Managementul Bancar Creditul Si Riscul DE Credite

Economie

Managementul Bancar Creditul Si Riscul DE Credite

Byadmin ianuarie 1, 2024

MANAGEMENTUL BANCAR

CREDITUL SI RISCUL DE CREDITE

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. CREDITUL

1.1. Noțiunea de credit

1.2. Clasificarea creditului

1.3 Funcțiile și rolul creditului

1.4 Condițiile creditului

CAPITOLUL 2. CREDITUL BANCAR

2.1 Trăsături

2.2 Resursele de creditare

2.3 Angajarea resurselor bancare

CAPITOLUL 3. CREDITAREA PERSOANELOR FIZICE SI JURIDICE

3.1 Generalități

3.2 Creditarea persoanelor juridice

Studiul cererilor de credit. Prin cererea de credit, solicitantul aduce la cunoștința creditorului, oferta de a contracta un împrumut, specificând explicit suma, obiectul creditului și modul în care consideră că va putea rambursa datoria.

3.3 Creditarea persoanelor fizice

3.4 Instrumentele prin care BNR influențează politica de creditare a băncilor comerciale

CAPITOLUL 4. RISCUL ELEMENT PRINCIPAL IN ACTIVITATEA BANCARA

4.1 Noțiunea de risc

4.2 Tipologia riscului

4.3 Măsuri pentru prevenirea riscurilor bancare

CAPITOLUL 5. RISCURILE IN PROCESUL CREDITARII SI GESTIONAREA LOR

5.1 Riscul de creditare

5.2 Riscul ratei dobânzii

5.3 Riscul de lichiditate

5.4 Riscul de schimb valutar

5.5 Riscul insolvabilității

5.6 Riscul operațional

5.7 Riscul legal

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Managementul bancar constituie procesul de coordonare a resurselor umane, informaționale, fizice și financiare, în vederea realizării scopului organizației bancare;

Managementul bancar constituie procesul de obținere și combinare a resurselor umane, financiare și fizice, în vederea îndeplinirii scopului primar al organizației bancare – obținerea de produse și servicii dorite de societate.

Managementul bancar constituie ansamblul de cunostinte, concepte, principii, metode și tehnici specifice, care printr-un mixaj corespunzător al elementelor materiale, financiare, umane, informaționale de care dispune o societate bancară, pe de o parte, și al mediului în care operează, pe de alta parte, realizat de un sistem conducător, asigură realizarea obiectivelor, pentru care a fost inființată și funcționează banca respectiva,

Managementul băncii poate fi definit ca fiind procesul de integrare funcțională a unui ansamblu diferențiat de activități specifice, centrate pe obținerea și combinarea resurselor umane, informaționale, fizice și financiare în scopul furnizării profitabile a produselor și serviciilor bancare.

CAPITOLUL 1. CREDITUL

1.1. Noțiunea de credit

Creditul, ca i moneda este o categorie economico-financiară creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de schimb.

Printre primele operațiuni, cu caracter economic înfăptuite de indivizi care au trecut de la viața izolată, individuală, la o formă de viață socială a fost schimbul în natură i ca o consecință imediată a lui a apărut creditul care este tot un schimb, cu singura particularitate că în momentele schimbului se intercalează factorul timp.

În orice tranzacție de schimb, în mod obinuit, fiecare din părți oferă celeilalte un echivalent. Atunci când una din părți convine să primească echivalentul la care are dreptul la o dată viitoare, se spune că este vorba de un schimb pe credit.

Indiferent de modul în care s-a născut i a evoluat activitatea economică a omenirii, creditul a apărut înaintea oricărui sistem si instrument de schimb.

Etimologic, creditul îi are originea în cuvântul latin “creditum – credere”, care înseamnă a crede, a se încrede sau a avea încredere. Această origine a noțiunii de credit scoate în evidență un element psihologic absolut necesar existența unei operațiuni de împrumut – încredere.

Creditul, fiind o categorie de natură economico-financiară care a format obiectul unor ample cercetări în literatura de specialitate. Analizând unele definiții cu privire la credit, vom constata o diversitate de opinii, diferența dintre ele fiind determinată de punctul de vedere din care este privit creditul.

Astfel, prof. W. Sombrat, oferă o definiție sintetică, dar expresivă, când spune: “creditul este puterea de cumpărare, fără a deține numerar”. Într-o manieră asemănătoare, prof. C. Gide definete creditul ca fiind “schimbul unei bogății prezente, contra unei bogății viitoare”. Prof. F. Leitner definete creditul ca un “act economic care face să nască în favoarea unui individ un drept de a dispune în mod permanent de bunurile sau serviciile puse la dispoziția lui, de un alt individ, în cadrul termenului pentru care a fost acordat”. La rândul său prof. V. Slăvescu arată că “este vorba de o operațiune de credit sau ne găsim în fața unui fapt economic, numit credit, ori de câte ori este vorba de cedarea unei sume de bani, efectuată într-un moment dat, din partea unui subiect economic, cu obligația pentru acesta din urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită, plus o sumă de bani care se chemă interes sau dobândă”. Adept al definițiilor succinte, prof. A. Page definete creditul ca fiind “schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare”.

Potrivit unei alte opinii “creditul constă în acte si operațiuni de concentrare a disponibilităților băneti din economia națională i de repartizare si utilizare a acestor disponibilități pentru satisfacerea trebuințelor băneti temporare ale unităților economice si ale cetățenilor”.

Punctele de vedere după care creditul este considerat drept un scop în activitatea economică, nu vor reui să ofere o imagine clară a acestuia. Noțiunea de credit nu poate fi concepută ca un instrument de care să se dispună oricum i oricând.

Creditul nu este un împrumut în forma sa pură. Obiect al împrumutului îl formează întotdeauna un bun, care va fi restituit în forma sau în substanța sa. De pildă, o persoană împrumută alteia o carte, urmând ca la restituire să primească acelai exemplar sau un altul dar cu acelai titlu. Creditul, însă, este un împrumut în monedă. După cum se tie, moneda este o marfă, dar nu orice fel de marfă, o marfă cu calități deosebite – aceea de marfă a mărfurilor, cu rol de echivalent general.

Creditul este un schimb de monedă condiționat si despărțit de un interval de timp, de un termen.

Cu alte cuvinte, a acorda cuiva un credit, înseamnă a-i pune la dispoziție o sumă de bani, cu condiția de a o rambursa în viitor, la o anumită dată.

Un element esențial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică separarea printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cel al rambursării acesteia.

Pentru timpul care va trece între primirea sumei de bani i rambursarea sa, beneficiarul operațiunii va plăti o dobândă. Prin urmare, schimb separat de timp, folosirea banilor, plata unei dobânzi – sunt elemente constitutive ale oricărei operațiuni de credit.

O variantă a creditului în forma sa pură i simplă este creditul comercial. Într-unul din cele două momente, al acordării sau rambursării, în loc de o sumă de bani poate să apară o cantitate de mărfuri, executări de lucrări sau prestări de servicii.

În orice operațiune de credit, de principiu, intervin două subiecte: cel care acordă creditul, numit creditor i cel care primete creditul, numit debitor. Alte elemente ale creditului sunt: scadența (momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului), ratele parțiale care se rambursează ealonat, la anumite termene, conform înțelegerii stipulate în contractul de credit, termenul de grație (perioada între momentul angajării creditului si începerea rambursării lor), garantarea creditului (sau gajul, format din bunuri care se constituie la dispoziția creditorului sau al unui terț, pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a unor obligațiuni de o valoare, în general, mai redusă) si dobânda (reprezentată de o sumă de bani plătită de către debitor, creditorului său, pentru împrumutul acordat pe un termen determinat).

Apărut odată cu schimbul în natură i cunoscând în evoluția sa numeroase forme, creditul îndeplinete un rol esențial în economia modernă. De altfel, apreciindu-se rolul deosebit al monedei i creditului în dezvoltarea social-economică a omenirii, au fost conturate trei trepte de evoluție:

treapta economiei naturale, în care indivizii produceau bunurile necesare traiului propriu sau cel mult al familiei. În această etapă se disting două subdiviziuni: economia familială autarhică, în care toate celelalte celule economice erau închise i economia de schimb în natură;

treapta economiei naturale, în care schimburile de bunuri se fac prin intermediul monedei;

treapta economiei de credit, în care se pun bunuri în circulație contra promisiunii de a restitui în viitor aceeai valoare. Este ultima i cea mai evoluată treaptă de dezvoltare economică si financiară a omenirii, unde, în procesul schimbului, rolul esențial îl au operațiunile de credit.

1.2. Clasificarea creditului

Creditul, la apariția sa, era realizat sub forma unui credit natural, în care un individ acorda altuia un bun sau un serviciu, formă ce se mai practică i astăzi în comunitățile mai puțin evoluate.

În societatea modernă formele creditului au evoluat cu mare rapiditate, în strânsă corelație cu gradul i nivelul societății de astăzi.

Cu privire la formele creditului, în literatura de specialitate, au fost exprimate opinii diferite. Astfel, unii autori susțin existența a două forme de exprimare a creditului: creditul public i creditul bancar; după o altă opinie formele creditului sunt: credit bancar, credit cooperatist i credit public; după o altă opinie, sunt reținute următoarele forme: credit de producție, de consumație, privat si public; în fine, într-o altă opinie sunt reținute ca forme ale creditului: creditul bancar direct, creditul de stat i creditul prilejuit de vânzarea, în rate, a unor mărfuri.

Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de piață sunt: creditul bancar si creditul comercial.

Creditul comercial este o formă de împrumut practicată între vânzător i cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmânarea acesteia este separată în timp de plata prețului ei. Creditul comercial contribuie la accelerarea circulației mărfurilor i prin aceasta, la dezvoltarea economiei naționale. Mecanismul creditului comercial se desfăoară astfel: un agent economic dispune de stoc de marfă destinat vânzării în timp ce un alt agent are nevoie de marfă, dar nu dispune pe moment de fonduri băneti pentru cumpărarea mărfurilor. Primul agent, pe baza unui contract de vânzare-cumpărare pe credit, pentru a accelera valorificarea producției prin desfacere, va livra marfa celui de-al doilea, urmând ca după un anumit termen, acesta din urmă să achite contravaloarea mărfurilor la prețul stipulat în contract. Prețul stipulat în contractul de vânzare-cumpărare pe credit cuprinde, prețul mărfii la care se adaugă un procent ce reprezintă prețul creditului (dobânda). De regulă, creditul comercial se acordă pe termen scurt pe baza cambiei. Pe această cale creditul comercial înlesnete i accelerează circulația capitalului.

În economia de piață, creditul comercial constituie baza sistemului de credit. În statele cu economie planificată a fost desființat.

Creditul bancar este creditul care se acordă agenților economici sub formă bănească de către instituții specializate în aa numitul “comerț cu bani”, numite instituții bancare. Această formă de credit este foarte larg răspândită, având ca obiect acea parte disponibilă a capitalului numit capital de împrumut. Creditul bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor băneti necesare diferitelor sectoare de activitate ale economiei naționale. Acordarea creditului bancar formează fundamentul activității bancare. În calitatea lor de intermediare băncile împrumută pentru a da apoi cu împrumut sumele ce se află în căutarea unui plasament. Modalitățile creditului bancar sunt: credit bancar de scont, credit bancar în cont curent, credit bancar pe gaj cu efecte publice (creditul lombard), credit bancar pe gaj de efecte comerciale.

Având în vedere că agenugă un procent ce reprezintă prețul creditului (dobânda). De regulă, creditul comercial se acordă pe termen scurt pe baza cambiei. Pe această cale creditul comercial înlesnete i accelerează circulația capitalului.

În economia de piață, creditul comercial constituie baza sistemului de credit. În statele cu economie planificată a fost desființat.

Creditul bancar este creditul care se acordă agenților economici sub formă bănească de către instituții specializate în aa numitul “comerț cu bani”, numite instituții bancare. Această formă de credit este foarte larg răspândită, având ca obiect acea parte disponibilă a capitalului numit capital de împrumut. Creditul bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor băneti necesare diferitelor sectoare de activitate ale economiei naționale. Acordarea creditului bancar formează fundamentul activității bancare. În calitatea lor de intermediare băncile împrumută pentru a da apoi cu împrumut sumele ce se află în căutarea unui plasament. Modalitățile creditului bancar sunt: credit bancar de scont, credit bancar în cont curent, credit bancar pe gaj cu efecte publice (creditul lombard), credit bancar pe gaj de efecte comerciale.

Având în vedere că agenții economici care acordă partenerilor de afaceri credite comerciale apelează, la rândul lor, la bănci pentru a-i reconstitui capitalul, există o strânsă interdependență între creditul comercial i creditul bancar. Primul nu mai poate fi conceput astăzi fără cel de al doilea, iar acesta din urmă are posibilitatea să-i sporească dimensiunile pe seama celui dintâi.

a) După destinație, creditul poate fi: credit de producție i credit de consumație. Creditul de producție este destinat activităților având un scop activ în economie, în timp ce al doilea este destinat consumului social. Precizăm că aprecierea utilității creditului după destinația lui poate duce la judecăți de valoare care nu sunt întotdeauna conforme cu realitatea. Astfel, este posibil ca un credit cu destinație productivă să se soldeze cu mari pierderi pentru economie, atunci când se realizează investiții insuficient fundamentale sau când sumele de bani sunt folosite pentru realizarea unor produse care nu sunt cerute de beneficiar. De asemenea, nici creditul de consumație nu este întotdeauna neproductiv, de pildă creditele contractate pentru sănătate, învățământ, cultură etc. Aprecierea creditului trebuie să se facă în funcție de rezultatele finale ale utilizării sale i numai după destinația sa inițială.

b) În funcție de subiectul de drept care angajează creditul, acesta poate fi: credit public i credit privat.

Creditul public este contractat de către stat, pentru completarea resurselor sale în cazul când veniturile ordinare nu sunt suficiente. Creditul poate fi productiv, atunci când este destinat înființării de întreprinderi cu capital de stat sau modernizării celor existente i neproductiv, destinat unor sarcini de apărare, educație, administrație etc.

Creditul privat este contractat de o persoană particulară sau de o întreprindere privată.

c) După modul de garantare, acesta se prezintă sub forma creditului real, garantat cu valori materiale certe, si creditul personal, acordat pe baza încrederii, a prestigiului de care se bucură cel împrumutat. În general, prestigiul persoanei împrumutate se bazează pe capacitatea sa economică, pe valorile materiale cunoscute de care dispune, astfel că sub acest aspect distincția dintre creditul real i creditul personal are doar caracter formal.

Creditul personal poate fi acoperit atunci când persoana împrumutată nu este suficient de bine cunoscută sau nu prezintă suficiente garanții morale, prin garanție personală sau solidară a altor persoane care, angajându-i răspunderea pentru debitor, diminuează riscul eventualei insolvabilități. ținând cont de această situație, creditele personale pot fi credite acoperite i credite descoperite.

d) În funcție de perioada de timp pentru care s-a acordat împrumutul, creditele se pot clasifica în: credite pe termen scurt (de până la 1 an), credite pe termen mijlociu (de 1 până la 5 ani) i credite pe termen lung (de peste 5 ani, contractate, de regulă pentru investiții).

În practică se cunosc i credite fără termen, cum sunt operațiunile de credit în cont curent, practicate atunci când raporturile între creditori i debitor se caracterizează prin continuitate i mare frecvență.

e) După locul de desfăurare a operațiunilor de credit, în țară sau în străinătate, vom întâlni: credit intern i credit extern.

f) În funcție de posibilitatea pe care o are la dispoziție creditorul pentru a avea sau nu dreptul de a solicita debitorului rambursarea anticipată a sumei împrumutate, creditul poate fi: denunțabil, atunci când se cere rambursarea înainte de expirarea termenelor de scadență, prin notificare unui aviz prealabil, i nedenunțabil, când nu se mai stipulează o asemenea clauză în înțelegerea dintre cele două părți. În cazul formei creditului denunțabil, creditorul se asigură pentru cazul în care afacerile debitorului nu sunt profitabile, putând cere rambursarea sumei de bani împrumutate, înaintea falimentului celui împrumutat.

g) În fine, în practică mai este cunoscută forma creditului guvernamental, care apare atunci când în calitate de creditor apare guvernul unui stat. Această formă de credit, poate fi la rândul său, intern sau extern.

Având în vedere importanța deosebită, în economia de piață, a mecanismului creditelor pe termen lung, mijlociu i pe termen scurt, ne vom opri mai pe larg asupra acestora.

Credite pe termen lung (peste 5 ani), rambursabile la termen, sunt acordate de băncile comerciale, precum i de companiile de asigurare sau alte organizații financiar specializate în administrarea fondurilor băneti. Astfel de împrumuturi se negociază direct între creditori si debitori (i, de obicei, sunt nepublicate, spre deosebire de alte tranzacții de pe piața banilor, care sunt publice), documentul final al tratativelor fiind polița. Aceste împrumuturi se clasifică după trei categorii: natura garanției, sensul obligației i gradul de participare.

După natura garanției, împrumuturile sunt directe, garantate fie cu unele bunuri (ipotecă), fie numai pe baza creditului general al organizației interesate (girul). În aceste două situații un rol deosebit îl au bilanțul societății precum i perspectivele pe care le are de a obține i în viitor numerar pe seama activităților pe care le desfăoară, acestea exprimându-se, de fapt, prin previziunile asupra veniturilor ei.

După sensul obligației, împrumuturile sunt directe, realizate printr-o varietate de metode, cum ar fi închirierile pe termen lung, plata prin bonuri sau acorduri privind desfacerea producției. Aceste forme de împrumut ale căror implicații depăesc în parte sfera de cuprindere a bilanțului, prezintă diferite avantaje, întrucât ele pot fi adaptate la nevoile societății interesate în ceea ce privete atât sumele, cât i ealonarea împrumuturilor, pot fi negociate în particular i pot să nu fie cuprinse în bilanțul contabil. În schimb, costul pe care îl implică atragerea unor asemenea surse este, de regulă, ceva mai mare decât nivelul mediu al dobânzilor.

După gradul de participare, unele împrumutului au caracterul obligațiilor directe, atât a creanțelor convertibile, cât i a creanțelor pe venituri. În primul caz, creditorul poate opta pentru convertirea creanței în acțiuni curente la un preț prestabilit, în timp ce în al doilea caz, plata dobânzilor pentru astfel de creanțe este obligatorie numai dacă veniturile brute (inclusiv impozitele) sunt la un astfel de nivel încât le poate acoperi.

