Managementul Capabilitatilor Militare Complementaritatea Nato Ue
TEMA: managementul capabilităților militare – complementaritatea nato – ue
CUPRINS
INTRODUCERE
Mediul de securitate internațional din prezent este caracterizat, în principal, de acțiuni teroriste, proliferarea armelor de distrugere în masă, prăbușirea sistemului de guvernare al unor state, acțiuni ale unor entități transnaționale, operațiuni de menținere a păcii și acțiuni de creștere a securității informațiilor.
Prin lucrarea de față propun abordarea unei teme de actualitate: cooperarea NATO – UE pentru dezvoltarea capabilităților militare.
Capitolul unu prezintă succint, din perspectiva mediului international de securitate obiective, amenințări și soluții de contracarare a acestora, asigurarea demersurilor pentru cooperarea dintre acestea pentru că ”o alianță puternică reprezintă o sursă de încredere”două instituții internaționale de securitate, NATO ȘI UE.
Capitolul al doilea prezintă politica europenă de securitate și apărare cu tratatele încheiate de statele membre UE, dezvoltarea capacităților de reacție rapidă și creșterea interoperabilității forțelor puse la dispoziția UE, dar și operațiile militare și civile la care a participat UE cu recurs la capabilitățile NATO.
Capitolul al treilea al lucrării este centrat pe capabilitățile militare ale NATO și UE, posibilități și limitări, dar și dezvoltarea conceptului „smart defence“ și „pooling and sharing“, care reprezintă un mod inteligent de a investi în capabilitățile necesare garantării securității și apărării. Dezvoltarea lor a fost impulsionată de efectele crizei economice și financiare asupra bugetelor militare ale statelor membre ale UE și ale NATO, dar adaptat tendințelor mediului internațional de securitate.
Lucrarea de față reprezintă un punct de plecare pentru un studiu aprofundat asupra importanței cooperării pentru dezvoltarea capabilităților militare, substanța teoretică a lucrării fiind argumentată și concretizată pe baza unei documentări laborioase asupra lucrărilor de specialitate.
CAPITOLUL 1.
NATO ȘI UE
INSTITUȚII INTERNAȚIONALE DE SECURITATE
1.1. Abordarea securității în secolul XXI de către NATO
În teatrele de operații din Kosovo, Afganistan și Bosnia forțele aliate au realizat că numai întrebuințarea instrumentului militar nu este suficientă pentru soluționarea unei crize. Menținerea climatului de pace s-a dovedit la fel de dificil ca și impunerea păcii. Ținând cont de acest fapt, domeniul de referință al securității a trebuit să se extindă și să includă protecția individului în fața extremismului alimentat de eșuarea unor state și de instabilitate. Acest fapt a fost demonstrat de criza din Libia, unde NATO a trebuit să se implice pentru a asigura protecția civililor în fața atacurilor lansate împotriva lor de propriul guvern. Acest fapt ce a contribuit substanțial la finalizarea conflictului și la realizarea condițiilor minime pentru reconstrucție și reconciliere.
Menținerea păcii a devenit nu doar o problemă prin care trebuie asigurată o serie de elemente ale securității, ci trebuie să contribuie în fond la progresul umanității. Așa cum au demonstrat recentele conflicte, cele mai multe dintre amenințările actuale nu sunt numai militare. Parametrii și trăsăturile acestora sunt de natură hibridă, se manifestă multidimensional și, prin urmare, nu pot fi neutralizate numai prin „setul de instrumente” tradiționale militare ale NATO, fapt care impune ca și necesară o abordare holistică și cuprinzătoare a acestor amenințări. Nici una dintre aceste provocări sau amenințări nu pot fi contracarate sau rezolvate. În noul concept strategic adoptat cu ocazia Summitului de la Lisabona (2010), NATO se angajează să acționeze pentru soluționarea crizelor în toate fazele de manifestare ale acestora într-o manieră multidimensională, care necesită creșterea rolului cooperării în domeniul securității. Această idee reprezintă tocmai esența conceptului „abordării cuprinzătoare” a problemelor de securitate. Instabilitatea geopolitică impune identificarea unor soluții complexe pentru soluționarea crizelor, în care instrumentul militar și cel diplomatic trebuie să fie întrebuințate în mod concertat și coerent, alături de acțiuni specifice pentru stabilizare.
Noul concept strategic, descrie mediul de securitate actual ca fiind caracterizat de existența unui set larg de oportunități și provocări de securitate aflate în evoluție continuă și care includ amenințările convenționale, chiar dacă probabilitatea de apariție este scăzută. Interesele strategice actuale transcend granițele naționale. Războaiele viitoare nu vor mai avea ca obiectiv cucerirea de teritorii, ci se vor concentra asupra obținerii accesului la resurse energetice, apă, hrană, resurse materiale și asupra realizării dominației informaționale și culturale, precum și asupra realizării condițiilor de prosperitate.
În acest context, NATO privește cu îngrijorare evoluțiile mediului de securitate, cu predilecție a celor legate de menținerea activă a unor conflicte regionale, creșterea cheltuielilor de apărare în anumite țări ale lumii și achizițiile de echipamente militare deosebit de moderne de către unele puteri emergente. Fenomenul globalizării, noile provocări de securitate, cum ar fi atacurile cibernetice, constrângerile din sfera resurselor și sfera de mediu, incluzând riscurile referitoare la cererea tot mai mare de energie sau limitarea accesului la surse de energie, starea de sănătate a populației, modificările climaterice, lipsa apei potabile în anumite zone și apariția unor noi tehnologii cu potențial distructiv reprezintă deopotrivă aspecte care vor afecta fizionomia mediului de securitate din sfera de interes a NATO. Manifestarea continuă a fenomenului de creștere a capabilităților unor actori non-statali, alături de existența unor state aflate în declin reprezintă de asemenea surse de instabilitate care pot evolua rapid în conflicte. Acești factori, la care se adaugă provocările și amenințările curente, proliferarea rachetelor balistice și armelor de distrugere în masă, pirateria și terorismul, definesc complexitatea mediului de securitate și accentuează natura impredictibilă a acestuia.
Actualul mediul economic aduce, prin instabilitatea sa, o altă serie de provocări la adresa securității. În primul rând, prin măsurile economice de austeritate adoptate de foarte multe națiuni în scopul atenuării efectelor crizei economice s-au creat premisele de instabilitate internă, chiar în statele membre NATO, cu efecte indirecte asupra securității regionale. Manifestarea acestui fenomen poate avea efecte negative asupra strategiei de ansamblu a Alianței, efecte determinate de imposibilitatea respectării angajamentelor asumate de către membri sau de îngreunarea procesului de luare a deciziei. În particular, reducerea cheltuielilor pentru apărare, reduceri care vor continua cu siguranță, reprezintă reale probleme în menținerea unor forțe militare convenționale în parametrii de modernitate și eficiență.
Alianța Nord Atlantică a devenit mai mult decât o organizație regională și acționează cu fermitate, într-o manieră din ce în ce mai flexibilă, inovativă și pragmatică, în direcția construirii și menținerii păcii, a securității la nivel planetar.
NATO a identificat și acționează în concordanță cu legile internaționale pentru îndeplinirea a trei sarcini esențiale necesare îndeplinirii acestor obiective:
– apărarea colectivă – prin care membrii NATO reafirmă obligativitatea de a-și acorda asistență reciprocă atât în cazul unei agresiuni externe asupra oricărui membru, cât și în situația apariției unei amenințări la adresa securității oricărui membru;
– managementul crizelor – prin care Alianța se angajează să se implice, utilizând o varietate de metode și mijloace politico-militare, în prevenirea potențialelor crize care pot afecta securitatea organizației, în gestionarea celor deja declanșate și în consolidarea stabilității post-conflict, dacă aceasta asigură plusvaloare securității Alianței;
– securitatea prin cooperare – prin care NATO se va implica în problemele de securitate internațională acționând atât în direcția realizării unor parteneriate cu țări sau organizații internaționale relevante pentru menținerea unui mediu de securitate stabil, cât și în direcția controlului armamentelor, pentru neproliferarea acestora. În același timp organizația rămâne deschisă tuturor democrațiilor europene care doresc să se alăture acesteia.
Obiectivul fundamental al NATO, exprimat în articolul 5 al Tratatului de la Washington, rămâne neschimbat, dar cerințele pentru respectarea lui s-au transformat. Noul Concept Strategic subliniază că o agresiune militară convențională împotriva Alianței sau a membrilor săi este puțin probabilă, însă această posibilitate nu trebuie ignorată. De aceea, pentru a rămâne credibilă, NATO trebuie să elaboreze planuri de contingență adecvate, să dețină, prin membrii organizației, forțe militare pregătite să acționeze rapid și care să fie susținute de o logistică robustă. NATO trebuie să identifice soluții pentru a contracara, atât amenințările la adresa Alianței, în sensul articolului 5, cât și pe cele care se pot manifesta în interiorul organizației, indiferent de originea lor.
Pentru asigurarea capabilităților necesare acestui deziderat, pe fondul crizei economice actuale, NATO a dezvoltat conceptul de „apărare inteligentă” (Smart Defence) care vizează utilizarea cu maximum de eficiență a resurselor alocate pentru apărare, în scopul menținerii capacității de a-și îndeplini misiunile și, implicit, nivelul de ambiție. Conceptul a fost promovat în luna martie 2011, pe timpul reuniunii informale a miniștrilor apărării din statele membre NATO, și are la bază cooperarea multinațională pe trei direcții de acțiune specifice și anume: identificarea și ierarhizarea cerințelor critice de capabilități, promovarea unei colaborări extinse în domeniul apărării și dezvoltarea capabilităților NATO prin abordări multinaționale inovative. În vederea facilitării procesului de dezvoltare și utilizare în comun a capabilităților, proiectele dezvoltate sub egida Smart Defence au fost grupate în trei categorii și anume:
– pilonul 1 – proiecte recomandate (proiecte care au o națiune lider și pot fi implementate în prima fază);
– pilonul 2 – proiecte posibile (proiecte pentru care a fost manifestată o dorință moderată de participare a națiunilor și nu a fost identificată o națiune lider) ;
– pilonul 3 – propuneri (proiecte venite din partea industriei și a națiunilor, care nu pot fi dezvoltate deocamdată datorită resurselor insuficiente și a interesului scăzut manifestat de națiuni, dar care prezintă un bun potențial pentru dezvoltarea ulterioară a țintelor de capabilități în cadrul procesului NATO de planificare a apărării).
Având în vedere capabilitățile critice agreate în 2010, precum și zonele prioritare de completare a deficitelor indicate de procesul de planificare a apărării NATO, în cadrul reuniunii de la Chicago din 20 mai 2012, șefii de state și de guverne au aprobat lansarea proiectelor multinaționale din pilonul 1 și au agreat aplicarea politicilor din Pachetul de apărare pentru Summit-ul de la Chicago.
Pentru creșterea eficienței forțelor aliate, în complementaritate cu „Smart Defence”, NATO a dezvoltat „Inițiativa Connected Forces”. Prin aceasta se urmărește să se dezvolte relații funcționale între structurile aliate de pregătire și educație pentru creșterea interoperabilității (abilitatea forțelor aliate de a opera împreună, de a se interconecta). Inițiativa este construită în jurul a 3 funcții principale reprezentate de extinderea instruirii și educației, un număr mai mare de exerciții desfășurate în comun de forțele aliate prin utilizarea cadrului organizațional asigurat de Forța de Răspuns NATO precum și printr-o mai bună folosire a tehnologiei în sprijinul realizării interoperabilității capabilităților tehnice.
Relevanța inițiativei este dată, în principal, de perspectiva în care Alianța își va reduce tempo-ul operațional, acest demers fiind soluția prin care se va putea menține abilitatea forțelor de a opera împreună în cadrul operațiilor viitoare. Una dintre cele mai importante și fundamentale cerințe pentru implementarea conceptului este abilitatea de a comunica. Pentru realizarea acestui concept este necesar ca fiecare indivizid din cadrul alianței să poată comunica în aceeași limbă folosind aceleași tehnologii. La un nivel mai înalt se presupune folosirea acelorași abordări conceptuale, doctrine, concepte și proceduri comune și folosirea echipamentelor și sistemelor capabile să funcționeze la distanțe mari și în condiții neprielnice de timp și anotimp, de teren etc. O altă cerință pentru ca forțele să poată opera împreună o reprezintă instruirea în comun. Aceasta implică desfășurarea de exerciții și instruire întrunite și multinaționale, de o complexitate mare, care să pună la încercare aspecte procedurale, logistice, umane și de echipamente. În mod firesc această cerință va duce la o a altă (a treia) cerință importantă, respectiv nevoia de validare a eforturilor și certificare a rezultatelor obținute. Operațiile și misiunile curente ale Alianței subliniază determinarea acesteia și materializează eforturile subscrise obiectivului privind participarea la managementul crizelor. Efortul principal în această direcție este reprezentat de finalizarea misiunii ISAF din Afganistan și pregătirea contribuției NATO la reconstrucția țării după acest moment.
În anul 2010 s-a stabilit, la nivelul Alianței, strategia de retragere din Afganistan, strategie care vizează transferul progresiv al responsabilității operațiilor specifice luptei armate către armata afgană până în 2014.
Până la finalul anului 2014, atunci când s-a intrat într-o nouă fază a tranziției, au mai exista situații în care au fost implicate forțele NATO, dar tendința a fost de creștere a ponderii activităților de sprijin în defavoarea celor de luptă. La sfârșitul anului 2014, conform planificării agreate, forțele afgane au fost deplin responsabile pentru securitate. La Conferința Internațională privind Afganistanul care a avut loc în decembrie 2011 la Bonn, comunitatea internațională s-a angajat să sprijine Afganistanul dincolo de anul 2014, iar NATO să participe alături de alți actori în construirea unor forțe afgane suficiente și eficiente capabile să furnizeze securitate pentru propria lor țară.
Noul Concept Strategic oferă țărilor partenere organizației mai multe oportunități pentru cooperare și dialog, un important rol fiind acordat pentru intensificarea cooperării cu Rusia. Acest aspect reflectă conștientizarea faptului că partenerii sunt esențiali pentru abordarea provocărilor globale de securitate cu care se confruntă în prezent NATO, precum și existența unui consens larg în cadrul Alianței că, atât parteneriatele care existentă, cât și cele viitoare trebuie să devină eficiente. Această politică nouă a fost concepută, atât pentru a facilita intensificarea dialogului între partenerii actuali și în cadrele de parteneriat existente, cât și pentru a crea oportunități de cooperare, care ar fi fost anterior disponibile doar într-una din structurile de parteneriat NATO consacrate.
În acest sens, în aprilie 2011, la Berlin, miniștrii de externe ai NATO s-au întâlnit și au adoptat o politică de parteneriat menită să faciliteze acorduri de parteneriat eficiente și mai flexibile cu parteneri din ce în ce mai numeroși și mai diferiți. Totodată, mișcările arabe din primăvara anului 2011 au subliniat una dintre principalele provocări pentru promovarea politicii de cooperare. NATO a fost obligată să angajeze discuții cu unele „state nedemocratice” dar relevante pentru soluționarea crizelor, state ale căror practici politice interne sunt diferite de valorile liberale democratice pe care NATO s-a angajat să le apere și care rămân la baza identității sale – libertatea individuală, democrația, drepturile omului și statul de drept. Acest fapt va impune analiza viitoare a mijloacelor de rezolvare a acestei dileme.
Alianța a fost proiectată ca organizație politico-militară cu rolul de a apăra democrațiile fragile din Europa din epoca post război mondial împotriva agresiunii comuniste reprezentată de capabilitățile militare în dezvoltare ale fostei Uniuni Sovietice. După prăbușirea comunismului, apărarea teritoriului a devenit mult mai puțin importantă decât proiectarea stabilității și susținerea intereselor de securitate ale aliaților în alte zone ale lumii. Acționând preventiv, Alianța nu a așteptat ca amenințările la adresa securității sale să se manifeste în propriul teritoriu, ci a preferat să se confrunte cu acestea la distanțe strategice, prin stabilizarea unor state și societăți îndepărtate, care în marea lor majoritate nu vor face niciodată parte din Alianță.
NATO a evoluat dintr-o organizație pentru apărare într-o organizație de securitate – de la o singură misiune (de apărare) oferă acum membrilor și partenerilor săi o gamă de servicii de securitate, de la protecție imediată până la cooperare pe termen lung. „În aceste vremuri incerte, o Alianță puternică reprezintă o sursă de încredere. Organizația este un contribuitor esențial la menținerea securității și stabilității internaționale. Aceasta înseamnă că ea poate face față provocărilor actuale de pe o poziție de forță”.
NATO colaborează în mod activ cu alți actori și organizații internaționale în probleme legate de apărare și de securitate și încearcă să dezvolte această cooperare.
Complexitatea operațiilor actuale de stabilitate și în sprijinul păcii, precum și natura provocărilor de securitate ale secolului XXI necesită o abordare cuprinzătoare, care să combine în mod eficient instrumentele politice, civile și militare. Asigurarea securității implică însă mult mai mult decât asigurarea apărării – în loc de o strategie și un set unic de răspunsuri militare, acum sunt mult mai multe opțiuni posibile și este necesară o gamă variată de capabilități militare și civile care trebuie dezvoltate și menținute.
Pentru a reuși, Alianța va trebui să demonstreze capacitatea reală de a contracara noile provocări de securitate, să armonizeze pozițiile aliate privind crizele potențiale sau reale regionale și să stabilească cât mai multe parteneriate în Africa de Nord, Orientul Mijlociu, și regiunea Asia-Pacific pentru a crea o comunitate de securitate structurată prin consultări, pregătire și interoperabilitate.
1.2. Uniunea Europeană, trecut și prezent.
După sfârșitul Războiului Rece, procesul de transformare, în domeniile securității și apărării a Uniunii Europene a cunoscut o dezvoltare graduală. Uniunea Europei Occidentale (UEO) a luat ființă în 1948 prin Tratatul de la Bruxelles și este o organizație creată în scopul cooperării pe probleme de apărare și securitate. UEO este formată din 28 de țări, cu patru statute diferite: de membru, de membru asociat, de observator sau de partener asociat. Toate țările UE au statut de membru, cu excepția Austriei, Danemarcei, Finlandei, Irlandei și Suediei – care au statut de observator. Tratatul de la Amsterdam a transformat UEO în „ parte integrantă a dezvoltării Uniunii”, delegându-i capabilitatea operațională în domeniul apărării. UEO a avut, în misiunile Petersberg, un rol major, prin organizarea detașamentului de poliție din Mostar sau prin cooperarea cu poliția din Albania. La momentul actual, se pare însă că UEO a abandonat acest rol, în favoarea dezvoltării structurilor și capacităților proprii ale UE în domeniul politicii comune de securitate și apărare (PCSA). Organismele aflate sub coordonarea UEO – Institutul pentru Studii de Apărare (Security Studies Institute) și Centrul Satelit (Satellite Centre) au fost transferate Uniunii Europene la 1 ianuarie 2002. De asemenea, Tratatul de la Nisa a eliminat un număr de prevederi ale Tratatului UE cu privire la relațiile dintre UEO și Uniune. Principalul doemniu în care responsibilitatea a rămas UEO este apărarea colectivă (Articolul 5), al cărui transfer către Uniune a fost amânat. In anul 1957, prin Tratatul de la Roma, s-a înființat Comunitatea Economica Europeana (CEE) avind ca membri fondatori: Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda.
Extinderea integrării europene constă în aderarea de noi membri la CEE, procesul de integrare s-a desfasurat în valuri succesive de aderare: 1973 – Danemarca, Irlanda, Marea Britanie, 1981 – Grecia, 1986 – Portugalia, Spania, 1995 – Austria, Finlanda, Suedia și 2004 – Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, 2007 – România, Bulgaria.
Tratatul CEE a fost amendat de câteva ori si suplimentat prin Tratatul Uniunii Europene, pâna la consolidarea sa finală într-o Constitutie (aflată încă în stadiul de proiect, finalizat în iulie 2003 si urmând a fi rediscutat în octombrie 2003). Tratatele Uniunii Europene prin care a fost amendat Tratatul UE:
1986 (ratificat în 1987) Actul Unic European;
1992 (ratificat în 1993) Tratatul de la Maastricht;
1997 (ratificat în 1999) Tratatul de la Amsterdam;
2001 (ratificat în 2003) Tratatul de la Nisa.
Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, a reprezentat un proces de reconstrucție a Comunității Europene în direcția unei uniuni politice economice și monetare. Uniunea Europeana (UE) înseamnă menținerea și extinderea acquis-ului Comunității Europene și noi forme de cooperare în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comuna (PESC) și al Justitiei și Afacerilor Interne. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, U.E. devine o construcție cu trei piloni, care va fi menținută și dezvoltată continuu.
Tratatul de la Maastricht modifică Tratatul de la Roma al CEE și creează Comunitatea Europeană, subliniind astfel caracterul său extins, ce depășește marginile integrării economice. Aceste modificări sunt reprezentate de:
– continuarea extinderii rolului PE, în special cu referire la aprobarea nominalizărilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei (asupra anumitor subiecte, PE își împarte prerogativele cu Consiliul);
– continuarea extinderii gamei politicilor comune (educația și formarea profesională, rețelele trans-europene, politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecția consumatorului) și întărirea altor politici comune deja existente (politica socială, coeziunea economică și socială, cercetarea și dezvoltarea tehnologică, politica de mediu);
– crearea cetățeniei europene: toți cetățenii statelor membre pot circula și se pot stabili în alte state membre; dreptul de a alege și de a participa în alegerile municipale și pentru PE în SM de rezidență, indiferent de naționalitate; protecție diplomatică și consulară din partea ambasadei unui alt SM pe teritoriul unui stat terț și în care SM național nu este reprezentat; dreptul de a trimite petiții PE și de a se adresa Mediatorului European (Ombudsmanului european);
– instituirea uniunii economice și monetare: convergența politicilor economice și monetare a SM, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) și la înființarea Băncii Centrale Europene (BCE).
Cooperarea politică dintre statele membre UE este ridicată la statutul de politică comună extinsă la toate sectoarele politicii externe și de securitate și se pun bazele unei cooperări sistematice între statele membre UE. Această cooperare este caracterizată de derularea unor acțiuni comune și care limitează SM în politica lor externă.
Tratatul de la Maastricht stabileste o forma sistematică de cooperare între SM, în domeniul justiției și afacerilor interne – cooperare care, până la acest moment, se desfașura pe baza de acorduri internaționale ocazionale ( un astfel de exemplu îl constituie Acordul Schengen, semnat în 1995 de numai 5 SM). Procesul de decizie este similar celui din domeniul PCSE (bazat pe regula unanimității). Aspectele acoperite de această politică și reglementate prin Tratatul de la Maastricht sunt: oferirea de azil politic, emigrația, lupta împotriva fraudei și dependenței de droguri, cooperarea judiciară în chestiuni civile și penale, cooperarea vamală și a poliției pentru prevenirea terorismului, alte tipuri de delicte internaționale.
Politica Externă și de Securitate Comună a fost reafirmată și reconfirmată prin prevederile Tratatului de la Amsterdam (1999), fiind introdusă ca rezultat al necesității de a echipa mai bine Uniunea Europeană pentru a face față multiplelor provocari care apar la nivel mondial, prin asigurarea unor noi mijloace de acțiune în planul relațiilor externe, altele decât cele tradiționale (cooperare și dezvoltare economică și politici comerciale).
Consiliul European, organismul care definește liniile principale de acțiune în cadrul PESC, are dreptul să definească, prin consens, strategiile comune în acele zone în care statele membre au interese importante în comun. Cinci obiective fundamentale stau în spatele Politicii Externe și de Securitate Comune: apărarea intereselor fundamentale și a independenței Uniunii; întărirea securității Uniunii; menținerea păcii și întărirea securității internaționale; promovarea cooperării internaționale; consolidarea democrației, a statului de drept și respectarea drepturilor omului.
Misiunile tip Petersberg (misiuni umanitare, de salvare și de mentinere a păcii) au fost încorporate în Tratatul de la Amsterdam. Acesta a constituit un pas crucial într-o vreme în care resurgența conflictelor locale amenință securitatea europeană.
Într-un anume fel, ideea de apărare europeană nu este nouă . Inițiat în urma summit-ului franco-britanic de la Saint Malo (1998), procesul de dezvoltare a dimensiunii de securitate și apărare a Uniunii Europene a cunoscut, în ultimii 5 ani, o evoluție spectaculoasă, fiind, în prezent, una dintre cele mai dinamice zone ale proiectului European.
În iunie 1999, summit-ul Consiliului European de la Köln a pus bazele instituționale ale Politicii Europene de Securitate și Apărare, prin adoptarea cadrului strategic prin care Uniunea Europeană urma să-și dezvolte propria componentă de securitate și apărare.
În prezent, Uniunea Europeană este pe deplin angajată în dezvoltarea unui profil global în arhitectura de securitate internațională, beneficiind de o viziune strategică, integrată în cadrul propriei Strategii de Securitate, cât și de instrumentele necesare asumării unui rol operațional în domeniul managementului crizelor.
Prin adoptarea, în 1997, a noului Tratat al Uniunii Europene (Tratatul de la Amsterdam), dimensiunea Politicii Externe și de Securitate Comună a cunoscut noi dezvoltări. Tratatul de la Amsterdam includea statutul U.E. de beneficiar al capabilităților U.E.O (față de prevederile anterioare vizând recursul U.E. la mijloacele și capacitățile U.E.O). În consecință, U.E. a preluat Misiunile de tip Petersberg care au fost incluse în cadrul Tratatului, contribuind astfel la extinderea dimensiunii de securitate și apărare la nivelul Uniunii.
Acest demers a reușit să capteze sprijinul statelor membre U.E. în sensul creării unei dimensiuni consolidate de securitate și apărare la nivelul Uniunii. În acest sens Consiliul European din iunie 1999, defășurat la Cologne (Köln), a adoptat platforma politică de acțiune pentru ca Uniunea Europeană să dețină capacitatea de a derula acțiuni autonome, susținute de forțe militare credibile, instrumente de decizie corespunzătoare și disponibilitatea de a le folosi pentru a răspunde la crize internaționale, fără a aduce vreun prejudiciu N.A.T.O..
