Managementul, Ca Principal Motor al Dezvoltarii Durabile

INTRODUCERE

“Durabilitatea se referặ la capacitatea unei societặți, ecosistem, sau orice asemenea sistem existent de a funcționa continuu ỉntr-un viitor nedefinit fără a ajunge la epuizarea resurselor cheie”-Robert Gilman, Președintele Institutului Context.

Dezvoltarea durabilă a devenit o exprimare tot mai frecventă în planurile academice, sociale, tehnologice, economice, care sunt preocupate de felul în care se va dezvolta societatea, fără a periclita viața și resursele generațiilor viitoare. Ideile de bază ale dezvoltării durabile pot fi prezentate atunci când putem aduce răspunsurile cerute în lumea de azi la următoarele întrebări:

De ce a devenit dezvoltarea durabilă o prioritate în această etapă a evoluției societății?

Care este conținutul dezvoltării durabile, sau ce înseamnă dezvoltarea durabilă?

Cum se poate realiza dezvoltarea durabilă?

Dezvoltarea durabilă este un process amplu, care poate fi caracterizat și studiat prin patru dimensiuni:

Dimensiunea socială, este cea care se referă la combaterea sărăciei, la dinamica demografică, la educație, la cultură, la sănătate și la dezvoltarea așezămintelor umane;

Dimensiunea economică și tehnologică, ce poate face referire la consum, la resurse și mecanisme financiare, la tehnologii curate și cooperare în generalizaarea utilizării lor;

Dimensiunea de mediu cuprinde conceptele de protecția și calitatea mediului, managementul resurselor, al deșeurilor și reciclării, conservarea biodiversității;

Dimnesiunea instituțională, este o componentă a dimensiunii sociale, dar se prezintă separate, ținând seama de rolul ei în integrarea și luarea deciziilor la diferite niveluri, pentru realizarea dezvoltării durabile.

Înțelegerea modului în care se combină procesele sistemelor naturale și umane se impune atunci când se urmărește asigurarea dezvoltării durabile. De aceea, se impune o analiză la scară globală a acțiuni reciproce a sistemului uman și deopotrivă a sistemului reprezentând mediul natural al planetei Pământ.

Inovațiile ștințifiice și tehnologice apar printr-un process de creare și modificare instituțională și orgazițională. Caracteristicile definitorii ale Vestului au fost instituționalizarea întreprinderilor private, reducerea continuă a costurilor de producție, introducerea de noi produse și valorificarea oportunităților oferite de comerț și resursele natural. Aceste realizări depend atât de sectorul privat cât și de abilitatea statului de a recunoște noile oportunități și căile de a le exploata.

Tehnologia intervine în dezvoltarea umană în principal pe două căi. În primul rând aceasta poate contribui direct la creșterea capacității programelo existente în știință, tehnologie și inovare, la reducerea sărăciei și dezvoltarea potențialului uman, în special prin onovările în domeniul sănătații publice, agriculturii, utilizarea energiei și a tehnologiilor informaționale. În al doilea rând, tehnologia poate influența în mod indirect bunăstarea umană, prin producții culturale și îmbunătățirea eficienței serviciilor. Creșterea productivității poate determina depășirea barierelor legate de veniturile scăzute și existența unor instituții slabe.

Este important de prevăzut cât de departe se pot extinde sistemele de producție globalizate către lumea în curs de dezvoltare și cât de mult oferă aceastea dezvoltării industrial în țările sărace, cu capacități reduse. Producția fragmentată este caracteristică numai anumitor industrii, în care procesele de producție pot fi ușor separate după criteria tehnologice și geografice și unde diferențele în costurile forței de muncă afectează semnificativ localizarea fiecărui process. În industriile cu tehnologii scăzute producția fragmentată este importantă în unele domenii ca: îmbrăcăminte, încălțăminte, articole sportive, jucării. În industriile cu tehnologie medie, producția fragmentată este importantă în domenii ca cel al automobilelor, dar greutatea produsului și cerințele de competențe ridicate impugn ca producția să se realizeze numai în câteva locații industrial relative apropiate. În industria de înaltă tehnologie, producția fragmentată este importantă în domeniul dispozitivelor electronice. Aceastea permit o serie largă de industrii în care investițiile străine și exporturile nu sunt afectate de sistemele de producție globale.

Procesul de pregătire tehnologică presupune simbioza unei largi varietăți de discipline, culture de cercetare și tradiții. În mare măsură acesta este produsul convergenței dintre diferite tradiții tehnologice, acoperind atât cunoștințe tradiționale cât și modern și, ca urmare, necesită investiții importante în coordonare și management. Un obstacol major care frânează orientarea comunității științifice și tehnologice către dezvoltarea durabilă este preocuparea de a menține și întări domeniile disciplinare proprii. Dezvoltarea viitoare impune o abordare holistică, interdisciplinară. Cunoștințele științifice, inginerești și cele tehnologice nu se creează într-un singur birou sau laborator. Numai un process active de răspândire a noilor idei, probleme, aspect și rezultate ale cercetării creează cunoaștere. Aceasta are loc între asociații care au interese commune, dar care nu activează în același domeniu. Cele mai importante realizări apar din conexiunea a două sau maai multe domenii ale științei și tehnologiei. Întrucât în țările în curs de dezvoltare sunt create și încurajate institutele de cercetare, dezvoltare tehnologică și inovare, este important să se orienteze misiunea acestora către probleme specifice, capabile să promoveze un bogat schimb intersectorial de cunoștințe. Științele sociale fac de asemenea parte din acest process, creând contextual necesar pentru înțelegerea surselor, modurilor de creație, diseminare și impact al științei și tehnologiei.

SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII DURABILE

Sintagma de „dezvoltare durabilă” a fost utilizată pentru prima dată în anul 1987 de premierul Norvegiei, Gro Harlem Brundtland.

Fiind în postura de președinte al comisiei Mondiale de mediu și Dezvoltare, el a prezentat raportul „Viitorul nostru comun” unde afirma că dezvoltarea durabilă este „dezvoltarea care corespunde necesităților prezentului fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesități”

Dezvoltarea durabilă reprezintă ralizarea sigură a progresului, pe trei planuri simultane: economic, social, ecologic.

În aceste sitem de trei planuri, „mediu-economic-social” dezvoltarea durabilă pune în evidență interdependența componentelor și subliniază necesitatea realizării egalității și imparțialității între oameni ridicați la rangul de „cetățean universal”.

N.S Jodha afirmă ca dezvoltarea durabilă este „capacitatea unui sistem de a menține un nivel bine definit de performanță în timp, și dacă i se impune, de a ridica acest nivel prin legăturile sale cu alte sisteme fără a-și diminua potențialul propriu pe termen lung”.

O altă definiție, formulată de Comitetul pentru mediu al OCDE și adresată la nivel economic consideră că dezvoltarea durabilă înseamnă maximizarea netă a dezvoltării ecconomice, în condițiile menținerii dimensiunilor calității și producției la nivelul resurselor în decursul timpului. În esență, menținerea calității și a nivelului producției este înțeleasă ca „utilizarea resurselor regenerabile într-p proporție care să nu depășsească niciodată capacitatea reglementărilor, iar utilizarea eficientă a resurselor refolosite să fie optimizate prin creșterea posibilităților de substituire între resurse, și aceasta pe baza progresului tehnologic”.

Iuliana Precupețu consideră că dezvoltarea durabilă este un proces de schimbare în care, direcția investițiilor, exploatarea resurselor, direcția dezvoltării tehnologice și schimbările instituționale sunt luate în considerate atât cu nevoile din viitor, cât și cu cele din prezent.

Profesorul Constantin Popescu, consideră că acest concept nou de dezvoltare durabilă, nu este altceva decât o nouă atitudine față de mediul înconjurător, prin care are loc modificarea relațiilor dintre om și natură în vederea stabilirii unui echilibru și a unei armonii între cele două entități.

Dezvoltarea durabilă este deci o orientare sistemică, generală și globală, care se bazează pe conceperea, promovarea și garantarea unei evoluții care să asigure două cerințe principale:

(1) satisfacerea trebuințelor și necesităților tot mai mari a generațiilor prezente

(2) să nu afecteze în mod negativ posibilitățile de realizare a trebuințelor și necesităților generațiilor viitoare.

Numeroase state ale lumii au adaptat conceptul de dezvoltare durabilă, pe care l-au integrat în concordanță cu caracteristicile geografice și socio-economice. Au fost elaborate programe cu strategii și politici sectoriale, iar obiectivele legate de starea economică, socială și ecologică au fost tratate în mod coerent.

Clubul de la Roma, înființat în aprilie 1968, urmărește înțelegerea legăturilor globale dintre domeniile social, politic, economic, natural, rezolvând multitudinea de aspecte care îngrijorează oamenii și inființând direcții noi de politică, care să asigure preanaliza și rezolvarea acestor situații.

Raportul despre „limitele creșterii"a dat un semnal de alarmă asupra riscul unui colaps al civilizației, datorită unei creșteri majore a economiilor, care puteau duce chiar la epuizarea resurselor naturale.

Fundamentul în finalizarea și detalierea concepției dezvoltării durabile îl reprezintă raportul Comisiei Brundtland care începând cu anul 1983, lucrează la acesta și publică rezultatele în lucrarea „Our Common Future" publicată dupa 4 ani în 1987.

În România, în anul 2005, guvernul a adoptat Planul Național de Dezvoltare care include conceptul dezvoltării durabile a țării și clasează cinci priorități naționale pentru dezvoltare:

(1) creșterea economică a competivității,

(2) dezvoltarea economiei bazată pe cunoaștere,

(3) dezvoltarea și îmbogățirea infrastructurii de transport;

(4) îmbunătățirea calității mediului și protejarea lui;

(5) îmbogățirea resurselor umane;

După anul 1995, la nivel internațional, se constată acțini destul de reușite de impregnare a dezvoltării durabile. Au fost elaborate grupe de indicatori care au reușit, pe de o parte, să realizeze înțelegerea conținutului, iar pe de altă parte, să conceapă măsurarea și managementul procesului de dezvoltare durabilă.

Nevoia de considerare a complexelor efecte specifice noului mileniu a condus la diferite modele de analiză și tratare a unor modele ale dezvoltării durabile. Modelele elaborate se preocupa cu combaterea deteriorării calității mediului, unde se caută incă soluții care să ducă la menținerea unui echilibrului ecologic și a conservării lui într-o legătura cu obiectivele ecologice, sociale și economice ale dezvoltării durabile din societatea modernă.

Cap. I MANAGEMENTUL, CA PRINCIPAL MOTOR AL DEZVOLTĂRII DURABILE

Concepem managementul dezvoltării durabile ca acel proces prin care se anticipează și coordonează, se conduc și se planifică, se evaluează și se controlează activitățile de schimbare în care exploatarea resurselor, coordonarea investițiilor și orientarea dezvoltării tehnice și a modificărilor instituționale sunt toate compatibile și permit satisfacerea nevoilor și aspirațiilor generației actuale fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a și le satisface, la rândul lor.

Managementul dezvoltării durabile, urmărește un nou echilibru între mizele conservării mediului, creșterii economice și echității sociale.

Se naște ca o reacție la discursul ce justifică o globalizare oarbă.

Managementul dezvoltării durabile este de natură antropocentrică, axată pe interesele, nevoile și dorințele umane. Pentru mediul de afaceri managementul dezvoltării durabile se prezintă ca un far care orienteză firmele pentru a maximiza într-un mod realist, preocupările ecologice și sociale ale acestora.

Obiectivele sociale au devenit o miză strategică pentru managementul dezvoltării durabile în condițiile în care în societate și-a făcut prezența o diversitate culturală și religioasă, se manifestă în plenitudinea ei solidaritatea intergenerații, are loc un permanent dialog intercultural, îndeosebi cu partenerii de afaceri, se extinde noțiunea de „bun cetățean corporativ", se pledează pentru necesitatea și extinderea unei justiții sociale îmbunătățite, cu accent pe drepturile muncitorilor și munca efectuată de copiii din țările în curs de dezvoltare, precum și condițiile de muncă și remunerația.

La rândul lor, obiectivele economice ale managementului dezvoltării durabile pun în evidență necesitatea de a se ține seama de analiza tradițională a costurilor și a beneficiilor, nu numai în dimensiune microeconomică, ci și în cea macroeconomică.

Și, în sfârșit, obiectivele ecologice ale managementului dezvoltării durabile au în vedere: consumul energetic, impactul asupra biodiversității, emisiile de gaz cu efect de seră și încălzirea globală a planetei, poluarea apei, aerului și solului, ploile acide, rezervele de apă potabilă, gospodărirea rezervelor, practicile urbane și rurale, gospodărirea oceanelor.

Atât teoreticienii, cât și practicienii în managementul dezvoltării durabile au constatat că secolul XX a fost marcat de extraordinara reușită a speciei umane. În concret, sistemul economic mondial, sub impulsul industrializării și al progresului tehnic, și-a multiplicat în cursul secolului XX de mai bine de douăzeci de ori volumil de bogății, calitatea vieții a fost ameliorată, populația mondială a crescut de la un miliard de indivizi la peste șase miliarde, iar speranța de viață a crescut în medie cu peste douăzeci de ani.

Adevărata valoare a serviciilor oferite de mediu a fost, în numeroase cazuri, ignorată sau subestimată, fapt ce a condus la suprautilizarea acestora în activitățile de producție și consum.

Au apărut două școli: cea de dezvoltare durabilă „slabă" cu un management care susține că utilitatea totală obținută datorită creșterii economice să fie aceeași pentru fiecare generație și cea de dezvoltare durabilă „puternică" cu un management ancorat pe o abordare ecologică și care nu acceptă o simplă menținere a valorii cumulate a rezervelor de capital.

Se pledează cu insistență pentru integrarea dimensiunii ecologice în analizele economice, iar obiectivul managementul mediului este utilizarea instrumentelor corespunzătoare – intervenții administrativr, stimulări ecoomice sau instituționale – pentru internalizarea impacturilor ecologice în cadrul deciziei de maximizare a profitului și a bunăstării personalului firmei.

În mod clasic, dezvoltarea și managementul dezvoltării sunt asociate creșterii economice.

Această teză detașează ideea că dacă există o creștere economică, există neapărat și dezvoltare și expune ca singur indiciu al dezvoltării, statistica produsului național brut.

Această viziune a dezvoltării este deja controversată, solicitându-se apelul la noi modele într-un context al economiei de piață, care are în vedere îndeosebi faptul că provocările privind dezvoltarea nu au fost niciodată așa de mari ca acum.

1.1 COORDONATE, FACTORI DE INFLUENȚĂ ȘI EFECTELE DIMENSIUNII GLOBALE ALE MANAGEMENTULUI DEZVOLTĂRII DURABILE

În zilele noastre, dimensiunea globală a managementului dezvoltării durabile a devenit un termen care nu lipsește din vocabularul oricărui discurs economic, politic militar, ecologic de pe o dublă poziție: de prevenire a efectelor inopinate în planul dezvoltării societății în general sau a dezvoltării colectivității umane în particular, sau de atribuire a eșecurilor unor evoluții nedorite.

În acest contex, o contribuție semnificativă revine managementului dezvoltării durabile și viziunii manageriale prospective care trebuie să se afle în permanentă legătură cu dimensiunea sa globală și cu procesul de dezvoltare durabilă, singura modalitate de a oferi premise solide acțiunilor viitoare și de obțășinere, în final, a sinergiei, ca efect al obțiunilor individuale.

Un rol important revine mutațiilor înregistrate în ceea ce privește conținutul și sfera de cuprindere a circuitului economic mondial conceput și abordat ca totalitatea fluxurilor economice internaționale (comerciale, financiar monetare și de cooperare economico și tehnico-științifică) privite în strânsa lor interdependență.

Implicațiile dimensiunii globale asupra managementului dezvoltării durabile:

(1) reprezintă un factor determinant al progresului economic al țărilor;

(2) mărește vulnerabilitatea economiilor naționale față de situația externă;

(3) forțele pieței promoveaza eficiența prin competiție și diviziunea muncii;

(4) rezolvarea situației reglementării relațiilor economice mondiale

Dimensiunea globală a managementului dezvoltării durabile este, cu certitudine o mega tendință a timpurilor pe care le trăim.

Esența dimensiunii globale constă în finalitatea sa socială, în sensul că ea trebuie să răspundă în primul rînd nevoilor prezente și de perspectivă ale omului și umanității. De asemenea este nevoie să se ia în considerare diferențele spațio-temporale specifice și să se evite extrapolarea anumitor tendințe, practici, stări și evoluții care caracterizează sau determină o componentă a sistemului global la nivelul acestuia ca întreg. Și, nu în ultimul rând, să se contureze și operaționalizeze o viziune strategică de natură să valorifice vocația universalității managementului dezvoltării durabile.

În timp ce componenta economică reprezintă unul din punctele forte ale managementului dezvoltării durabile, componenta social-cultural-ecologică este prezentată ca punctul slab al acesteia.