Creditele pe termen mijlociu sunt caracterizate atât prin durată (5 ani), cât i prin tehnicile de mobilizare a efectelor financiare care permit apelarea la piața monetară tradițională. În acest cadru, se înscriu biletele la ordin, care sunt de două categorii:

bilet la ordin comercial, care se referă la un act de comerț;

bilet la ordin financiar, prin care băncile acordă credite clienților săi, inclusiv societăților comerciale de persoane sau de capital. Aceste efecte de comerț conțin elemente de certitudine (obligația necondiționată de plată i avalul) sunt negociabile i se pot transmite prin girare, scontare i reescontare, deci creează posibilitatea deținătorului-beneficiar de a-i procura resurse financiare înainte de scadență. În plus, biletelor la ordin le sunt conferite o serie de facilități în favoarea securității drepturilor beneficiarilor, prin dreptul comercial, convențiile internaționale, codurile comerciale i alte reglementări în materie. În baza acestor reglementări, biletul la ordin a devenit un înscris – un titlu de credit – prin care o persoană, numită emitent, se obligă să plătească altei persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadență. Aceste efect de comerț poartă trei semnături: emitent, bancă i o instituție de emisiune (financiară), care prin intervenția sa contribuie i la diminuarea caracterului inflaționist al acestei forme de credit.

Creditele pe termen scurt se realizează în diverse forme de mobilizare a creanțelor, cum ar fi: scontarea efectelor comerciale (l’escompte commercial), creditele de antrenare (les effets de chaîne) i creditele de mobilizare a creanțelor comerciale (la crdit mobilsibale de crances commerciales).

Prima formă de credit (scontarea comercială) reprezintă sistemul cel mai frecvent practicat în Franța i în alte economii de piață de tip occidental. Acest sistem permite societăților comerciale să mobilizeze efectele de comerț (trate, bilete la ordin, warante) pe bază de scontare înainte de scadență. Prin această operațiune, beneficiarul tratei sau biletului la ordin încasează suma înscrisă în aceste documente, diminuate cu taxa scontului (dobânda creditului acordat la bancă până la scadență) i comisionul perceput de bancă pentru acoperirea cheltuielilor sale i realizarea unui beneficiu.

Calculul taxei reescontului (dobânzii creditului) are în vedere valoarea nominală, valoarea actuală i diferența, reprezentând scontarea propriu-zisă, ținând seama de taxa scontului în procente, de faptul că plata se face în zile i că un an se consideră în relațiile bancare, la media de 360 zile pentru 100 de unități monetare.

Creditele pe termen scurt se obțin i prin scontarea warantelor, care reprezintă documente de depozitare a mărfurilor în depozite, antrepozite, docuri sau magazii generale administrate de stat. În aceste depozite, antrepozite, comercianții, industriaii etc. îi depozitează materiile prime, mărfurile i produsele importante fără a plăti taxe vamale pe durata depozitării lor i atâta timp cât ele rămân în incinta antrepozitului. Pe perioada depozitării se plătesc însă anumite taxe, prime de asigurare, cheltuieli de recondiționare etc. Recipsa-warant pentru obiectele depozitate este detaată dintr-un registru de cotor (talon) i se divide în două părți: recipisa i warantul. Aceste părți sunt la ordin, recipisa dând dreptul de proprietate asupra mărfurilor, iar warantul comercial (prescurtat warantul) este un act de gaj pe care firma care a depozitat mărfurile poate să-l transmită prin andosare, de regulă unei bănci sau unei firme care îi acordă un împrumut, warantul andosat garantând restituirea împrumutului. Dacă deținătorul recipisei nu va rambursa creditul la scadență, banca se va prezenta la antrepozit, va vinde mărfurile respective, va efectua rambursarea împrumutului i va vărsa diferența în contul deținătorului recipisei.

A doua formă de trate (creditele de antrenare) reprezintă bilete sub formă de trate, plătibile la date fixe care antrenează un mare număr de efecte de valori scăzute, care nu se pot reescompta, dar sunt cu scadențe scurte, de maxim trei luni. Pe baza acestor bilete scadente, după trei luni, băncile acordă credite, interpunându-se între deținătorul biletelor i clientul său.

A treia formă de credit (creditele de mobilizare a creanțelor comerciale) se derulează după următoarele criterii: după ce se face facturarea la clienți, societatea care dorete credit grupează facturile cu aceeai scadență de plată, ținând seama de termenul de plată stabilit cu clienții i emite un bilet la ordin de o valoare egală cu valoarea acestor facturi. Acest bilet este scontat de bancă, dar sistemul este dificil, fiind contestat de clienți, care pot protesta pe motiv că, în conformitate cu prevederile din contract, acetia sunt debitorii furnizorilor i nu ai băncilor.

Creditele menționate (pe termen lung, scurt i mijlociu) sunt acordate – direct sau indirect – pe piața financiară. Dar un mare număr de societăți comerciale, mici i mijlocii, “nu pot apela la piața financiară, fie din cauza formei lor (societățile de persoane sau cele cu răspundere limitată), fie din cauza mărimii lor: ele nu dispun întotdeauna de un dosar suficient de important pentru a se adresa unui organism financiar”. Aceste firme acoperă necesitățile lor de finanțare grație creditului acordat direct de particulari, respectiv de asociații sau de terțe societăți străine. Astfel de metode de finanțare îmbracă forme diverse. Din acest punct de vedere, se disting, în practica franceză trei forme de credit: avansurile asociaților, bonurile de casă i alte categorii de împrumuturi.

Avansurile asociaților. Capitalurile societăților comerciale de persoane sau cu răspundere limitată este, de regulă insuficient pentru desfăurarea unei activități deosebite. În plus, au dezavantajul că titlurile lor de societate (părți sociale) nu sunt cotate la bursă. În această situație, asociații fac apel la avansurile în cont curent, prevăzute în statutul de funcționare. Contul curent este un cont de avansuri în cont curent, prevăzute în statutul de funcționare. Contul curent este un cont deschis în contabilitatea societăților care funcționează pe sistemul de compensare, pe bază de aviz pe o perioadă de 3 luni în temeiul unui contract de împrumut sau convenție de blocaj fără a depăi volumul capitalului social. Astfel de convenție prevede durata până când asociații se angajează să lase sumele alocate în contul curent i procentual de dobândă de plătit, care este limitată. Aceste reguli funcționează i în societățile pe acțiuni (anonime i în comandită), însă cu caracter restrâns fără a depăi ca volum jumătate din capitalul social i, în plus, capitalul social subscris la constituirea societății trebuie să fie integral vărsat.

Bonurile de casă. Aceste bonuri reprezintă hârtii de valoare, cuprinzând angajamentul emitentului de a plăti o anumită sumă în vederea rambursării unui împrumut pe termen scurt purtător de dobândă. Hârtiile de valoare respective sunt la ordin sau la purtător i sunt asimilate efectelor de comerț (cambie, bilet la ordin). În Franța, astfel de hârtii de valoare sunt utilizate de toate societățile i organizațiile financiare, putând fi emise în mod progresiv, în funcție de necesitățile de capital. Ele pot fi emise în mod public, însă numai de societățile cu răspundere limitată i pe acțiuni, care au încheiate bilanțurile pe trei exerciții i au în întregime capitalul dedus. De asemenea, forma lor este, conform legislației franceze, foarte clar reglementată, cuprinzând numeroase informații pentru identificarea situației societăților comerciale care le-a emis.

Diverse categorii de împrumutați. În această categorie se înscriu contractele de împrumut între particulari i societăți. Forma acestor împrumuturi depinde de relațiile dintre terți i societăți i de gradul de încredere existent între părțile contractante. În afara relațiilor personale i garanțiile posibile date de valorile patrimoniale ale societății respective, se practică în mod curent i ipoteca. Această garanție oferă cea mai sigură securitate i în practica franceză i are o mare audiență la public. Contractele de împrumut, pe lângă suma împrumutată, termenul de rambursare, nivelul de dobândă, obiectul ipotecat etc., sunt autentificate de notari, care sunt direct menționați în calitate de intermediari.

Creditele acordate de bănci țărilor cu economie de piață pentru desfăurarea activității de producție sau a celei comerciale pot avea i un caracter sezonier, cum ar fi:

creditul pentru stocurile sezoniere;

creditul impus de fluctuații sezoniere ale activității firmei (care nu depăesc 9 luni);

creditul de trezorerie, care se numete în mod curent credit de fond de rulment;

creditul de schimb, în cazul efectuării unor operațiuni financiare speciale (emisiuni de obligațiuni) care necesită unele finanțări pe termen scurt.

În sistemul economiilor de piață dezvoltate, există i o altă formă de credit, denumită “le lease back”. Prin acest sistem de lease back, proprietarul unei societăți comerciale care se află în urgență de nevoie de fonduri băneti îi vinde întreprinderea unei societăți de leasing i apoi o închiriază printr-un contract obinuit. În acest mod, îi transformă fondurile imobilizate în fonduri disponibile, iar după realizarea scopului îi răscumpără întreprinderea la un preț dinainte stabilit, în general la un nivel destul de scăzut. Răscumpărarea se poate face i prin rambursare progresivă, dând posibilitatea astfel la reducerea cheltuielilor de lease back.

