Managementul Consilierii In Asistenta Sociala din Scoala

CUPRINS

ARGUMENTARE………………………………………………………………………….3

CAPITOLUL 1

CONSILIEREA ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ DIN ȘCOALĂ……………………………………….6

1.1 Consilierea în asistența socială.Delimitări conceptuale……………………………………………6

1.2 Rolul consilierii în asistența socială din școală……………………………………………………….9

1.3 Etape ale procesului de consiliere………………………………………………………………………..12

1.4 Metode și tehnici folosite în procesul de consiliere din școală…………………………………15

1.5 Aspecte etice și deontologice ce influențează procesul de consiliere………………………..18

1.6 Abilități personale și interpersonale ale consilierului în asistența socială din școală…..20

CAPITOLUL 2

TIPURI DE PRACTICĂ ALE CONSILIERII ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ DIN ȘCOALĂ…22

2.1 Consilierea vocațională și orientarea profesională………………………………………………………22

2.2 Consilierea suportivă………………………………………………………………………………………………26

2.3 Consilierea educațională………………………………………………………………………………………….28

2.4 Consilierea în situații de criză…………………………………………………………………………………..34

2.5 Consilierea psihologică

CAPITOLUL 3

CAZURI PRACTICE

3.1 Inadaptare școlară

3.2 Deces în familie

3.3 Elev cu dificultăți de învățare pe fond de ADHD

3.4 Clasă problemă

3.5 Suport pentru elevul cu boli cronice și familia acestuia

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

ARGUMENTARE

“Copilul este cea mai prețioasă investiție în viitor. Recunoașterea nevoilor copilului are în prezent un caracter oficial și încă mai mult, un caracter de obligativitate pentru adulți, prin stipularea respectării acestor nevoi, sub forma unor reglementări legale.Pe măsură ce nevoile copilului au fost puse în lumina de către specialiștii în dezvoltarea ființei umane, justiția a rescris sub formă de drepturi ale copilului aceste nevoi.”

M.Constantinescu, 2008.

Lucrarea de față este centrată pe evidențierea importanței consilierii în asistență socială în cadrul școlii și pe importanța formării unui parteneriat între consilier si familie, respectiv școală-familie.

Educația este factorul-cheie necesar pentru dezvoltarea unei societăți cu principii sănătoase, este instrumentul care ne definește viitorul. Investiția în acest domeniu este imperativă și absolut necesară pentru modelarea caracterelor și personalităților noilor generații de copii.

Asistentul social are un rol foarte important în școală, întrucât poate ajuta prin consiliere la depășirea unor situații grele cu care se confruntă elevii sau familiile acestora.

Psihologul din școală nu poate tot timpul să găsească răspunsuri la problemele ce țin de sfera socială, ce ține de familiile elevilor și atunci nu poate găsi soluții la problemele cu care elevii se confruntă. Aici intervine asistentul social care se ocupă de îmbunătățirea calității vieții oamenilor cu ajutorul anumitor activități menite să realizeze o schimbare în această sfera socială.

În societatea zilelor nostre, problemele cotidiene cu care ne confruntăm afectează nu de puține ori viața de familie. Fără să vrem, aceste probleme se răsfrâng și asupra copiilor noștri, aceștia devenind într-atât de afectați, încât vor începe să aibă probleme de randament în activitățile școlare, mai mult de atât, pot deveni depresivi.

În ultimul timp, asistăm neajutorați la un fenomen extrem de îngrijorător: sinuciderile în rândul tinerilor și adolescenților din probleme sentimentale, de familie, sau chiar școlare. Asistentul social poate sesiza în timp util, discutând cu părinții și cu copilul, problemele cu care acesta se confruntă și poate să le ofere acestora consiliere pentru depășirea situațiilor de criză. De asemenea, asistentul social poate demara anumite acțiuni de conștientizare a diferitelor probleme cu care adolescenții și copiii se pot confrunta, poate face anumite campanii de informare cu privire la diverse teme de interes pentru școală, sociale, de familie. Consilierul joacă un rol important în dezvoltarea de programe educaționale de prevenție și intervenție timpurie.

Consilierea este un proces prin care asistentul social oferă suport elevului, familiei elevului și profesorului care se află într-o situație de criză. În acest proces de consiliere asistentul social trebuie să colaboreze în stransă legătură cu psihologul școlii, cu profesori și învățători, psihopedagogi și alți specialiști pentru ca situațiile de criză să fie rezolvate într-un timp scurt și cât mai eficient.

Asistentul social trebuie să aibă o bună pregătire teoretică și practică, însă ca în orice altă profesie și în aceasta există limitări. Procesul de consiliere este unul complex, de aceea este necesară colaborarea stransă și permanentă între specialiștii din diferite domenii. Atunci când asistentul social are dificultăți în a găsi soluții la problemele clientului său, acesta trebuie să îl direcționeze pe client către un coleg specialist din respectivul domeniu în care problema acestuia își are răspunsul.

Consilierea pe care asistentul social o poate desfășura în cadrul școlii poate fi adresată unui elev, unui profesor, unui grup de elevi sau de profesori, părinților și părinților împreună cu copiii. Este foarte important sa fie inclusă familia în acest proces de consiliere al copilului, lucru care în consilierea psihologică nu se practică foarte des, aceasta concentrându-se cel mai mult pe problema copilului.

Asistentul social este interesat să cunoască mediul de proveniență al copilului pentru

a-i ințelege mai bine problemele, pentru a asculta opiniile părinților și pentru a efectua o ancheta socială, instrument extrem de important pe care specialistul îl poate folosi în procesul de consiliere.

Unele dintre motivele pentru care ar trebui să existe un consilier în fiecare unitate de învățământ sunt: pentru cunoașterea și dezvoltarea abilităților, a caracteristicilor personale și pentru exersarea abilităților educaționale primare legate de învățare, relaționare, autocontrol și autoservire.

În afară de educarea deprinderilor specifice maturității sociale și redarea autonomiei sociale, asistentul social școlar poate să facă și consiliere vocațională cu copiii cu nevoi speciale, le oferă părinților și copiilor informații cu privire la profesiile potrivite pentru ei, poate să le faciliteze accesul la anumite informații, să le explice drepturile pe care le au, facilitățile pe care legea le garantează pentru ocuparea unui loc de muncă și în final pot decide împreună cu părinții varianta optimă pentru copiii lor.

Consilierea poate fi considerată o metodă structurată de intervenție în asistența socială, care înglobează o serie de tehnici, abilități și activități pe care asistentul social le folosește în scopul de a restabili normalitatea într-o anumită situație.

CAPITOLUL 1

CONSILIEREA ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ DIN ȘCOALĂ

1.1 Consilierea în asistența socială.Delimitări conceptuale

În viața fiecărui om apar la un moment dat probleme cărora părem să nu le găsim soluții. Chiar dacă de cele mai multe ori raspunsurile la aceste probleme sunt relativ simple și la îndemâna noastră, apelăm la persoane din jurul nostru în care avem încredere și pe care le considerăm capabile să ne ajute să le rezolvăm . De obicei aceste persoane pot fi prieteni, membrii ai familiei, cunoștințe, care ne pot oferi niște sfaturi pe baza experienței lor de viață, deci ne oferă consiliere. În aceste cazuri însă nu putem vorbi despre consiliere profesională sau despre păreri avizate.

În cazul în care problemele cu care ne confruntăm sunt mai dificile și nu mai găsim soluțiile acestora la apropiați, va trebui să apelăm la persoane cu pregătirea profesională adecvată de la care vom primi un sfat avizat.

De-a lungul timpului, mai mulți specialiști în asistența socială au încercat să definească noțiunea de "consiliere în asistența socială". Dintre acestea, am selectat câteva dintre cele mai complete.

Consilierea în asistența socială reprezintă un serviciu de sprijin și ajutor care se adresează persoanelor care întâmpină dificultăți în situații de criză.

Asociația Britanică pentru consiliere, fondată în anul 1977, definește consilierea drept:

”utilizarea pricepută și principală a relației interpersonale, pentru a facilita autocunoașterea, acceptarea emoțională și maturizarea, dezvoltarea optimă a resurselor personale. Scopul general este acela de a furniza ocazia de a lucra în direcția unei vieți mai satisfăcătoare și pline de resurse. Relațiile de consiliere variază în funcție de cerere, dar pot fi centrate pe aspecte ale dezvoltării, pe formularea și rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii, controlul stărilor de criză, pe lucrul asupra trăirilor afective sau a conflictelor interne, ori pe îmbunătățirea relațiilor cu ceilalți (Asociatia Britanică pentru Consiliere, după Dafinoiu, 2000, p. 19).

O altă definiție a consilierii este: "procesul intensiv de acordare a asistenței unei persoane normale (sănătoase psihic). Consilierea constă în acordarea unui suport imediat persoanelor care se află într-o situație de criză sau un moment de schimbare ce necesită o adaptare la condiții de viață cu care persoana nu este familiarizată (după Holdevici, 1996, p.205; Popescu, M., 2002, p.195).

"Consilierea presupune existența unei persoane care are temporar sau permanent rolul de consilier și care pferă sau acceptă în mod explicit să acorde timp, atenție și respect unei sau mai multor persoane, cu rolul temporar de client. Sarcina consilierului este de a oferi clientului oportunitatea de a explora, descoperi și clarifica moduri de a trăi valorificandu-și resursele, ceea ce conduce la sentimentul de bine interior, îndreptându-se spre o cât mai bună existență." (Asociația Britanică pentru consiliere, 1991).

În anul 1992, consilierea era văzută ca: "o activitate care este inițiată de o persoană care cată ajutor. Oferă oportunitatea clientului de a identifica ceea ce-l perturbă, de a se autoexplora și de a se înțelege. Procesul de consiliere îl va ajuta să-și identifice gândurile, emoțiile și comportamentele, care conștientizate fiind, îl fac să se simtă plin de resurse și să hotărască schimbarea. (Janice Russel, Graham Dexter, Tim Bond, 1992).

Unul dintre aspectele de bază pe care se bazează întregul proces de consiliere sunt confidențialitatea și încrederea reciprocă.

Un consilier școlar trebuie să accepte necondiționat părerile persoanei consiliate, indiferent dacă valorile sau credințele acestuia sunt diferite.