Sub aspectul valențelor sociale se constată că o serie de probleme majore își așteaptă încă soluționarea, întârziind eficientizarea conștiinței globale.

Componenta culturală se află în căutarea propriei identități, ce se va constitui pe măsura diminuării contradicțiilor care o macină în prezent.

Componenta ecologică reprezintă încă o fațetă a ceea ce este probema prin care rezultă efectele negative pe care omul le produce asupra mediului său, cu consecințe imediate, dar și propagate în timp și în spațiu. Criza ecologică contemporană, izbucnită după cel de-al doilea război mondial ca urmare a modului de folosire a resurselor dezvoltării factorilor de producție, în general, și ale revoluției tehnico-științifice în special, este o expresie a contradicției dintre mediul natural și mediul creat de om.

Relația dintre managementul dezvoltării durabile și revoluția managerială este una de dublă determinare, care încearcă să pună în relație dezvoltarea explozivă a cunoașterii și managementul.

Managementul dezvoltării durabile recunoaște și se spijină pe interdependența între sistemele de mediu, economic și social și promovează egalitatea și imparțialitatea între oameni și sensul de „cetățean universal".

Managementul dezvoltării durabile are la bază câteva principii prin care dirijează strategiile și acțiunile manageriale:

(1) necesitatea relansării prin management a unei creșteri ecnomice și a schimbării calității acestei creșteri;

(2) orientarea managementului dezvoltării durabile spre consemnarea și îmbunătățirea bazei de resurse și asigurarea unui nivel sustenabil al populației;

(3) întărirea cooperării internaționale prin reformarea relațiilor economice internaționale;

(4) managerii sunt chemați ca în procesul de elaborare a deciziilor să urmărească integrarea mediului și economiei.

Din punct de vedere al aspectului tipologic, principalele categorii de riscuri naturale se împart în riscuri legate de mediu și în riscuri legate de aspectele sociale. Dintre riscurile legate de mediu avem: poluarea și degradarea mediului, dispariția sau reducerea unor resurse naturale vitale, modificarea climei și dezastrele naturale. Ca riscuri sociale menționăm: creșterea producției peste limita de sustenabilitate a globului și riscul apariției unor epidemii în urma dezastrelor naturale, condițiilor precare de igienă datorate lisei apei.

În concret, punctul de vedere al managementului dezvoltării durabile referitor la distrugerea capitalului natural sistematizează direcțiile de distrugere astfel: încălzirea climatică, problemele de diversitate, supraconsumul și epuizarea resurselor și poluarea.

Dacă și în perioada de până în 2050 se va menține ritmul mediu de 3% pe an, înregistrat în ultimii 50 ani, dezvoltarea economiei mondiale va înregistra o accestuare a diferenței de dezvoltare dintre principalele regiuni ale globului.

În situația în care activitatea economică va crește într-un ritm de cel puțin două ori mai rapid decât populația, atunci se vor crea condiții pentru creșterea nivelului general de bunăstare. Se va înregistra un decalaj și între regiunile puternic industrializate și regiunile în curs de dezvoltare, din punctul de vedere al venitului pe locuitor, ceea ce poate genera situații periculoase și dificile în planul soluționării în plan definițional.

Managementului dezvoltării durabile implică dezvoltarea și controlul fluxurilor de capital, forță de muncă, materii prime, tehnologie, informații, bunuri și servicii ale firmei peste granițele unei țări.

Managementului dezvoltării durabile evoluează pe niște coordonate bine evidențiate determinate de caracteristicile mediului în care se derulează procesele sale (caracteristici ce-i determină particularități și funcții specifice):

– Diversitatea și complexitatea economiei necesită dezvoltarea și aplicarea de strategii și diverse politici specifice pentru derularea operațiilor cu luarea în considerare a turaror diferențelor dintre parteneri – un rol important revenind în acest cadru abordărilor de managementul dezvoltării durabile comparat;

– Accesul diferit la informații (determinat de dotarea tehnologică dar și de costurile pe care acesta le presupune), existența metodelor diferite de prelucrare a informațiilor, de asigurare a compatibilității și de reducere a neconformităților din circuitul informațional mondial;

– Natura specifică – mult mai complexă- a riscului implicat, este determinată de o serie de factori mult mai mare;

– Redimensionarea caracteristicilor managementului pentru a face față noilor cerințe.

Managementul dezvoltării durabile reprezintă o multitudine de cerințe și particularități specifice, impuse de necesitatea unei îmbinări între avantajele competitive specifice firmei și cele ale țării pe care se dorește pătrunderea:

evaluarea corectă a posibilităților de internaționalizare a firmei;

creșterea receptivității față de condițiile dinamice ale economiilor naționale și ale pieței externe;

structurarea aparatului de lucru și imprimarea unui sistem decizional care să se integreze armonios în economia națională și în cea mondială;

sporirea adaptabilității față de condițiile diversificării și înoirii ofertei;

activitate continuă și complexă de modernizare pentru însușirea noilor optici și concepții moderne, inclusiv prin folosirea noilor tehnici informatice.

Funcțiile pe care managementul dezvoltării durabile va trebui să le ducă la îndeplinire, având în vedere în aceste condiții sunt ăn concordanță cu capacitatea de a dezvolta și aplica o optică de marketing, ceea ce presupune analizarea pieței, a sferei potențialilor parteneri de afaceri.

Cap. II ORGANIZAREA MANAGEMENTULUI MEDIULUI ÎN ÎNTREPRINDEREA VERDE

Tratată ca funcție a managementului mediului, organizarea reprezintă totalitatea acțiunilor întreprinse în vederea utilizării cu o eficiență ecologică maximă a resurselor materiale, umane și financiare pe care le are la dispoziție întreprinderea.

Managerul-ecolog este chemat să asigure raporturi și proporții juste între toate categoriile de resurse, să utilizeze structuri judicioase de organizare și un sistem informațional rațional.

Structurile organizatorice trebuie să fie elastice, să corespundă cât mai fidel nevoilor procesului de mediu, să fie suple, permițând adaptarea rapidă și fără dificultăți la schimbările complexe generate de mediul intern și extern al organizației.

Organizarea, ca funcție a managementului mediului, trebuie tratată ca formă specifică a practicii umane.

Organizarea este considerată o resursă de mediu de bază și importantă, iar investițiile efectuate în acest domeniu se dovedesc a asigura o eficiență economică, socială și ecologică ridicată.

În legătură cu cele de mai sus, viața socială confirmă fără putință de tăgadă că acțiunea umană constituie latura esențială a sistemului relațiilor organizaționale. Omul creează mașinile, procedeele și procesele tehnologice și tot el le pune în mișcare. Factorul uman modifică continuu sistemul de mașini

Procesul de cunoaștere a aspectelor psihosocioorganizaționale se referă la următoarele domenii:

conturarea cerințelor funcționale ale sistemului de mediu, ce urmează a fi satisfăcute printr-o diagnosticare corespunzătoare a necesităților și elaborarea scării de priorități ecologice;

participarea psihosocială la determinarea procesului ecologic de realizare a finalităților activităților întreprinderii;

stabilirea proceselor psihosociale specifice activităților întreprinderii și îndeosebi a modalităților de participare la acțiunile ecologice ale acesteia.

Din unghiul de vedere al managementului mediului, a organiza înseamnă, pe de o parte, a stabili cantitatea și calitatea de elemente necesare pentru realizarea sarcinii, pentru atingerea integrală a scopurilor ecologice propuse, iar pe de altă parte, a avea astfel de corelații structural-funcționale între aceste elemente, încât ele să se îmbine corespunzător unul cu altul, adică să se susțină, să se completeze și să se activeze reciproc.

2.1. CONJUGAREA DEZVOLTĂRII DURABILE CU RENTABILITATEA ECONOMICĂ A

ÎNTREPRINDERII VERZI

Rentabilitatea reprezintă caracteristica unei firme de a obține un venit mai mare decât cheltuielile. Rentabilitatea apare astfel ca un instrument hotărâtor al mecanismului economiei de piață atât în orientarea activității de producție cât și în orientarea utilizării resurselor materiale, umane și financiare și internaționale.

Componentele implicate în structura situațiilor financiare și care au caracter definitoriu implică două condiții-cerințe:

– să arate probabilitatea ca orice beneficiu economic viitor asociat să intre sau să iasă în sau din întreprindere;

– elementul să aibă un cost sau o valoare care poate fi evaluată în mod credibil.

Veniturile reprezintă concretizarea activităților desfășurate de întreprinderea verde – acestea fiind grupate în: venituri din exploatare; venituri financiare; venituri extraordinare.

2.2. FINALITATE ȘI DOMENII DE ACȚIUNE ALE ÎNTREPRINDERII DURABILE

Există 4 finalități și 20 de domenii de acțiune a întreprinderii durabile, grupate și detaliate după cum urmează:

2.2.1 Utilitatea întreprinderii

Aportul de activitate: natura activității, aportul la societatea civilă, valoarea adăugată, impactul, contribuția la binele public și la interesul general;

Cetățenia: respectarea legii (Drepturile omului, civism fiscal, dreptul la muncă, paritatea barbați / femei) și contribuțiile voluntare la dezvoltarea locală, educativă, culturală, umanitară;

Relațiile profesionale (cu excepția clienților): furnizori (contractanți, subcontractanți, prestatori, bănci); profesioniști (federații, concurența, masmedia), locale (vecini, asociații și colectivități locale), societale (ONG, puteri publice);

Respectarea mediului înconjurător: impactul activității asupra mediului, stăpânirea riscurilor, conservarea-ameliorarea mediului înconjurător, sensibilitatea ecologică, urbanism armonios;

Inovația: brevete, invenții, crearea de produse, de servicii și de metode, publicații, inovații sociale.

2.2.2Satisfacerea clienților (muncitori, consumatori, cetățeni)

6. Calitatea serviciilor și a produselor: oferta de bază (conformitatea în raport cu specificitatea) și serviciile asociate: accesibilitate, informare, consiliere, securitate, livrare, garantie post-vânzare;

7. Cordialitatea: primire, contact, ascultare, disponibilitate, simplitate, suplețe, conviețuire;

8. Luarea în calcul a specificităților: adaptabilitate, reacție (răspunsul la reclamații), anticipare,
personalizare (privată) sau implicarea muncitorilor în starea de reflectare (publică);

9. Raportul calitate-preț (sectorul de bunuri și servicii, asociațiile) sau costul/ avantajul;

10. Excelența: satisfacerea globală, fiabilitate, etalonare / organizații similare, diferențiere, noutate.

2.2.3 Performanța pentru proprietari

Realizarea obiectivelor financiare: eficiența (rezultatul net sau respectarea bugetelor), rentabilitatea capitalurilor imobilizate (privată) sau utilizarea resurselor financiare (publice);

Realizarea obiectivelor non-financiare: creștere, poziționare, competitivitate, fidelizarea clienților, soliditatea financiară și orientările politice;

Potențialul de entitate: un avantaj de piață, oportunități de dezvoltare, încredere în atuuri (oameni, tehnici, instrumente, metode, management) și în viitorul entității;

Încrederea în dirigenți: luarea în calcul a orientărilor, eficacitatea așteptată de dirigenți, guvernarea întreprinderii, etica și divizarea valorilor, informarea proprietarilor;

Reputația entității: notorietate, imagine, mărci, valori vehiculate, performanță, seriozitate, profesionalism, servicii, dinamism, soliditate, creativitate.

2.2.4 Îndeplinirea sarcinilor de serviciu a salariaților / colaboratorilor/ agenților

Interesul față de muncă: obiective clare, responsabilitate, autonomie, ințiativă, sentimentul valorii adăugate, posibilitatea de dezvoltare, provocare, plăcere;

Recunoaștere, remunerație echitabilă (pe plan intern) și competitivă (pe plan extern), avantaje sociale, recunoașterea financiară a contribuțiilor, împărțirea rezultatelor;

Dezvoltarea profesională: evoluția carierei, perspective de promovare, diversitatea posturilor, dezvoltarea competențelor, formare, securitatea postului;

Mediul de lucru; respectarea persoanei, timpul de lucru, timpul traseului, echilibrul, viața profesională-viața privată, igienă și securitate, dialog social, coeziune, spiritul de echipă, ambianța pozitivă.

Cap. III SPAȚIUL DE ACȚIUNE ÎN MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII durabIle în aboRdarea PROCESUALĂ Șl SISTEMICĂ

3.1. Factori și particularități în conceptul de proces în managementul dezvoltării durabile

În analiza conceptului de proces în managementul durabil plecăm de la sublinierea că întreprinderile economice și instituțiile sociale reprezintă unități de bază care acționează și se manifestă ca actori ai managementului dezvoltării durabile. În acest cadru se desfășoară un ansamblu de procese de muncă. În funcție de conținut și efecte, aceste procese de muncă se împart în două grupe de bază: procese de execuție și procese manageriale.

Spre deosebire de procesul de execuție, în care forța de muncă din organizație acționează asupra obiectelor muncii prin intermediul mijloacelor de muncă, procesul managerial se caracterizează prin faptul că o parte din forța de muncă acționează asupra celeilalte părți majoritare, cu scopul de a o atrage în mod organizat la realizarea obiectivelor organizației.

Procesul managerial reprezintă un ansamblu de intervenții prin care managerul prevede, organizează, ia decizii și controlează activitatea personalului, organizației în scopul realizării obiectivelor organizației în condiții de eficiență ridicată și de utilitate socială.

Esența procesului de managementul dezvoltării durabile constă în concentrarea eforturilor umane pentru coordonarea muncii comune. Acest efort se desfășoară în timp și spațiu și se realizează sub forma unor combinații necesare, determinate de diviziunea și cooperarea muncii ecologico-mananageriale.

Conținutul procesului managerial de dezvoltare durabilă depinde de sarcinile principale ce stau în fața întreprinderii sau instituției. El poate fi metodologic, funcțional, economic, organizațional, social și informațional.

Conținutul metodologic al procesului managerial de dezvoltare durabilă, presupune detașarea a patru etape și anume: definirea scopului, analiza situației, determinarea problemei, adoptarea deciziei.

Conținutul funcțional al procesului managerial de dezvoltare durabilă își face prezența în cursul realizării principalelor funcții ale managementului de dezvoltare durabilă și se conturează în patru etape: planificarea, organizarea, controlul, influențarea.

Conținutul informațional, cu cele patru etape (cercetarea, completarea, prelucrarea și transmiterea informației) exercită o influență semnificativă în analiza și construcția procesului managerial de dezvoltare durabilă al întreprinderii sau instituției sociale.

Componenta psihosocială a procesului managerial reliefează starea de spirit a participanților la managementului dezvoltării durabile, motivația lor, obiceiurile și stereotipurile gândirii acestora.

Prin organizarea procesului managerial înțelegem construcția sa rațională în timp și spațiu, în concordanță cu necesitatea punerii de acord a muncii comune în sistemul întreprinderii sau instituției și cu sarcinile creșterii neîncetate a eficienței economice, sociale și ecologice a managementului dezvoltării durabile.

Prin organizarea procesului de managementul dezvoltării durabile se urmărește:

realizarea scopurilor preconizate, care pot acționa în procesul managerial ca pârghii

psihosociale sau morale de analiză, control, stimulare;

luarea în considerare la elaborarea reglementărilor și normativelor a condițiilor concrete, prin împletirea în fapt a generalului cu particularul, a tipicului cu concretul;

distribuirea rațională a activităților pe etape și faze și asigurarea unor condiții echilibrate de realizare a diferitelor operații ale procesului managerial;

orientarea asigurării informaționale a procesului managerial în vederea obținerii la timp a cantității necesare și suficiente de informații;

coordonarea procesului managerial în spațiu și în timp, cu consecințe favorabile asupra dezvoltării economiei întreprinderii sau instituției;

îmbinarea rațională a reglementărilor, normativelor, instrucțiunilor, cu luarea în considerare a factorilor informaționali ai managementului dezvoltării durabile;

luarea în considerare a particularităților, trăsăturilor caracteristice și a condițiilor concrete în organizarea procesului de managementul dezvoltării durabile.

Proiectarea procesului managerial urmărește două scopuri principale:

formularea sarcinilor de perspectivă și curente ale întreprinderii sau instituției;

determinarea celor mai raționale direcții, metode și mijloace de realizare a acestor sarcini.

3.2. MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE, CA SISTEM

Managementul dezvoltării durabile, utilizează un mare număr de metode și procedee cu caracter științific. Diversitatea lor este generată de doi factori majori:

spiritul inventiv al omului;

necesitatea căutării unor soluții cât mai aproape de certitudine și eficiență, care să asigure adoptarea unor decizii manageriale cât mai utile.

Noțiunea de sistem nu se mai limitează numai la sfera teoretică, ea ocupând un loc deosebit de important în cadrul a numeroase domenii ale științei aplicate. Și în managementul dezvoltării durabile s-au încetățenit ca termeni de lucru cercetările de sistem, analiza de sistem și alte categorii asemănătoare.