1.3 Funcțiile și rolul creditului

Locul i importanța creditului în relațiile social economice sunt evidențiate prin funcțiile sale i anume:

funcția distributivă, constă în mobilizarea resurselor băneti disponibile la un moment dat în economie i redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie de fonduri de finanțare. Disponibilitățile băneti se referă la surplusurile de capital de circulație aflate temporar sub formă inactivă în conturile bancare ale societăților comerciale, la rezervele de casă sub formă inactivă în conturile bancare ale societăților comerciale, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi bancare, economiile populației depuse la casele de economii ori la băncile comerciale. Oferind agenților astfel de disponibilități, creditul sporete puterea de acțiune productivă a capitalului punând astfel în micare forțele economice latente i contribuind la creterea avuției reale a societății. De asemenea, operativitatea dată procurării de noi capitaluri dă mai multă elasticitate economiei în ansamblul ei, favorizând orientarea mai rapidă a investițiilor spre sectoarele sau activitățile inerente i externe i contribuind pe această bază la creterea eficacității marginale a capitalului. Tot prin funcția distributivă, creditul participă la concentrarea capitalului i dirijarea acestuia spre acțiuni de mare anvergură, profitabile întregii societăți.

funcția de transformare a economiilor în investiții, prin care se concretizează una din legile obiective ale economiei de piață, i anume realizarea echilibrului macroeconomic conform ecuației E = I, în care E reprezintă economiile iar I investițiile; orice individ poate economisi o anumită sumă de bani, mai mare sau mai mică, în funcție de venitul i comportamentul său economic. Economisirea care nu este urmată de investire constituie o tezaurizare i reprezintă un factor de dezechilibru pentru viața economică. În acelai timp, nu orice individ poate fi întreprinzător, nu oricine îi poate asuma riscurile unei investiții, iar dacă le au, este posibil să nu le poată valorifica din cauza lipsei de capital.

Creditul este cel care pune la dispoziția întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând transformarea economiilor, altfel inactive în investiții. Sub acest aspect, creditul este un important factor al creterii economice. Oferind posibilitatea accesului la credite al oricărui individ care, prin intențiile sale realiste, riguros fundamentate garantează rambursarea sumelor primite, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, promotoare ale noului, ceea ce favorizează concurența, cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.

funcția de emisiune monetară. Urmare a consolidării ideii de credit bazat pe încrederea între participanții la actul economic, a fost creată moneda fiduciară (cu valoare fictivă întemeiată pe încredere), adică la biletele de bancă, iar pe lângă acestea determinate de nevoile schimbului, au apărut o multitudine de alte instrumente de tehnici de plată. Astfel de instrumente i tehnici, ca viramentul cecul, compensația, trata, cambia etc., au dus la diminuarea numerarului din circulație i la creterea în mari proporții a monedei scripturale. Prin aceasta s-a realizat i o importantă reducere a cheltuielilor cu circulația monetară, noile tehnici i instrumente de plată determinate de acțiunea creditului, asigurând i o cretere a volumului i valorii tranzacțiilor economice.

funcția de asigurare a stabilității prețurilor, se realizează prin reglementarea dimensiunilor cererii i ofertei de mărfuri i servicii, creditându-se consumul, pe de o parte i stocurile, pe de altă parte. Astfel, dacă anumite mărfuri a căror producere are, în mod obiectiv, un caracter sezonier (ulei, zahăr, produse din fructe etc.) ar fi aduse toate pe piață în momentul realizării lor, oferta ar deveni disproporționat de mare în raport cu cererea i am asista la o cădere catastrofală a prețurilor, care va fi urmată, după un anumit timp, când se va ajunge la o penurie a mărfurilor respective de o urcare exagerată a prețurilor. Pentru prevenirea unor asemenea situații care ar perturba echilibrul economic (risipă urmată de penurie), se folosete un instrument al creditului, i anume warantul, care oferă pentru proprietarii mărfurilor posibilitatea depozitării lor i obținerii cu anticipație, într-o proporție mai mare sau mai mică, a contravalorii acestora.

Prin finanțarea producției i consumului, precum i prin crearea unor instrumente i tehnici deosebit de flexibile, creditul a devenit o prezență sine qua non în viața socială i economică din orice țară civilizată. De asemenea, prezența sistemului de credit i a formelor sale în societățile avansate, oferă numeroase facilități, inclusiv protecția participanților la actul economic.

Creditul are un rol deosebit i în promovarea relațiilor economice internaționale, stimulând exporturile i importurile, asigurând o desfăurare normală, rapidă i în deplină siguranță a operațiunilor de import-export si trebuie avut în vedere rolul pe care îl are creditul în acoperirea deficitului bugetar al statului sub forma creditului public.

Trebuie subliniat că pe cât de util i avantajos este creditul, pe atât de primejdios devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu principiile sale i cu cerințele echilibrului economico-financiar. Cel mai mare pericol îl constituie folosirea abuzivă, determinată de ideea utopică, că prin sine însui, creditul reprezintă avuție. O astfel de concepție va avea consecințe extrem de grave atât asupra debitorului cât i a creditorului: debitorul va fi tentat să folosească sumele provenite din împrumut ca pe propria-i avere, fără discernământ, iar creditorul se va vedea sărăcit, în imposibilitatea de a-i recupera banii împrumutați.

Un alt pericol îl reprezintă aa numita supracreditare, care duce la mari dezechilibre economice, financiare i monetare, generând, atunci când ia proporții, inflația. De asemenea, utilizarea creditului pentru finanțarea unor activități economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibru structural în economia națională, la disproporții între ramurile i sectoarele ei de activitate.

O folosire arbitrală a creditului poate stimula i o intensificare a operațiunilor speculative, o cretere a capitalului fictiv, care poate genera crahuri financiare. Nu trebuie omisă nici problema riscurilor rezultate din utilizarea creditului, în special pentru instituțiile bancare care dacă nu sunt luate în considerare, pot provoca prăbuirea în lanț a sistemului bancar cu consecințe extrem de dureroase pe plan economic, social i politic.

1.4 Condițiile creditului

În îndeplinirea funcțiilor i rolului creditului la economia de piață, pentru valorificarea la maximum a avantajelor i diminuarea la minimum a dezavantajelor, este necesar să fie întrunite următoarele condiții:

existența unui sistem juridic prin care să se reglementeze cadrul general la operațiunile de credit, măsurile asiguratorii i de protecție pentru participanții la contractul de credit, drepturile i obligațiile creditorilor i debitorilor, procedura de soluționare a litigiilor dintre părți i organele competente. Cadrul juridic trebuie să fie suficient de flexibil pentru a lăsa spațiul de afirmare liberei inițiative dar i categoric, astfel încât să crească încrederea agenților economici i să limiteze riscurile;

existența unui sistem instituțional, constând într-un ansamblu de instituții i organisme specializate, cu o vastă rețea dispusă în teritoriu, dar i cu relații de corespondență cu instituții similare din străinătate. De asemenea, este necesar ca aceste instituții să dispună de personal (bancheri) calificat i de mijloace tehnice moderne pentru efectuarea operațiunii de credit;

existența unui cadru economic favorabil, legat de situația de ansamblu a economiei naționale, de perspectiva ei, de gradul de dotare profesională i tehnică a sectoarelor din economie, precum i de conjunctura economică pe plan intern i extern. De asemenea, o importanță deosebită o are i situația resurselor existente în economie i aflate la dispoziția agenților economici, accesul la acestea, structura economiei naționale, situația pieței de mărfuri, a pieței financiare etc.;

forma relațiilor social-politice în sensul existenței cadrului general de ordine i consens social-politic, de stabilitate i continuitate a operațiunilor generale referitoare la deciziile macro-economice, precum i atitudinea regimului politic față de economie, față de libera inițiativă i față de piață. Este evident că un mediu social caracterizat prin convulsii între diferitele categorii sociale, un regim politic instabil, contestat, o politică economică oscilantă sau opțiuni i atitudini nesigure, fără perspective clare, vor influența elementul esențial al creditului, adică încrederea, descurajând atât tendințele de economisire prin intermediul instituțiilor specializate, cât i cererea de credite sau acordarea lor;

factorii de natură psihologică i de tradiție, care se referă nu numai la elementul definitoriu al creditului, încrederea, ci i la comportamentul agenților economici, a întreprinzătorilor, dar i a populației în ansamblul său. Nu se poate face abstracție de aptitudinea diferitelor grupuri sociale spre economisire, consum sau investiții sau spre tezaurizare, de poziția populației în raport cu libera inițiativă etc., care ține de cutumă, de religie, de nivel de cultură i de educație sau de profesiunea i poziția socială a indivizilor.

Luarea în considerare a acestor condiții, cunoaterea i constituirea lor au o deosebită importanță pentru etapa de tranziție la economia de piață. La o analiză sumară a condițiilor creditului, se constată că, în cea mai mare parte, acestea se găsesc într-o foarte mică măsură în țara noastră. De la vechiul regim mai persistă obiceiurile i mentalitățile antieconomice, contrare principiilor de bază ale economiei de piață, care încă nu permit funcționarea unui sistem de credit, care să poată deveni un factor de favorizare a acestora. În acest sens, statul va trebui, într-o primă etapă, să înfăptuiască condițiile necesare de funcționare ale unui sistem de credit, fără, însă, a folosi metode administrative, care ar avea efecte contrare scopului urmărit. Astfel, va trebui să promoveze, alături de politica financiară, monetară, bugetară, valutară, i o adecvată politică de credit.

