadat a început o ofensivă diplomatică pentru cucerirea sprijinului pentru război. La sfârșitul anului 1973, el a pretins că are sprijinul a nu mai puțin de 100 de state. Era vorba de cele mai multe state ale Ligii Arabe, ale Mișcării țărilor nealiniate și ale Organizației Unității Africane. Sadat a căutat să câștige simpatia statelor europene și a reușit în oarecare măsură. Britanicii și francezii au luat partea arabilor pentru prima oară împotriva israelienilor în Consiliul de Securitate al ONU.

Evenimentele care au dus la război

Anwar Sadat a declarat public în 1972 că Egiptul este decis să înceapă războiul împotriva Israelului, iar țara este pregătită să "sacrifice un milion de soldați egipteni în luptă." De la sfârșitul anului 1972, Egiptul a început un efort susținut pentru modernizarea forțelor armate, dotându-se cu avioane MiG-21, rachete sol-aer SA-2, SA-3, SA-6 și SA-7, tancuri RPG-7, T-55 și T-62, ca și cu rachete antitanc AT-3, toate din Uniunea Sovietică. De asemenea, Egiptul și-a îmbunătățit tacticile militare de luptă. Generalii promovați pe criterii politice, vinovați de dezastrul din 1967, au fost înlocuiți cu ofițeri superiori competenți.

Cele două mari superputeri (SUA și URSS) au avut de asemenea un rol important în declanșarea și urmările războiului. Politica Uniunii Sovietice a fost unul dintre factorii care au cauzat slăbiciunea militară egipteană. Președintele Nasser a reușit să obțină materiale numai pentru o linie de rachete de apărare antiaeriană, după ce a vizitat Moscova și a nogociat cu liderii sovietici. El a afirmat în cursul negocierilor că, dacă Moscova nu oferă ajutorul militar cerut, trebuie să se întoarcă în Egipt și să spună concetățenilor săi că URSS-ul i-a abandonat, după care ar trebui să demisoneze în favoarea unui colaborator capabil să negocieze cu americanii. Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, americanii ar fi devenit puterea dominantă în regiune, o situație pe care sovieticii nu o puteau accepta.

Unul dintre obiectivele nedeclarate ale Egiptului în timpul războiului de uzură a fost acela de a forța URSS-ul să vândă egiptenilor arme și materiale de război cât mai moderne. Liderii militari egipteni au considerat că singura metodă de a convinge conducerea sovietică de deficiențele a celei mai mari părți

84

a avioanelor și armamentului livrate după războiul din 1967, era să le supună unui test împotriva armamentului livrat de Statele Unite Israelului.

Politica lui Nasser de după înfrângerea din intrat în conflict cu cea a URSS-ului. Uniunea Sovietică încerca să evite un nou conflict arabo-israelian, pentru a nu fi atrasă într-un conflict de mai mare anvergură cu Statele Unite ale Americii. Adevărata față a problemelor a devenit vizibilă la întâlnirea superputerilor de la Oslo, unde s-a convenit asupra menținerii status quo-ului. O asemenea înțelegere era de neacceptat pentru liderii egipteni, iar în momentul în care s-a dovedit că preparativele pentru atacul peste canalul Suez au transpirat, a devenit imperativă expulzarea instructorilor militari ruși din Egipt. în 1972, Sadat a expulzat aproape toți cei 20.000 de instructori sovietici din țară și a reorientat politica externă către Statele Unite.

Sovieticii nu credeau într-o victorie a lui Sadat într-un eventual război. Ei l-au avertizat pe conducătorul egiptean că o încercare de traversare a liniei puternic fortificate a Suezului va produce pierderi grele atacatorilor. Sovieticii, preocupați de noua lor politică de destindere, nu erau interesați de destabilizarea Orientului Mijlociu. In cadrul întâlnirii dintre liderii celor două superputeri mondiale, Leonid Brejnev i-a propus lui Richard Nixon să convingă Israelul să se retragă pe granițele din 1967. Brejnev a afirmat că dacă Israelul nu s-ar retrage, "noi vom avea dificultăți să ținem situația militară sub control"—o indicație că Uniunea Sovietică nu mai era capabilă să împiedice planurile lui Sadat.

într-un interviu publicat în Newsweek (9 aprilie 1973), președintele Sadat a amenințat din nou Israelul cu războiul. De mai multe ori de-a lungul anului Î973, forțele arabe au întreprins aplicații de anvergură, care au pus forțele israeliene în stare maximă de alarmă. Conducerea israeliană era deja convinsă în acel moment că dacă arabii ar fi atacat, Forțele Aeriene Israeliene erau capabile să respingă atacul.

Pe 24 octombrie 1972, la o întâlnire a Consiliului Suprem al Forțelor Armate, Sadat a afirmat că este gata să meargă la război împotriva Israelului chiar și fără un sprijin din partea Uniunii Sovietice. Planificarea atacului s-a făcut în condiții de maxim secret – nici chiar comandanților eșaloanelor superioare nu li s-a spus nimic de planurile de război până cu o săptămână înainte de atac, iar soldaților nu li s-a spus nimic până cu câteva ore mai înainte de începerea acțiunii. Planul de atacare a Israelului împreună cu Siria a purtat numele de cod "Operațiunea Badr" (în traducere "lună plină"). Numele operațiunii ar putea să aibă o legătură cu bătălia de la Badr, în care musulmanii conduși de Muhammad a învins tribul Quraish din Mecca.

Pregătirea pentru atacul surpriză

Directoratul contraspionajului militar israelian, "liderul comunității israeliene de informații", a fost responsabil pentru formularea prognozelor cu privire la un posibil atac. Aprecierile lor cu privire la probabilitatea izbucnirii unui război erau bazate pe câteva supoziții. Mai întâi, s-a presupus corect că Siria nu va porni un atac dacă nu va intra în război și Egiptul. Mai apoi, contraspionajul israelian a aflat de la un informator egiptean aflat în cele mai înalte sfere ale puterii, (rămas până în ziua de azi sub acoperire, cunoscut numai ca "Sursa"), că Egipt dorea să recucerească întreg Sinaiul, dar că nu va începe războiul până când Uniunea Sovietică nu va livra întreg lotul contractat de avioane de vânătoare-bombardament, (necesare neutralizării aviației israeliene), cât și cel de rachete Scud, (necesare atacării orașelor israeliene, pentru descurajarea atacurilor asupra infrastructurii egiptene). De timp ce sovieticii nu livraseră avioanele, iar rachetele ajunseră în Egipt doar la sfârșitul lui august, în plus mai fiind necesare patru luni pentru pregătirea servanților bateriilor, Directoratul contraspionajului a apreciat că atacul egiptean nu era iminent. Această presupunere despre planurile strategice egiptene, așa numitul "concept," a prejudiciat grav modul de gândire israelian și a dus la neluarea în seamă a unor informații foarte credibile despre iminența atacului.

Egiptenii au făcut tot ce le-a stat în putință să adâncească această concepție greșită. Atât israelienii, cât și americanii, au considerat că expulzarea consilierilor militari sovietici a redus în mod considerabil eficiența armatei egiptene. Egiptenii au asigurat un flux continuu de informații false în legătură cu problemele de întreținere a echipamentului militar de proveniență sovietică, cât și în legătură cu lipsa de

85

personal pregătit să folosească cele mai moderne arme. Egiptenii au făcut rapoarte mincinoase despre lipsa pieselor de schimb, rapoarte care au ajuns în mâinile israelienilor. Sadat făcuse așa de frecvent declarații false de război, încât adevăratele sale intenții au trecut neobservate de toată lumea. în mai și august 1973, armata egipteană a fost angajată în aplicații de-a lungul liniei de demarcație, mobilizarea de răspuns a forțelor israeliene golind visteria armatei de aproximativ 10 milioane de dolari. In săptămâna dinaintea atacului, egiptenii au planificat o aplicație de lungă durată în zona Canalului Suez. Contrainformațiile israeliene, după ce au detectat mișcări masive de trupe, au apreciat aceste concentrări ca fiind un nou exercițiu. Mișcările trupelor siriene către graniță puteau da de gândit, dar nu au fost considerate o amenințare, deoarece contraspionajul militar a considerat că Egiptul și Siria nu vor ataca decât după ce vor fi dotate cu ultimele tipuri de arme sovietice contractate.

Motivul evident pentru care a fost aleasă sărbătoarea evreiască de Yom Kippur pentru declanșarea atacului surpriză era acela că în acea zi, spre deosebire de oricare alta, Israelul era aproape paralizat. De Yom Kippur, nu numai evreii ultrareligioși, dar și cei mai puțin credincioși postesc, se abțin de la folosirea focului, electricității, motoarelor, comunicațiilor, etc, iar traficul rutier se reduce la zero. Numeroși soldați părăsesc cazarmele pentru petrecerea sărbătorii în familie, iar Israelul este cel mai vulnerabil, cea mai mare parte a armatei sale fiind demobilizată. Declanșarea atacului a coincis cu sărbătoarea musulmană a Ramadanului, în timpul căreia numeroși soldați musulmani posteau, de asemenea.

în ciuda refuzului de a participa la atac, regele Hussein al Iordaniei s-a întâlnit cu Sadat și cu președintele Siriei Assad în Alexandria cu două luni mai înainte. Dată fiind suspiciunea mutuală care prevala printre liderii arabi, este puțin probabil că regelui să i se fi spus ceva despre atac. Dar este posibil ca Sadat și Assad să fi pus problema războiului împotriva Israelului în termeni mai generali ca să testeze dorința iordanienilor de intrare în luptă. în noaptea de 25 septembrie, Hussein a efectuat un zbor secret la Tel Aviv, ca să-1 prevină pe prim-ministrul israelian din acea vreme, Golda Meir, despre iminența atacului sirian. "Au de gând să intre în război Jară ajutorul egiptean?" a întrebat primul ministru Meir. Regele a răspuns că nu crede. "Cred că ei [egiptenii], vor coopera'". în mod surprinzător, acest avertisment nu a fost luat în seamă. Contrainformațiile israeliene au considerat că regele iordanian nu le-a spus nimic din ceea ce ei nu știau deja. 11 avertizări de război au fost primite de Israel în luna septembrie din surse de încredere. Dar șeful Mossadului, Zvi Zamir, a continuat să insiste că războiul nu era o opțiune a arabilor. Nici măcar avertismentele lui Hussein nu au reușit să-i zdruncine convingerile. Șeful Mosadului avea să recunoască mai târziu că: "Pur și simplu nu-i credeam capabili [de război]."

în cele din urmă, Zvi Zamir s-a deplasat personal în Europa ca să se întâlnească cu "Sursa" (înaltul oficial egiptean pomenit mai înainte) în noaptea de 5 spre 6 octombrie. "Sursa" 1-a informat că atacul conjugat siriano-egiptean este iminent. Acest ultim avertisment, alături de alte câteva mai vechi, a hotărât înaltul comandament israelian să intre în acțiune. Cu câteva ore mai înainte de declanșarea atacului, au fost date ordine pentru mobilizarea parțială a rezerviștilor. în mod ironic, chemarea la arme a rezerviștilor s-a făcut mai ușor decât de obicei, aproape toți cei convocați aflându-se în sinagogi, sau în sânul familiei.

Lipsa unui atac preventiv din partea Israelului

Doctrina militară israeliană era bazată pe ideea că, dacă un atac arab este iminent, Israelul trebuie să lanseze un atac preventiv. Se presupunea că spionajul israelian avea să dea, în cel mai rău caz, un avertisment cu cel puțin 48 de ore mai înainte de declanșarea unui atac arab.

Golda Meir, Moshe Dayan și generalul David Elazar s-au întâlnit la ora 8 în dimineața zilei de Yom Kippur, cu 6 ore înainte de începerea războiului. Dayan a declarat la începutul întâlnirii că războiul nu era o certitudine. Elazar și-a prezentat și el argumentele lui pentru un atac preventiv împotriva aeroporturilor siriene, care să aibă loc la prânz, asupra lansatoarelor de rachete, care să aibă loc la ora 15 și asupra forțelor terestre, care să aibă loc la ora 17. Când prezentarea s-a încheiat, primul-ministru a șovăit câteva momente, după care a luat o decizie clară. Nu va fi lansată o lovitură preventivă. Israelul ar avea nevoie foarte rapid de ajutorul imediat al americanilor și trebuia să nu poată fi făcut vinovat de începerea

86

războiului. „Dacă noi atacăm primii, nimeni nu ne va ajuta", a afirmat primul-ministru. Națiunile europene, amenințate de un embargou petrolier arab și de un boicot comercial, au încetat să-i mai aprovizioneze cu muniții pe israelieni. Ca urmare, Israelul depindea în totalitate de Statele Unite pentru a-și reaproviziona armata.

Cunoscând toate elementele ecuației, azi se poate aprecia că această decizie a fost poate cea mai bună. Câtă vreme Operațiunea Nickel Grass, (podul aerian american pentru aprovizionarea armatei israeliene început pe 13 octombrie), nu a reușit să asigure înlocuirea echipamentului militar pierdut în luptă, Israelul a trebuit să folosească până la epuizare toate rezervele pe care le avea în țară. Dacă ar fi lovit primii, după spusele lui Henry Kissinger, israelienii nu ar fi primit ajutor „nici cât negru sub unghie".

Operațiunile militare

în Sinai

Egiptenii se temeau să avanseze dincolo de o fâșie îngustă apărată de rachetele antiaeriene SAM. în timpul războiului de șase zile, forțele aeriene israeliene au distrus armatele arabe lipsite de apărare. Egiptul și Siria își fortificaseră pozițiile de pe liniile de încetare a focului cu baterii de rachete SAM, împotriva cărora Israelul nu avea nici o contra-armă. Israelul, care investise sume enorme din bugetul său de apărare pentru edificarea celei mai puternice forțe aeriene zonale, și-a văzut aviația total neputincioasă în fața bateriilor antiaeriene arabe.

Anticipând un contraatac rapid al blindatelor israeliene, egiptenii își dotaseră militarii din primul val al atacului cu un număr fără precedent de arme portabile antitanc – aruncătoare de grenade antitanc (AG-7) – și cu devastatoarele rachete ghidate prin fir AT-3. Unul din trei soldați egipteni avea în dotare o armă antitanc. In plus, parapeții tranșeelor de pe partea egipteană a canalului au fost înălțate de două ori mai mult decât cele ale israelienilor, dându-le atacatorilor o platformă de pe care puteau trage de la înălțime asupra trupelor sau tancurilor inamice.

Armata egipteană a luat prin surprindere pe toată lumea străpungând apărarea israeliană, (cu efectivele subdimensionate datorită sărbătorii de Yom Kippur). Cele mai multe baricade erau construite în principal din nisip, iar forțele egiptene au folosit tunuri cu apă alimentate din Canalul Suez pentru a le distruge. Soldații au traversat canalul în mici bărci sau pe plute gonflabile, într-o operațiune care a rămas cunoscută ca "Traversarea", reușind în scurtă vreme să captureze sau să distrugă toate forturile Liniei Bar-Lev, cu excepția unuia. Printr-o operațiune meticulos pregătită, forțele egiptene au avansat aproximativ în deșertul Sinai cu două corpuri de armată combinate. Batalioanele care asigurau apărarea forturilor Liniei Bar-Lev au fost copleșite din punct de vedere numeric. Numai una dintre fortificații, aflată la capul de nord al liniei întărite, (cu numele de cod "Budapesta"), a rămas sub controlul israelian de-a lungul întregului conflict.

Forțele egiptene și-au consolidat pozițiile cucerite. Pe 8 octombrie, comandantul frontului de sud, generalul israelian Shmuel Gonen, care fusese numit în funcție de numai trei luni mai înainte de retragerea lui Ariei Sharon, a dat ordinul de contraatac al brigăzii lui Gabi Amir împotriva egiptenilor fortificați în zona Hizayon, care era acoperită împotriva atacurilor blindatelor de lansatoarele de rachete AT-3 aflate pe malul estic al Canalului Suez. în ciuda reținerilor lui Amir, atacul a fost pornit cu rezultate dezastruoase pentru israelieni. La căderea serii, un contraatac al egiptenilor a fost oprit de Divizia a 143-a blindată israeliană. Sharon a fost renumit în fruntea diviziei. Luptele s-au calmat, nicio parte nedorind să se aventureze într-un atac de anvergură. După atacul dezastruos din data de 8 octombrie, ambele părți au trecut în defensivă și au așteptat ca adversarul să atace primul. Elazar 1-a demis pe Gonen, care se dovedise incapabil, și 1-a înlocuit cu Haim Bar-Lev, reactivat. De teamă ca o asemenea înlocuire să nu distrugă moralul trupelor, și așa ajuns la cote alarmant de scăzute, Gonen a fost făcut șef de stat major al noului comandant Bar-Lev.

După câteva zile de așteptare, Sadat, dorind să ușureze presiunea exercitată asupra aliaților săi sirieni, a ordonat generalilor Saad El Shazly și Ahmad Ismail Aii să atace. Egiptenii au mobilizat și rezerviștii și au atacat pe 14 octombrie. Atacul, cea mai amplă acțiune de la atacul egiptean inițial de Yom Kippur, a fost un eșec total, prima cotitură egipteană majoră a cursului în războiului. în loc să-și

87

concentreze forțele de manevra, egiptenii au ales sa atace frontal pe toata lungimea frontului. Pierderile egiptenilor au fost apreciate la 150 – 250 de tancuri.