În interpretarea noțiunii de teoria generală a sistemelor, specialiștii în materie desprind un anumit sens comun al ei, și anume:

sistemul reprezintă un ansamblu unitar de elemente care se află într-o legătură reciprocă;

el formează o unitate specifică împreună cu mediul;

de regulă, orice sistem cercetat reprezintă un element al unui alt sistem de ordin superior;

la rândul lor, elementele oricărui sistem sunt, de obicei, sisteme de ordin inferior. Întreprinderea este constituită din sisteme dinamice extrem de complexe, cărora în mod

necesar le sunt proprii procesele manageriale. Din punct de vedere structural, funcțional, întreprinderea reprezintă o ierarhie de sisteme cu un grad diferit de complexitate și organizare care formează organizația respectivă. Fiecare din sistemele care formează întreprinderea reprezintă obiectul managementului dezvoltării durabile.

Dintre numeroasele probleme pe care le comportă aplicarea teoriei sistemelor la managementul dezvoltării durabile prezintă interes principiul concordanței dintre subiectul și obiectul managementului dezvoltării durabile.

Necesitatea ca cercetarea sistemică să delimiteze acest sistem complex acționând în două direcții:

de determinare a influenței mediului extern asupra sistemului, necesar sub forma unor mărimi de intrare;

de precizare a influenței sistemului asupra mediului extern, constituite din mărimile de ieșire.

Etimologic, cuvântul "sistem" provine din grecescul „systema" care înseamnă ansamblu din părți reunite. În plan tipologic, sistemele se divid în naturale și artificiale (sociale, create de om).

Factorii care afectează componenta externă a managementului dezvoltării durabile sunt redați în continuare:

factorii economici, cu numeroase surse și modalități de influențare;

factorii de management, care exprimă gradul de prevedere, organizare și coordonare a mediului ambiant, măsura în care cadrul organizatoric și de gestiune creat stimulează personalul întreprinderii sau instituției să folosească posibilitățile respectivului mediu.

factorii politici, respectiv acțiunile întreprinse de partidele politice, Parlament și Guvern, concretizate în inițierea, adoptarea și aplicarea legilor care afectează funcționarea întreprinderilor și instituțiilor;

factorii socioculturali, în care includem totalitatea elementelor de natură socioculturală exogene întreprinderii sau instituției și care influențează activitatea acestora;

factorii ecologici, reprezentați de componentele mediului înconjurător, între care reținem: relieful, resursele subsolului, clima, flora, fauna, în general cadrul natural de desfășurare a vieții materiale a întreprinderii sau instituției.

3.3. STRUCTURA SISTEMULUI DE MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE

În următorii ani, rolul sistemului de managementul dezvoltării durabile și al structurilor sale se va afirma cu siguranță. Se vor lansa idei interesante din partea practicienilor, profesorilor, cercetătorilor și studenților. Aceste provocări se vor referi, în principal la formarea, modul de organizare a întreprinderilor și a instituțiilor, la responsabilitatea creșterii managementului dezvoltării durabile, la accesul la informații, precum și la calitatea și prețul expertizelor.

Soluționarea și utilizarea lor în practica ecologică va permite valorificarea unui mare număr de concepte, informații și metode (respectiv resurse).

Sistemele constau din subsisteme.

Fiecare sistem de managementul dezvoltării durabile constă din două subsisteme independente dar interrelaționate: subsistemul condus și subsistemul conducător.

Prin organizarea procesuală, se înțelege stabilirea principalelor categorii de muncă, a proceselor necesare realizării obiectivelor fundamentale ale întreprinderii sau instituției.

Organizarea structurală constă în gruparea funcțiunilor, activităților, atribuțiilor și sarcinilor în funcție de anumite criterii și repartizarea acestora în scopul realizării lor, pe grupuri de lucru și personal în vederea concretizării condițiilor care să asigure posibilități pentru realizarea obiectivelor ecologice.

3.3.1. Noțiuni de bază privitoare la sistemul de managementul dezvoltării durabile

Cerințele sistemului de managementul dezvoltării durabile se regăsesc în ciclul modelului pentru sistemul de managementul dezvoltării durabile.

Se începe cu politica de dezvoltare durabilă care apare ca o obligație a managerului organizației de a oferi această politică și de a se asigura că aceasta:

include un procedeu obligatoriu de îmbunătățire continuă și de prevenire a poluării;

asigură obligația de conformitate cu legislația și cu reglementările de mediu aplicabile, precum și cu alte cerințe pe care organizația le-a adoptat;

oferă cadrul pentru stabilirea și analizarea obiectivelor generale și obiectivelor specifice de dezvoltare durabilă;

este documentată, implementată, menținută și comunicată întregului personal;

este disponibilă pentru public.

Se continuă cu planificarea, cu ajutorul căreia organizația trebuie să stabilească și să mențină proceduri de identificare a aspectelor de dezvoltare durabilă ale activităților produselor sau serviciilor sale pe care le poate controla și asupra cărora se demonstrează că are o influență, pentru a le determina pe cele care au sau pot avea un impact semnificativ asupra dezvoltării durabile.

O cerință deosebită privește personalul ce îndeplinește sarcini care pot avea impacturi semnificative asupra dezvoltării durabile și care trebuie să aibă competența necesară, fie prin educație, fie prin instruire corespunzătoare și sau prin experiență.

Totodată, apare obligația ca organizația să aibă în vedere procesul de comunicare externă privind aspectele semnificative de dezvoltare durabilă și să păstreze deciziile sale.

În planul documentării, organizația trebuie să stabilească și să mențină informațiile, pe suport de hârtie sau electronic. Și tot în acest plan, organizația trebuie să stabilească și să mențină proceduri pentru controlul tuturor documentelor cerute de acest standard.

Revine conducerii organizației obligația să analizeze sistemul de management de dezvoltare durabilă la intervale prestabilite, pentru a se asigura că acesta este în permanență corespunzător, adecvat și eficient. Procesul analizei efectuată de conducere, trebuie să se asigure că informațiile necesare sunt colectate astfel încât să permită conducerii realizarea acestei evaluări.

După ce se stabilesc țintele și obiectivele, se recomandă ca organizația să conceapă indicatorii măsurabili ai performanței de dezvoltare durabilă.

3.4. MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeană își propune spre realizare o serie de obiective, activități, politici, standarde care reprezintă niștețeluri ce trebuie atinse și menținute de toate statele membre și care se referă la: realizarea unei coeziuni socio-economice, promovarea constantă a unei politici de dezvoltare durabilă, încurajarea cercetării tehnico-științifice, programe de interes comun de educare și instruire, niveluri unitare de protecție a consumatorilor, dezvoltarea de sisteme și rețele de infrastructură la aceleași standarde, acțiuni de ameliorare a protejării sănătății și a colaborării culturale, dezvoltarea cooperării dintre statele membre și statele externe.

S-a creat o legislație de mediu și de dezvoltare durabilă extrem de cuprinzătoare, care conține aproximativ 300 de acte legislative (tratate, directive, reglementări, decizii și recomandări).

Tratatele comunității referitoare la dezvoltarea durabilă, rezumă, în mod general, principiile referitoare la protecția mediului, ca fiind documente de reper la elaborarea legilor și la stabilirea politicilor și a obiectivelor din acest domeniu, precum și la crearea unor legături privind reglementările legale ale țărilor din cadrul comunității.

Directivele comunității stabilesc cerințele legale din cadrul Uniunii Europene, referitoare la dezvoltarea durabilă și la mediu, cu obligații pentru toate statele membre, dar flexibile în așa mod încad pot permite manifestarea spiritului tradițional prezent în legislația fiecărei țări.

Regulamentele comunității sunt, de asemenea, obligatorii pentru toate statele componente ale Uniunii Europene, fiind uzual desemnate pentru scopuri precise referitoare la dezvoltarea durabilă și protecția mediului (ex.: gestiunea deșeurilor din industria chimică, etichetarea substanțelor chimice toxice etc.).

Și, în sfârșit, deciziile comunității conțin, de multe ori, date necesare pentru punerea în aplicare a directivelor și regulamentelor, având un caracter extrem de specific și fiind totdeauna obligatorii pentru cei cărora le sunt destinate.

Atât primul, cât și al doilea program de Acțiune (1978 – 1982), au stabilit liste detaliate de măsuri ce trebuie întreprinse pentru controlul problemelor legate de poluare.

Al treilea Program de acțiune (adoptat în 1983) se detașează față de precedentele prin aceea că a încercat să realizeze o strategie mai amplă pentru dezvoltarea durabilă prin protecția mediului și a resurselor naturale în cadrul Comunității. După cum s-a menționat, accentul a trecut de la control la prevenirea poluării și a lărgit conceptul de protecție și asupra modului de folosire a pământului și de integrare a problemelor de mediu în celelalte politici ale C.E.E. S-au alocat fonduri pentru activități agricole, dezvoltare regională și sprijinire a statelor din Africa, Caraibe și Pacific, conform Convenției de la Lomé.

În ultimii 30 de ani în Comunitatea Europeană s-au elaborat pentru mediu circa 300 acte de reglementare (directive, decizii, recomandări).

3.5. POLITICI ECONOMICO-SOCIALE ÎN SPRIJINUL DEZVOLTĂRII DURABILE ȘI A

MANAGEMENTULUI ACESTEIA

Acordându-i-se importanța cuvenită pentru dezvoltarea durabilă, politica a devenit o componentă a strategiei de dezvoltare durabilă și a managementului strategic. Depășind perioadele de căutări, evoluția politicii de dezvoltare durabilă reușește să se înscrie în sistemul politicii social-economice naționale și să se încadreze pe coordonatele imprimate de Uniunea Europeană.

Conceptul de politică de dezvoltare durabilă se definește ca știința și arta de a utiliza activ și optim toate resursele organizației, pentru realizarea cu eficacitate și eficiență a misiunilor și obiectivelor de dezvoltare asumate.

Conceptual politica de dezvoltare durabilă se află la confluența managementului personalului și a managementului strategic de dezvoltare durabilă.

Problema esențială a oricărei politici de dezvoltare durabilă constă în asigurarea fezabilității acesteia, pe baza unei operaționalizări judicios concepute și realizate. Între operaționalizarea politicii de dezvoltare durabilă și asigurarea eficientizării întregului proces există relații de interinfluențare, a căror desfășurare normală implică respectarea câtorva condiții de bază:

asigurarea capacității de expertiză, dezvoltată de către un personal cu înaltă calificare;

acoperirea cazuisticii oferite de activitatea practică, prin reflectarea corectă a raportului dintre particular și general în cadrul structurii legislative;

extinderea și modernizarea bazei tehnico-materiale de aplicare a politicii de dezvoltare durabilă;

existența unui sistem funcțional de control și aotocontrol al aplicării politicilor de dezvoltare durabilă.

Esențialul în procesul de aplicare a politicilor de dezvoltare durabilă constă în sistemul instrumentelor pentru managementul dezvoltării durabile. În acest sistem se utilizează mai multe tipuri de măsuri:

măsuri directe (punctuale);

măsuri indirecte și de susținere;

măsuri economice generale.

Se cuvin câteva sublinieri cu privire la instrumentele economice pentru managementul dezvoltării durabile:

nu se opun reglementărilor directe sub formă de norme și standarde;

în raport cu reglementările directe, instrumentele economice sunt superioare;

în plan tipologic, instrumentele economice se divid în:

instrumente de finanțare pentru alimentarea unor fonduri necesare proiectelor de dezvoltare durabilă;

instrumente de incitare prin care se urmărește promovarea unor tehnologii agresive față de dezvoltarea durabilă;

în cazul economiilor aflate în criză, instrumentele economice pentru protecția mediului își pot pierde caracterul operațional.

Obiectivul general al managementului sectorului energetic în România constă în satisfacerea necesarului de energie în prezent și pe termen mediu și lung, la un preț cât mai scăzut, adecvat unei economii moderne de piață și unui standard de viață civilizat în condiții de calitate, siguranță în alimentare, cu respectarea principiilor dezvoltării durabile.

În concluzie, strategia și politicile naționale de dezvoltare durabilă constituie un instrument important pentru dezvoltarea durabilă integrată a României.

Cap. IV ABORDĂRI PARTICIPATIVE

în Monitorizarea și controlul managementului dezvoltării durabile

Odată cu extinderea programelor economico-sociale în contextul paradigmei dezvoltării durabile a apărut și nevoia de monitorizare a acestor programe în strânsă legătură cu evaluarea și cu dezvoltarea metodelor de cercetare evaluativă.

4.1. NECESITATEA MONITORIZĂRII ȘI CONTROLUL IMPACTULUI ECOLOGIC

ASUPRA MANAGEMENTULUI DEZVOLTĂRII DURABILE

În plan definițional, monitorizarea și controlul impactului ecologic ne apare ca un proces complex și dinamic, prin care se urmărește abordarea științifică a efectelor complexe, directe și indirecte, care rezultă din influența unei activități ce urmează a fi promovată asupra mediului, în general, sau asupra factorului social, cultural, economic și chiar politic în managementul dezvoltării durabile.

În legătura cu semnificația procesului de monitorizare și control al impactului ecologi, asupra managementului dezvoltării durabile în fața acestora se ridică cerințe deosebite. Astfel, investigația va fi multidisciplinară și chiar interdisciplinară și, în nici un caz monodisciplinară.

Sub aspectul posibilității de realizare a monitorizării și controlului impactului ecologic asupra managementului dezvoltării durabile se va ține seama de costul realizării, durata de realizare a studiului, baza de date necesare, nivelul de pregătire și de experiență în domeniu și trăsăturile și componența metodologiei ce urmează a fi utilizată. Nu vor fi scăpate din vedere nici limitele de investigare sub aspectul extinderii și gradului de aprofundare.

O atenție deosebită se va acorda procesului de identificare a totalității efectelor impactului. În acest scop, se va insista pe temeinica organizare a desfășurării și pe calitatea analizei impactului.

4.2. DIMENSIUNILE ȘI IMPLICAȚIILE MANAGERIALE ALE MONITORIZĂRII

FACTORILOR DE DEZVOLTARE DURABILĂ

Indiferent de nivelul la care operează, sistemul de monitorizare vizează un număr mare de obiective. În aceste condiții se impune elaborarea unor modele de monitorizare globală pentru caracterizarea factorilor de dezvoltare durabilă în ansamblu, ceea ce se realizează după aprecierea sectorială a fiecărui factor în parte.

Monitorizarea presupune o examinare minuțioasă și constantă a resurselor, realizărilor imediate și a rezultatelor intervențiilor publice. Montorizarea se bazează pe un sistem de informații coerente care se regăsesc în rapoarte, recenzii, balanțe și se exprimă prin indicatori. Informația aferentă sistemului de monitorizare se obține, în primul rând, de la furnizorii de servicii și se utilizează mai ales pentru orientarea intervențiilor publice.

Procesul de monitorizare este conceput și pentru a oferi feedback și posibilitatea învățării directe. Monitorizarea este o responsabilitate a actorilor instituționali care se ocupă de implementarea programelor.

Monitorizarea implementării sau a procesului se realizează în toate fazele de implementare și ține cont de toate activitățile din cadrul programelor și proiectelor de dezvoltare socială. Prin înregistrarea informațiilor se poate cunoaște într-o manieră statică ce anume s-a realizat.

Sistemul de monitorizare integrat al mediului orientat spre dezvoltarea durabilă a României prezintă următoarele caracteristici:

Se bazează pe Sistemul Național de Supraveghere a Calității Apelor, cu cele cinci subsisteme, Rețeaua de Fond și cea pentru Supravegherea Calității Aerului, Rețeaua de Ploi Acide, Rețeaua de Radioactivitate din subordinea directă a Autorității Mediului și pe o serie de alte informații periodice referitoare la calitatea solului, vegetației, faunei, sănătății umane, furnizate de ministere și unități de profil;

Sistemul de monitorizare a mediului și a dezvoltării durabile se află într-un proces de perfecționare și optimizare plecând de la căteva cerințe de natură calitativă și cantitativă și anume:

cerințe de cunoaștere a evoluției calității componentelor de mediu;

cerința de grupare, selectare și ordonare a informațiilor, și de corelare a acestora cu informațiile de altă natură;

cerința cunoașterii și evaluării rapide a situației în cazuri de accidente sau incidente antropice, adică a impactului asupra mediului;

cerința dezvoltării bazei de cunoștințe pentru stabilirea și fundamentarea unor acțiuni de protecție a mediului, de reconstrucție ecologică, de evaluare a impactului și pentru evidențierea și controlul unor efecte încă necontrolate asupra biodiversității, a sănătății și a bunurilor materiale.

Sistemul de monitoritare ala României și-a statuat ca obiectiv fubdamental realizarea unui sistem adecvat de supraveghere a calității mediului și dezvoltării durabile din România.