Politica de credit, înfăptuită prin banca centrală (în unele state i prin guverne), cu ajutorul unor instrumente i tehnici specifice, urmărete să asigure, prin promovarea funcțiilor creditul echilibrul general economic al societății. Politica de credit se realizează printr-o serie de instrumente specifice, i anume: manevrarea taxei scontului, operațiunile pe piața liberă (open market), politica rezervelor obligatorii ale băncii centrale, politica de încadrare a creditului (care constă în impunerea unor cote maxime de cretere a creditului) etc.

Cunoaterea acestor instrumente i aplicarea lor adecvată, în funcție de evoluția de durată conjuncturală a economiei, va permite creditului exercitarea rolului său de factor mobilizator dar i de reglare a vieții economice.

CAPITOLUL 2. CREDITUL BANCAR

2.1 Trăsături

Creditul este operațiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoțite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.

Operațiunea privete două părți. O parte care dă creditul, cealaltă parte îl primete, altfel spus se îndatorează1.

Relațiile de credit au existat i în economiile premonetare astfel creditul poate exista i în economiile fără monedă deci în ansamblul lor relațiile de credit, din zilele noastre, nu se pot emancipa pe haina monetară.

Operațiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de la relațiile între indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacțiile formalizate ce se efectuează pe piețele monetare sau financiare foarte dezvoltate i formulate în cadrul unor contracte complexe. O parte importantă a relațiilor de credit privete mobilizarea capitalurilor disponibile i a economiilor.

Părțile implicate, tipul de instrumente utilizate i condițiile în care creditul este consimțit, sunt extrem de diverse i în continuă evoluție. Dispozitivul instituțional variază de asemenea, de la țară la țară.

Esențial rămâne acelai peste tot: o valoare actuală se transmite de un creditor (investitor sau împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-l ramburseze, după un timp, în condițiile specificate de acordul de credit, în cadrul căruia debitorul promite, de asemenea de a plăti dobânda pentru a remunera pe creditor.

În amplitudinea sa, esența raportului de credit se dezvăluie prin analiza trăsăturilor caracteristice.

a) Subiectele raportului de credit, creditorul i debitorul prezintă o mare diversitate în ceea ce privete apartenența la structurile social-economice, motivele angajării în raport de credit i durata angajării sale, astfel ca ierarhizarea acestor laturi, în amănunt, este dificilă.

O apreciere generală asupra naturii participanților la procesul de creditare: creditori i debitori, conturează trei categorii principale i de amplă cuprindere: întreprinderile, statul i populația.

Raportul de credit implică, primordial, redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistența unor procese de economisire sau acumulări monetare.

Se afirmă, preponderent, în calitate de creditori, întreprinderile, care, pe de o parte, manevrează importante disponibilități monetare, din circuitul cărora au loc considerabile degajări cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de creditare2.

Pe de altă parte, întreprinderile, prin realizarea profitului, constituie fonduri i rezerve, remunerează acționarii, fapt major în desfăurarea raportului de credit, în primul rând, ia postura de creditor.

În țările dezvoltate aportul populației în formarea resurselor de creditare tinde să-l ajungă pe cel al întreprinderilor. Astfel în anul 1991, în Japonia, față de 143.788 miliarde yeni, cât reprezentau acumulările întreprinderilor, populația înregistra un volum de economii de 128.243 miliarde yeni.

Aceste tendințe de cretere absolută i relativă a economiilor populației, caracteristică evoluției raporturilor de credit în toate țările dezvoltate, pun noi probleme optimizării procesului de mobilizare i utilizare a acestor economii. Pe acest fundal se desfăoară modificări calitative printre care transformarea economiilor de disponibilități monetare în economii financiare, fapt ce influențează radical activitatea intermediarilor, băncile.

În calitate de debitor alături de întreprinderi i populație se afirmă amplu, în toate țările dezvoltate, statul.

În Statele Unite angajarea în calitate de debitor în procesul de creditare are dimensiuni apropiate, volumul total al îndatoririi fiind în 1990: pentru întreprinderi 2.951 miliarde de dolari, pentru populație 2.837 miliarde de dolari i pentru administrația de stat 2.798 miliarde de dolari.

Desigur că aceste date reflectă anumite particularități proprii ale S.U.A.:

un grad mai mare de auto finanțare a întreprinderilor care diminuează relativ necesitățile de credit;

o dezvoltare mai amplă a creditului acordat populației, ca expresie a unei economii de consum dezvoltate generos;

o amplitudine specifică a cheltuielilor bugetare axate îndeosebi pe destinații militare, care exagerează nevoile de credit ale statului.

Dacă pentru celelalte țări dezvoltate, participațiile cantitative pot diferi, factorii care le generează i tendințele lor prezintă grade mai mari sau mai mici de similitudine.

b) Promisiunea de rambursare, element esențial al raportului de credit, presupune riscuri i necesități, în consecință, adesea, angajarea unei garanții.

În raporturile de credit riscurile probabile sunt:

riscul de nerambursare;

riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plății sau a incapacității de plată datorită conjuncturii, dificultăților sectoriale sau deficiențelor împrumutului. Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic împrumutul prin prisma cerințelor respectării raportului de credit cu diferite aspecte: umane (competența, moralitatea), economice (situația internațională, națională, cadru profesional), financiare (situația financiară, îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare), juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte întreprinderi).

Se poate acționa pentru diviziunea riscului prin colaborări cu alte instituții de credit. Evident, prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a împrumutului.

Riscul de imobilizare survine la banca, sau la deținătorul de depozite, care nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozit, din cauza unei gestiuni nereuite a creditelor acordate. Efectele negative ale unei asemenea situații care afectează major pe deponent pot fi prevenite prin administrarea judicioasă a depozitelor i creditelor de către bănci; angajarea de credite pe baza hârtiilor de valoare; mobilizarea efectelor (la piața monetară), prin reescont i alte operațiuni.

Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri ce nu aparțin băncii. De aici necesitatea, în scopul unei ferme gestiuni a fondurilor ce-i sunt încredințate bancherului să-i întărească poziția sa de creditor prin garanții personale sau reale.

Garanția personală este angajamentul luat de o terță persoană de a plăti, în cazul în care debitorul este în incapacitate.

În cazul garanției simple, garantul are dreptul de a discuta asupra îndeplinirii obligației sale, de a cere executarea patrimonială a debitorului i, în cazul în care există mai mulți garanți, să răspundă numai pentru partea sa5.

În cazul garanției solidare, garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti, concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiții preferabile de solvabilitate.

Garanțiile reale cuprind reținerea, gajul, ipoteca i privilegiu.

Dreptul de reținere asigură creditorului posibilitatea de a reține un bun corporal, proprietate a debitorului, atâta timp cât el n-a fost achitat integral. Pentru aceasta trebuie îndeplinite anumite condiții: bunul corporal deținut să aibă o legătură cu creanța iar creanța trebuie să fie certă i exigibilă.

Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanția creditului, gajul.

Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare. Dacă gajarea are loc fără deposedare, creditorul primete un titlu de recunoatere a gajului care face obiectul publicării (de pildă gajarea fondurilor de comerț).

Creditorul titular al gajului are, în virtutea gajării, anumite drepturi:

de preferință (de a plăti înaintea altora, în cazul vânzării bunului ce face obiectul gajului);

de urmărire (dacă se schimbă proprietarul);

de reținere (păstrarea obiectului gajului);

de vânzare (vânzarea în justiție a bunului gajat).

Ipoteca este actul prin care debitorul acordă clientului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare i cu publicitate.

Ipoteca conferă creditorului dreptul de preferință i dreptul de urmărire.

Ipoteca poate fi legală (prevăzută de lege), convenită (consimțită prin contract) sau judiciară (acordată de organele judecătoreti).

Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiți atunci când dispun de o garanție asupra unei părți, sau asupra totalității patrimoniului debitorului.

Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferință i de dreptul de urmărire.

Privilegiile pot fi generale i speciale, respectiv mobiliare i imobiliare.

Oricare ar fi garanțiile oferite, creditorul nu poate să piardă din vedere că o bună garanție nu trebuie să fie decât o precauțiune suplimentară, i nu un suport al unui risc mai mult decât este probabil.

Decizia creditorului trebuie să se întemeieze pe totalitatea însuirilor calitative ale debitorului, ale patrimoniului său, i a modului de administrare i nu numai pe cele ce se desprind din aprecierea garanțiilor.

Trebuie subliniat că, în caz de necesitate, transformarea garanțiilor în bani presupune pentru creditor eforturi i cheltuieli suplimentare i implică imobilizări îndelungate ale fondurilor. Toate acestea deturnează creditorul, respectiv pe bancher, din preocupările sale obinuite, i-i aduce prejudicii, ce nu întotdeauna pot fi comensurate valoric i, pe această cale, recuperate.

Creditorul, respectiv bancherul, este interesat în primul rând de derularea normală a procesului de creditare i mai puțin de anomaliile acestuia, chiar dacă acestea îi aduc unele recompense.

c) Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate. De la termene foarte scurte (24 de ore, termen practicat între bănci pe piețele monetare) i încheindu-se cu termene de la 30 la 50 de ani i chiar 100 (în situațiile recente pentru împrumuturi privind construcția de locuințe).

Pentru creditele pe termen scurt, credite acordate întreprinderilor, sau credite de consum, este caracteristică rambursarea integrală la scadență.

Creditele pe termen mijlociu i lung implică adesea rambursarea ealonată, fapt ce înseamnă că, pe parcurs, la termenele stabilite, lunare, trimestriale, etc., odată cu plățile cuvenite pentru dobânzi se rambursează o parte din împrumuturi.