F.C.Thorne (apud. Enachescu, 1998) definea consilierea ca fiind un mod de susținere psihologică, asemănătoare cu psihoterapia, care se adresează persoanelor sănătoase psihic, dar cu "probleme de viață", fiind indicată persoanelor cu dificultăți situaționale în viața curentă, care se confruntă cu o criză, dar nu ating un prag nevrotic, neavând un caracter patologic, persoane care suntvictime ale presiunilor din mediul exterior.

Consilierea este deseori asemănată cu psihoterapia, iar cea mai importantă asemănare este aceea că ambele reprezintă "procese de influențare interpersonală reciprocă" (Ivey și Simek Downing, după Holdevici, 1996, p.204). Deși psihoterapia și consilierea nu pot fi în totalitate delimitate, între acestea există și diferențe.

Psihoterapia este un tratament psihologic care se centrează pe reducerea unor comportamente disfuncționale. În general, pshoterapeuții lucrează cu pacienți cu tulburări psihice, care pot avea un diagnostic psihiatric. Ei au o abordare medicală asupra problemelor și se concentrează pe schimbări la nivelul personalității și a comportamentului.

Clientul/ pacientul care apelează la consilier/ psihoterapeut poate prezenta o diferite probleme. Aceste probleme pot fi grupate în două mari categorii (Holdevici, 1996, p.162):

-stări subiective de disconfort: tensiune psihică, sentimente de inferioritate, anxietate, timiditate, depresie, sentimente de culpabilitate, nehotărâre, incapacitatea de a lua unele decizii, iritabilitate etc.;

– probleme comportamentale: comportament exagerat de retras, incapacitatea de a se impune, de a se pune în valoare, comportament impulsiv, agresiv etc.

La baza activității desfășurate de consilier / psihoterapeut se află marile teorii psihologice privind personalitatea: teoria psihanalitică (cu numeroasele sale variante elaborate de Freud, Jung, Adler etc.), behavioristă (comportamentalistă), umanistă (fenomenologică), cognitivistă, analiza tranzacțională etc. Consilierul / psihoterapeutul, în funcție de orientarea sa teoretică, poate aborda diferite strategii în munca cu clientul: analitică (psihanaliza), comportamentală, non-directivă, cognitivistă etc. Această strategie determină direcția principală de acțiune, modul în care stabilește relația cu clientul, gradul de independență pe care o acordă clientului, tehnicile pe care le utilizează. Mulți terapeuți, atunci cand lucrează cu clientul, îmbină mai multe dintre aceste concepții în funcție de caracteristicile clientului, a problemei sale, a etapei în care a ajuns activitatea, adică au o abordare eclectică.

Stările de disconfort și comportamentele neadecvate pot crea numeroase probleme de integrare socială, în cazul nostru, probleme școlare (conflicte cu colegii și cadrele didactice, abandonul școlar).

Clientul/pacientul speră ca în urma ședințelor de consiliere/psihoterapie să ajungă la o stare de confort psihic și să devină mai bine pregătit pentru viața socială.

1.2 Rolul consilierii în asistența socială din școală

Asistența socială și consilierea a devenit necesară în școli după cel de-al Doilea Război Mondial, cand a început sa se pună mai mult accent pe evoluția societății și pe importanța educației, pe rolul pe care educația îl are în dezvoltarea socioeconomică modernă. Odată cu aceste schimbări s-au adus în discuție și democratizarea procesului educativ, extinderea și promovarea drepturilor civile ale omului și ale copilului.

Educația este factorul cheie prin care societatea își perpetuează existența, transmițând din generație în generație tot ceea ce umanitatea a învatat despre ea însași și despre realitate. Societatea așteaptă de la școala contemporană să transmită tinerilor o cunoaștere acumulată de-a lungul secolelor, să-i ajute să se adapteze la o realitate în continuă transformare și să-i pregătească pentru un viitor larg imprevizibil.

Considerată o funcție vitală în dezvoltarea societății, educația asigură forța de muncă pentru toate sectoarele de activitate, favorizează progresul, stimulează curiozitatea intelectuală, capacitatea de adaptare, inovația și creativitatea- cu alte cuvinte, educația constituie unul dintre cele mai puternice instrumente de care dispunem pentru a ne asigura viitorul, sau pentru a ne orienta către un viitor dezirabil. Societatea contemporană caută soluții pentru toate problemele grave și cronice în educație și școală.

Toate presiunile exercitate asupra sistemului educativ contribuie la modificarea rolului școlii: dintr-o instituție autonomă, relativ izolată, specializată exclusiv în transmiterea științei de carte, școala a devenit interfața în relația individ – societate, spațiul social specific în care se manifestă disfuncțiile și tensiunile societății și, prin aceasta, nodul central al prevenției/terapiei acestora. școala este prima institutie care îi confruntă pe elevi cu exigențele integrării socionormative și toate cercetările demonstrează că modul în care se adaptează un copil la școală reprezintă principalul indicator predictiv cu privire la calitatea conduitei sale socioprofesionale ca adult.

Toate marile teorii sociologice subliniază importanța calității experiențelor școlare în integrarea socială a indivizilor, ceea ce argumentează interpretarea: școala și problemele sociale reprezintă cele doua fețe ale aceleiași monede.

În noul cadru legislativ care guvernează activitatea educațională, găsim tot mai des invocați termenii de management educațional sau managementul calității în educație.

Principalul scop al educației este să pregăsească tânărul pentru viața socioprofesională și de familie, pentru integrarea în societate, să îi dezvolte personalitatea și să atingă potențialul său maxim.

Hanibal Dumitrașcu spune că: "pentru a reuși să-și îndeplinească aceste scopuri, școala trebuie să dispună de o serie de specialiști care să ofere servicii educaționale adaptate noilor cerințe. Cadrele didactice, specialiștii din școli (psihologi, asistenți sociali, medici, logopezi, pedagogi, psihopedagogi etc.) trebuie să aibă în vedere scopul acțiunilor, conștient și programatic, respectiv furnizarea unor servicii educaționale de calitate. Nu trebuie să acționeze doar în sensul remedierii unor conduite dificile, anomice, ci și în cel al prevenției deficiențelor atât la nivel individual cât și la nivelul instituțiilor furnizoare de servicii educaționale. Natura sociala a activităților educative se exprimă prin interdependența și colerațiile ce se stabilesc între societate și educație" (coord. Dumitrașcu, 2012).

O sarcină majoră a asistentului social în școală este să identifice elevii sau grupurile de elevi care au dificultăți în a se adapta și să le ofere consilierea necesară pentru depășirea problemelor. Unii dintre acești copii atrag atenția asupra riscului de inadaptare școlară prin conduita lor; astfel, se poate observa în recreații sau în cadrul activităților extracurriculare faptul că unii copii sunt fie agresivi, ostili, excesiv de dominatori, fie izolati, retrași, fără a interacționa deloc cu ceilalți; în timpul activităților instructive, postura corporală sau reacțiile comportamentale oferă, de asemenea, indicii importante cu privire la dificultățile lor de adaptare școlară: copilul pare contractat, amenințat, lipsit de resort, indiferent, ostil, are intervenții inadecvate, refuză realizarea sarcinilor, nu cooperează cu ceilalți etc. De aceea, identificarea precoce a acestei categorii de elevi se poate baza pe observațiile cadrelor didactice care lucrează direct cu elevii sau pe relatările altor membri ai personalului școlii, printre care și consilierul.

O data identificați elevii cu risc dezadaptiv crescut și pe măsură ce s-au identificat și cauzele inadaptării școlare, asistentul social școlar trebuie să ofere ajutor. Acesta poate lua forma consilierii individuale sau colective, cu un anumit numar de elevi (sau în cuplu elev – parinti) care prezintă probleme similare, în acest sens, asistenții sociali pot oferi elevilor informații, sfaturi, sugestii, îndrumare, pentru a-și propune anumite obiective și a le realiza, pentru a-și cunoaște mai bine abilitățile și trebuințele, interesele și prioritățile. Unii copii au nevoie să li se explice politica școlii, să li se argumenteze utilitatea normelor din regulamentele școlare, pentru a înțelege cum functionează sistemul și care sunt oportunitățile care derivă din participarea la procesul școlar.

Psihologul analizează, spre exemplu, în cazul unui divorț, consecințele divorțului asupra psihicului părinților și copiilor, asupra dezvoltării cognitive și afective ale copilului.

Sociologii și asistenții sociali pun accent pe problemele familiilor monoparentale, un eventual abandon școlar, sărăcia si excluziunea de la educatie a copiilor din familiile sarace. Cercetările sociologice în domeniul sărăciei arată că printre grupurile cele mai vulnerabile se află familiile monoparentale și cele cu mulți copii (Zamfir, 2002).“Elementul cel mai vizibil care influențează viața familiilor monoparentale este costul ridicat al vieții, implicând eforturi deosebite din partea părintelui ramas cu copiii. O situație deosebită în familia monoparentală o prezintă funcția de socializare. Lipsa unui părinte poate determina lipsa afectivității de care are nevoie copilul, acesta nerealizând actul unei socializări firești și integrarea în societate” (M.Constantinescu, 2008). Atribuțiile pe care un părinte ce își crește singur copiii trebuie să și le asume nu sunt puține: rolul de îngrijire și educare al copiilor, rolul de susținător fianciar, aducător principal de venituri și de exercitare a autorității. Pentru orice persoană, toate aceste noi sarcini pot deveni copleșitoare și pot provoca multe probleme. Copiii care provin din astfel de familii sunt considerați populație cu risc, expuși riscului de a trăi în sărăcie, de a eșua scolar sau chiar de a deveni potențiali delicvenți.

Școala este a doua instanță socializatoare, dupa familie, cea care trebuie să intervină în cazul în care există o problemă în procesul de învățare sau comportamentul unui copil, care se confruntă cu riscul abandonului școlar, au probleme de adaptare și integrare socioeducațională. Consilierii/asistenții sociali sunt cei care trebuie să ofere suport psihologic indivizilor pentru ieșirea din situația de criză. Școala este o unealtă de incluziune socială, acordă egalitate de șanse și încearcă să rezolve problemele elevilor aflați în situații de risc sau de excluziune socială prin intermediul specialiștilor săi.

1.3 Etape ale procesului de consiliere

Desfășurarea practică a procesului de consiliere presupune o diversitate mare a aspectelor procedurale în funcție de cazul abordat, natura problemelor cu care se confruntă, precum și în funcție de orientările teoretice pe care le adoptă consilierul, de competențele sale. De aceea, nu există un tipar sau un algoritm generalizabil în demersul complet de consiliere sau pentru dirijarea acestuia.