Alături de obiectivul funfamental enunțat mai sus, reținem și următoarele obiective derivate:

constituirea, într-o primă etapă, a unui sistem integrat de monitorizare a parametrilor fizico-chimici, biologici, bacteriologici și radio-chimici;

în baza legislației de mediu din România și ținându-se seama de problemele specifice mișcării transfroniere a poluării, să se treacă la restructurarea actualei ierarhizări a secțiunilor de control al mediului sub aspectul zonelor de fond și impact;

organizarea procesului de implementare a informațiilor specifice de supraveghere pe termen lung vizând modificarea ecosistemelor terestre și acvatice de monitorizare integrată;

conceperea și implementarea unui sistem de prezentare sinoptică a calității factorilor de mediu și de urmărire a dinamicii acesteia;

în crearea condițiilor de intercondiționare a sistemului de minitorizare integrată României la Sistemul Global de Supraveghere a Mediului și la alte sisteme zonale și internaționale de supraveghere.

În practica sa, sistemul de monitorizare integrată a României operează cu două tipuri de activități:

se au în vedere activitățiile de culegere a datelor, avertizarea unor poluări accidentale și luarea unor măsuri de protecție a folosințelor, totul sub un aspect operativ;

din punctul de vedere al calității mediului, se acționează pe termen lung pentru evaluarea tendințelor de evoluție și a măsurilor de protecție adecvate.

Componentele de mediu urmărite de sistemul de monitorizare integrată a României se grupează în jurul a trei categorii principale și anume:

vectori de propagare a poluării, categorie în care se includ apele și aerul la care propagarea poluării se efectuează diferențiat și care se caracterizează prin următorii parametrii principali:

concentrațiile specifice;

debitele masice asociate;

vitezele de dispersie.

• interfețe de contact, în care se cuprinde solul, ponderea principală revenind fenomenelor fizico-chimice și apelează la următorii parametrii de caracterizare:

timpul de retenție;

indicii de retenție.

• medii de bioacumulare și biotransformare, care se referă la ecosistemele acvatice și cele terestre și cu următorii parametrii specifici:

diversitate;

cantitate;

vârstă;

rate de bioacumulare și biotransformare.

4.3. COMPONENTELE ȘI CARACTERISTICILE CONTROLULUI ÎN MANAGEMENTUL

DEZVOLTĂRII DURABILE

Managementul dezvoltării durabile reprezintă un proces ce întrunește un complex de acțiuni strâns corelate între ele, cu o derulare succesiv concepută și realizată și care în interdependența lor acțională, asigură coeziunea factorilor obiectivi și subiectivi întregii activități de dezvoltare durabilă.

Funcția de control a managementului dezvoltării durabile urmărește maximizarea parametrilor ce se referă la cantitatea și calitatea rezultatelor obținute și a vitezei de realizare a acestora. Menținerea acestor parametri în limitele eficienței maxime se asigură prin:

verificarea continuă a rezultatelor și a parametrilor cantitativi;

evaluarea mărimii și direcției influenței diferiților factori care influențează caracteristicile acestor parametrii;

adoptarea măsurilor de corecție și urmărirea efectelor respective.

Rolul deosebit al controlului rezultă din contribuția sa practică atât la constatarea, cât și la rezolvarea problemelor cu care se confruntă factorii de conducere. Intervenția imediată cu soluții concrete și directe pentru a diminua apariția unor fenomene negative reprezintă contribuția cea mai semnificativă a controlului la realizarea sarcinilor ce revin organizației.

Ca principale componente ale mecanismului exercitării funcției de control, reținem:

modelul inițial, concretizat în planul economico-finaciar al firmei;

rezultatele efectiv obținute până în momentul începerii acțiunii de control și care pun în evidență activitatea desfășurată;

confruntarea situației prestabilite cu situația reală, fază în care, pe baza unor standarde se obține posibilitatea de a se constata dacă sistemul activităților organizației funcționează în concordanță cu planul sau cu alte obiective și sarcini economice;

concretizarea constatărilor organului de control în rezultatul controlului, element ce pune în evidență prezența unor abateri și care declanșează acțiuni concrete de corecție;

instrumentul decizional menit să corecteze și regleze activitatea supusă controlului;

sistemul de acțiuni orientate spre corectarea activității în care s-au constatat minusuri, cu scopul de a se menține o stare normală în realizarea sarcinilor economice, sociale și ecologice planificate.

Ca principale funcții ale controlului menționăm:

♦♦♦ funcția de evaluare a rezultatelor, cu ajutorul căreia, alături de constatare, se obține și o verificare a performanțelor organizației sau a departamentelor sale componente și care se desfășoară sub forma de constatare prin măsurarea rezultatelor, ca estimare prin compararea rezultatelor cu obiectivele și standardele stabilite inițial și ca o modelare a abaterilor și a cauzelor care le-au determinat;

♦♦♦ funcția recuperativă, este determinată de orientarea controlului atât spre constatarea și aprecierea situațiilor de fapt, cât și spre efectuarea corecturilor care se impun pentru eliminarea deficiențelor apărute și a cauzelor care le-au generat;

♦♦♦ funcția preventivă, care se manifestă înainte producerii abaterilor față de valorile preconizate;

♦♦♦ funcția informatică, în sensul că informațiile furnizate de control oferă date asupra modului cum se realizează deciziile adoptate, asupra tuturor aspectelor din viața organizației;

♦♦♦ funcția educativ-stimulativă ce rezultă din faptul că activitățile de control acționează ca forțe ce impulsionează eforturile unităților pentru depășirea situației prezente și obținerea unor rezultate economice și sociale superioare, cu consecințe asupra dezvoltării durabile.

Exercitarea controlului parcurge de regulă, opt etape, și anume:

stabilirea obiectivelor controlului și planificarea lui;

determinarea nivelurilor de performanțe, respectiv a standardelor, normelor și nivelurilor care vor trebui să fie măsurabile;

conturarea cerințelor și proiectarea sistemului de control în concordanță cu acestea; © pregătirea personalului care urmează să efectueze controlul respectiv;

determinarea informațiilor de plecare și a parametrilor limită și efectuarea operațiilor de verificare, măsurare și analiză a abaterilor sub aspectul amplorii, naturii și urmărilor;

interpretarea critică a concluziilor desprinse cu privire la abaterile constatate; © stabilirea măsurilor de reglaj sau de corecție și transmiterea lor sub formă de informații sau acțiuni;

evaluarea controlului și conturarea concluziilor generale ce urmează să fie prezentate managerului.

Raportat la momentul efectuării acțiunii de control, există trei tipuri principale de control:

control preliminar, care se realizează înainte de a începe activitatea preconizată și cu ajutorul căruia se asigură că există condițiile necesare pentru realizarea acțiunii, cu referire deosebită la disponibilitatea resurselor;

controlul concomitent, care vizează în principal ceea ce se întâmplă în timpul desfășurării acțiunii și se axează îndeosebi pe operațiunile în curs pentru a stabili dacă procesul de lucru se desfășoară corect;

controlul posterior, sau post-acțiune, care se efectuează după încheierea acțiunii și se concentrează pe rezultatele finale.

Un alt criteriu de clasificare a controlului se referă la poziția managerului față de actul de control, în raport de care controlul se clasifică în:

♦♦♦ control direct, care se realizează în contactul direct și nemijlocit între manager și unul sau mai mulți dintre colaboratorii săi;

♦♦♦ controlul indirect, care se caracterizează prin faptul că este realizat de către manager după analiza rezultatelor obținute și după individualizarea lor;

♦♦♦ autocontrolul practicat de către fiecare salariat asupra propriei activități, în timpul desfășurării muncii sau după încheierea acesteia.

În asemenea situații, prevenirea poluării solului ne apare ca o problemă deosebit de importantă atât în plan conceptual, cât și pragmatic.

Cap. V INTERDEPENDENȚE ÎNTRE MARKETINGUL ECOLOGIC ȘI

MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE

Mobilitatea interdependențelor între marketingul ecologic și managementul dezvoltării durabile este caracterizată prin dinamism, schimbări rapide și uneori chiar imprevizibile ale raporturilor dintre ele ceea impune, managerilor implicarea totală și imediată în mecanismul dezvoltării durabile. Studierea sistematică a acestor interdependențe necesită, punerea în acțiune a unor metode și tehnici noi, științifice de investigare a problematicii de marketing, de adaptare și de implementare a acesteia, și de adoptare a metodelor și tehnicilor de marketing în managementul dezvoltării durabile.

5.1. MARKETINGUL ECOLOGIC – INSTRUMENT DE AFIRMARE A MANAGEMENTULUI DEZVOLTĂRII DURABILE

Marketingul ecologic este un proces sistematic de cercetare care duce, în final, la cunoașterea prealabilă a pieței managementului dezvoltării durabile.

Într-o abordare largă, marketingul ecologic se preocupă de studierea atitudinilor incerte în condițiile unei informații imperfecte, greu controlabile, ceea ce presupune asumarea riscului în formularea obiectivelor programelor de marketing ecologic.

Pentru folosirea marketingului ecologic la procesul de sporire a eficienței acțiunilor de dezvoltare durabilă se impune:

♦♦♦ optimizarea procesului de managementul dezvoltării durabile;

♦♦ organizarea și optimizarea cercetării științifice;

♦ repartizarea judicioasă a resurselor umane, materiale și financiare alocate dezvoltării durabile. Printr-o strategie corect orientată și politici judicios elaborate și realizate, se poate sincroniza

preocuparea marketingului ecologic pentru creșterea eficienței procesului de managementul dezvoltării durabile cu aceea de investigare a pieței și nevoilor specifice, de adaptare a firmei la dinamica mediului său.

5.2. INTEGRAREA CONCEPTULUI DE MARKETING ECOLOGIC ÎN MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE

Orientarea și desfășurarea activității întreprinderii într-o viziune de marketing ecologic necesită integrarea conceptului de marketing la toate nivelurile procesului de dezvoltare durabilă. În acest scop, apar necesare următoarele:

organizarea unor activități care să contribuie la înțelegerea și recunoașterea necesității racordării preocupărilor de marketing ecologic la cerințele concrete ale pieței de dezvoltare durabilă și ale mediului managementului dezvoltării durabile;

orientarea activității practice în direcția satisfacerii acestor cerințe prin asigurarea unui cadru organizatoric corespunzător;

integrarea fluxului principal al comunicărilor în domeniul marketingului ecologic și al managementului dezvoltării durabile.

Din cele de mai sus rezultă că marketingul ecologic abordează o problemă complexă, orientată îndeosebi spre elucidarea principalelor aspecte legate de politica de piață ecologică și de dezvoltare durabilă a firmei. Abordarea științifică, logică și comparativă a conceptului de marketing ecologic, însoțită de aplicarea în practică, poate reprezenta o pârghie importantă de perfecționare a activității de dezvoltare durabilă a întreprinderilor în concordanță cu cerințele pieței ecologice.

5.3. ANALIZA SITUAȚIONALĂ ȘI ORGANIZAREA ACȚIUNILOR ÎN

MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE

Analiza situațională se vrea a fi o examinare amănunțită, parte cu parte, a întregii problematici a managementului activității de marketing ecologic care se desfășoară în scopul dezvoltării durabile a firmei. În acest cadru se tratează fiecare problemă, obiect sau proces de marketing ecologic, se descompune în părțile sale componente, se studiază toate relațiile existente între acestea. Apoi se apelează la sinteză, metoda generală de reunire, în întregul din care fac parte, a elementelor obținute printr-o prealabilă analiză. Utilizarea analizei, urmată de metoda sintezei, este indispensabilă pentru studierea și înțelegerea tuturor fenomenelor și proceselor complexe ale marketingului ecologic.

Analiza situațională vizează, în primul rând, evaluarea activității trecute a întreprinderii, reflectarea succeselor și nereușitelor, sublinierea cauzelor acestora, stabilirea competenței echipei manageriale și a personalului organizației care tratează probleme de marketing ecologic.

Pe baza analizei situaționale, se adoptă măsurile pentru implementarea marketingului ecologic. Dintre acestea reținem:

aprecierea perspectivei în marketingul ecologic;

luarea în considerare a stării și posibilităților în managementul dezvoltării durabile;

elaborarea strategiei generale de dezvoltare durabilă;

punerea de acord a strategiei generale cu strategia de marketing ecologic;

realizarea sistemului de contactare a participanților la managementul dezvoltării durabile;

♦ organizarea compartimentului de marketing ecologic în cadrul departamentului de managementul dezvoltării durabile;

♦ pregătirea de specialitate a personalului care va lucra în activitatea de marketing ecologic.

5.4. COMPONENTE MANAGERIALE DE DEZVOLTARE DURABILĂ ÎN

MARKETINGUL ECOLOGIC

Procesul managerial al marketingului ecologic reprezintă un ansamblu de intervenții prin care managerul prevede, organizează, coordonează, ia decizii și controlează activitatea personalului organizației în scopul realizării obiectivelor pe linie de dezvoltare durabilă.

Marketingul ecologic este un domeniu de activitate în care diferiți specialiști se întrunesc într-o singură operație. Sfera de cuprindere și intensitatea procesului managerial în marketingul ecologic se află într-un raport de dependență cu eșalonul managerial.

Programul de marketing ecologic reprezintă o formă scrisă a strategiei de marketing a întreprinderii, cuprinzând în cele mai mici detalii toate activitățile ce trebuie efectuate, etapele ce trebuie parcurse, cele mai importante momente de decizie care trebuie abordate, esența anumitor etape în vederea atingerii obiectivelor de dezvoltare durabilă.

Ca cerințe în vederea asigurării eficienței programului de marketing ecologic menționăm:

definirea precisă a obiectivelor pe linie de marketing ecologic;

asigurarea stabilității în timp;

coordonarea structurii marketingului ecologic;

organizarea cooperării dintre structurile organizaționale ale întreprinderii în realizarea obiectivelor de marketing ecologic și de dezvoltare durabilă;

conturarea precisă a piețelor și a scopurilor pentru fiecare piață ecologică;

asigurarea capacității de dezvoltare durabilă pe termen lung.

5.5 ALEGEREA ȘI REALIZAREA SCOPURILOR ÎN MARKETINGUL DE MANAGEMENT AL DEZVOLTĂRII DURABILE

Necesitatea și posibilitatea stabilirii scopurilor în activitatea de marketing ecologic sunt reliefate de numeroși factori de cauzalitate și influență:

managerii prin scopuri se concentrează asupra unor domenii și activități importante de marketing ecologic;

asigură o identificare mai concretă și mai profundă cu scopurile manageriale de dezvoltare durabilă ale întreprinderii;

implică schimbarea naturii activității și chiar sistarea unor activități desfășurate în prezent;

înlătură posibilitatea apariției unor greșeli.

Trăsăturile caracteristice ale scopurilor marketingului ecologic sunt următoarele:

concretitudinea și posibilitatea de cuantificare;

asigurarea orizontului previzional prin orientarea scopurilor în timp;

certitudinea realizării scopurilor și legarea acestora de ridicarea eficienței activității de marketing ecologic;

posibilitatea adaptării rapide și eficiente la schimbările ce intervin;

respectarea circuitului de alegere și implementare, precum și a celui de realizare a scopurilor.

5.6. MARKETINGUL ECOLOGIC ȘI PIAȚA ECOINDUSTRIILOR

Managementul mediului și folosirea marketingului ecologic ca instrument managerial, pun în evidență și fac necesare cunoașterea pieței ecologice, a coordonatelor în care acționează întreprinderea, a mecanismelor, legislațiilor și tendințelor ce apar în evoluția acestei piețe. Piața ecologică își găsește expresia în totalitatea relațiilor ce apar în procesul managerial al activității de marketing ecologic, iar conținutul ei este reliefat de cele două categorii corelative ale sale, respectiv cererea și oferta.

Principiile de piață au influențat remodelare managementului dezvoltării durabile. Această influență se reflectă în susținerea cu care îi considerăm pe beneficiari mai mult parteneri decât utilizatori. Depășim pragul afirmației și ne întemeiem argumentația apelând la câteva sublinieri:

spre deosebire de utilizatori, partenerii dispun de putere;

utilizatorii se deosebesc de parteneri în sensul că aceștia din urmă își pot transfera opțiunile în altă parte, posibilitate de care nu dispun utilizatorii;

în planul eficienței, parteneri dispun de realizări incomparabile cu cele ale cetățenilor – utilizatori și aceasta pentru motivul că finalitatea pe care o furnizează piața este puternică;

diferența dintre cetățeni și parteneri este subliniată de diferența dintre managementul tradițional care veghează la uniformitate și acuratețe în procesul acțiunilor și activităților, și noile curente din managementul marketingului dezvoltării durabile care se bazează pe stimularea receptivității față de nevoile de dezvoltare durabilă;

apar diferențe și la nivelul statului, cu urmări directe în plan tipologic: statul orientat către dezvoltarea durabilă – și statul "păstrător al stagnării", cu trena de consecințe în procesul de dezvoltare durabilă.