Pentru realizarea acestui obiectiv au fost adoptate o serie de măsuri organizatorice vizând adaptarea instituțională a U.E. precum crearea structurilor responsabile pentru gestionarea problematicii de securitate și apărare la nivelul U.E. – Comitetul Politic și de Securitate – PSC, Comitetul Militar (EUMC) și Statul Major Militar (EUMS); regularizarea sistemului de consultare la nivelul U.E. prin derularea periodică a reuniunilor Consiliului de Afaceri Generale.
Sub aceste auspicii, Președinția finlandeză a Consiliului U.E. (iulie-decembrie 1999) și-a asumat responsabilitatea pentru dezvoltarea structurată a PESA- Politica Europeană de Securitate și Apărare. În acest sens, Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) a adoptat obiectivul global PESA – Helsinki Headline Goal (HG 2003) care viza punerea la dispoziția U.E. a unui pachet de forțe și capabilități care să permită derularea de către Uniune a misiunilor de tip Petersberg.
Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000) a adoptat noi măsuri în planul dezvoltării instituționale a PESA prin integrarea in corpore a structurilor și funcțiilor U.E.O în cadrul Uniunii Europene (U.E.). De asemenea, au fost stabilite principiile ce vor sta la baza instituționalizării mecanismelor de cooperare în domeniul securității și apărării cu statele terțe dar și cu alte organisme internaționale precum N.A.T.O. și ONU.
Obiectivul Global 2010, aprobat la Consiliul European din iunie 2004, urmărea remedierea deficiențelor în domeniul capabilităților militare, precum capacitatea de dislocare, mobilitatea, susținerea în teatru, eficacitatea, C4ISR (comandă, control, comunicații, computere, informații, supraveghere și recunoaștere).
Proiectele majore inițiate și dezvoltate în direcția atingerii acestor obiective au fost : grupurile de luptă, abordarea globală a dislocării forțelor, noul catalog al cerințelor 2005, dimensiunea maritimă a Obiectivului Global 2010, Agenția Europeană de Apărare, precum și viziunea pe termen lung în domeniul dezvoltării capabilităților de apărare ale Uniunii.
Una din principalele deficiențe înregistrate în cadrul procesului de îndeplinire a Obiectivului Global a fost lipsa forțelor mobile și înalt specializate, cu grad ridicat de mobilizare și capabile să desfășoare acțiune în condiții dificile. În acest sens, în februarie 2004, Franța, Germania și Marea Britanie au prezentat inițiativa privind crearea Grupurilor de Luptă.
Tipologia de constituire a unui Grup de Luptă are la bază forțe de dimensiuni reduse, dar credibile din punct de vedere al eficienței militare. Este rapid dislocabil, capabil de acțiuni independente sau ca forță de prim impact în faza inițială a unei operații militare extinse. Are dimensiunea unui batalion, consolidat cu elemente de sprijin de luptă și unități logistice, precum și capacitățile necesare de transport aerian și naval. Are la bază principiul multinaționalității. Poate fi constituit atât pe principiul „națiune cadru”, cât și ca o coaliție multinațională de state membre, dar cu respectarea condițiilor de interoperabilitate și eficiență militară. De asemenea, pot participa state în curs de aderare, candidate sau state terțe. Un Grup de Luptă trebuie să fie asociat, în prealabil, cu un comandament al forței. Trebuie să fie capabil să se autosusțină în teatru pentru 30 de zile, cu extensie până la 120 de zile.
Din perspectiva procesului decizional, nivelul de ambiție al U.E. vizează adoptarea deciziei privind lansarea unei operații în termen de 5 zile, forța urmând să fie dislocată în teatrul de operații în maxim 10 zile de la aprobarea de către Consiliu a conceptului misiunii.
Una din noutățile aduse de proiectul Constituției Europene este extinderea misiunilor Petersberg, care vor include:
– operații comune de dezarmare;
– misiuni de salvare și umanitare;
– servicii de asistență și consultanță militare;
– misiuni de prevenire a conflictelor și de menținere a păcii;
– misiuni ale forțelor combatante de management al crizelor, incluzând impunerea păcii și stabilizarea post-conflict.
Un alt aspect de noutate îl reprezintă faptul că prin Constituția Europeană se prevede explicit posibilitatea participării Uniunii Europene la misiuni civile sau militare de menținere a păcii, prevenire a conflictelor și întărire a securității internaționale în afara granițelor Uniunii Europene, abordare care, la rândul său, este pe deplin consonantă cu conceptul strategic și inițiativa U.E. privitoare la „Europa extinsă-noua vecinătate” (Wider Europe-New Neighbourhood).
Instituții și organisme ale UE: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Conturi, Curtea de Justiție a Uniunii Europene , Comitetul economic si social european, Comitetul regiunilor, Banca centrală europeană, Banca europeana de investitii, Fondul european de investitii, Ombudsmanul european, Controlul european pentru protecția datelor, Organisme interinstituționale.
UE beneficiază de un cadru instituțional unic în lume, în care:
– prioritățile generale sunt stabilite de Consiliul European, care reunește liderii naționali și europeni;
– deputații europeni, aleși prin vot direct, reprezintă interesele cetățenilor în cadrul Parlamentului European;
– interesele Uniunii în ansamblu sunt promovate de Comisia Europeană, ai cărei membri sunt desemnați de guvernele naționale, guvernele promovează interesele statelor membre, în cadrul Consiliului Uniunii Europene.
Consiliul Uniunii Europene, cunoscut și sub denumirea informală de Consiliul UE, reprezintă forul în care se reunesc miniștrii din statele membre pentru a adopta acte legislative și pentru a coordona politicile europene. Acesta are următoarele roluri: adoptă legislația europeană, coordonează politicile economice generale ale statelor membre, semnează acorduri între UE și alte țări, aprobă bugetul anual al UE, elaborează politica externă și de apărare a UE, coordonează cooperarea dintre instanțele judecătorești și forțele de poliție din țările membre.
1.3. Aspecte definitorii ale Angajamentului privind capabilitățile comune pentru N.A.T.O. și U.E.
Summit-ul de la Praga, care s-a desfășurat în perioada 21-22 noiembrie 2002, a reprezentat un moment definitoriu pentru N.A.T.O. și pentru Europa. Deciziile adoptate la Praga de către liderii Alianței au pus capăt definitiv diviziunilor care au marcat Europa în secolul XX și au generat un proces de modernizare menit să confere Organizației Atlanticului de Nord capacitatea de a gestiona provocările la adresa securității în secolul XXI. În cadrul acestui proces, liderii N.A.T.O. și-au manifestat angajamentul de a menține Alianța ca instituție centrală pentru apărarea colectivă, consultări pe probleme de securitate și acțiuni militare multinaționale.
Extinderea Alianței consolidează N.A.T.O. în mai multe privințe, conferindu-i o capacitate mărită de a gestiona atât misiunile sale tradiționale, cât și cele noi în domeniul securității. Din punct de vedere politic, noii membri constată un rol extins al N.A.T.O. în proiectarea și managementul securității Alianței în afara zonei tradiționale de responsabilitate pe o arie mai largă în spațiul euroatlantic dar și în afara acestuia.
La Praga, Alianța a adoptat o serie de măsuri menite să contribuie la echiparea N.A.T.O. pentru întregul spectru de misiuni militare moderne, având în vedere că forțele tradiționale, cu mobilitate redusă, adaptate Războiului Rece, nu mai sunt relevante. Aceasta înseamnă că N.A.T.O. trebuie să-și creeze forțe capabile să se deplaseze rapid și pe distanțe mai mari, să aplice mai eficient forța militară și să fie capabile să se autosusțină. În acest scop, liderii N.A.T.O. au adoptat o abordare bazată pe trei piloni pentru îmbunătățirea capacităților de apărare ale Alianței: o nouă inițiativă a capacităților. Angajamentele de la Praga privind capacitățile, crearea unei forțe de răspuns N.A.T.O. și eficientizarea structurii militare de comandă.
Pilonul unu – Angajamentele de la Praga privind capacitățile
Prin noua inițiativă a capacităților, aliații, în mod individual, s-au angajat ferm, din punct de vedere politic, să consolideze capacitățile în mai mult de 400 de domenii specifice. Acestea acoperă următoarele opt domenii:
• apărare în domeniile nuclear, radiologic, biologic și chimic;
• informații;
• supraveghere și identificare a țintelor;
• supraveghere aer-sol;
• comandă, control și comunicații;
• creșterea eficacității acțiunilor de luptă, inclusiv muniție ghidată de înaltă precizie și capacități de suprimare a apărării antiaeriene a inamicului, capacități de transport strategic aerian și naval;
• realimentare cu combustibil în aer;
• unități dislocabile de sprijin de luptă și sprijin logistic.
Pilonul doi – Forța de Răspuns N.A.T.O. (N.A.T.O. Response Force – NRF)
Conceptul de NRF a apărut ca urmare a necesității asigurării unei forțe cu tehnologie avansată, flexibilă, mobilă, interoperabilă și sustenabilă, incluzând componente terestre, navale și aeriene, pregătită să se deplaseze rapid oriunde ar fi necesar.
Pilonul trei – Noua Structură Militară de Comandă
Pe baza principiilor reafirmate la Praga, noua structură de comandă va fi mai suplă, mai eficace, mai practică și mai mobilă.
CAPITOLUL 2
POLITICA EUROPEANĂ DE SECURITATE ȘI APĂRARE
Mediul internațional de securitate din prezent este caracterizat de acțiuni teroriste, prăbușirea sistemului de guvernare al unor state, proliferarea armelor de distrugere în masă, acțiuni ale unor entități transnaționale, operațiuni de menținere a păcii și acțiuni de creștere a securității informațiilor.
Caracteristica principală a Uniunii, în cazul apariției unor crize, este reprezentată de capacitatea sa de a mobiliza un spectru larg de mijloace civile și militare, capacitate care oferă posibilitatea managementului crizelor și prevenirii conflictelor. Tocmai această capacitate permite UE să îndeplinească misiunile cuprinse în Tratatul UE:
misiuni umanitare și de salvare,
misiuni de menținere a păcii
misiuni ale forțelor armate în managementul crizelor, incluzând misiuni de stingere a conflictelor.
Aceste misiuni nu implică constituirea unei armate europene. În ceea ce privește statele membre, NATO rămâne baza pentru apărarea colectivă a membrilor săi și va continua să joace un rol important în managementul crizelor.
Dezvoltarea Politicii europene de securitate și apărare (European Security and Defence Policy – ESDP) contribuie la creșterea forței legăturii transatlantice și va conduce la un parteneriat strategic între UE și NATO în managementul crizelor, deciziile luate de cele două organizații fiind independente. În acest context, politica europeană a fost nevoită să-și modifice optica de abordare a evenimentelor și a modului de acțiune, înlocuind: acțiunile de descurajare cu răspunsul activ efectiv, abordarea problemelor bazate pe existența unui mediu imprevizibil evolutiv cu cea a existenței unui mediu cu evoluție previzibilă, politica bazată pe amenințări cu politi ca bazată pe necesitatea existenței unor capabilități pentru eliminarea amenințărilor, cheltuielile mari pentru apărare cu diminuări ale resurselor utilizate, tradiționalele acțiuni de menținere a păcii cu operațiuni de prevenire a conflictelor, stabilizare și reconstrucție, amenințările convenționale cu amenințări asimetrice, locul societății industriale fiind luat de era informației.
Întâlnirile la nivel ministerial cu țările membre NATO, care nu fac parte din UE și cu alte state candidate la statutul de membru UE, au făcut posibilă adăugarea contribuției acestora la operațiile conduse de UE.
Având în vedere obiectivele UE, misiunile posibile agreate și efectele așteptate în urma acestor misiuni, riscurile operaționale sunt urmărite, și pe cât posibil reduse, prin intermediul forțelor și capabilităților militare luate în calcul. Spre deosebire de acestea, riscurile viitoare posibile sunt urmărite și reduse prin luarea în considerație a metodelor și tehnologiilor nou apărute, a cerințelor care vizează capabilități viitoare și a unor zone potențiale pentru care nu există capabilități în prezent, rezultând în acest mod ti puri de misiuni viitoare, oportunități potențiale și efecte care se doresc a fi obținute în urma acestor misiuni.
Toate acestea sunt implementate prin intermediul Planului european de dezvoltare a capabilităților. Nevoile de capabilități militare sunt analizate de echipe integrate de dezvoltare, compuse din reprezentanți din mediul cercetării și tehnologiei, academic, cel al industriei, armamentelor și din alte structuri din cadrul UE.
U.E. desfășoară activități pentru menținerea unui cadru de cooperare permanent cu NATO. Prin intermediul acestuia, UE poate avea acces la capabilitățile NATO, consultarea și cooperarea dintre cele două organizații realizându-se în domeniul securității, apărării și managementului crizelor, în scopul unei acțiuni militare corespunzătoare în cadrul unor crize, respectându-se autonomia în luarea deciziilor a celor două organisme. Dezvoltarea din domeniul tehnologiilor, social și politic, a creat un mediu de securitate aflat într-o continuă schimbare, în care riscurile și vulnerabilitățile sunt mult mai diverse și mai puțin vizibile. La nivel european există potențial în domeniul cercetării, dezvoltării și producerii unei game largi de tehnologii pentru securitate. În fața diversității noilor amenințări, Europa trebuie să depășească deficiențele funcționale și structurale existente prin reducerea fragmentării și duplicării eforturilor, creșterea cooperării și realizarea standardizării și interoperabilității. Un program coerent de cercetare în domeniul securității la nivelul UE poate adăuga o valoare substanțială la utilizarea optimă a celor mai bune competențe ale industriei. Cercetarea trebuie axată pe dezvoltarea unor sisteme interoperabile, produse și servicii care pot fi utilizate pentru protecția cetățenilor Europei, teritoriului, infrastructurii esențiale și pentru activitățile de menținere a păcii.
Din perspectiva NATO, mediul de securitate s-a schimbat, ca urmare a escaladării amenințărilor de tip asimetric asociate cu terorismul și, de asemenea, ca urmare a necesității de a introduce stabilitate în regiuni strategice în care există conflicte. Acest mediu de securitate care se conturează impune activități inovatoare în domeniul cercetării și tehnologiei care să contribuie la identificarea și dezamorsarea stărilor potențiale de conflict și care să anticipeze și să combată atacurile de tip asimetric.
Prin adoptarea Tratatului de la Maastricht/ Olanda (7 februarie 1992) și crearea Uniunii Europene, dimensiunea de securitate și apărare europeană a căpătat trăsături mult mai pronunțate. Transformările instituționale pe care CCE (Comunității Economice Europene) le-a înregistrat prin intermediul noului tratat au permis asumarea de către UE a Politicii Externe și de Securitate Comună – PESC (pilonul II) care includea și “un potențial cadru al unei politici comune de apărare” care ar fi putut “conduce, în timp, la apărare comună”. Pentru prima oară de la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, dimensiunea europeană de securitate și apărare beneficia de un cadru juridic care să-i permită dezvoltarea instituțională. Sub aceste auspicii, UEO devenea parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene fiind, practic, “principalul instrument de aplicare a deciziilor și acțiunilor cu implicații în domeniul apărării.
Curând după adoptarea Tratatului de la Maastricht, miniștrii de externe și ai apărării UEO se întruneau în Germania, la Bonn (iunie 1992), în vederea analizării modului în care organizația va răspunde prevederilor tratatului. Prin Declarația adoptată cu acest prilej se stabilea ca gama misiunilor pe care UEO le va îndeplini va cuprinde: misiuni umanitare și de salvare, de menținere a păcii și misiuni ale forțelor combatante pe timpul derulării unor operații de management al crizelor (cunoscute ulterior sub numele de „Misiuni de tip Petersberg”). În urma acestei decizii, UEO a fost angrenată în perioada următoare într-o serie de misiuni precum: misiunea de monitorizare a embargoului impus Iugoslaviei (1993 – M. Adriatică și pe Dunăre), sprijin acordat Misiunii UE de Administrare din Mostar – 1995; contribuția la misiunea de instruire a polițiștilor albanezi MAPE – 1999-2001; misiunea de asistență în domeniul deminării, Croația – 1999-2001.
Prin adoptarea, în 2 octombrie 1997, a noului Tratat al Uniunii Europene (Tratatul de la Amsterdam/Olanda), dimensiunea Politicii Externe și de Securitate Comună a cunoscut noi dezvoltări. Din această perspectivă, a fost creat postul de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună, iar Consiliul European a dobândit competențe sporite în definirea orientărilor strategice în domeniul securității și apărării. În același timp, Tratatul de Amsterdam includea statutul UE de beneficiar al capacităților UEO (față de prevederile anterioare vizând recursul UE la mijloacele și capacitățile UEO). În consecință, UE a preluat Misiunile de tip Petersberg care au fost incluse în cadrul Tratatului, contribuind astfel la extinderea dimensiunii de securitate și apărare la nivelul Uniunii.
2.1. Obiectiv Global al UE – Headline Goal 2010
Problema capabilităților militare s-a aflat în centrul dezvoltării Politicii Europene de Securitate și Apărare din primele faze ale lansării acesteia, după Summitul franco-britanic din 3-4 decembrie 1998. Perioada ulterioară a fost marcată de eforturi în direcția dotării Uniunii cu capabilitățile militare și civile necesare astfel încât să poată răspunde în mod rapid și eficient riscurilor și amenințărilor la adresa securității Europei.
Prima etapă în abordarea problematicii dezvoltării capabilităților de apărare a vizat remedierea deficiențelor cantitative. „Obiectivul Global” de la Helsinki (Helsinki Headline Goal – HHG) a definit, în acest sens, nevoile europene în domeniu, fixând și termenele până la care obiectivele identificate să fie atinse. Statele membre s-au angajat pentru crearea, până în 2003, a unei Forțe de Reacție Rapidă a UE (nivel corp de armată – 50-60.000 de oameni, dispunând de capacitățile necesare în domeniul C2, logistică, sprijin de luptă, elemente navale și aeriene), capabilă să fie dislocată în termen de 60 de zile, putând a fi menținută în teatru pentru cel puțin 1 an.
În noiembrie 2000, Consiliul UE organiza prima Conferință de Angajament pentru îndeplinirea Helsinki Headline Goal, în urma căreia a fost elaborat primul Catalog de Forțe al UE cuprinzând ofertele puse la dispoziție de statele membre. În urma analizei angajamentelor membrilor UE efectuate de Statul Major Militar a rezultat faptul că, în termeni cantitativi, necesarul de forțe a fost acoperit existând, însă, deficiențe în diferite domenii precum: transportul strategic aerian, C3I, informații, etc.
Pentru remedierea acestor aspecte, în noiembrie 2001 a fost lansată o nouă inițiativă – Planul European de Acțiune în Domeniul Capacităților (ECAP). Filozofia de lucru a Procesului ECAP se baza pe asumarea de responsabilități sporite de către statele membre, prin coordonarea activității unor mini-structuri de analiză (grupuri de proiect – PG) al căror obiectiv era să ofere soluții pentru eliminarea deficiențelor constatate. După evaluarea ECAP, în mai 2003 s-a desfășurat o nouă Conferință de Angajament unde statelor membre li s-a solicitat structurarea angajamentelor proprii în sensul derulării de programe specifice, focalizate asupra zonelor identificate ca fiind deficitare.
Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000) a adoptat noi măsuri în planul dezvoltării instituționale a PESA prin integrarea in corpore a structurilor și funcțiilor UEO în cadrul Uniunii Europene. De asemenea, au fost stabilite principiile ce vor sta la baza instituționalizării mecanismelor de cooperare în domeniul securității și apărării cu statele terțe dar și cu alte organisme internaționale precum NATO și ONU.
2.2. Acordurile NATO-UE. Acordurile „Berlin +”
În aceeași idee a cooperării dintre N.A.T.O. și U.E., Consiliul European de la Feira, din iunie 2000 a luat decizia instituirii a patru grupuri ad hoc de lucru N.A.T.O.-U.E., unul dintre ele vizând în mod expres aranjamentele ce urmau să îngăduie accesul U.E. la bunurile și capacitățile N.A.T.O., în conformitate cu decizia summit-ului N.A.T.O. de la Washington.
Între timp, reuniunea Consiliului Ministerial al U.E.O de la Marsilia a decis, la 13 noiembrie 2000, ca Uniunea Europei Occidentale să-și înceteze activitatea ca actor al gestionării crizelor, continuând să fie doar depozitara garanției articolului V din Tratatul de la Bruxelles modificat.
În conformitate cu deciziile summit-ului U.E.O de la Marsilia, începând cu 1 iulie 2001, Uniunea Europeană a preluat funcțiile active ale U.E.O la acea dată: funcționarea Centrului Satelitar de la Torrejon (Spania) și a Institutului pentru Studii de Securitate de la Paris, activitatea de formare și consiliere în materie de poliție în Albania, activitățile de dialog politic cu Rusia și Ucraina, Forumul transatlantic, etc. U.E.O a rămas însă, în continuare, un forum de dezbatere asupra securității și apărării, menținând funcționale în acest scop o serie de structuri precum Adunarea Parlamentară a U.E.O și Grupul Vest-European de Armamente – cel din urmă menit adâncirii cooperării în sfera industriei de apărare și conturării unei incipiente piețe integrate a apărării.
Consiliul European de la Nisa, din 7-8 decembrie 2000, a decis adoptarea măsurilor necesare pentru ca statele europene membre N.A.T.O. dar nemembre U.E. și alte state candidate la U.E. să poată contribui la gestionarea militară a crizelor de către U.E.. La rândul său, Consiliul European de la Göteborg din 15-16 iunie 2001 a instituit aranjamente permanente de consultare și cooperare între U.E. și N.A.T.O. în domeniul prevenirii conflictelor și gestionării crizelor.
Ulterior, Consiliul European de la Copenhaga, din 12-13 decembrie 2002, a trasat un cadru comprehensiv cooperării N.A.T.O.-U.E., ce includea: accesul U.E. la bunurile și capacitățile colective ale N.A.T.O.; participarea statelor europene ale N.A.T.O. nemembre U.E. la PESA; și o înțelegere cu Turcia, care solicitase o garanție din partea U.E. că Forța de Reacție Rapidă a U.E. nu va fi folosită împotriva intereselor sale naționale, mai ales în ceea ce privește Ciprul. În această din urmă privință s-a decis ca participarea la operații conduse de U.E., în care se face apel la bunuri colective N.A.T.O., să fie rezervată doar acelor state membre ale U.E. extinse care sunt și state membre N.A.T.O. sau participă la Parteneriatul pentru Pace, fiind excluse astfel Ciprul și Malta.
În prelungirea summit-ului U.E. de la Copenhaga, Consiliul Nord-Atlantic de la Bruxelles, din 13 decembrie 2002, a luat decizia ca N.A.T.O. să sprijine operațiile conduse de U.E., asigurând accesul imediat al acesteia la capacitățile de planificare ale N.A.T.O. – aranjamente sau măsuri ce au primit denumirea convențională de „Berlin +”. Decizia N.A.T.O. a fost sprijinită și întărită, după trei zile (16 decembrie 2002), de Declarația U.E.-N.A.T.O. asupra PESA, redactată în spiritul măsurilor „Berlin +” convenite.
Nu în ultimul rând, în iunie 2003, la Atena, s-a trecut la o etapă superioară în cooperarea dintre cele două organizații, U.E. și N.A.T.O. semnând o înțelegere privitoare la securitatea informațiilor, ce o înlocuia pe cea interimară, încheiată la 26 iulie 2000.
În același timp, relația U.E.-N.A.T.O. a căpătat o identitate instituționalizată prin adoptarea, în decembrie 2002, la Copenhega, a Acordurilor N.A.T.O.-U.E. privind accesul U.E. la mijloacele și capabilitățile Alianței, altele decât cele naționale, în vederea derulării de operații sub conducerea Uniunii.
Cunoscute sub numele de ACORDURILE „Berlin +”, adoptate la 17 martie 2003, acestea prevedeau:
– acord de securitate NATO – UE (schimb de informații clasificate în virtutea regulilor de protecție internă);
– garantarea accesului UE la capacitățile de planificare NATO, în vederea derulării unei operațiuni de gestionare a crizelor;
– prezumția de disponibilitate pentru UE a capacităților și mijloacelor colective ale adjunctului Comandantului Suprem al Forțelor Aliate în Europa (SACEUR) de a comanda, în principiu, o operațiune condusă de UE – în virtutea acestor acorduri acesta este întotdeauna un european -, precum și opțiuni de comandament european ale NATO; modalități de consultare NATO – UE în contextul unei operații de gestionare a crizelor condusă de Uniune, care face apel la mijloace și capacități ale Alianței.
Consiliul European de la Sevilla (iunie 2002) a decis extinderea spectrului de misiuni Petersberg pentru a include și combaterea terorismului. În același timp, relația UE-NATO a căpătat o identitate instituționalizată prin adoptarea, în decembrie 2002, la Copenhaga, a Acordurilor NATO-UE privind accesul UE la mijloacele și capabilitățile Alianței, altele decât cele naționale, în vederea derulării de operații sub conducerea Uniunii.
Mai mult, în vederea sprijinului în ceea ce privește planificarea strategică, la Marele Cartier General al Puterilor Aliate (SHAPE) al NATO de la Mons (Belgia), a fost instalat un Stat Major Operațional al UE, iar la AFSOUTH, de la Neapole, care reprezintă Comandamentul Forței Inter-Arme a NATO pentru Operațiile din Balcani, s-a constituit un „Element de comandament al UE (EUCE)”. EUCE acționează pentru coordonarea misiunii din Bosnia și Herțegovina, acolo unde comanda UE este susținută de capabilități NATO, realizându-se astfel diviziunea sarcinilor și responsabilităților între cele două entități.
Uniunea Europeană a obținut, astfel, acces la mijloacele și capacitățile colective ale NATO pentru operațiuni conduse de europeni, în care Alianța nu este angajată în mod direct.
Conform mandatului transmis prin intermediul Strategiei de Securitate, statele membre au decis, la Consiliul European din iunie 2004, adoptarea unei noi abordări în ceea ce privește procesul de dezvoltare a capacităților europene în domeniul securității și apărării. Din această perspectivă, a fost adoptat noul Obiectiv Global al UE (Headline Goal 2010 – HLG 2010) care vizează focalizarea demersurilor UE asupra îmbunătățirii calitative a capacităților de apărare, precum și adaptarea acestora la cerințele formulate prin intermediul Strategiei de Securitate.