Un principiu esențial în consiliere îl constituie respectarea dreptului consilierului la autodeterminare, cu prezervarea subsecventă a autonomiei acestuia. Deși termenul de consilier este confundat cu cel de sfătuitor, caracteristica fundamentală a consilierii în asistența socială este că i se oferă clientului posibilitatea de a găsi soluții viabile și eficiente pentru situația de criză cu care se confruntă sau cu care urmează să se confrunte. Prin urmare, consilierul nu dă sfaturi, ci indică anumite alternative, care au ca scop stimularea clientului în găsirea și alegerea celor mai potrivite răspunsuri la problemele lui. Astfel se întărește sensul de răspundere personală și asumarea de răspunderi de către client, în funcție de situația sa specifică. O altă caracteristică a consilierii în asistența socială o constituie centrarea pe resursele personale pe care clientul le deține și pe folosirea resurselor existente cu care clientul intră în contact.

Un prim pas important al consilierii copiilor și adolescenților este adaptarea la cadrul procesului de consiliere. Copiii și adolescenții sunt ajutați să realizeze activitățile propuse în funcție de caracteristicile personale; părinții sunt informați despre evoluția copilului de-a lungul întregului proces.

Putem distinge patru etape fundamentale în desfășurarea practică a unui proces de consilierii în școală:

Etapa stabilirii relației de consiliere;

Etapa identificării și explorării problemelor pe care le prezintă cazul abordat;

Etapa planificării acțiunilor de rezolvare a problemelor;,

Etapa de aplicare (implementare) a soluțiilor sau acțiunilor de rezolvare a problemelor.

Etapa stabilirii relației de consiliere poate fi considerată faza pregătitoare și cea mai importantă pentru întreg procesul de consiliere. Structura relației de consiliere și funcționalitatea optimă a raporturilor intercomunicative oferă cadrul fundamental pentru desfășurarea eficace a procesului de consiliere. În cazul consilierii pe care asistentul social o desfășoară în școală, această primă etapă este crucială pentru elevi, în special. Aceștia trebuie să se simtă în largul lor și să capete încredere în persoana consilierului pentru ca întreg procesul de consiliere să decurgă firesc. Carl Rogers, a subliniat ideea că, independent de modelele teoretice asupra consilierii, în toate sistemele de consiliere condiția fundamentală o constituie comunicarea apropiată, interactivă într-un context optim, cooperant consilier-client. Rogers evidenția că o consiliere eficientă trebuie să aibă la bază o relație bine structurată dar permisivă, care trebuie să-l ajute pe client să se înțeleagă pe sine însuși în asemenea măsură încât să fie capabil să facă pași pe linia unei noi orientări.

Obiectivele principale ale etapei stabilirii relației de consiliere constau în asigurarea premiselor pentru structurarea relației consilier-client și pentru funcționalitatea sa optimă. Consilierul școlar trebuie să aibă în vedere următoarele lucruri:

A. Stimularea comunicarii sincere si deschise;

B. Asigurarea unui climat de încredere, respect și înțelegere;

C. Desfășurarea liberă a unui interviu care are ca scop adunarea de informații despre client și problemele sale;

D. Stabilirea structurii consilierii, asigurarea premiselor necesare pentru cooperarea deplină între consilier și persoana consiliată, aceasta din urmă înțelegând specificul acestui demers și faptul că este necesar să-și asume responsabilitatea eforturilor personale în demersul de analiză și rezolvare a problemelor;

E. Asigurarea credibilității necesare și în special a premiselor privind confidențialitatea asupra datelor personale;

Atitudinea consilierului față de persoana consiliată trebuie să fie una pozitivă, sinceritatea și naturalețea în comunicare fiind de asemenea esențiale pentru acesta, contribuind într-un mod deosebit la eliminarea reținerilor sau blocajelor interioare.

Etapa identificării și explorării problemelor pe care le prezintă cazul abordat- în această etapă, cel mai important obiectiv este să îl ajutăm pe client să își exploreze și să-și identifice propriile probleme, consilierul având rolul de a-l asista pe client în a-și asuma responsabilitatea rezolvării acelor probleme.

Principalele obiective ale acestei etape sunt:

A. explorarea și analiza fiecărei probleme.

B. specificarea naturii problemelor clientului.

C. stabilirea unei liste de priorități.

D. determinarea gradului de severitate a problemelor și selectarea acelora care sunt de competența consilierului.

E. facilitarea demersului de autoanaliză a problemelor și autoclarificare a situațiilor care au contribuit la geneza lor în perspectiva proiectării acelor schimbări care pot contribui la îndepărtarea efectelor indezirabile.

Carl Rogers identifică șase condiții fundamentale ale procesului de consiliere:

1. existența unui raport intercomunicativ între client și consilier.

2. prezența unei solicitări de ajutor din partea persoanei consiliate.

3. existența unei comunicări sincere, autentice în relația client – consilier.

4. capacitatea consilierului de a trăi și de a-și exprima atitudinea pozitivă, necondiționată față de subiectul abordat.

5. capacitatea de înțelegere empatică a cadrului de referință al clientului.

6. prezența unei acceptanțe necondiționate conferite clientului, acestea fiind o premisă pentru siguranța psihologică interioară (Rogers, 1942, Counseling and Psychotherapy:Newer concepts in practice).

Este important să înțelegem că eficacitatea demersului de consiliere nu este doar în funcție de calitatea consilierii ci și de natura problemelor în raport cu care subiectul nu numai că dorește ajutor, dar se și angajează să le depașească.

Sunt greu rezolvabile problemele mai vechi, mai ales acelea care se datorează unui mediu generator al unor situații de risc sau stres. Nu pot fi abordate cu succes problemele cu o baza constituțională, ereditară, pentru cei cu handicap.

3. Etapa planificării acțiunilor de rezolvare a problemelor-se consideră că această etapă urmează după ce consilierul a obținut informații relevante referitoare la cazul abordat. Niciodată nu se trece la demersul de intervenție pînă ce nu ne-am edificat asupra cazului abordat și a naturii sale. Când este vorba despre elevi, este important ca acest demers să cuprindă și un anumit consult interactiv care să pună în valoare un anumit parteneriat al factorilor educaționali.

Se au în vedere următoarele obiective:

A. stabilirea unui acord reciproc referitor la scopurile principale în soluționarea problemelor.

B. stabilirea unor strategii.

C. conștientizarea unei ierarhizări a scopurilor (se recomandă strategia "pașilor mici" ca să nu solicite subiectul);

Consilierul trebuie să ajute subiectul să-și analizeze propriile probleme și să-și proiecteze situațiile ameliorative. Consilierul îl poate învăța pe cel consiliat să abordeze demersul de rezolvare pornind de la înțelegerea situațiilor care au contribuit la geneza problemelor.

Etapa de aplicare (implementare) a soluțiilor sau acțiunilor de rezolvare a problemelor – se referă la aplicarea soluțiilor de către client. În această etapă rolul important îl are clientul. El a fost ajutat de consilier să vadă multiple soluții alternative și să aleagă căile accesibile lui. În final, clientul este beneficiarul întregului demers integrator de consiliere. Încheierea se realizează în condițiile în care consilierul speră sa fi învățat să găsească soluții nu numai la vechile probleme ci și la noi eventuale probleme.

În ansamblul lor, toate aceste etape sunt unitare, integrative și sunt în egală măsură importante pentru reușita întregului proces de consiliere.

1.4 Metode și tehnici folosite în procesul de consiliere din școală

Metodele și tehnicile folosite în consilierea în asistența socială din școală se aleg în funcție de tipul de caz sau de etapa în care se află cazul.

Însăși consilierea în asistență socială reprezintă cea mai importantă metodă de intervenție pe care asistentul social o folosește în procesul de ajutorare a beneficiarului. Sarcina asistentului social este să ajute clientul să își recapete independența. Complexitatea acestei metode de intervenție o reprezintă faptul că acest proces se desfășoară pe parcursul mai multor sesiuni de consiliere, până ce problema clientului este rezolvată, în funcție de gradul de dificultate.

În cadrul demersului, asistentul social analizează împreună cu clientul său natura problemei, după care se vor identifica resursele clientului, ale familiei și comunității, iar într-un final clientul va alege o soluție optimă pentru rezolvarea problemei sale și va realiza schimbarea pe care și-o dorește cu ajutorul consilierului. Pentru a realiza acest obiectiv de ajutorare a clientului în procesul de dezvoltare personală și de schimbare în concordanță cu credințele, valorile și așteptările individului, asistentul social trebuie să se folosească de toate tehnicile specifice consilierii și să dea dovadă de calități de bun profesionist (Bocancea, Cristian si Neamtu, George, Elemente de Asistenta Sociala, Iasi, Editura Polirom, 1999).

Tehnicile pe care un consilier le are la dispoziție pentru a-l ajuta în rezolvarea unui caz sunt vaste, iar dintre acestea vom enumera:

– Genograma este o tehnică utilizată pentru culegerea de informații pentru a crea o reprezentare grafică a structurii familiale a clientului, fiind asemănată cu arborele genealogic. Sunt folosite o serie de simboluri pentru realizarea genogramei. Genograma poate fi utilizată pentru structurarea datelor clientului, pentru a afla ce relație există între client și ceilalți membrii ai familiei sale și poate deveni de asemenea un bun stimulent de comunicare între consilier și persoana consiliată. Genograma se poate reface pe parcursul procesului de consiliere, deoarece relațiile dintre client și membrii familiei se vor schimba și pot interveni schimbări și în însăși structura familiei (divorț, apatiția unui nou membru, deces etc). În general, construcția genogramei în cazul în care consilierea este adresată copiilor, se pornește de la persoana clientului și se continuă cu frații, părinții, bunicii și familia extinsă dacă este cazul.

Genograma-simbolurile folosite pentru structura familiei:

Relație de concubinaj

Simbolurile folosite pentru descrierea funcționării familiei:

-Ecomapa este, la fel ca și genograma, o reprezentare grafică, dar de această dată a relațiilor individului cu mediul social (instituții, vecini, comunitate) din care provine. Și în cazul ecomapei se folosesc simboluri care reprezintă tipul de relație pe care individul o are cu mediul social.