Piața ecoindustriilor se caracterizează prin:

dependență de politicile naționale de protecție a mediului și de dezvoltare durabilă;

divizare în sector primar (tehnologii "curate") și secundar (piața echipamentelor);

cererea ciclică a investițiilor antipoluante;

dependență de politica publică.

Cererea de investiții antipoluante este ciclică, în funcție de durata de "viață" a tehnologiilor și echipamentelor. Este, în multe cazuri, doar de câțiva ani, până la atingerea valorilor normale de calitate pentru factorii de mediu, apoi cererea se stabilizează la nivelul necesarului de înlocuire.

În România, nivelul total al emisiilor poluante (cantitate poluant/ loc.) este mai mic decât în țările O.E.C.D., dar intensitatea poluării (cantitatea substanțe poluante emise/ 1000 $ – PIB) este de 10-12 ori mai mare pentru majoritatea poluanților.

Ca urmare a presiunii opiniei publice și activității grupărilor ecologice (O.N.G.), consumatorii din Uniunea Europeană au început să țină cont din ce în ce mai mult de elementele de protecție a mediului conținute în produsul pe care îl cumpără.

Pentru a exercita o puternică influență pe piața ecologică și a învinge concurența, factorii de decizie trebuie să opteze pentru o politică managerială puternică. Prin politici de marketing ecologic trebuie să se influențeze nivelul și structura cererii, să se modeleze oferta astfel încât să poată fi fructificate avantajele de care dispune întreprinderea, în vederea eficientizării activităților sale. Ei trebuie să dimensioneze corect capacitățile oferite, nivelul resurselor materiale, financiare și umane astfel încât să domine competiția.

În vederea estimării poziției de piață, managementul dezvoltării durabile poate recurge la instrumentarul specific al marketingului ecologic, la previziuni de piață, la estimări ale potențialului cererii și la proiectarea produsului ecologic.

Oferta întreprinderii poate fi diferențiată după diverse criterii, dar important este ca să se realizeze o poziționare justă a întreprinderii. Poziționarea trebuie bazată pe cunoașterea modului în care clienții definesc valoarea întreprinderii și aleg între mai multe oferte. De aceea, întreprinderea trebuie să identifice diferența de percepție din partea acestora între ceea ce reprezintă ea și ceea ce reprezintă concurenții, identificare realizată după anumite criterii relevante și să semnaleze pieței vizate, în mod eficient, ce anume o poate diferenția, în sens pozitiv, față de concurență. După acesta, întreprinderea poate trece la etapele de elaborare a politicii de marketing ecologic și ale managementului dezvoltării durabile.

Cap. VI PROBLEMELE CERCETĂRII ÎN MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII DURABILE

În zilele noastre, dezvoltarea contemporană a științei managementului, în general și a managementului dezvoltării durabile, în special, contribuie atât la transformarea vieții științifice moderne, cât și la influențarea întregului proces de modelare cu realități manageriale. Gradul de complexitate atins de mecanismele și procesele manageriale, ca o consecință a pătrunderii științei în toate componentele vizate, necesită din ce în ce mai mult apelarea la cercetarea științifică pentru extinderea însușirii cunoștințelor de managementul dezvoltării durabile și utilizarea de instrumente de lucru necesare în rezolvarea unui număr tot mai mare de situații.

6.1. OBIECTUL CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE ÎN MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII

DURABILE

Managementul dezvoltării durabile ca știință încorporează în structura sa un ansamblu de modalități specifice raportate la natura faptelor, proceselor și fenomenelor economice, sociale și manageriale. În acest cadru, metodologia cercetării științifice în managementul dezvoltării durabile deține un loc aparte. Definită ca totalitatea demersurilor teoretice, tehnice și epistemologice pe care le întreprinde cercetătorul pentru a putea cunoaște geneza, evoluția și dispoziția acestui gen de fapte, metodologia cercetării științifice în managementul dezvoltării durabile prezintă o semnificație aparte.

Dezvoltarea științei managementului dezvoltării durabile are loc în cadrul unor relații strânse cu celelalte domenii ale științei. Managementul integrează un complex de teze teoretice și tehnici din multe alte științe. Statistica este probabil prima știință care a fost utilizată în management.

Înțelegerea teoretică și fundamentarea scopurilor investigațiilor științifice reprezintă o dovadă a maturității cercetării științifice și a consolidarii bazei sale filozofice.

În alegerea scopurilor și în fixarea structurilor se are în vedere problema științifică.

Problema științifică reprezintă o modalitate deosebită de exprimare a scopurilor și a confirmării autorității investigatorului. În același timp ea apare ca un obstacol cognitiv, ca o dificultate teoretică sau practică. Problema în sine reprezintă un sistem de întrebări asupra uneia sau mai multor necunoscute. Înainte de problemă apare situația problematică, pe care o putem defini ca o structură generativă de probleme, când investigatorul constată că procedeele obișnuite nu sunt suficiente pentru a acoperi anumite insuficiențe din gândirea sa.

Obiectul cercetării științifice manageriale constă în activitatea de transformare a realității manageriale în scopul obținerii de rezultate economice, tehnice și sociale în cadrul firmei. Cercetarea științifică managerială vizează relațiile funcționale dintre manager si echipa managerială și dintre aceștia și salariații unității. Investigațiile manageriale apar ca o activitate conștientă în care oamenii de știință urmăresc scopuri dinainte stabilite.

Definirea corectă a obiectului investigației, în concordanță cu scopurile cercetării condiționează rezultatele cercetării manageriale. Pentru a se ajunge la rezultate este nevoie să se apeleze la metodele formale ale teoriei mulțimilor. Cercetătorul apelează la aceste metode pe parcursul diferitelor etape ale investigației manageriale.

Defalcarea obiectelor pe clase se realizează cu ajutorul introducerii relației de echivalență, care posedă mai multe proprietăți: de simetrie, de tranziție și de reflecție. Un exemplu de defalcare a obiectelor cercetării științifice manageriale îl reprezintă clasificarea proceselor, fenomenelor și acțiunilor manageriale.

Particularitatea obiectului constă în numărul mare al influențelor de intrare ale factorilor de mediu, în timp ce multitudinea parametrilor de ieșire se bazează pe indicatorii calitativi de funcționare a sistemului managerial. În rezolvarea acestei probleme pot să apară numeroase variante, deoarece unul și același scop poate fi obținut cu ajutorul a diferite obiecte.

6.2. particularitĂȚile cercetĂrii ȘtiinȚifice în managementul dezvoltĂrii

durabile

Cunoașterea managerială este preocupată în principal de verificarea adevărului enunțurilor și teoriilor sale. Potrivit principiului metodologic fundamental al cercetării științifice, formulat de Descartes, prima regulă de a se ajunge la adevăr este de a nu considera nici o cunoștință drept adevăr indiscutabil ci de a se supune mereu tot ce se cunoaște unei analize constructive.

Valoarea cercetării manageriale constă în eficiența cu care contribuie la elaborarea strategiei de dezvoltare durabilă a întreprinderii, la formularea mai corectă și mai completă a deciziilor manageriale, la definirea mai clară a problematicii firmei Ia culegerea datelor și la conturarea diferitelor variante de activități.

Obiectul de activitate al cercetării manageriale constă în investigarea componentelor procesului managerial în scopul de a se contribui la perfecționarea metodelor de comunicare și motivație managerială, de elaborare a deciziilor, de planificare a strategiilor și politicilor de dezvoltare a întreprinderii, de organizare, conducere și control în vederea realizării obiectivelor, sporirii profitului și satisfacerii nevoilor salariaților.

În economia de piață obiectivul central al managementului activității de cercetare științifică constă în ridicarea substanțială a nivelului tehnic și calitativ al întregii producții, prin intensificarea lucrărilor de reproiectare și modernizare, îmbunătățirea structurii sortimentale și asimilarea de noi produse cu performanțe superioare în toate domeniile.

Cercetarea managerială se ancorează în practica economiei de piață și vizează întreaga activitate tehnico-productivă și eco-nomico-financiară a întreprinderii. Ea generează experiența întreprinderii și a managerului, a salariaților, interacțiunea dintre aceste componente.

Investigația în managementul dezvoltării durabile pune numeroase probleme și cerințe în fața cercetătorului. El nu poate fi doar un cunoscător în general al vieții, ci un profund specialist, capabil să pătrundă în esența fenomenelor și proceselor manageriale, să le cunoască natura, structura și dimensiunile.

Verificarea completă a ipotezelor și a concluziilor cercetării manageriale se poate realiza numai în activitatea practică a întreprinderii, în condițiile complicate ale economiei de piață, cu o pronunțată concurență.

Tematica specifică de cercetare este diversă. Nu întotdeauna se abordează esențialul necesarul, imediatul. Intensitatea schimbului de informații și opinii este fluctuantă, cu consecințe asupra cercetării manageriale și asupra rezultatelor ei. Uneori apar obstacole în calea experimentării sau aplicării rezultatelor.

Gradul de dezvoltare a cunoștințelor manageriale depinde în principal de volumul și calitatea faptelor științifice și de nivelul de prelucrare a lor. La rândul lor, volumul și calitatea faptelor depind de nivelul de dezvoltare a științei manageriale, de metodele și instrumentele de culegere, selecție și prelucrare oferite de ea.

❖ Teoria managerială este constituită dintr-o sumă de enunțuri teoretice ierarhizate și corelate între ele. Cu ajutorul teoriei manageriale se explică și se prevede evoluția fenomenelor și proceselor manageriale (teoria valorii, teoria prețurilor, teoria mecanismului economico-financiar al societății comerciale în economia de piață, teoria informației și altele).

6.2.1. Specificul problematicii metodologice în investigațiile de managementul dezvoltării

durabile

Metoda științifică constă dintr-un mod strict specific de a dezvolta și rezolva problemele. Metoda reprezintă o cercetare, apoi o cale și un sistem prin care se ajunge la un rezultat, fie că metoda este anticipată fie că se constată retroactiv. Ea este o structură de ordine, un program după care se reglează acțiunile practice și intelectuale în vederea atingerii unui scop.

În legătură cu semnificația deosebită a metodei în cercetarea managementului dezvoltării durabile, trebuie avute în vedere și transpuse în practica investigațională câteva cerințe:

❖metoda de cercetare în managementul dezvoltării durabile trebuie să fie integrală;

în cercetarea problematicii manageriale se va ține seama de conexiunea generală direcțională și funcțională a fenomenelor și proceselor specifice managementului dezvoltării durabile;

o atenție deosebită se va acorda abordării deterministe a conținutului managementului dezvoltării durabile, cu următoarele componente: cauzală, condițională, conexională de stare;

în analiza fenomenelor și proceselor manageriale se va apela la o viziune profunda, largă și atotcuprinzătoare.

După sursele principale de obținere a datelor, metodele utilizate în cercetarea științifică de managementul dezvoltării durabile se pot clasifica după cum urmează:

Observația directă;

Experiment;

Analiza documentară;

Consultarea surselor oficiale;

Procedee particulare de recoltare a datelor.

Metoda nu se reduce la reproduceri și constatări decât rareori, mai ales metoda experimentală recurge la combinarea de relații, la tehnici împrumutate din alte domenii, la modele ipotetice, ajungând astfel la construcții și inovații precum și la interrelații funcționale, deci de creație.

În pedagogia managerială metodica denumește disciplinele didactice speciale privind condițiile, Cercetarea științifică în managementul dezvoltării durabile este definită de următoarele etape:

❖ stabilirea problemei manageriale, adică a obiectului analizei științifice;

❖ analiza dimensională a conceptelor, altfel spus operaționalizarea conceptelor, ceea ce presupune descrierea părților componente ale proceselor manageriale care sunt exprimate în concepte ce fac obiectul analizei;

determinarea fenomenelor și proceselor supuse investigației manageriale;

stabilirea metodelor de cercetare și elaborarea instru-mentelor pentru recoltarea informațiilor;

ancheta-pilot și cercetarea de teren propriu-zisă;

prelucrarea informațiilor;

analiza datelor și exemplificarea proceselor și fenomenelor manageriale studiate;

❖ ultimă etapă a cercetării științifice manageriale, redactarea raportului de cercetare.

Experimentul în managementul dezvoltării durabile reprezintă o intervenție activă, care se desfășoară controlat, în condiții reale sau create special. Pe calea experimentului se introduc în mod intenționat în procesul managerial o serie de factori cu ajutorul cărora se pot observa modificările specifice, determinate de aceștia.

Metoda convorbirii reprezintă o discuție angajată între cercetător și subiectul investigat. Ea are la bază observația pe care persoana o poate face asupra propriilor sale manifestări .

Chestionarele rămân forme cu valoare limitată de investigație. Valoarea lor crește în măsura în care avem asigurată participarea persoanei la acțiunea de cunoaștere și posibilitatea acesteia în a răspunde adecvat. De aceea pare mai puțin corectă tendința de etalonare a răspunsurilor, căci în acest caz subiectivitatea este prezentată sub forma obiectivitătii matematice.

Ancheta, ca metodă de cercetare, prezintă următoarele trăsături caracteristice:

caracterul ei metodic, în sensul că trebuie să satisfacă unele cerințe riguroase și să permită recoltarea unor informații cuantificabile;

caracterul particular al realității asupra căreia se apleacă: universul personal, intim al celui cercetat, părerile lui personale despre el sau despre alții (ancheta psihoindividuală); universul social, instituționalizat (ancheta socială); universul psihic colectiv, supraindividual, latent sau activ, conștient sau inconștient (ancheta psihosocială).

6.3. managementul schimbĂrii Și cercetarea în managementul dezvoltĂrii durabile

În teoria și practica managerială numeroase cercetări de specialitate și experiența managerială, subliniază faptul că în economia de piață, întreprinderile au nevoie de schimbare în mai toate domeniile de activitate și la nivelul fiecărui factor de producție, material sau nematerial.

Schimbarea, cu cele două componente – practica schimbării și schimbarea practicii – reprezintă o preocupare fundamentală a cercetării științifice în managementul dezvoltării durabile.

Preocuparea de schimbare nu este nici simplă și nici ușoară. Ea impune un volum mare de muncă, de însușire a noilor practici și metodă managerială, a legilor, de cutezanță în aplicarea lor la specificul fiecărei unități, precum și a fiecărui proces de schimbare.

Eficiența procesului de schimbare în vederea dinamizării managementului dezvoltării durabile depinde, în principal, de inițiativa și calitățile managerilor. În condițiile actuale, o societate comercială care nu își dezvoltă managementul prin schimbări este în mod sigur o unitate economică periclitată cu o stare falimentară.

În procesul de schimbare a managementului întreprinderii, cercetătorii științifici au datoria să acorde o atenție sporită formalizării și modificării elementelor operaționale ale unităților pe care le investighează.

În vederea schimbării managementului întreprinderii se cer transformări și modificări esențiale în domeniul motivării, al calității muncii și performanțelor. Ele reprezintă pârghia fundamentală de acțiune asupra ajutoarelor directe și imediate ale managerului, precum și a tuturor salariaților pentru a-și fructifica cu eficiență potențialul de cunoștințe, experiența și creativitatea. Aceasta cere din partea managerului să asigure condițiile optime pentru ca salariații să se simtă și să lucreze motivat în domeniul schimbării, cu efecte directe asupra calității și performanțelor muncii pe care o desfășoară.

6.4. ORGANIZAREA PROCESULUI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE ÎN MANAGEMENTUL

DEZVOLTĂRII DURABILE

Procesul cercetării științifice în managementul dezvoltării durabile trebuie să fie organizat. Prin organizarea procesului înțelegem construcția sa rațională în timp și spațiu, în concordanță cu necesitatea punerii de acord a muncii comune în sistemul laboratorului de cercetare științifică și cu sarcinile creșterii neîncetate a eficienței cercetării științifice. Organizarea procesului presupune determinarea activităților pe etape, reglementarea și normarea desfășurării lor și a termenelor de execuție, introducerea cerințelor obligatorii în realizarea procesului.

În economia de piață, rolul organizării procesului cercetării științifice manageriale sporește în mod simțitor și influențează structura determinându-i principalele sale componente. Ca atare, calitatea deciziilor depinde în mare măsură de organizarea procesului.

În legătură cu rolul organizării procesului se pune problema perfecționării procesului respectiv, cu accent pe următoarele:

intensificarea procesului prin organizarea, mecanizarea și automatizarea operațiilor de rutină;

reducerea cheltuielilor ciclurilor de elaborare a deciziilor, prin simplificarea operațiilor procedurale ale procesului;

simplificarea asigurării informaționale a procesului.

Analiza prealabilă a condițiilor cercetării științifice în managementul dezvoltării durabile poate fi: de conținut, economică, organizațională, psihosocială, informațională.

Procesul cercetării științifice în managementul dezvoltării durabile prin obiective include 21 de activități sau operații, grupate în 4 etape anume:

> etapa de pregătire, în care se pun premisele participării la stabilirea obiectivelor de bază;

etapa de stabilire a obiectivelor sau de planificare a acestora, în care prin participare se ajunge la stabilirea definitivă a obiectivelor și conexelor respective (standarde, ghid de conducere etc.) cerute de metodă;

etapa de execuție, în care se lucrează la executarea și realizarea obiectivelor stabilite în faza anterioară;

etapa de comparație sau de evaluare și recompensă, în care se procedează la aprecierea performanțelor, rezultatelor și realizărilor, precum și la recompensarea lor.