Experiența a arătat că atunci când creditele, prin natura lor pe termen lung, s-au acordat în condițiile în care se plăteau periodic numai dobânzile, rambursarea principalului credit urmând a fi făcută integral la termenul stabilit, s-au creat premise pentru lipsa de răspundere în domeniul creditului, ceea ce a contribuit la apariția fenomenului de incapacitate de plată a debitorilor i falimentul instituțiilor de credit, pe scară largă6.

d) Dobânda este o caracteristică a creditului.

În acordurile de credit s-a încetățenit clauza dobânzii fixe. Respectiv dobânda cuvenită în cadrul acordului de credit este acceptabilă pentru ambele părți, pentru întregul împrumut i pe toată durata creditului.

În condițiile presiunii inflaționiste accentuate din anii ”70, s-a instituit regimul dobânzilor variabile (sensibile) situație în care dobânzile se modifică periodic (de regulă semestrial) în funcție de nivelul dobânzii pe piață (națională sau internațională).

Acordurile de credit pot prevedea adiționarea dobânzii cuvenite i plata integrală la încheierea contractului (situație practicată mai ales pentru hârtiile de valoare, obligațiuni ale întreprinderilor, statului sau băncilor i instituțiilor financiare).

e) Tranzacția. Acordarea creditului.

Creditul poate fi consimțit în cadrul unei tranzacții unice: acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligațiuni, angajarea unui depozit.

În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor. Cărțile de credit sunt modalitățile cele mai răspândite pentru această formă.

Consimțirea tranzacției, respectiv acordarea creditului, este un act de mare importanță, în vederea căruia creditorul trebuie să-i asigure o bună informare i documentare pentru evitarea riscului7.

În acest sens băncile îi creează un cadru propriu de informare i documentare, sau apelează la agenți de specialitate care studiază capacitatea de plată i respectiv potențialul economic al firmelor.

O atenție deosebită se acordă în economia unor țări, documentări privind riscul în investirea în hârtii de valoare, obligațiuni, de o mare audiență publică, sfera în care acționează agenții specializați, care au pus la punct un sistem de notație complexă, reunit într-o formulă literară sau numerică destinată a releva gradul de risc decurgând din caracteristicile creditorului i mai ales, ale debitorului.

f) Consemnarea i transferabilitatea sunt de asemenea caracteristici ale creditului.

Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumentele de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple i diferențiate8.

Esențial în aceste instrumente este obligația fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată.

Implicit, prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizează cesiunea creanței, respectiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de credit, precum i veniturile accesorii.

Negocierea instrumentelor de plată i a creanțelor ce sunt reprezentate pot avea loc:

direct între investitori;

în cadrul piețelor de capital i financiare.

De regulă, transferul direct se desfăoară în cadrul raporturilor directe al creditelor sau între bănci privind circulația cambiei (contrare sau reescontare), a cecului etc., în timp ce obiect al piețelor financiare sunt obligațiunile statului (bonuri de tezaur în principal) sau ale întreprinderilor precum i alte hârtii de valoare similare.

Transferabilitatea instrumentelor de credit i transferul acordurilor de credit de la un beneficiar la altul este în primul rând, o expresie a lichidității portofoliului de creanțe, posibilitatea pentru fiecare creditor de a transforma creanța în bani, potrivit unei necesități sau unei noi opțiuni.

În practica bancară, transferabilitatea are un loc important deoarece permite a asigura utilizarea fluxurilor fireti de constituire i utilizare a capitalurilor temporar disponibile9.

Prin creditare, băncile folosesc, într-o primă etapă, capitalurile temporar disponibile mobilizate între ele, urmând ca, într-o etapă următoare, să recurgă la concursul altor fluxuri de capital existente sau create de banca de emisiune i de alte bănci, prin operațiunile de recreditare.

În economia de piață raporturile de credit sunt considerabile, în dimensiunile lor, i multiple, în varietatea lor.

În aceste condiții, orice categorie a acestor raporturi poate fi considerată discutabilă prin criteriile utilizate sau prin gradul de cuprindere.

Făcând o analiză a raporturilor de credit folosim o amplă paletă de criterii, care să le caracterizeze, să le afirme independențele i prin aceasta să le diferențieze.

Criteriile care determină delimitarea principalelor tipuri de credite sunt:

persoana creditorului;

modalitatea specifică de formare i utilizare a capitalurilor disponibile;

persoana debitorului;

dimensiunile i dinamica necesităților debitorului i modul de folosire a capitalurilor împrumutului;

obiectul creditului i sfera de utilizare;

duratele de constituire a capitalului disponibil i de utilizare de către împrumutați.

Privite din acest punct de vedere, raporturile de credit s-au cristalizat, de-a lungul vremii, în cinci sfere principale: creditul comercial, creditul bancar, creditul ipotecar, creditul obligatar i creditul de consum.

Creditul bancar cuprinde o serie largă de raporturi angajând modalități diferite, pe termen scurt, mijlociu i lung, privind operațiunile bazate pe înscrisuri sau fără, garantate sau negarantate, în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general.

În rapoartele de credit cu banca se pot angaja i persoane care în acest cadru nu au calitatea de agenți economici. Ne vom referi în continuare la raporturile de credit în care sunt angajate întreprinderile.

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de altă parte, întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producție curentă sau cu recuperare ulterioară, pentru investiții.

Esențial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca, iar relațiile între bancă i partener se desfăoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile i realizarea de profituri, în principal sub forma de dobânzi.

Operațiile de credit bancar vor fi examinate în sensul raportului bancă-întreprindere, respectiv principalele credite acordate de bănci.

Avansurile în cont curent sau creditele de casă (sau trezorerie), reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoatere a activității întreprinderii, fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament.

În fapt, aceste credite nu sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă necesitățile curente privind acoperirea cheltuielilor de producție cu caracter imprevizibil i greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o garanție veredică. Aceste credite nu au stabilite termene de rambursare.

De regulă, acordarea de astfel de credite este întemeiată pe depozite compensatorii. Funcția acestor depozite decurge într-un sens din faptul că întreprinderile îi păstrează toate disponibilitățile în conturile de la bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesitățile unor întreprinderi prin însăi redistribuirea depozitelor într-un cont curent constituit de alte întreprinderi. Pe de altă parte, existența permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru o bancă reducerea resurselor utilizate, iar pentru o întreprindere o păstrare a solvabilității.

O altă caracteristică a acestor credite este i faptul că acestea, neavând la bază înscrisuri, nu au posibilitatea de recreditare, bazându-se pe principalele resurse ale băncii. De aici nivelul dobânzii mai ridicat, dar stabilit de regula, în corelație cu dobânda de piață i, în mod obinuit utilizarea suplimentară pentru remunerarea băncii, a unui comision.

Sistemul de acordare general este linia de credit, în condițiile căreia se stabilete limita maximă a creditului acordat în acest cadru.

Într-o formă primară, această linie de credit conferă întreprinderii un credit provizoriu, întru-cât banca poate cere oricând acoperirea debitului.

O formă mai favorabilă pentru întreprinderi este linia de credit confirmată, pe baza unui acord scris, în care posibilitatea de acordare a creditului se menține pe o perioadă stabilită în contract.

Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a acestui mod de obținere de fonduri de către întreprinderi, întru-cât rambursările efectuate, reducând nivelul creditului, permit în etape ulterioare, obținerea unor credite, în limitele stabilite, deoarece, potrivit condițiilor acestui acord, posibilitatea de creditare se reînnoiete.

Creditele exemplificate până aici, strâns legate i de necesitatea activitatii de producție, asigură întreprinderii un aflux de capital circulant, care este folosit de aceasta potrivit necesităților sale i liberului său arbitru, fără a se motiva utilizarea lui, putând fi caracterizate, prin aspectul lor general implicite.

O serie de alte credite bancare, de care pot beneficia întreprinderile necesită o motivare clară i condiționarea utilizării lor i adesea garantarea. Astfel după modul lor de angajare i folosință, ele pot fi caracterizate ca explicite.

Creditele explicite pot fi în ansamblul lor considerate drept credite pentru stocuri.

În acestea, creditele de producție sezonieră sunt cunoscute sub numele de credite de campanie. Acestea sunt menite să asigure resursele necesare în cazul iregularității ciclului aprovizionare-producție-vânzări, de pildă, producția de conserve, blănuri, jucării, etc. Aceste credite sunt garantate cu mărfurile aflate în procesul de producție sau de circulație.

Majoritare în activitățile băncilor, în special a celor comerciale, sunt creditele pe termen scurt.

În mod practic, soluțiile optime pentru acoperirea necesităților de investiții, de constituire de noi fabrici sau capacități de producție i alte majorări de capital fix prin preluări i achiziții, se realizează pe alte căi, i dacă se apelează la credit, acesta acționează în sfera creditului obligatar.

g) Dobânda

În formularea, dezvoltarea i perpetuarea conceptelor cu privire la credit i dobânzi, gânditorii, colile i curentele s-au angajat primordial în explicarea, justificarea i utilizarea dobânzii, de fapt ea însăi latura specifică i esențială a manifestărilor relațiilor de credit. Astfel că, în mod necesar, tratarea teoriilor asupra creditului i dobânzii înseamnă efectiv, referiri, uneori exclusive, asupra dobânzii.

Teoria dobânzii a constituit una din problemele cele mai discutate de filozofi, sociologi i economiti.