Pentru a contrui ecomapa trebuie să pornim de la persoana clientului, localizat în centrul schemei, după care se trasează relațiile dintre el și alte persoane sau instituții(familie, prieteni, colegi, școală, poliție, loc de muncă etc). Ecomapa poate fi refăcută pe parcursul procesului de consiliere, dacă intervin schimbări în relația clientului cu persoanele sau instituțiile din comunitatea sa.

Ecomapa este o tehnică foarte importantă în procesul de consiliere deoarece oferă o imagine de ansamblu asupra situației clientului și a resurselor pe care ne putem baza pentru intervenție. Ecomapa se realizează în prezența clientului, dar nu este finalizată decât în momentul în care asistentul social verifică toate informațiile primite din mai multe surse.

Ecomapa-simboluri folosite pentru tipurile de relații:

Relație echilibrată

Relație foarte puternică

Relație încordată

Relație stresantă

Relație unilaterală

Relație bilaterală

Este important ca în procesul de consiliere să fie folosite atât genograma cât și ecomapa pentru a avea o privire de ansamblu asupra legăturilor familiale, cu mediul social și de asemenea pentru stabilirea resurselor pe care ne putem baza în rezolvarea cazului.

Observația este o tehnică ce poate fi folosită pe tot parcursul procesului de consiliere care presupune urmărirea comportamentului verbal, dar în special non-verbal al clientului, atitudini, stări, reacții emoționale dar și structura și tipul relațiilor din mediul investigat.

Observația poate fi directă, atunci când consilierul stă față în față cu beneficiarul sau indirectă, atunci când consilierul observă anumite aspecte din mediul de proveniență al clientului. Asistentul social poate să meargă la domiciliul clientului pentru o anchetă socială, care repezintă un important instrument de lucru al specialistului și prin care acesta poate evalua starea locuinței, condițiile de igienă și curățenie și aspectul celorlalți membri din familie.

O alta formă a observației este cea participativă care presupune implicarea în evenimente sociale a asistentului social în care acesta poate analiza structura relațiilor interpersonale și interfamiliale și atitudinilor de grup ale beneficiarului. (Irimescu Gabriela, 2002)

Interviul este o tehnică bazată pe o convorbire liberă menită să ne ajute la obținerea de informații generale despre client și problemele acestuia. Pentru ca interviul să reușească se recomandă să existe deja o relație de încredere între consilier și persoana consiliată. Beneficiarul trebuie să fie deschis să comunice pentru a putea oferi asistentului social toate informațiile necesare pentru bunul mers al procesului consilierii (Irimescu Gabriela, 2002,Tehnici specifice în asistența socială, Iași, Editura Universității Al. I. Cuza).

Tehnicile și metodele prezentate trebuie să facă parte din procesul de consiliere pentru a fi eficient și pentru a se obține cele mai bune rezultate pentru beneficiar.

1.5 Aspecte etice și deontologice ce influențează procesul de consiliere

Ca orice altă profesie și consilierea în asistență socială se bazează pe o serie de principii, de valori, pe un cod al moralei ce trebuie respectat de către specialiști sau practicieni.

Etica a fost definită ca fiind "sistemul sau codul moral al unei anumite persoane, religii, grup sau profesie (moralitatea fiind legată de rezolvarea sau capacitatea de a realiza distincția dintre bine și rău în comportament)"(Bloch, Chodoff, 2000, p.145).

Deontologia este un concept aflat în legătură directă cu etica profesională, iar cel care a folosit pentru prima dată acest termen a fost Jeremy Bentham(1748-1832), în lucrarea denumită "Deontology or the Science of Morality"-"Deontologia sau știința moralei", apărută în 1834. Acesta definește cuvântul "deontologie" ca fiind "ceea ce trebuie să fie, ceea ce trebuie respectat".

O definiție mai recentă a deontologiei este "Ansamblul regulilor după care se ghidează o organizație, instituție, profesie sau o parte a acestora, prin intermediul organizațiilor profesionale care devin instanța de elaborare, aplicare și supraveghere a aplicării acestor reguli"(Mercier, 1999, apud Blebea Nicolae, Miroiu, 2001, p.11).

Deontologia în consilierea în asistența socială cuprinde ansamblul normelor, valorilor și principiilor referitoare la conduita, drepturile și obligațiile asistentului social în relațiile sale cu beneficiarii serviciilor de asistență socială, asistenții sociali și membrii echipei interdisciplinare, alți specialiști din instituțiile colaboratoare.

Asistența socială ca profesie are o înală orientare umanistă și un dezvoltat caracter aplicativ. Codul deontologic al profesiei de asistent social garantează într-un mod deosebit respectarea drepturilor omului, fără a se ține cont de rasă, vârstă, sex, orientare sexuală, limbă, apartenență religioasă sau culturală. Profesia de asistent social necesită o filosofie proprie, centrată umanist. O componentă a asistenței sociale moderne, care a luat o amploare deosebită în ultimii ani, exemplifică și întărește această filosofie: "încercarea diminuării discrepanțelor și inegalităților dintre grupurile minoritare sau dezavantajate și populația majoritară", prin intermediul acțiunilor afirmative (se folosește termenul de "discriminare pozitivă")(Zamfir, 2002, apud Pop, 2002, p.119).

În Codul Etic al profesiei de asistent social misiunea asistentului social este definită astfel: "Scopul principal al activității asistentului social este acela de a asista persoanele aflate în dificultate implicându-se în identificarea, înțelegerea, evaluarea corectă și soluționarea problemelor sociale".

Asistentul social trebuie să-și asume răspunderea pentru rezultatele acțiunilor sale, la fel cum orice profesionist din orice alt domeniu trebuie să o facă, dar are și o serie de responsabilități care se impun pentru practicarea acestei profesii.

Normele etice din practica asistenței sociale au la baza lor valorile fundamentale ale asistenței sociale:

-furnizarea de servicii în beneficiul persoanelor asistate;

-respectarea unicității și demnității umane;

-respectarea competenței profesionale;

-respectarea confidențialității și integrității persoanei, autodeterminării;

-justiția socială.

Asociația Britanică a Asistenților Sociali (BASW) preciza cu privire la principiul "respectului pentru persoană": "De bază în profesia de asistent social este recunoașterea valorii și deminității fiecărei ființe umane, indiferent de statutul social, de origine, de sex, vârstă, credință sau contribuția față de societate. Profesia acceptă responsabilitatea de a încuraja și facilita autorealizarea persoanei individuale, cu respectarea intereselor celorlalți"(apud Neamțu, 2003, p.453).

1.6 Abilități personale și interpersonale ale consilierului în asistența socială din școală

Consilierul în asistență socială îndeplinește mai multe funcții: de educație, de consultanță, și de management al resurselor. Asistentul social nu trebuie să își asume responsabilitățile pentru rezolvarea cazului și să incurajeze implicarea clientului în soluționarea problemei.

"Profesia de asistent social este determinată contextual, promovează transformarea socială, precum și stabilitatea socială, armonia, coeziunea socială, abilitarea/emanciparea și eliberarea oamenilor. Principiile-ghid ale asistenței sociale sunt cele de respectare a demnității umane și de a nu face rău, alături de alte principii precum: dreptatea socială, respectul pentru drepturile omului și ale grupurilor/colectivităților, responsabilitatea colectivă, participarea, deyvoltarea durabilă, interdependența și respectul pentru diversitate. Utilizând teorii dintr-o paletă amplă a științelor sociale, practici și strategii socio-psiho-educaționale, precum și cunoștințe indigene, asistența socială angajează oameni și structuri pentru a aborda provocările vieții și pentru a spori bunăstarea"(Nicolai Paulsen, copreședinte IFSW Social Work Definition Project, 3 Iulie 2012).

Profesia de asistent social/consilier promovează schimbarea socială, abilitarea și eliberarea oamenilor de a le spori bunăstarea, rezolvarea problemelor în relațiile umane. Prin utilizarea teoriilor comportamentului uman și ale sistemelor sociale, asistența socială intervine în punctele în care oamenii interacționează cu mediul lor. Principiile drepturilor omului, protecția și promovarea lor și justiția socială sunt fundamentale pentru activitatea socială.

Funcția de educație presupune un schimb participativ de informații între client și consilier. Paulo Freire spunea că: "dialogul este cel mai eficient instrument educațional" (Paulo Freire, Education for critical consciousness, 1973, New York, Seabury Press).

Asistentul social se ocupă și de funcția de management al resurselor, stimulând schimbările între resurse pe care clienții le utilizează deja într-o oarecare măsură, asigură accesul la resursele disponibile pe care clienții nu le utilizează și caută alte resurse care nu sunt disponibile la momentul acela.

Consultanța presupune încercarea asistentului social de a găsi soluții pentru problemele de funcționare socială împreună cu clienții. Consilierul împreună cu clienții se consultă și decid împreună planul pe care îl vor urma pentru schimbare.

Consilierul are un rol holistic în procesul de consiliere: el stabilește și promovează un climat în care beneficiarul să se simtă liber și încurajat să exploreze toate aspectele sinelui (Carl Rogers, 1951). Atomsfera se concentrează pe relația consilier-client, pe care Rogers o descrie ca având calitatea de "I-Thou"-eu și tu. Consilierul trebuie să aibă abilitatea de a citi limbajul nonverbal al clientului și să ofere un feedback asupra celor observate.

CAPITOLUL 2

TIPURI DE PRACTICĂ ALE CONSILIERII

ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ DIN ȘCOALĂ

2.1 Consilierea vocațională și orientarea profesională

Acest tip de consiliere vocațională a apărut dintr-o nevoie practică, mai exact pentru descoperirea potențialului vocațional al indivizilor, împlinirea și satisfacția profesională, accesul mai facil și mult mai rapid pe piața muncii. Consilierul se va asigura că îi oferă clientului mediul propice pentru a-și explora, descoperi și clarifica modalitățile prin care își poate pune în valoare resursele, cunoștințele și aptitudinile. În tot acest proces, consilierul trebuie să respecte valorile clientului său, resursele sale personale și capacitatea sa de autodeterminare. (Tomșa, Drăgan, 2005).

Consilierea vocațională îi ajută pe tineri să realizeze ceea ce le place să facă și ceea ce i-ar putea împlini pe plan profesional mai târziu. Dezvoltarea personală și profesională este determinată de alegerea profesiei, dar nu se limitează la aceasta.

Consilierea școlară este procesul prin care se oferă asistență psihopedagogică elevilor, studenților și altor persoane care sunt implicate în procesul educațional (autorități școlare, profesori, părinți, tutori). Orientarea profesională era definită de N. Sillamy (1996) ca fiind procesul de îndrumare, dirijare a unui copil sau adult către o profesie potrivită pentru el, având în vedere aptitudinile, capacitățile și dorințele indivizilor, potențialul de angajare pe piața muncii după finalizarea studiilor dar și situația familială.

Consilierea profesională vizează două aspecte diferite: consilierea vocațională-este cea în vederea orientării școlare și profesionale, realizându-se predominant la nivel gimnazial și liceal pentru facilitarea alegerii profesiei, consilierea pentru cariera- este cea care se realizează după ce individul a optat pentru o anumită profesie, având o calificare în acest sens, în vederea integrării lui profesionale și facilitării evoluției profesionale viitoare.

Rolul acestei consilieri profesionale este de a facilita "procesul identificării opțiunii tinerilor, cât și resursele interioare psihice" (Șchiopu, 2008, p.226). Acest proces de orientare profesionale și consiliere vocațională însumează o serie de aspecte de natură diferită: afectivă- îmbunătățirea imaginii de sine; cognitivă-furnizează informații și se formează unele deprinderi de căutare a unui loc de muncă; acțională-ajută în luarea deciziilor, planificarea și punerea în practică a opțiunii; aptitudinală- vizează descoperirea unor atitudini pozitive față de muncă (Kulcsar, 1978).

Consilierea vocațională trebuie începută încă de pe băncile școlii gimnaziale deoarece copiii trebuie formați și consiliați în așa fel încât să poată lua cele mai bune decizii optime legate de viața lor. Așadar, toată atenția educatorilor, familiei și a specialistilor trebuie să se concenteze pe crearea unor condiții astfel încât orice elev sa aibă acces la informațiile necesare în luarea de decizii potrivite pe latura profesională și să aibă libertatea de a-și lua singur decizii.

Orientarea școlară și profesională se definește că “activitatea bazată pe un sistem de principii, metode și procedee prin care omul este ajutat sa aleagă acea profesie pe care poate să o exercite cel mai bine!” (Salade D.1979 apud Bogathy, Z, 2002). Obiectul constitutiv al orientării școlare și profesionale îl reprezintă realizarea unei concordanțe ideale între structura personalității elevului și cerințele sociale și profesionale ale viitoarei profesii.

Planificarea devenirii personale trebuie să se desfașoare pe tot parcursul vieții, la fel și alegerea profesiei și a ocupației. Tinerii pot avea opțiuni profesionale superficiale, bazate pe atracții de moment sau dominanta afectivă. Există o categorie de tineri care își doresc să devină profesioniști într-un anumit domeniu dar nu au cunoștințe teoretice și practice foarte solide. O altă categorie de tineri se bazează pe cunoștințe teoretice puternice, dar fără o afectivitate foarte profundă. În alte cazuri, tinerii nu pot face o alegere sau își schimbă opțiunea foarte des. Procesul de orientare profesională este destul de complex și este greu de realizat din cauza multitudinii de factori eterogeni. Calitatea opțiunii profesionale depinde în mare parte de relația copilului cu familia și școala. Acești doi factori, familia și școala, sunt extrem de importanți în alegerea carierei de către copil. Familia este prima instanță socializatoare și este responsabilă de educația copilului, având sarcina să-i orienteze pașii în viață.

In familie copiii dobândesc primele experiențe de muncă, își formează primele abilități și reprezentări despre valoarea muncii, cunoștințe despre anumite profesii, în special despre cele ale părinților și rudelor apropiate. Climatul familial va influența pozitiv sau negativ parcursul tânărului, lucru ce poate ajuta sau îngreuna procesul de încadrare profesională și socială. Prin învățare socială, copilul învață comportamente de ajutorare sau agresivitate asupra celor din jur, majoritatea având ca model cele vazute în familia sa. Sunt familii care conștientizează importanța lor în alegerea profesiilor de către copii, dar există și cazuri în care aceștia își subestimează rolul educativ, lasând această sarcină în exclusivitate școlii. De cele mai multe ori familiile nu sunt suficient informate, acționând doar la nivelul bunelor intenții. În consecință, rolul părinților este deosebit de important în acest proces de educare a copiilor, trebuie să fie o parte activă în colaborarea cu factorii educativi și să sprijine procesul de informare profesională (Mureșan, 1990).

Activitatea de consiliere pentru orientarea profesională și școlară prevede:

Cunoașterea elevului, a aptitudinilor, a structurii de personalitate, a valorilor și mai ales a intereselor vocaționale;

Cunoașterea specificului profesiilor pe care le urmărește elevul consiliat, pentru care aptitudinile necesare; cunoașterea locurilor de muncă disponibile pentru profesiile vizate și a raportului cerere/ofertă.

Consilierea elevului în vederea luării deciziei vocaționale corecte luând în considerare trei factori: profesia care rezultă în urma formulării intereselor profesionale explicite; profesia compatibilă cu aptitudinile, valorile, structura de personalitate și interesele elevului consiliat; situația pieței muncii sau alți factori socio-profesionali (ex: accesibilitatea profesiei sau nivelul scăzut de solicitare).

La nivelul liceului, activitatea de consiliere vocațională este parte integrantă a programei școlare. În cadrul acestor activități trebuie să avem în vedere următoarele: (M.Jigău, 2000):

– Crearea unei imagini pozitive despre sine a elevului;

– Responsabilizarea elevului față de sine, față de cei din jur și față de societate;

– Păstrarea calmului și echilibrului în situații de succes și eșec;

– Îmbunătățirea capacității de decizie (independența alegerilor personale);

– Creșterea rezistenței la stres, frustrare, critică sau marginalizare temporară;

– Autoevaluarea realistă a propriului potențial (fizic, intelectual, aptitudinal etc);

– Capacitatea de a-și autoanaliza erorile, greșelile și eșecurile;

– Asumarea de riscuri, anticiparea consecințelor, stăpânirea situațiilor de intertitudine;

– Cunoașterea exactă a punctelor sale slabe și a punctelor tari (calități, defecte);

– Asumarea unor obiective realizabile, realiste;

– Adoptarea unei atitudini active în ceea ce privește cariera personală;

– Adoptarea unei atitudini pozitive față de mediul înconjurător;

– Adoptarea unei atitudini active cu privire la cariera personală.

Tot în viziunea lui M. Jigău activitatea de consiliere vocațională și orientare profesională constă în:

– informarea și documentarea personală: prin consultarea de ghiduri, profile ocupaționale, monografii profesionale, vizite de documentare, participarea la activitatea practică din ateliere și filme de orientare școlar-profesională).

– informarea si educatia pentru orientarea carierei desfasurate sistematic in cadrul orelor de activitati extrascolare sau in scoala.

– valorificarea in grup a experientelor pozitive ale elevilor si a parintilor acestora.

– desfasurarea activitatii orientate spre punerea in practica a tehnicilor de cautare a unui loc de munca- intocmirea unui CV (Curriculum Vitae), a portofoliului personal, a unul proiect personal de dezvoltare a carierei.

– exersarea alegerii diferitelor cai de formare profesionala initiala sau continua/simularea situatiilor favorabile unei bune orientari- interviul de angajare, convorbirea telefonica.

În 1973, Holland (apud Golu, 2010, pag.266-268), identifica șase tipuri de personalități, în funcție de care oamenii își aleg profesiile:

– Tipul realist este o persoană conservatoare, practică și concretă; preferă activitățile practice, manipularea uneltelor și a intrumentelor; nu se bazează pe intuiție și nu este flexibil; cei din jur ar trebui să aplice și să aibă aceleași valori și principii și în rezolvarea problemelor nu acceptă decât soluțiile concrete și realiste.

– Tipul convențional consideră că domeniul potrivit pentru el este cel financiar: economist, bancher, analist financiar sau bibliotecar; preferă munca responsabilă și ordinea; admiră persoanele de bază și de încredere.

– Tipul investigativ este genul inteligent, critic, analitic, care are performanțe deosebite în domeniul matematicii, având o înclinație spre ocupații ca cea de biolog, matematician, geolog, chimist, fizician, antropolog; îi place să descopere și să înteleagă lucruri, îi place să controleze fenomene sociale sau naturale; nu are abilități interpersonale și nu este foarte sociabil;

– Tipul social își îndreaptă atenția către ocupații din domeniul sociouman: profesor, consilier, preot etc; este empatic, răbdător, are o personalitate calmă; dorește să ofere sprijin și ajutor persoanelor din jur, să consilieze persoanele care se confruntă cu probleme.

– Tipul artistic are talent artistic, își alege profesii în domeniul muzical, regizoral, pictoricesc, actoricesc; este creativ și apreciază creativitatea, emoțiile și sentimentele; nu are capacități administrative și de birou și nu este unu bun funcționar.

– Tipul înteprinzător are putere de convingere, manipulare, este o persoană energică, are mult potențial intelectual; i se potrivesc funcțiile de conducere, cele din domeniul vânzărilor (agent de vânzări), producător de televiziune.

Potrivit Declarației Asociației Internațională de Orientare Școlară și Profesională (AIOSP), inființată la Stockholm în 1955, consilierea și orientarea școlară sunt servicii menite să ajute elevii și adulții în următoarele privințe:

– Să se înțeleagă pe sine și să se autoevalueze;

– Să fie eficienți în comunicarea cu ceilalți;

– Să aibă cariere alternative în vedere;

– Să aibă planuri de acțiune în ceea ce privește propria carieră și formarea necesară acesteia;

– Să facă față diferitelor obstacole pe care le va întâlni pe piața muncii și în a-și câștiga un loc în societate (Jigău, 2001).

Rolul școlii și ai consilierilor vocaționali este foarte important în alegerea profesiei potrivite și în urmarea unei cariere vocaționale. Educația împreună cu activitățile de descoperire vocațională și aptitudinală va înlesni procesul de alegere a viitoarei profesii a elevului.

2.2 Consilierea suportivă

Consilierea suportivă este menită să ofere sprijin psihologic și emoțional și implică discuții între consilier și client. Consilierul trebuie să asculte activ clientul și să îl susțină afectiv. În acest tip de consiliere, principala calitate pe care asistentul social trebuie să o folosească este empatia. De obicei, persoanele care au nevoie de consiliere suportivă se confruntă cu probleme destul de grave (în special la nivel afectiv și emoțional) și trebuie susținuți din punct de vedere emoțional.

Scopul terapiei suportive îl reprezintă redobândirea abilităților sociale (relaționare interumană mai ușoară), dobândirea unui sentiment de participare la viața colectivă și înțelegerea situației pe care o traversează, mobilizându-și forțele adaptative într-o atmosferă de securitate și acceptare.

În general, în orice tip de consiliere este inclusă și consilierea suportivă. Pentru a-l ajuta pe client să se simtă în siguranță și să se deschidă față de consilier, acesta trebuie să se simtă acceptat emoțional, ascultat și înțeles, în acest mod construindu-se și consolidându-se relația de consiliere astfel încât să ajute în atingerea obiectivelor consilierii.

Toate tehnicile de consiliere și psihoterapie care sunt folosite in procesul de consiliere, oferă în primul rând suport.

Consilierea suportivă mai poartă numele de consiliere centrată pe persoană, rolul consilierului în acest caz constând în încurajarea persoanei să vorbească despre problemele sale și să-și exteriorizeze și să-și confrunte emoțiile autentice.

Consilierii care folosesc acest tip de consiliere în cadrul ședințelor le cer clienților săi să vorbească despre propriile trăiri. Astfel, persoana consiliată va fi uimită de cât de eficientă este această metodă și că a vorbi despre propriile sentimente este un adevarat tratament pentru suflet. Acest lucru îi determină pe majoritatea beneficiarilor de consiliere să își dorească să continue angajarea în procesul de consiliere.

În consilierea centrată pe client, relația este accentuată în prezent, fiind considerată un mijloc de schimbare terapeutică. Un factor curativ important îl constituie percepția pe care o are beneficiarul despre consilier. Acesta trebuie să fie întelegător și preocupat în mod autentic de problemele celui care a apelat la serviciile lui și trebuie să-și contrentreze toată atenția pentru rezolvarea problemei beneficiarului.

Consilierea suportivă urmărește să întărească mecanismul de apărare și să refacă mecanismul de adaptare al persoanelor. De asemenea, acest tip de consiliere urmarește să educe și să încurajeze clientul să se descarce emoțional, acest lucru având ca finalitate scăderea anxietății. Relatia terapeutică de susținere există numai pentru a putea răspunde nevoilor beneficiarului(este spațiul relațional în care pacientul primește atenție și este ascultat, încuraja, poate experimenta și exersa moduri noi de soluționare a problemelor sale, modul de lucru este direct,obiectivul foarte concret și de cele mai multe ori imediat. Consilierea suportivă este un prim pas către un mai bine personal în confruntarea cu dificultăți de viață mai mari sau mai mici și pentru care nu s-a găsit cea mai potrivită cale de rezolvare.

Cei care necesită acest tip de consiliere sunt în general persoane cu boli cronice care vor fi nevoiți să accepte și să se adapteze la o nouă situație de viață, cei care au suferit o pierdere (moartea unui membru al familiei sau prieten), cei cu probleme de natură sexuală (disfuncții sexuale, înțelegerea orientării sexuale), cei cu probleme de alimentație, cei cu dependențe (alcool, droguri, jocuri de noroc), cei cu tulburări anxioase, cei cu dificultăți în gestionarea stresului, cuplurilor aflate în etapa premaritală, cuplurilor si mamei aflate înaintea nașterii unui copil, cuplurilor care au suferit pierderea unui copil. O categorie ce trebuie menționată aparte deoarece este cea care ne interesează în mod deosebit în această lucrare este aceea a copiilor care au trecut prin evenimente aparte ca :divorțul părinților, abandonul, pierderea cuiva drag.

Persoanele care beneficiază de consiliere suportivă înregistrează imbunătățiri notabile în trăirile și chiar structura lor de personalitate. Pacienții își diminuează sentimentele de tristețe, anxietate, mâhnire, depresie sau furie și învață să-și gestioneze trăirile. Prin verbalizarea suferințelor, beneficiarii își restructurează personalitatea și își regăsesc echilibrul interior pentru a-și putea rezolva problemele cu care se confruntă. De asemenea, ei pot găsi răspunsuri la întrebarile ce îi frămantă și vor avea mai multă încredere în capacitățile lor.

Munca depusă de consilier este aceea de a-l însoți pe beneficiar în etapa tranzitorie a suferinței, îl ajută în demersul regăsirii de sine, îl învață și îl pregătește pentru a-și continua viața în mod normal. Oamenii deblochează resursele din ei și își transformă visurile în ocupații și proiecte de viitor. Deconectarea de problemele sale, certitudinea îndreptării acestora, reprezintă resurse proprii ale beneficiarului pentru ”vindecarea” sa.

2.3 Consilierea educațională

Consilierea educațională se referă la relația interumană de asistență și suport dintre consilierul educațional și grupul de elevi, în scopul dezvoltării personale și pentru a preveni situații problematice și de criză (consilierul școlar din cabinetele de asistență psihopedagogică-unul la minim 800 de elevi), dar și la asistența educațională pe care o realizează orice cadru didactic pregătit în tematica acestui tip de consiliere.

Consilierea educațională reprezintă ansamblul de acțiuni bazate pe prevenție, explicând cauzele și motivele dificultăților de comportament, relaționale și emoționale ale copiilor. Aceasta oferă repere pentru sănătatea psiho-emoțională, socială, mentală, fizică și spirituală a copiilor și adolescenților.

Consilierea educațională este o relație inter-umană de suport și asistență a grupului de elevi ce servește dezvoltării personale și previne situațiile de criză.

Activitățile de consiliere educațională vizează o tematică vastă:

-cunoașterea și imaginea de sine;

-dezvoltarea abilităților sociale;

-controlul stresului;

-campanii de prevenire a bolilor cu transmitere sexuală;

-campanii de prevenire a consumului de droguri, alcool și tutun;

-prevenirea, dezvoltarea abilității de prevenire a agresivității, despresiei, anxietății și delirului suicidal;

-tehnici de învățare eficientă, de management al timpului, dezvoltarea creativității, informații despre alegerea unui traseu școlar sau profesional potrivit.

Consilierea educațională se adresează mai multor categorii de beneficiari:

-Elevilor, în probleme legate de imaginea de sine, autocunoaștere, adaptare la mediul școlar și intgrare socială, reușită școlară, situații de criză, crize de devoltare, rezolvarea și depășirea unui conflict, orientare a carierei, însușirea de tehnici de învățare eficiente.

-Părinților, pentru cunoașterea copiilor lor, identificarea factorilor de risc în integrarea familială, școlară și socială, înțelegerea nevoilor și a comportamentului copiilor, ameliorarea relației dintre părinți și copii si totodată pentru sprijinirea școlii în educația copiilor lor.

-Profesorilor, în probleme legate de cunoașterea elevilor, înțelegerea problemelor acestora, asigurarea echilibrului între cerințele școlare și capacitățile elevului, sprijin în dezvoltarea elevilor, pentru a identifica motivele și cauzele inadaptării școlare și nu în ultimul rând pentru optimizarea relației dintre profesor și elev-școală și elev.

Nu există o delimitare exactă între consilierea educațională și cea psihologică.

Consilierea psihologica și educațională integrează perspectiva umanistă dezvoltată de Carl Rogers(1961) unde problemele psihice nu mai sunt văzute în mod obligatoriu în termenii de tulburare șideficiență, ci în parametrii nevoii de autocunoaștere, de întărire a Eului, de dezvoltare personală și de adaptare. În acest sens, rolul principal nu îi mai revine doar psihologului văzut ca un superexpert. Succesul consilierii este asigurat de implicarea activă și responsabilă a ambelor părți (consilierul și persoanele consiliate) în realizarea unei alianțe autentice, bazată pe respect și încredere reciprocă.

Consilierea educațională include elemente din consilierea suportivă, vocațională, de dezvoltare, elemente de consiliere informațională. Consilierul școlar deține cunoștințe în consilierea de criză, chiar dacă acesta este un domeniu de intervenție ce ține exclusiv de intevenția psihologului.

Obiectul consilierii educaționale îl constituie orientarea școlară și profesională și fenomene ducaționale cum ar fi relațiile deficitare elevi-elevi, elevi-profesori, agresivitatea sau absenteismul.

Orientarea școlară și profesională reprezintă ansamblul acțiunilor opționale și consultative realizate prin metode pedagogice, generale și speciale, subordonate, din punctul de vedere al conținutului dimensiunii tehnologice/aplicative a educației, iar din perspectiva metodologică activității de asistență psihopedagogică și socială a cadrelor didactice, elevilor și părinților, proiectată la nivelul sistemului de învățământ, în vederea unor opțiuni corecte școlare și profesionale.

Aparte de rolurile generale ale consilierului (consiliere individuală, de grup, etc), consilierul școlar mai este pregătit să desfășoare și activități de evaluare, prevenire a problemelor de dezvoltare, asistență în carieră, plasament.

Factorii consilierii si orientării:

Factorii implicați, cu responsabilități în consiliere și orientare școlară și profesională sunt: familia, școala, mass-media, unitățile economice, alte instituții specializate.

Familia are o influență puternică asupra opțiunilor școlare și profesionale ale copiilor, atât prin proiecția unor ambiții, neîmpliniri ale părinților cât și prin transferul unor modele ale părinților către urmași.

Școala are un rol esențial prin intermediul structurilor sale, ciclurilor și tipurilor de programe, dar și prin diversitatea ariilor școlare, a obiectelor de învățământ și nu în ultimul rând a acțiunilor specific de orientare școlară și profesională (activitatea consilierilor și psihopedagogilor, ore de dirigenție etc).

Mass-media exercită o influență covârșitoare prin programele sale educative, prin prezentarea diverselor tipuri de școli și specializări, astfel devenind un factor cheie în ansamblul de elemente implicare în orientarea școlară și profesională.

Unitățile economice devin un factor important în determinarea unor opțiuni profesionale în parteneriat cu instituții pentru formarea forței de muncă, prin propaganda pe care o fac produselor și producătorilor, dar și prin întâlniri ale elevilor cu specialiști, sponsori și prin burse oferite celor mai buni elevi și studenți.

Instituțiile specializate sunt: Institutul de Științe ale Educației, cabinetele sau laboratoarele de orientare școlară și profesională, organizațiile de tineret, iar pe plan internațional- Asociația Internațională de Orientare Școlară și Profesională de la Geneva.

Consilierul poate observa cel mai bine comportamentul elevilor, poate deveni un sfătuitor și un îndrumător persuasiv al acestora.

Prin consiliere educațională consilierul îi poate ajuta pe elevi în următoarele privințe:

-să se accepte pe sine și pe ceilalți așa cum sunt, să își dezvolte un nivel crescut de acceptare necondiționată;

-să se cunoască și să se înțeleagă pe sine și pe cei din jur;

-să pună accent pe ceea ce simt, pe modul în care se raportează la ceea ce li se întâmplă;

-să fie creativi, autentici și spontani în relațiile cu ceilalți;

-să învețe să facă față problemelor, să formulize strategii rezolutive.

O relație de consiliere fructuoasă este aceea care dă elevului sentimentul că:

-nimeni nu va afla ceea ce va spune consilierului, pentru a nu se simți jenat;

-consilierul îl ascultă și îl înțelege, este cu adevărat interesat de el;

-este acceptat ca persoană ce are atât calități cât și defecte, fără a fi judecat sau etichetat;

-poate să-și exprime punctele de vedere, sentimentele, poate să fie supărat sau să plângă;

-este ajutat să descopere ca persoană valoroasă și unică;

-beneficiază de suport și ajutor într-un cadru plăcut, bazat pe respect, încredere și cooperare.

Cei doi factori umani implicați în procesul de consilierii sunt: consilierul- în calitate de specialist, clientul- poate fi elevul, studentul sau părinții.

Activitățile consilierului urmăresc în principal sprijinirea procesului de integrare și adaptare a elevilor în comunitatea școlară și locală, proiectarea pedagogic adecvată a activității didactice și educative si nu în ultimul rând elaborarea de programe de formare diferențiată.

Problemele de comportament nu își au originea exclusiv în personalitatea elevilor care manifestă atfel de comportamente deviante, ci pot fi un rezultat specific al interacțiunilor sociale din clasă. De multe ori se întâmplă ca profesorii să facă această ”eroare fundamentală de atribuire” (Lee Ross, 1970), atunci când acordă prea multă atenție caracterului, personalității și răspunderii individuale și nu observă profunzimea afectării mediului social, ceea ce fac și ce spun elevii.

Scopul consilierii educaționale este de a asigura o funcționare optimă a individului sau grupului, acesta putând fi atins prin împlinirea obiectivelor consilierii, respectiv: promovarea sănătății și a stării de bine, dezvoltare personală și prevenție.

Consilierea pentru o bună orientare școlară și profesională are obiective și funcții bine determinate:

-cunoașterea, autocunoașterea personalității elevilor, pentru a corela cât mai bine posibilitățile și aspirațiile elevului cu cerințele socioprofesionale; stimularea elevilor supradotați să opteze pentru domenii profesionale care să coincidă cu aptitudinile speciale pe care le au;

-educarea elevilor pentru a alege variante școlare și profesionale corecte și realiste; facilitarea perceperii categoriilor socioprofesionale și de apreciere a situațiilor reale de muncă, de respect pentru fiecare domeniu de activitate;

-consilierea și îndrumarea elevilor pentru a planifica propriile studii în concordanță cu viitoarele proiecte profesionale și de carieră; sprijinirea elevilor în prefigurarea proiectivă a devenirii;

-informarea școlară și socială cu privire la informarea corectă și suficientă despre profesia și domeniul profesional pe care dorește să le îmbrățișeze, cunoașterea realităților economice și sociale actuale, dar și avantajele și riscurile profesionale; instruirea părinților în ceea ce privește posibilitățile de formare a elevilor și cu dinamica obiectivă a opțiunilor școlare și profesionale;

-corectarea opțiunilor eronate și reorientarea în direcția potrivită elevului, prin consiliere;

-consilierea elevilor, părinților și profesorilor are în componența sa elemente de consiliere psihologică și psihosocială, mai ales în cazul elevilor-problemă, aspecte ale adaptării lor la mediul familial, școlar și informal, prevenirea și rezolvarea cazurilor de abandon și eșec școlar, adaptarea în familie-școală-comunitate și orientarea școlară și profesională a elevilor;

-sprijinirea și implicarea în activitățile de cercetare pedagogică și perfecționare organizate la nivel local de instituțiile de specialitate;

-proiectarea măsurilor specifice pentru optimizarea activităților educative;

-elaborarea materialelor necesare administratorilor sau directorilor școlari pentru optimizarea activităților de management educațional, ce se desfășoară la nivel local și teritorial.

Metodele și tehnicile utilizate în consilierea educațională sunt:

-Metode de cunoaștere a personalității persoanei consiliate prin teste și chestionare de personalitate, de interese profesionale, de aptitudini generale și speciale și de creativitate;

-Metode de autocunoaștere prin autocaraterizare-structurată de consilier și realizată cu sprijinul logistic și metodic al acesteia, mai exact în ceea ce privește utilizarea corectă a testelor, referințelor, portofoliilor etc.;

-Metode de informare și documentare asupra pieței forței de muncă prin proiecte profesionale sau de carieră, consultarea revistelor de specialitate sau pliante de prezentare, târguri ale forței de muncă, vizionarea unor emisiuni TV de gen, consultarea unor pagini web etc; consilierul îl va îndruma pe elev pentru a-și întocmi CV-ul, scrisoarea de intenție și alte documente ce i-ar putea fi necesare la o eventuală angajare;

-Metode de consiliere propriu-zisă prin: a) dezbateri pe probleme de orientare și consiliere, scopul final fiind clarificarea opțiunilor, a aptitudinilor participanților, analiza avantajelor și dezavantajelor în alegerea unei variante sau a alteia socioprofesionale, clarificarea întrebărilor tinerilor în ceea ce privește evoluția în carieră;

b) studiul de caz (case study) este metoda situației, a incidentului critic, ce determină analiza situației și stabilirea unor variante de decizie a factorilor favorizanți sau defavorizanți pentru fiecare variantă, precum și măsurile corespunzătoare de aplicare a deciziei optime;

c) interviul are rolul să clarifice problematica pe care se va axa consilierea sau chiar exersarea pentru interviul real de angajare;

d) jocul de rol, dar și stimularea unei situații pot fi axate pe probleme precum dificultatea angajării, alegerea profesiei etc.

Consilierea educațională, este un fenomen social, mai mult decât o profesie în sine. Este una dintre puținele profesii care presupune un efort interdisciplinar și o viziune de ansamblu asupra copilului, a elevului de astăzi, a adultului și specialistului de mâine.

2.4 Consilierea în situații de criză

” O situație de criză este o situație generatoare de stres ridicat care afectează în sens negativ capacitatea unei persoane de a gândi și de a acționa eficient”( Ion, Al., Dumitru,2008).

Situația de criză este starea de disfuncționalitate, de ”dezordine” a personalității, în care se poate afla, la un anumit moment o persoană care se confruntă cu anumite probleme cărora nu le poate face față așa cum ar trebui și îi produc acesteia o stare de neliniște, anxietate și îngrijorare. Această situație de criză este percepută de client ca generatoare de consecințe negative asupra vineții familiale și sociale.

Intervenția consilierului în situații de criză constă în lucru intensiv, de scurtă durată cu clientul, prin concentrarea pe situația concretă și pe găsirea unor soluții care să îl ajute pe acesta să-și folosească resursele interioare și materiale pentru a depăși situația problematică și să-și desfășoare viața și activitățile de zi cu zi într-un mod cât mai normal pentru ei, familie și societate. Obiectivul care se stabilește pe termen lung în intervenție constă în a evita efectele negative asupra clientului și familiei lui.

La începutul intervenției, se explorează resursele și sprijinul imediat pe care îl are clientul, mediul personal sau intituțional care poate susține clientul, capacitatea de tolerață a clientului. După ce s-a încheiat aceast proces, în raport cu suportul aferent, clientul va decide împreună cu specialistul calea de acțiune. Totodată, clientul își va lua un angajament în respectarea căii de acțiune alese.

Caplan (1961) definea situația de criză ca fiind acea situație în care o persoană se confruntă cu un obstacol major ce ii blochează obiectivele de viață și care nu poate fi depășit cu ajutorul metodelor obișnuite de rezolvare de probleme. Urmează o perioadă de dezorganizare, apoi una de deprimare în cadrul căreia sunt puse în aplicare metode ineficiente de soluționare a problemei. Criza poate fi considerată ca un punct crucial în existența individului; dacă aceasta a fost rezolvată cu succes, individul a învățat ceva, a achiziționat noi modele de comportament care pot fi aplicate și în cazul unor crize viitoare, iar dacă finalul este negativ, acesta va declanșa reacții cu caracter dezadaptativ, ajungând chiar până la tulburări psihice (Irina, Holdevici,2004).

Fiecare om are un moment critic în viață sau, cel puțin, a fost martor al unei asemenea situații. Sunt persoane care reușesc să depășească situațiile de criză singure, altele au nevoie de ajutor, pe care îl găsesc în rude, prieteni sau spijin practic și emoțional, din partea unui consilier specializat.

O stare de criză poate fi declanșată și generată de evenimente ca: pierderea unei persoane dragi, divorț, infidelitate, situație familială dificilă, probleme financiare, probleme de sănătate, pierderea locului de muncă, consumul de alcool sau droguri, violul etc. Criza nu este generată totdeauna de evenimente externe, ci mai ales de modalitatea de interpretare a acestora de către individ, precum și de perceperea capacității sau incapacității sale de a face față situației (Irina Holdevici , Valentina Neacșu, 2006).

Sunt două timpuri de situații de criză în funcție de modul de producere:

– situații de criză neașteptate (boli terminale, pierderea locului de muncă etc);

– situații de criză de dezvoltare ( menopauza, pensionarea etc).

Efectele crizei care se vad pe plan psihic sunt:

-paralizia (în urma șocului);

-negarea;

-mânia (”de ce mi se întâmplă tocmai mie?”);

-resemnarea este o stare pasivă (”asta este, trăiesc cu durerea asta”, ”renunț să mai lupt”);

-negocierea (”accept asta dacă cineva îmi explică de ce”, ”ultimul lucru rău care mi se poate întâmpla);

-acceptarea reprezintă rezultatul intervenției în criză, adaptează subiectul la efectele crizei, în așa fel încât să aibă posibilitatea de a rezolva o nouă criză, în cazul în care va mai apărea.