Cap. VII DEZVOLTAREA PRODUSELOR ECOLOGIE-CALE CĂTRE O DEZVOLTARE DURABILĂ

Calitatea vieții este de la an la an mai slabă și nu doar din punct de vedere econimc, analizând nivelul de trai ci datorită calității produselor pe care le utilizăm zilnic și care ating un grad de risc ridicat.

Începând cu produsele de vestimentație, produse cosmetic, piese de schimb sau produse alimentare și până la medicamente, calitatea acestora a devenit atât de slabă incât uneori ajunge până aproape de zero, punând în pericol sănătatea consumatorilor.

Obiectiv al Strategiei României de Dezvoltare Durabilă pentru 2007-2013, extinderea agriculturii durabile la nivelul fermelor agricole răspunde priorităților formulate de țara noastră în acutala orientare a politicii de dezvoltare rurală în conformitate cu Liniile Directoare Strategice Comunitare.

La nivelul Uniunii Europene, Politica Agricolă Comunitară a căpătat în ultimii ani, noi dimensiuni iar începând cu annul 2005 s-a inițiat transformarea fundamental a politicii de dezvoltare rurală cu orizont determinat pentru perioada 2007-2013.

Obiectivele reformei PAC pun accentual pe dezvoltarea durabilă a agriculturii din punct de vedere economic, social și al mediului.

Produsele pe care le consumă oamenii și care se găsesc din abundență pe orice piață, în afară de faptul că au rețete în care se regăsesc din abundență elemente nocive pentru populație, adica „adaosurile” sub forma de E-uri, sunt în ultimii ani ținta falsificatorilor care nu se sfiiesc să ofere produsele dorite la prețuri „mai convenabile” care le fac mai atractive pentru cei atrași de chilipiruri sau pentru cei cu venituri reduse.

Datorită faptului că reprezintă una din cele mai avantajoase afaceri la nivel international, economia rezultată din comerțul cu produse contrafăcute ajunge la cifre îngrijorător de mari la nivel national și international și se vând cu prețuri ridicate și sub mărci de prestigiu, motiv pentru care toate țările lumii și-au dezvoltat atât un cadru institutional cât și legislative pentru a aduce la minim rezultatele acestui fenomen.

Rezultatele acestui fenomen sunt faptul că, producătorii înregistrează de cele mai multe ori pierderi irecuperabile, deoarece investițiile realizate nu mai pot fi recuperate având în vedere faptul că nivelul vânzărilor este din ce în ce mai scăzut, iar consumatorii sunt atrași de prețurile mici ale produselor contrafăcute, produsele originale pierzând teren. Produsele contrafăcute, sunt de o calitate slabă, iar în timpul folosirii lor, consumatorii vor reclama neconformitatea acestora și treptat, bazându-se pe experiențele anterioare vor avita să mai achiziționeze produsele respective.

Există multe cazuri de producători carecți care părăsesc piața din lipsa de interes a clienților, generate de nemulțumirea acestora legată de calitate.

Cei care aduc pe piață produse contrafăcute sunt astrași de câștigurile realizate din această activitate deoarece cu ajutorul tehnologiei din ce în ce mai performantă, fără investiții prea mari și fără prea multe cheltuieli, concurează cu producătorii adevărați cărora le aduc pierderi de mult ori irecuperabile.

Consumatorii sunt și ei la fel de afectați ca și producătorii reali, având în vedere că de cele mai mule ori, un produs contrafăcut reprezintă o amenințare pentru sănătatea și securitatea acestora. Asupra clienților, acționează o mulțime de factori, cel mai important fiind factorul de calitate, care în cazul produselor contrafăcute este foarte scăzut.

Organismele interesate în studierea contrafacerilor au concluzionat faptul că dezvolarea deosebită a tehnologiei permite din ce în ce mai mult furtul de proprietate intelectuală prin contrafacere și piraterie.

7.1. Produsele ecologice și importața lor

Din ce în ce mai multe personae sunt adepte ale produselor ecologice, urmând initial exemplul consumatorilor din occident, iar în final din dorința de a utiliza și consuma produse care nu implică riscuri, din convingere.

Produția agroalimentară ecologică are drept scop realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate, echilibrate și asigură protejarea resurselor natural și sănătatea consumatorilor. Impactul procesului de producție ecologică asupra mediului este minim.

La prepararea alimentelor ecologice se renunță la aditivi și la orice alte substanțe incorporate. Desfacerea acestor produse se face de regulă în magazine special sau chiar din „ograda” producătorului. Produsele ecologice sunt produse diversificate, sănătoase, libere de boli și dăunători, lipsite de reziduri nocive, cu un conținut echilibrat în substanțe bioactive și minerale. Sunt rezultate din tehnologii ecologice, tehnologii care nu utilizează îngrășăminte chimice și pesticide. Toate aceste tehnologii bio-ecologice au rolul de a pune la dispoziția consumatorului și industriei prelucrătoare produse natural lipsite de reziduuri chimice și mai ales tehnologii menite să contribuie la salvgardarea ecosistemului agricol.

Dacă în trecut consumatorii și magazinele distribuitoare alegeau un produs în funție de aspectele care țineau de calitate, preț, disponibilitate în egală măsură, în present aceștia adoptă sau nu un produs și în funcție de aspectele privind protecția mediului associate acestuia.

În România există deja câateva produse ecologice consecrate a căror desfacere se realizează exclusive în străinătate: produsele apicole ecologice, grâu ecologic, appreciate de consumatorii din Franța, Germania, Marea Britanie, consumatorii care prefer să cumpere fructe ori legume a căror formă fizică nu este tocmai perfecta. Consumatorii din România apreciază încă fructele cu forme perfecte, prelucrate, obținute prin fertizări cu diferite substanțe nocive, în defavoarea celor obținute ecologic.

În tări cu tradiție în privința ecoproduselor consumatorii sunt interesați de consumul unor astfel de prdouse pentru că sunt convinși de calitatea lor superioara, comparativ cu produsele conventionale. Dacă la început magazinele specializate din aceste țări ofereau maxim 10 produse ecologice, în present aceastea au în oferta lor sute de produse appreciate de consumatori. Din ce în ce mai mari suprafețe de teren sun atribuite obținerii de produse ecologice reprezentând surse de venit importante atât pentru producători cât și la nivel national datorită exporturilor acestui tip de produse. Din acest motiv cererea pentru acest tip de produse înregistrează de la an la an creșteri tot mai mari.

7.2. Eticheta produsului ecologic

La nivel comunitar, produsele ecologice precum și etichetarea acestora este reglementată de prevederile Regulamentului (CE) nr. 834/2007 privind producția ecologică și etichetarea produselor ecologice. Regulamentul precizează că producția ecologică este un system global de gestiune agricolă și de producție alimentară că care combină cele mai bune practici de medi, un nivel înalt de biodiversitate, metodă de producție care respect preferințele anumitor consumatori pentru produse obținute cu ajutorul unor substanțe și procese naturale.

Un produs ecologic nu poate fi lanst pe piață decât după ce a fost controlat și i-a fost certificate această calitate de către organisme de inspecție și certificare din țările Uniunii Europene.

Produsele certificate ecologic se disting prin marca „ae” aplicată vizibil pe etichetele de pe ambalaje, și aceastp certificare se obține prin proceduri riguroase, în regim de strictă monitorizare.

Sigla „ae” este utilizată în scopul certificării-identificării produselor agroalimentare ecologice și garanteaza că produsele agroalimentare care poartă această siglă îndeplinesc următoarele condiții:

provin din agrucultura ecologică din România și sunt comercializate în conformitate cu prevederile OUG nr. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice și a Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 2.092/91;

sunt cerfiticate de un organism de inspecție și certificare acreditat de Ministerul Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale (M.A.P.D.R);

provin din import și sunt certificate șn România de un organism de inspecție și certificare acreditat de M.A.P.D.R.

De fapt sunt verificate proprietățiile produselor care nu sunt altceva decât însușiri ale mărfurilor, care le conferă acestora o anumită utilitate în consum, oferind o anumită satisfacție consumatorilor. Este utilă cunoașterea acestora din punct de vedere economic, deoarece proprietățile se pot modifica pe parcursul păstrării/utilizării produselor cât și datorită aportului lor la definirea calității și a repartizării produselor în anumite clase de calitate.

Noile norme UE privind etichetarea produselor alimentare ecologice, inclusiv obligația de a afișa noua siglă ecologică a UE, a intrat în vigoare de la 1 iulie 2010. Așa-numita „euro-frunză” va apărea de acum în mod obligatoriu pe alimentele ecologice preambalate în orice stat membru al EU și care îndeplinesc standardele necesare.

Eticheta ecologică

Modelul „euro-frunză” reprezintă stelele UE dispuse în formă de frunză pe un fond verde, ceea ce transmite două mesaje clare consumatorilor: natura și Europa. Desenul a fost înregistrat de Comisie drept marcă înregistrată colectivă. Concepută de studentul german Dušan Milenković, sigla s-a impus detașat drept câștigătoarea votului online, în urma unui concurs destinat studenților la arte din UE.

Pe lângă siglă, noile norme în materie de etichetare prevăd și afișarea informațiilor obligatorii despre locul de producție al ingredientelor produselo și numărul de cod al organismului care a efectuat controalele.

Sigla UE a agriculturii ecologice și cele ale Statelor Membre sunt folosite pentru a completa etichetarea și a mări vizibilitatea alimentelor și a băuturilor ecologice pentru consumatori. Prin urmare, consumatorii care achiziționează astfel de produse cu sigla UE au certitudinea că:

minim 95% din ingredientele produsului au fost obținute după metode de producție ecologică;

produsul respectă regulile schemei oficiale de inspecție;

produsul provine direct de la producătorii sau procesator, într-un pachet sigilat;

produsul poartă numele producătorului, procesatorului sau vânzătorului și numele sau codul organismului de inspecție și certificare.

Eticheta produselor ecologice trebuie să indice în mod obligatoriu următoarele:

numele și adresa producătorului sau prelucrătorului;

denumirea produsului, inclusiv metoda de producție ecologică utilizată;

numele și marca organismului de inspecție și certificare;

condiții de păstrare;

termenul minim de valabilitate;

interzicerea depozitării în același spațiu a produselor ecologice alături de alte produse.

7.3. Eco-proiectarea. Considerații generale. Definiție

Responsabilitatea pentru mediu este strâns legată de creativitate și inovație. Respectarea legislației conduce la conformitate, dar implică și un anumit grad de birocrație care reduce valoarea adăugată. Descoperirea beneficiilor asociate strategiilor unui „produs verde” este primul pas spre dezvoltarea unei strategii pro-active și depășirea unei abordări pasice, reactive.

Responsabilitatea pentru mediu conduce la crearea unei imagini pozitive și la o vizibilitate mai mare pe piață. Selectarea furnizorilor de către producătorii de echipamente originale (OEM) se face pe baza profilului de mediu.

Pentru anumiți consumatori, conștienți de importanța protecției mediului care își dau seama că „produsele verzi” sunt în multe cazuri mai eficiente decât celelalte produse, se poate spune că „verdele se vinde mai bine”. Există numeroase etichete ecologice care certifică și comunică proprietățile ecologice ale produselor.

În afara unei mari eficiențe a produselor proiectate ecologic, aceastea reprezintă un nivel mai mare de securitate, sunt mult mai fiabile și de o calitate mai bună. Se spune că, de regulă, strategiile de mediu sunt costisitoare, dar, în multe cazuri, eco-proiectarea conduce la economii; de exemplu, reducerea consumurilor materiale și a risipei în cursul procesului de fabricație a produselor de un consum redus de energie constituie beneficii pentru fabricanți, fără a menționa reducerea riscului intern și motivarea angajaților.

Apluicarea unei strategii de eco-proiectare înseamnă dezvoltarea de produse inovatoare cu eficiență ridicată și nu în ultimul rând, eco-proiectarea este o abordare pro-activă pe calea spre conformitate legală. O dată cu creșterea sensibilității pentru problemele de mediu, consumatorii individuali au devenit motorul principal al eco-proiectării. Cu mici regionale, prevenirea poluării a devenit o preocupare majoră, de aceea a fi eco-prietenos este mult mai apreciat.

O abordare inițială a eco-proiectării poate începe cu evaluarea costurilor de produțtie. Cât din costuri reprezintă materiile prime, materialele auxiliare, consumul de apă și de energie? E dificil de precizat la nivelul întregului ciclu, dar, de exemplu pentru producătorii de circuite imprimate curca 20-40% din costurile de producție sunt reprezentate de consumurile de materiale și de energie. Minimizarea cheltuielilor de materiale pe unitate de produs reduce costurile și face produsul mai „verde”. Folosirea în mai mică măsură a substanțelor chimice și o varietate redusă înseamnă totodată mai puțină logistică; evitarea substanțelor periculoase recuc cheltuielile de manipulare, produse mai mici înseamnă ambalaje mai mici, iar utilizarea materialelor reciclate poate însemna economii. Soluțiile simple de asamblare a produselor va reduce costurile de asamblare și vor ușura operațiile de dezasamblare, reparare și reciclare.

Consumatorii industriali constituie un alt motor important al eco-proiectării. În special, marile firme cu importante politici de mediu pot avea un impact hotărâtor asupra furnizorilor lor. Ele cer furnizorilor cel puțin utilizarea unor principii minime de management al mediului. De asemenea, ele cer detalii asupra meterialelor folosite, mergând de la liste de verificare a substanțelor până la declarații complete asupra materialelor. Prin urmare, faptul de a fi un furnizor „verde” este un argument pentru a fi ales drept furnizor.

Un alt avantaj al eco-proiectării constă în prespectiva schimbată asupra produsului. O proiectare care pornește de la luarea în considerare a aspectelor de mediu conduce la concepte noi și inovatoare. Analiza de mediu a produsului conduce la o mai bună înțelegere a compoziției și funcției părților componente, ca și a relațiilor pe întreg fluxul de aprovizionare. Un management corespunzător al acestui flux constituie o premisă pentru o calitate superioară a întregului produs.

Abordarea tradițională în domeniul protecției mediului are în vedere prevenirea poluării și managementul deșeurilor, dar aceste strategii vizează doar preîntâmpinarea sau minimizarea impactului potențial de mediu, fără a se lua în considerare proiectarea produselor. Pentru a folosi o celebră metaforă din domeniul medicinei, aceaastă abordare tradițională doar alină simptomele fără a rezolva cauza bolii.

Eco-proiectarea se adresează primului stadiu din lanțul de furnizare: stadiul de dezvoltare a produsului. Noul concept vizează „eliminare impactului de mediu din produs și din procesul de producție”. Deși în sine proiectarea este un proces „curat”, ea este cea care determină majoritatea elementelor de impact de mediu al produsului. Odată ce proiectarea s-a încheiat și tehnologiile de fabricație au fost stabilite, rămâne o foarte mică marjă de manevră pentru creșterea eficienței proceselor și minimizarea emisiilor acestora. În plus, cele mai avansate tehnologii de reciclare trebuie să facă față cerințelor definite în faza de proiectare.

În general, circa 80% din impactul de mediu al produsului se poate determina în faza de proiectare: în ceea ce privește costurile de-a lungul ciclului de viață, situația este cam aceeași. În aceste condiții, este de o importanță crucială luarea în considerare a aspectelor economice și de mediu din chiar faza de proiectare a produsului.

7.4. Sistemele de management ale mediului și eco-proiectare

În conformitate cu EMAS (schema de management și audit de mediu) sau ISO 14001, sistemele de management de mediu pun accentul pe tehnici de producție, existând astfel unele puncte comune cu eco-proiectarea. De aceea, un sistem de management de mediu este un bun punct de plecare în abordarea eco-proiectării produselor. În scopul de a măsura evoluția performanțelor de mediu, cifrele-cheie se bazează pe „unități de producție”. Astfel de cifre-cheie se referă la consumul de energie sau de apă, de substanțe chimice sau eliminarea de deșeuri periculoase cu referire la:

„suprafață mp circuite imprimate” (pentru producătorii de circuite imprimate)

„suprafață mp silicon” sau „suprafață mp silicon per strat” (pentru producătorii de smiconductori)

„component” (pentru producătorii de componente pasive)

„produs” (pentru producătorii de echipamente originale)

Cu ajutorul acestor cifre-cheie, se poate realiza o comparație a evoluției produsului. În cadrul sistemului de management de mediu, se pot stabili obiective privind îmbunătățirea acestor cifre-cheie, ceea ce va conduce și la îmbunătățirea eco-proiectării; trebuie reținut totuși că aceste date legate de procesul de producție nu iau în considerare perspectiva ciclului de viață.