În general se consideră, în cadrul dat, dobânda ca ceva contrar eticii, în ciuda faptului că realitatea relațiilor economice afirmă permanent prezența acestui “accident” economic în cadrul procesului de creditare.

Această opoziție a filozofilor, teologilor i profeților s-a manifestat din timpurile cele mai vechi i a durat secole. Abia la Calvin se întâlnete o adevărată justificare a dobânzii i o superficială analiză a acestui fenomen.

Când tiința economică a început a lua formă, de a se structura, liberată de diatribele filozofilor i dogmatismului teologilor, între problemele analizate în primul rând de economitii care se afirmau, a fost acest fenomen pe care relațiile capitalismului modern îl relevau constant. Din acest moment, legat de studiile naturii i formării capitalului, multe coli au intenționat să construiască o teorie a dobânzii. Se poate spune că fiecare coală a încercat să dea dobânzii o caracteristică determinantă i distinctă, în conformitate cu propriile lor puncte de vedere.

Dacă ne propunem, mai întâi o definiție, este foarte dificil de a reflecta în ea toate aceste puncte de vedere.

Dobânda este, în mod firesc, comună cu conceptul de capital i cu elementele “timp” i “risc”.

Aceste concepte i elemente se regăsesc în cele mai succinte formulări ale dobânzii. Astfel, într-un sens, dobânda poate fi considerată ca o remunerare pe care capitalistul o primete pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originală a capitalismului) sau pentru capitalul încredințat spre utilizare pentru alte persoane (dobânda împrumutului) pe o durată, pentru o folosire oarecare.

Într-un fel restrâns, sau ca formulă mai mult utilizată, dobânda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei sau prețul folosirii capitalului i totodată remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.

În aceste formulări regăsim unele caracteristici, unele elemente descriptive, însă lipsesc precizările cu privire la originea dobânzii, la legile de formare i la justificarea sa.

În aceasta, o contribuție pe deplin recunoscută este cea a lui Bohm Bawerk, unul din cei mai importanți analiti ai dobânzii. Acesta, în cercetările sale, pornete de la unele constatări empirice, cu care sunt de acord economitii din vremea sa:

dobânda unui capital se produce indiferent de activitatea personală a capitalistului;

parte care este o calitate firească a capitalistului;

se formează fără ca acesta (capitalul) să se epuizeze i are astfel o durată eternă de constituire.

Ca element al contractului de credit, nivelul dobânzii este acceptat, în fiecare caz în parte, de creditor i debitor ca urmare a unei negocieri de durată sau mai operative.

Fiecare din părți dorete să aibă, în contextul acceptării soluției, anumite orientări care să motiveze i să justifice soluția adoptată. Deci se pune problema de a discerne i considera factorii cu audiență i acceptabilitate generală.

Un prim asemenea factor este productivitatea capitalismului, o anumită productivitate a capitalismului, adică o anumită rată a profitului, aflate într-o dinamică determinată de evoluții i conjuncturi.

Întreprinzătorul atunci când îi propune să mobilizeze un capital suplimentar, trebuie să evalueze realist posibilitățile de rentabilitate, respectiv dimensiunile profitului, întrucât el va trebui să remunereze corespunzător pe deținătorul de capital.

Contractul de credit care include ca un element semnificativ nivelul dobânzii, este de fapt un acord, între cele două părți interesate, cu privire la nivelul dobânzii, sau altfel exprimat un compromis între cele două părți.

Evident că aceste poziții nu se manifestă ca atitudini personale, ci ca sumă a lor, în relațiile pe care cele două părți le întrețin pe piețele creditului. Acesta este contextul în care nivelul dobânzii reflectă i exprimă nivelul de productivitate a capitalului de care este intim legat.

Un al doilea factor general care determină nivelul dobânzii este lichiditatea.

Independent de orice alte condiții, creditorii vor prefera acea formă de împrumut care să le asigure lichiditatea. Deci se preferă termene scurte.

Orice angajare mai îndelungată a resurselor creditului, orice diminuare a lichidității sale este însoțită de o sporire a sumelor plătite ca dobânzi, implică deci o cretere a nivelului dobânzii.

Deci stabilirea nivelului dat al dobânzii în cadrul contractului de credit este i o expresie a compromisului între creditorii care doresc o cât mai ridicată lichiditate i debitorii interesați în a plăti mai puțin pentru aceasta.

h) Riscul rambursării este un alt factor general al nivelului dobânzii.

Rambursarea la termen este o condiție a perpetuării raporturilor de credit i a sistemului de credit. Rambursarea este o cerință generală care poate fi asigurată dacă în cazurile particulare se iau măsurile necesare de evitare i acoperire a acestui risc.

Aceste cerințe, în general acceptate, conduc la separarea elementelor de structură a dobânzii în:

dobânda pură care este costul utilizării capitalului;

plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru acoperirea pagubelor suferite pe această cale.

O asemenea considerare a riscului i a soluțiilor de acoperire motivează politica personală a băncilor în domeniul dobânzilor, orientată după gradul de risc pe care îl presupune fiecare credit acordat, în funcție de condițiile reale pe care le are fiecare debitor.

De asemenea, la rândul lor, deponenții care asigură partea preponderentă a resurselor băncilor sunt, în mai toate țările, asigurați prin instituții speciale cu privire la redobândirea integrală a sumelor. Evident, plățile pentru asigurarea depozitelor prezintă un cost pentru bănci, un element de cost al creditului.

i) Raportul dintre oferta i cererea de credite este evident un factor esențial în determinarea nivelului dobânzii.

Oferta de credite este determinată primordial de nivelul economisirii în țara respectivă, de opțiunile tradiționale ale populației pentru economii. Evoluția nivelului de economisire poate fi stimulată de nivelul dobânzii, dar oricare ar fi nivelul dobânzii, există un nivel dat al economisirii.

Determinat de preferințele familiilor de a economisii este nivelul individual al venitului i implicit nivelul de preferințe pentru consum.

Stabilitatea economică i politică are i ea un rol deosebit în încurajarea formării capitalului. Orice fenomen de instabilitate politică i dezechilibru economic, în special inflația, diminuează nivelul economisirii i influențează negativ dimensiunile resurselor de creditare.

Cererea de credite este intercondiționată de cei trei mari debitori: guvernul, agenții economici i familiile, deopotrivă influențați de evoluția activității economice i tendințele de dezvoltare a investițiilor.

Aa cum am precizat anterior, nivelul dobânzii, astfel determinat este “dobânda de bază” la care se adiționează în mod firesc factorul de risc, care majorează astfel diferențiat, nivelul dobânzii pentru fiecare din solicitanții de credit.

Starea economiei în dezvoltarea sa liberă sau în încercările de orientare prin politici economice i îndeosebi prin politici monetare i de credit influențează asupra nivelului dobânzilor, dar totodată trebuie să remarcăm că nivelul dobânzilor, în dimensiunile sale din fiecare etapă, are o influență majoră asupra economiei afectând dezvoltarea i expansiunea economică, cheltuielile de consum i investițiile.

Nivelul dobânzii se exprimă în diferitele segmente ale piețelor creditului i în diferitele raporturi între debitori i creditori, în special între bănci i clienții lor, în variate tipuri i variate mărimi.

Diferitele rate ale dobânzi existente, specifice în diverse relații sunt structurate în cadrul unor legături reciproce semnificative i putem spune că acționează în cadrul unui mecanism.

În interiorul fiecărei bănci se instituie, de fapt, o scară a dobânzilor creditoare i debitoare care reflectă implicit raportul dintre cheltuielile i veniturile băncii i posibilitățile sale de a obține profit.

Pe de o parte, banca procură resurse prin depozitele ce le constituie în relațiile cu clienții i de la furnizorii de resurse, alte bănci sau banca de emisiune, pe care trebuie să le remunereze la nivelul dat, de regulă de nivelul pieței.

Pe de altă parte, față de debitorii săi, fiecare bancă aplică un anumit nivel de dobânzi în măsură să-i acopere cheltuielile (cu dobânzile i de funcționare) i implicit un anumit nivel al profitului.

În corelare, între nivelul dobânzilor încasate i plătite, banca trebuie să-i asigure competitivitatea urmărind atragerea clienților, i printr-un cuantum avantajos, pentru ei, a dobânzilor.

Astfel între dobânzile interne practicate de bănci rata dobânzilor de depozit este de o importanță majoră pentru nivelul general al dobânzilor interne.

Această rată este de un nivel foarte scăzut întrucât se aplică pentru depozitele la vedere i asigură un grad înalt de lichiditate deponenților, care, urmărind în general acest aspect, acceptă un asemenea regim al dobânzilor.

Rata de bază a dobânzii reprezintă pentru fiecare bancă nivelul fundamental în raport cu care se constituie o serie de rate ale dobânzilor practicate de bancă în relație cu clienții. În continuare, pe prima treaptă aflăm ratele de dobândă normală sau comercială (în Anglia se numete “blue chip rate”).

Blue chip este o expresie împrumutată de la bursa de valori care este folosită pentru a reprezenta activitatea unei firme care funcționează fără repro i are bune relații cu colaboratorii.

Această rată se construiete adăugând două puncte la rata dobânzii de bază.

In funcție de gradul de risc, alte firme pot fi creditate cu dobânzi sporite prin adăugarea la dobânda de bază a încă 4, 5 sau 7 puncte.

Rata dobânzilor pentru împrumuturile personale este la nivel real, foarte ridicată, deoarece, cum este de înțeles, vizează operațiuni ce implică o multitudine de debitori i multiple riscuri.