Headline Goal 2010 urmareste:
– creșterea interoperabilității forțelor puse la dispoziția UE, precum și consolidarea capacităților de dislocare și sprijin ale acestora;
– extinderea spectrului de misiuni pe care UE le va îndeplini, în spiritul prevederilor Strategiei de Securitate prin includerea unor tipuri noi de operații precum: dezarmare, asistență pentru state terțe în combaterea terorismului, reforma sectorului de securitate;
– dezvoltarea capacităților de reacție rapidă ale UE, atât pe palierul decizional (obiectivul fiind ca decizia privind lansarea unei operații să poată fi luată în termen de 5 zile), cât și în ceea ce privește dislocarea în teatru (maxim 10 zile de la adoptarea deciziei).
În luna noiembrie 2008, referitor la viitorul procesului de dezvoltare a capacităților militare ale UE, Grupul de lucru al Comitetului militar în acest domeniu (EUMCWG/HTF) a elaborat o listă cu factorii și termenele de implementare asociate, care pot influența decizia de lansare a acestuia. Factorii elaborați au fost grupați în trei categorii: aspecte de nivel strategic (ex. Strategia Europeană de Apărare), aspecte de cooperare (ex. interacțiunea cu EDA, procesul legat de Planul de dezvoltare a capacităților, necesitatea de abordare integrată a dezvoltării capacităților militare și civile ale UE) și aspecte tehnice (ex. Metodologia de măsurare a progresului). Pentru factorii identificați au fost elaborate explicații și recomandări, care vor converge spre luarea unei eventuale decizii de lansare a unui nou obiectiv global al UE.
2.3. Politica europeană de securitate și apărare – PESA
Atacurile teroriste din septembrie 2001, martie 2004 și iulie 2005, au contribuit la reluarea demersurilor UE în domeniul combaterii terorismului. Din această perspectivă, abordarea UE pe dimensiunea luptei împotriva terorismului s-a extins prin includerea, alături de demersurile circumscrise pilonului III, contribuției PESA, în spiritul prevederilor Strategiei de Securitate. Subsumat acestei decizii, în noiembrie 2004, Consiliul UE a adoptat Cadrul conceptual al dimensiunii PESA în cadrul luptei împotriva terorismului, care stabilește aspectele asupra cărora va trebui să se concentreze UE în viitor (interoperabilitatea capacităților civile și militare, crearea unui centru european NBC etc.). De asemenea, atacurile teroriste de la Madrid, din iunie 2004, au determinat adoptarea la nivelul UE a Clauzei de Solidaritate prin care se stabilește modul în care UE va acorda asistență statelor care se pot confrunta cu atacuri teroriste, dezastre naturale sau provocate de om. În anul 2005 a fost adoptată Strategia UE de combare a terorismului aceasta fiind bazată atât pe respectarea drepturilor omului cât și a dreptului internațional. Strategia prezintă o abordare cvadrimensională: prevenirea radicalizării și a recrutării precum și factorii care le cauzează, protejarea țintelor potențiale, urmărirea teroriștilor precum și răspunsul în urma unui atac.
Structura procesului decizional în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună și al Politicii Europene de Securitate și Apărare este preponderent de tip interguvernamental. Rolul cheie revine statelor membre ale Uniunii, ai căror reprezentanți se reunesc în formatul Consiliului European (șefii de stat și de guvern), în format ministerial (Consiliul Afaceri Generale și Relații Externe), ambasadorial (Comitetul Reprezentaților Permanenți sau Consiliul Politic și de Securitate), șefi de stat major sau reprezentanții acestora (Comitetul Militar), precum și în grupuri de lucru formate din experți naționali din partea reprezentanțelor permanente ale statelor membre pe lângă UE. Pe lângă aceste structuri, la procesul decizional participă, de la caz la caz, și Comisia Europeană, iar Parlamentul European are doar un rol consultativ.
Conform Tratatului UE, Consiliul European definește principiile și direcțiile generale de acțiune în domeniul politicii externe și de securitate, incluzând aspectele referitoare la dimensiunea de apărare, iar Consiliul UE adoptă deciziile necesare implementării acestora. Instrumentele juridice de care dispune Consiliul sunt strategiile comune, acțiunile comune și pozițiile comune. Consiliul UE recomandă șefilor de stat și de guvern strategiile comune, pe care le implementează ulterior, în special prin adoptarea de acțiuni și poziții commune.
Consiliul Uniunii Europene se întrunește în nouă formate la nivel ministerial (externe, economic și financiar, agricultură, justiție și interne etc). Problematica securității și apărării este gestionată la nivelul Consiliului pentru Afaceri Generale și Relații Externe (CAGRE), care are reuniuni lunare la nivel de miniștri de externe sau de câte ori este necesar. CAGRE se întrunește în formate separate pentru a trata afacerile generale (se discută aspecte instituționale, politici generale) și relațiile externe. De două ori pe semestru (informal la jumătatea președinției și formal la sfârșitul său), CAGRE se întrunește în format miniștri ai apărării, unde sunt abordate aspectele cu implicații militare ale PESA. La reuniunile CAGRE participă și Secretarul General / Înalt Reprezentant al Consiliului, precum și reprezentanți ai Comisiei Europene. Reuniunile sunt prezidate de ministrul de externe al statului care deține Președinția Consiliului UE. Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER) este structura care pregătește întâlnirea miniștrilor de externe și este format din reprezentanții permanenți ai statelor membre la Bruxelles. COREPER se întrunește în două formate, COREPER I, cu atribuții în domeniul politicilor comunitare (din cadrul pilonului I) și COREPER II (gestionează în special problematica relațiilor externe și politicii de securitate și apărare – pilonul II).
Procesul decizional de rutină pornește de la orientările politice majore rezultate în urma reuniunilor Consiliului European. Transformarea acestora în politici ale Uniunii și implementarea lor se face de către Consiliul UE, prin intermediul Secretariatului General și al structurilor responsabile și, de la caz la caz, al Comisiei Europene (aspectele comunitare din cadrul politicii externe și de securitate a UE). La nivelul Consiliului, rolul major revine Comitetului Politic și de Securitate (PSC).
În elaborarea documentelor privind problematica securității și apărării, PSC primește recomandări și opinii din partea Comitetului Militar (care beneficiază de expertiză din partea Statului Major Militar), a Comitetului privind Aspectele Civile în Managementul Crizelor, a Comisiei Europene (dacă este cazul), a serviciului juridic și a celorlalte structuri cu atribuții din cadrul Secretariatului General al Consiliului. Pe această bază, ambasadorii reuniți la nivelul Comitetului Politic și de Securitate, avizează documentul care va fi înaintat Comitetului Reprezentanților Permanenți pentru discutarea eventualelor probleme asupra cărora nu s-a întrunit consensul. Miniștrii de externe reuniți în cadrul Consiliului UE decid cu privire la document, pe care îl promovează în final pe agenda Consiliului European.
2.3.1. PESA – structura instituțională
Tratatul de la Amsterdam (adoptat în 1997, intrat în vigoare în 1999) îi atribuie Secretarului General al Consiliului UE și rolul de Înalt Reprezentant pentru PESC (SG/ÎR pentru PESC). În condițiile încorporării Politicii Europene de Securitate și Apărare în cadrul pilonului II al Politicii Externe și de Securitate Comună, după Summit-ul franco-britanic de la St. Malo (decembrie 1998), SG/ÎR pentru PESC a obținut responsabilități și în domeniul securității și apărării.
În exercitarea atribuțiilor sale a fost înființată o Unitate Politică de Planificare și Avertizare Timpurie (Unitatea Politică). Atribuțiile acestei structuri, conform Tratatului de la Amsterdam, includ: monitorizarea și analizarea evoluțiilor în planul PESC; evaluarea intereselor externe și de securitate ale Uniunii și identificarea domeniilor prioritare de acțiune; avertizarea timpurie privind situațiile care pot conduce la crize politice cu impact asupra PESC; redactarea, la solicitarea Consiliului, Președinției sau din proprie inițiativă, de recomandări, analize și strategii.
În urma Consiliilor Europene de la Köln (iunie 1999), Helsinki (decembrie 1999) și Nisa (decembrie 2000), liderii UE au decis constituirea unor noi structuri politice și militare permanente, cu scopul de a pune la dipoziția Consiliului UE orientările politice și direcțiile strategice necesare în materie de securitate și apărare. Comitetul Politic și de Securitate (Political and Security Committee – PSC), Comitetul Militar (European Union Military Committee – EUMC) și Statul Major Militar (European Union Military Staff – EUMS) au fost înființate în acest sens în cadrul Consiliului UE, în ianuarie 2001.
Rolul cheie în structura instituțională a PESA este deținut de Comitetul Politic și de Securitate (PSC). La nivel politico-strategic, PSC gestionează toate aspectele referitoare la PESC/PESA și are o poziție centrală în elaborarea răspunsului UE la crize. PSC este responsabil de evaluarea mediului internațional de securitate, definirea politicilor UE și de monitorizarea implementării acestora, precum și de formulare a orientărilor politice în domeniul dezvoltării capacităților militare. În situația apariției unei crize, PSC este structura Consiliului UE care examinează opțiunile viabile pentru elaborarea răspunsului Uniunii, cu respectarea cadrului instituțional unic și fără a aduce prejudicii procesului decizional specific fiecărui pilon.
Din punctul de vedere al relaționării cu ceilalți actori instituționali implicați în domeniul PESA, PSC menține o relație privilegiată cu SG/ÎR pentru PESC, care poate prezida reuniunile PSC. Președinția PSC este asigurată de statul care deține președinția rotativă a Uniunii. În relația cu Comitetul Militar, PSC elaborează liniile directoare politico-strategice și primește opinii și recomandări din punct de vedere militar. Atunci când este necesar, președintele Comitetului Militar poate lua parte la reuniunile PSC. Din ianuarie 2005, Comisia Europeană participă în mod permanent la reuniunile PSC.
În aceeași logică, PSC primește informări, opinii și recomandări din partea Comitetului privind Aspectele Civile în Managementul Crizelor (CIVCOM), căruia îi transmite orientări politice. CIVCOM reprezintă echivalentul civil al Comitetului Militar, având responsabilitatea furnizării de recomandări privind aspectele politice în managementul crizelor non-militare și prevenirii conflictelor. La reuniunile CIVCOM participă delegați ai statelor membre din cadrul reprezentanțelor permanente.
Statele membre sunt reprezentate în PSC la nivel de ambasadori, cu respectarea principiului „un stat-un reprezentant”. La reuniunile PSC participă reprezentanți ai serviciului juridic din cadrul Secretariatului General al Consiliului, reprezentanți ai Comisiei Europene. Totodată, au fost formalizate și reuniuni cu reprezentați la nivel ambasadorial ai statelor terțe (i.e. Troica PSC – Rusia), precum și reuniuni PSC-Consiliul Nord Atlantic (structura similară de la nivelul NATO). Reuniunile PSC, organizate de 2 ori pe săptămână sau de câte ori este nevoie, sunt pregătite de așa numitul grup Nicolaidis, grup de lucru al PSC, precum și de Grupul Politico-Militar (Political-Military Group – PMG), compuse din experți politico-militari din cadrul reprezentanțelor permanente ale statelor membre pe lângă Uniunea Europeană.
Comitetul Politic și de Securitate și Secretariatul General sunt asistate în activitatea lor și de alte structuri precum rețeaua corespondenților europeni (COREU) din statele membre și Comisie, care asigură schimbul operativ de informații prin rețele telex criptate, RELEX (grupul consilierilor pentru relații externe), precum și grupurile de lucru PESC, compuse din diplomați din statele membre și oficiali RELEX, structurate pe criterii funcționale și geografice.
Comitetul Militar al UE (EUMC) este cea mai înaltă autoritate militară constituită la nivelul Consiliului UE. Membrii Comitetului Militar sunt șefii de stat major din statele membre sau reprezentații acestora în Bruxelles. Președintele EUMC este un general de patru stele, numit de Consiliu UE la recomandarea Comitetului Militar reunit în format șefi de stat major, pentru un mandat de trei ani, în afară de cazul în care Consiliul UE decide altfel.
EUMC oferă consiliere militară și adresează recomandări Comitetului Politic și de Securitate în domeniul dezvoltării conceptului privind managementul crizei în aspectele militare ale acestuia, evaluări de risc ale potențialelor crize, gestionarea operațiilor militare în derulare, precum și elaborarea, evaluarea și revizuirea obiectivelor în domeniul dezvoltării capacităților militare. Totodată, oferă orientări militare generale pentru Statul Major Militar al UE. Relațiile dintre EUMC și structurile relevante ale NATO sunt definite în cadrul documentelor privind aranjamentele de cooperare permanentă între cele două organizații. Lucrările EUMC sunt pregătire de un grup de lucru (EUMC Working Group), de EUMS sau de alte structuri cu responsabilități în domeniu. În vederea gestionării problematicii dezvoltării capacităților militare de apărare, conform Obiectivului Global 2010 (Headline Goal 2010), a fost creată o structură specială în coordonarea EUMC, grupul de lucru privind Obiectivul Global (HTF), constituit din experți militari din partea statelor membre și EUMS.
Statul Major Militar al UE (EUMS) este parte a Secretariatului General al Consiliului UE și este compus din experți militari angajați ai UE, secondați de cei din statele membre. EUMS are ca obiective: avertizarea timpurie, evaluare situațională și planificarea strategică pentru întreaga gamă de misiuni militare ale UE, cu sau fără recurs la resursele și capacitățile NATO, respectiv misiuni de menținere a păcii, misiuni cu forțe combatante în managementul crizelor (incluzând misiuni de impunere a păcii), precum și misiunile definite de Strategia Europeană de Securitate (operațiuni de dezarmare, sprijinul statelor terțe în combaterea terorismului și reforma sectorului de securitate). EUMS lucrează sub coordonarea Comitetului Militar și oferă expertiză militară pentru structurile UE, în special SG/ÎR pentru PESC. În același timp, reprezintă legătura critică dintre forțele armate ale statelor membre și Consiliul UE.
Directorul general al EUMS are un mandat de 3 ani. În condițiile extinderii misiunilor conduse de UE, numărul experților EUMS a ajuns la aproximativ 200 experți. Din punctul de vedere al structurii organizatorice, EUMS cuprinde 6 componente: Concepte și Capacități, Informații, Operații, Logistică, Sisteme de Comunicații și Informatică, Celula Civil-Militară.
Celula Civil-Militară a fost constituită în cursul anului 2005, ca urmare a orientărilor șefilor de stat și de guvern adoptate cu ocazia Consiliului European din decembrie 2003. Responsabilitățile Celulei Civil-Militare vizează consolidarea capacității Uniunii de a planifica o operație de management al crizelor, susținerea comandamentului național desemnat pentru gestionarea unei operații autonome, asistarea în coordonarea operațiilor civile și generarea capacității de a conduce o operație autonomă a UE. De îndeplinirea acestor responsabilități răspunde o echipă permanentă formată din 30 de experți militari și civili. Până în prezent, aceasta a contribuit la planificarea misiunilor UE din ACEH/Indonezia, Rafah/Gaza, a misiunii EULEX Kosovo, EUMM Georgia și a altor misiuni civile și civilo-militare desfășurate de Uniune.
Începând cu ianuarie 2007, Celula Civil-Militară are capacitatea operațională de a genera un Centru Operațional, în vederea planificării și derulării unei operații autonome a Uniunii, în situația în care este necesar un răspuns de tip civil-militar comun și nu poate fi identificat nici un comandament național disponibil. În contextul activării centrului, trebuie avut în vedere că acesta trebuie dimensionat corespunzător, în timp util, prin detașarea de experți din cadrul EUMS și din partea statelor membre. Centrul Operațional a fost testat cu ocazia unui exercițiu militar care a avut loc în iunie 2007.
În baza aranjamentelor de consultare, planificare și cooperare dintre UE și NATO, decise de liderii europeni cu ocazia Consiliului European din decembrie 2003, au fost înființate structurile permanente de legătură ale UE la SHAPE și ale NATO pe lângă EUMS. Celula UE la SHAPE are rolul de a facilita pregătirea unei operații UE cu recurs la resurse și capacități NATO, în baza acordurilor „Berlin Plus”, și de a sprijini rolul DSACEUR (adjunctul Comandantului Suprem al Forțelor Aliate din Europa) în rolul său de potențial comandant operațional pentru o operație condusă de UE.
Echipa de legătură a NATO la UE a fost constituită și funcționează în cadrul EUMS.
Cadrul instituțional este completat de Grupul NATO-UE privind capacitățile și de Grupul de lucru al EUMC privind dezvoltarea capacităților militare („Headline Goal Task Force”), cel din urmă întrunindu-se și în format HTF Plus, cu participarea experților NATO.
Alături de aceste formule, există și modalități flexibile de dialog, prin invitarea în cadrul reuniunilor NAC, respectiv Consiliul European, a oficialilor UE, respectiv NATO, precum și organizarea de reuniuni de tip informal – exemplu COPS + 3 (Croația, FYROM, Turcia).
Pe lângă cele trei structuri descrise mai sus, problematica PESA este gestionată în cadrul Secretariatului General al Consiliului la nivelul Direcției Generale pentru Relații Externe (DG E). În cadrul acesteia se află Direcția Apărare (DG E VIII, responsabilă în special de operațiile de management al crizelor militare) și Direcția pentru managementul crizelor civile (DG E IX).
Centrul de Situații este structura subordonată direct SG/ÎR pentru PESC, responsabilă de asigurarea operativă de informații, analize și avertizare timpurie, pe bază de surse deschise sau clasificate, provenite din partea statelor membre sau a instituțiilor europene. Centrul monitorizează evoluțiile curente în planul securității internaționale și elaborează analize pe termen mediu pe teme de interes pentru SG/ÎR pentru PESC și diferitele structuri ale Consiliului, în special PSC. Elaborează totodată și analize în vederea sprijinirii pregătirii, lansării și derulării operațiilor de management al crizelor. În prezent, Centrul dispune de un personal de aproximativ 30 de experți din cadrul Secretariatului General, secondați de state membre UE și este condus de William Shapcott.
Direcția de Planificare și Managementul Crizelor are atribuții lărgite ale Celulei Civil-Militare.
2.4. Agenția Europeană de Apărare
Agenția Europeană de Apărare (European Defence Agency – EDA) a fost creată prin Acțiunea Comună a Consiliului UE din 12 iulie 2004, în scopul de a sprijini cele 26 de state membre participante (excepția fiind Danemarca, neangajată în dimensiunea militară a PESA) să dezvolte capabilități de apărare a statelor membre UE în domeniul managementului crizelor, intensificarea cooperării europene în domeniul armamentelor; întărirea bazei tehnologice și industriale europene pentru apărare (DTIB – Defence Technological and Industrial Basis), crearea unei piețe europene pentru echipamente de apărare competitive (EDEM- European Defence Equipment Market) și promovarea cercetării în domeniul apărării în colaborare cu activitățile de cercetare ale Comunității UE.
Consiliul de Conducere (SB-Steering Board) al Agenției Europeane de Apărare constituie forul conducator și este compus din reprezentanții statelor membre participante, care sunt autorizați să reprezinte guvernele, și un membru al Comisiei UE. Acesta se întrunește la nivel de miniștri de apărare sau de reprezentanți ai acestora și stabilește activitățile din timpul ședințelor prezidate de șeful EDA, în contextul directivelor Consiliului UE. Consiliul de Conducere este acela care aprobă programul de lucru, precum și bugetul. Agenția Europeană de Apărare va stimula inițiative sau va manageria proiecte în următoarele domenii: UAVs/ISTAR (Unmanned Air Vehicles/ Intelligence, Surveillance Target Acquisition and Reconnainssance), instruire avansată a piloților de pe aeronavele europene, Comandă, Control și Comunicații, raționalizarea bazelor de testare și evaluare a echipamentelor militare, vehicule blindate de luptă, produse COTS / MOTS (Comercial /Military Off-the-Shelf). Agenția a propus spre aprobare Consiliului de Conducere și alte domenii: baze tehnologice și industriale în sectorul naval, realimentarea în aer, protecția chimică, bacteriologică, radiologică și nucleară (CBRN) și supraveghere maritimă.
Reducerea bugetelor apărării ale agențiilor și programelor poate submina în mod periculos obiectivele pe care diferitele țări și le-au stabilit în domeniul securității. Din fericire, se pare că există o înțelegere implicită la nivelul NATO și EDA că realizarea progreselor în planul capabilităților din domeniul apărării nu poate fi considerată un joc cu sumă zero. Cele două organizații au înțeles că beneficiile lor vor fi maximizate prin colaborare.
În contextul Acordului Cadru NATO-UE, a fost agreat mecanismul Dezvoltării Coerente a Capabilităților, care urmărește întărirea cooperării între cele două organizații. De aceea, chiar și cei mai aspri critici din domeniul bugetării trebuie să recunoască faptul că cele două entități caută împreună să își eficientizeze cheltuielile.
Unul dintre scopurile fundamentale la nivelul celor două organizații este de a întări în continuare interoperabilitatea. Astfel, interesele lor coincid deseori în privința dezvoltării unor capabilități precum transportul aerian și combaterea dispozitivelor explozive improvizate (C-IED), precum și în privința capabilităților chimice, biologice, radiologice și nucleare (CBRN).
Totuși, EDA și NATO ar trebui să manifeste prudență în privința subestimării riscurilor generate de o standardizare comună sporită. Deși înzestrarea apărării asigură creșterea eficienței muncii, poate realiza o piață a apărării mai competitivă și ar putea reduce prețurile, ea se poate dovedi, de asemenea, contraproductivă pentru că, dacă este lăsat liber, acest proces ar putea conduce la oligopol sau chiar monopol în loc de competiție și, datorită scăderii competiției, la prețuri mai mari. În plus, o standardizare și o armonizare care sunt excesive pot să afecteze inovațiile și să crească probabilitatea apariției unei „verigi slabe” la nivelul întregului sistem. De aceea, identificarea unui echilibru corect este mai importantă în domeniul securității și al apărării decât în oricare alt domeniu. NATO și EDA sunt deseori complementare în dezvoltarea capabilităților lor.
Pentru a rezolva problemele în privința asigurării existenței unui număr de elicoptere pe care NATO și EDA și le pot pune la dispoziție în mod reciproc, cele două organizații își armonizează activitatea cu statele membre prin dezvoltarea de capabilități suplimentare de transport aerian pentru viitoarele misiuni.
EDA a asigurat asistență în vederea perfecționării abilităților echipajelor de elicoptere de tip Mi din Republica Cehă de a acționa într-un relief mai dificil, prin desfășurarea unor programe de pregătire tactică destinate acestor echipaje. „Exercițiul Multinațional în Teren Muntos – Gap 09” al EDA, la care au participat și experți ai Centrului Comun de Competență al Forțelor Aeriene (JAPCC/NATO), a realizat un echilibru în raport cu Inițiativa „Grupării de Elicoptere cu Destinație Specială HIP” a NATO.
2.5. Capacități militare
Problema capacităților militare s-a aflat în centrul dezvoltării Politicii Europene de Securitate și Apărare din primele faze ale lansării acesteia, după Summit-ul franco-britanic din 3-4 decembrie 1998. Perioada ulterioară a fost marcată de eforturi în direcția dotării Uniunii cu capacitățile militare și civile necesare pentru a răspunde în mod rapid și eficient riscurilor și amenințărilor la adresa securității Europei.
Prima etapă în abordarea problematicii dezvoltării capacităților de apărare a vizat remedierea deficiențelor cantitative. „Obiectivul Global” de la Helsinki (Helsinki Headline Goal – HHG sau HG 2003) a definit, în acest sens, nevoile europene în domeniu, fixând și termenele până la care obiectivele identificate să fie atinse. La Helsinki (1999), liderii europeni au agreat ca până în 2003, statele membre să fie capabile să disloce până la 50-60.000 de militari, în maximum 60 de zile, să mențină această forță în teatru pentru cel puțin 1 an, și să poată îndeplini întreaga gamă a misiunilor de tip Petersberg.
În iunie 2000, Consiliul European a aprobat un obiectiv civil care prevedea ca, până în anul 2003, statele membre, acționând voluntar, să fie capabile să mobilizeze până la 5000 de ofițeri de poliție pentru misiuni internaționale, 200 de judecători, procurori și alți experți civili. 1000 din cei 5000 de ofițeri de poliție ar trebui să fie dislocabili în maximum 30 de zile.
A doua etapă în dezvoltarea capacităților de apărare ale Uniunii a constat în trecerea de la abordarea cantitativă la cea calitativă. Nu în ultimul rând, aceasta a fost puternic influențată de apariția Strategiei de Securitate a UE care a furnizat elementele de orientare strategică pentru generarea capacităților europene în domeniul securității și apărării. În acest sens, liderii europenei au adoptat un nou Obiectiv Global cu termen 2010 (HLG 2010), privind capacitățile militare, și un Obiectivul Civil cu termen 2008 (CHG 2008), vizând capacitățile civile.
În paralel, în baza deciziei Consiliului (noiembrie 2001) a fost lansat procesul ECAP (Planul European de Acțiune în domeniul Capabiliăților) cu scopul explicit de a soluționa deficiențele în domeniul capacităților de apărare. Echipele de experți constituite în acest sens se întruneau independent, fiecare grup era coordonat de o „națiune cadru”, iar activitatea tuturor grupurilor a fost coordonată de Grupul de lucru pentru Obiectivul Global în domeniul capacităților (HTF), sprijinit de Statul Major Militar al UE. Progresele în remedierea deficiențelor erau înregistrate și raportate semestrial Consiliului UE, conform „Mecanismului privind Dezvoltarea Capacităților” (Capability Development. Mechanism – CDM), adoptat de Consiliul UE în februarie 2003.
„Mecanismul privind Dezvoltarea Capacităților” are la bază principiul autonomiei decizionale a Uniunii și al naturii voluntare a contribuțiilor statelor membre. Consiliul European definește obiectivele politice ale Uniunii în domeniul dezvoltării capacităților militare, iar miniștrii apărării joacă un rol central în procesul dezvoltării acestora. Comitetul Militar (EUMC) elaborează Catalogul de Cerințe, avizat de Comitetul Politic și de Securitate (PSC) și mai departe la nivelul Consiliului UE. Catalogul de Cerințe definește scenariile ilustrative și ipotezele de planificare strategică, care să conducă la identificarea capacităților militare necesare acțiunii UE. Statele membre angajează voluntar forțe și capacități militare pentru Catalogul de Forțe al UE. Aceste oferte sunt comparate cu solicitările din Catalogul de Cerințe și apoi este elaborat Catalogul de Progrese care prezintă o evaluare structurată a deficitelor identificate, în termeni calitativi și cantitativi. De asemenea, la finalul fiecărei președinții, se elaborează Raportul Unic privind Progresele, care prezintă progresele înregistrate în perioada de referință (6 luni). Elaborarea acestor documente urmează același parcurs: componentele militare sunt elaborate de EUMC, transmise PSC, care le înaintează mai departe, însoțite de recomandările proprii, Consiliului UE și în final șefilor de stat și de guvern, la nivelul Consiliului European. Pe această bază, sunt decise abordările pe termen scurt și lung pentru dezvoltarea capacităților militare. Mecanismul privind Dezvoltarea Capacităților prevede în același timp și modalitățile de cooperare și coordonare cu NATO, în special prin intermediul Grupului NATO-EU pentru Capacități.
Obiectivul Global 2010, aprobat la Consiliul European din iunie 2004, urmărea remedierea deficiențelor în domeniul capacităților militare, precum capacitatea de dislocare, mobilitatea, susținerea în teatru, eficacitatea, C4ISR (comandă, control, comunicații, computere, informații, supraveghere și recunoaștere).
Au fost vizate: constituirea Celulei Civil-Militară în cadrul EUMS (prevăzută pentru 2004, a fost înființată în 2005), constituirea Agenției Europene de Apărare, remedierea până în 2010 a deficiențelor în domeniul transportului strategic întrunit (aerian, naval și terestru), realizarea Centrului de Situații, realizarea capacității operaționale finale pentru grupurile tactice de luptă până în ianuarie 2007, realizarea compatibilității rețelelor și echipamentelor de comunicații, elaborarea de criterii cantitative in domeniul capacității de dislocare și instruirii multinaționale a forțelor.
Proiectele majore inițiate și dezvoltate în direcția atingerii acestor obiective au fost: grupurile tactice de luptă, abordarea globală a dislocării forțelor, noul catalog al cerințelor 2005, noul Catalog de Forțe 2007, Catalogul privind Progresele, dimensiunea maritimă și aeriană a Obiectivului Global 2010, Agenția Europeană de Apărare, precum și Viziunea pe Termen Lung în domeniul dezvoltării capacităților de apărare ale Uniunii (LTV).
2.5.1. Grupurile Tactice de Luptă (BGs)
Una din principalele deficiențe înregistrate în cadrul procesului de îndeplinire a Obiectivului Global a fost lipsa forțelor mobile și înalt specializate, cu grad ridicat de mobilizare și capabile să desfășoare acțiune în condiții dificile. În acest sens, în februarie 2004, Franța, Germania și Marea Britanie au prezentat inițiativa privind crearea Grupurilor de Luptă, transformată rapid în proiect al Uniunii Europene, în urma aprobării la nivelul miniștrilor apărării întruniți la Bruxelles în 6 aprilie 2004. În conturarea acestui proiect s-a ținut cont și de experiența operațiuni militare autonome lansate în vara anului 2003 de UE în R.D. Congo, misiunea Artemis, bazată pe o forță multinațională de nivel batalion întărit, cu sprijin de luptă și logistic, rapid mobilizat și dislocat în teatru.
Tipologia de constituire a unui Grup Tactic de Luptă are la bază forțe de dimensiuni reduse, dar credibile din punct de vedere al eficienței militare. Este rapid dislocabil, capabil de acțiuni independente sau ca forță de prim impact în faza inițială a unei operații militare extinse. Are dimensiunea unui batalion, consolidat cu elemente de sprijin de luptă și unități logistice, precum și capacitățile necesare de transport aerian și naval. Are la bază principiul multinaționalității. Poate fi constituit atât pe principiul „națiune cadru”, cât și ca o coaliție multinațională de state membre, dar cu respectarea condițiilor de interoperabilitate și eficiență militară. De asemenea, pot participa state în curs de aderare, candidate sau state terțe. Un Grup Tactic de Luptă trebuie să fie asociat, în prealabil, cu un comandament al forței și un comandament operațional. Trebuie să fie capabil să se autosusțină în teatru pentru 30 de zile, cu extensie până la 120 de zile.
Din perspectiva procesului decizional, nivelul de ambiție al UE vizează adoptarea deciziei privind lansarea unei operații în termen de 5 zile, forța urmând să fie dislocată în teatrul de operații în maxim 10 zile de la aprobarea de către Consiliu a conceptului misiunii.
Comitetul Politic și de Securitate joacă un rol cheie în procesul decizional privind lansarea unei misiuni UE cu recurs la Grupurile Tactice de Luptă. Spre deosebire de procedura decizională în cazul unei operațiuni de management al crizelor clasică, viteza este criteriul central pentru o astfel de misiune. În acest sens, procesul de planificare este simplificat, documente de planificare operațională fiind inițiate chiar înainte de decizia Consiliului de demarare a operației.
Grupurile Tactice de Luptă au o configurație similară, chiar dacă există particularități (ex. grup de luptă amfibiu sau vânători de munte). Structura unui Grup de Luptă se bazează pe un batalion de infanterie mecanizată, compus din trei sau patru companii, un comandament al forței (FHQ) și o subunitate logistică. Batalionului îi sunt atașate diferite subunități specializate (geniu, apărare antiaeriană, cercetare) capabile să ofere sprijin de luptă în caz de nevoie, dar și unități de sprijin logistic (medical, mentenanță, transport). Procesele de operaționalizare, certificare și instruire sunt responsabilitate națională, dar se derulează în baza standardelor și criteriilor formulate de Uniunea Europeană (similare cu cele ale NATO).
Structura clasică a unui Grup Tactic de Luptă cuprinde: comandament operațional – OHQ, comandamentul Forței – FHQ (include personalul de stat major de nivel brigadă, dislocabil în teatrul de operații), grupul de luptă (unități sprijin de luptă, batalion de infanterie, unități sprijin logistic) și unități/ structuri de sprijin operațional și strategic (aerian, maritime, logistic și forțe speciale).
Începând cu 1 ianuarie 2007, UE are capacitatea operațională deplină pe această dimensiune, care implică posibilitatea derulării simultane a două operații militare utilizând Grupurile de luptă, pe toată gama următoarelor scenarii:
1. asistență umanitară;
2. evacuare;
3. prevenirea conflictelor;
4. stabilizare și reconstrucție (include consiliere militară pentru țări terțe și reforma sectorului de securitate);
5. separarea părților prin forță (misiuni de luptă de înaltă intensitate).
În acest sens, a fost conceput un mecanism prin care 2 astfel de structuri să se afle, în permanență, în stand-by pentru o perioadă de 6 luni. Din perspectiva procesului de generare a pachetelor de forțe, sunt organizate conferințe semestriale de coordonare, în cadrul cărora se realizează planificarea ofertelor pe un orizont de 5 ani. În cadrul primei Conferințe de Angajare a Capacităților Militare (Bruxelles, noiembrie 2004), au fost avansate primele 13 formule ale Grupurilor de Luptă în configurații naționale și multinaționale. Până în prezent au fost anunțate contribuții din partea a 25 state membre, 1 stat candidat (Turcia) și 1 stat terț (Norvegia) privind constituirea Grupurilor de Luptă.
În prima parte a anului 2007, printr-un document comun germano-portughezo-sloven, s-a propus revizuirea Conceptului privind Răspunsul Militar Rapid al UE (MRRC) într-o abordare unitară, prin integrarea celor trei dimensiuni (terestră, aeriană și maritimă). Elaborarea conceptului este în curs de realizare.
2.5.2. Abordarea globală a dislocării forțelor
Capacitatea de a disloca rapid forțe pentru a răspunde unei crize, în special în contextul obiectivului atingerii capacității operaționale depline pentru Grupurile de Luptă, a reprezentat una din problemele cheie în domeniul dezvoltării capacităților militare ale UE. Obiectivul Global 2010 face, de asemenea, referiri la capacitatea de dislocare, ca obiectiv cheie pentru eforturile statelor membre.
În vederea realizării coordonării eficiente a mijloacelor și resurselor disponibile s-a urmărit conectarea centrelor de transport naționale și multinaționale. În acest sens, rezultatul concret constă în sincronizarea serviciilor oferite de Centrul European pentru Coordonarea Mișcării, Comitetul Director Multinațional pentru Transportul Maritim, Centrul de Coordonare a Transporturilor Maritime de la Atena. În cadrul Centrului European pentru Coordonarea Mișcării de la Eindhoven a fost creată o Celulă de Coordonare a Transportului Strategic Aerian ca autoritate responsabilă de gestionare a contractului SALIS (Soluția Interimară pentru Transportul Strategic Aerian – Strategic Airlift Interim Solution). Acest contract reprezintă soluția interimară identificată la nivelul UE pentru remedierea deficitului în domeniul transportului strategic aerian. În baza acestui contract, sunt închiriate capacități de transport aerian de mare capacitate, de tip AN-124, de către state membre UE și NATO care pot utiliza aceste capacități pentru scopuri naționale, în cadrul Uniunii sau pentru NATO. Soluția pe termen lung identificată la nivelul Uniunii constă în implementarea conceptului de Flotă Europeană de Transport Aerian.
Agenția Europeană de Apărare a devenit pe deplin operațională, la 6 luni de la înființare, începând cu data de 1 ianuarie 2005. Având o abordare conceptuală integrată, orientată de nevoile și cerințele de capacități militare, conform ambițiilor politice reflectate în Politica Europeană de Securitate și Apărare, EDA a dezvoltat mecanisme de lucru pe principiul sinergiei eforturilor, care angajează toți actorii relevanți în procesele conduse de EDA. Astfel, în proiectele și inițiativele EDA sunt implicate guvernele țărilor membre participante la EDA (în principal ministerele apărării), structurile militare ale Consiliului UE (EUMC și EUMS – în procesele de dezvoltare a capacităților militare), alte instituții comunitare precum Comisia Europeană și Parlamentul European (legislația comunitară privind achizițiile publice pentru apărare, programul cadru de cercetare privind securitatea, proiecte privind capacitățile cu dublă utilizare – civilă și militară), actori externi (NATO, industria europeană de apărare, organizații europene de profil, medii academice și de cercetare).
Anul 2007 a însemnat lansarea și dezvoltarea unor procese și inițiative europene strategice sub egida EDA. Astfel, la 1 ianuarie 2007, a fost lansat procesul de elaborare a Planului de dezvoltare a capacităților (Capability Development Plan/CDP), cu multiple implicații asupra celorlalte proiecte majore ale EDA: strategia privind Baza europeană industrială și tehnologică a apărării, strategia europeană privind R&T din apărare, standardizarea și dezvoltarea cooperării în domeniul armamentelor. Totodată, în cadrul EDA se desfășoară un amplu proces de îmbunătățire a generării proiectelor comune în domeniul R&T.
În anul 2008 a fost finalizat și agreat un prim proiect integrat al CDP, primul document programatic care evidențiază prioritățile privind dezvoltarea capacităților la nivel european, bazat pe rezultatele obținute pe cele patru domenii de lucru (o listă de priorități privind deficitele de capacități militare rezultate din procesul HLG 2010, direcții de dezvoltare a capacităților bazate pe LTV și alte studii, oportunități de colaborare în cadrul programelor din domeniul apărării furnizate de statele membre pentru baza de date din cadrul EDA și lecții desprinse din experiența curentă a UE pentru viitoarele capacități militare). Unul dintre proiectele majore, finanțat din bugetul operațional al EDA se bazează pe cooperarea inter-piloni (Comisia Europeană) și un studiu de fezabilitate al EDA, vizează realizarea tehnologiilor din apărare care să permită inserarea UAV în traficul aerian european. Alte proiecte concrete de dezvoltare a capacităților militare precum: ”Echipament de luptă pentru soldatul terestru”, „Specificații pentru camuflajul european” și „Măsuri împotriva minelor maritime” (MMCM), „Flota Europeană de Transport Aerian” (EATF) și „Muniții cu impact redus asupra mediului” (ERM), cu un rol important în dezvoltarea capacităților militare, au fost impulsionate după adoptarea CDP.
Inițiativa a 12 state membre ale Agenției Europene de Apărare de a semna o Declarație de Intenție privind constituirea unei Flote Europene de Transport Aerian, reprezintă o dezvoltare de cea mai mare importanță pe agenda EDA. Conceptul de Flotă Europeană de Transport Aerian are ca scop identificarea de soluții concrete pentru utilizarea mai eficientă a capacităților tactice și strategice de transport aerian ale statelor membre UE. Realizarea acestui obiectiv se poate face în principal prin formarea unei unități multinaționale înzestrată cu aeronave de tipul A 400 M, precum și prin utilizarea în comun a capacităților de transport, puse la dispoziție de către statele membre.
Transportul intra-teatru și deficitul înregistrat în domeniul elicopterelor în operații reprezintă un subiect care preocupă atât statele membre UE, cât și NATO. Ca urmare, Marea Britanie a inițiat, un fond special destinat perfecționării capacității operaționale a elicopterelor. Fondurile alocate vor fi atribuite statelor care se vor angaja ferm să desfășoare astfel de capacități în operații de gestionare a crizelor derulate sub auspicii NATO, UE și ONU.
Agenția Europeană de Apărare a lansat Programul Tactic în domeniul Elicopterelor, care presupune activități paralele în domeniul pregătirii și stabilirea de facilități pentru instruire. Pe termen mediu, modernizarea elicopterelor vizează identificarea unor posibile programe de cooperare între statele membre care operează elicoptere dezvoltate pe aceeași platformă constructivă. Pe termen lung se intenționează dezvoltarea unei flote de elicoptere de transport de mare capacitate, pe baza inițiativei franco-germane, care urmează să fie transformată într-un program de colaborare între statele interesate, în cadrul Agenției.
La 10 ani de la semnarea acordului de la Saint – Malo, Consiliul European din decembrie 2008 a adoptat Declarația privind consolidarea capacităților în cuprinsul căreia sunt evidențiate unele obiective importante privind dezvoltarea capacităților necesare pregătirii și desfășurării operațiilor PESA, inclusiv noi metode de dezvoltare a capacităților (specializare, punere și utilizare în comun de capacități, partajare), precum și în ceea ce privește dezvoltarea Bazei Tehnologice și Industriale de Apărare Europene (EDTIB). Totodată, au fost elaborate și aprobate strategiile europene privind R&T în domeniul apărării (EDRT) și cooperarea în domeniul armamentelor (EDEM). În prezent, cele 2 strategii sunt în curs de implementare.
O abordare coordonată și complementară a inițiativelor actuale, în cadrul UE, va duce la utilizarea mai eficientă a resurselor disponibile. De asemenea, se va analiza impactul pe care intrarea în vigoare a Tratatului de Reformă a UE, semnat în decembrie 2007, cu ocazia Consiliului European de la Lisabona, îl va avea asupra dezvoltării capacităților militare și funcționării Agenției Europene de Apărare.
2.6. Operații și misiuni ale Uniunii Europene
Rolul Consiliului UE și al Comitetului Politic și de Securitate și tipul de operații care pot fi derulate de către UE, referitoare la „managementul crizelor” sunt menționate în Tratatul Uniunii Europene.
Uniunea Europeană poate lansa o operație de management al crizelor, fie cu recurs la capacitățile și resursele NATO, fie autonom. Concordia și Althea sunt exemple de misiuni derulate cu recurs la capacitățile și resursele NATO, în timp ce Artemis și EUFOR, în R.D. Congo, precum și EUFOR Ciad și Republica Centrafricană sunt exemple de misiuni militare autonome ale UE.
În cazul declanșării unei operații cu recurs la resursele și capacitățile NATO, cadrul de cooperare este fundamentat de Acordurile „Berlin Plus”. Încheierea formală a Acordurilor „Berlin Plus”, în martie 2003, a stability bazele cooperării între UE și NATO în domeniul managementului crizelor. Denumirea acordurilor își are originea în precedentele acorduri dintre NATO și Uniunea Europei Occidentale, prin care se permitea UEO să folosească resurse și capacități militare „separabile, dar nu separate” ale Alianței în derularea unor operații militare.
Acordurile „Berlin Plus” au la bază patru caracteristici majore:
1. UE are acces asigurat la capacitățile de planificare ale NATO ;
2. există prezumția că resursele și capacitățile pre-identificate sunt disponibile ;
3. UE are acces la opțiunile de comandă europene din cadrul NATO, inclusiv din perspectiva rolului adjunctului comandantului suprem al forțelor aliate în Europa (DSACEUR);
4. existența de acorduri privind securitatea informațiilor între cele două organizații.
În această situație, procesul de planificare operațională este condus de la nivelul SHAPE, comanda operațională este asigurată de către DSACEUR, care raportează Comitetului Militar al UE. În ceea ce privește responsabilitatea Consiliului, Comitetul Politic și de Securitate al UE își exercită controlul politic și orientarea strategică.
În cazul unei misiuni autonome de management al crizelor, Comitetul Politic și de Securitate este structura care gestionează situația de criză și examinează opțiunile care pot reprezenta răspunsul Uniunii la criză. Procesul pre-operațional este unul iterativ. Există trei faze majore: dezvoltarea conceptului de management al crizei, elaborarea opțiunilor strategice și planificarea operațională concretă.
Comitetul Politic și de Securitate este responsabil de elaborarea Conceptului de Management al Crizei, care prezintă obiectivele politice și militare ale misiunii. Specificațiile de ordin militar au la bază recomandările Comitetului Militar, sprijinit la rândul său de expertiza Statului Major Militar. În aceeași logică, recomandările civile sunt oferite de Comitetul pentru Aspectele Civile în Managementul Crizelor. După aprobarea de către Consiliu UE a Conceptului, COPS însărcinează Comitetul Militar cu elaborarea opțiunilor militare strategice. EUMC transmite opțiunile COPS împreună cu propriile recomandări. COPS evaluează opțiunile militare strategice și propune un proiect de decizie spre aprobare Consiliului. Următorul pas este desemnarea comandantului operației și comandantului forței.
COPS solicită EUMC elaborarea directivei de planificare a operației. În baza aprobării acesteia de către COPS, comandantul operației schițează concepția operației (CONOPS) și planul operațional (OPLAN), care sunt evaluate la nivelul EUMC și COPS și înaintate COREPER. În general, avizul COREPER este urmat de decizia favorabilă a Consiliului UE.
Ofertele formale de pachete de forțe se fac de către statele membre, pe baze voluntare, în cadrul unei Conferințe de Generare a Forței, la care pot participa și propune oferte și țările terțe interesate. Următoarea etapă constă în crearea unui Comitet al Contributorilor, în care sunt discutate și rezolvate toate problemele practice legate de operație.
Problema raporturilor dintre UE și NATO s-a pus încă de la apariția Politicii Europene de Securitate și Apărare, în condițiile în care preluarea funcțiilor UEO de către UE a dus la preluarea acquis-ului UEO de către UE.
Fiecare din cele 2 entități a recunoscut, la cel mai inalt nivel, importanța cooperării UE-NATO (la summit-ul NATO de la Washington și de Consiliul European de la Helsinki).
În 1999 ambele structuri se aflau la momente de răscruce în existența lor: UE avea ambiții politice și de securitate (inclusiv militare), fiind “jucătorul nou”, iar NATO trebuia să-și găsească o nouă rațiune de a fi. În consecință, UE și NATO au fost percepute ca entități nu doar cu preocupări comune, dar și cu domenii de acțiune relativ identice.
Relațiiile dintre cele două organizații au evoluat și din 2001, odată cu permanentizarea structurilor PESA contactele dintre UE-NATO, la nivel de Secretariate, au condus la inițierea unor discuții pentru încheierea aranjamentelor permanente (securitate, acces la capabilitati NATO, etc). Deși Turcia, Franța și Germania se aflau în centrul discuțiilor contradictorii pe tema aranjamentelor permanente, denumite “Berlin+”, în cursul anului 2002 negocierile pe marginea acordurilor “Berlin+” au continuat, iar la sfârșitul anului acordul politic a devenit posibil.
În martie 2003 a avut loc semnarea Acordului “Berlin+”, care a pus bazele cooperării între cele două organizații în domeniul gestionării crizelor, ulterior urmând o dezvoltare a cooperării și în alte domenii de interes comun.
Prima operație de management al crizelor a fost lansată de Uniunea Europeană în cursul anului 2003. Până în prezent, UE a desfășurat operații de tip militar, civil sau civil-militar, în Balcanii de Vest, Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est, Europa de Est și Caucazul de Sud. Distincția dintre operațiile militare și civile în cadrul PESA este, în multe cazuri, artificială. Numeroase misiuni civile implică sprijin militar, iar operațiile militare sunt urmate de misiuni civile sau de programe de asistență și dezvoltare ale Comisiei Europene. Primele misiuni militare și civile ale Uniunii s-au desfășurat în Balcanii de Vest.
“EUFOR Althea”, lansată la 2 decembrie 2004, este misiunea militară cea mai importantă condusă de UE în Bosnia și Herțegovina (BiH), desfășurată cu recurs la capacitățile NATO, în baza Acordurilor „Berlin Plus”. Misiunea vizează menținerea unui mediu de securitate sigur în vederea implementării prevederilor Acordului de la Dayton.
Nivelul forței a fost inițial de aproximativ 5900 militari reprezentând contribuții din partea a 22 state membre UE și a 11 state terțe. În afara responsabilităților militare, EUFOR poate acționa în sprijinul Reprezentan-tului Special al UE în BiH, prin susținerea luptei împotriva crimei organizate, și include Unitatea de Poliție Integrată, plasată sub comandă militară.
În 2007 a inceput procesul de redimensionarea a prezenței militare a UE în BiH în baza „Concepției privind tranziția EUFOR în vederea finalizării operației Althea” pentru reducerea gradual a efectivelor militare și obținerea unei forțe mai suple, adaptate noului mediu de securitate.
La sfârșitul lunii august 2007, prezența UE s-a situate la un nivel de 2.500 militari. In 2008, Comandantul operației a prezentat 4 opțiuni posibile referitoare la viitorul Althea: menținerea situației actuale, reconfigurarea misiunii prin diminuarea prezenței militare actuale; tranziția spre o misiune civilă fără puteri executive; precum și încheierea operației.
Prezența UE in zonă va fi necesară atat cât misiunea UE va contribui la menținerea unui mediu de securitate sigur și stabil în BiH.
“Concordia” în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a fost prima misiune militară lansată de UE și prima derulată cu recurs la mijloacele și capacitățile NATO. A reprezentat o modalitate practică de testare a funcționării Acordurilor „Berlin Plus”. Misiunea UE a înlocuit operația “Allied Harmony” a NATO și a avut drept scop asigurarea unui mediu sigur pentru implementarea Acordurilor de la Ohrid. La misiune au participat 350 militari din 26 de state membre și terțe. Comandamentul operațional a fost localizat la SHAPE, comandantul operației fiind generalul Reiner Feist, DSACEUR în acea perioadă. Misiunea lansată la 31 martie 2003 s-a încheiat la 15 decembrie 2003. A fost înlocuită de misiunea de poliție „Proxima”.
„EUPOL Proxima”, Misiunea de Poliție a UE în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM), a reprezentat continuarea în plan civil a misiunii „Concordia”. A fost lansată în decembrie 2003, cu un personal de aproximativ 200 ofițeri de poliție, și a fost încheiată în decembrie 2005. A avut ca obiectiv sprijinirea poliției locale în lupta împotriva corupției și promovarea standardelor europene în domeniu. Din ianuarie 2006, prin decizie a Consiliului, „Proxima” a fost înlocuită de o misiune de consiliere în domeniul poliției („EU Police Advisory Team” – EUPAT) cu obiectivul de a asigura o tranziție eficientă de la instrumentele PESA către proiectele comunitare, gestionate de Comisia Europeană. Mandatul misiunii a expirat (15.12.2005 – 14.06.2006). Reprezentantul Special al UE în FYROM a jucat un rol cheie, fiind responsabil pentru coordonarea tuturor proiectelor Uniunii în această țară.
EUPT Kosovo / misiune PESA în Kosovo a reprezentat o echipă de planificare a UE pentru Kosovo (EU Planning Team for Kosovo – EUPT Kosovo) fiind înființată în aprilie 2006. Mandatul EUPT Kosovo a expirat la 15.06.2008, o dată cu intrarea în vigoare a Constituției Kosovo, Yves de Kermabon fiind desemnat șeful acestei misiunii de planificare PESA în Kosovo.
EULEX Kosovo a fost lansată ca urmare a Acțiunii Comune adoptate de Consiliu în data de 4 februarie 2008, având 3 domenii prioritare de actiune: poliție, justiție și vamă. În acest sens, activitățile misiunii din Kosovo se vor concretiza în monitorizare, consiliere a instituțiilor competente cu aceste responsabilități executive. În planificarea misiunii s-a ținut cont de faptul că responsabilitatea principală în administrarea Kosovo va reveni autorităților de la Priștina (favorabile unei misiuni UE). EULEX Kosovo reprezintă, din punct de vedere numeric și al mandatului (până la 15 iunie 2010), cea mai importantă și complexă misiune civilă a UE. În prezent, misiunea a atins Capacitatea Inițială Operațională (IOC) la data de 2 decembrie 2008, fiind dislocate aproximativ 1600 persoane. Responsabilitățile operaționale ale misiunii au început la 9 decembrie 2008. În urma reuniunii CS ONU din 26 noiembrie 2008 a rezultat un mandat clar pentru continuarea reconfigurării UNMIK și a fost recunoscut rolul EULEX în domeniul supremației legii în Kosovo.
Uniunea Europeană este implicată în procesul de tranziție din Republica Democratică Congo, atât prin instrumentele de tip comunitar (asistență financiară pentru dezvoltare), cât și prin misiunile militare, de securitate și de poliție. Diferitele activități ale Uniunii în R.D. Congo sunt derulate în strânsă coordonare cu Reprezentatul Special al UE pentru zona Marilor Lacuri. Prima misiune militară autonomă a Uniunii Europene a fost lansată în Africa, în RD Congo. În baza solicitării ONU de sprijin a forței de menținere a păcii a Națiunilor Unite, UE a decis lansarea unei misiuni militare autonome, denumită “Artemis”. Obiectivul operației a fost de a oferi o forță temporară de stabilizare, până la sosirea unei forțe consolidate de menținere a păcii a ONU (MONUC). Misiunea a fost una de tip reacție rapidă, în condițiile timpului scurt disponibil pentru răspunsul UE, reprezentând o ocazie utilă pentru verificarea practică a mecanismelor și procedurilor. Satisfacerea cu succes a criteriilor vizând procesul decizional, planificarea operațională și dislocarea rapidă, precum și desfășurarea propriu-zisă și extragerea forței din teatru au constituit elemente utile pentru dezvoltarea ulterioară a proiectului Grupurilor de Luptă. Misiunea, lansată în iunie 2003 și încheiată în septembrie același an, a avut drept națiune cadru Franța, care a pus la dispoziție și structurile de comandă operațională și comandamentul forței. Nivelul forței a fost de 2000 de militari (cea mai mare parte, 1700, au fost militari francezi). La misiune au contribuit și alte state membre UE, precum și state terțe (Brazilia, Canada și Africa de Sud.
La sfârșitul anului 2004, Consiliul UE a decis lansarea unei misiuni de poliție (EUPOL Kinshasa) care să sprijine activitatea Unității Integrate de Poliție (IPU). Mandatul misiunii EUPOL Kinshasa s-a încheiat la 30 iunie 2007, dar sprijinul UE a continuat începând cu 1 iulie 2007 printr-o nouă misiune de poliție PESA în domeniul reformei sectorului de securitate – EUPOL RD Congo. Mandatul inițial al misiunii a fost până la 1 iulie 2008, acesta fiind extins până la 30 iunie 2009. Sprijinul UE va fi exclusiv de consiliere în scopul creșterii capacității de coordonare a forțelor de poliție congoleze, responsabilitatea menținerii ordinii și siguranței publice aparținând autorităților congoleze. Din 1 iulie 2007, noua Misiune de poliție în domeniul reformei sectorului de securitate – „EUPOL RD Congo” a preluat activitatea misiunii EUPOL Kinshasa. Începând cu această dată, misiunea a contribuit în mod substanțial la pregătirea etapelor în vederea reformei Poliției Naționale Congoleze.
Misiunea, lansată în iunie 2005, a avut un mandat inițial de 1 an, ulterior misiunea a fost extinsă succesiv, în prezent având un mandat până la sfârșitul lunii iunie 2009. În ciuda situației tensionate din estul țării, au continuat eforturile în domeniul reformei sectorului de securitate. Misiunea EU contribuit la definirea unui viitor model pentru Forțele Armate ale RD Congo. În prezent, la solicitarea ministrului apărării congolez, proiectul Chain of payments, a fost extins la întreaga armată congoleză.
„EUFOR RD Congo”. În contextul unei solicitări a ONU, la 23 martie 2006 Consiliul UE a aprobat o misiune de sprijin a forței de menținere a păcii a Națiunilor Unite din RD Congo (MONUC), pe parcursul procesului electoral (perioada iunie – octombrie 2006). Misiunea a fost autonomă, comandamentul operațional fiind pus la dispoziție de Germania (Postdam), iar comandamentul forței (FHQ) a fost la Kinshasa. Conceptul operației a prevăzut dislocarea unei componente de aproximativ 1.000 de militari în RD Congo precum și o rezervă de nivel batalion (staționat în Gabon). În paralel, Comisia Europeană a desfășurat o misiune de observare a alegerilor.
Misiunea a avut un efectiv total de 250 de persoane, respectiv 100 observatori pe termen lung, printre care și 16 observatori din țări terțe, Norvegia, Elveția și Canada; 150 de observatori pe termen scurt – recrutați pe plan local. S-a avut în vedere lansarea unei singure misiuni de consiliere și asistență în de securitate (SSR) în RD Congo. În prezent conceptul SSR este implementat în continuare prin cele două misiuni distincte, prin prelungirea mandatelor acestora (EUPOL RDC și EUSEC RD Congo).
UE derulat o operație civil-militară, în strânsă cooperare cu alte instrumente comunitare ale Uniunii, în regiunea Darfur din Sudan. Regiunea este marcată în continuare de o criză umanitară profundă care afectează peste 2 milioane de persoane, cauzată de conflictul dintre fracțiuni rebele și autoritățile sudaneze. Misiunea a fost lansată în coordonare cu NATO fiind destinată sprijinirii contingentelor Uniunii Africane (UA), AMIS I și II, din Darfur. Misiunea UE de sprijin a UA în Sudan/Darfur a început în iulie 2005 și a avut ca obiectiv acordarea de asistență și sprijin forțelor Uniunii Africane (UA) în domeniul politic, militar și al poliției, în vederea stabilizării situației din DARFUR. În data de 12 iunie 2007 reprezentanții ONU, UA și guvernul sudanez au ajuns la un acord privind implementarea forței hibrid UA/ONU (aprox. 20000 militari și civili) începând cu 2008.
La 31 iunie 2007, Consiliul de Securitate al ONU a autorizat desfășurarea a 20000 de persoane în cadrul unei operații comune/hibride ONU/UA în Darfur (UNAMID). Această forță hibridă reprezintă ultima etapă în cadrul unui proces structurat în trei părți pentru consolida păcii în Darfur. Conform rezoluției ONU, din data de 31 decembrie 2007, misiunea AMIS este încorporată în UNAMID. Reprezentantul Special al UE în Sudan a avut un rol cheie în coordonarea sprijinului UE pentru UA și alți actori din regiune.
Operația militară a UE în Ciad și Republica Centrafricana – EUFOR Ciad/RCA. La propunerea Frantei, la nivelul Consiliului UE a fost aprobată lansarea unei operații militare PESA în Ciad și Republica Centrafricană, pentru securizarea zonei de contact cu Sudanul. După aprobarea Concepției de gestionare a crizei (CMC) și a Acțiunii Comune (septembrie 2007) s-a trecut la faza de planificare operațională. Acțiunea propusă de Franța se desfășoară în baza rezoluției 1778 (2007) a Consiliului de Securitate, forțele UE dislocate urmând să pregătească condițiile necesare preluării misiunii de către ONU. Operația contribuie la protecția refugiaților, facilitarea asistenței umanitare și ajutor în crearea condițiilor de reîntoarcere voluntară a populației dislocate. Misiunea este limitată în timp (cel mult un an), din momentul atingerii Capacității operaționale inițiale /IOC realizată în 15.03.2008, având o strategie clară de încheiere și un mandat bine determinat, din care nu lipsește coordonarea cu ONU, organizațiile umanitare, instituționale și guvernamentale, inclusiv cu autoritățile ciadiene și africane implicate. Fiind a treia operație militară autonomă a UE în Africa se apreciază faptul că succesul misiunii a sporit credibilitatea UE în calitatea sa de actor global, pe de-o parte, și că testează capacitatea UE de furnizor de securitate în Africa sub-sahariană, pe de altă parte.
Guinea Bissau. In mai 2007 , consiliul UE si Comisia Europeana au analizat o posibila optiune de lansare a unei misiuni PESA de asistență și consiliere în sprijinul reformei sectorului de securitate în Guinea Bissau. În acest sens, a fost aprobat în decembrie 2007, Conceptul de Management al Crizelor (CMC) pentru desfășurarea unei misiuni PESA. Misiunea se înscrie în sprijinul general acordat de UE consolidării păcii și securității în Africa și este complementară activităților COM, desfășurate prin intermediului Fondului European de Dezvoltare (FED). Obiectivul misiunii este oferirea de consultanta si asistenta autoritatilor locale in domeniul reformei sectorului de securitate, în strânsă cooperare cu ONU și alți actori internaționali. Misiunea are un mandat de 12 luni și este formată din aprox. 15 consilieri militari și civili de rang înalt (armată, poliție, justiție). Aceștia asigură condițiile necesare pentru implementarea SSR. În prezent, misiunea EU SSR Guinea Bissau are un mandat până în luna mai a.c., cu posibilitatea de a fi prelungit.
Sprijinul UE în Somalia – Operația Atalanta. Prin rezolutia ONU 1816/08, se solicita statelor membre ONU să intensifice coordonarea eforturilor de descurajare a actelor de piraterie maritimă, care s-au intensificat în ultima perioadă în vecinătatea coastelor Somaliei. CS ONU și-a exprimat preocuparea față de amenințarea pe care actele de piraterie și jaf armat comise pentru transportul ajutoarelor umanitare către Somalia, pentru securitatea rutelor maritime comerciale și pentu navigația internațională. Misiunea a fost lansată oficial cu ocazia reuniunii CAGRE din 10 noiembrie 2008. Din decembrie 2008 misiunea a devenit operațională. ATALANTA constituie prima operație maritimă PESA condusă de UE, câteva state membre contribuie cu forțe și capabilități la dispoziția EUNAVFOR.
EUJUST LEX. În martie 2005, Consiliul UE a decis lansarea unei misiuni de sprijin în vederea consolidării statului de drept prin dezvoltarea sistemului juridic și de poliție irakian (EU’s Integrated Rule of Law Mission for Iraq – EUJUST. Misiunea constă în furnizarea de asistență și instruire în statele membre UE sau în regiune. Pân2008, misiunea a oferit instruire pentru 1800 judecători, procurori, ofițeri superiori de penitenciar irakian. În acest sens, sunt avute în vedere, în primul rând nevoile exprimate de partea irakiană. Mandatul misiunii a fost extins până la 30 iunie 2009.
Misiunea din Aceh/Indonezia. În contextul solicitării guvernului indonezian și a mișcării separatiste GAM, Consiliul UE a decis lansarea Misiunii de Monitorizare în Aceh/Indonezia (AMM) pentru demobilizarea și dezarmarea forțelor rebele, repoziționarea forțelor militare și de poliție, reintegrarea membrilor GAM. Totodată misiunea a vizat asigurarea asistenței în domeniul respectării drepturilor omului, susținerea procesului de reformă, a sistemului juridic și legislativ, stabilirea și menținerea legăturilor și cooperării cu părțile implicate în procesul de pace. Faza operațională a misiunii a început la 15 septembrie 2005. La misiunea UE au participat monitori din state membre UE, Norvegia și Elveția, din state ASEAN, precum și din organizații internaționale). Misiunea s-a încheiat în septembrie 2006.
EUJUST Themis. În perioada iulie 2004 – iulie 2005, UE a derulat o misiune de tip „stat de drept ” în Georgia, cu obiectivul de a susține reforma sistemului juridic și de a sprijini controlul și supravegherea la frontiere. Misiunea a fost prima de acest tip derulată de UE. La misiune au participat 10 experți civili europeni plus echipa locală. Mandatul Reprezentantului Special al UE pentru Caucazul de Sud (EUSR) a fost prelungit până la 29 februarie 2008. Echipa acordă asistență în sensul dezvoltării unei strategii pentru reforma Serviciului georgian de Pază a Frontierei, în acord cu Conceptul European pentru un management integrat al frontierei.
Misiunea de monitorizare a UE in Georgia – EUMM Georgia. În urma încheierii Acordului de încetare a focului între UE, Georgia și Rusia (8 septembrie 2008), U.E. a decis lansarea unei misiuni civile de monitorizare în
Georgia. La 10 septembrie 2008, Comitetul Politic și de Securitate a aprobat concepția operației pentru misiunea de monitorizare a Uniunii Europene în Georgia (EUMM Georgia) care se desfășoară sub egida PESA. În data de 15 septembrie 2008, în urma concluziilor Consiliului European Extraordinar desfășurat la 1 septembrie 2008, UE a decis lansarea unei misiuni civile autonome de monitorizare în Georgia. Dislocarea personalului misiunii s-a desfășurat în 2 etape. Mandat: Misiune civilă de monitorizare autonomă și complementară misiunilor ONU și OSCE este plasată sub egida PESA. Misiunea a fost planificată inițial pentru 4 luni, cu mențiunea că documentul privind concepția operației (CONOPS) prevede planificarea mandatului de 1 an cu posibilitatea revizuirii la 6 luni. Continuarea sau terminarea misiunii va depinde de stabilitatea în zonă precum și de stadiul implementării Acordului de încetare a focului. Misiunea se plasează într-un context mai larg, acela al eforturilor comunității internaționale (CI) în vederea asigurării stabilității în Georgia, fiind complementară și în coordonare cu eforturile altor CI. Inițial, misiunea a fost proiectată cu un efectiv de 200 de monitori, dar în urma Conferinței de echilibrare a forțelor din 16 septembrie 2008 structura misiunii a fost considerabil modificată, ajungându-se la un efectiv de 340 de monitori. Capacitatea operațională deplină (FOC) a fost atinsă la 01.10.2008, cartierul general fiind stabilit la Tibilisi.
CAPITOLUL 3
ASPECTE PRIVIND COOPERAREA NATO-UE PENTRU DEZVOLTAREA CAPABILITĂȚILOR MILITARE
3.1. Amenințări la adresa securității spațiului european și al NATO
Rolul cel mai important al organizațiilor de securitate colectivă este de a atenua situațiile conflictuale existente între doi sau mai mulți actori, precum și stoparea escaladării crizelor deja existente. Există trei concepte prin care sunt descrise situațiile conflictuale: criză, conflict și război. La acest moment putem vorbi despre două paradigme, care conturează politica de securitate a fiecărui stat: dilema tradițională a securității și noua dilemă a securității (Zsuzsanna KACSO, Relația NATO – PESC. Confruntare pentru securitatea colectivă, Categoria Politică, Editura Lumen, Iași, 2006.).
La nivelul NATO, care deține un rol esențial în întărirea securității euroatlantice după încheierea Războiului Rece, preocuparea a fost pentru deschiderea și dezvoltarea parteneriatului politico-militar, pentru coperare și dialog consolidat cu fostele state adverse, pentru manifestarea interesului și receptivitatea primirii de noi membri.
Robert F. SIMMONS Jr. (fost secretar general asistent adjunct pentru cooperarea în domeniul securității în cadrul Departamentului pentru Afaceri Politice și Politica de Securitate al NATO) declara despre crearea Consiliului de Cooperare Nord- Atlantic (NACC), ca a fost ca un mijloc de a dezvolta relațiile cu țările foste membre ale Pactului de la Varșovia și cu cele care au luat naștere prin dispariția Uniunii Sovietice. Inaugarea în 1994 a Programului Parteneriatului pentru Pace (PfP), a avut rolul de includere a mai multor parteneri și a crea o gamă largă de cooperare în domeniul apărării, inclusiv în ceea ce privește interoperabilitatea și reforma apărării. Înființarea de către miniștrii aliați și parteneri la Sintra, Portugalia, la 30 mai 1997 a Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), a avut scopul comun de depășire a limitelor interoperabilității militare, fiind construit pe baza unor valori fundamentale comune (Robert F. SIMMONS Jr., Zece ani de Consiliu al Parteneriatului Euro-Atlantic: Reflecții personale, Revista NATO 2007, ,,Parteneriate vechi și noi”.).
Atacurile teroriste începute la 11 septembrie 2001 pe teritoriul SUA, și extinse pe continentul european prin atentatele de la Madrid și Londra, au definit un nou gen de amenințare la adresa mediului internațional de securitate. Acestea au condus la recunoașterea necesității de cooperare flexibilă, multilaterală, echilibrată și consecventă între state, care să includă măsuri pentru crearea unei structuri de securitate în spațiul european și NATO adaptată noilor provocări.
Pe fondul creșterii gradului de complexitate și de impredictibilitate al amenințărilor internaționale, tot mai greu de contracarat în condițiile ștergerii granițelor între amenințările interne și cele cu caracter extern (Liviu MUREȘAN, Riscuri și provocări în scenarii și strategii ante și post PRAGA 2002, Colocviul Strategic nr.6/2002, AÎSM, Centrul de Studii Strategice, București, 2002.), factorii de decizie atât civili cât și militari sunt chemați să dea răspuns noilor provocări.
Noile amenințări la adresa securității obligă statele membre NATO și UE, precum și cele aspirante la aderare la aceste organisme, să lucreze împreună pentru apărarea unor valori comune de democrație, securitate și libertate (Vasile PIRNEA, Dimensiunea de securitate și apărare a Uniunii Europene, Editura CentruluiTehnic-Editorial al Armatei, București, 2005.).
Principala amenințare la adresa securității internaționale rămâne terorismul internațional, o amenințare strategică, de proporții. În ultimii ani, acțiunile teroriste au cunoscut o amploare îngrijorătoare în toată lumea. Grupările teroriste și-au diversificat atât metodele de acțiune violentă, cât și țintele acestor acțiuni. În prezent, nu se poate afirma cu certitudine că o anumită țară sau regiune din lume se află la adăpost față de activități cu caracter terorist.
Atacurile teroriste sunt greu de prevăzut și de împiedicat. Pentru monitorizarea activității teroriste, în special în fazele de pregătire ale atacurilor, este necesară o foarte strânsă cooperare între agențiile de securitate ale fiecărui stat și între state. De multe ori, informațiile primite chiar de la cetățeni ajută la identificarea unor posibile acțiuni pregătitoare cu caracter terorist. Acțiunile teroriste au un specific aparte față de alte tipuri de evenimente violente: ele nu disting între persoane cu statut oficial și simpli cetățeni. De cele mai multe ori, aceste acțiuni au impact devastator pe o arie extinsă, frecventată public. Multe dintre atacuri sunt provocate cu scopul de a produce pagube umane și materiale, dar și cu scopul de a atrage atenția publică și de a promova imaginea distructivă a celor care le produc.
Proliferarea armelor de distrugere în masă, reprezintă o altă amenințare contemporană la adresa păcii și securității. Riscurile deosebite determinate de acest tip de amenințare rezidă în faptul că prin intermediul armelor de distrugere în masă grupul de teroriști de mici dimensiuni poate provoca pierderi, care anterior nu puteau fi cauzate decât de armate ale unor state naționale.
Existența unor structuri statale slabe în unele părți ale globului (Somalia, Liberia, Afganistan, etc.), conflictele civile și accesul la arme au determinat întărirea și amplificarea crimei organizate. Este o altă amenințare la adresa securității, prin sprijinirea traficului de droguri sau a celui de ființe umane, imigrația ilegală, și traficul ilegal de arme mici. Legătura dintre terorismul internațional și crima organizată au devenit evidente.
Conflictele regionale de natură religioasă, etnică sau disputele teritoriale, au luat locul războiului clasic. În aceste condiții, noile amenințări la adresa mediului de securitate și a echilibrului internațional, dezvoltarea și proliferarea armelor cu o mare capacitate de distrugere, terorismul internațional și nu în ultimul rând problemele de mediu sunt provocări majore cărora comunitatea internațională încearcă să le găsească soluții prin operațiunile de menținere a păcii și asigurare a securității teritoriale.
Conflictele regionale, sunt și ele amenințări care subminează fundamentele securității și stabilității și creează condiții pentru terorism și crimă organizată, precum și pentru distrugerea speranței și disperare.
Profesorul Paul Rogers (consultant la Oxford Research Group și profesor la Universitatea Bradford): „Ne confruntăm cu cea mai mare criză economică de două generații încoace. Este momentul să ne gândim că acest lucru ar putea fi o amenințare indirectă la securitate, iar dacă gândim că această criză este mondială putem afirma că și amenințarea este una internațională”.
3.2. Dezvoltarea capabilităților militare
Principiile de bază ale Parteneriatul Strategic NATO – UE sunt conținute în Declarația comună asupra PESA, adoptată de către miniștrii apărării din statele membre NATO și UE parteneriatul, constând în asigurarea complementarității și sprijinului reciproc dintre abordările celor 2 organizatii in domeniul managementului crizelor; transparența, dialogul, consultările și cooperarea bilateral, egalitatea și recunoașterea autonomiei decizionale a fiecărei organizații în parte, dezvoltarea coerentă și transparența, în avantajul ambelor organizații, în dezvoltarea capabilităților militare.
In primavara lui 2004 UE a supus discuțiilor și aprobării conceptul de “battle groups” și la scurt timp au început schimburile de informații cu NATO pe marginea relației BG-NRF (capabilități). Ulterior, relațiile dintre cele 2 organizații au continuat să se dezvolte pe diverse domenii precum: cooperarea în plan politico-strategic, planificarea și capacitățile militare precum și cooperarea în plan operațional.
Cooperarea la nivel instituțional se desfășoară în următoarele formate de dialog și cooperare: Consiliul Nord-Atlantic (NAC) – Comitetul Politic și de Securitate (COPS), Comitetul Militar al NATO (MC) – Comitetul Militar al UE (EUMC/EU Military Comitee), (IMS/International Military Staff), Grupul Executiv de Lucru (EWG)/Grupul Politic de Coordonare (PCG) – Grupul Politico-Militar (PMG/Political Military Group), Secretariatul Internațional al NATO (NATO IS) – Secretariatul General al Consiliului UE, Grupul NATO-UE pentru Capacități, Grupul de lucru al EUMC privind dezvoltarea capacităților militare (Headline Goal Task Force) se întrunește și în format HTF Plus, cu participarea experților NATO, Echipa de Legătură Permanentă a NATO la EUMS – Celula Permanentă a UE la SHAPE. Pe lângă aceste formate mai există și modalități flexibile de dialog, prin invitarea în cadrul reuniunilor NAC, respectiv Consiliul European, a oficialităților UE, respectiv NATO, precum și organizarea de reuniuni de tip informal.
În plan politico-strategic, la nivelul celor două organizații există un consens relativ cu privire la nivelul satisfăcător al dimensiunii politico-strategice a cooperarii in format institutionalizat, insa dialogul informal este substanțial. Există și elemente de conturare a unor noi domenii de dialog și cooperare: combaterea terorismului, securitatea energetică, procesele de lărgire, urgențele civile, relațiile cu Rusia.
În domeniul planificării Celula de Planificare Civil-Militară a UE este agreată la nivelul NATO doar ca opțiune ultimă (last resort). Celula de Planificare reprezintă soluția de compromis la oferta radical a conceptului Tervurenren din aprilie 2003 (Inițiativă lansată în 2003 de Franța, Germania, Belgia și Luxemburg în contextul disputelor referitoare la intervenția din Irak) privind dezvoltarea unui mecanism separat al UE de planificare și conducere a operațiunilor.
În domeniul capacităților există două perspective de abordare. Referitor la Grupurile Tactice de Luptă (BGs), din perspectiva U.E. angajarea fortelor puse la dispozitia UE sau NATO nu trebuie sa conduca la „înghețarea” acestor forțe în una sau alta din cele două organizații, iar din perspectiva NATO, referitor la Forța de Răspuns (NRF), trebuie evitat principiul dublei subordonări a forțelor, odată ce națiunile angajează forțe pentru NRF, acestea pot fi retrase doar în circumstanțe extraordinare. La nivelul Grupului NATO-UE pentru Capacități au fost prezentate o serie de inițiative privind asigurarea complementarității dintre NRF și BGs, în condițiile în care se consideră că există atât o compatibilitate a misiunilor (cerințe comune privind generarea și rotirea forțelor, standarde comune pentru instruire, certificare și gradul de pregătire), cât și din punctul de vedere al principiilor multinaționalității și interoperabilității.
În plan operațional, cooperarea este reglementată prin Acordurile Berlin Plus. În contextul ultimelor evoluții și a discuțiilor privind lărgirea domeniilor de cooperare, Acordurile sunt privite ca o baza fundamentala de continuare a cooperării. S-au stabilit legaturi cu caracter permanent între NATO si UE: o echipa permanenta de legatura a NATO (Permanent Liaison Team) îsi desfasoara activitatea, începând din noiembrie 2005, la Statul Major Militar al UE, în timp ce o Celula a UE functioneaza, din martie 2006, la SHAPE (Mons, Belgia). Eforturile comune legate de combaterea terorismului si a proliferarii armelor de distrugere în masa s-au reflectat, în ultimii ani, prin facilitarea schimbului de informatii în probleme legate de protectia populatiei civile împotriva atacurilor chimice, biologice, radiologice si nucleare sau deplanificarea urgentelor civile.
Dezvoltarea capabilitatilor militare este un alt domeniu în care a fost initiata cooperarea între NATO si UE.
În anul 2003 a fost creat Grupul de Capabilitati NATO-UE în scopul asigurarii coerentei si sustinerii reciproce a eforturilor de dezvoltare a capabilitatilor (Paul Sturm, „NATO and the EU: Cooperation?”, European Security Review, no. 48, ISIS Europe, Bruxelles, 2010, p.2.).
În anul 2004, s-a înființat Agenția Europeana de Aparare, experții acesteia participă la intrunirile si lucrările Grupului de Capabilități NATO-UE.
Există o marjă largă de complementaritate în relația dintre UE și NATO și o reală fereastră de oportunitate pentru a propune soluții orientate spre viitor pentru un parteneriat UE-NATO reinnoit și intensificat, capabil de a soluționa în mod eficace problemele de securitate actuale. În condițiile în care 21 dintre statele membre ale Alianței, fac parte și din Uniunea Europeană, este necesară îmbunătățirea relațiilor de cooperare dintre cele două organizații prin intensificarea dialogului politic sub forma unor reuniuni comune ale miniștrilor apărării și de externe din cele două structuri, extinderea agendelor ședințelor Consiliului Nord-Atlantic și a Comitetului Politic și de Securitate al UE, pentru a asigura discutarea și evaluarea subiectelor actuale și importante pentru securitatea europeană și internațională, specifice secolului XXI.
În acest demers de revizuire și revitalizare a Parteneriatului strategic NATO – UE pot fi deja identificate câteva din premizele sale, cât și principalele direcții de realizare. Este vorba, în primul rând, de recunoasterea rolului fundamental al NATO, atât din trecut, cât și în prezent și în viitor, în ceea ce privește arhitectura europeană de securitate. Pentru majoritatea statelor membre ale UE, care sunt, de asemenea, aliați NATO, Alianța rămâne temelia apărării lor colective, în baza prevederilor Tratatului de la Washington. Această evoluție este confirmată normativ de prevederile Tratatului de reformă al UE (Lisabona), inclusiv prin condiționările la implementarea nou-introdusei clauze de asistență reciprocă. Clauza de asistenta reciproca in cazul unei agresiuni armate („mutual defence”), reprezintă un embrion al articolului 5 din Tratatul NATO, susținând necesitatea ca în cazul în care unul din statele membre UE ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state participante să îi acorde ajutor și asistență prin toate mijloacele de care dispun (militare și de altă natură), în conformitate cu dispozițiile Cartei ONU. Pentru a pune în aplicare o cooperare mai strânsă în materie de apărare reciprocă, statele membre UE vor acționa în strânsă cooperare cu NATO, fără a prejudicia caracterul specific al politicii de apărare și securitate al celorlalți actori statali.
Angajamentele și cooperarea în acest domeniu vor fi în concordanță cu angajamentele față de NATO, care, pentru țările membre ale Alianței, rămâne fundamentul apărării lor colective.
O altă premiză importantă a procesului vizeză sublinierea importanței crescânde a PESA, a cărei maturizare va ajuta la îmbunătățirea capacității UE de a reacționa la amenintarile secolului XXI, în special prin dezvoltarea capacităților proprii pentru operațiile civilo-militare și militare de gestionare a crizelor. În acest sens, un rol tot mai important revine Agenției Europene de Apărare, actor de natură interguvernamentală, care își propune să realizeze pentru prima dată, la scară europeană, un proces integrat și coerent de dezvoltare a capacităților militare.
3.3. Strategia UE în domeniul cercetării și tehnologiei
Preocupările europene pentru creșterea capabilităților în domeniul securității și apărării s-au concretizat și prin demararea acțiunii pregătitoare pentru lansarea Programului european de cercetare pentru securitate, care are ca obiectiv întărirea bazei de cercetare europene și creșterea competitivității industriei din UE. Strategia NATO în domeniul cercetării și tehnologiei definește direcția de evoluție a cercetării și tehnologiei din cadrul NATO și contribuțiile care pot fi aduse de către comunitatea din domeniul cercetării și tehnologiei în scopul îndeplinirii obiectivelor și misiunilor NATO. Aceasta ia în considerare mediul geopolitic aflat în schimbare, noile amenințări asimetrice la adresa NATO, cerințele privind capabilitățile formulate la reuniunile NATO și restructurarea comandamentelor militare ale NATO. Consiliul Europei acționează în scopul furnizării UE a mijloacelor necesare pentru ca aceasta să-și poată juca rolul pe scena internațională și să-și asume responsabilitățile în cazul crizelor apărute și să dispună de capacitatea de a lua decizii și de a acționa în domeniul securității și apărării.
Referitor la provocările la adresa securității, tehnologia joacă un rol foarte important. La nivel european există potențial în domeniul cercetării, dezvoltării și producerii unei game largi de tehnologii pentru securitate. În fața diversității noilor amenințări, Europa trebuie să depășească deficiențele funcționale și structurale existente prin reducerea fragmentării și duplicării eforturilor, creșterea cooperării și realizarea standardizării și interoperabilității. În Europa a existat o separare puternică între cercetarea pentru scopuri civile și cea pentru obiective de apărare. Azi, multe tehnologii au o utilizare duală: produse din domeniul civil sunt adăugate la capabilitățile existente pentru apărare, produse dezvoltate inițial în scopul apărării au condus la inovații majore și beneficii în viața de zi cu zi a cetățenilor.
Un program coerent de cercetare în domeniul securității la nivelul UE poate adăuga o valoare substanțială la utilizarea optimă a celor mai bune competențe ale industriei. Cercetarea trebuie axată pe dezvoltarea unor sisteme interoperabile, produse și servicii care pot fi utilizate pentru protecția cetățenilor Europei, teritoriului, infrastructurii esențiale și activitățile de menținere a păcii. Securitatea reprezintă o condiție pentru funcționarea în condiții bune a serviciilor cheie europene ca transportul și alimentarea cu energie electrică.
Activitățile de cercetare au un rol important în garantarea unui nivel de protecție ridicat. În cadrul inițiativei europene pentru cercetare în domeniul securității trebuie respectate valorile europene, precum drepturile omului, valorile democratice, etica și libertatea. Este nevoie de menținerea unui echilibru între activitățile de supraveghere și control desfășurate în scopul minimizării unui impact potențial al unei acțiuni teroriste și respectarea drepturilor omului, coeziunii comunităților sociale și private și al integrării cu succes a comunităților minoritare. Progresul în domeniul tehnologiei poate merge mână în mână cu o politică puternică a UE pentru dezvoltarea tehnologiilor pentru securitate.
Comisia europeană a stabilit constituirea unui Consiliu de coordonare a cercetării europene pentru securitate cu rol de a supraveghea implementarea programului și de a avea în vedere propunerile Grupului de personalități. Consiliul include reprezentanți din rândul uti lizatorilor, mediului industrial și organizațiilor de cercetare. Acesta va stabili nevoile utilizatorilor și va încuraja cooperarea între statele membre UE în schimbul drepturilor de proprietate intelectuală și al informațiilor clasificate. Comisia europeană va asigura coordonarea efectivă între capabilitățile interne de cercetare și alte activități de cercetare europene finanțate la nivel comunitar, național sau interguvernamental. Comisia europeană va lua măsurile necesare, astfel încât dezvoltarea cercetării pentru securitate să țină seama de cerințele cuprinse în Strategia europeană pentru securitate și în Politica europeană pentru securitate și apărare. Acest lucru implică cooperarea strânsă între comunitatea de cercetare pentru securitate și EDA. Comisia europeană are reprezentanți în Consiliul director al EDA. Acest fapt încurajează statele membre UE să-și desfășoare activitățile în cooperare cu Comisia europeană în scopul îmbunătățirii cooperării și optimizării folosirii rezultatelor cercetării și tehnologiei pentru aplicații din domeniul securității, apărării și cel civil.
Activitățile suport sunt legate de fragmentarea structurilor europene, integrarea rețelelor eterogene, creșterea înțelegerii activităților existente în domenii specifice, studii socio-economice și de marketing, crearea de scenarii incluzând analiza amenințărilor. Acestea contribuie la exploatarea și valorificarea rezultatelor. Unele dintre principiile care trebuie respectate cu strictețe în cadrul activităților cuprinse în activitatea pregătitoare se referă la: relevanța activităților față de obiectivele acțiunii pregătitoare și posibilitatea de a contribui la creșterea securității; stimularea condițiilor pieței și a mecanismelor inovatoare pentru a crea oportunități industriei europene de câștigare a unor avantaje comparative; abilitatea unui consorțiu de a finaliza activitățile cu succes și de a asigura managementul proprietății intelectuale; crearea unui parteneriat efectiv și a unei metodologii de lucru între utilizatori, industrie și organizații de cercetare.
Pentru accesul pe piețe externe, industria de apărare europeană nu beneficiază de forța de negociere care ar putea fi conferită de “greutatea” unei acțiuni plasate sub egida Uniunii Europene. Scopul principal al EDA este de a sprijini statele membre în efortul lor de îmbunătățire a capabilităților de apărare ale Europei și de a sprijini politica de apărare și securitate europeană (European Security and Defence Policy – ESDP).
Obiectivele Agenției Europene de Apărare trebuie să contribuie la:
dezvoltarea capabilităților de apărare în domeniul managementului crizelor;
promovarea și intensificarea cooperării europene în domeniul armamentelor;
întărirea bazei tehnologice și industriale europene pentru apărare (Defence Industrial and Technological Base – DTIB);
crearea unei piețe europene pentru echipamente de apărare competitive (European Defence Equipment Market – EDEM);
promovarea cercetării în domeniul apărării în colaborare cu activitățile de cercetare ale Comunității UE.
3.4. Strategia NATO în domeniul cercetării și tehnologiei
Procesul de elaborare a noii strategii NATO în domeniul cercetării și tehnologiei, declanșat în cadrul sesiunii executive a Consiliului Cercetării și Tehnologiei, își propune trecerea în revistă a provocărilor și oportunităților prezente și oferă o orientare comună a activităților viitoare ale comunității cercetării și tehnologiei din cadrul NATO. Deși multe dintre inițiativele identificate în strategia inițială sunt încă valabile, această nouă strategie ține seama de noile dezvoltări tehnologice, noul mediu de securitate și de restructurarea/extinderea NATO. Termenul de comunitate NATO din domeniul cercetării și tehnologiei este tot mai utilizat, odată cu decizia de transformare a Alianței, iar obiectivul suprem al acesteia constă în utilizarea științei și tehnologiei în scopul dezvoltării de noi capabilități eficiente pentru Alianță.
Comunitatea este compusă din: Organizația NATO pentru Cercetare și Tehnologie (Research and Technology Organisation – RTO), Organizația de consultare, comandă și control (NATO Consultation, Command and Control Organization – NC3O), Centrul de cercetări subacvatice (NATO Undersea Research Center – NURC), Grupul NATO pentru consultanță industrială (NATO Industrial Advisory Group – NIAG), Grupurile principale pentru armamente (Main Armaments Groups – MAGs), din cadrul Conferinței directorilor naționali pentru armamente (Conference National Armament Directors – CNAD), Comandamentul aliat pentru transformare (Allied Command Transformation – ACT), care reprezintă o entitate foarte importantă pentru domeniul cercetării și tehnologiei, elemente aparținând Conducerii internaționale (International Staff – IS) și Conducerii militare internaționale (International Military Staff – IMS), elemente și alte organisme, de genul comitetului științific al NATO, centrele de excelență ale NATO și, nu în ultimul rând, autoritățile țărilor membre NATO din domeniul cercetării și tehnologiei.
Această nouă strategie definește direcția de evoluție a cercetării și tehnologiei din cadrul NATO și contribuțiile care pot fi aduse de către comunitatea din domeniul cercetării și tehnologiei în scopul îndeplinirii obiectivelor și misiunilor NATO. Strategia ia în considerare mediul geopolitic aflat în schimbare, noile amenințări asimetrice la adresa NATO, cerințele privind capabilitățile formulate la reuniunile NATO și restructurarea comandamentelor militare ale NATO.
Din perspectiva NATO, mediul de securitate s-a schimbat ca urmare a escaladării amenințărilor de tip asimetric asociate cu terorismul și, de asemenea, ca urmare a necesității de a introduce stabilitate în regiuni strategice în care există conflicte. Acest mediu de securitate care se conturează impune activități inovatoare în domeniul cercetării și tehnologiei care să contribuie la identificarea și dezamorsarea stărilor potențiale de conflict și care să anticipeze și să combată atacurile de tip asimetric. Acest nou mediu a dus la crearea, la nivelul Alianței, a unei Forțe de reacție a NATO (NATO Response Force – NRF) pentru operațiuni de tip expediționar, la concentrare asupra apărării împotriva terorismului (Defence Against Terrorism – DAT) și la creșterea importanței operațiunilor de cooperare între civili și militari (Civil– Military Cooperati on – CIMIC).
Extinderea NATO și perspectiva aderării unor noi națiuni vor deschide calea spre descoperirea de noi resurse și abilități suplimentare în abordarea problemelor din domeniul cercetării și tehnologiei. În același timp, această extindere declanșează noi provocări la adresa NATO, determinate de diferențele de capabilități militare dintre națiunile membre. Restructurarea Comandamentelor Militare Strategice ale NATO în Comandamentul Operațional Aliat (Allied Command Operati ons – ACO) și Comandamentul Aliat pentru Transformare (Allied Command Transformati on – ACT), oferă structurilor NATO din domeniul cercetării și tehnologiei un nou mecanism de coordonare a activităților.
Aceste comandamente, împreună cu membrii comunității din domeniul cercetării și tehnologiei, fac eforturi în scopul identificării cerințelor, căutării de soluții și dezvoltării de noi capabilități. ACT deține un rol cheie în promovarea de relații perfecționate între structurile militare și cele destinate cercetării și tehnologiei prin punerea la dispoziție a unor concepții cuprinzătoare, de perspectivă, privind operațiunile militare, priorități, cerințe, analize operaționale și prin facilitarea activităților de experimentare.
Acest context impune activități inovatoare în domeniul R&T care să contribuie la identificarea și dezamorsarea stărilor potențiale de conflict și care să anticipeze și să combată atacurile de tip asimetric. În ultimii ani, tehnologia a contribuit în mod spectaculos la creșterea eficacității în domeniul militar prin dezvoltarea de capabilități, precum munițiile cu dirijare precisă și războiul configurat în rețea (network centric warfare). După toate probabilitățile, această tendință de dezvoltare rapidă a tehnologiilor va continua. Maniera care se conturează privind utilizarea spațiului și a ciberspațiului aduce operațiunilor militare noi provocări și oportunități.
Cercetarea și tehnologia au fost mult timp asociate cu tehnica de luptă. Astăzi, era informațională deschide noi perspective. Domeniul cercetării și tehnologiei reprezintă una din componentele care susțin o capabilitate militară care evoluează ca reacție la noile dimensiuni pe care le ating amenințările. Este necesară definirea locului pe care cercetarea și tehnologia din cadrul NATO îl ocupă în procesul de dezvoltare a capabilităților, prin crearea unei conexiuni între progresele științifice și nevoile armatelor moderne. Alinierea cercetării și tehnologiei din cadrul NATO la cerințele aflate în dezvoltare ale Alianței îi oferă acestui domeniu setul său de provocări. De o parte se află complexitatea în creștere asociată spectrului de întrebuințări ale forțelor armate, iar pe de altă parte, ritmul rapid al progresului în știință și tehnologie. Pentru a realiza o legătură între cele două părți este nevoie ca în interiorul comunității cercetării și tehnologiei să existe o înțelegere clară a priorităților de interes militar și o viziune asupra modului în care ști ința își poate aduce contribuția. Procesul de transformare oferă un cadru cu posibilități importante în acest sens.
Cercetarea și tehnologia din cadrul NATO pot aduce alături programe din domeniul cercetării și tehnologiei orientate pe aspecte naționale ale transformării și să le conecteze la obiecti vele NATO pe termen lung. Poziția comunității din domeniul cercetării și tehnologiei îi permite acesteia accesul larg și profund la capacitățile științifice ale Alianței pentru a evalua situația viitoare a tehnologiei și pentru a ajuta la înțelegerea modului în care tehnologia va influența domeniul militar. Acest obiectiv poate fi atins cel mai bine printr-o strânsă legătură între națiuni și structurile din domeniul cercetării și tehnologiei, în condițiile menținerii unei puternice relații cu comandamentele strategice.
Succesul exploatării capacității noastre colective din domeniul cercetării și tehnologiei depinde de forța actului managerial în coordonarea multiplelor fațete ale cercetării și tehnologiei în cadrul NATO. Un astfel de act managerial va contribui atât la transmiterea unei viziuni comune către structurile cercetării și tehnologiei ale NATO, cât și la o mai bună coordonare a planificării programului de cercetare și tehnologie al NATO. Un act managerial clar în această coordonare va facilita, de asemenea, consilierea nivelurilor ierarhice superioare și alinierea activităților din domeniul cercetării și tehnologiei la prioritățile NATO.
Obiectivele strategice își propun să asigure direcții de orientare, atât la nivelul comunității NATO din domeniul cercetării și tehnologiei, cât și la nivelul organismelor și autorităților naționale la nivelul țărilor membre. S-au identificat cinci obiective strategice principale:
alinierea cercetării și tehnologiei la prioritățile NATO de transformare și la mediul viitor de securitate;
instaurarea unei coordonări eficiente a activității de cercetare și tehnologie ale NATO printr-un act managerial clar și eficient.
asigurarea unei consilieri eficiente în procesul elaborării nevoilor prezente și viitoare.
perfecționarea valorificării și diseminării informațiilor în domeniul cercetării și tehnologiei.
construirea celui mai eficient și propice mediu de colaborare în domeniul cercetării și tehnologiei.
Relatia dintre NATO si UE a fost influentata, în ultimii ani,de urmatoarele evolutii:
– tendintele de reformare conceptuala si institutionala din cadrul NATO si UE (pe de o parte, procesul de transformare politica si militara a NATO, inclusiv prin elaborarea si adoptarea noului Concept Strategic, iar pe dealta parte, dezbaterea privind Tratatul de Reforma a UE si adoptarea si implementareaTratatului de la Lisabona la nivelul UE);
– diminuarea interesului strategic al SUA pentru Europa, fapt ce poateafecta rolul si importanta Aliantei Nord-Atlantice în politica externa a SUA,în contextul transferului de putere economica si de influenta, la nivel global,catre zona Asiei de Sud-Est;
– resetarea relatiilor SUA cu F. Rusa (care este însotita si de o resetare, în acelasi sens, a relatiilor unora dintre cele mai importante state europene cu Moscova);
– reducerea dinamismului politic la nivelul Politicii de Securitate si Aparare Comuna a UE, în special ca urmare a efectelor crizei economice sifinanciare internationale si a tranzitiei generata de punerea în practica aprevederilor Tratatului de la Lisabona (de exemplu, crearea Serviciului Europeande Actiune Externa sau clarificarea responsabilitatilor în domeniulsecuritatii si apararii între noile functii de conducere de la vârful UE, înființate prin acest tratat);
– amplificarea tendintei de cooperare bilaterala (uneori trilaterala) în domeniul apararii între unele dintre cele mai importante state europene în dauna cooperarii multilaterale în cadrul UE; de exemplu, unii experti apreciaza ca cele doua acorduri semnate între Marea Britanie si Franta, în noiembrie 2010 – unul referitor la înfiintarea unei forte expeditionare comune si altul privind dezvoltarea în comun a tehnologiilor referitoare la armele nucleare – reflecta nu numai cresterea congruentei strategice între cele doua state si intensificarea cooperarii dintre industriile de aparare ale acestora în conditiile restrângerii resurselor financiare disponibile pentru domeniul apararii, ci si nemultumirea celor doua state fata de ritmul lent si lipsa de eficienta a cooperarii multilaterale în cadrul UE în Politica de Securitate si Aparare Comuna;
– stadiul si evolutiile din cadrul relatiei dintre UE si Turcia (dificultatile întâmpinate de Turcia, stat membru NATO, în negocierile de aderare la UE, inclusiv ca urmare a pozitiei Ankarei fata de Cipru); în contextul indivizibilitatiisecuritatii, ar fi recomandat ca UE sa evite o atitudine de „prizonierat”în privinta acestui stat (Turcia are nevoie de Europa, dar si Europa are nevoiede Turcia).
Este evident ca aprofundarea parteneriatului strategic NATO-UE presupune depășirea unor dificultăți politice: pe de o parte, toate statele membre UE ar trebui să poată participa la mecanismele de cooperare dintre NATO și UE, iar pe de alta parte, UE ar trebui să-și întărească relatiile cu statele membre ale Aliantei care nu sunt si membre UE.
Conflictele viitorului vor implica detinerea si utilizarea unor tehnologii de vârf. În ultimii zece ani, dialogul dintre NATO si UE în problematica managementului crizelor s-a centrat, în mare parte, pe modul în care Alianta ar putea sprijini UE în operatii militare, fapt care a limitat cooperarea dintre cele două organizatii. Există opinii ale unor experti americani care apreciaza ca, în momentul de fata, NATO este cea care ar avea mai mare nevoie de capabilitatile UE pentru a-si putea îndeplini angajamentele asumate în ultimii ani si ca este greu de imaginat o misiune NATO de reconstructie a unei tari fara implicarea capabilitatilor de tip „soft” ale UE (capabilitati civile esentiale de care Alianta nu dispune). Totusi, în noul Concept Strategic, adoptat cu prilejul summitului de la Lisabona, din noiembrie 2010, se afirma, în capitolul destinat managementului crizelor, ca Alianta dispune de o gama unica si solida de capacitati politice si militare adecvate întregului spectru de situatii de criza. Perspectiva UE asupra securitatii internationale, care a fost mult mai apropiata de cea a ONU decât de cea a Aliantei Nord-Atlantice, a afectat, de asemenea, cooperarea cu Alianta. Un exemplu în acest sens l-a constituit criza din Darfur (izbucnita în anul 2003): neîntelegerile dintre NATO si UE legate de conducerea operatiilor au condus, în cele din urma, la realizarea a doua poduri aeriene separate (unul al Aliantei si celalalt al UE). Aceasta situatie a reliefat necesitatea stabilirii unor mecanisme clare de cooperare între cele doua organizatii, mai ales înceea ce priveste planificarea si constituirea fortelor.
Lipsa unor capacități de planificare operationala la nivelul UE a influentat, în mod direct, nivelul cooperarii dintre NATO si UE. Pâna în prezent, responsabilitatile îndomeniul misiunilor UE de management al crizelor au fost împartite între structurile europene de la Bruxelles si statele membre; experienta dobândită pe parcursul misiunilor derulate începând din anul 2001 a demonstrate că aranjamentele actuale destinate managementului crizelor, existente la nivelul UE, au o eficienta redusa, costuri ridicate si sunt mari consumatoare de timp. În acelasi timp, fragmentarea procesului de planificare în cadrul UE si lipsa unor structuri permanente de conducere a operatiilor în timpul unei misiuni de management de criza afecteaza capacitatea de actiunea UE. La nivelul UE, planificarea unei operatii de management de criza si pregatirea deciziei Consiliului European în scopul lansarii unei misiuni de acest tip se desfasoara sub egida Directoratului pentru Planificare si Managementul Crizelor (structura inclusa, în momentul de fata, în cadrul Serviciului European de Actiune Externa).
Pe de alta parte, pentru activarea unui Cartier General de Operatii în domeniul managementului crizelor, UE dispune de trei optiuni:
– utilizarea unuia dintre cele 5 Cartiere Generale puse la dispozitie de catre unele state membre – Germania, Franta, Marea Britanie, Grecia si Italia: aceste state nu sunt obligate sa puna la dispozitia UE aceste facilitati, ci îsi pot manifesta disponibilitatea în functie de fiecare caz în parte;
– solicitarea accesului la capabilitatile NATO, prin intermediul Acordurilor Berlin Plus (cum a fost cazul misiunii ALTHEA din Bosnia și Herțegovina);
– în cazul în care nici unul dintre cele 5 state membre nu pune la dispoziția misiunii un comandament pentru operații, UE își poate activa Centrul Operațional de la Bruxelles (intrat în funcțiune în anul 2007), utilizat ca un nucleu necesar pentru crearea unui cartier general al UE pentru operații. Majoritatea misiunilor de management al crizei desfășurate de către UE au avut un caracter unidimensional. Însă natura complexă și multilaterală a crizelor va solicita, în viitor, dezvoltarea capabilităților militare ale UE, dacă aceasta dorește să devină un partener solid al NATO și un actor relevant în politica internațională. Din această perspectivă, eficientizarea PSAC a UE presupune recunoașterea de către europeni a faptului că bunăstarea și securitatea lor depind și de investițiile din domeniul apărării. Pentru realizarea unui echilibru între NATO și UE, precum și între SUA și UE ar fi necesară diminuarea decalajului existent la nivelul capabilităților militare, fapt care ar determina o creștere a încrederii în cadrul relației transatlantice. Un răspuns eficient al NATO și UE față de noile provocări cu care se confruntă comunitatea transatlantică implică compatibilizarea abordărilor strategice ale celor două organizații și, eventual, crearea unei perspective strategice comune. Atingerea acestor obiective presupune, în primul rând, creșterea capacității de acțiune și asumarea unei responsabilități strategice sporite de către UE.
Un rol important îl poate avea procesul de dezvoltare a capabilităților militare ale statelor europene membre ale NATO și UE.
Nevoia de capabilități militare a europenilor a fost subliniată, la începutul anului 2010, și de secretarul Departamentului Apărării al SUA, Robert Gates, care, într-un discurs susținut la Universitatea Națională de Apărare din Washington, aprecia că interesul redus al europenilor pentru dezvoltarea acestor capabilități constituie „un obstacol în obținerea unei securități reale și a unei păci durabile în secolul XXI”. Imperativul dezvoltării capabilităților militare la nivelul statelor membre UE poate fi argumentat și prin necesitatea asumării de către europeni a unor responsabilități crescute în asigurarea securității proprii (această asumare ar putea implica și deținerea capacității de a desfășura operații militare de mare intensitate).
Creșterea rolului capabilităților militare, în afirmarea UE în calitate de actor relevant în politica internațională, devine importantă din următoarele motive:
– pe termen mediu și lung, mediul internațional de securitate ar putea prezenta mult mai multe amenințări pentru securitatea europeană; în acest context, statele membre UE ar putea fi nevoite să desfășoare operații militare, în special în zone de instabilitate din vecinătatea frontierelor europene;
– experiențele și lecțiile învățate din misiunile multinaționale de menținere a păcii din ultimii 20 de ani (de exemplu, misiunile din Somalia, Liban și Afganistan) au relevat faptul că aceste misiuni pot implica, pe neașteptate, și acțiuni de luptă;
– concentrarea, cel mai probabil, a priorităților militare viitoare ale SUA pe evoluțiile din Asia de Sud și Sud-Est și din Orientul Mijlociu ar putea conduce la reducerea preocupărilor oficialităților de la Washington față de Europa și vecinătatea sa;
– conflictele viitorului vor implica deținerea și utilizarea unor tehnologii de vârf, mai ales în domenii legate de sateliți, rețele de informații și comunicații, avioane fără pilot, apărare antirachetă etc.;
– necesitatea coordonării achizițiilor de armament.
Dezvoltarea cooperării între NATO și UE în domeniul capabilităților militare devine o cerință obiectivă în condițiile constrângerilor bugetare generate de criza economică și financiară globală. De aceea NATO și UE trebuie să-și încurajeze statele membre să coopereze în domeniul dezvoltării capabilităților militare.
Din această perspectivă, au fost consemnate mai multe inițiative, în special la nivelul UE, care își propun impulsionarea demersurilor de dezvoltare a capabilităților militare. Astfel, cu prilejul primei reuniuni formale a miniștrilor apărării din statele UE, desfășurată în cadrul Consiliului Afaceri Externe (decembrie 2010), au fost luate o serie de decizii referitoare la întărirea cooperării militare și dezvoltarea în comun a capabilităților, în condițiile reducerii în majoritatea statelor membre a fondurilor alocate domeniului apărării.
Cu acest prilej a fost discutat un plan comun de acțiune care să genereze o serie de programe în 13 domenii, precum: transport strategic și tactic, sprijin logistic, comunicații și sisteme informaționale, sprijin medical, protecția forțelor, utilizarea capabilităților spațiale, vehicule fără armament, intelligence, pregătire, exerciții, sisteme centralizate de sprijin, interconectarea proceselor de dezvoltare a capabilităților militare și civile, lecții învățate din misiuni UE. Aceste decizii ale miniștrilor apărării au survenit pe fondul existenței unor propuneri în format bilateral sau trilateral ale unora dintre statele UE.
În aprilie 2010, miniștrii de externe din Franța, Germania și Polonia au lansat o inițiativă de a întări PSAC, prin susținerea ideii referitoare la crearea unor structuri permanente de planificare civil-militară și de comandă pentru operațiunile UE de gestionare a crizelor.
La începutul lunii decembrie 2010, cele trei state au revenit cu o scrisoare, semnată de miniștrii de externe și cei ai apărării și adresată Înaltului Reprezentant UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, în care se pronunțau pentru aprofundarea cooperării militare și întărirea PSAC, luând în considerare „complementaritatea cu capabilitățile de planificare naționale și ale NATO”; totodată, cele trei state subliniau necesitatea impulsionării mecanismului Cooperării Structurate Permanente și solicitau Înaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate să evalueze următoarele propuneri:
– oportunitatea creării unei capabilități permanente a UE de planificare civil-militară;
– identificarea modalităților de utilizare reală a grupurilor tactice de luptă (EU Battlegroups);
– stimularea investițiilor de cercetare în cadrul Bazei Industriale și Tehnologice de Apărare Europeană (EDTIB).
De asemenea, scrisoarea releva posibilitatea cooperării UE-SUA în domeniul cyber și a invitării SUA la misiunile UE.
Primele rezultate concrete ale acestei inițiative ar putea apărea pe durata președinției poloneze a UE (a doua jumătate a anului 2011).
O altă inițiativă privind cooperarea în domeniul capabilităților de apărare europene a fost lansată de Germania și Suedia (Food for Thought Joint Paper „Intensifying Military Cooperation in Europe”) în anul 2011. Statele UE erau solicitate să realizeze o „analiză sistematică a capabilităților militare și a structurilor de sprijin în scopul identificării domeniilor potențiale de cooperare, fiind evidențiat faptul că intensificarea cooperării militare între statele membre a devenit „un imperativ european”.
În documentul semnat de cele două state erau identificate drept posibile domenii de cooperare și de utilizare în comun a capabilităților următoarele: pregătirea personalului, transport strategic și sprijin logistic, supraveghere maritimă și utilizarea unor capabilități de tipul forțelor combatante, avioane și nave de luptă și intelligence.
Cooperarea NATO-UE în domeniul capabilităților militare ar putea fi afectată de:
– menținerea unei serii de probleme datorate, cu preponderență, experienței istorice a statelor membre ale UE. Se remarcă existența unor atitudini diferite la nivelul statelor europene față de ideea utilizării forței, absentă din gândirea strategică europeană după perioada ”Război Rece”.
– unele state europene preferă să pună accentul pe capabilitățile civile de management al crizelor (acest fapt face dificil de acceptat ideea unei doctrine militare comune la nivelul UE). Un alt aspect este acela al diferenței de putere militară între statele UE – suma bugetelor pentru apărare a numai trei state, Franța, Marea Britanie și Germania, reprezintă aprox. 60% din suma totală a bugetelor de apărare ale statelor membre (Franța și Marea Britanie fiind și puteri nucleare).
– eforturile de identificare a domeniilor de colaborare concretă au rămas limitate, în cea mai mare parte, la nivel bilateral sau trilateral (puține proiecte depășind acest cadru îngust), majoritatea guvernelor europene încercând să-și protejeze capacitățile proprii din industria de apărare – această tendință pare să fi primit un nou impuls în contextul actualei crize economice internaționale. La acestea se poate adăuga incapacitatea statelor UE de a-și îndeplini angajamentele asumate în cadrul Headline Goal 2003 și Headline Goal 2010;
– capacitatea UE de a-și proiecta puterea militară la distanță a rămas limitată, cea mai mare parte a misiunilor sale fiind de mărime redusă și de scurtă durată (ex.: grupurile tactice de luptă, EU Battlegroups, au fost create pentru a furniza o capacitate de intervenție la distanță de frontierele UE, dar pentru crize de amploare redusă).
– lipsa de coordonare și de eficiență în utilizarea resurselor bugetare care este generată și de existența separată, la nivelul UE, a 27 de forțe terestre naționale, 23 de forțe aeriene naționale și 19 forțe navale naționale. Acestor elemente li se alătură și accentuarea sentimentului de oboseală în ceea ce privește cooperarea multilaterală între statele membre ale UE. Depășirea unor dificultăți de acest gen presupune identificarea celor mai potrivite modalități de armonizare a intereselor statelor membre UE, situație care ar facilita și apariția unei noi etape în cooperarea dintre NATO și UE în domeniul capabilităților militare. Astfel, o creștere a potențialului militar la nivelul UE ar putea fi obținută prin coordonarea eforturilor de restructurare a fortelor armate ale statelor membre, fapt ce ar presupune atât utilizarea în comun a capabilitatilor militare ale statelor europene (pooling and sharing), cât si dezvoltarea unei industrii europene de aparare (European Defence Technological and Industrial Base – EDTIB). În acelasi timp, Agentia de Aparare Europeana ar putea contribui la întarirea parteneriatului dintre NATO si UE prin intensificarea relatiilor cu ACT – Comandamentul Aliat pentru Transformare al NATO.
O analiza succinta a posibilelor domenii de cooperare la nivel european si care ar putea determina, în perspectiva, eficientizarea parteneriatului dintre NATO si UE, reliefeaza în opinia unor experti (Sophie C. Brune, Alastair Cameron, Jean-Pierre Maulny, Marcin Terlikowski, „Restructuring Europe’s Armed Forces in Times of Austerity. Challenges and Opportunities for Governments and Industry”, SWP Comments 28, Berlin, 2010.) utilitatea unor initiative, cum ar fi:
– dezvoltarea capacitatilor de transport strategic: existenta unei capacitati formata din elicoptere de transport ar putea contribui si la întarirea relatiei transatlantice întrucât aceste forte vor putea fi puse atât la dispozitia Fortei de Raspuns a NATO, cât si a Grupurilor Tactice de Lupta ale UE;
– crearea unei flote comune de avioane de realimentare în aer si a unei flote europene aeriene de aparare;
– actiuni comune maritime anti-mina (prin dezvoltarea proiectului initiat de catre Agentia de Aparare Europeana);
– intensificarea cooperarii în domenii de înalta tehnologie: avioane fara pilot si comunicatii satelitare;
– fundamentarea unei politici europene în domeniul industriei de aparare, presupune cresterea cererii, punerea în comun a fondurilor pentru cercetaredezvoltare, investitii comune;
– adoptarea unei strategii pe termen lung (ex.: Headline Goal 2030) pentru dezvoltarea unor sectoare strategice ale industriei europene de aparare: avioane de lupta, UAV, sateliti, tehnologia rachetelor, submarine, protectia vehiculelor etc.
Luând în considerare faptul ca profesionalizarea fortelor armate ale statelor UE (ultimele care au renuntat la conscriptie fiind Franta, Polonia si Germania) va impune alocarea unor resurse financiare importante chiar în conditii de criza economica, pe lânga utilizarea în comun a capabilitatilor de aparare ar putea fi utila si stabilirea unor domenii de specializare în ceea ce priveste dezvoltarea acestor capabilitati sau o diviziune clara între statele UE în acest domeniu.
Complexitatea viitoarelor misiuni va aduce în atentie si rolul unor mecanisme noi, precum Cooperarea Structurata Permanenta. Prin intermediul acestui mecanism, Tratatul de la Lisabona îsi propune sa impulsioneze revitalizarea PSAC, prin crearea unor grupuri specializate de cooperare („pioneer groups”) în domeniul dezvoltarii capabilitatilor de aparare. În unele medii academice europene au fost exprimate si opinii potrivit carora ar fi util ca la nivelul UE sa fie create o serie de noi structuri care sa faciliteze transformarea UE într-un actor militar cu relevanta internationala: un Consiliu de Securitate Europeana, un Consiliu al Ministrilor Apararii, o Carte Alba a Securitatii si Apararii Europene, o Agentie Europeana de Informatii, un Cartier General pentru Operatii si o Agentie Europeana de Aparare cu puteri sporite. În încheiere, se poate aprecia ca un parteneriat eficient între NATO si UE presupune, în mod direct, existenta unei relatii puternice între SUA si UE. Pornind de la aceasta constatare, putem afirma ca o analiza obiectiva a gamei largi de initiative si propuneri referitoare la dezvoltarea capabilitatilor militare si transpunerea în practica a celor mai viabile dintre acestea ar putea impulsiona armonizarea proceselor de transformare din domeniul apararii din SUA si statele UE: în conditiile în care SUA si UE vor reusi sa aiba o viziune comuna asupra principalelor riscuri si amenintari la adresa comunitatii euro-atlantice, atunci vor avea capacitatea de a elabora strategii compatibile. În acelasi timp, se impune ca NATO si UE sa elaboreze mecanisme de actiune rapida si coordonata în domeniul managementului crizelor în scopul evitarii situatiei aparute între cele doua organizatii în cazul crizei din Darfur. Unul dintre raspunsurile la problemele aparute în relatia dintre cei doi actori consta în integrarea apararii europene. UE dispune de aprox. 1.700.000 de militari, dar numai 10% dintre acestia pot fi utilizati în misiuni expeditionare; din acest punct de vedere, multi europeni considera ca singura modalitate de îmbunatatire a capacitatilor europene de aparare (în conditiile reducerilor bugetare din acest domeniu) consta în accentuarea cooperarii multinationale la nivelul Uniunii. Un impuls deosebit în cooperarea viitoare dintre NATO si UE l-ar putea avea armonizarea perspectivelor strategice ale celor doua organizatii. Astfel, noul Concept Strategic al Aliantei si viitoarea Strategie Europeana de Securitate (sau un viitor Concept Strategic European) vor trebui sa reflecte existenta unei viziuni comune de abordare a principalelor provocari la adresa sistemului global al secolului XXI. Cu cât UE va deveni mai puternica, mai vizibila si mai coerenta în afacerile internationale, cu atât va fi mai apreciata ca un partener de interes pentru SUA si NATO.
3.5. „Smart defence““Pooling and sharing”
3.5.1. „Smart defence“ -noua abordare a apărării colective în cadrul NATO
Cel de-al 25-lea summit al NATO, organizat la Chicago între 20-21 mai 2012, va rămâne în istoria Alianței și a omenirii nu numai prin subiectele agendei (situația din Afganistan, elaborarea Defense and Detterence Review, angajamentul asumat în cadrul summitului de la Lisabona, scutul antirachetă, relația NATO-Rusia, parteneriatele NATO în lume), ci și prin lansarea unui nou concept – „smart defence“.
Acest concept a apărut în politica NATO într-o perioadă în care Alianța se confruntă cu o serie de noi provocări, generate de: criza economică globală, dezechilibrele privind participarea statelor membre la finanțarea operațiilor comune, amenințările reprezentate de statele care nu respect tratatele de neproliferare nucleară, emergența unor actori statali la nivel global.
Situație economică nesatisfăcătoare le-a impus statelor membre ale NATO o politică de austeritate, care a determinat reducerea cheltuielilor planificate pentru o serie de domenii, inclusiv pentru domeniul de apărare și securitate națională.
Conceptul „smart defence“ se referă la o politică de austeritate care nu afectează nivelul securității colective și care se bazează pe următoarele patru principii:
• o mai mare flexibilitate a Alianței;
• o mai bună interoperabilitate a statelor membre;
• stabilirea clară a priorităților bazate pe evaluarea obiectivă a pericolelor;
• set de proiecte comune, divizate pe termen scurt, mediu și lung.
De asemenea, „smart defence” reprezintă o abordare nouă a procesului de generare a capabilităților necesare Alianței Nord-Atlantice în anul 2020 și după. Această abordare presupune, în primul rând, regândirea modului de utilizare a industriilor de apărare ale statelor membre ale Alianței în scopul adaptării producției acestora la nevoile actuale ale NATO, pentru a face față diverselor provocări ale mediului de securitate și diverselor schimbări la nivel internațional.
Fiecare stat membru al NATO va fi chemat să-și cheltuiască resursele pentru nevoile prioritare ale Alianței și nu pentru ceea ce consideră necesar pentru apărarea proprie. Pentru aceasta este nevoie de stabilirea unor priorități colective clare, de evitarea suprapunerilor și a dublărilor, de promovarea unei politici realiste și de stabilire a responsabilităților astfel încât, la finele anului 2020, NATO să dispună de o gamă completă și diversificată de capabilități, necesară îndeplinirii obiectivelor strategice stabilite.
În condițiile crizei economice mondiale, scopul noului concept îl constituie obținerea unui echilibru rezonabil între posibilitățile economice, financiare și umane și capacitatea de apărare ale Alianței. În acest sens, „smart defence“ prevede trei sarcini esențiale: apărare colectivă, gestionarea crizelor și securitate prin cooperare.
Apărarea colectivă presupune ca aliații NATO să se ajute întotdeauna unul pe altul împotriva atacurilor venite din partea oricărui agresor extern.
Gestionarea crizelor vizează implicarea Alianței în administrarea întregii game de crize, în situația în care această implicare contribuie la asigurarea securității euroatlantice.
Securitate prin cooperare presupune angajarea NATO în mod activ în scopul asigurării și menținerii securității internaționale, inclusiv prin cooperarea cu alte state și organizații.
În vederea îndeplinirii sarcinilor esențiale, conceptul „smart defence“ operează cu următoarele „principii de acțiune“:
– prioritizarea cheltuielilor, respectiv alinierea priorităților naționale cu cele ale capabilităților NATO. Pe baza acestui principiu de acțiune se deschide o oportunitate statelor membre ale Alianței pentru o abordare transparentă, cooperantă și ținând seama de raportul cost-eficiență în scopul îndeplinirii cerințelor NATO în domeniul „capabilităților“, adică o analiză realistă a ceea ce trebuie făcut imediat în materie de investiții militare și ceea ce mai poate fi amânat sau chiar anulat;
– specializarea aliaților – cu bugetele sub presiune din cauza crizei economice și a unei guvernări ineficiente, unele state membre ale NATO (între care se remarcă și România) au luat decizii unilaterale de a amâna sau abandona anumite capabilități.
Acest fapt determină, în mod direct, creșterea efortului celorlalți aliați, în special al Statelor Unite ale Americii. Reducerile bugetare pentru apărare, necoordonate în cadrul Alianței, prejudiciază grav capacitatea de a face față cu succes provocărilor multiple ale secolului al XXI-lea. NATO, prin acest nou concept, este gata să încurajeze specializarea „pe proiecte“, astfel încât membrii săi să se concentreze pe punctele lor naționale forte în cooperarea cu toți membrii sau cu unii dintre ei, menținând în același timp suveranitatea națională pentru decizia finală a acestora;
– cooperarea între aliați presupune împărțirea resurselor între statele membre ale NATO, completarea și folosirea în comun a capacităților militare.
Acționând împreună, statele membre ale NATO pot avea acces la capabilități pe care nu și le-ar putea permite în mod individual. Cooperarea poate lua forme diferite, cum ar fi un mic grup de națiuni, condus de o națiune-cadru, sau partajarea strategică între cei care sunt apropiați în termeni de geografie, cultură sau echipamente comune.
„Smart defence“ are „scopuri multiple“:
• impulsionează programul european „pooling&sharing“, care presupune cooperarea în domeniul apărării;
• reduce costurile de apărare ale statelor implicate, asigurând în același timp necesarul capabilităților;
• sprijină progresul tehnologic prin programele de cercetare-dezvoltare;
• creează un cadru competitiv pe piața echipamentelor destinate apărării;
• creează instrumente financiare, comerciale, industriale, juridice și operaționale necesare reglementării pieței de apărare la nivel transatlantic;
• conduce la apariția unei piețe de apărare comună, pe relația transatlantică, ceea ce va însemna o contrapondere la deja tradiționala relație ruso-sinică în domeniul apărării.
Pentru a crește eficiența în rândul statelor membre și în complementaritate cu „smart defence“, NATO a dezvoltat „Inițiativa Connected Forces“, care vizează dezvoltarea unor relații funcționale între structurile aliate de educație și pregătire în vederea creșterii interoperabilității și care este construită în jurul a trei funcții, respectiv: extinderea educației și instruirii, creșterea numărului de exerciții desfășurate în comun de forțele aliate prin utilizarea în comun a cadrului operațional asigurat de Forța de Răspuns a NATO și o mai bună folosire a tehnologiei în sprijinul realizării interoperabilității capabilităților tehnice.
În cadrul NATO sunt clar stabilite domeniile în care va fi aplicat „smart defence“; este vorba de capabilitățile cu importanță critică pentru Alianță care au fost stabilite în cadrul summitului de la Lisabona din anul 2010, anume: apărarea antibalistică, intelligence, supraveghere și recunoaștere, menținerea stării de pregătire, antrenament și pregătirea forțelor, angajare activă și protejarea forțelor.
Una dintre aplicabilitățile „smart defence“ practicată de NATO este Heavy Air Lift Wing în cadrul Strategic Airlift Capability, prin care 10 state membre sau partenere ale Alianței, printre care și România, au acces la trei avioane de transport C-17 Globemaster III. Altă aplicabilitate a conceptului este Acordul încheiat în anul 2010 de Marea Britanie și Franța în domeniul apărării, care prevede cooperare în domeniul operării portavioanelor, avioanelor de transport, al dezvoltării submarinelor, al dragării minelor navale, comunicații, realimentare în aer, transport de pasageri, avioane fără pilot, contraterorism, securitate informatică, cercetare și dezvoltare în domeniul apărării și creare a unei forțe comune întrunite de intervenție.
Apariția conceptului „smart defence“ a avut loc într-o perioadă în care NATO deține un rol important în cadrul organizațiilor internaționale responsabile de gestionarea securității la nivel global, pe fondul menținerii decalajului între contribuțiile financiare și cu capabilități la operațiile comune între statele membre (în special între SUA și aliații europeni), diminuării alocărilor bugetare pentru apărare din cauza crizei economice globale și creșterii rolului puterilor emergente în plan economic și militar la nivel global.
„Smart defence“ se dorește a fi un nou mod de a gândi strategic pentru a dobândi, dezvolta și menține capabilitățile militare în vederea îndeplinirii obiectivelor propuse de NATO: „Smart defence – ensuring greater security, for less money, by working together with more flexibility“ (smart defence – construirea securității cu bani mai puțini, muncind împreună, cu o mai mare flexibilitate). Apărarea inteligentă propusă vizează utilizarea în mod cooperativ a resurselor limitate din domeniul apărării, în scopul acoperirii deficitelor de capacități ale NATO, în contextul situației financiare dificile din majoritatea statelor membre ale Alianței și al reducerii, pe acest fond, a bugetelor de apărare din statele membre. Summitul de la Chicago din mai 2012 a deschis o nouă eră, care poate fi denumită „Era smart defence“.
Similar, în Uniunea Europeană, conceptul „pooling and sharing“ se traduce în practică prin decizia mai multor state de a contribui financiar și material la construirea sau achiziționarea unui echipament militar (pooling), care va fi utilizat ulterior de mai multe state (sharing). Acest concept este, de fapt, o soluție economică pentru a gestiona cât mai bine impactul crizei economice și financiare asupra bugetelor militare.
Cele două concepte („smart defence“ și „pooling and sharing“) constituie un mod inteligent de a investi în capabilitățile necesare garantării securității și apărării. Dezvoltarea lor a fost impulsionată de efectele crizei economice și financiare asupra bugetelor militare ale statelor membre ale UE și ale NATO, dar adaptat tendințelor mediului internațional de securitate.
În mediul de securitate actual, este important ca, pe lângă transmiterea mesajului că securitatea reprezintă un bun care trebuie să fie păstrat, este necesară și construirea unui cadru normativ care să asigure faptul că lecțiile prezentului au fost învățate și că, dincolo de a avea ca obiectiv supraviețuirea, se impune planificare și pregătire activă pentru viitor. În acest sens, cele două concepte nu se referă în principal la economisirea de bani, ci la crearea de valoare adăugată prin reducerea costurilor și dezvoltarea unor capabilități.
3.5.2.“Pooling and sharing” – proiecte UE privind dezvoltarea și folosirea capabilităților militare în comun
In 2012, la reuniunea Comitetului Director al Agenției Europene de Apărare (EDA) la care au participat miniștrii Apărării din țările membre UE, s-a discuat și s-a luat un angajament politic comun privind dezvoltarea în comun a unor noi capabilități militare precum și folosirea acestora în comun, conceptul iniția fiind cunoscut de acum sub numele de “Pooling and sharing”.
Mai mult, miniștrii apărării au aprobat o listă de 11 proiecte pe care și-au luat angajamentul de le pune în practică împreună. Propunerea concretă, cunoscută și sub numele de “inițiativa Gent” a venit din partea reprezentanților Germaniei și Suediei, care au cerut încă din mai 2011 Înaltului Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate, să solicite Agenției Europene pentru Apărare (EDA) să facă propuneri concrete de cooperare prin aplicarea concepției “Pooling and sharing”.
Scopul acestui demers este de a se acționa într-un mod pragmatic, în vederea menținerii și îmbunătățirii capabilităților europene de apărare în contextul reducerilor bugetelor naționale pentru apărare. Se speră astfel că vor fi create premisele ca forțele armate ale țărilor UE să fie echipate în mod corespunzător și să fie bine instruite.
Prin “Pooling and sharing”, statele membre pot dobândi în mod colectiv capabilități care nu ar putea fi achiziționate în mod individual. Aceste capabilități sunt critice pentru operațiunile în cadrul Politici de Securitate și Apărare Comună (PSAC), și pe de altă parte, vor asigura independența UE în ceea ce privește părțile terțe. Proiectele aprobate acoperă o gamă largă de domenii, cum ar fi: antrenarea unităților de elicoptere, constituirea unor centre medicale /spitale de campanie, dezvoltarea tehnologiilor de alimentare în aer, comunicații prin satelit, supraveghere maritimă.
Dezvoltarea tehnologiilor de alimentare în zbor a avioanelor militare este o prioritate la nivel european, iar europenii au învățat lecția din Libia, când au apelat la ajutorul americanilor, singurii care posedă tehnologiile de acest tip. Acest lucru marchează o nouă etapă a PSAC în domeniul capabilităților militare ale UE, reprezentând un pas înainte de la ambiția UE de a fii un jucător de primă mână la acțiuni concrete în planul constituirii și menținerii unor capabilități militare credibile. În acealași timp se dau asigurări că, conceptul “Pooling and sharing” este unul complementar inițiativei NATO “Smart Defence” iar acestea se susțin reciproc.
Conceptele “pooling and sharing”, dezvoltat la nivelul UE si “smart defence”, la nivel NATO, se refera la o modalitate inteligenta de a investi in dezvoltarea capabilitatilor necesare pentru aparare si de a le comasa ca sa fie utilizate in comun de catre statele participante .
Criza economica a generat transformari la nivel international cu un impact serios asupra mediului de securitate, care pot genera in riscuri si amenintari : terorismul international, proliferarea armelor de distrugere in masa, criminalitatea organizata, riscuri energetic si cibernetice. Criza economica si aparitia de noi centre de putere din punct de vedere economic (Brazilia, Rusia, India, China si Africa de Sud), a dus la revizuirea cheltuielilor de aparare si aportul financiar ale SUA catre bugetul aliantei nord atlantice.
La nivelul celor 2 organizatii au inceput déjà sa se deruleze proiecte in virtutea celor 2 principii. In cadrul NATO eforturile de implementare a “smart defence” s-au axat pe dezvoltarea urmatoarelor capabilitati: sisteme de supraveghere terestra, maritime si aeriana; sisteme aeropurtate de avertizare si control; combaterea dispozitivelor explosive improvizate, sisteme de comanda si control.
Agentia Europeana de Aparare coordoneaza in cadrul “pooling and sharing” alte proiecte de dezvoltare a capabilitatilor militare, capabilitati distincte de cele abordate in cadrul NATO astfel incit eforturile lor sa fie complementare: celula de intermediere a comunicatiilor prin satelit europeana, comunicatii militare prin satelit (recunoastere, supraveghere, intelligence), reteaua de supraveghere maritima, programul de instruire pe elicoptere, instruirea pilotilor, realimentare in aer, spitale de campanie, operatiuni logistice si centre europene de transport.
Cele două organizatii s-au axat pe dezvoltarea capabilităților necesare pentru continuarea derulării misiunilor stabilite, dar și cele în domeniul cărora au dezvoltat un grad de expertiză.
Conceptele “smart defence” și “pooling and sharing” reprezintă un mod inteligent de a investi în capabilitățile necesare garantării securității și apărării, ca urmare a efectelor crizei economico-financiare asupra bugetelor statelor membre NATO-UE, dar și specificității mediului international de securitate, riscurilor și amenintarilor cu caracter transfrontalier.
Conceptele “smart defence” și “pooling and sharing” reprezintă soluții cunoscute de mult timp la nivelul NATO – UE care presupun o serie de avantaje în plan economic și militar.
Necesitatea de a cheltui inteligent resursele, de a investi eficient astfel încât să se obțină un raport ideal între cheltuielile pentru securitate și nivelul de securitate, nu este caracteristica doar perioadei de austeritate. Apărarea inteligentă ar fi putut constitui un avantaj în orice perioadă istorică, tergiversarea implementării acestui concept pînă în etapa de criză economică, când pare să fi devenit singura soluție viabilă de conservare și dezvoltare a capabilităților necesare promovării și apărării intereselor naționale și comune definite în cadrul NATO și UE poate fi justificată printr-o serie de deficultăți pe care le presupune, prin existenta unor obstacole de depășit și prin posibilitatea de a genera repercursiuni nefaste la nivel național.
În ceea ce priveste UE, domeniul apărării nu s-a bucurat niciodată de un nivel crescut de susținere și încredere din partea statelor sale membre, acestea preferind, de regulă, acțiunea în interiorul NATO, cadru în care marea parte a contribuției financiare era suportată de SUA și unde statutul de stat membru presupune un impact mai mic asupra suveranității naționale.
O altă provocare a implementarii acestui concept constă în realizarea cooperării și coordonării depline a eforturilor derulate în interiorul NATO-UE, deoarece “smart defence” și “pooling and sharing” sunt concepte similare, ce presupun participarea financiară și cu resurse a statelor membre pentru obținerea unor capabilități militare. Cooperarea și coordonarea sunt cu atât mai important de realizat, cu cât cele două organizatii au 21 state membre comuni, existând astfel un risc crescut de a se ajunge în situația risipirii resurselor. Avantajul în gestionarea acestei provocari constă în existenta unor practici de cooperare NATO-UE, a unor eforturi de a face ca viziunile și acțiunile lor să nu doar să se suprapună, ci să fie și complementare.
Conceptele “smart defence” și “pooling and sharing” presupun existența unor organisme dezvoltate la nivelul fiecărei organizații în parte capabile să acorde atenția coordonării inițiativelor de acest tip.
La nivel UE, profilul institutional necesar exista în momentul în care “smart defence” și “pooling and sharing” s-a dovedit a fi o necessitate pentru viitorul apărării europene. In cazul NATO, responsabilitatea a fost preluată de comandamentul aliat pentru transformare, care se ocupă de coordonarea proiectelor de tip “smart defence”, fiind încă în primele faze ale dezvoltării sale, acesta a devenit operațional din 2014.
Pentru a vorbi de “smart defence” trebuie ca eforturile să cuprindă trei tipuri de activități:
– prioritizare (alinierea priorităților naționale în ceea ce privește capabilitățile cu prioritățile NATO);
– specializare (concentrarea investițiilor doar în anumite domenii ale industriei de apărare, urmând ca eventualele capabilități necesare, dar inexistente, să fie furnizate de statele specializate în domeniul respectiv);
– cooperare.
Cooperarea și coordonarea proiectelor derulate la nivelul NATO și UE trebuie să ia în calcul și faptul că fiecare dintre ele trebuie să rămină capabilă să acționeze independent de cealaltă.
“Smart defence” și “pooling and sharing” vizează o problemă europeană, în contextul în care ritmul dezvoltării lor a cunoscut o creștere – intervenția în gestionarea crizei din Libia, condusă de state europene, cu o participare minimă a SUA, deplasarea interesului strategic al SUA către regiunea Asia-Pacific, decizia SUA ca aportul financiar al statelor membre NATO trebuie reechilibrat concomitent cu tendința bugetelor militare europene de a scădea.
Implementarea “Smart defence” și “pooling and sharing” presupune depășirea unor dificultăți ce caracterizează relațiile dintre statele vizate dintotdeauna, dar și gestionarea unor dificultăți de natură tehnică (efectele negative în planul industriilor de apărăre, adaptarea instituțională, coordonarea efectivă a eforturilor întreprinse la nivelul fiecarei organizații).
3.6. Adoptarea războiului bazat pe rețea în NATO și UE
Și în cadrul procesului de transformare generală a NATO, efectele semnificative ale globalizării, apărute în mediile social, politic și de securitate ale Alianței, constituie provocări curente ale capacității de răspuns la amenințările și evenimentele în derulare. Conform experților, teoria referitoare la potențialul „rețelei” este considerată esențială și în proiectele de transformare a Alianței. Este preluată în strategia de dezvoltare și integrare a capacităților, sub denumirea „Capacități NATO facilitate de rețea” (NATO Network Enabled Capability – NNEC), pe baza principiilor definite în cadrul teoriei „operațiilor bazate pe efecte”. Conceptul promovat de Alianță identifică soluția integrării instrumentelor militare și politice, adoptarea unor noi metode și structuri organizaționale capabile să asigure rezultate rapide, decisive, la nivel operativ și strategic, în afara zonelor tradiționale de responsabilitate acoperite de Tratatul de la Washington.
În cadrul NATO, Comandamentul Aliat pentru Transformare (Allied Command Transformation – ACT) este structura responsabilă cu planificarea și derularea acestui proces, care asigură finanțarea eforturilor de cercetare, dezvoltare de concept, experimentare și implementare. Se estimează că viitoarele operații ale Alianței vor avea caracter preponderent expediționar, se vor angaja toate dimensiunile spațiului de luptă, cu orientare clară spre efecte.
În plan militar, accesul tuturor aliaților prezenți în respectiva operație la rețele asigură rolul de multiplicator al forței, determinând reducerea costurilor individuale și a celor comune ale Alianței.
Pe plan strict economic, pe de o parte, nici o țară din NATO sau din afara Alianței nu este și nu va fi aptă de a-și dezvolta și produce independent tehnologiile și sistemele de arme necesare pentru a duce un RBR. În războiul de coaliție, aceasta va pune probleme acute de compatibilitate, care vor trebui să fie depășite, prin eforturi bugetare naționale considerabile. Competiția producătorilor de echipamente militare este mai acerbă ca niciodată. Soluția de a ajunge la un nivel de interoperabilitate în cadrul RBR rămâne cooperarea militară și industrială, tehnică și tehnologică euro-atlantică.
Pentru implementarea unitară a conceptului, la nivelul Alianței, s-au identificat câteva principii de funcționare:
interconectarea multiplă a componentelor forței determină perfecționarea schimbului de informații;
schimbul de informații și colaborarea determină perfecționarea calitativă a informațiilor și a distribuției acestora;
distribuția facilitează colaborarea și determină creșterea vitezei de decizie și pe cale de consecință, creșterea rolului de multiplicator al forței;
dobândirea superiorității informaționale se realizează prin capacități care să permită „vizualizarea” cu întâietate a potențialului inamic;
realizarea superiorității în procesul de cunoaștere a inamicului impune înțelegerea rapidă a intențiilor acestuia și urmărirea permanentă a situației;
realizarea superiorității decizionale impune atât un cadru legislativ și regulamentar, cât și proceduri clare, folosirea tehnologiei VTC și a principiului enunțării clare a stării de finalitate (stare/statut în care trebuie să se regăsească forța la sfârșitul campaniei, necesară pentru terminarea conflictului sau pentru rezolvarea acestuia în termeni cel puțin favorabili. Este primul element de bază, ajutător, al planificării, de la care trebuie să se plece, și nu trebuie confundat cu obiectivele politico-militare pe care trebuie să le îndeplinească forța pe timpul campaniei) și a intenției comandantului (declarație clară, concisă, a obiectivului general al misiunii, a rezultatului final și a tuturor informațiilor esențiale despre cum să se atingă scopul final și trebuie să fie bine înțeleasă de comandanții din subordine, pentru ca aceștia să-și pregătească propriile ordine) ;
realizarea superiorității acționale, prin aplicarea principiilor operațiilor bazate pe efecte și al acțiunii decisive, pentru obținerea unor efecte superioare;
crearea capacităților de simulare și distribuția acestora la distanță, cu rezultate spectaculoase în domeniul interoperabilității și uniformizării instruirii.
Îndeplinirea acestor obiective se realizează prin asigurarea superiorității informaționale, angajamentului eficient și decisiv, din primele momente ale stabilirii contactului, executarea manevrei întrunite, perfecționarea cooperării civili-militari, a desfășurării operațiilor cu caracter expediționar și logistice întrunite, în cadrul cărora capacitățile facilitate de rețea reprezintă principiul-cheie. Există și probleme, obstacole și provocări, nu numai în domeniul tehnic și tehnologic, ci și în cel informațional și uman, în mod deosebit legate de implementarea conceptului și accesul la tehnologie, pentru că o parte din națiunile membre, din cele care dispun de tehnologie modernă, încă au o politică națională restrictivă.
Concepția ACT, care consideră că la acest proces trebuie să participe toate statele – mari sau mici –, asigurând angajarea tuturor capacităților industriale existente și chiar dezvoltând noi oportunități, se opune tendințelor protecționiste ale statelor membre.
O altă idee valoroasă a Alianței este aceea de a folosi Forța de Răspuns (NATO Response Force – NRF), în rol de laborator de experimentare, evaluare, valorificare și drept catalizator al implementării principiilor NNEC în sistemele militare ale statelor membre. Deși Forța de Răspuns NATO este concepută pentru toată gama de operații, ea a fost prevăzută în special pentru conflictele de mare intensitate, având ca misiuni:
• managementul consecințelor unor atacuri teroriste (inclusiv cu NBC); • impunerea păcii (inclusiv gestionarea migrației în masă);
• embargoul și interdicțiile;
• intervenții antiteroriste și mai ales riposte contrateroriste;
• operațiunile de evacuare a noncombatanților;
• apărarea antirachetă.
Deși cele prezente aici par să țină mai mult de domeniul viitorului, integrarea cât mai rapidă a unor concepte sau proiecte doctrinare, organizaționale și de planificare în cadrul Alianței se află în faze avansate de experimentare și implementare. Acest lucru se poate exemplifica prin unele proiecte aflate în derulare, cum ar fi sistemele pentru monitorizarea poziției forțelor proprii, până la nivel vehicul, distribuția imaginii operaționale comune compozite, mijloacele de identificare și navigație, senzorii (pentru sprijinul deciziei sau managementul spațiului de luptă), precum si armonizarea unor programe gen evidența computerizată a mijloacelor logistice.
În cadrul programului de dezvoltare a viitoarelor sisteme de luptă (Future Combat System (FCS), sistem de management tehnologic și integrare în rețelele mari militare a tuturor sistemelor independente achiziționate de Forțele Terestre ale SUA.), evitarea fratricidului este considerată un obiectiv esențial. De fapt, la nivelul NATO, s-a decis uniformizarea cerințelor tehnologice ale unui asemenea sistem de identificare în luptă. Astfel, a apărut STANAG 4579, care reglementează cerințele și parametrii dispozitivelor de identificare a țintelor în luptă.
Unele state au combinat mai multe sisteme, ajungând astfel la sistemul MFRF (Multi-Function Radio Frequency – frecvență radio multifuncțională), care are funcțiuni de comunicare, radar și identificare.
Alte țări planifică să adopte soluția ANSER (Air and Surface Electronic Responder), ce va permite vehiculelor pe care este instalat să asigure și capacități de comunicare și transfer de date, integral digitale.
În cadrul programului condus de SUA, pentru acțiunile postconflict din Irak, Coalition Combat Identification (CCCID- sistemul de identificare în luptă al forțelor de coaliție, creat spre a permite integrarea tehnologică a mai multor sisteme de identificare amic-inamic naționale.), s-a reușit interconectarea în rețea a acestor sisteme. Astfel, state precum Marea Britanie, Franța sau Italia au reușit, folosind propriile echipamente, să interacționeze cu alte sisteme.
Digitalizarea și racordarea la rețea sunt prezente în cadrul categoriilor de forțe, pentru cât mai multe elemente sau segmente ale acțiunilor militare. Pentru misiunile de căutare salvare a piloților doborâți de inamic, forțele SUA sunt în faza de studiu, achiziție și implementare a unui nou sistem de stații radio portative. Sistemul, denumit Combat Survivor Evader Locater (CSEL – sistem de localizare a supraviețuitorilor pe câmpul de luptă, folosește rețelele de sateliți existente, inclusiv rețeaua GPS, și va furniza permanent informații criptate despre poziția acestor piloți în teren, eliminând practic faza de căutare din cadrul misiunii. În Programul de apărare împotriva terorismului, una din provocările Directorilor Naționali de Armament (CNAD) este găsirea soluțiilor pentru apărarea aeronavelor NATO împotriva sistemelor portabile de apărare antiaeriană și a aruncătoarelor de grenade reactive.
Alte subgrupuri de lucru în domeniul combaterii terorismului sunt cele care lucrează la proiecte precum:
• Protejarea porturilor și navelor de suprafață împotriva atacurilor teroriste;
• Adoptarea unor măsuri pe termen scurt pentru îmbunătățirea și protejarea capacităților de comunicații ale NATO în caz de atac terorist;
• Folosirea mijloacelor de detectare ale NATO (AWACS);
• Coordonarea programelor de instrucție și educație în domeniul combaterii terorismului (COE-DAT, protecția forțelor, evaluare etc.), distribuirea acestora și a simulărilor la distanță, folosind rețelele existente;
• Detectarea și contracararea mijloacelor explozive improvizate;
• Creșterea rolului Forțelor Speciale în combaterea terorismului (subprogram pentru mărirea preciziei parașutărilor);
• Detectarea, protejarea și managementul consecințelor în urma unor atacuri teroriste cu arme nucleare, biologice, chimice și radiologice;
• Tehnică de apărare împotriva loviturilor de aruncător.
În combaterea terorismului, schimbul de informații secrete rămâne veriga slabă, așa cum demonstrează interesul scăzut care a fost acordat de statele membre ale UE structurilor antiteroriste, create în noiembrie 2001, ce nu s-au reunit practic, niciodată, de atunci. Singurul consens asupra acestui aspect a fost un acord de principiu privind crearea unei celule de schimb și de transmitere de informații între serviciile specializate ale statelor membre, în care diferitele servicii, cum ar fi poliția, justiția, serviciile secrete, ar putea să-și compare datele de care dispun și să transmită o listă de riscuri și amenințări comunității europene.
CONCLUZII
În prezent asistăm la dezvoltarea unor noi mecanisme de asigurare a securității continentale și globale, bazate pe prevenirea conflictelor și creșterea rolului modalităților diplomatice și a capacității civile de management.
Uniunea Europeană este o entitate unică ce joacă un însemnat rol pe scena lumii. Dimensiuni, precum cea economică și cea diplomatică sunt foarte bine definite, în schimb, instrumentul politico-militar este în curs de formare, desigur, prin Politica Externă și de Securitate Comună, ca celui de-al doilea pilon al Uniunii Europene, și în special prin Politica Europeana de Securitate și Apărare (PESA).
Responsabilitățile noi, în materie de securitate și apărare, pe care și le asumă voluntar Uniunea Europeană vor duce la creșterea rolului acesteia de actor politic mondial. Implicarea activă a U.E. în prevenirea și soluționarea crizelor și conflictelor, precum și în promovarea democrației și prosperității și dincolo de frontierele sale devin tot mai mult o realitate. Uniunea Europeană se manifestă tot mai activ în domeniul prevenirii și rezolvării crizelor și conflictelor de pe continent și din lume, PESA fiind instrumentul care îi permite un asemenea comportament internațional.
În ansamblu N.A.T.O. pledează pentru crearea unor aranjamente instituționale care să reglementeze pe de o parte accesul U.E. la capabilitățile N.A.T.O. de planificare, cu scopul de a contribui la planificarea militară a operațiilor U.E., iar pe de altă parte prezumția valabilității unor capabilități preidentificate și a unor elemente ce țin de infrastructura internă a N.A.T.O., ce pot fi folosite în operații U.E., reafirmând astfel principiul capabilităților separabile dar nu separate sau cuncurențiale, și doar atunci și acolo, când și unde Alianța ca întreg nu este angajată militar.
În definitiv, relația N.A.T.O.-U.E. a căpătat o identitate instituționalizată prin adoptarea acordurilor privind accesul U.E. la mijloacele și capabilitățile N.A.T.O. conturându-se trei mari priorități:
garantarea accesului U.E. la capacitățile de planificare N.A.T.O., în vederea derulării unei operații;
prezumpția de disponibilitate pentru U.E. a capacităților și mijloacelor colective ale Alianței
identificarea opțiunilor europene de comandă pentru DSACEUR pe timpul derulării unei operații U.E. cu recurs la mijloacele și capacitățile N.A.T.O..
Între aceste priorități, apreciem că e necesar a fi luate în calcul cel puțin următoarele trei elemente:
coerența acțiunilor parteneriale și internaționale ale N.A.T.O. și U.E., de natură să ofere un cadru mai eficient demersurilor securitare ale acestora, o finalitate sporită eforturilor de îngrădire și combatere a terorismului transfrontalier, a folosirii armelor de nimicire în masă și armelor neconvenționale, a extinderii crimei organizate;
consistența acțiunilor militare și civile, politice, economice, sociale, diplomatice, științifice, culturale și de altă natură ale U.E. și N.A.T.O. dedicate întăririi stabilității și securității continentului, progresului și prosperității acestuia;
realizarea unor angajamente politice pe termen lung ale statelor membre ale celor două organizații de a conlucra strâns în combaterea gravelor pericole și amenințări din mediul de securitate internațional.
În concluzie, consider că problematica complementarității capabilităților militare ale celor două mari organizații își găsește răspunsul în rezolvarea unei ecuații cu două necunoscute:
eficientizarea și reorganizarea forțelor multinaționale europene existente;
menținerea nivelurilor actuale de securitate continentală în timpul procesului de transformare.
Pentru a consolida cooperarea, atât Uniunea Europeană cât și Alianța Nord-Atlantică trebuie să se concentreze asupra întăririi capabilităților lor cheie, creșterii interoperabilității și coordonării, planificării, tehnologiei, echipamentului și instruirii.
Deficitele privind transportul aerian strategic, munițiile de înaltă precizie, sistemele de comandă și control, sistemul informațional, realimentarea aeriană și neutralizarea apărării aeriene a adversarului sunt doar câteva din cele mai evidente. Pentru a minimaliza impactul acestora, Uniunea Europeană s-a concentrat pe elaborarea unor obiective și cerințe operaționale care să solicite națiunilor membre să pună un accent mai mare pe dislocarea și susținerea forțelor.
Pentru implementarea conceptelor „Smart defence““Pooling and sharing” intre U.E. și NATO sunt necesare abilități de cooperare la nivelul instruirilor comune, la aceleași standarde de performanță, la nivel conceptual și procedural, dar și interoperabilitatea tehnologică prin folosirea echipamentelor și sistemelor compatibile între statele membre ale alianțelor.
BIBLIOGRAFIE
Autori români:
Carta Albă a Securității și Apărării Naționale, Guvernul României, București 2004;
2. BĂHNĂREANU, Cristian, Viitorul apărării și securității internaționale.
Bugetele militare în criză?, în Impact Strategic, nr. 4[37]/2010;
3. BĂHNĂREANU, Cristian, Politica militară în secolul XXI. Modalități de realizare și manifestare a puterii militare în societatea românească, Ed. Universității Naționale de Aparare, București, 2005,p. 6.).
4. Grațiela CONSTANTIN BARNA, Mediul internațional de securitate și Uniunea Europeană, Ed.UNAp ,,Carol I”, București, 2006).
5. PIRNEA, Vasile Dimensiunea de securitate și apărare a Uniunii Europene, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2005.).
6. Liviu MUREȘAN, Riscuri și provocări în scenarii și strategii ante și post PRAGA 2002, AÎSM, Centrul de Studii Strategice, București, 2002.),
7. Liviu MUREȘAN, The New International Security Landscape, Defense and Security Sector Governance and Reform in South East Europe, Geneva, 2006
8. DINU, Mihai-Ștefan, Evoluții geopolitice actuale – consolidări și aspirații, în Echilibrul de putere și mediul de securitate, Ed. U.N.Ap., 2011.
9. DOLGHIN, Nicolae, Spațiul și viitorul războiului, București: Editura UNAp„Carol I”, 2007;
10. FRUNZETI, Teodor, Globalizarea securității, București: Ed.Militară, 2006;
11. MOȘTOFLEI Constantin, DOLGHIN Nicolae, VĂDUVA Gheorghe, POPA Vasile, Războiul bazat pe rețea și viitorul acțiunilor militare, Editura Universității Naționale de Apărare București, 2005.
12. ISTRATE Gheorghe, Influența globalizării asupra securității. Implicații
strategice, Editura UNAp ,,Carol I”, București, 2007.
13. POPA Adrian, Puteri și influențe, Editura Corint, București, 2001.
14. RÂPAN Florian, Tendințe de întrebuințare a aviației militare în cadrul strategic actual, Editura A.I.S.M, 1998.
15. ȚENU Costică, STĂNCILĂ Lucian, Bazele nomologice ale acțiunilor militare în războiul modern, Editura AISM, București, 2003.
Col. dr. Constantin Onișor, Teoria strategiei militare – realitate XX, perspective XXI, Editura Academiei de Înalte Științe Militare, București, 1999;
Popa,V., Dolghin, N., „N.A.T.O. și U.E. : determinări și finalități, Centrul de Studii Strategice de Apărare și de Securitate”, Editura UNAP,București 2004
Dr. Nicolae Dolghin, Spațiul și viitorul războiului, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007;
Dinu, M., Băhnăreanu, C., Actalități și perspective în Politica Europeană de Securitate și Apărare, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”,București, 2006
Gheorghe Văduva, Strategie militară pentru viitor, Editura Paideia, București, 2003;
Gl. bg. dr. Vasile Paul, Asimetria strategică – riscuri, amenințări și conflicte asimetrice, Editura DBH, București, 2001;
Gl. bg. dr. Vasile Paul, Conflictele secolului XXI. Proiecții în spațiul strategic, Editura Militară, București, 1999;
Gl. mr. dr. Corneliu Soare et al, Tipologia conflictelor armate contemporane, Editura Militară, București, 1988;
Autori străini:
Alvin și Heidi Toffler, Război și antirăzboi. Supraviețuirea în zorii secolului XXI, Editura Antet, București, 1995;
Alvin Toffler, Al Treilea Val, Editura Politică, București, 1983;
CLINTON, Hillary, Secolul Pacific al Americii, în Foreign Policy România, nr. 25, Noiembrie/Decembrie 2011;
DEBONO, Ivan, The relevance of Nato today, The times, 19.06.2012,
HENIUS, Jakob; McDONALD, Jacopo Leone, Smart Defence: A Critical
Appraisal, Rome, NATO Defence College, Editura Deltamedia Group, March 2012;
6. Lord Robertson, NATO in the New Millenium, 2001, p.5, www.nato.int/ issues.
7. KAGAN, Robert, Despre paradis și putere. America și Europa în noua ordine mondială, București, Editura Antet, 2005;
8. PANIZZI, Massimo, The emerging security challenges under NATO’s New Strategic Concept, 16 Nov. 2011, http://www.nato.int/cps/en/ atolive/ opinions htm.
9. RASMUSSEN, Anders Fogh, “NATO – delivering security in the 21st
century”, 04 July 2012, http://www.nato.int/cps/en/natolive/opinions_88886. htm accesat la data de 12.10.2012.;
10. SHEA, Jamie, Keeping NATO Relevant, Policy Outlook, April 2012;
11. Zsuzsanna KACSO, Relația NATO – PESC. confruntare pentru securitatea colectivă, EdituraLumen, Iași, 2006).
12. Robert F. SIMMONS Jr., Zece ani de Consiliu al Parteneriatului Euro-Atlantic: Reflecții personale, Revista NATO 2007.
13. FUKUIAMA Francis, Construcția statelor, Ordinea mondială în secolul XXI, Editura Antet, București, 2004.
14. KACSO Zsuzsanna, Relația NATO PESC, Categoria Politică, Editura
LUMEN, București, 2006.
15. Strategic Concept for the Defence and Security of the Members of the North Atlantic Treaty, Lisbon, 2010, art. 4, http://www.nato.int/lisbon2010 /strategicconcept- 2010-eng.pdf accesat la data de 30.05.2012;
16. Summit Declaration on Defence Capabilities: Toward NATO Forces 2020, 20 May. 2012, http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_87594.htm.
16. European Defence Agency, www.eda.europa.eu;
17. ***, An Innovation Union. Paving the Way for Jobs and Growth in the EU, în Foreign Policy, EU Focus, nr. 195, September/October 2012;
European Union, Consolidated Treaties. Charter of Fundamental Rights,
Consolidated Versions of the Treaty on European Union and Treaty on the
Functioning of the European Union, Luxembourg, Publications Office of the
European Union, 2010;
18. Smart Defence, http://nato.int/cps/en/natolive/topics_84268.htm.
Anexa 1
Cronologie în domeniul Politicii Europeane de Securitate și Apărare
(P.E.S.A.- European Security and Defence Policy)
19 iunie 1992 – Uniunea Europeană Occidentală (U.E.O) adoptă „Misiunile de la Petersberg”.
16 – 17 iunie 1997 – Tratatul de la Amsterdam încorporează „misiunile Petersberg” în cadrul PESC.
3 – 4 decembrie 1998, Întâlnirea la înalt nivel de la Saint- Malo – Franța și Regatul Unit adoptă o „declarație comună privind apărarea europeană”), numită Declarația de la Saint-Malo. Pentru prima dată în istoria integrării europene, britanicii acceptă ca U.E. să aibă competențe în materie de apărare. Astfel, se naște PESA.
3 – 4 iunie 1999, Consiliul european de la Koln – Sub președinția germană, acordul de la Saint-Malo este „europenizat”. PESA este în mod oficial lansată.
10 – 11 decembrie 1999, Consiliul european de la Helsinki – Definiția obiectivului global al PESA (headline goal).
19 – 20 iunie 2000, Consiliul european de la Feira – Gestionarea civilă a crizelor este integrată PESA.
14 – 15 decembrie 2001, Consiliul European de la Laeken – PESA este declarată operațională.
21 – 22 iunie 2002, Consiliul European de la Sevilia – Consiliul european extinde PESA cu lupta împotriva terorismului, care este, de fapt, integrată „misiunilor Petersberg”.
16 decembrie 2002 – Acordul numit «Berlin plus» între U.E. și N.A.T.O..
19 – 20 iunie 2003, Consiliul European de la Thesalonic – U.E. adoptă un plan asupra non-proliferării armelor de distrugere în masă.
12 – 13 decembrie 2003 – Adoptarea Strategiei Europene de Securitate (SES).
12 iulie 2004 – Crearea Agenției Europene de Apărare.
5 – 6 aprilie 2004 – Ca răspuns la Doctrina Solana (SES) și a noilor amenințări care sunt identificate aici, miniștrii Apărării adoptă inițiativa anglo-franco-germană ce vizează crearea „grupărilor tactice” (Battle Groups). Această inițiativă se inserează în noul „Obiectiv global la orizontul 2010”, care trebuie să amelioreze capacitățile europene sub aspect calitativ.
29 octombrie 2004, Roma – Semnarea Constituției pentru Europa de șefii de stat și de guvern din U.E..
21 noiembrie 2005 – Miniștrii Apărării din U.E. adoptă un cod de conduită neconstrângătoare care trebuie să promoveze o timidă deschidere a pieței de armament .
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Managementul Capabilitatilor Militare Complementaritatea Nato Ue (ID: 128460)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.