Cap. VIII Proiectarea și reproiectarea produselor cu impact minim asupra mediului

8.1 Aspecte generale

Majoriatea întreprinderilor percep îmbunătățirea mediului ca pe un cost împovărător. Managerii acestor întreprinderi sunt prizionerii unor viziuni pe termen scurt și nu conștientizează încă beneficiile „producției curate”, care sunt importante atât din punct de vedere financiar cât și privite din perspectiva mediului. A acționa în sensul respectării performanțelor de mediu poate fi o șansă pentru multe firme de a-și îmbunătăți cota de piață și profitabilitatea.

Întreprinderea este entitatea economico-sociala de bază a economiei naționale sau a economiilor naționale (întreprinderea multinațională) având drept scop producerea de bunuri sau prestarea de servicii. Întreprinderea și întreaga sa activitate aconomică sunt părți componente ale mediului său, întreprinderea fiind obligată să respecte contițiile de ordin ecologic (să folosească tehnologii nepoluante, să protejeze mediul și să combată degradarea lui).

Principiul dezvoltării durabile, conform căruia generațiile actuale ar trebuie să-și satisfacă propriile necesități fără a compromite șansele generațiilor viitoare de a-și realiza nevoile, devine acceptat în toate conceptele. Apare astfel nevoia unor demersui științifice riguroase referitoare la analiza activității economice a întreprinderii în contextul dezvoltării durabile.

8.2 Proiectarea produselor cu impact minim asupra mediului

Proiectarea în esența ei este scopul principal al unui inginer. Înainte ca un produs să fie executat acesta trebuie imaginat, după care trebuie proiectat. Conform DEX proiectarea inseamnă realizarea unui proiect.

Proiectarea este un proces tehnico-aplicativ care poate lua diferite forme în funcție de obiectul care urmează să fie proiectat.

Din punct de vedere ingineresc proiectarea este un proces creativ de inițializare și dezvoltare a unui plan (proiect), prin care necesitățile pieții sau ale consumatorului sunt transformate într-un produs, structură, sistem sau componentă, care să satisfacă aceste cerințe.

Rezultatele procesului de proiectare pot fi:

Oferta sub o anumită formă (descriere grafică sau tip text);

Desen;

Model 3D real sau virtual

Activitatea este condiționată de anumite constrângeri:

Constrângeri referitoare la managementul proiectului:

Capacitatea proiectantului de a rezolva problema;

Durata de timp disponibilă;

Acces la sisteme informatice și laboratoare.

Constrângeri referitoare la managementul fabricației:

Costul produsului;

Acces la materiale;

Facilități referitoare la echipamente și utilaje.

Proiectarea se aplică în orice activitate în care este implicată ființa umană. Existența oamenilor depinde de modul în care aceștia locuiesc și trăiesc. În perioada omului primitiv, bunurile acestuia erau reciclate natural. Societatea modernă a descoperit și realizat foarte multe produse pe care natura este imposibil să le recicleze într-un interval de timp acceptabil și care să nu introducă perturbări în ciclul ecologic natural.

În general, în economia de piață un produs nu este vândut la un preț care să reflecte și valoare stricăciunilor ecologice produse de acesta (exemplu petrolierul Amoco Cadiz). În perioada actuală societatea a devenit mult mai sensibilă la impactul ecologic și au început să fie create instrumente legislative eficiente pentru evitarea catastrofelor ecologice. Pentru a putea aplica regulile impuse de legislație privind protecția mediului și implicit protecția sănătății individului, inginerul proiectant al produsului are un rol principal.

8.3 Principiile proiectării ecologice.

Proiectarea ecologică a produselo presupune trei principii simple:

Utilizarea materialelor care se pot recicla economic într-o perioadă rezonabilă de timp;

Reducerea la minim a consumului de materiale greu reciclabile sau nereciclabile;

Reducerea cantității de produse reziduale care trebuie reciclate în urma proceselor industriale și a funcționării sistemelor mecanice.

Din punctul de vedere al inginerului, proiectarea pe baze ecologice este, ca și în cazul proiectării care ia în considerare singuranța utilizatorului, mult mai dificilă decât proiectarea pe baza dimensionării și verificării pieselor din ansamblu. Scopul proiectării ecologice este de a minimiza impactul (efectele negative, prejudiciile) produselor și proceselor asupra mediului pe tot ciclul de viață, concomitent cu maximizarea beneficiului, performanțelor și a calității. Problema poluării mediului de către industrie, a început și ea să fie abordată din mai multe puncte de vedere.

Inițial, s-a pus accentul pe poluarea zonelor în care se află amplasate unitățile industriale. Pasul următor a fost cel de analiză a tehnologiilor sub aspectul poluării și posibilităților de a o reduce, cu apariția noțiunii de „tehnologie curată”. Tot acest demers este concretizat în standardele ISO14.000 și EMAS (Environmental Management Strategy).

Ulterior au apărut preocupări în privința „produsului ecologic” (sau verde). În cadrul acestei linii produsul este analizat pe tot ciclul său de viață, de la extracția materiilor prime din care este fabricat, trecând apoi prin fazele de proiectare, fabricație, transpor și exploatare, încheind cu posibilitățile de reciclare sau reintroducere în natură într-o formă nepoluantă.

Se face o analiză a impactului asupra mediului pe tot parcursul ciclului de viață al unui produs, ceea ce permite o identificare a punctelor unde trebuie intervenit pentru optimizare.

Deseori proiectanții nu stabilesc explicit „ce se dorește” și încep să conceapă soluții chiar dacă nu sunt definite funcțiile de îndeplinit. Aceasta este cauza care duce la consumuri mari de timp pentru îmbunătățirea ulterioară a soluțiilor concepute, pentru ca aceasta sp satisfacă cerințele consumatorului. Pentru a crește eficiența concepției de soluții care satisfac cerințele, trebuie stabilit anterior „ce se doreșste să se realizeze” și apoi, să se înceapă activitatea de concepție. Concepția este activitatea care se interpune între „ce se dorește” și „cum” se realizeaza ce s-a dorit.

Domeniile sunt: domeniul consumatorului, domeniul funcțional, domeniul fizic și domeniul de fabricare a produsului:

Domeniul consumatorului este caracterizat prin definirea cerințelor consumatorului față de produs, numite și atribute consumator.

În domeniul funcțional, cerințele consumatorului sunt transpuse în funcții necesar de a fi îndeplinite de produs, aici stabilindu-se și constrângerile necesare pentru buna funcționare a produsului sau a procesului.

8.4. Importanța calității produselor cu impact minim asupra mediului

Un aspect de care nu s-a ținut prea mult cont, este acela al calității produsului și a relaților existente între calitate sa și comportamentul său față de mediu, relații care sun esențiale. Oarecum nevoie de calitate a unui produse care să îndeplinească normele de mediu era implicită.

După unii autori, cuvântul „calitate” sau „qualitas” iși are originea în latinescul „qualis” care are întelesul de fel de a fi. Literatura de specialitate furnizează un număr considerabil de definiții date conceptului de calitate. În activitatea practică, pentru definirea calității se utilizează o serie de termeni ca, de exemplu:

Calitatea proiectată (calitatea concepției) reprezintă măsura în care produsul proiectat asigura satisfacerea cerințelor beneficiarilor și posibilitatea de folosire, la fabricația produsului respectiv, a unor procedee tehnologice naționale și optime din punct de vedere economic;

Calitatea fabricației desemnează gradul de conformitate a produsului cu documentația tehnică. Aceasta se realizează în producție și este determinată de procesul tehnologic, echipamentul de protecție, activitatea de urmărire și control, manopera etc.

Calitatea livrată, care reprezintă nivelul efectiv al calității produselor livrate de furnizor.

Pe măsura dezvoltării producției industriale, pe măsura creșterii și diversificării cererii de producție, noțiunea de calitate a produsului a evoluat și s-a diversificat, vorbindu-se despre:

„calitatea potențială”- reprezentând calitatea produsului după proiectare, înainte de asimilarea lui în fabricație;

„calitatea parțială” – reprezentând raportul dintre calitatea obținută și cea cerută;

„calitatea realizată” – calitatea rezultată în urma verificării la capătul liniei de producție;

„calitatea asigurată” – calitatea care rezultă pe baza unui program unitar cuprinzând toate activitățile de control al calității (prevenire, măsurare și acțiune corectivă);

„calitatea total”- în care se integrează gradul de utilitate, economicitate, estetica etc.

Dacă pornim de la definiția unanim acceptată azi a calității, și anume:

Calitatea este ansamblul de proprietăți și caracteristici ale unui produs sau serviciu care îi permit acestuia să satisfacă nevoile explicite sau implicite ale utilizatorului;

Rezultă că un produse (serviciu) de calitate trebuie să fie neapărat prietenos față de mediu, fiind în fond o cerința aplicată a consumatorului. Din practică rezulta că cel puțin în țara noastră (precum probabil în majoritatea țărilor lumii, cu excepția Germaniei și a țărilor Scandinave) această cerință implicită a consumatorului nu este luată în considerație. Este nevoie de aceea ca ea să fie explicitată. În acest sens, ar fi necesară o modificare a definiției calității astfel:

Calitatea este ansamblul de proprietăți și caracteristici ale unui produs sau serviciu care îi permit acestui să satisfacă nevoile explicite sau implicate ale utilizatorului, ci și cele referitoare la respectul față de mediul înconjurător și la conservarea acestuia.

Problema calității, conform definiției de mai sus, trebuie să apară și în cadrul studiilor legate de ciclul de viață al produsului, apărând ca un obiectiv distinct pe tot parcursul ciclul produsului. Creșterea nevoilor industriale impune creșterea calității și a fiabilității produselor. Aceasta presupune creșterea capabilității de proiectare a firmelor. Firmele sunt mereu sub o presiune privind timpul de livrare a produselor, introducerea de produse noi cu impact minim asupra mediului, scăderea costurilor de fabricație și creșterea calității. Pentru a atinge aceste cerințe sunt necesare cunoștințe, imaginație, experiență și o susținută activitate de proiectare științifică.

8.5. Reproiectarea produselor

Ca un prim pas pentru optimizarea și reproiectarea produselor, se poate aplica filozofia celor 6 RE:

RE- gândiți produsul și funcțiile lui ( de exemplu, cum poate fi folosit mai eficient produsul)

RE- duceți consumul de materiale și de energie de-a lungul întregului ciclu de viață

RE- înlocuiți substanțele periculoase cu alternative mai prietenoase pentru mediu

RE- ciclare. Alegeți materiale care pot fi reciclate și gândiți produsul astfel încât el să poată fi ușor dezasamblat pentru reciclare.

RE- folosire. Proiectați produsul astfel încât părțile lui componente să poată fi refolosite.

RE- parare. Gândiți un produs ușor de reparat, astfel încât el să nu trebuiască să fie înlocuit prea repede

Reînnoirea și diversificarea obiectului specializării internaționale se datorează atât reproiectării tehnologiilor și concepției constructive a produselor tradiționale cât și apariției unor activități și produse noi.

În măsura în care anumite produse industriale devenite tradiționale continuă să constituie obiectul specializării internaționale a țărilor avansate, ele sun obținute în proporție tot mai mare pe baza noilor tehnologii specifice celei de-a treia revoluții industriale.

Însă, în noile structuri ale specializării internaționale a țărilor avansate, rolul de propulsor al schimburilor economice externe, deținut până nu de mult de oțel, autoturisme și produsele chimice, tinde să fie preluat de noile activități din domeniile de vârf. Dintre activitățile noi, amploarea și implicațiile cele mai mari le-a căpătat informatica, care a devenit o adevărată industrie în centrul căreia se afla calculatorul electronic, ca „prototip al produselor noi”.

Informatica, prin introducerea microprocesorului, a dat un puternic impuls industriilor de telecomunicații, aerospațiale, electronicii și microelectronicii, producției de sisteme flexibile, biotehnologiei, semiconductorilor și noilor materiale. La rândul lor, aeronautica și industria aparatelor spațiale au antrenat producția de noi materiale. Ele sun de câteva ori mai rezistente și mai ușoare decât metalele obișnuite (fier, aluminiu etc.) și sunt produse cu costuri mai mici.

Referindu-se la importanța noilor materiale, șeful serviciului american de design de la Air Force’s Space afirmă că „singurul mare progres din ultimii 300 de ani îl reprezintă descoperirea noilor materiale spațiale”. Una dintre consecințele noilor materiale și tehnologii o reprezintă miniaturizarea bunurilor, practicată pe scară tot mai largă nu numai de Japonia și SUA, dar și de țările recent industrializate din Asia de Sud-Est. Miniaturizarea determină – după expresia lui P. Drucker – o anumită „decuplare” a producției de bunuri manufacturate față de producția de materii prime. Acestea favorizează formele moderne de specializare industrială în detrimentul modelelor tradiționale intersectoriale de genul extracție-prelucrare.

Dintre alte consecințe determinate de evoluția noilor tehnici se impune a aminti: accelerarea difuzării tehnologiilor informatice, comprimarea spațiului economic, restructurarea tehnică și geografică a proceselor productive, dezvoltarea formelor parteneriale de relații inter firme (înțelegând la nivel internațional diverse alianțe strategice, acorduri de cooperare), redefinirea modalităților în care țările lumii își asigură creșterea și dezvoltarea lor economică (asociate mai mult cu noile tehnologii și nu atât cu resursele naturale și energetice, producția devenind tot mai mult intensivă în competențe profesionale etc.).

8.6. FABRICAȚIA ECOLOGICĂ A PRODUSELOR

8.6.1. Problematica generală a tehnologiilor de fabricație

Considerată responsabilă pentru multiplele deteriorări ale mediului, activitatea în sectorul industrial este supusă din ce în ce mai mult unor severe analize care își propun găsirea unor căi de „împăcare” între producție (în continuă dezvoltare) și mediu ( scos din echilibrul inițial). Produsul final constituie principala preocupare a oricărei industrii. Principalele cerințe la care produsul final trebuie să răspundă sunt:

Cererea;

Așteptările clienților;

Rentabilitatea în anumite condiții de piață;

Concordanță cu standardele de calitate.

Dacă produsul răspunde acestor cerințe în cazul multor companii, atunci întrecerea dintre acestea poate consta în dezvoltarea unor bunuri care să fie produse, folosite și eliminate cu cel mai redus efect asupra mediului, devenind astfel produse durabile.

În ultimii ani, mediul și calitatea lui s-au regăsit din ce în ce mai des pe „listele de priorități” ale managerilor întreprinderilor industriale, în unele cazuri datorită presiunii pieței, în altele datorită conștientizării importanței adoptării unei atitudini și a unor acțiuni consistente pro-mediu. Procesul de producție al unei întreprinderi constructoare de mașini, este definit ca fiind totalitatea acțiunilor care concură la obținerea semifabricatelor (turnare, forjare sau debitare, laminare matrițare etc), toate formele de prelucrare a lor, controlul tehnic dimensional și al calității în toate etapele de prelucrare, transportul materialelor, semifabricatelor și produselor, asamblarea, vopsirea, împachetarea și expedierea produselor finite. În procesul de producție, pe lângă etapele legate nemijlocit de transformarea materiei prime sau a semifabricatelor în produse finite, numite procese de bază, mai intră și etapele de pregătire și deservire a fabricației: procese auxiliare.

Cap. IX Infrastructura adecvată – fundament pentru tehnologie

Una din cauzele majore care frâneaza realizarea obiectivelor dezvoltării durabile este lipsa de servicii ale une infrasctructuri adecvate. Aceasta afectează producția și consumul atât al firmelor cât și al indivizilor, prin generarea de esternalități subtanțiale positive și negative. Întrucât serviciile de infrasctructură reprezintă intrări intermediare în producție, costurile lor afectează direct profitabilitatea și competivitatea firmelor. Infrasctructura afectează productivitatea și a altor factori de producție. Astfel, puterea electrică permite trecerea de la munca manuală la cea mecanizată și automatizată, rețelele extinse de transport reduc timpul navetiștilor, rețelele de telecomunicații facilitează fluxul de informații. Facilitățile de infrastructură pot atrage firmele în anumite locațoo, care creează economii associate și reduc costurile de tranzacționare. În privința strategiei de dezvoltare durabilă este necesară dezvoltarea infrastructurii în condiții care să promoveze echitarea, eficiența, durabilitatea, dar și să dezvolte capacitățile locale existente în știință, tehnologie și inovare.

Dezvoltarea infrastructurii oferă fundamental pentru pregătirea tehnologică, întrucât folosește o serie largă de tehnologii și organizări instituționale complexe. Deși guvernanții recunosc rolul fundamental al infrastructurii, ei o privesc în mod static și rareori consideră proiectele de infrastructură ca pe un process de instruire tehnologică. Prin urmare, trebuie apreciat rolul dinamic al dezvoltării infrastructurii și rolul activ de achiziție de cunoștințe asupra dezvoltării infrastructurii, prin colaborarea dintre firmele de construcții și inginerie naționale și internationale. Construcția de căi ferate, aeroporturi, autostrăzi și rețele de telecomunicație, de exemplu, poate fi structurată pentru a promova pregătirea tehnologică, organizational și instituțională.