In ziua următoare, (15 octombrie), israelienii au lansat "Operațiunea Neînfricatul", un contraatac care trebuia sa străpungă liniile egiptene si sa-i duca pe israelieni peste Canalul Suez. Atacul a fost o schimbare de proporții a tacticilor israeliene, care se bazau mai înainte pe sprijinul avioanelor si blindatelor. Cum blindatele israeliene fuseseră decimate de armele antitanc egiptene, infanteria a folosit tactici de infiltrare către pozițiile bateriilor de rachete SAM, aparate necorespunzator împotriva unui atac al soldaților de comando. O divizie condusa de generalul-maior Ariei Sharon a atacat liniile egiptene la nordul Marelui Lac Amar, în vecinătatea orașului Ismailiya. Israelienii au atact într-un punct slab al egiptenilor, "joncțiunea" dintre Armata a 2-a egipteana din nord si Armata a 3-a egipteana din sud. întruna dintre cele mai sângeroase lupte ale războiului, israelienii au deschis o breșa în liniile egiptene si au ajuns la Canalul Suez. O mica forța a traversat canalul si a creat un cap de pod pe celalalt mal. Timp de aproape 24 de ore, trupele israeliene au fost transbordate în barei gonflabile ușoare, fara sa fie urmate de unități de blindate. In schimb, infanteriștii israelieni erau înarmați cu rachete antitanc americane M72 LAW, cu ajutorul cărora au respins atacul blindatelor egiptene. Odată ce apărarea antitanc si antiaeriana egipteana au fost neutralizate, infanteria a putut sa se bazeze din nou pe sprijinul aviației si tancurilor. Mai înainte de începerea războiului, temându-se de un atac israelian peste canlul Suez, nicio națiune occidentala nu vânduse evreilor elemente pentru construirea podurilor de pontoane. Israelienii au reușit sa repare module de poduri de pontoane vechi, ramase din al doilea război mondial. De asemenea, israelienii au construit un pod mai sofisticat ("pod rulou"), dar problemele logistice legate de înghesuiala de pe drumurile spre punctul de traversare au întârzat sosirea acestuia din urma pentru câteva zile. După montarea podului din pontoane, în noapte de 16/17 octombrie, divizia lui Avraham "Bren" Adan a traversat canalul si s-a îndreptat către sud, încercând sa taie retragerea Armatei a 3-a egipteana, mai înainte ca aceasta sa ajungă în siguranța în interiorul teritoriului egiptean. De asemenea, au fost trimise forte de comando care sa distrugă bateriile de rachete SAM care se mai aflau amplasate pe malul estic al canalului. Până pe 19 octombrie, israelienii au reușit sa construiască patru poduri separate la nord de Marele Lac Amar, în ciuda bombardamentelor grele egiptene. La sfârșitul războiului, israelienii intraseră adânc în teritoriul egiptean, ajungând la de capitala tarii, Cairo.

Pe Platoul Golan

Pe Platoul Golan, sirienii au atacat cele doua brigăzi si 11 baterii de artilerie cu 5 divizii si 188 baterii. La izbucnirea luptelor, 188 de tancuri evreiești au trebuit sa facă fata asaltului a 2.000 de tancuri siriene. Toate tancurile israeliene aflate pe Platoul Golan au fost implicate fara mijlocire în lupta în faza inițiala a atacului. Comandouri siriene transportate pe calea aerului cu ajutorul elicopterelor au reușit sa cucerească cel mai important punct fortificat israelien din zona (Jabal al Shaikh – Muntele Hermon), unde erau amplasate numeroase echipamente de supraveghere.

Campania pe de Platoul Golan

Luptelor de pe Platoul Golan li s-a acordat o importanta de prim rang de către înaltul Comandament Israelian. Luptele din Sinai erau suficient de depărtate de teritoriul național pentru a nu reprezenta o amenințare imediata pentru Israel. Daca Platoul Golan ar fi fost cucerit însă, sirienii ar fi putut avansa chiar pe teritoriul israelian. în zona de conflict din nord au fost trimiși rezerviști mobilizați în graba. Ei au fost îmbarcați pe tancuri fara sa se mai aștepte reconstituirea echipajelor asa

cum fuseseră antrenate în timp de pace, cu mitralierele nemontate și trecând peste operațiunea de reglare a tirului tunurilor blindatelor.

La fel ca și egiptenii în Sinai, sirienii au avut grijă să stea tot timpul în raza de acoperire a bateriilor de rachete SAM. La fel ca și în Sinai, au utilizat din plin armamentul antitanc de producție sovietică, care, totuși, datorită terenului accidentat, s-a dovedit mai puțin eficient decât în deșert.

Sirienii considerau că israelienii au nevoie cel puțin de 24 de ore pentru deplasarea rezervelor pe linia frontului. în realitate, rezervele israelienilor s-au angajat în luptă la numai 15 ore după începerea ostilităților.

La sfârșitul primei zile de lupte, sirienii, care la început îi depășeau pe israelieni în proporție de 9:1, au avut numai câteva succese modeste. Spre sfârșitul zilei, o brigadă siriană de tancuri care a traversat prin pasul Rafid, s-a îndreptat către nord-vest pe un drum puțin folosit, cunoscut ca Drumul Conductei Trans Arabe, care străbătea Platoul Golan în diagonală. Acest drum s-a dovedit a fi cea mai importantă locație strategică a întregii bătălii. Drumul ducea direct de la punctul străpungerii siriene către Nafah, care era nu numai locul în care se afla cartierul general al diviziilor israeliene, ci și cea mai importantă intersecție de drumuri de pe înălțimi. In timpul nopții, locotenentul Zvika Greengold, care ajunsese pe front doar cu echipajul și cu tancul pe care îl comanda, fără a fi sprijinit de alte care de luptă, a reușit să țină piept atacului arab până la sosirea ajutoarelor. In următoarele 20 de ore, Forța Zvika, așa cum ajunsese să fie cunoscut echipajul în transmisiunile radio, a lupta neîntrerupt cu tancurile siriene singur, sau în cadrul unor subunități, schimbând 6 tancuri după ce acestea fuseseră scoase din luptă de focul inamicilor. Locotenentul a fost rănit și a suferit arsuri, dar a rămas în luptă, intervenind în luptă în momentele critice din direcții neașteptate pentru a schimba cursul luptelor de hărțuială. Pentru faptele sale de arme, Zvika a devenit erou național în Israel.

De-a lungul a patru zile de luptă, Brigada blindată a 7-a israeliană a reușit să-și păstreze pozițiile pe flancul nordic al cartierului general din Nafah. Pentru anumite motive, care și azi sunt necunoscute, sirienii, deși s-au aflat pe punctul de a cuceri localitatea, s-au oprit la porțile orașului, permițând israelienilor să-și pună la punct apărarea. O explicație plauzibilă ar fi aceea că sirienii calculaseră o distanță de înaintare, iar comandanții din teren nu au vrut să iasă din planul prestabilit. în sudul frontului, însă, Brigada blindata Barak, lipsită de orice apărare naturală, a avut pierderi grele. Comandantul brigăzii, locțiitorul lui și șeful de stat major au fost uciși în a doua zi de lupte, fiecare în tancul lui, în vreme ce sirienii încercau cu disperare să străpungă liniile inamice către Marea Galileii și către Nafah. în acest punct al luptelor, brigada israeliană a încetat să funcționeze ca o unitate militară organizată, fiecare tanc și echipaj rămase în luptă continuând bătălia pe cont propriu.

Situația de pe Platoul Golan s-a schimbat odată cu sosirea rezervelor israeliene, care au reușit să oprească atacul sirian și, începând cu 8 octombrie, să respingă forțele siriene către pozițiile de plecare. Suprafața Platoului Golan era prea mică pentru a permite manevre de amploarea celor din Deșertul Sinai, dar s-au dovedit de o importanță strategică majoră pentru apărarea israeliană și pentru împiedicarea avansării siriene. Până miercuri, 10 octombrie, ultima unitate siriană din sectorul central fusese respinsă dincolo de "linia roșie", care fusese linia de demarcație din perioada de dinaintea izbucnirii războiului.

în acest moment trebuia luată decizia opririi luptelor pe linia de încetare a focului din 1967, sau de continuare a războiului în teritoriul sirian. înaltul Comandament Israelian a petrecut toată ziua de 10 octombrie dezbătând această problemă, până noaptea târziu. Dacă unii erau favorabili dezangajării militare, care ar fi permis trimiterea rezervelor în Sinai, unde cu două zile mai devreme israelienii fuseseră înfrânți în mod clar la Hizayon, o altă parte a ofițerilor era in favoarea continuării atacului către Damasc, ceea ce, în concepția lor, ar fi trebuit să scoată Siria din război și, pe de altă parte, ar fi salvat imaginea Israelului de putere militară supremă în Orientul Mijlociu, plus că ar fi asigurat condiții mult mai favorabile pentru tratativele de pace care aveau să urmeze. Cei care se opuneau acestei decizii considerau că Siria își organizase o apărare foarte eficientă în profunzime, cu șanțuri antitanc, câmpuri minate și puncte fortificate. După părerea lor, era mai bine să se continue lupta pe pozițiile defensive de pe înălțimi, decât să implice armata israeliană în lupta din câmp deschis, unde numărul mare de militari și cantitatea sporită de echipament de luptă putea lesne să încline balanța în favoarea arabilor. Primul

89

ministru a văzut însă care era punctul critic al întregii discuții: era nevoie de patru zile pentru a transfera o divizie din nord în sud. Daca războiul s-ar fi terminat în decursul acestor patru zile, Israelul ar fi pierdut teritoriu în Sinai si nu ar fi câștigat nimic în nord, ceea ce ar fi fost o înfrângere grava din punctul de vedere al evreilor. Acest război era o problema politica si Meir a hotărât sa traverseze linia roșie. Atacul avea sa fie lansat a doua zi, joi, 11 octombrie.

De pe 11 până pe 14 octombrie, forțele israeliene au avansat în Siria, cucerind un teritoriu de 65 km2 în regiunea Bashan. De aici, artileria grea israeliana era capabila sa bombardeze periferiile Damascului, aflat la distanta.

Cum pozițiile arabilor pe câmpurile de lupta se deteriorau, presiunea exercitata asupra regelui
Hussein pentru implicarea în lupta a armatei iordaniene a crescut fara întrerupere. El a găsit o cale de
compromis pentru a ajuta lupta arabilor, fara provoca atacurile aviației israeliene. Astfel, Iordania a trimis
o forța expeditionara în Siria. El a informat Israelul despre intențiile sale prin intermediari americani, în
speranța ca Israelul va accepta ca asta nu este un casus belii care sa justifice un atac împotriva Iordaniei.
Dayan a refuzat sa ofere orice fel de asigurări, dar Israelul nu avea intenția sa deschidă încă un nou front
de lupta. \

Irakul a trimis la rândul lui o forța expeditionara pe Platoul Golan, formata din aproximativ 30.000 de oameni, 500 de tancuri si 700 de transportoare blindate. Sosirea diviziilor irakiene a fost o surpriza pentru Marele Stat Major Israelian, care se aștepta la o avertizare de cel puțin 24 de ore din partea serviciilor de spionaj. Intrarea irakienilor în lupta a fost o surpiza operaționala, ei atacând în flancul sudic mai expus al armatelor blindate israeliene, oprindu-le acestora avansarea si silindu-le sa se retragă pentru a preîntâmpina încercuirea.

Contraatacul combinat siriano-irakiano-iordanian a împiedicat obținerea altor victorii de către israeleieni si cucerirea unor noi teritorii. Dar, pe de alta parte, forțele arabe reunite nu au reușit sa-i scoată pe evrei din regiunea pe care o cuceriseră deja.

Pe 22 octombrie, infanteria si comandourile israeliene au reușit, suferind pierderi foarte grele, sa recucerească avanpostul de pe Muntele Hermon, aparat de lunetistii sirieni bine fortificați. Atacul din urma cu doua săptămâni se soldase cu 25 de morți și 67 de râniți, iar cel de-al doilea atac a crescut numărul victimelor cu încă 55 de morți și 79 de râniți.

încetarea focului si urmările im mediate Armata a 3-a egipteana aflata în încercuire

Atunci când a început sa fie aplicata încetarea focului, Israelul pierduse controlul asupra unor teritorii pe partea de vest a Canalului Suez (cu roșu), dar cucerise teritorii la est de Canal si pe Platoul Golan (cu verde).

Consiliul de Securitate al ONU a votat pe 22 octombrie Rezoluția nr. 338, care chema la încetarea ostilităților. Rezoluția a fost îndelung negociata de URSS si SUA. Rezoluția cerea încetarea focului între Israel si Egipt, dar nu si (cel puțin din punct de vedere tehnic) între Israel si Siria. încetarea focului a început sa fie aplicata 12 ore mai târziu, la ora 18:52. Deoarece a avut efect după căderea nopții, a fost imposibila stabilirea liniilor frontului prin fotografiere din satelit, unde ar fi trebuit sa se oprească luptele.

Când a intrat în acțiune acordul de încetare a focului, forțele israeliene erau la numai câteva sute de metri de obiectivul pe care si-1 stabiliseră: cucerirea drumului care leagă Cairo si Suezul. Pe timpul nopții, exista rapoarte israeliene prin care se afirma ca egiptenii ar fi încălcat înțelegerea de încetarea focului si ar fi distrus noua tancuri evreiești. Ca răspuns, David Elazar ar fi cerut permisiunea de

90

reluare a atacului spre sud, iar Moshe Dayan și-ar fi dat acordul. Israelienii au continuat atacul spre sud, au cucerit drumul de legătură mai sus-amintit și au prins în capcană Armata a 3-a egipteană aflată la est de Canalul Suez.

In dimineața zilei următoare, 23 octombrie, a început o activitate diplomatică plină de nervozitate. Avioanele sovietice de recunoaștere au confirmat că israelienii avansau către sud, iar URSS i-au acuzat pe aceștia de trădare. într-o convorbire telefonică cu Golda Meir, Henry Kissinger ar fi spus: "Cum ar putea cineva spune vreodată unde este sau a fost linia frontului în deșert?" Meir ar fi răspuns: "Se va ști, rară doar și poate." Kissinger a aflat despre armata egipteană încercuită la scurtă vreme după aceea.

Kissinger și-a dat seama că situația din acel moment oferea Statelor Unite o șansă colosală:
Egiptul depindea în totalitate de SUA ca să împiedice Israelul să distrugă armata sa încercuită, care nu
avea acces la hrană și apă potabilă. Poziția ar fi permis mai târziu SUA să medieze în conflict și să forțeze
Egiptul să sa se depărteze de Uniunea Sovietică. /

Ca urmare, Statele Unite a exercitat o presiune copleșitoare asupra Israelului să se abțină de la distrugerea armatei egiptene, amenințând chiar că va sprjjini o rezoluție ONU care să forțeze Israelul să se retragă pe pozițiile de dinainte de 22 octombrie, dacă israelienii nu ar fi acceptat ca materialele nemilitare să fie livrate egiptenilor încercuiți. într-o convorbire telefonică cu ambasadorul israelian Simcha Dinitz, Kissinger i-a spus că distrugerea armatei egiptene "este o opțiune care nu există".

Acțiunile sovietice și americane

în același timp, Brejnev a trimis o scrisoare lui Nixon în noaptea de 23/24 octombrie, prin care liderul sovietic propunea ca un număr de contingente sovietice și americane să să fie dispuse astfel încât să asigure ca ambele părți respectă înțelegerile de încetarea focului. El a mai amenințat deasemenea: "O spun pe de-a dreptul, dacă voi găsiți că nu puteți acționa împreună cu noi în această privință, noi va trebui să luăm în considerație posibilitatea să facem în mod unilateral pașii cuveniți. Nu putem permite ca Israelul să acționeze în mod arbitrar." Altfel spus, sovieticii amenințau că intervin în război de partea egiptenilor.

Mesajul a sosit după ce Nixon se culcase. Kissinger a convocat o ședință cu cei mai importanți oameni de stat, printre care Secretarul cu Apărarea James Schlesinger, Directorul CIA William Colby și Șeful Personalului Casei Albe Alexander Haig. Scandalul Watergate ajunsese la punctul culminant, iar Nixon era așa de agitat și tulburat, încât au decis să rezolve problema fără să-1 mai trezească, în timpul întâlnirii s-a luat o hotărâre de comun acord, care a fost trimisă (în numele lui Nixon) lui Brejnev. în același timp, gradul de alarmă nucleară (DEFCON) a fost schimbată de la 4 la 3, cel mai ridicat nivel din timp de pace. Mai apoi a fost aprobat un mesaj către Sadat (din nou în numele lui Nixon), prin care i se cerea să respingă oferta de ajutor din partea sovieticilor, amenințând că dacă aceștia din urmă acționau în favoarea egiptenilor, americanii ar fi ajuat în mod nemijlocit Israelul. Sovieticii au detectat imediat creșterea gradului de alarmă nucleară americană și au fost de-a dreptul uimiți și tulburați de răspuns. "Cine și-ar fi putut imagina că americanii pot fi speriați așa de ușor?" ar fi spus Nicolai Podgornîi. "Nu este înțelept să intrăm în război cu SUA din cauza Egiptului sau Siriei." ar mai fi adăugat și primul ministru Alexei Kosîghin, în timp ce șeful KGB-ului Iuri Andropov ar fi adăugat: "Nu vom dezlănțui al treilea război mondial!" în cele din urmă, sovieticii s-au împăcat cu ideea înfrângerii suferite de arabi. Scrisoarea americanilor a sosit la Moscova în timpul întâlnirii. Brejnev a decis că americanii erau prea nervoși și că cea mai bună acțiune ar fi fost să aștepte răspunsul egiptenilor, în dimineața următoare, egiptenii au fost de acord cu propunerile americane, criza fiind încheiată, încetarea ostilităților pe frontul de nord

Pe frontul de nord, Siria se pregătea pentru un contraatac masiv programat pentru 23 octombrie. în plus față de cele 5 divizii siriene, Irakul a amai adăugat încă două atacului, alăturându-se și contingente mai mici din alte țări arabe, inclusiv din Iordania. Sovieticii înlocuiseră între timp tancurile pierdute de sirieni la începutul războiului.

91

Totuși, cu o zi mai înainte de declanșarea ofensivei, ONU a impus o încetarea a focului (după acceptarea acesteia de către Israel și Egipt). Acceptarea de către Egipt a încetării focului în ziua de luni 22 octombrie, a creat pentru Assad o situție extrem de dificilă. încetarea focului nu-1 afecta și pe el, dar implicațiile ei nu puteau fi ignorate de Siria. O parte a Statului Major sirian era în favoarea declanșării atacului, afirmând că dacă s-ar fi procedat astfel, și Egiptul s-ar fi simțit obligat să continue lupta. Totuși, alții au afimat că o continuare a războiului ar fi legitimizat eforturile israelienilor să distrugă Armata a 3-a egipteană. în acest caz, Egiptul nu ar fi venit în ajutorul Siriei când Israelul ar ataca cu toată forța în nord, distrugând infrastructura siriană si, probabil, atacând Damascul.

în cele din urmă, Assad a luat hotărârea de a anula ofensiva, iar, pe 23 octombrie, Siria a anunțat că acceptă încetarea focului. Guvernul irakian și-a rechemat trupele în țară.

Negocierile de după încetarea focului /

Pe 24 octombrie, Consiliul de Securitate al ONU a votat Rezoluția nr. 339 prin care se cerea tuturor părților acceptarea și respectarea încetării focului în condițiile prevederilor Rezoluției nr. 338. încetarea focului nu a însemnat și oprirea ciocnirilor de-a lungul liniei frontului și nu a risipit tensiunea militară. Având armata a 3-a izolată, lipsită de orice posibilitate de aprovizionare, egiptenii aveau o mare masă de oameni ostatică în mâinile israelienilor.

Israelul a primit amenințarea lui Kissinger (de sprijinire a soluției ONU de retragere), dar mai înainte de a da vreun răspuns, consilierul egiptean pentru securitatea națională a trimis lui Kissinger un mesaj surprinzător: Egiptul era gata să înceapă discuții directe cu israelienii, în condițiile în care aceștia din urmă erau de acord cu aprovizionarea Armatei a 3-a cu materiale nemilitare (hrană și apă potabilă) și de asemenea erau de acord cu o încetare completă a focului.

Discuțiile au avut loc pe 28 octombrie, fiind purtate de generalul maior israelian Aharon Yariv și de generalul major egiptean Muhammad al-Ghani al-Gamasy. în cele din urmă, Kissinger a dus propunerile lui Sadat, care a fost de acord cu aproape toate punctele fără multă discuție. Punctele de control ale ONU urmau să fie instalate în locul celor israeliene, aprovizionarea armatei a 3-a cu hrană, apă și medicamente era permisă în continuare, urma să înceapă schimbul de prizonieri de război. A urmat o întâlnire la Geneva și, în cele din urmă, a fost semnată o înțelegere de armistițiu. Pe 18 ianuarie, Israelul a semnat o înțelegere de retragere de pe malul estic al canalului, iar ultimii militari israelieni s-au retras în partea de est a canalului pe 5 martie 1974.

Pe frontul sirian, vizita diplomatică a lui Kissinger a dus la semnarea unei înțelegeri de dezangajare militară pe 3 mai 1974, în condițiile schimbului de prizonieri de război, retragerii israelienilor dincolo de linia roșie și a stabilirii unei zone tampon a Națiunilor Unite. Această înțelegere a pus capăt hărțuielilor și duelurilor de artilerie care erau frecvente pe linia de încetare a focului. A fost stabilită instalarea în regiuna Golanului a UN Disengagement and Observer Force – Forța de dezangajare și observare a Națiunilor Unite.

Efectele pe termen lung ale războiului

Discuțiile de pace de la sfârșitul războiului a fost primul eveniment în care oficialii israelieni și arabi s-au întâlnit în cadrul unor întâlniri publice de la încheierea războiului din 1948.

Pentru națiunile arabe, în mod particular pentru Egipt, trauma psihologică suferită în urma înfrângerii din războiul de șase zile a fost vindecată. în multe privințe, le-a permis să negocieze cu israelienii de pe alte poziții, mult mai favorabile. Totuși, datorită succeselor limitate din Sinai, în ciuda unor reușite deosebite din primele primele zile ale atacului, cât și datorită faptului ca Israelul a reușit să ocupe un teritoriu mai mare decât avusese mai înainte pe Platoul Golan și reușise să cucerească o zonă pe continentul african, se pare ca liderii arabi au ajuns la concluzia că inamicul comun nu poate fi învins pe cale militară și de aceea opțiunea negocierilor a părut tot mai demnă de luat în seamă.

92

Războiul a avut un efect neașteptat în Israel. După victoria din războiul de șase zile, armata israeliană devenise mulțumită de sine. Șocul înfrângerilor din primele zile ale războiului a fost o lovitură psihologică extraordinar de puternică pentru majoritatea israelienilor, care trăiau cu impresia că statul lor deține supremația militară în regiune. Până la urmă și-au dat seama că, în timp, au ajuns la o situație uimitoare și practic tară precedent: aceea că, în condițiile unui atac-supriza pe două fronturi, cu grosul armatei nemobilizate, confruntată cu o situație a câmpurilor de luptă extrem de dinamică, lipsită de inițiativă tactică și strategică, țara s-a aflat în pragu! colapsului. Deși, în câteva zile țara și-a recăpătat echilibrul, iar în mai puțin de două săptămâni armata israeliană ajunsese să amenințe capitalele celor doi inamici principali, pierderile în oameni și materiale de război fuseseră imense.

Ca răspuns al sprijinului american pentru isfaelieni, națiunile OAPEC – membrii arabi ai OPEC – în frunte cu Arabia Saudită, au decis pe 17 octombrie să reducă producția de petrol cu 5% pe lună și au lansat amenințarea unui embargo. Președintele Nixon a cerut Congresului SUA pe 18 octombrie să aprobe fonduri de 2.2 miliarde de dolari pentru aprovizionarea cu arme a Israelului. Pe 20 octombrie, în plin război, Arabia Saudită, iar ulterior și alte națiuni arabe, au impus un embargo împotriva SUA și a altor țări, ceea ce a dus la provocarea crizei petrolului din 1973. Deși se crede că această reacție a fost urmare a războiului, s-a aflat în cele din urmă că embargoul a fost o măsură coordonată, hotărâtă încă din august 1973, după o vizită secretă a lui Anwar Sadat în Arabia Saudită.

Succesul inițial a dus la creștere popularității lui Sadat, asigurându-i un control mult mai puternic asupra societății egiptene și condițiile pentru lansarea reformelor pe care le considera necesare. Popularitatea lui avea să scadă cu timpul, iar în revoltele antiguvernamentale din Cairo din 1977 s-a strigat: "Erou al traversării, unde este micul nostru dejun? " ("<j\ <^=>J IJ^jj' «-i^u ,'-^aJJ?", "Yă batl al-'abur, fen al-futur?").

Răsturnarea de situație din Israel

După patru luni de la sfârșitul războiului, au început proteste antiguvernamentale. Ele au fost conduse de Moți Ashkenazi, comandantul fortificației "Budapesta", cel mai nordic fort al liniei Bar-Lev, singurul care nu fusese capturat de egipteni în timpul războiului. Nemulțumirile față de guvernul israelian, față de ministrul Dayan în particular, erau la cote extrem de ridicate. Shimon Agranat, președintele Curții Supreme, a fost însărcinat să conducă o investigație asupra evenimentelor care au dus la declanșarea războiului și la înfrângerile din prima parte a războiului.

Comisia formată în acest scop a publicat raportul preliminar pe 2 aprilie 1974. Șase oameni au fost găsiți vinovați de eșecurile israeliene: David Elazar, șeful Marelui Stat Major, a cărui demitere a fost recomandată, a fost găsit "personal responsabil pentru evaluarea greșită a situației și pentru slaba pregătire a armatei."

Eli Zeira, șeful contraspionajului, și adjunctul său, Aryeh Shalev, au fost propuși pentru demitere. Locotenent-colonelul Bandman, șeful biroului pentru Egipt al Directoratului de Informații Militare și locotent-colonelul Gedelia, șeful spionajului pentru frontul sudic, au fost propuși pentru transferarea din cadrul serviciilor de contraspionaj.

Shmuel Gonen, comandantul frontului de sud, a fost recomandat de raportul inițial pentru trecerea în rezervă. El a fost forțat să demisioneze după publicarea raportului final al comisiei de investigație, care 1-a găsit vinovat de neîndeplinirea datoriilor militare.

In Ioc să calmeze opinia publică, raportul a reușit mai degrabă s-o inflameze. Deși raportul i-a exonerat pe Meir și Dayan de toate responsabilitățile, vocile publice care cereau demisiile celor doi au devenit din ce în ce mai puternice.

în cele din urmă, pe 11 aprilie 1974, Golda Meir a demisionat. A urmat la scurtă vreme și demisia cabinetului său. Dayan se oferise să demisioneze de două ori până în acel moment, de fiecare dată demisia sa fiind respinsă de primul-ministru. Yitzhak Rabin, care cea

Q3

mai mare parte a războiului fusese consilier neoficial al lui Elazar, a devenit noul șef al guvernului format în iunie 1974.

In 1999, pentru evitarea unor situații similare cu cele intervenite în timpul războiului din 1973, conducerea politică israeliană a decis formarea unui Consiliu de Securitate pentru coordonarea acțiunii organelor de securitate și informații și între acestea și ramura politică.

Acordurile de la Câmp David

Guvernul lui Rabin a fost zguduit de o serie de scandaluri și a fost forțat să demisioneze în 1977. Partidul de dreapta Likud, condus de Menachem Begin, a câștigat alegerile din 1977 și pentru prima oară de la fondarea Israelului, o coaliție condusă de alt partid decât Partidul Muncii a ajuns la putere.

Sadat, care a declanșat războiul din 1973 pentru recucerirea Sinaiului, era din ce în ce mai nemulțumit de procesul de pace prea lent. în noiembrie 1977, el a a avut o inițiativă tară precedent și a vizitat Israelul, fiind primul șef de stat arab care a ținut un discurs în Knesset. Prin aceste acțiuni, Sadat a recunoscut implicit Israelul.

Această vizită a dat un nou impuls procesului de pace. Președintele Statelor Unite ale Americii, Jimmy Carter, i-a invitat pe cei doi lideri, Sadat și Begin, să participe la un summit la Câmp David, pentru negocierea unui tratat de pace. Negocierile au avut loc între 5 și 17 septembrie 1978. Negocierile s-au încheiat cu semnarea acodului de pace israeliano-egiptean din 1979. Conform acordului de pace, Israelul urma să-și retragă din Sinai trupele și coloniștii în schimbul unor relații normale cu Egiptul și a unei păci durabile.

Comunitatea arabă a fost scandalizată de semnarea acestui tratat de pace. Egiptul a fost exclus din Liga Arabă.

Anwar Sadat a fost asasinat doi ani mai târziu, pe 6 octombrie 1981, în timp ce urmărea o paradă militară marcând a opta aniversare a războiului de Yom Kippur, atentatorii fiind militari nemulțumiți de pacea cu Israelul.

Comemorări 6 octombrie este sărbătoare națională în Egipt – Ziua Forțelor Armate.

In cinstea războiului, numeroase locuri din Egipt au primit numele de 6 Octombrie sau 10 Ramadan, (echivalentul lui 6 octombrie în calendarul islamic)

94

ANEXA NR. 3

AL-QAEDA

Trecuta, pe neașteptate, intr-un bizar con de umbra, temuta organizație terorista, Al-Qaeda pare sa dormiteze sub nisipurile fierbinți ale deserturilor si in peșterile intunecate ale munților. Un monstru totalmente nerecunoscător fata de creatorii sai, a căror mana așteaptă sa o bombardeze, in loc sa o muște. Daca faptele au loc in prime time si la cele mai bune ore pentru rating-ul mediatic care innebuneste intreg mapamondul, cu atât mai bine pentru ambele parti implicate… Sau nu?

Scurta recapitulare a unei povesti "rușinoase"

"Al-Qaeda nu exista, este o invenție"

-Oficial american intr-un interviu acordat BBCNews-

Istoria oficiala recenta insista cu nonșalanta sa ne invete ca cea mai înfricoșătoare organizație terorista din lume a apărut undeva intre anii 1988-1990, printre stâncile podișului arid al Pakistanului, unde o mana de tineri mujahedini din diverse tari musulmane s-au constituit intr-o mișcare militanta si – in același timp – militară care urmarea un scop cumva nobil, la aceea vreme, pentru Unchiul Sam, nasul din umbra al noii grupări. Conform strategilor C.I.A. care dădeau, in acele timpuri, unda verde freneziei islamiste a mujahedinilor, noua grupare războinica trebuia sa dea lovitura de gratie Armatei Roșii care agoniza in asprul Afganistan, urmărind niște luptatori-fantoma care refuzau cu orice preț inregimentarea intr-o societate comunista.

Pana aici, nimic nelalocul lui pentru Washington. Cu o mica excepție, care avea, insa, sa schimbe pentru totdeauna cursul istoriei moderne si sa facă posibila fatidica zi de 11 septembrie afara de promisiunile făcute americanilor, de a lupta si a elimina cu orice preț influenta sovietica in Afganistan, capetele infierbantate ale proaspetei organizații urmăreau "Sa ridice cuvântul lui Allah in întreaga lume si sa facă religia Sa victorioasa", după cum nota in jurnalul sau, in seara zilei de 20 august 1988, un tanar inalt si subțire, cu barba creata si privire melancolica, tanar pentru care mândrul sau tata, miliardar saudit, alesese numele de Osama – Pui de Leu, in limba araba… un pui de leu care avea sa sperie mapamondul mai ceva decât toți leii din Africa strânși intr-un singur loc. Astfel a apărut pe lume Al-Qaeda, al cărei nume, provenit din străvechiul termen arab Al-Qa'Idah, semnifica noțiunea comuna de baza, grupare, fundație si centru.

Precum un ipotetic Fat-Frumos din basmele arabe, organizația creștea intr-o zi cat altele in șapte, alimentata din belșug cu fonduri, tehnologii militare, facilitați de antrenament si logistica via Washington, precum si cu o adevărata cascada de bani din conturile seicilor petrolului si a altor miliardari musulmani cărora le suradea cum nu se poate mai bine ideea unui viitor apropiat in care flamura verde a Profetului si cuvântul Coranului sa fluture si sa răsune in cat mai multe colturi ale lumii. Daca se poate in toata lumea.

95

Nu vom insista aici asupra episodului din Afganistan, cu al sau final cunoscut, nici asupra
aventurilor sângeroase ale mujahedinilor din Sudan, Somalia, Bosnia, Filipine, Turcia, Orientul Mijlociu,
Bali, Kosovo, Cecenia si Yemen, sau a atacurilor de la World Trade Center, nici asupra sutelor de
atentate de care este invinuita, pe drept sau nu, organizația păstorită si in prezent de fiul cel inalt al
miliardarului saudit. Nu vom zăbovi nici asupra demonizarii lui bin Laden, care – in mediul online, care
circumscrie presa clasica si miriade de alte site-uri – este, si in zilele noastre, mai mediatizat decât Bush jr.
si Obama la un loc. Nu vom recapitula nici legaturile intre Al-Qaeda si mișcările extremiste similare
pe care le "creste" si sponsorizează in egala măsura, toate subiectele de mai sus meritând fiecare cate un
articol separat. \

Pentru a intelege ce inseamna de fapt Al-Qaeda si care-i sunt scopurile din prezent, vom analiza ideologia mișcării plus planurile si tendințele pentru viitor ale "Bazei", asa cum le putem deduce din cele mai recente acțiuni ale organizației si din insemnarile jurnalistului iordanian Fouad Hussein, singurul om care 1-a intervievat in inchisoare pe Abu Musab al Zarqawi, pana nu demult liderul filialei Al-Qaeda din Irak.

Qutbism – Cuvânt de ordine!

« Islamul este diferit de orice alta religie. Islamul este un mod de viata. Noi doi trebuie sa înțelegem ce
spune Islamul fata de ce mâneam, cu cine ne vom insura si cefei de subiecte vom discuta. Noi trebuie
sa-l citim pe Sayyid Qutb. El ne va marca generația. »

-Mohammed Jamal Khalida, prieten si coleg de scoală cu bin Laden, intr-o discuție avuta cu acesta pe când erau amândoi copii-

Mișcările radicale islamiste, in general, si Al-Qaeda; in particular, au apărut alimentate de renașterea islamica de la începutul secolului XX, stârnita de dificultățile si abuzurile sociale, economice si culturale prin care civilizația occidentala a agresat si influențat, intenționat sau nu, lumea musulmana cu ale sale tradiții si cutume seculare care privesc orice atingere sau luare in discuție a perceptelor sale drept un sacrilegiu. Pe fondul acestei triste moșteniri, rezultata din ciocnirea a doua mari civilizații cu mentalități total diferite si valori diametral opuse, avea sa-si construiască ideologia Sayyid Qutb poetul egiptean teoretician al Frăției Musulmane, intre anii 1950-1960, devenit shahid (martir, in accepțiunea musulmana) după ce a fost asasinat din ordinul președintelui egiptean Gammal Abdel Nasser.

Dezamăgit si dezgustat in egala măsura după vizita sa in Statele Unite ale Americii, din anul 1948, Qutb este convins ca izvorul tuturor relelor si nenorocirilor care amenința religia profetului Muhammad, este putreda, decadenta si corupta societate americana, care – in concepția sa – nu se mulțumea doar cu conducerea si dirijarea lumii "cruciaților", ci atenta la slăbirea si distrugerea comunității credincioșilor musulmani, pentru a-i deposeda de petrol: noul sânge care punea in mișcare revoluțiile industriale si tehnologice, aflate in plin avânt după incheierea celui de-al doilea Război Mondial.

Pentru a restaura Islamul după perceptele wahhabite, a implementa Sharia si a curata lumea musulmana de orice influenta străina, Sayyid Qutb visa la nașterea unei mișcări alcătuite din "musulmani drepteredinciosi" care sa formeze "adevărate tari islamice", după modelul străvechiului Califat visat de Muhammad. Curentul sau ideologic, denumit Qutbism, a fost concretizat in nu mai puțin de 24 de volume de poezii, memorialistica, comentarii si literatura militanta pe care bin Laden le citea pe nerăsuflate in anii tinereții sale. Qutb a avut o influenta inca si mai mare asupra lui Maffouz Azzam, unchiul si mentorul lui Ayman al-Zawahiri , prietenul si secundul lui Osama la conducerea Al-Qaeda.

96

Micul al-Zawahiri a crescut cu povestirile unchiului sau, ultimul om care 1-a văzut in viata pe Qutb inainte ca acesta sa fie executat. Mai târziu, Zawahiri i-a inaltat un omagiu fierbinte lui Qutb in cartea sa denumita "Cavaleri sub steagul Profetului". Qutbismul, ca ideologie distincta, subliniază ca mulți dintre cei născuți sau declarați musulmani sunt, de fapt, departe de acest statut deoarece nu se implica in Jihad si nici nu sunt in stare sa aplice si sa urmeze perceptele Shariei.

Islamizarea planetei in doar 7 pași

"Al-Qaeda este un joc de calculator. Sau nu? Acum știu, parca este o prăjitura arăbeasca, nu-i asa? " -Un adolescent new-yorkez, intervievat in 2009 de un reporter Reuters-

Fouad Hussein este, probabil, cea mai mare autoritate jurnalistica din lume in privința istoriei si activității Al-Qaeda. Specializat in analizarea si studierea tendințelor "Bazei", el este singurul om de pe mapamond care 1-a intervievat in inchisoare pe misteriosul si temutul Abu Mussab al Zarqawi. De-a lungul carierei sale, jurnalistul iordanian a reușit sa contacteze mulți alți lideri ai rețelei Al-Qaeda din intreaga lume. Conform unui interviu acordat prestigiosului cotidian german Der Spiegel, Fouad Hussein dezvăluie ca o parte din informațiile folosite in articolele sale au provenit nu doar din partea lui al-Zarqawi, unul dintre cei mai "guralivi" conducători de rețea care au acceptat sa-i dezvăluie informații fiind Saif al-Adl. Acesta este nimeni altul decât teroristul egiptean care a aruncat in aer ambasadele Statelor Unite din Dar es Salaam si Nairobi in anul 1998. Pe capul lui al-Adl, Washingtonul a pus o recompensa de 5 milioane de dolari, oficialii serviciilor secrete americane bănuind ca, in prezent, al-Adl se ascunde in Iran.

In urma analizelor sale bazate pe interviurile pe care le-a luat subordonaților lui bin Laden, Hussein a reușit sa pună cap la cap planurile de viitor ale Al-Qaeda. Ce transpare de aici este cu adevărat infricosator. Organizația "nasita" de CIA acum peste 20 ani, lucrează metodic pentru implinirea a șapte etape, liderii extremiști fiind pe deplin convinși ca Occidentul este, in prezent, prea slăbit si dezbinat pentru a stăvili apariția Călifarului Islamic Mondial, visul fierbinte al tuturor militanților islamisti de orientare extrema din lume.

Pasul 1

Denumit si "Trezirea", a avut deja loc intre anii 2000-2003 si a fost considerat un mare succes de către artizanii sai. Conform planului, "Trezirea" consta in provocarea "Marelui Satan", prin atacurile de pe 11 septembrie 2001, care ar fi trebuit sa provoace Statele Unite ale Americii nu doar sa atace la rândul lor Irakul si Afganistanul, ci mai ales sa isi înăsprească politica si optica fata de Islam si de persoanele musulmane. Scopul acestui prim pas era acela de a-i "trezi" si instiga pe toți musulmanii din lume, astfel incat aceștia sa vadă in "cruciați" si evrei dușmanii pe care sa nu-i cruțe. "Prima faza gândita de strategii Al-Qaeda a fost un mare success pentru aceștia. Războaiele au fost declanșate, iar americanii si aliații lor si-au dovedit vulnerabilitatea, devenind adevărate tinte-vii pe teritoriile

97

musulmane. Organizația terorista a declarat de nenumărate ori ca este mulțumită de primul sau pas deoarece mesajul sau a fost auzit de orice pământean", afirma Hussein.

Pasul 2

"Deschiderea ochilor" a fost, conform definiției data de Fouad Hussein, perioada cuprinsa intre anii 2003-2006, răstimp in care Al-Qaeda spera ca lumea musulmana sa devină pe deplin conștienta de "Conspirațiile Occidentului". Conform datelor remise de numeroase servicii secrete, in aceasta faza, bin Laden dorea ca organizația sa sa se transforme intr-o mișcare internaționala cu reprezentanți in fiecare tara a lumii unde trăiesc musulmani. Mai mult decât atât, rețeaua s-a concentrat pe recrutarea de bărbați tineri pentru rolul de atentatori. Pe planul doi s-a aflat transformarea Irakului intr-un centru de antrenament pentru operațiuni globale, cu adevărate comandamente "setate" pentru a crea baze militare similare in tarile arabe.

Pasul 3

Descris sub titulaturile de "Ridicarea" sau "Apariția", s-a desfășurat intre anii 2007-2010, perioada in care, conform estimărilor lui Hussein, s-a produs o concentrare a activităților in direcția Siriei. Militanții organizației si-au continuat perfecționarea si pregătirea in vederea comiterii de atentate cat mai eficiente, cu deosebire in Irak, Turcia si Israel. Nici Iordania, tara araba relativ neutra, cu o conducere care nu sprijină islamismul agresiv, nu trebuie sa se simtă la adăpost de răzbunarea Al-Qaeda.

Pasul 4

Referitor la perioada de maxim interes cuprinsa intre anii 2010-2013, Fouad Hussein estimează ca Al-Qaeda, aflata deja la apogeu, va dezlantui colapsul tuturor guvernelor tarilor arabe care au haituit-o pana in acest moment. Teoria sa este intarita de mai multe rapoarte ale diverselor servicii secrete care avertizează ca "slăbirea puterii si autorității guvernelor statelor musulmane va duce la creșterea de nestăvilit a influentei organizației in tarile respective. In același timp, se vor spori atentatele asupra tarilor care livrează petrol Americii. Nu in ultimul rând, SUA vor primi o lovitura devastatoare, printr-un fulminant atac informatic generalizat, ce va lovi bursa, corporațiile, băncile si sistemul național de apărare, cyber-atac lansat de o adevărata armata de hackeri pentru cooptarea sau instruirea cărora Al-Qaeda va fi plătit sume de ordinul sutelor de milioane de dolari".

Pasul 5

Acesta va fi punctul in care, prin unirea libera si independenta a mai multor state arabe, va fi declarat Califatul. Daca toate lucrurile decurg asa cum isi dorește organizația, vom fi martori la apariția acestuia undeva in intervalul cuprins intre anii 2013-2016. Se pare ca in aceste vremuri viitoare, influenta occidentala asupra lumii islamice va fi una cel mult simbolica, iar Israelul va fi slăbit intr-atat de mult incat orice rezistenta armata se va dovedi fara rost in fata asului din mâneca al organizației reprezentat de arma demografica… In acest moment, strategii cu turban estimează ca Al-Qaeda va fi atât de puternica incat va fi capabila sa se confrunte pe orice teatru de operațiuni de la egal la egal cu Europa si America la un loc.

98

Pasul 6

Expertul iordanian estimează ca incepand cu anul 2016, se va declanșa o perioada de "războaie si confruntări totale". « Nici un analist politic sau futurolog de calibru nu se indoieste ca, la nivel teoretic, odată ce va fi declarat Califatul, Armata Islamica Internaționala nu va porni Jihadul mondial contra tuturor necredincioșilor conform celei mai arzătoare dorințe a lui bin Laden ».

Pasul 7

Ultima etapa a "Drumului Credincioșilor" este descrisa drept "Victoria Definitiva". Conform lui Hussein, fanaticii islamisti sunt convinși ca oamenii de alte religii nu vor avea curajul sa folosească impotriva lor nici măcar bombele atomice, deoarece "evreii, cruciații, idolatrii din Asia sau ateii se tem cu toții de moarte ca niște câini lași ce sunt, știind ca avem si noi la rândul nostru arme nucleare, iar pământul va deveni pustiu si otrăvitor. De frica si disperare, vor lupta doar cu arme convenționale, dar cei peste 2 miliarde de musulmani o sa-i calce in picioare. Daca ne vom lupta cu arme nucleare, tot ei vor pierde deoarece noi nu ne temem de moarte si o căutam cu credința ca sufletele noastre vor implini voia lui Allah si se vor curata de păcate prin martiriu. Califatul nostru va ieși victorios in urma unor războaie care nu vor dura mai mult de 2 ani". Conform planurilor Al-Queda, expuse in premiera de jurnalistul iordanian, acest ultim pas se va incheia in jurul anului 2020.

IN LOC DE CONCLUZIE

Evident ca, odată ce dezvăluirile lui Fouad Hussein au fost făcute publice, sumbrele profeții islamisto-apocaliptice au provocat cele mai diverse reacții in sânul serviciilor secrete, mergând de la negare furioasa la acceptare pesimista. Un lucru este sigur, si anume acela ca nimeni nu poate anticipa cu acuratețe daca crunții mujahedini din avangarda Profetului isi vor duce pana la capăt planurile fara a se abate de la ele, sau isi vor schimba "agenda de lucru" din mers. Cum, la fel de bine, nu se cunosc date exacte despre adevărata putere a Al-Qaeda din acest moment, una dintre teoriile conspirației susținând ca organizația este in continuare păstorită atent de SUA, pentru a alimenta politicile de dominare ale Washingtonului si bănoasa industrie a echipamentelor militare.

Recent, agențiile de știri vuiesc cu privire la cazul petrecut la inceput de ianuarie 2010, când cel puțin 10 foști deținuți de la faimoasa baza militară Gunatanamo, eliberați de guvernul american in

99

urma lipselor de probe si al presiunilor internaționale, s-au alăturat cu trup si suflet celulelor Al-Qaeda din Yemen, jurând răzbunare fara limite asupra intereselor si cetățenilor Statelor Unite.

Situația este inca mai grava pentru Washington, anul trecut, serviciile de informații americane estimând ca tot mai mulți foști deținuți au reluat lupta armata. Profitând de situația politico-militara din regiune, fracțiunea saudita si cea yemenita a rețelei, au fuzionat deja anul trecut, alăturarea fiind favorizata de terenul muntos, sărăcia si anarhia prezente in sânul societăților tribale din zona. Despre Al-Qaeda ca entitate, istoria nu s-a decis nici astăzi daca sa o incadreze la categoria "Diversiune de succes a C.I.A." sau in secțiunea "Creație scăpata de sub control", a acelorași servicii secrete.

100

BIBLIOGRAFIE

Pierre Salinger, Eric Laurent-Război în Golf. Dosarul Secret, Editura Tinerama, 1991

Vasile Simileanu, Centre de putere și actori islamici regionali, Editura Top Form, 2009

Vasile Simileanu, Statele islamice. Actori geopolitici contemporani, Editura Top Form, 2009

Vasile Simileanu, Spațiul islamic. Geopilitica aplicată, Editura Top Form, 2009

Vasile Simileanu, Crizele și conflictele spațiului islamic, Editura Top Form, 2009

Anghel Andreescu, Nicolae Radu, Jihadul islamic, Editura Ministerului Internelor și Reformei Administrative, 2008

Foreign Policy România, septembrie/octombrie 2009

Foreign Policy România, ianuarie/februarie 2010

Kegley jr., W.C. & Wittkopf, World Politics, Trend and Transformations, Sixth Edition, St. Martins Press, New York

Bârna C, Occident vs. Islam: globalizarea războiului sau a păcii, Cadran politic, nr. 43

Bârna C, Terorismul și religia islamică, Revista Geopolitica, București

Coughlin, Con (2009). Khomeini's Ghost. The Iranian Revolution and the Rise of Militant Islam. New York, NY: Harper Collins Publishers.

Arendt, Hannah (1972). Crises of the Republic. New York, NY: Harcourt Brace Jovanovich, Inc.

Eisenstadt, S.N. (1980). "Cultural Orientations, Instituțional Entrepreneurs, and Social Change: Comparative Analysis of Tradițional Civilizations". The American Journal of Sociology, 85(4), 840-869.

A. Merad, Islamul contemporan, Editura Corint, București, 2001

Sciolino, Elaine (2000). Persian Mirrors. The Elusive Face of Iran. New York, NY: Free Press.

Ilie Badescu, Geopolitica, si religie. Insurecții religioase în secolul XX. Insurecția euxiniana, în revista "Euxin", nr. 1-2, 1997

Francois Thual, Geopolitique du chiisme, Arlea, 2002

• R.K^Ramazani, Ideology and Pragmatism in Iran's Foreign Policy, The Middle East Journal
W. Set C^rus, Iranian Nuclear, Biological and Chemical Weapons; Implications and Responses,
voi. 2, 19^8

Stoianovici C., Femeile kamikaze, http://atelier.liternet.ro/articol/1946

http://ro.wikipedia.org/wiki

http://www.globalpolicv.org/securitv/natres/oil2004/0202 collision.htm.

www.islam.ro

www.isladenouncesterorrism.com

• www.islaonline.com

ANEXA NR 1

INTIFADA DE LA AL-AQSA

Cea de-a doua Intifada, de asemenea, cunoscuta si sub numele de Intifada de la Al-Aqsa (Araba: ij^xJ>i<_>bS ijiju-a^ ebraica: s^rr'DNin N1? – xpxn, Intifadat El-Aqtzah) a fost cea de-a doua revolta palestiniana, o perioada de acte intense de violenta israeliano-palestiniena, care a început la sfârșitul lui septembrie 2000.

«& Hi

"Al-Aqsa" este numele unei proeminente moschee musulmane, construita în secolul al 7-lea pe Muntele Templului în Orașul Vechi din Ierusalim, un loc considerat sfanț atât de evrei cât si de musulmani. "Intifada" este un termen arab care literalmente înseamnă "scuturare" si se refera la revolta violenta si terorism împotriva persoanelor civile ca o modalitate politica legitima, acceptata si Intifada a provocat reacții militare care au dus la importante pierderi de vieți omenești precum si la pagube materiale notabile suferite de palestinieni, fara ca aceste sacrificii sa le fie utile cu ceva.

Fig. 1- Groaza războiului pe chipurile copiilor nevinovați

Data de începere a celei de a doua Intifada este contestata. Unele surse spun ca începutul celei de-a doua revolte a început pe 27 septembrie 2000. Unii considera ca revoltele au început pe 28 septembrie 2000, imediat după vizita lui Ariei Sharon la Muntele Templului, o zona cunoscuta de musulmani ca Al-Haram Al-Sharif. Alții cred ca a început o zi mai târziu vineri, 29 septembrie, a doua zi de rugăciuni, când a fost introduse forte de politie si militară, când au existat conflicte majore cu decese. Unele surse israeliene cred ca Yasser Arafat a ieșit de la negocierile ce se țineau la Summit-ul de la Câmp David, în iulie 2000, si ca a doua Intifada a început atunci. Exisă dovezi ca au existat victime israeliene încă din 27 septembrie, acest lucru este punctul de vedere exprimat de către Ministerul de Externe israelian. Majoritatea mass-mediei au avut în vedere faptul ca vizita lui Sharon a fost scânteia care a declanșat violentele de la începutul celei de-a doua Intifada. în primele cinci zile de la vizita, forțele de securitate israeliene au ucis 47 palestinieni si a rănit 1885, în timp ce cinci israelieni au fost uciși de palestinieni.

Palestinienii considera ca în cea de-a doua intifada au luptat pentru eliberare naționala, justiție si împotriva ocupației israeliene. Mulți israelieni considera a fi un "val de terorism palestinian" instigat si pre-planificate de dinainte de liderul palestinian Yasser Arafat.

Tacticile palestiniene au variat de la proteste în masa si greve generale, similare cu prima Intifada, atacuri armate asupra coloniștilor, civililor si forțele de securitate, atacuri sinucigașe si lansarea de rachete Qassam în zonele rezidențiale israeliene.

Tacticile israeliene au inclus paralizarea palestinienilor (înființarea de puncte de control si punerea în aplicare a blocajului strict în anumite domenii, ca un mijloc de lupta economica. Obiectivul atacurilor a fost distrugere infrastructuri Autorități Palestiniene, cum ar fi sediile de politia si închisorile palestiniene a fost o alta metoda pentru a forța Autorității Palestiniene sa urmeze cererile Israeliene de a reprima protestele anti-israeliene.

Israel de asemenea, a invadat periodic teritoriul descris în conformitate cu acordurile de la Oslo ca zona A, preluând controlul forțele de securitate palestiniene, precum si controlul civil. Israelul a recurs de asemenea la demolări punitive de case si magazine, pentru ca funcționează fara permis, deși refuza sa

79

elibereze permise. Israel de asemenea a efectuat arestări în masă și asasinate aspura liderilor militanți și politici (de multe ori provocând victime civile).

Este, de asemenea, numit și războiul de la Oslo (agrari xid1?!) de către israelieni care se consideră a fi rezultatul unor concesii făcute de către Israel de la Oslo acorduri. Ambele părți, atât israelieni cât și palestinieni sau acuzat reciproc pentru eșecul procesului de pace de la Oslo.

Tactica celor două părți în conflict este în mare măsură bazată pe resursele și obiectivele de care dispun.

Forțele de Apărare Israeliene au adoptat tactici adecvate pentru mediul urban, în care Forțele de Apărare Israeliene luptă frecvent. Forțelor de Apărare Israeliene asigură siguranța trupelor sale, folosind echipamente puternic blindate ca Tancul Merkava și diverse, inclusiv avioane militare F-16s, avioane rară pilot și elicoptere Gunships care de multe ori duce la victime civile, atunci când sunt utilizate în zonele urbane [nevoie de citare]. Turnurile de lunetiști s-au folosit pe scară largă în Fâșia Gaza, înainte de retragerea unilaterală israeliană și sunt din ce în ce mai folosite în West Bank. Puternic blindate buldozerele FIL Caterpillar D9 au fost de obicei folosite pentru a detona capcanele și dispozitivele explosive artizanale, pentru a dărâma casele de-a lungul frontierei cu Egiptul care sunt folosite pentru a incendia trupele israeliene. Până în februarie 2005, în Israel a avut loc o politică de a demola casele civile ce aparțineau sinucigașilor kamikaze. Având în vedere număr considerabil de palestinieni care locuiesc în aceași casă și cantitate mare de case distruse, precum și daune colaterale demolări de case, aceasta devine din ce în ce o tactică controversată. Familiile care au furnizat informații cu privire la activitățile de bombarbare forțelor de apărare israeliene în scopul de a preveni demolarea caselor lor, cu toate că a procedat astfel de familii riscă să fie executat sau altfel pedepsiți pentru colaborare, fie de către Autoritatea Palestiniană sau extra-judiciar de către militanți palestinieni. O comisie a Forțelor de Apărare Israeliene care a studiat problema a recomandat să se încheie această politică pentru că nu a fost suficient de eficientă pentru a justifica costurile Israelului asupra imaginii internaționale și a crea o stare de spirit negativă printre palestinieni.

Cu completă superioritate militară la sol și în aer, se efectuează arestări în masă regulat; la un moment dat, existau aproximativ 6000 de prizonieri palestinieni în penitenciarele israeliene, aproximativ jumătate dintre ei au fost arestați temporar rară a fi acuzați, în conformitate cu legea israeliene. Unități de control există în orașe și în interconexiunile dintre orașe. Poziția Israelului este că zonele tampon de verificarea sunt necesare pentru a opri militanți și a limita abilitatea militanților de a muta arme în fâșie, în timp ce observatorii internaționali și alte organizații le percep ca un control excesiv, umilitor și o cauză majoră a situației umanitare grave din teritoriile ocupate. Timpul petrecut intr-un punct de control poate dura mai multe ore, în funcție de situația actuală de securitate din Israel. Punctele de prelucrarea metalelor, magazinele și alte facilități de afaceri suspectate de Israel că ar fi folosite pentru fabricarea de arme sunt distruse de aviație regulat. Tactica militară de "stare de asediu" – pe termen lung lockdown civile zone – a fost utilizat des. Nablus a fost ținut sub stare de asediu peste 100 de zile consecutive, în general, două ore pe zi li-sa permis oamenilor să-și obțină alimente sau să facă alte activități.

Deși aceste tactici au fost condamnate internațional, Israel insistă că sunt vitale pentru securitate, în scopul de a contracara atacurile teroriste. Serviciile secrete israeliene Shabak permite forțelor de securitate israelian (FAI, Magav, poliția YAMAM și unităților de Mistaravim SF) să oprească atacurile sinucigașe prin furnizarea în timp real de atenționări și rapoarte secrete viabile.

Israel urmărește, de asemenea, o politică de "asasinate orientate", uciderea de militanți și în special a unor lideri care sunt implicate în săvârșirea atacurile împotriva israelienilor, pentru a elimina iminente amenințări și pentru a descuraja altele.[necesită citare] Aceasta practică a fost condamnată ca extra-judiciară de către unele organizații internaționale în domeniul drepturilor omului și de Organizația Națiunilor Unite, în timp ce altele (cum ar fi Statele Unite) o vede ca o măsură de auto-apărare împotriva terorismului. Israel a fost criticat pentru utilizarea de elicoptere gunship și rachete pentru asasinate în zonele urbane, care de multe ori sau soldat cu victime civile. Israelul, la rândul său, a criticat ceea ce el descrie ca o practică de ai ascune pe liderii militanților in zonele civile, astfel transformânduse rară să știe în scuturi umane

80

Palestinieni

Grupurile militante implicate în violență includ Hamas, Palestinian Islamic Jihad, Frontul Popular de Eliberare a Palestinei (PFLP) și brigăzile Al-Aqsa. Ei au dus o campanie de gherilă cu atacuri sinucigașe împotriva Israelului. Echipamanetele militare sunt în cea mai mare parte importate, cum ar fi o mare parte din grenade și din centurile explozive, puști de asalt și rachete Qassam. Mașini de bombe au fost deseori folosite împotriva "civililor" și a obiectivelor, cum ar fi jeep-urile blindate israeliane si punctele de control.

Recent au început utilizarea copiilor ca sinucigași. Spre deosebire de cele mai multe atacuri sinucigașe, utilizarea copiilor a fost condamnată nu numai de Statele Unite dar si de organizații precum Amnesty International, dar și din multe organizașii palestiniene și o mare parte din Orientul mijlociu. Cel mai tânăr palestinian sinucigaș a fost de 16 de ani, Issa Bdeir, un elev de liceu din satul Al Doha, care și-a șocat prietenii și familia, atunci când el însuși a explodat într-un parc din Rishon LeZion, ucigând un băiat, o adolescentă și un om în varsă. Cel mai tânăr copil care a avut o tentativă de sinucidere cu bombă a avut doar 14 ani. El a fost capturat de soldați la Huwwara înainte de a-și face nici un rău.

81

ANEXA NR. 2

RĂZBOIUL DE YOM KIPPUR

Data Locație

Rezultat Combatanți

-2-Israel Comandanți

Mose Dayai David Elazar Ariei Saron Smuel Gonen Beniamin Peled

6 octombrie — 26 octombrie 1973 Peninsula Sinai, Platoul Golan si regiunile înconjurătoare din Orientul Mijlociu

Rezoluția Consiliului de Securitate ONU nr. 338: încetarea focului care va duce la

Conferința de la Geneva

—Egipt ■■■Siria Irak

Saad El Sazly Ahmad Ismail Aii Hosni Mubarak Mohammed Aly Fahmy Anwar Saadat Abdel Ghani el-Gammasy Abdul Munim Wassel Abd-Al-Minaam Halii Abu Zikry Hafez al-Assad Mustafa Tlas

Forte militare

Israel: 415.000 soldați; 1.500 tancuri, 3.000 transportoare blindate; 945 piese de artilerie de si mai mari; 561 avioane, 84 elicoptere; 38 vase de război.

Egipt: 800.000 soldați (300.000 pe fronturile de

lupta); 2.400 tancuri, 2.400 transportoare

blindate; 1.120 piese de artilerie de si

mai mari; 690 avioane, 161 elicoptere; 104 vase

de război

Siria: 150.000 soldați (60.000 pe fronturile de

lupta); 1,400 tancuri, 800-transportoare

blindate; 600 piese de artilerie de si

mai mari; 350 avioane, 36 elicoptere; 21 vase de

război

Irak: 60.000 soldați, 700 tancuri, 500

transportoare blindate, 200 piese de artilerie, 73

avioane)

Pierderi

2.656 morți

7.250 raniti

400 tancuri distruse

600 avariate/reintrate în lupta

102 avioane doborâte

8.528 morți

19.540 raniti

(estimări occidentale)

15.000 morți

35.000 raniti

(estimări israeliene)

2.250 tancuri distruse sau capturate

432 avioane distruse

82

Egiptenii și sirienii au avansat în primele 24 – 48 de ore, după care situația militară a început să se schimbe în favoarea israelienilor. După a doua săptămână de lupte, sirienii fuseseră scoși definitiv din zona platoului Golan. In sud, în peninsula Sinai, israelienii au lovit la punctul de joncțiune a două corpuri de armată egiptene, (Armata a Ii-a și Armata a IlI-a) traversând canalul Suez, (vechea linie de încetare a focului), încercuind o întreagă armată egipteană, chiar în momentul în care intra în acțiune rezoluția de încetarea a focului a ONU.

Războiul a avut numeroase implicații pentru multe națiuni. Lumea arabă, care fusese umilită de înfrângerea categorică a coaliției egipteano-siriano-iordaniene din timpul Războiului de șase zile, s-a simțit răzbunată de seria de victorii de la începutul războiului. Același sentiment a deschis calea către procesul de pace care avea să urmeze, ca și spre liberalizările care au urmat, precum așa-numita infitah, "politica egipteană a porților deschise". Acordurile de la Câmp David, care au fost semnate la scurtă vreme după aceea, au dus la normalizarea relațiilor dintre Egipt și Israel și la recunoașterea, pentru prima oară de către un stat arab, a Israelului. Egiptul, care se distanțase deja de Uniunea Sovietică, a părăsit după acest moment definitiv sfera de influența sovietică.

Pretextul războiului

Acest război a fost parte a conflictului arabo-israelian, de-a lungul căruia au avut loc mai multe războaie, începând cu anul 1948. în timpul războiului de șase zile, israelienii au cucerit întregul Sinai, până la Canalul Suez, malurile canalului devenind mai apoi linia de încetare a focului. De asemenea, Israelul a cucerit și Platoul Golan, care aparținea Siriei.

In anii care au urmat, Israelul a ridicat linii de fortificații atât în Sinai, cât și pe platoul Golan, în 1971, Israelul a cheltuit 500.000.000 $ pentru un lanț de fortificații și lucrări genistice de-a lungul canalului Suez, numite, în cinstea generalului Haim Bar-Lev, linia Bar Lev.

Pe 19 iunie 1967, Guvernul de Unitate Națională [al Israelului] a votat în unanimitate retrocedarea Sinaiului către Egipt și platoului Golan, Siriei, în schimbul unor acorduri de pace. Platoul Golan trebuia să fie demilitarizat și trebuiau negociate aranjamente speciale pentru Strâmtoarea Tiran. Guvernul a hotărât de asemenea să inițieze negocieri cu regele Hussein al Iordaniei cu privire la granița răsăriteană.

Decizia israelienilor urma să fie adusă la cunoștința națiunilor arabe cu ajutorul Statelor Unite. Deși americanii au fost informați de decizie, se pare că aceștia din urmă nu au transmis-o mai departe. Nu există nici o dovadă că Siria și Egiptul au recepționat oferta israeliană. Decizia a fost ținută strict secretă în cercurile guvernamentale israeliene și oferta a fost retrasă în octombrie 1967.

Egiptul și Siria doreau retrocedarea terenurilor pierdute în războiul de șase zile. Până la urmă, prin rezoluția Summitului arab de la Khartoum au fost stabiliți cei "trei NU", care afirmau că "NU va fi pace, NU va fi recunoaștere, NU vor fi negocieri cu Israelul."

Peședintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, a murit în septembrie 1970. El a fost urmat la conducerea țării de Anwar Saadat, care a hotărât să lupte cu Israelul și să recucerească teritoriul pierdut în timpul războiului de șase zile. în 1971, Saadat, ca răspuns ia o inițiativă a negociatorului ONU Gunnar Jarring, a declarat că, dacă Israelul își "retrage forțele armate din Sinai și din Fâșia Gaza" și, dacă acest stat este gata să accepte Rezoluția Consiliului de Securitate nr. 242 așa cum cerea Jarring, Egiptul "va fi gata să înceapă tratative de pace cu Israelul". Israelul a răspuns că nu se va retrage la liniile de dinainte de războiul din 5 iunie 1967.

Sadat a sperat că și dacă ar fi provocat o înfrângere, chiar și limitată, Israelului, starea de fapt putea fi schimbată. Hafez al-Assad, liderul Siriei, avea o altfel de părere. El nu era interesat de începerea unor negocieri și considera că teritoriile pierdute puteau fi recucerite numai printr-o acțiune militară. De la sfârșitul războiului de șase zile, Assad a inițiat o întărire masivă a forțelor armate, în speranța transformării Siriei în forța militară dominantă a lumii arabe. Cu ajutorul Egiptului, Assad a considerat că noua sa armată poate să învingă în mod sigur armata israeliană, cucerind astfel rolul dominant în zonă. Assad credea că orice negocieri pot să înceapă numai după recucerirea prin forța armelor a Platoului

83

Golan, ceea ce ar fi făcut ca Israelul să părăsească malul de vest al Iordanului și Fâșia Gaza și, eventual, să facă și alte concesii.

Sadat avea la rândul lui preocupări interne importante care-1 făceau să dorească războiul. "Cei trei ani trecuți de la preluarea puterii de către Sadat… au fost cei mai demoralizanți din istoria Egiptului… O economie secătuită s-a adăugat la deznădejdea națională. Războiul era alegerea disperată." In biografia lui Sadat, autorul Raphael Israeli aducea argumentul că liderul egiptean considera că rădăcina problemei se afla în marea rușine a înfrângerii din războiul de șase zile și, înainte de introducerea oricăror reforme, rușinea trebuia ștearsă. Economia Egiptului era la pământ, dar Sadat știa că reformele hotărâte pe care considera că trebuie să le întreprindă vor fi foarte nepopulare printre anumite pături ale populației. O victorie militară i-ar fi asigurat popularitatea de care ar fi avut nevoie pentru efectuarea reformelor. O parte a populației egiptene, în special tineretul universitar, a început proteste de stradă, cerând cu hotărâre recucerirea Sinaiului, condamnându-1 pe Sadat pentru inacțiunea de trei ani de zile.

Alte țări arabe arătau mai multă reținere față de angajarea într-un nou război. Regele Hussein al Iordaniei se temea că țara va pierde mai mult teritoriu decât pierduse deja, în războiul de șase zile fiind pierdută și aproximativ o jumătate din populația țării. Sadat sprijinea de asemenea pretențiile Organizației pentru Eliberarea Palestinei pentru malul de vest al Iordanului și pentru Fâșia Gaza, în eventualitatea unei victorii, teritoriile fiindu-i promise lui Yasser Arafat. Hussein considera încă Malul de Vest ca parte integrantă a Iordaniei și voia să o realipească regatului său. Mai mult decât atât, în timpul crizei "Septembrie negru" din izbucnit un conflict asemănător unui război civil între palestinienii din Frontul pentru Eliberarea Palestinei și trupele guvernamentale. în acest conflict, Siria a intervenit în favoarea palestinienilor.

Irakul și Siria aveau de asemenea relații încordate, irakienii au refuzat la început să se alăture ofensivei. Libanul, care avea graniță comună cu Israelul, nu era așteptat să se alăture alianței arabe, datorită faptului că avea o armată mică și era în mod evident o țară deja instabilă. In lunile de dinainte de declanșarea atacului, Sadat a început o ofensivă diplomatică pentru cucerirea sprijinului pentru război. La sfârșitul anului 1973, el a pretins că are sprijinul a nu mai puțin de 100 de state. Era vorba de cele mai multe state ale Ligii Arabe, ale Mișcării țărilor nealiniate și ale Organizației Unității Africane. Sadat a căutat să câștige simpatia statelor europene și a reușit în oarecare măsură. Britanicii și francezii au luat partea arabilor pentru prima oară împotriva israelienilor în Consiliul de Securitate al ONU.

Evenimentele care au dus la război

Anwar Sadat a declarat public în 1972 că Egiptul este decis să înceapă războiul împotriva Israelului, iar țara este pregătită să "sacrifice un milion de soldați egipteni în luptă." De la sfârșitul anului 1972, Egiptul a început un efort susținut pentru modernizarea forțelor armate, dotându-se cu avioane MiG-21, rachete sol-aer SA-2, SA-3, SA-6 și SA-7, tancuri RPG-7, T-55 și T-62, ca și cu rachete antitanc AT-3, toate din Uniunea Sovietică. De asemenea, Egiptul și-a îmbunătățit tacticile militare de luptă. Generalii promovați pe criterii politice, vinovați de dezastrul din 1967, au fost înlocuiți cu ofițeri superiori competenți.

Cele două mari superputeri (SUA și URSS) au avut de asemenea un rol important în declanșarea și urmările războiului. Politica Uniunii Sovietice a fost unul dintre factorii care au cauzat slăbiciunea militară egipteană. Președintele Nasser a reușit să obțină materiale numai pentru o linie de rachete de apărare antiaeriană, după ce a vizitat Moscova și a nogociat cu liderii sovietici. El a afirmat în cursul negocierilor că, dacă Moscova nu oferă ajutorul militar cerut, trebuie să se întoarcă în Egipt și să spună concetățenilor săi că URSS-ul i-a abandonat, după care ar trebui să demisoneze în favoarea unui colaborator capabil să negocieze cu americanii. Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, americanii ar fi devenit puterea dominantă în regiune, o situație pe care sovieticii nu o puteau accepta.

Unul dintre obiectivele nedeclarate ale Egiptului în timpul războiului de uzură a fost acela de a forța URSS-ul să vândă egiptenilor arme și materiale de război cât mai moderne. Liderii militari egipteni au considerat că singura metodă de a convinge conducerea sovietică de deficiențele a celei mai mari părți

84

a avioanelor și armamentului livrate după războiul din 1967, era să le supună unui test împotriva armamentului livrat de Statele Unite Israelului.

Politica lui Nasser de după înfrângerea din intrat în conflict cu cea a URSS-ului. Uniunea Sovietică încerca să evite un nou conflict arabo-israelian, pentru a nu fi atrasă într-un conflict de mai mare anvergură cu Statele Unite ale Americii. Adevărata față a problemelor a devenit vizibilă la întâlnirea superputerilor de la Oslo, unde s-a convenit asupra menținerii status quo-ului. O asemenea înțelegere era de neacceptat pentru liderii egipteni, iar în momentul în care s-a dovedit că preparativele pentru atacul peste canalul Suez au transpirat, a devenit imperativă expulzarea instructorilor militari ruși din Egipt. în 1972, Sadat a expulzat aproape toți cei 20.000 de instructori sovietici din țară și a reorientat politica externă către Statele Unite.

Sovieticii nu credeau într-o victorie a lui Sadat într-un eventual război. Ei l-au avertizat pe conducătorul egiptean că o încercare de traversare a liniei puternic fortificate a Suezului va produce pierderi grele atacatorilor. Sovieticii, preocupați de noua lor politică de destindere, nu erau interesați de destabilizarea Orientului Mijlociu. In cadrul întâlnirii dintre liderii celor două superputeri mondiale, Leonid Brejnev i-a propus lui Richard Nixon să convingă Israelul să se retragă pe granițele din 1967. Brejnev a afirmat că dacă Israelul nu s-ar retrage, "noi vom avea dificultăți să ținem situația militară sub control"—o indicație că Uniunea Sovietică nu mai era capabilă să împiedice planurile lui Sadat.

într-un interviu publicat în Newsweek (9 aprilie 1973), președintele Sadat a amenințat din nou Israelul cu războiul. De mai multe ori de-a lungul anului Î973, forțele arabe au întreprins aplicații de anvergură, care au pus forțele israeliene în stare maximă de alarmă. Conducerea israeliană era deja convinsă în acel moment că dacă arabii ar fi atacat, Forțele Aeriene Israeliene erau capabile să respingă atacul.

Pe 24 octombrie 1972, la o întâlnire a Consiliului Suprem al Forțelor Armate, Sadat a afirmat că este gata să meargă la război împotriva Israelului chiar și fără un sprijin din partea Uniunii Sovietice. Planificarea atacului s-a făcut în condiții de maxim secret – nici chiar comandanților eșaloanelor superioare nu li s-a spus nimic de planurile de război până cu o săptămână înainte de atac, iar soldaților nu li s-a spus nimic până cu câteva ore mai înainte de începerea acțiunii. Planul de atacare a Israelului împreună cu Siria a purtat numele de cod "Operațiunea Badr" (în traducere "lună plină"). Numele operațiunii ar putea să aibă o legătură cu bătălia de la Badr, în care musulmanii conduși de Muhammad a învins tribul Quraish din Mecca.

Pregătirea pentru atacul surpriză

Directoratul contraspionajului militar israelian, "liderul comunității israeliene de informații", a fost responsabil pentru formularea prognozelor cu privire la un posibil atac. Aprecierile lor cu privire la probabilitatea izbucnirii unui război erau bazate pe câteva supoziții. Mai întâi, s-a presupus corect că Siria nu va porni un atac dacă nu va intra în război și Egiptul. Mai apoi, contraspionajul israelian a aflat de la un informator egiptean aflat în cele mai înalte sfere ale puterii, (rămas până în ziua de azi sub acoperire, cunoscut numai ca "Sursa"), că Egipt dorea să recucerească întreg Sinaiul, dar că nu va începe războiul până când Uniunea Sovietică nu va livra întreg lotul contractat de avioane de vânătoare-bombardament, (necesare neutralizării aviației israeliene), cât și cel de rachete Scud, (necesare atacării orașelor israeliene, pentru descurajarea atacurilor asupra infrastructurii egiptene). De timp ce sovieticii nu livraseră avioanele, iar rachetele ajunseră în Egipt doar la sfârșitul lui august, în plus mai fiind necesare patru luni pentru pregătirea servanților bateriilor, Directoratul contraspionajului a apreciat că atacul egiptean nu era iminent. Această presupunere despre planurile strategice egiptene, așa numitul "concept," a prejudiciat grav modul de gândire israelian și a dus la neluarea în seamă a unor informații foarte credibile despre iminența atacului.

Egiptenii au făcut tot ce le-a stat în putință să adâncească această concepție greșită. Atât israelienii, cât și americanii, au considerat că expulzarea consilierilor militari sovietici a redus în mod considerabil eficiența armatei egiptene. Egiptenii au asigurat un flux continuu de informații false în legătură cu problemele de întreținere a echipamentului militar de proveniență sovietică, cât și în legătură cu lipsa de

85

personal pregătit să folosească cele mai moderne arme. Egiptenii au făcut rapoarte mincinoase despre lipsa pieselor de schimb, rapoarte care au ajuns în mâinile israelienilor. Sadat făcuse așa de frecvent declarații false de război, încât adevăratele sale intenții au trecut neobservate de toată lumea. în mai și august 1973, armata egipteană a fost angajată în aplicații de-a lungul liniei de demarcație, mobilizarea de răspuns a forțelor israeliene golind visteria armatei de aproximativ 10 milioane de dolari. In săptămâna dinaintea atacului, egiptenii au planificat o aplicație de lungă durată în zona Canalului Suez. Contrainformațiile israeliene, după ce au detectat mișcări masive de trupe, au apreciat aceste concentrări ca fiind un nou exercițiu. Mișcările trupelor siriene către graniță puteau da de gândit, dar nu au fost considerate o amenințare, deoarece contraspionajul militar a considerat că Egiptul și Siria nu vor ataca decât după ce vor fi dotate cu ultimele tipuri de arme sovietice contractate.

Motivul evident pentru care a fost aleasă sărbătoarea evreiască de Yom Kippur pentru declanșarea atacului surpriză era acela că în acea zi, spre deosebire de oricare alta, Israelul era aproape paralizat. De Yom Kippur, nu numai evreii ultrareligioși, dar și cei mai puțin credincioși postesc, se abțin de la folosirea focului, electricității, motoarelor, comunicațiilor, etc, iar traficul rutier se reduce la zero. Numeroși soldați părăsesc cazarmele pentru petrecerea sărbătorii în familie, iar Israelul este cel mai vulnerabil, cea mai mare parte a armatei sale fiind demobilizată. Declanșarea atacului a coincis cu sărbătoarea musulmană a Ramadanului, în timpul căreia numeroși soldați musulmani posteau, de asemenea.

în ciuda refuzului de a participa la atac, regele Hussein al Iordaniei s-a întâlnit cu Sadat și cu președintele Siriei Assad în Alexandria cu două luni mai înainte. Dată fiind suspiciunea mutuală care prevala printre liderii arabi, este puțin probabil că regelui să i se fi spus ceva despre atac. Dar este posibil ca Sadat și Assad să fi pus problema războiului împotriva Israelului în termeni mai generali ca să testeze dorința iordanienilor de intrare în luptă. în noaptea de 25 septembrie, Hussein a efectuat un zbor secret la Tel Aviv, ca să-1 prevină pe prim-ministrul israelian din acea vreme, Golda Meir, despre iminența atacului sirian. "Au de gând să intre în război Jară ajutorul egiptean?" a întrebat primul ministru Meir. Regele a răspuns că nu crede. "Cred că ei [egiptenii], vor coopera'". în mod surprinzător, acest avertisment nu a fost luat în seamă. Contrainformațiile israeliene au considerat că regele iordanian nu le-a spus nimic din ceea ce ei nu știau deja. 11 avertizări de război au fost primite de Israel în luna septembrie din surse de încredere. Dar șeful Mossadului, Zvi Zamir, a continuat să insiste că războiul nu era o opțiune a arabilor. Nici măcar avertismentele lui Hussein nu au reușit să-i zdruncine convingerile. Șeful Mosadului avea să recunoască mai târziu că: "Pur și simplu nu-i credeam capabili [de război]."

în cele din urmă, Zvi Zamir s-a deplasat personal în Europa ca să se întâlnească cu "Sursa" (înaltul oficial egiptean pomenit mai înainte) în noaptea de 5 spre 6 octombrie. "Sursa" 1-a informat că atacul conjugat siriano-egiptean este iminent. Acest ultim avertisment, alături de alte câteva mai vechi, a hotărât înaltul comandament israelian să intre în acțiune. Cu câteva ore mai înainte de declanșarea atacului, au fost date ordine pentru mobilizarea parțială a rezerviștilor. în mod ironic, chemarea la arme a rezerviștilor s-a făcut mai ușor decât de obicei, aproape toți cei convocați aflându-se în sinagogi, sau în sânul familiei.

Lipsa unui atac preventiv din partea Israelului

Doctrina militară israeliană era bazată pe ideea că, dacă un atac arab este iminent, Israelul trebuie să lanseze un atac preventiv. Se presupunea că spionajul israelian avea să dea, în cel mai rău caz, un avertisment cu cel puțin 48 de ore mai înainte de declanșarea unui atac arab.

Golda Meir, Moshe Dayan și generalul David Elazar s-au întâlnit la ora 8 în dimineața zilei de Yom Kippur, cu 6 ore înainte de începerea războiului. Dayan a declarat la începutul întâlnirii că războiul nu era o certitudine. Elazar și-a prezentat și el argumentele lui pentru un atac preventiv împotriva aeroporturilor siriene, care să aibă loc la prânz, asupra lansatoarelor de rachete, care să aibă loc la ora 15 și asupra forțelor terestre, care să aibă loc la ora 17. Când prezentarea s-a încheiat, primul-ministru a șovăit câteva momente, după care a luat o decizie clară. Nu va fi lansată o lovitură preventivă. Israelul ar avea nevoie foarte rapid de ajutorul imediat al americanilor și trebuia să nu poată fi făcut vinovat de începerea

86

războiului. „Dacă noi atacăm primii, nimeni nu ne va ajuta", a afirmat primul-ministru. Națiunile europene, amenințate de un embargou petrolier arab și de un boicot comercial, au încetat să-i mai aprovizioneze cu muniții pe israelieni. Ca urmare, Israelul depindea în totalitate de Statele Unite pentru a-și reaproviziona armata.

Cunoscând toate elementele ecuației, azi se poate aprecia că această decizie a fost poate cea mai bună. Câtă vreme Operațiunea Nickel Grass, (podul aerian american pentru aprovizionarea armatei israeliene început pe 13 octombrie), nu a reușit să asigure înlocuirea echipamentului militar pierdut în luptă, Israelul a trebuit să folosească până la epuizare toate rezervele pe care le avea în țară. Dacă ar fi lovit primii, după spusele lui Henry Kissinger, israelienii nu ar fi primit ajutor „nici cât negru sub unghie".

Operațiunile militare

în Sinai

Egiptenii se temeau să avanseze dincolo de o fâșie îngustă apărată de rachetele antiaeriene SAM. în timpul războiului de șase zile, forțele aeriene israeliene au distrus armatele arabe lipsite de apărare. Egiptul și Siria își fortificaseră pozițiile de pe liniile de încetare a focului cu baterii de rachete SAM, împotriva cărora Israelul nu avea nici o contra-armă. Israelul, care investise sume enorme din bugetul său de apărare pentru edificarea celei mai puternice forțe aeriene zonale, și-a văzut aviația total neputincioasă în fața bateriilor antiaeriene arabe.

Anticipând un contraatac rapid al blindatelor israeliene, egiptenii își dotaseră militarii din primul val al atacului cu un număr fără precedent de arme portabile antitanc – aruncătoare de grenade antitanc (AG-7) – și cu devastatoarele rachete ghidate prin fir AT-3. Unul din trei soldați egipteni avea în dotare o armă antitanc. In plus, parapeții tranșeelor de pe partea egipteană a canalului au fost înălțate de două ori mai mult decât cele ale israelienilor, dându-le atacatorilor o platformă de pe care puteau trage de la înălțime asupra trupelor sau tancurilor inamice.

Armata egipteană a luat prin surprindere pe toată lumea străpungând apărarea israeliană, (cu efectivele subdimensionate datorită sărbătorii de Yom Kippur). Cele mai multe baricade erau construite în principal din nisip, iar forțele egiptene au folosit tunuri cu apă alimentate din Canalul Suez pentru a le distruge. Soldații au traversat canalul în mici bărci sau pe plute gonflabile, într-o operațiune care a rămas cunoscută ca "Traversarea", reușind în scurtă vreme să captureze sau să distrugă toate forturile Liniei Bar-Lev, cu excepția unuia. Printr-o operațiune meticulos pregătită, forțele egiptene au avansat aproximativ în deșertul Sinai cu două corpuri de armată combinate. Batalioanele care asigurau apărarea forturilor Liniei Bar-Lev au fost copleșite din punct de vedere numeric. Numai una dintre fortificații, aflată la capul de nord al liniei întărite, (cu numele de cod "Budapesta"), a rămas sub controlul israelian de-a lungul întregului conflict.

Forțele egiptene și-au consolidat pozițiile cucerite. Pe 8 octombrie, comandantul frontului de sud, generalul israelian Shmuel Gonen, care fusese numit în funcție de numai trei luni mai înainte de retragerea lui Ariei Sharon, a dat ordinul de contraatac al brigăzii lui Gabi Amir împotriva egiptenilor fortificați în zona Hizayon, care era acoperită împotriva atacurilor blindatelor de lansatoarele de rachete AT-3 aflate pe malul estic al Canalului Suez. în ciuda reținerilor lui Amir, atacul a fost pornit cu rezultate dezastruoase pentru israelieni. La căderea serii, un contraatac al egiptenilor a fost oprit de Divizia a 143-a blindată israeliană. Sharon a fost renumit în fruntea diviziei. Luptele s-au calmat, nicio parte nedorind să se aventureze într-un atac de anvergură. După atacul dezastruos din data de 8 octombrie, ambele părți au trecut în defensivă și au așteptat ca adversarul să atace primul. Elazar 1-a demis pe Gonen, care se dovedise incapabil, și 1-a înlocuit cu Haim Bar-Lev, reactivat. De teamă ca o asemenea înlocuire să nu distrugă moralul trupelor, și așa ajuns la cote alarmant de scăzute, Gonen a fost făcut șef de stat major al noului comandant Bar-Lev.

După câteva zile de așteptare, Sadat, dorind să ușureze presiunea exercitată asupra aliaților săi sirieni, a ordonat generalilor Saad El Shazly și Ahmad Ismail Aii să atace. Egiptenii au mobilizat și rezerviștii și au atacat pe 14 octombrie. Atacul, cea mai amplă acțiune de la atacul egiptean inițial de Yom Kippur, a fost un eșec total, prima cotitură egipteană majoră a cursului în războiului. în loc să-și

87

concentreze forțele de manevra, egiptenii au ales sa atace frontal pe toata lungimea frontului. Pierderile egiptenilor au fost apreciate la 150 – 250 de tancuri.

In ziua următoare, (15 octombrie), israelienii au lansat "Operațiunea Neînfricatul", un contraatac care trebuia sa străpungă liniile egiptene si sa-i duca pe israelieni peste Canalul Suez. Atacul a fost o schimbare de proporții a tacticilor israeliene, care se bazau mai înainte pe sprijinul avioanelor si blindatelor. Cum blindatele israeliene fuseseră decimate de armele antitanc egiptene, infanteria a folosit tactici de infiltrare către pozițiile bateriilor de rachete SAM, aparate necorespunzator împotriva unui atac al soldaților de comando. O divizie condusa de generalul-maior Ariei Sharon a atacat liniile egiptene la nordul Marelui Lac Amar, în vecinătatea orașului Ismailiya. Israelienii au atact într-un punct slab al egiptenilor, "joncțiunea" dintre Armata a 2-a egipteana din nord si Armata a 3-a egipteana din sud. întruna dintre cele mai sângeroase lupte ale războiului, israelienii au deschis o breșa în liniile egiptene si au ajuns la Canalul Suez. O mica forța a traversat canalul si a creat un cap de pod pe celalalt mal. Timp de aproape 24 de ore, trupele israeliene au fost transbordate în barei gonflabile ușoare, fara sa fie urmate de unități de blindate. In schimb, infanteriștii israelieni erau înarmați cu rachete antitanc americane M72 LAW, cu ajutorul cărora au respins atacul blindatelor egiptene. Odată ce apărarea antitanc si antiaeriana egipteana au fost neutralizate, infanteria a putut sa se bazeze din nou pe sprijinul aviației si tancurilor. Mai înainte de începerea războiului, temându-se de un atac israelian peste canlul Suez, nicio națiune occidentala nu vânduse evreilor elemente pentru construirea podurilor de pontoane. Israelienii au reușit sa repare module de poduri de pontoane vechi, ramase din al doilea război mondial. De asemenea, israelienii au construit un pod mai sofisticat ("pod rulou"), dar problemele logistice legate de înghesuiala de pe drumurile spre punctul de traversare au întârzat sosirea acestuia din urma pentru câteva zile. După montarea podului din pontoane, în noapte de 16/17 octombrie, divizia lui Avraham "Bren" Adan a traversat canalul si s-a îndreptat către sud, încercând sa taie retragerea Armatei a 3-a egipteana, mai înainte ca aceasta sa ajungă în siguranța în interiorul teritoriului egiptean. De asemenea, au fost trimise forte de comando care sa distrugă bateriile de rachete SAM care se mai aflau amplasate pe malul estic al canalului. Până pe 19 octombrie, israelienii au reușit sa construiască patru poduri separate la nord de Marele Lac Amar, în ciuda bombardamentelor grele egiptene. La sfârșitul războiului, israelienii intraseră adânc în teritoriul egiptean, ajungând la de capitala tarii, Cairo.

Pe Platoul Golan

Pe Platoul Golan, sirienii au atacat cele doua brigăzi si 11 baterii de artilerie cu 5 divizii si 188 baterii. La izbucnirea luptelor, 188 de tancuri evreiești au trebuit sa facă fata asaltului a 2.000 de tancuri siriene. Toate tancurile israeliene aflate pe Platoul Golan au fost implicate fara mijlocire în lupta în faza inițiala a atacului. Comandouri siriene transportate pe calea aerului cu ajutorul elicopterelor au reușit sa cucerească cel mai important punct fortificat israelien din zona (Jabal al Shaikh – Muntele Hermon), unde erau amplasate numeroase echipamente de supraveghere.

Campania pe de Platoul Golan

Luptelor de pe Platoul Golan li s-a acordat o importanta de prim rang de către înaltul Comandament Israelian. Luptele din Sinai erau suficient de depărtate de teritoriul național pentru a nu reprezenta o amenințare imediata pentru Israel. Daca Platoul Golan ar fi fost cucerit însă, sirienii ar fi putut avansa chiar pe teritoriul israelian. în zona de conflict din nord au fost trimiși rezerviști mobilizați în graba. Ei au fost îmbarcați pe tancuri fara sa se mai aștepte reconstituirea echipajelor asa

cum fuseseră antrenate în timp de pace, cu mitralierele nemontate și trecând peste operațiunea de reglare a tirului tunurilor blindatelor.

La fel ca și egiptenii în Sinai, sirienii au avut grijă să stea tot timpul în raza de acoperire a bateriilor de rachete SAM. La fel ca și în Sinai, au utilizat din plin armamentul antitanc de producție sovietică, care, totuși, datorită terenului accidentat, s-a dovedit mai puțin eficient decât în deșert.

Sirienii considerau că israelienii au nevoie cel puțin de 24 de ore pentru deplasarea rezervelor pe linia frontului. în realitate, rezervele israelienilor s-au angajat în luptă la numai 15 ore după începerea ostilităților.

La sfârșitul primei zile de lupte, sirienii, care la început îi depășeau pe israelieni în proporție de 9:1, au avut numai câteva succese modeste. Spre sfârșitul zilei, o brigadă siriană de tancuri care a traversat prin pasul Rafid, s-a îndreptat către nord-vest pe un drum puțin folosit, cunoscut ca Drumul Conductei Trans Arabe, care străbătea Platoul Golan în diagonală. Acest drum s-a dovedit a fi cea mai importantă locație strategică a întregii bătălii. Drumul ducea direct de la punctul străpungerii siriene către Nafah, care era nu numai locul în care se afla cartierul general al diviziilor israeliene, ci și cea mai importantă intersecție de drumuri de pe înălțimi. In timpul nopții, locotenentul Zvika Greengold, care ajunsese pe front doar cu echipajul și cu tancul pe care îl comanda, fără a fi sprijinit de alte care de luptă, a reușit să țină piept atacului arab până la sosirea ajutoarelor. In următoarele 20 de ore, Forța Zvika, așa cum ajunsese să fie cunoscut echipajul în transmisiunile radio, a lupta neîntrerupt cu tancurile siriene singur, sau în cadrul unor subunități, schimbând 6 tancuri după ce acestea fuseseră scoase din luptă de focul inamicilor. Locotenentul a fost rănit și a suferit arsuri, dar a rămas în luptă, intervenind în luptă în momentele critice din direcții neașteptate pentru a schimba cursul luptelor de hărțuială. Pentru faptele sale de arme, Zvika a devenit erou național în Israel.

De-a lungul a patru zile de luptă, Brigada blindată a 7-a israeliană a reușit să-și păstreze pozițiile pe flancul nordic al cartierului general din Nafah. Pentru anumite motive, care și azi sunt necunoscute, sirienii, deși s-au aflat pe punctul de a cuceri localitatea, s-au oprit la porțile orașului, permițând israelienilor să-și pună la punct apărarea. O explicație plauzibilă ar fi aceea că sirienii calculaseră o distanță de înaintare, iar comandanții din teren nu au vrut să iasă din planul prestabilit. în sudul frontului, însă, Brigada blindata Barak, lipsită de orice apărare naturală, a avut pierderi grele. Comandantul brigăzii, locțiitorul lui și șeful de stat major au fost uciși în a doua zi de lupte, fiecare în tancul lui, în vreme ce sirienii încercau cu disperare să străpungă liniile inamice către Marea Galileii și către Nafah. în acest punct al luptelor, brigada israeliană a încetat să funcționeze ca o unitate militară organizată, fiecare tanc și echipaj rămase în luptă continuând bătălia pe cont propriu.

Situația de pe Platoul Golan s-a schimbat odată cu sosirea rezervelor israeliene, care au reușit să oprească atacul sirian și, începând cu 8 octombrie, să respingă forțele siriene către pozițiile de plecare. Suprafața Platoului Golan era prea mică pentru a permite manevre de amploarea celor din Deșertul Sinai, dar s-au dovedit de o importanță strategică majoră pentru apărarea israeliană și pentru împiedicarea avansării siriene. Până miercuri, 10 octombrie, ultima unitate siriană din sectorul central fusese respinsă dincolo de "linia roșie", care fusese linia de demarcație din perioada de dinaintea izbucnirii războiului.

în acest moment trebuia luată decizia opririi luptelor pe linia de încetare a focului din 1967, sau de continuare a războiului în teritoriul sirian. înaltul Comandament Israelian a petrecut toată ziua de 10 octombrie dezbătând această problemă, până noaptea târziu. Dacă unii erau favorabili dezangajării militare, care ar fi permis trimiterea rezervelor în Sinai, unde cu două zile mai devreme israelienii fuseseră înfrânți în mod clar la Hizayon, o altă parte a ofițerilor era in favoarea continuării atacului către Damasc, ceea ce, în concepția lor, ar fi trebuit să scoată Siria din război și, pe de altă parte, ar fi salvat imaginea Israelului de putere militară supremă în Orientul Mijlociu, plus că ar fi asigurat condiții mult mai favorabile pentru tratativele de pace care aveau să urmeze. Cei care se opuneau acestei decizii considerau că Siria își organizase o apărare foarte eficientă în profunzime, cu șanțuri antitanc, câmpuri minate și puncte fortificate. După părerea lor, era mai bine să se continue lupta pe pozițiile defensive de pe înălțimi, decât să implice armata israeliană în lupta din câmp deschis, unde numărul mare de militari și cantitatea sporită de echipament de luptă putea lesne să încline balanța în favoarea arabilor. Primul

89

ministru a văzut însă care era punctul critic al întregii discuții: era nevoie de patru zile pentru a transfera o divizie din nord în sud. Daca războiul s-ar fi terminat în decursul acestor patru zile, Israelul ar fi pierdut teritoriu în Sinai si nu ar fi câștigat nimic în nord, ceea ce ar fi fost o înfrângere grava din punctul de vedere al evreilor. Acest război era o problema politica si Meir a hotărât sa traverseze linia roșie. Atacul avea sa fie lansat a doua zi, joi, 11 octombrie.

De pe 11 până pe 14 octombrie, forțele israeliene au avansat în Siria, cucerind un teritoriu de 65 km2 în regiunea Bashan. De aici, artileria grea israeliana era capabila sa bombardeze periferiile Damascului, aflat la distanta.

Cum pozițiile arabilor pe câmpurile de lupta se deteriorau, presiunea exercitata asupra regelui
Hussein pentru implicarea în lupta a armatei iordaniene a crescut fara întrerupere. El a găsit o cale de
compromis pentru a ajuta lupta arabilor, fara provoca atacurile aviației israeliene. Astfel, Iordania a trimis
o forța expeditionara în Siria. El a informat Israelul despre intențiile sale prin intermediari americani, în
speranța ca Israelul va accepta ca asta nu este un casus belii care sa justifice un atac împotriva Iordaniei.
Dayan a refuzat sa ofere orice fel de asigurări, dar Israelul nu avea intenția sa deschidă încă un nou front
de lupta. \

Irakul a trimis la rândul lui o forța expeditionara pe Platoul Golan, formata din aproximativ 30.000 de oameni, 500 de tancuri si 700 de transportoare blindate. Sosirea diviziilor irakiene a fost o surpriza pentru Marele Stat Major Israelian, care se aștepta la o avertizare de cel puțin 24 de ore din partea serviciilor de spionaj. Intrarea irakienilor în lupta a fost o surpiza operaționala, ei atacând în flancul sudic mai expus al armatelor blindate israeliene, oprindu-le acestora avansarea si silindu-le sa se retragă pentru a preîntâmpina încercuirea.

Contraatacul combinat siriano-irakiano-iordanian a împiedicat obținerea altor victorii de către israeleieni si cucerirea unor noi teritorii. Dar, pe de alta parte, forțele arabe reunite nu au reușit sa-i scoată pe evrei din regiunea pe care o cuceriseră deja.

Pe 22 octombrie, infanteria si comandourile israeliene au reușit, suferind pierderi foarte grele, sa recucerească avanpostul de pe Muntele Hermon, aparat de lunetistii sirieni bine fortificați. Atacul din urma cu doua săptămâni se soldase cu 25 de morți și 67 de râniți, iar cel de-al doilea atac a crescut numărul victimelor cu încă 55 de morți și 79 de râniți.

încetarea focului si urmările im mediate Armata a 3-a egipteana aflata în încercuire

Atunci când a început sa fie aplicata încetarea focului, Israelul pierduse controlul asupra unor teritorii pe partea de vest a Canalului Suez (cu roșu), dar cucerise teritorii la est de Canal si pe Platoul Golan (cu verde).

Consiliul de Securitate al ONU a votat pe 22 octombrie Rezoluția nr. 338, care chema la încetarea ostilităților. Rezoluția a fost îndelung negociata de URSS si SUA. Rezoluția cerea încetarea focului între Israel si Egipt, dar nu si (cel puțin din punct de vedere tehnic) între Israel si Siria. încetarea focului a început sa fie aplicata 12 ore mai târziu, la ora 18:52. Deoarece a avut efect după căderea nopții, a fost imposibila stabilirea liniilor frontului prin fotografiere din satelit, unde ar fi trebuit sa se oprească luptele.

Când a intrat în acțiune acordul de încetare a focului, forțele israeliene erau la numai câteva sute de metri de obiectivul pe care si-1 stabiliseră: cucerirea drumului care leagă Cairo si Suezul. Pe timpul nopții, exista rapoarte israeliene prin care se afirma ca egiptenii ar fi încălcat înțelegerea de încetarea focului si ar fi distrus noua tancuri evreiești. Ca răspuns, David Elazar ar fi cerut permisiunea de

90

reluare a atacului spre sud, iar Moshe Dayan și-ar fi dat acordul. Israelienii au continuat atacul spre sud, au cucerit drumul de legătură mai sus-amintit și au prins în capcană Armata a 3-a egipteană aflată la est de Canalul Suez.

In dimineața zilei următoare, 23 octombrie, a început o activitate diplomatică plină de nervozitate. Avioanele sovietice de recunoaștere au confirmat că israelienii avansau către sud, iar URSS i-au acuzat pe aceștia de trădare. într-o convorbire telefonică cu Golda Meir, Henry Kissinger ar fi spus: "Cum ar putea cineva spune vreodată unde este sau a fost linia frontului în deșert?" Meir ar fi răspuns: "Se va ști, rară doar și poate." Kissinger a aflat despre armata egipteană încercuită la scurtă vreme după aceea.

Kissinger și-a dat seama că situația din acel moment oferea Statelor Unite o șansă colosală:
Egiptul depindea în totalitate de SUA ca să împiedice Israelul să distrugă armata sa încercuită, care nu
avea acces la hrană și apă potabilă. Poziția ar fi permis mai târziu SUA să medieze în conflict și să forțeze
Egiptul să sa se depărteze de Uniunea Sovietică. /

Ca urmare, Statele Unite a exercitat o presiune copleșitoare asupra Israelului să se abțină de la distrugerea armatei egiptene, amenințând chiar că va sprjjini o rezoluție ONU care să forțeze Israelul să se retragă pe pozițiile de dinainte de 22 octombrie, dacă israelienii nu ar fi acceptat ca materialele nemilitare să fie livrate egiptenilor încercuiți. într-o convorbire telefonică cu ambasadorul israelian Simcha Dinitz, Kissinger i-a spus că distrugerea armatei egiptene "este o opțiune care nu există".

Acțiunile sovietice și americane

în același timp, Brejnev a trimis o scrisoare lui Nixon în noaptea de 23/24 octombrie, prin care liderul sovietic propunea ca un număr de contingente sovietice și americane să să fie dispuse astfel încât să asigure ca ambele părți respectă înțelegerile de încetarea focului. El a mai amenințat deasemenea: "O spun pe de-a dreptul, dacă voi găsiți că nu puteți acționa împreună cu noi în această privință, noi va trebui să luăm în considerație posibilitatea să facem în mod unilateral pașii cuveniți. Nu putem permite ca Israelul să acționeze în mod arbitrar." Altfel spus, sovieticii amenințau că intervin în război de partea egiptenilor.

Mesajul a sosit după ce Nixon se culcase. Kissinger a convocat o ședință cu cei mai importanți oameni de stat, printre care Secretarul cu Apărarea James Schlesinger, Directorul CIA William Colby și Șeful Personalului Casei Albe Alexander Haig. Scandalul Watergate ajunsese la punctul culminant, iar Nixon era așa de agitat și tulburat, încât au decis să rezolve problema fără să-1 mai trezească, în timpul întâlnirii s-a luat o hotărâre de comun acord, care a fost trimisă (în numele lui Nixon) lui Brejnev. în același timp, gradul de alarmă nucleară (DEFCON) a fost schimbată de la 4 la 3, cel mai ridicat nivel din timp de pace. Mai apoi a fost aprobat un mesaj către Sadat (din nou în numele lui Nixon), prin care i se cerea să respingă oferta de ajutor din partea sovieticilor, amenințând că dacă aceștia din urmă acționau în favoarea egiptenilor, americanii ar fi ajuat în mod nemijlocit Israelul. Sovieticii au detectat imediat creșterea gradului de alarmă nucleară americană și au fost de-a dreptul uimiți și tulburați de răspuns. "Cine și-ar fi putut imagina că americanii pot fi speriați așa de ușor?" ar fi spus Nicolai Podgornîi. "Nu este înțelept să intrăm în război cu SUA din cauza Egiptului sau Siriei." ar mai fi adăugat și primul ministru Alexei Kosîghin, în timp ce șeful KGB-ului Iuri Andropov ar fi adăugat: "Nu vom dezlănțui al treilea război mondial!" în cele din urmă, sovieticii s-au împăcat cu ideea înfrângerii suferite de arabi. Scrisoarea americanilor a sosit la Moscova în timpul întâlnirii. Brejnev a decis că americanii erau prea nervoși și că cea mai bună acțiune ar fi fost să aștepte răspunsul egiptenilor, în dimineața următoare, egiptenii au fost de acord cu propunerile americane, criza fiind încheiată, încetarea ostilităților pe frontul de nord

Pe frontul de nord, Siria se pregătea pentru un contraatac masiv programat pentru 23 octombrie. în plus față de cele 5 divizii siriene, Irakul a amai adăugat încă două atacului, alăturându-se și contingente mai mici din alte țări arabe, inclusiv din Iordania. Sovieticii înlocuiseră între timp tancurile pierdute de sirieni la începutul războiului.

91

Totuși, cu o zi mai înainte de declanșarea ofensivei, ONU a impus o încetarea a focului (după acceptarea acesteia de către Israel și Egipt). Acceptarea de către Egipt a încetării focului în ziua de luni 22 octombrie, a creat pentru Assad o situție extrem de dificilă. încetarea focului nu-1 afecta și pe el, dar implicațiile ei nu puteau fi ignorate de Siria. O parte a Statului Major sirian era în favoarea declanșării atacului, afirmând că dacă s-ar fi procedat astfel, și Egiptul s-ar fi simțit obligat să continue lupta. Totuși, alții au afimat că o continuare a războiului ar fi legitimizat eforturile israelienilor să distrugă Armata a 3-a egipteană. în acest caz, Egiptul nu ar fi venit în ajutorul Siriei când Israelul ar ataca cu toată forța în nord, distrugând infrastructura siriană si, probabil, atacând Damascul.

în cele din urmă, Assad a luat hotărârea de a anula ofensiva, iar, pe 23 octombrie, Siria a anunțat că acceptă încetarea focului. Guvernul irakian și-a rechemat trupele în țară.

Negocierile de după încetarea focului /

Pe 24 octombrie, Consiliul de Securitate al ONU a votat Rezoluția nr. 339 prin care se cerea tuturor părților acceptarea și respectarea încetării focului în condițiile prevederilor Rezoluției nr. 338. încetarea focului nu a însemnat și oprirea ciocnirilor de-a lungul liniei frontului și nu a risipit tensiunea militară. Având armata a 3-a izolată, lipsită de orice posibilitate de aprovizionare, egiptenii aveau o mare masă de oameni ostatică în mâinile israelienilor.

Israelul a primit amenințarea lui Kissinger (de sprijinire a soluției ONU de retragere), dar mai înainte de a da vreun răspuns, consilierul egiptean pentru securitatea națională a trimis lui Kissinger un mesaj surprinzător: Egiptul era gata să înceapă discuții directe cu israelienii, în condițiile în care aceștia din urmă erau de acord cu aprovizionarea Armatei a 3-a cu materiale nemilitare (hrană și apă potabilă) și de asemenea erau de acord cu o încetare completă a focului.

Discuțiile au avut loc pe 28 octombrie, fiind purtate de generalul maior israelian Aharon Yariv și de generalul major egiptean Muhammad al-Ghani al-Gamasy. în cele din urmă, Kissinger a dus propunerile lui Sadat, care a fost de acord cu aproape toate punctele fără multă discuție. Punctele de control ale ONU urmau să fie instalate în locul celor israeliene, aprovizionarea armatei a 3-a cu hrană, apă și medicamente era permisă în continuare, urma să înceapă schimbul de prizonieri de război. A urmat o întâlnire la Geneva și, în cele din urmă, a fost semnată o înțelegere de armistițiu. Pe 18 ianuarie, Israelul a semnat o înțelegere de retragere de pe malul estic al canalului, iar ultimii militari israelieni s-au retras în partea de est a canalului pe 5 martie 1974.

Pe frontul sirian, vizita diplomatică a lui Kissinger a dus la semnarea unei înțelegeri de dezangajare militară pe 3 mai 1974, în condițiile schimbului de prizonieri de război, retragerii israelienilor dincolo de linia roșie și a stabilirii unei zone tampon a Națiunilor Unite. Această înțelegere a pus capăt hărțuielilor și duelurilor de artilerie care erau frecvente pe linia de încetare a focului. A fost stabilită instalarea în regiuna Golanului a UN Disengagement and Observer Force – Forța de dezangajare și observare a Națiunilor Unite.

Efectele pe termen lung ale războiului

Discuțiile de pace de la sfârșitul războiului a fost primul eveniment în care oficialii israelieni și arabi s-au întâlnit în cadrul unor întâlniri publice de la încheierea războiului din 1948.

Pentru națiunile arabe, în mod particular pentru Egipt, trauma psihologică suferită în urma înfrângerii din războiul de șase zile a fost vindecată. în multe privințe, le-a permis să negocieze cu israelienii de pe alte poziții, mult mai favorabile. Totuși, datorită succeselor limitate din Sinai, în ciuda unor reușite deosebite din primele primele zile ale atacului, cât și datorită faptului ca Israelul a reușit să ocupe un teritoriu mai mare decât avusese mai înainte pe Platoul Golan și reușise să cucerească o zonă pe continentul african, se pare ca liderii arabi au ajuns la concluzia că inamicul comun nu poate fi învins pe cale militară și de aceea opțiunea negocierilor a părut tot mai demnă de luat în seamă.

92

Războiul a avut un efect neașteptat în Israel. După victoria din războiul de șase zile, armata israeliană devenise mulțumită de sine. Șocul înfrângerilor din primele zile ale războiului a fost o lovitură psihologică extraordinar de puternică pentru majoritatea israelienilor, care trăiau cu impresia că statul lor deține supremația militară în regiune. Până la urmă și-au dat seama că, în timp, au ajuns la o situație uimitoare și practic tară precedent: aceea că, în condițiile unui atac-supriza pe două fronturi, cu grosul armatei nemobilizate, confruntată cu o situație a câmpurilor de luptă extrem de dinamică, lipsită de inițiativă tactică și strategică, țara s-a aflat în pragu! colapsului. Deși, în câteva zile țara și-a recăpătat echilibrul, iar în mai puțin de două săptămâni armata israeliană ajunsese să amenințe capitalele celor doi inamici principali, pierderile în oameni și materiale de război fuseseră imense.

Ca răspuns al sprijinului american pentru isfaelieni, națiunile OAPEC – membrii arabi ai OPEC – în frunte cu Arabia Saudită, au decis pe 17 octombrie să reducă producția de petrol cu 5% pe lună și au lansat amenințarea unui embargo. Președintele Nixon a cerut Congresului SUA pe 18 octombrie să aprobe fonduri de 2.2 miliarde de dolari pentru aprovizionarea cu arme a Israelului. Pe 20 octombrie, în plin război, Arabia Saudită, iar ulterior și alte națiuni arabe, au impus un embargo împotriva SUA și a altor țări, ceea ce a dus la provocarea crizei petrolului din 1973. Deși se crede că această reacție a fost urmare a războiului, s-a aflat în cele din urmă că embargoul a fost o măsură coordonată, hotărâtă încă din august 1973, după o vizită secretă a lui Anwar Sadat în Arabia Saudită.

Succesul inițial a dus la creștere popularității lui Sadat, asigurându-i un control mult mai puternic asupra societății egiptene și condițiile pentru lansarea reformelor pe care le considera necesare. Popularitatea lui avea să scadă cu timpul, iar în revoltele antiguvernamentale din Cairo din 1977 s-a strigat: "Erou al traversării, unde este micul nostru dejun? " ("<j\ <^=>J IJ^jj' «-i^u ,'-^aJJ?", "Yă batl al-'abur, fen al-futur?").

Răsturnarea de situație din Israel

După patru luni de la sfârșitul războiului, au început proteste antiguvernamentale. Ele au fost conduse de Moți Ashkenazi, comandantul fortificației "Budapesta", cel mai nordic fort al liniei Bar-Lev, singurul care nu fusese capturat de egipteni în timpul războiului. Nemulțumirile față de guvernul israelian, față de ministrul Dayan în particular, erau la cote extrem de ridicate. Shimon Agranat, președintele Curții Supreme, a fost însărcinat să conducă o investigație asupra evenimentelor care au dus la declanșarea războiului și la înfrângerile din prima parte a războiului.

Comisia formată în acest scop a publicat raportul preliminar pe 2 aprilie 1974. Șase oameni au fost găsiți vinovați de eșecurile israeliene: David Elazar, șeful Marelui Stat Major, a cărui demitere a fost recomandată, a fost găsit "personal responsabil pentru evaluarea greșită a situației și pentru slaba pregătire a armatei."

Eli Zeira, șeful contraspionajului, și adjunctul său, Aryeh Shalev, au fost propuși pentru demitere. Locotenent-colonelul Bandman, șeful biroului pentru Egipt al Directoratului de Informații Militare și locotent-colonelul Gedelia, șeful spionajului pentru frontul sudic, au fost propuși pentru transferarea din cadrul serviciilor de contraspionaj.

Shmuel Gonen, comandantul frontului de sud, a fost recomandat de raportul inițial pentru trecerea în rezervă. El a fost forțat să demisioneze după publicarea raportului final al comisiei de investigație, care 1-a găsit vinovat de neîndeplinirea datoriilor militare.

In Ioc să calmeze opinia publică, raportul a reușit mai degrabă s-o inflameze. Deși raportul i-a exonerat pe Meir și Dayan de toate responsabilitățile, vocile publice care cereau demisiile celor doi au devenit din ce în ce mai puternice.

în cele din urmă, pe 11 aprilie 1974, Golda Meir a demisionat. A urmat la scurtă vreme și demisia cabinetului său. Dayan se oferise să demisioneze de două ori până în acel moment, de fiecare dată demisia sa fiind respinsă de primul-ministru. Yitzhak Rabin, care cea

Q3

mai mare parte a războiului fusese consilier neoficial al lui Elazar, a devenit noul șef al guvernului format în iunie 1974.

In 1999, pentru evitarea unor situații similare cu cele intervenite în timpul războiului din 1973, conducerea politică israeliană a decis formarea unui Consiliu de Securitate pentru coordonarea acțiunii organelor de securitate și informații și între acestea și ramura politică.

Acordurile de la Câmp David

Guvernul lui Rabin a fost zguduit de o serie de scandaluri și a fost forțat să demisioneze în 1977. Partidul de dreapta Likud, condus de Menachem Begin, a câștigat alegerile din 1977 și pentru prima oară de la fondarea Israelului, o coaliție condusă de alt partid decât Partidul Muncii a ajuns la putere.

Sadat, care a declanșat războiul din 1973 pentru recucerirea Sinaiului, era din ce în ce mai nemulțumit de procesul de pace prea lent. în noiembrie 1977, el a a avut o inițiativă tară precedent și a vizitat Israelul, fiind primul șef de stat arab care a ținut un discurs în Knesset. Prin aceste acțiuni, Sadat a recunoscut implicit Israelul.

Această vizită a dat un nou impuls procesului de pace. Președintele Statelor Unite ale Americii, Jimmy Carter, i-a invitat pe cei doi lideri, Sadat și Begin, să participe la un summit la Câmp David, pentru negocierea unui tratat de pace. Negocierile au avut loc între 5 și 17 septembrie 1978. Negocierile s-au încheiat cu semnarea acodului de pace israeliano-egiptean din 1979. Conform acordului de pace, Israelul urma să-și retragă din Sinai trupele și coloniștii în schimbul unor relații normale cu Egiptul și a unei păci durabile.

Comunitatea arabă a fost scandalizată de semnarea acestui tratat de pace. Egiptul a fost exclus din Liga Arabă.

Anwar Sadat a fost asasinat doi ani mai târziu, pe 6 octombrie 1981, în timp ce urmărea o paradă militară marcând a opta aniversare a războiului de Yom Kippur, atentatorii fiind militari nemulțumiți de pacea cu Israelul.

Comemorări 6 octombrie este sărbătoare națională în Egipt – Ziua Forțelor Armate.

In cinstea războiului, numeroase locuri din Egipt au primit numele de 6 Octombrie sau 10 Ramadan, (echivalentul lui 6 octombrie în calendarul islamic)

94

ANEXA NR. 3

AL-QAEDA

Trecuta, pe neașteptate, intr-un bizar con de umbra, temuta organizație terorista, Al-Qaeda pare sa dormiteze sub nisipurile fierbinți ale deserturilor si in peșterile intunecate ale munților. Un monstru totalmente nerecunoscător fata de creatorii sai, a căror mana așteaptă sa o bombardeze, in loc sa o muște. Daca faptele au loc in prime time si la cele mai bune ore pentru rating-ul mediatic care innebuneste intreg mapamondul, cu atât mai bine pentru ambele parti implicate… Sau nu?

Scurta recapitulare a unei povesti "rușinoase"

"Al-Qaeda nu exista, este o invenție"

-Oficial american intr-un interviu acordat BBCNews-

Istoria oficiala recenta insista cu nonșalanta sa ne invete ca cea mai înfricoșătoare organizație terorista din lume a apărut undeva intre anii 1988-1990, printre stâncile podișului arid al Pakistanului, unde o mana de tineri mujahedini din diverse tari musulmane s-au constituit intr-o mișcare militanta si – in același timp – militară care urmarea un scop cumva nobil, la aceea vreme, pentru Unchiul Sam, nasul din umbra al noii grupări. Conform strategilor C.I.A. care dădeau, in acele timpuri, unda verde freneziei islamiste a mujahedinilor, noua grupare războinica trebuia sa dea lovitura de gratie Armatei Roșii care agoniza in asprul Afganistan, urmărind niște luptatori-fantoma care refuzau cu orice preț inregimentarea intr-o societate comunista.

Pana aici, nimic nelalocul lui pentru Washington. Cu o mica excepție, care avea, insa, sa schimbe pentru totdeauna cursul istoriei moderne si sa facă posibila fatidica zi de 11 septembrie afara de promisiunile făcute americanilor, de a lupta si a elimina cu orice preț influenta sovietica in Afganistan, capetele infierbantate ale proaspetei organizații urmăreau "Sa ridice cuvântul lui Allah in întreaga lume si sa facă religia Sa victorioasa", după cum nota in jurnalul sau, in seara zilei de 20 august 1988, un tanar inalt si subțire, cu barba creata si privire melancolica, tanar pentru care mândrul sau tata, miliardar saudit, alesese numele de Osama – Pui de Leu, in limba araba… un pui de leu care avea sa sperie mapamondul mai ceva decât toți leii din Africa strânși intr-un singur loc. Astfel a apărut pe lume Al-Qaeda, al cărei nume, provenit din străvechiul termen arab Al-Qa'Idah, semnifica noțiunea comuna de baza, grupare, fundație si centru.

Precum un ipotetic Fat-Frumos din basmele arabe, organizația creștea intr-o zi cat altele in șapte, alimentata din belșug cu fonduri, tehnologii militare, facilitați de antrenament si logistica via Washington, precum si cu o adevărata cascada de bani din conturile seicilor petrolului si a altor miliardari musulmani cărora le suradea cum nu se poate mai bine ideea unui viitor apropiat in care flamura verde a Profetului si cuvântul Coranului sa fluture si sa răsune in cat mai multe colturi ale lumii. Daca se poate in toata lumea.

95

Nu vom insista aici asupra episodului din Afganistan, cu al sau final cunoscut, nici asupra
aventurilor sângeroase ale mujahedinilor din Sudan, Somalia, Bosnia, Filipine, Turcia, Orientul Mijlociu,
Bali, Kosovo, Cecenia si Yemen, sau a atacurilor de la World Trade Center, nici asupra sutelor de
atentate de care este invinuita, pe drept sau nu, organizația păstorită si in prezent de fiul cel inalt al
miliardarului saudit. Nu vom zăbovi nici asupra demonizarii lui bin Laden, care – in mediul online, care
circumscrie presa clasica si miriade de alte site-uri – este, si in zilele noastre, mai mediatizat decât Bush jr.
si Obama la un loc. Nu vom recapitula nici legaturile intre Al-Qaeda si mișcările extremiste similare
pe care le "creste" si sponsorizează in egala măsura, toate subiectele de mai sus meritând fiecare cate un
articol separat. \

Pentru a intelege ce inseamna de fapt Al-Qaeda si care-i sunt scopurile din prezent, vom analiza ideologia mișcării plus planurile si tendințele pentru viitor ale "Bazei", asa cum le putem deduce din cele mai recente acțiuni ale organizației si din insemnarile jurnalistului iordanian Fouad Hussein, singurul om care 1-a intervievat in inchisoare pe Abu Musab al Zarqawi, pana nu demult liderul filialei Al-Qaeda din Irak.

Qutbism – Cuvânt de ordine!

« Islamul este diferit de orice alta religie. Islamul este un mod de viata. Noi doi trebuie sa înțelegem ce
spune Islamul fata de ce mâneam, cu cine ne vom insura si cefei de subiecte vom discuta. Noi trebuie
sa-l citim pe Sayyid Qutb. El ne va marca generația. »

-Mohammed Jamal Khalida, prieten si coleg de scoală cu bin Laden, intr-o discuție avuta cu acesta pe când erau amândoi copii-

Mișcările radicale islamiste, in general, si Al-Qaeda; in particular, au apărut alimentate de renașterea islamica de la începutul secolului XX, stârnita de dificultățile si abuzurile sociale, economice si culturale prin care civilizația occidentala a agresat si influențat, intenționat sau nu, lumea musulmana cu ale sale tradiții si cutume seculare care privesc orice atingere sau luare in discuție a perceptelor sale drept un sacrilegiu. Pe fondul acestei triste moșteniri, rezultata din ciocnirea a doua mari civilizații cu mentalități total diferite si valori diametral opuse, avea sa-si construiască ideologia Sayyid Qutb poetul egiptean teoretician al Frăției Musulmane, intre anii 1950-1960, devenit shahid (martir, in accepțiunea musulmana) după ce a fost asasinat din ordinul președintelui egiptean Gammal Abdel Nasser.

Dezamăgit si dezgustat in egala măsura după vizita sa in Statele Unite ale Americii, din anul 1948, Qutb este convins ca izvorul tuturor relelor si nenorocirilor care amenința religia profetului Muhammad, este putreda, decadenta si corupta societate americana, care – in concepția sa – nu se mulțumea doar cu conducerea si dirijarea lumii "cruciaților", ci atenta la slăbirea si distrugerea comunității credincioșilor musulmani, pentru a-i deposeda de petrol: noul sânge care punea in mișcare revoluțiile industriale si tehnologice, aflate in plin avânt după incheierea celui de-al doilea Război Mondial.

Pentru a restaura Islamul după perceptele wahhabite, a implementa Sharia si a curata lumea musulmana de orice influenta străina, Sayyid Qutb visa la nașterea unei mișcări alcătuite din "musulmani drepteredinciosi" care sa formeze "adevărate tari islamice", după modelul străvechiului Califat visat de Muhammad. Curentul sau ideologic, denumit Qutbism, a fost concretizat in nu mai puțin de 24 de volume de poezii, memorialistica, comentarii si literatura militanta pe care bin Laden le citea pe nerăsuflate in anii tinereții sale. Qutb a avut o influenta inca si mai mare asupra lui Maffouz Azzam, unchiul si mentorul lui Ayman al-Zawahiri , prietenul si secundul lui Osama la conducerea Al-Qaeda.

96

Micul al-Zawahiri a crescut cu povestirile unchiului sau, ultimul om care 1-a văzut in viata pe Qutb inainte ca acesta sa fie executat. Mai târziu, Zawahiri i-a inaltat un omagiu fierbinte lui Qutb in cartea sa denumita "Cavaleri sub steagul Profetului". Qutbismul, ca ideologie distincta, subliniază ca mulți dintre cei născuți sau declarați musulmani sunt, de fapt, departe de acest statut deoarece nu se implica in Jihad si nici nu sunt in stare sa aplice si sa urmeze perceptele Shariei.

Islamizarea planetei in doar 7 pași

"Al-Qaeda este un joc de calculator. Sau nu? Acum știu, parca este o prăjitura arăbeasca, nu-i asa? " -Un adolescent new-yorkez, intervievat in 2009 de un reporter Reuters-

Fouad Hussein este, probabil, cea mai mare autoritate jurnalistica din lume in privința istoriei si activității Al-Qaeda. Specializat in analizarea si studierea tendințelor "Bazei", el este singurul om de pe mapamond care 1-a intervievat in inchisoare pe misteriosul si temutul Abu Mussab al Zarqawi. De-a lungul carierei sale, jurnalistul iordanian a reușit sa contacteze mulți alți lideri ai rețelei Al-Qaeda din intreaga lume. Conform unui interviu acordat prestigiosului cotidian german Der Spiegel, Fouad Hussein dezvăluie ca o parte din informațiile folosite in articolele sale au provenit nu doar din partea lui al-Zarqawi, unul dintre cei mai "guralivi" conducători de rețea care au acceptat sa-i dezvăluie informații fiind Saif al-Adl. Acesta este nimeni altul decât teroristul egiptean care a aruncat in aer ambasadele Statelor Unite din Dar es Salaam si Nairobi in anul 1998. Pe capul lui al-Adl, Washingtonul a pus o recompensa de 5 milioane de dolari, oficialii serviciilor secrete americane bănuind ca, in prezent, al-Adl se ascunde in Iran.

In urma analizelor sale bazate pe interviurile pe care le-a luat subordonaților lui bin Laden, Hussein a reușit sa pună cap la cap planurile de viitor ale Al-Qaeda. Ce transpare de aici este cu adevărat infricosator. Organizația "nasita" de CIA acum peste 20 ani, lucrează metodic pentru implinirea a șapte etape, liderii extremiști fiind pe deplin convinși ca Occidentul este, in prezent, prea slăbit si dezbinat pentru a stăvili apariția Călifarului Islamic Mondial, visul fierbinte al tuturor militanților islamisti de orientare extrema din lume.

Pasul 1

Denumit si "Trezirea", a avut deja loc intre anii 2000-2003 si a fost considerat un mare succes de către artizanii sai. Conform planului, "Trezirea" consta in provocarea "Marelui Satan", prin atacurile de pe 11 septembrie 2001, care ar fi trebuit sa provoace Statele Unite ale Americii nu doar sa atace la rândul lor Irakul si Afganistanul, ci mai ales sa isi înăsprească politica si optica fata de Islam si de persoanele musulmane. Scopul acestui prim pas era acela de a-i "trezi" si instiga pe toți musulmanii din lume, astfel incat aceștia sa vadă in "cruciați" si evrei dușmanii pe care sa nu-i cruțe. "Prima faza gândita de strategii Al-Qaeda a fost un mare success pentru aceștia. Războaiele au fost declanșate, iar americanii si aliații lor si-au dovedit vulnerabilitatea, devenind adevărate tinte-vii pe teritoriile

97

musulmane. Organizația terorista a declarat de nenumărate ori ca este mulțumită de primul sau pas deoarece mesajul sau a fost auzit de orice pământean", afirma Hussein.

Pasul 2

"Deschiderea ochilor" a fost, conform definiției data de Fouad Hussein, perioada cuprinsa intre anii 2003-2006, răstimp in care Al-Qaeda spera ca lumea musulmana sa devină pe deplin conștienta de "Conspirațiile Occidentului". Conform datelor remise de numeroase servicii secrete, in aceasta faza, bin Laden dorea ca organizația sa sa se transforme intr-o mișcare internaționala cu reprezentanți in fiecare tara a lumii unde trăiesc musulmani. Mai mult decât atât, rețeaua s-a concentrat pe recrutarea de bărbați tineri pentru rolul de atentatori. Pe planul doi s-a aflat transformarea Irakului intr-un centru de antrenament pentru operațiuni globale, cu adevărate comandamente "setate" pentru a crea baze militare similare in tarile arabe.

Pasul 3

Descris sub titulaturile de "Ridicarea" sau "Apariția", s-a desfășurat intre anii 2007-2010, perioada in care, conform estimărilor lui Hussein, s-a produs o concentrare a activităților in direcția Siriei. Militanții organizației si-au continuat perfecționarea si pregătirea in vederea comiterii de atentate cat mai eficiente, cu deosebire in Irak, Turcia si Israel. Nici Iordania, tara araba relativ neutra, cu o conducere care nu sprijină islamismul agresiv, nu trebuie sa se simtă la adăpost de răzbunarea Al-Qaeda.

Pasul 4

Referitor la perioada de maxim interes cuprinsa intre anii 2010-2013, Fouad Hussein estimează ca Al-Qaeda, aflata deja la apogeu, va dezlantui colapsul tuturor guvernelor tarilor arabe care au haituit-o pana in acest moment. Teoria sa este intarita de mai multe rapoarte ale diverselor servicii secrete care avertizează ca "slăbirea puterii si autorității guvernelor statelor musulmane va duce la creșterea de nestăvilit a influentei organizației in tarile respective. In același timp, se vor spori atentatele asupra tarilor care livrează petrol Americii. Nu in ultimul rând, SUA vor primi o lovitura devastatoare, printr-un fulminant atac informatic generalizat, ce va lovi bursa, corporațiile, băncile si sistemul național de apărare, cyber-atac lansat de o adevărata armata de hackeri pentru cooptarea sau instruirea cărora Al-Qaeda va fi plătit sume de ordinul sutelor de milioane de dolari".

Pasul 5

Acesta va fi punctul in care, prin unirea libera si independenta a mai multor state arabe, va fi declarat Califatul. Daca toate lucrurile decurg asa cum isi dorește organizația, vom fi martori la apariția acestuia undeva in intervalul cuprins intre anii 2013-2016. Se pare ca in aceste vremuri viitoare, influenta occidentala asupra lumii islamice va fi una cel mult simbolica, iar Israelul va fi slăbit intr-atat de mult incat orice rezistenta armata se va dovedi fara rost in fata asului din mâneca al organizației reprezentat de arma demografica… In acest moment, strategii cu turban estimează ca Al-Qaeda va fi atât de puternica incat va fi capabila sa se confrunte pe orice teatru de operațiuni de la egal la egal cu Europa si America la un loc.

98

Pasul 6

Expertul iordanian estimează ca incepand cu anul 2016, se va declanșa o perioada de "războaie si confruntări totale". « Nici un analist politic sau futurolog de calibru nu se indoieste ca, la nivel teoretic, odată ce va fi declarat Califatul, Armata Islamica Internaționala nu va porni Jihadul mondial contra tuturor necredincioșilor conform celei mai arzătoare dorințe a lui bin Laden ».

Pasul 7

Ultima etapa a "Drumului Credincioșilor" este descrisa drept "Victoria Definitiva". Conform lui Hussein, fanaticii islamisti sunt convinși ca oamenii de alte religii nu vor avea curajul sa folosească impotriva lor nici măcar bombele atomice, deoarece "evreii, cruciații, idolatrii din Asia sau ateii se tem cu toții de moarte ca niște câini lași ce sunt, știind ca avem si noi la rândul nostru arme nucleare, iar pământul va deveni pustiu si otrăvitor. De frica si disperare, vor lupta doar cu arme convenționale, dar cei peste 2 miliarde de musulmani o sa-i calce in picioare. Daca ne vom lupta cu arme nucleare, tot ei vor pierde deoarece noi nu ne temem de moarte si o căutam cu credința ca sufletele noastre vor implini voia lui Allah si se vor curata de păcate prin martiriu. Califatul nostru va ieși victorios in urma unor războaie care nu vor dura mai mult de 2 ani". Conform planurilor Al-Queda, expuse in premiera de jurnalistul iordanian, acest ultim pas se va incheia in jurul anului 2020.

IN LOC DE CONCLUZIE

Evident ca, odată ce dezvăluirile lui Fouad Hussein au fost făcute publice, sumbrele profeții islamisto-apocaliptice au provocat cele mai diverse reacții in sânul serviciilor secrete, mergând de la negare furioasa la acceptare pesimista. Un lucru este sigur, si anume acela ca nimeni nu poate anticipa cu acuratețe daca crunții mujahedini din avangarda Profetului isi vor duce pana la capăt planurile fara a se abate de la ele, sau isi vor schimba "agenda de lucru" din mers. Cum, la fel de bine, nu se cunosc date exacte despre adevărata putere a Al-Qaeda din acest moment, una dintre teoriile conspirației susținând ca organizația este in continuare păstorită atent de SUA, pentru a alimenta politicile de dominare ale Washingtonului si bănoasa industrie a echipamentelor militare.

Recent, agențiile de știri vuiesc cu privire la cazul petrecut la inceput de ianuarie 2010, când cel puțin 10 foști deținuți de la faimoasa baza militară Gunatanamo, eliberați de guvernul american in

99

urma lipselor de probe si al presiunilor internaționale, s-au alăturat cu trup si suflet celulelor Al-Qaeda din Yemen, jurând răzbunare fara limite asupra intereselor si cetățenilor Statelor Unite.

Situația este inca mai grava pentru Washington, anul trecut, serviciile de informații americane estimând ca tot mai mulți foști deținuți au reluat lupta armata. Profitând de situația politico-militara din regiune, fracțiunea saudita si cea yemenita a rețelei, au fuzionat deja anul trecut, alăturarea fiind favorizata de terenul muntos, sărăcia si anarhia prezente in sânul societăților tribale din zona. Despre Al-Qaeda ca entitate, istoria nu s-a decis nici astăzi daca sa o incadreze la categoria "Diversiune de succes a C.I.A." sau in secțiunea "Creație scăpata de sub control", a acelorași servicii secrete.

100