Criza este o tuburare emoțională acută ce afectează starea de echilibru a persoanei însoțită de un colaps al capacității ei de adaptare. Când apare criza, se declanșează un val de manifestări psihologice, relaționale, fiziologice și cognitive. Criza poate declanșa un stres posttraumatic. Rezolvarea unei crize dureaza aproxiamtiv 6-8 săptămâni. Reintegrarea individului după o criză reprezintă o resocializare într-un context adaptativ nou.

În situațiile de criză, oamenii au un comportament bizar, acționează irațional și se lasă pradă unor trăiri emoționale de moment sau, în unele cazuri, sunt cuprinși de disperare și deznădejde.

Reacțiile și stările pe care oamenii aflați în situații critice au fost observate de către H.Parad și L.Parad:

– uimirea: Oamenii sunt surprinși de eveniment, sunt dezorientați si nu știu cum să reacționeze, reacțiile lor fiind ineficiente și necontrolate;

– pericolul: Oamenii simt un pericol iminent, au un sentiment că un rău inevitabil li se va întâmpla;

– confuzia: Oamenii se află într-o stare în care normele și valorile sunt nedefinite;

– impasul: Oamenii nu găsesc soluții de adaptare la situația de criză. Ei cred că orice decizie ar lua nu o să funcționeze și se simt neputincioși;

– disperarea: Oamenii sunt dispuși să facă orice pentru a depăși problema, chiar dacă este vorba de un risc mare și soluțiile pe care le găsește nu au nicio legătură logică cu problema în sine;

– apatia: Intervine atunci când individul renunță să se mai lupte. Ajung să fie convinși că situația în care se află nu mai are ieșire și lasă totul în voia sorții;

– neajutorarea: În stadiul acesta, oamenii nu-și mai pot fi singuri de folos și au nevoie de cineva care să-i îndrume;

– nerăbdarea: Oamenii încep să își dorească cu nerăbdare orice fel de soluție la problema lor;

– disconfortul: Situația oamenilor devine extrem de dificilă, ei se simt nefericiți, anxioși, incapabili de concentrare și focalizare pe soluții adecvate problemelor lor, neliniștiți. (Ion Al.Dumitru, 2008)

Fazele procesului de criză:

Caplan a descris trei faze ale procesului de criză, după cum urmează:

– stadiul de impact: se manifestă atunci când evenimentele ne iau prin surprindere și creează dezorientare și confuzie. În acestă primă fază cel mai important este să se evalueze consecințele imediate pe care evenimentul peroturbator l-a avut asupra individului și cum percepe acesta situația. Persoana ce se află în criză trebuie să fie implicată în definirea substratului problemei, dar și în procesul de intervenție. Trei lucruri sunt esențiale în această fază: analiza emoțiilor, restructurarea situației de criză, elaborarea unui răspuns;

– stadiul de retragere: individul încearcă să folosească metode obișnuite să rezolve situația de criză pentru restabilirea echilibrului, dar metodele dau greș. Thompson (1991) susținea că pot apărea simptome fizice care se manifestă în acest stadiu la crizei, cum ar fi durerile de cap, oboseala sau probleme cu stomacul;

– ajustare și adaptare: este o etapă integativă a crizei. Are o importanță aparte deoarece implică individul și consilierul într-o confrunare cu crizele și intervențiile realizate. ( Buzducea D., 2005).

Intervenția în situații de criză:

Intervenția în criză este acea acțiune catre întrerupe o serie de evenimente de produc disfuncționalități sociocomportamentale si propune schimbări pe termen lung în capacitățile clienților de a face față problemelor. De regulă, teoria intervenției în criză include ideea de echipă multidisciplinară alcătuită din: psiholog, asistent social, medic etc., care intervine în rezolvarea diverselor crize cu care se confruntă oamenii (copii ai căror părinți divorțează, clienți cu boli cronice, victime ale violenței domestice) (Buzducea D., 2005). Mulți specialiști cred că o intervenție minimală în situații de criză poate aduce efecte maxime. Este necesară o intervenție rapidă, chiar dacă după aceea se decide și acordarea pe un termen mai îndelungat a altor servicii.

Diferența dintre intervenția și consilierea în situații de criză constă în faptul că în cea din urmă, pacientul nu este tratat ca o persoană bolnavă, ci ca pe o persoană ce pur și simplu solicită ajutor pentru că are o problemă de rezolvat. Consilierea în criză are ca obiectiv sprijinirea clientului. Consilierul trebuie să stabliească rapid o relație solidă, bazată pe încredere, cu clientul. Intervenția trebuie să evite pericolul de la lua decizii sau de a acționa ireversibil sau să-i dezvolte clientului atitudini și comportamente neadecvte.

Pentru gestionarea situației de criză cât mai bine, consilierul trebuie să țină cont de următoarele elemente:

– realitatea: perspectiva clientului va fi centrata pe elemente de realitate și actualitate, ceea ce-i va permite să regăsească aspecte pozitive ale unor posibile modalități rezolutive;

– schimbarea: reacția la criză va fi folosită ca motor, motivație adecvată a schimbării;

– nevoia de a acorda ajutor: presiunea acestei nevoi îl vor frustra pe consilier și îl va împiedica să fie eficient;

– angoasa: intervenția în situații de criză poate produce angoasă, care se adaugă problemei inițiale;

– reacții secundare: anticiparea reacțiilor care pot apărea după ieșirea clientului din criză. (Georgescu, M., 2004).

Un consilier eficient adoptă următoarele comportamente adecvate în relația sa cu clienții aflați în situații critice:

-rămâne calm și este pregătit să facă față turbulențelor emoționale ale clienților;

-dă clientului ocazia să vorbească despre problema sa;

-pune clientului întrebări puține, strict necesare;

-se ocupă de situația critică prezentă a clientului, și nu de cauzele ei;

-întreprinde numai ceea ce este corect, legal, moral, profesional.

Consilierea se desfășoară la două niveluri (după Popescu, 2002):

-nivelul emoțional la care clientul este ajutat să ventileze (să exteriorizeze) emoțiile acut resimțite și să dobândească o oarecare înțelegere emoțională (nu cognitivă) a crizei. Se caută identificarea unor sisteme de suport (rude, prieteni, medici, psihologi, asistente medicale etc.) pentru client.

-nivelul acțional: Clientul este ajutat să înțeleagă eventualele legături dintre criza actuală și unele crize din trecut. Consilierul ajută clientul să înțeleagă modul în care criza îi afectează situația. Sunt identificate posibilitățile de adaptare ale clientului la noua situație și se încearcă dezvoltarea unor noi abilități de adaptare.

Etapele de consiliere în situații de criză seamănă cu un model tipic de rezolvare de probleme:

1. Evaluarea crizei și a resurselor clientului de a o depăși

Consilierul trebuie să afle în ce imprejurări si care au fost circumstanțele care au dus la apariția crizei și care sunt sentimentele clientului față de criză. Datoria consilierului este să încurajeze clientul să vorbească despre problemele, sentimentele și planurile sale. Persoanele aflate în criză întâmpină dificultăți în a-și exprima gândurilor, făcând astfel intervenția consilierului destul de greoaie ( Dumitru. I, 2008).

2. Sprijinul acordat clientului pentru a-și clarifica sentimentele proprii și pentru a-și înțelege problemele

Când se află într-o situație de criză, clientul nu gândește limpede, lucru ce conduce la relatarea eronată și comunicare deficitară. El trebuie ajutat să își pună ordine în gânduri și să înțeleagă într-un mod mai realist situația și problemele sale.

3. Generarea de soluții posibile

Analiza problemelor apărute în situația de criză poate evidenția aspectele vulnerabile ale clientului și, în consecință, soluțiile posibile de remediere. Consilierul solicită clientului răspuns la următoarele întrebări:

Dacă a mai trecut prin situații similare și cum a procedat?

Ce a încercat să facă pentru a depăși actuala criză?

Ce părere are despre prezenta situație de criză?

Ce alternative întrevede pentru a ieși din impas?

De cele mai multe ori, clientul este stimulat să dea soluții, chiar dacă acestea sunt realiste sau nu. Prin folosirea de analogii, joc de roluri, metafore sau alte tehnici, consilierul îi sugerează clientului calea de urmat în soluționarea crizei (Dumitru, I., 2008).

4. Decizia asupra unui drum de urmat

Opțiunea pentru un anumit mod de a proceda este precedată de evaluarea soluțiilor posibile. Consilierul ghidează clientul spre adoptarea unei opțiuni favorabile care să-l conducă la depășirea situației. Cristalizarea unei opțiuni pentru un mod de acțiune va determina consilierul să se asigure că clientul său crede în aceasta.

5. Implemenatrea deciziei asumate și transferul ei în situații reale de viață

În această etapă finală, consilierea presupune învățarea de către client, printr-un training a unor tehnici și abilități de obținere a unor performanțe scontate și să-l conducă spre succes în activitate (Holdevici, I.2004).

France (1990) demonstra că situațiile de criză din viața unei persoane au următoarele caracteristici esențiale:

– sunt declanșate de evenimente cărora persoana nu le poate face față pe moment;

– orice persoană se poate confrunta, la un moment dat în viață, cu situații critice;

– o situație de criză are un caracter profund personal și subiectiv ( depinde de perspectiva, interpretarea și evaluarea situației de criză de către persoana in cauză);

– durata situației de criză este de scurtă durată. Nivelul de stres scade treptat chiar dacă problema nu este rezolvată.

Pentru a rezolva criza se poate acționa în două moduri:

– nonadaptativ: persoana evită situațiile neplăcute, se protejează, devine defensivă. Ea este tulburată, răvășită și, ca atare, are un comportament dezorganizat din cauza autocontrolului scăzut;

-adaptativ: persoana învață noi modalități de rezolvare a problemelor ( Ion, Al., Dumitru, 2008).

Cu toții ne putem simți la un moment dat în viața noastră triști, nesiguri, stresați, neajutorați. De cele mai multe ori, aceste stări sunt însoțite de scărerea randamentului în activități, de probleme în familie în plan social. Acest lucru nu înseamnă însă că avem o boală psihică, ci că ne confruntăm cu o criză de moment de poate fi rezolvată cu ajutorul psihoterapiei, fără medicamente inutile și periculoase pentru sănătate. Aceste stări de criză nu trebuie lăsate nerezolvate deoarece dacă se permanentizează se poate duce la fixarea unui comportament dezadaptativ, caz în care intervenția va deveni mult mai dificilă și mai de lungă durată. Fiecare persoană dispune de resurse impresionante atât psihice cât și fizice, au capacități de autoreglare și autovidencare.

.