9.1. Promovarea afacerilor în știință, tehnologie și inovare

Guvernanții pot face mai mult pentru promovarea activităților de aface în știință, tehnologie și inovare. Ei pot accelera crearea și creșterea întreprinderilor mici și mijlocii, pot îmbunătății accesul la capitalul financiar, să stabilească servicii industrial extinse, să ajute firmele la stabilirea de legături și parteneriate international și să folosească politicile de comerț selective și de procurement guvernamental pentru dezvoltarea tehnologică. Aceste procedure trebuie să respecte acordurile și standardele internationale, inclusive pe cele referitoare la proprietatea intelectuală, standard fitosanitare.

Întreprinderile mici și mijlocii trebuie încurajate pentru a avea un rol conducător în exploatarea noilor oportunități. Trebuie subliniat, dezvoltat și aplicat rolul important al dezvoltării ingineriei, tehnologiei și întreprinderilor mici în reducerea sărăciei și în dezvoltarea economică și socială durabilă. Sunt necesare initiative pentru construie de capacitate, stabilirea de sisteme financiare corespunzătoare, creșterea conștientizării publicului privind promovarea strategiei dezvoltării. În țările industrializate avansate intreprinderile mici și mijlocii au dezvoltat multe din tehnologiile de vârf, iar în unele țări în curs de dezvoltare, aceste întreprinderi au constituit baza industrializării. Cu toate aceastea, invetițiile și inițiativele de creștere a acestora au fost minime sau inexistente în multe țări în curs de dezvoltare, întrucât guvernele și investițiile străine s-au axat pe infrastructura mare și proiecte industrial majore. De aceea, este necesară accelerarea creșterii întreprinderilor mici și mijlocii, prin crearea incubatoarelor tehnologice și de afaceri, susținerea clusterilor și stabilirea zonelor de procesare a exporturilor.

Noile dispositive și procese de producție, care sunt mai flexibile, integrate, sigure și curate, vor depinde de dezvoltările tehnologice și organizaționale pentru susținerea de noi produse, procese și servicii, concomitant cu reducerea costurilor interne și externe. Se are în vedere crearea sistemelor industrial ale viitorului, cu instrumentele necesare pentru proiectarea unui ciclu de viață efficient, producție, utilizare și recuperare, precum și modele organizaționale adecvate și managementul perfecționat al cunoștințelor.

Cercetarea se va concentra pe următoarele direcții:

dezvoltarea de noi procese și sisteme de fabricație inteligente și flexibile, prin încurajarea tranziției industrial către producție și sisteme organizaționale cu un conținut amplificat de cunoștințe, considerând producția dintr-o perspectivă holistică, ce cuprinde nu numai hardware și software, ci și oamneii, precum și modul în care aceștia învață și împărtășesc cunoștințe;

sisteme de cercetare și control al dezastrelor, pentru reducerea substanțială și măsurabilă a impactului mediului asupra sănătății, remedierea factorilor de mediu, reducerea consumului resurselor primare, noi dispositive și sisteme pentru producții curate, sigure, nepoluante, managementul deșeurilor, bioprocese și implicații socio-economice;

optimizarea ciclului de viață al serviciilor, produselor și sistemelor industriale;

9.2. Dezvoltarea durabilă, schimbări globale și ecosisteme

Consiliul Europei a confirmat că dezvoltarea durabilă este obiectivul central al Comunității Europene. În cest context, schimbările globale, securitatea energetică, transportul ecologic, managementul durabil al resurselor natural ale Europei și interacția lor cu activitățile umane motivează aceasta temă de cercetare prioritară. Activitățile prevăzute au ca scop întărirea capacităților tehnologice și de cercetare ale Europei necesare pentru a implementa un model de dezvoltare durabilă pe termen scurt și lung, integrarea dimensiunilor sale sociale, economice și de mediu și aduc o contribuție semnificativă la eforturile international de minimizare sau chiar de anihilare a tendințelor adverse, pentru înțelegerea și controlul schimbărilor globale și conservarea echilibrului ecosistemelor.

Conservarea ecosistemelor și protejarea biodiversității, pentru a contribui la utilizarea durabilă a resurselor marine și terestre, adoptarea de strategii pentru management durabil integrat al acosistemelor agricole și forestiere, ținând seama de aspectele sociale, economice și ecologice, precum și de impactul schimbărilor globale asupra țărilor și regiunilor lumii.

Cap. X Produse ecologice vs. produse naturale

Multi oameni cred ca nu există nici o diferentă între cele două si că amandouă înseamnă acelasi lucru. Dar nu este adevarat. Dacă comparam alimente ecologice si naturale, diferenta va fi clară.

Alimentele ecologice sunt alimentele care sunt fabricate, produse, tratate folosind metode definite de organisme de certificare, în conformitate cu alimentele ecologice produse.

Alimentele naturale, pe de altă parte, reprezintă alimente care nu sunt modificate genetic sau sintetizate în orice formă. Acestea sunt derivate din plante si animale. Astfel un aliment natural nu este neaparat și organic și invers.

Produsele naturale, în general, sunt produsele care nu conțin aditivi, cum ar fi conservanți sau coloranți artificiali. “Natural” exprimă, faptul că un produs pus în comparatie cu alte produse, este de o calitate sau de o siguranță superioară, dar nu există reguli precise care să urmărească acest lucru. Astfel, dacă un produs are în componența sa cel puțin un ingredient derivat din surse naturale, atunci poate fi numit „natural”, pe când produsele ecologice au, potrivit legii, cel puțin 95% ingrediente ecologice. Aceasta înseamnă plante care au fost cultivate pe terenuri ecologice, pe care nu a fost aplicat nici un îngrășământ chimic, iar planta culeasă nu a mai fost supusă nici unui procedeu chimic.     

Un produs natural trebuie să nu conțină ingrediente artificiale sau sintetice sau aditivi de culoare, aromă sau orice ingredient care în mod normal „nu este așteptat”. Astfel, limonada îndulcită cu suc de sfeclă de zahăr nu poate fi denumită produs natural. În plus, orice produs alimentar căruia i s-a adăugat caramel, paprika sau culoare (cum ar fi culoarea portocalie a brânzei), nu poate purta sigla de „natural”.+

10.1. Produsele bio-organice

Sunt compuse strict din plante si din ingrediente organice, care nu au modificate genetic si cărora nu li s-au adăugat alte produse chimice. Aceste produse, fie că sunt alimente bio, produse cosmetice bio, de îngrijire bio, de curătenie bio sau suplimente nutritive, reprezintă cea mai nouă tendintă în ceea ce priveste modul de a trăi sănătos.

Produsele certificate ecologic, bio/ecologic sau organic sunt termeni sinonimi. Folosirea lor depinde de termenul impus într-o anumită zonă geografică – de exemplu in spatiul anglo-saxon se foloseste termenul de organic (inclusiv în S.U.A. si Canada), în spatiul german se foloseste oficial termenul ökologisch („ecologic”), în timp ce în acelasi spatiu termenul bio se foloseste în context de marketing pentru a desemna un produs ecologic certificat, iar în spatiul italian termenul folosit este cel de bio. Aceste produse pot fi caracterizate si sunt individualizate prin intermediul unor norme de productie si procesare codificate legislativ la nivel national sau, în cazul Uniunii Europene si S.U.A., la nivel comunitar.

PARTEA A-II-A

Analiza unei firme având ca profil de activitate colecatarea, vidanjarea și transportul apelor uzate

SC CSIKI TOURS SRL este o companie înființată în anul 1994, cu capital integral privat având ca domeniu principal de activitate colectarea precum și vidanjarea și transportul apei uzate. Firma este autorizată pentru această activitate de APM Mureș.

Astfel, serviciile prestate includ activități specifice de eliminare a deșeurilor si a apelor uzate, de curățare si spălare mecanizata, vidanjare ecologică, desfundare mecanizată a rețelelor de canalizare. Deasemenea mai oferă și servicii de reparare a pompelor de presiune.

Principalii indicatori economico-financiari ai firmei sunt redați în tablelul de mai jos:

În tabelul de mai jos sunt prezentati principalii indicatori de profitabilitate:

Analizând datele de mai sus, constatăm creșterea constantă a investițiilor effectuate de firmă în extinderea activelor imobilizate deținute, deci interesul crescut pentru tehnologizarea și/sau îmbunătățirea utilajelor existente în vederea obținerii de randamente maxime în eliminarea deșeurilor și a apelor uzate.

Analiza unei firme având ca profil de activitate producerea de mobilier din inserții poliuretanice, ecologice și fiabile

Firma ”Linia Zetta” este o fabrică de mobilă situată în centrul României, în localitatea Tăreni din județul Mures. Ea produce și furnizează mobilier de înaltă calitate atât pentru piața din Romania cât și din țările învecinate.

Linia Zetta este o fabrică cu tehnologii moderne și produce mobilierul din inserții poliuretanice din motive în primul rând ecologice dar și economice sau ergonomice, cât și datorită confortului ridicat și al fiabilității produselor.

Linia Zetta cooperează cu cei mai buni furnizori de materii prime și astfel pe baza noilor materiale de mică densitate obține diverse forme și structuri de mobilier plăcute cu o perioadă de viață net superioară celor clasice.

Firma are ca obiect de activitate producerea de structuri metalice injectate la rece cu poliuretan flexibil. Ciclul de producție este unul complet și pornește de la asamblarea părților metalice apoi a injecției poliuretanice ajungând până la finisarea pieselor de lemn și tapițarea diferitelor piese de mobilier. Firma realizează atât articole pentru nevoile proprii cât si articole pentru alți producatori de mobilă.

Imagine din interiorul fabricii (http://www.zettamobili.ro/)

Principalii indicatori economico-financiari ai firmei sunt redați în tabelul de mai jos:

În tabelul de mai jos sunt prezentati principalii indicatori de profitabilitate:

Din analiza datelor economico-finaciare prezentate mai sus, rezultă o creștere constantă a cifrei de afaceri, ca urmare a interesul crescut pe care beneficiarii acestor produse o acordă nu numai fiabilității produselor dar și metodelo ecologice de producere a acestora, asigurând în acest fel protecția mediului înconjurător.

Analiza unei firme având ca profil de activitate colectarea, transportul, traarea și eliminarea deșeurilor periculoase și nepericuloase

Firma SC Ro Ecologic SRL este o firmă germano-română, care a luat ființă în anul 2004, și care își propune să găsească și să ofere soluția finală pentru colectarea, transportul, pretratarea, tratatrea și eliminarea întregii game de deșeuri periculoase și nepericuloase.

Activitatea firmei beneficiază de Autorizatia de Mediu Nr. 420 din anul 2007.
Firma face parte din grupul german CHINOX Beteiligungs GmbH. În ceea ce privește managementul deseurilor se utilizează cele mai bune tehnici și materiale disponibile pentru a nu fi pusă în pericol sănătatea populației și a mediului înconjurător.

Clădirea firmei situată în Parcul Industrial Vidrasău.

Sunt procesate următoarele deșeuri:

• namoluri care pot conține produse periculoase, slamuri galvanice
• deșeuri de vopsele sau adezivi
• deseuri cu continut de metale grele și cianuri
• deseuri rezultate în urma prelucrării lemnului
• uleiuri uzate, emulsii uzate, filtre contaminate
• reactivi chimici, substante chimice de laborator
• deseuri agro-chimice
• substante periculoase și care sunt toxice
• materii prime industriale și alimentare care sunt expirate
• medicamente
• electronice si electrocasnice de tip DEEE
• deseuri de materiale electrice de tip PCB, deșeuri de uleiuri

Firma a pus în funcțiune în anul 2007, o instalatie moderna de tip Adelmann, folosită la reciclarea frigiderelor. Instalatia poate prelucra cca. 100 000 buc/an. E o tehnologie cu circuit automatizat și care oferă o mare siguranță în timpul funcționării.

Transportul se efectuează cu autovehicule, toate fiind autorizate ADR, dotate cu echipamente de intervenție pentru cazurile de poluări accidentale, iar personalul este instruit corespunzător, pentru a face față unor astfel de situații.

Instalația de tip Adelmann

Principalii indicatori economico-financiari ai firmei sunt redați în tabelul de mai jos:

Din analiza datelor prezentate mai sus observăm că principalii indicatori economico-financiari au avut o evoluție dinamică, atât din punct de vedere al investițiilor concretizate în activele societății, cât și în ceea e privește cifra de afaceri și profitul obținut. De aici rezultă interesul crescut nu numai al firmei ci și al populației pentru ecologizarea mediului înconjurător prin recuperarea și eliminarea a cât mai multe tipuri de deșeuri periculoase și/sau nepericuloase.

Analiza unei firme având ca profil de activitate colectarea și valorificare de produse BIO atât din flora spontană cât și din culturi ecologice

Prima companie de profil BIO din România este firma SC Ecofruct SRL fondatorii acesteia numărându-se printre inițiatorii activităților de acest fel în domeniul ecologic nu numai la noi în țară dar și în Germania.

Având un anumit renume în special în Germania dar și pe piața europeană, această firma are de un succes total în privința exportul de fructe, plante și ciuperci BIO.

În cadrul comunităților valorificarea produselor BIO este facilitată de către colaboratori, persoane fizice sau juridice astfel încât activitatea de aprovizionare a fimei are loc la nivelul întregii țări.

În desfășurarea activității firmei sunt respectate riguros normele ecologice nu numai din țară dar și europene. Astfel, firma SC Ecofruct SRL este certificată din punct de vedere ecologic de următoarele reglementări: EC 834/2007 (Europa), USDA-NOP (U.S.A.) și BIO-Suisse (Switzerland). De asemenea buna desfășurarea a activității este supravegheată de cătra organismal de inspecție SC Ecoinspect S.R.L care se asigură de respectarea reglementarilor europene în domeniul ecologic. Produsele sunt certificate NOP sau BIO-Suisse acest lucru realizându-se în colaborare cu organismul de inspecție și certificare Bio Inspecta. Firma SC Ecofruct SRL oferă mai multe categorii de produse ecologice, originare din flora spontană suficient de bogată dar și diversificată aflată in Munții Carpați dinRomânia. Cestea sunt: fructele de pădure, diverse plante medicinale, ierburi și ciuperci din flora spontană precum și fructe din culturi ecologice.

Principalii indicatori economico-financiari ai firmei sunt redați în tabelul de mai jos:

În tabelul de mai jos sunt prezentati principalii indicatori de profitabilitate:

Analizând datele prezentate mai sus, putem aprecia faptul că există o preocupare deosebită în direcția valorificării pe piață a unei game cât mai mari de produe bio. Acest fapt este reflectat în primul rând în cifra de afaceri, care deși a scazut în anul 2012, are o bună revenire în anul următor datorită politiclilor de dezvoltare durabilă aplicate de către firmă cât și datorită educării oamenilor în direcția consumului sporit de produse ecologice.

Analiza unei firme care are ca obiect de activitate servicii ecologice de curățătorie

Firma SC Marady SRL a luat ființă în anul 2006 fiind localizată în localitatea Reghin, județul Mureș. Ea a preluat o afacere existent deja în Reghin cu obiectul de curațătorie chimică. A urmat o perioadă de schimbare și modernizare, în etape successive.

La ora actuală firma SC Marady SRL dispune de utilaje moderne, întreg fluxul tehnologic respectând în totalitate normele ecologice europene dar și cele tehnice în domeniu.

Activitatea este astfel organizată astfel încât să nu existe intersectări pe parcursul fluxul tehnologic, respectiv astfel încât hainle murdare să nu se intersecteze deloc cu cele curate.

Principalii indicatori economico-financiari ai firmei sunt redați în tabelul de mai jos:

Așa cum rezultă din indicatorii prezentați mai sus, activitatea firemi a fost una ascendentă atât din punct de vedere al cifrei de afaceri cât și a profitului net, lucru care ilustrează faptul că populația înțelege din ce în ce mai mult avantajele serviciilor ecologice, folositoare atât pentru protecția personal cât și pentru protecția mediului înconjurător.

Analiza unei firmei având ca obiect principal de activitatea recuperarea materialelor reciclabile sortate

Firma SC Ormatin Mur Materiale Recuperabile SRL a fost înființată în anul 1991 și are ca obiect principal de activitate recuperarea materialelor reciclabile sortate. În acest context vorbim atât de deșeurile de hârtie sau plastic în vederea reciclării cât și despre ambalajele de sticlă și a deșeurilor neferoase și feroase.

Ea este localizată în Cristești, județul Mureș. Firma are o experiență îndelungată pe piața din România având certificare ISO9001:2008-14001:2004-18001;2007.

Imagine cu spatiile amenajate pentru colectarea deșeurilor

Principalii indicatori economico-financiari ai firmei sunt redați în tabelul de mai jos:

În tabelul de mai jos sunt prezentati principalii indicatori de profitabilitate: