Managementul Conflictelor In Sfera Agroalimentara

CUPRINS

CAPITOLUL I

APARIȚIA MANAGEMENTULUI

1.1. Conceptul de management

Managementul se afirmă ca o cale științifică de soluționare a problemelor puse sistemului managerial în anumite condiții. Managementul este privit ca o acțiune, artă sau manieră de a conduce o organizație, de a organiza, de a dirija, de a planifica dezvoltarea sa, de a controla și se aplică tuturor domeniilor de activitate.

1.2. Funcțiile managementului

Abordarea lui [NUME_REDACTAT] abordare a funcțiilor managementului datează din anul 1916 și îi aparține lui [NUME_REDACTAT], care prin intermediul lor a definit managementul (numit de către el administrare): „a administra înseamnă a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona și a controla”.

Prin urmare acestea sunt cele cinci funcții propuse de Fayol:

Prevederea și previziunea;

Organizarea;

Comanda;

Coordonarea;

Controlul;

Diferențele dintre viziunea contemporană și cea a lui Fayol sunt următoarele:

Prima funcție nu mai este de previziune, ci de planificare, un concept mai larg, care include și previziunea, ca instrument folosit în planificare.

Comanda a fost înlocuită de conducere, un concept mai larg și lipsit de conotația autoritaristă a comenzii.

Coordonarea este inclusă astăzi în organizare.

Abordarea românească

În majoritatea lucrărilor din România, abordarea funcțiilor managementului este foarte apropiată de cea a lui Fayol, din 1916. Un model general al abordării românești enumeră următoarele funcții ale managementului:

Previziune;

Organizare;

Coordonare;

Antrenare;

Control-evaluare.

CAPITOLUL II

MANAGEMENTUL CONFLICTELOR

2.1. Conceptul de management al conflictelor

Conflictul este o stare de fapt, un dezacord, o ciocnire de interese, are o bază și o sursă concretă, starea conflictuală este finită în timp și spațiu, are caracteristici, trăsături bine definite; sursele și caracteristicile conflictului definesc complexul de acțiuni care se desfășoară în cadrul derulării și rezolvării sale.

Ca exemplu, putem lua situația în care X și Y sunt două unități de producție specializate în producția de mezeluri iar activitatea lor se desfașoară în același areal geografic. Putem deduce din situatia data că cele două societăți sunt într-o competitie acerbă iar conflictul este accentuat datorită resurselor limitate din zonă, piața de desfacere comună și similaritatea produselor.

Mai jos am expus câteva definiții ale conflictului;

[NUME_REDACTAT] (1996, p, 8), într-o carte de largă cuprindere cu caracter teoretic și practic, propune următoarea definiție: „Pentru început, putem defini conflictul social ca fiind opoziția dintre indivizi și grupuri, pe baza intereselor competitive, a identităților diferite și a atitudinilor care se deosebesc.”

L. A. Coser a avansat o definiție care a făcut carieră: „Conflictul este o luptă între valori și revendicări de statusuri, putere și resurse în care scopurile oponenților sunt de a neutraliza, leza sau elimina rivalii” (Coser, 1967, p. 8).

[NUME_REDACTAT]: "O relație în care fiecare parte percepe scopurile, valorile, interesele și conduita celuilalt ca antitetice alor lui". (J. Burton, 1988).

Conflictul este „o situație în care oameni interdependenți prezintă diferențe (manifeste sau latente) în ceea ce privește satisfacerea nevoilor și intereselor individuale și interferează în procesul de îndeplinire a acestor scopuri” (Donohue & Kolt, 1992, p. 3).

J. P. Folger, M. S. Poole și R. K. Stutman definesc conflictul ca fiind „interacțiunea dintre două persoane independente care percep scopuri incompatibile și interferența reciprocă în realizarea acelor scopuri.” (Folger, Poole & Stutman, 1993, p. 4). „O divergență de interese așa cum este ea percepută, sau credința că aspirațiile curente ale părților nu pot fi realizate simultan” (Rubin, Pruit & Kim, 1996, p. 7).

2.2. Clasificări ale conflictelor

Conflictele pot fi clasificate în funcție de nivelul la care intervin și anume:

Conflictul interior (cu sine însuși) – acest tip de conflict apare la momentul în care în interiorul individului există o neclaritate cu privire la drecția spre care trebuie să se îndrepte, primește sarcini contradictorii sau atunci când ceea ce trebuie să facă contravine posibilităților, intereselor sau valorilor sale.

Conflictul dintre indivizi: acest tip de conflict poate aparea în cadrul aceluiași grup, în grupuri diferite dar în interiorul aceleiași organizații sau chiar organizații diferite, cauza princpală fiind diferența de personalitate a indivizilor.

Conflictul dintre indivizi și grupuri: acest tip de conflict poate fi generat de presiunea pe care grupul o exercită asupra individului. De multe ori la baza acestui tip de conflict stau la bază conflicte interpersonale puternice.

Conflictele dintre grupuri: acest tip de conflict inter-grup este principalul tip de conflict inclus în categoria conflictelor organizaționale.

2.3. Cauzele conflictelor

Comunicarea defectuoasă: folosirea unui limbaj neadecvat interlocutorului, folosirea de mijloace sau canale de comunicare inadecvate, oferirea de informații incomplete, toate acestea sunt exemple de potențiale cauze de conflict;

Existența unor scopuri diferite: în acest caz, grupurile sau indivizii pot avea o „agendă” ascunsă, pot aparea probleme la stabilirea listei de priorități, sau pot avea priorități total diferite față de cele declarate;

Resurse limitate: limitarea unor resurse poate da nastere unui conflict; acestea pot fi de natură pecuniară, timpul, anumite informații, ș.a.;

Diferențe de statut social: această cauză constituie o importantă sursă a conflictului atunci când membrii unui grup au un statut profesional considerat din exterior mai bun față de cel al membrilor de același nivel din alt grup.

2.4. Procedee de abordare a conflictelor

[NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT]

Primul procedeu pentru abordarea unui conflict este negocierea directă între persoanele sau entitățile implicate, aceasta este cea mai simplă și mai rapidă metodă de a stinge un conflict, fără intervenția vreunei terțe persoane sau a vreunei instituții ale statului abilitată pentru domeniul respectiv.

A negocia înseamnă:  A trata cu cineva încheierea unei convenții economice, politice, culturale etc., a intermedia, a mijloci.

Negocierile constau în discuții nemijlocite, purtate în scopul de a se ajunge la o înțelegere, la încheierea unei tranzacții ori la soluționarea unei probleme. Înțelegerea se stabilește atunci când este acceptată de toate părțile: ea trebuie deci să satisfacă nevoile tuturor părților implicate.

Al doilea procedeu este medierea, care are la bază Legea nr. 192/2006, privind medierea și organizarea profesiei de mediator. Acest procedeu de stingere a conflictelor este relativ nou introdus în legislația națională, fapt pentru care punerea în practică este anevoioasă și plină de neîncredere din partea justițiabililor.

Medierea reprezintă o modalitate facultativă de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate și confidențialitate. Medierea se bazează pe încrederea pe care părțile o acordă mediatorului, ca persoana aptă să faciliteze negocierile dintre ele și să le sprijine pentru soluționarea conflictului, prin obținerea unei soluții reciproc convenabile, eficiente și durabile.

În cele ce urmează vă prezint o scurtă retrospectivă privind evoluția medierii în țara noastră, evoluție pe care o consider deosebit de importantă pentru degrevarea instanțelor de judecată și totodată pentru soluționarea diferendelor pe o cale mult mai eficientă și mai puțin costisitoare.

Primele initiațive pentru promovarea medierii în România datează din anul 1996, când Fundația pentru [NUME_REDACTAT], în cooperare cu [NUME_REDACTAT] Internațional pentru [NUME_REDACTAT] (CIIAN) a implementat un proiect axat pe utilizarea medierii în sistemul român judiciar, un proiect care a implicat reprezentanți ai profesiilor legate de domeniul juridic și ai [NUME_REDACTAT]. În perioada următoare, [NUME_REDACTAT] a demarat procedura de implementare a medierii ca o metodă alternativă la justiție, și în consecință, s-a pus în discuție elaborarea unei propuneri legislative cu privire la mediere. Este important de subliniat că începând din acel moment până în prezent, [NUME_REDACTAT] și-a arătat constant interesul pentru cooperarea și consultarea cu reprezentanții societății civile în domeniul medierii și al profesiei de mediator. În perioada 1999 – 2000, [NUME_REDACTAT] a desfășurat un program de formare a mediatorilor, susținut de [NUME_REDACTAT] a Barourilor prin programul CEELI și a implementat un proiect de cooperare cu Fundația pentru [NUME_REDACTAT] în privința promovării și implementării medierii în cadrul [NUME_REDACTAT] 3 din București.

În anul 2000, primul proiect de lege cu privire la mediere a fost inițiat de către [NUME_REDACTAT], un proiect care a întampinat opoziție puternică în special din partea avocaților cu funcție de parlamentar. Ideea medierii ca soluție pentru îmbunătățirea calității justiției și pentru ușurarea instanțelor a fost inclusă pe lista angajamentelor României față de [NUME_REDACTAT], totuși fără specificarea expresă dacă urmează a se creea un cadru legal sau va fi doar o reglementare care să se refere în mod explicit la aplicarea medierii în relație cu judecătoriile. În anul 2003, a fost creat „centrul de mediere pilot” în cadrul [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] prin ordinul Ministrului de Justiție. În același timp, a fost creată prima asociație, „Centrul de [NUME_REDACTAT]”. Centrul de Mediere și-a început activitatea în noiembrie 2003 prin organizarea de sesiuni de mediere pentru cazurile înaintate [NUME_REDACTAT] și sesiuni de formare ca mediator dedicate în special avocaților.

La data de 22 mai 2006, a fost publicată în [NUME_REDACTAT] Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator. Aceasta este legea care aduce pentru prima dată clarificări privind rolul medierii în rezolvarea conflictelor, rolul și obligațiile mediatorului în rezolvarea conflictelor, modul de accesare a serviciilor de mediere și cine poate funcționa ca mediator. Adevăratul punct de plecare în construirea unui sistem unitar de implementare a medierii în Romania il constituie adoptarea Legii nr. 192/2006 cu privire la mediere și organizarea profesiei de mediator. Legea a fost formulată în concordanță cu documentele normative adoptate la nivel european și prevede aceleași principii ca și cele formulate în recomandările [NUME_REDACTAT].

Arbitrajul reprezintă soluționarea a unui diferend de către o persoană sau o instituție autorizată.

Atunci când părțile nu reușesc să găsească o cale de a elabora împreună soluția unei probleme, se pot adresa arbitrajului. Acest lucru se întâmplă de obicei când părțile nu se simt competente să judece situația, când între ele există diferențe ireconciliabile sau când comunicarea este profund alterată. Părțile trebuie să se oblige să respecte decizia arbitrajului, indiferent care va fi ea. Arbitrul este un expert independent care analizează și interpretează aspectele diferendului și propune o soluție. Participanții au influență numai în alegerea arbitrului.

În arbitraj, părțile sunt cele care decid legea sau sistemul de drept ce va guverna atât contractul ce exprimă voința acestora, cât și modul de soluționare a eventualelor litigii. Astfel, o definitie ce ar putea fi dată instituției arbitrajului ar fi că acesta reprezintă o procedură de soluționare a unui litigiu prin intermediul unei justiții private, în cadrul careia fiecare dintre părți are dreptul de a-și numi proprii judecători (arbitrii). Scopul numirii acestor arbitri este cel al pronunțării unei sentințe, sentință care, după ce este pronunțată, are un caracter executoriu asupra parților. Procedurile arbitrale se desfășoară potrivit regulilor prevăzute într-un regulament ales prin voința părților (de regulă, acest regulament de arbitraj este inserat în clauza de arbitraj). Prin clauza arbitrală parțile au posibilitatea de a alege unul sau mai mulți arbitri, în scopul pronunțării unei sentințe finale.

Judecata reprezintă întrunirea unei instanțe judecătorești pentru soluționarea unor chestiuni de natură penală sau civilă; 

Oamenii preferă adesea procedurile juridice deoarece accepțiunea generală este că ele sunt cele mai legitime și definitive. Ele judecă litigiile conform unui sistem de legi în vigoare, care nu sunt altceva decât un sistem de norme oficial. Demersul juridic constituie un procedeu care nu necesită acordul celeilalte părți.

CAPITOLUL III

STUDII PRIVIND MANAGEMENTUL CONFLICTELOR ÎN SFERA AGROALIMENTARĂ

3.1. Studii privind creșterea performanței unității prin utilizarea precoce a managementului conflictelor

Prevenirea conflictului include măsurile de prevenire a tuturor incompatibilităților și a comportamentelor care ar putea genera conflictul. Prevenția se poate realiza de fiecare persoană, ca gestiune peoprie a relațiilor interpersonale, dar în ultima vreme ea a devenit atât responsabilitatea unor persoane care ocupă o funcție specială în organizație (ombudsman), cât și obiectul unor inițiative organizatorice, cum este designul rezolvării alternative a disputelor în sisteme, metodologie completă de prevenire și rezolvare a conflictelor dintr-o organizație, prin alte metode decât clasicul arbitraj în instanță: prin metode alternative ([NUME_REDACTAT] Resolution – ADR).

Ombudsman este o persoană dintr-o organizație, cu roluri multiple în colectarea reclamațiilor și în rezolvarea nemulțumirilor (prin mediere, consiliere, investigare sau arbitraj). În funcție de localizarea situațiilor conflictuale, intra sau extra-organizaționale, ombudsmeni pot fi interni sau externi. Ombudsman este interfața între cetățeni și organizație. Specialist care asigură asistență (juridică, economică), cadrul legal al deciziilor conducerii la plângerile cetățenilor, ombudsman are responsabilități atât față de angajații care i se adresează în condiții de confidențialitate, cât și față de corporația care are nevoie de feedback și recomandări. Deși aria de probleme și departamente la care are acces este vastă, rolul ombudsman este doar de recomandare de soluții, nu de decizie, implementare. Au angajat ombudsmeni diferite întreprinderi, guverne centrale sau administrații locale, instituții de învățămînt superior, chiar parlamentul European a desemnat un ombudsman al UE.

3.2. Noutăți legislative în domeniul agroalimentar

CONCLUZII

Conceptul de management al conflictelor atât de vechi dar totuși atât de actual, este utilizat în m-ai toate domeniile unde există un minim de interacțiune inter-umană sau inter-instituțională. Odată cu aderarea României la [NUME_REDACTAT], prin protocolul de aderare, aceasta este obligată, deși este un stat suveran, la armonizarea legislației în concordanță cu cea europeană, iar ca urmare a acestui demers s-a introdus și în țara noastră conceptul de „Medierea conflictelor”. Aceasta nu este altceva decât un management eficient al conflictelor legiferat, având norme foarte bine stabilite, iar respectarea acestora este garantată de stat. Medierea a apărut sub forma unei profesii independente în care mediatorul este persoana responsabilă cu facilitarea comunicării între părțile implicate în conflict, fiind un veritabil manager de conflict.

Medierea în sfera agroalimentară cât și a protecției consumatorului este un concept nou, legiferat de curând prin Legea 115/2012. ”Prevederile prezentei legi sunt aplicabile și conflictelor din domeniul protecției consumatorilor, în cazul în care consumatorul invocă existența unui prejudiciu ca urmare a achiziționării unor produse sau servicii defectuoase, a nerespectării clauzelor contractuale ori a garanțiilor acordate, a existentei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori și agenții economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute de legislația națională sau a [NUME_REDACTAT] în domeniul protecției consumatorilor”.

În urma acestui demers de legiferare a acestei noi profesii aflate încă la început de drum, atât din punct de vedere temporal cât și din punct de vedere mental, am obținut o cale de solutionare a conflictelor pe cale amiabilă atât din domeniul agroalimentar cât și a conflictelor ivorâte din combinarea acestui domeniu cu altele, de pilda penal, comercial, civil și altele.

Industria agroalimentară, fiind într-o continuă expansune, datorită nevoii tot mai mari de hrană sub o formă variată de produse, reprezintă o veritabilă sursă de conflict, de regulă între producător sau procesator și consumator. Sursa conflictului în majoritatea cazurilor este nerespectarea tehnologiilor de producție și inplicit nerespectarea legii de către producător. Acest fapt duce la scăderea calității produselor nemultumind astfel consumatorul.

În cadrul acestui studiu doresc sa expun vulnerabilitățile și lacunele legislative din domeniul agroalimentar, prin realizarea unor studii de caz, iar prin analiza lor să evidențiez necesitatea revizuirii anumitor norme din legislația autohtonă. Următorul pas propus este analiza congruenței legislative naționale cu cea de la nivel european.

Un factor pe care eu îl consider important în declanșarea unui conflict din domeniul agroalimentar este lato sensu etichetarea produselor. Aceasta se realizează prin inscripționarea insuficientă a datelor importante care ar trebui să apară pe eticheta produsului cum ar fi data fabricației, sau etichitarea dolosivă, dau ca exemplu, mențiunea „numai cu arome naturale” care sunt de fapt obținute sintetic iar exemplele pot continua în acest sens dar prefer să realizez o amplă analiză, la finele căreia să fie expuse.

Domeniul agroalimentar este un generator inepuizabil de conflicte, datorită legislației permisive și lacunare, tocmai din acest considerent am ales această temă, cu speranța că în urma cercetărilor amănunțite, voi gasi instrumentele necesare pentru micșorarea numărului lor și menținerea unui control asupra acestora.

OBIECTIVELE DE CERCETARE

În urma realizării studiului bibliografic în domeniul managementului conflictelor din sfera agroalimentară se evidențiază urmatoarele obiective de cercetare:

Stabilirea nivelului de efciență a managementului conflictelor în sfera agroalimentară;

Stabilirea celei mai rapide și eficiente metode de soluționare a conflictelor izvorâte în acest domeniu;

Realizarea unei ample cercetări privind congruența legislativă românească cu cea europeană din domeniul de interes;

Identificarea lacunelor legislative din legislația relevantă pentru domeniul de interes;

Identificarea nevoilor de legiferare a unor cutume din sfera agroalimentară;

Propuneri de lege ferenda, dacă este cazul, în domeniul de interes.