Iată că privite în ansamblul lor, dobânzile practicate de bănci față de clienții lor se află în corelația necesară de conexiune a unui mecanism.

Examinarea ratelor interne ale dobânzilor subliniază posibilitatea băncii de a avea o politică proprie față de clienții săi, în general, i în deosebi vis-a-vis de fiecare dintre ei, în special.

În acelai timp este evident că în opțiunile sale privind politica dobânzilor banca este “obligată” să se alinieze la evoluțiile pieței care determină propria atitudine prin multiple i diverse influențe.

Importanța dobânzii, oricare ar fi teoria monetară care încearcă să o explice, se manifestă particular în unele funcții economice caracteristice economiei de piață contemporană.

Dobânda stabilete numai un oarecare echilibru între cererea i oferta de capitaluri monetare (fonduri de împrumut sau fonduri lichide).

Fără acest factor, nu ar fi posibilă o asigurare monetară a pieței10.Dobânda este un instrument fundamental al politicii monetare. Prin intermediul modificării dobânzii, banca centrală influențează asupra expansiunii creditului i monedei scripturale (bancare). De asemenea, dobânda este asigurată în unele limite în influențarea inflației i deflației, în imobilizarea economiilor latente i determinarea nivelului investițiilor.

Diferitele tipuri de dobânzi ce se utilizează pe piață potrivit destinației economice productive sau de consum, servesc pentru repartizarea masei monetare disponibile între diferitele utilizări. Când, aa cum se întâmplă în general, o economie este în stadiul de expansiune, tipurile de dobândă depind de intensitatea cererii din fiecare ramură a producției, sau sferă a activității de consum în dezvoltare.

Evoluția dobânzii, decurgând din cerințele spontane ale dezvoltării economice, sau derivată din politicile monetare i de credit, are un rol deosebit în orientarea i uneori dirijarea tendințelor economice în ansamblu i în diferitele sale sfere. Optimizarea ei în funcție de potențialul ei i de cerințele reale ale economiei reprezintă o chestiune majoră în economia de piață contemporană.

2.2 Resursele de creditare

Operațiile pasive reprezintă pentru bănci operațiile de constituire a resurselor.

În activitatea băncilor comerciale au fost preponderente vreme îndelungată, ca operațiuni pasive: depozitele, reescontul, operațiunile similare i capitalul propriu.

Constituirea i utilizarea depozitelor bancare reprezintă una din principalele funcții ale băncilor, în general i a celor de depozit în special.

Depozitele bancare au un dublu caracter. Pe de o parte, depozitele bancare care constituie obligația unor bănci față de depunători, rezultate din mobilizarea capitalurilor temporar disponibile, reprezintă căi importante de constituire a resurselor de creditare ale băncii. Pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă, pentru depunători, creanțe creditoare față de bancă, mijloace de plată pe care acetia le pot utiliza în orice moment, cu precădere pentru efectuarea plăților către terți, pentru operarea în cont.

Depozitele bancare reprezintă astfel o formă de existență a banilor, respectiv a banilor în cont, sau scripturali.

Pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă o formă principală de mobilizare a capitalurilor i economiilor temporar disponibile.

De natura i termenul acestor depozite depinde i modul în care banca va valorifica aceste resurse de creditare.

Astfel, depozitele la vedere, sunt caracterizate de elasticitate, având în vedere că depunătorii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru plățile în cont sau retrageri din cont, potrivit intereselor lor, ceea ce poate acționa spre eventuala lor diminuare abruptă.

Evoluția disponibilităților din depozitele la vedere se caracterizează în mod necesar printr-o anumită variație a sumei soldurilor, în care se delimitează un anumit sold mediu permanent care exprimă posibilitățile de fructificare a depozitelor de către bancă prin folosirea lor ca resurse de creditare.

Utilizarea sumelor provenite din depozitele la vedere necesită însă prudență, întrucât angrenarea resurselor din depozite în proporții exagerate ar putea crea dificultăți băncilor, în cazul în care deponenții ar solicita, în ritmuri i volume neprevăzute, disponibilitățile din conturi.

Depozitele la vedere reprezintă cea mai stabilă resursă a băncilor comerciale.

A. Conturile curente reprezintă o formă specială de servire bancară a titularilor de cont. Sunt conturi prin care agenții economici ca i persoanele particulare înregistrează intrări de sume prin: cecuri, viramente, ordine de plată, etc.

Această funcție principală a contului curent este efectuarea operațiunilor de casierie ale titularului de cont, deci prestarea unor servicii numeroase i laborioase care solicită efort deosebit din partea băncii i reprezintă pentru beneficiar o degrevare substanțială a propriilor atribuții antreprenoriale. Aa se face că marea majoritate a băncilor aplică un regim special soldurilor ce se creează în aceste conturi, pentru care, fie că nu se acordă dobânzi, fie că se bonifică o dobândă redusă.

Dei apreciază însemnătatea operațiunilor de care beneficiază i recunoate public faptul că gestionarea plăților implică cheltuieli mult mai mari decât veniturile obținute de la titularii de cont în acest scop, totui acetia nu se sfiesc în a retrage i fructifica, pe alte căi, soldurile mai mari care s-ar forma pentru o perioadă mai îndelungată în aceste conturi.

B. Conturile de depozit sunt, prin natura lor, menite să asigure fructificarea unor economii (fie ale firmelor, fie ale persoanelor) pe un termen mai îndelungat.

De aici posibilitățile mai restrânse acordate titularilor privind micarea din cont prin încasări sau efectuări de plăți. Unele bănci aplică restricții i cu privire la retrageri. Astfel băncile engleze cer să fie anunțate cu 7 (apte) zile anticipat pentru retragerile mai importante, dei în fapt nu aplică aceste prevederi.

Normele de operare în aceste conturi orientează deci spre o dinamică stabilă întrucât aceste tipuri de conturi asigură pentru băncile comerciale marea majoritate a resurselor dimensionale, i un grad de stabilitate în timp.

C. Depozitele la termen.

Potrivit convenției între deponent i bancă privind termenele sau celelalte condiții de depunere (dobânzi, etc.) creează o bază sigură de fructificare în procesul de creditare, pe termene corelate cu natura i durata acestor resurse.

Pentru băncile comerciale, forma principală de atragere o reprezintă conturile de depozit de investiții.

De asemenea, băncile comerciale deschid clienților conturi de economii simple sau în anumite sisteme (scheme, programe) care să asigure regularitatea procesului de economisire.

D. Reescontul – reprezintă o modalitate de căutare de resurse noi, prin cedarea portofoliului de efecte comerciale, provenite din scontare, unei alte bănci, băncilor de scont, sau de regulă, băncilor de emisiune.

Banca de depozit recurge la reescontare în funcție de interesele sale de a obține disponibilități (adesea în scopul unei valorificări mai bune). Esențial este că, dacă se recurge la reescontare, chiar în aceeai zi în care s-a efectuat scontarea, banca de depozit are un profit, rezultat din diferența dintre dobânda la care se scontează (mai mare) i taxa scontului, dobânda practicată de banca de emisiune.

Similar reescontului sunt operațiunile de lombardare, operațiuni de împrumut de garanții de efecte publice: obligațiuni i bonuri de tezaur, operațiuni prin care banca de depozit obține de la banca de emisiune resurse pe termen scurt, valorificându-i astfel deținerile în hârtii de valoare.

Reescontul i lombardarea sunt operațiuni concrete prin care are loc recreditarea, un proces de amplă extindere i în continuă evoluție în economia modernă. Aceste operațiuni sunt utilizate cu necesitate pentru echilibrarea bancară, pentru asigurarea operativă a acoperirii necesităților de credite prin atragerea surselor dispersate din economie.

Trebuie subliniat că procesul de recreditare este condiționat de garanțiile pe care le oferă creanțele, în speță, i de caracteristicile lor. Astfel unele creanțe sunt negociabile deci se pot vinde, respectiv pot fi acceptate, la cumpărarea de către bănci sau alți creditori, în timp ce alte creanțe nu pot deveni obiect de vânzare-cumpărare.

Deci numai o mică parte din creanțe pot fi recreditabile, respectiv acceptate de bănci i în special de banca de emisiune, i considerate astfel agreate la scontare.

Acceptarea ca negociabile sau recreditabile a creanțelor se face pe baza aprecierii temeiurilor obiective care au determinat acordarea creditului i a garanțiilor materiale i morale pe care le implică persoanele obligate i participanții la raportul de credit.

Creanțele care nu sunt negociabile sau recreditabile nu înseamnă că sunt justificate sau lipsite de garanții i bune perspective, înseamnă doar faptul că raportul de credit are un pronunțat accent “personal” prin motivație, direct, sau modul de garantare i deci creditul inițial rămâne cel final, iar creanțele nu pot trece în mâna altui creditor.

Banca, cea care a acordat creditul, îi asumă până la capăt răspunderea i efectul, urmând să atepte rambursarea la termenul stabilit. Dar asemenea creanțe nu permit băncii să-i reînnoiască resursele prin creditare i să-i majoreze astfel cifra de afaceri, suplimentar.

În efectuarea operațiunilor de recreditare băncile îmbină sistemul angajării resurselor la prețuri fixe (prin recreditare) cu sistemul angajării lor la prețuri libere (pe piața monetară – open market).

Conjugarea cu măiestrie a acestor operațiuni prin care banca îi optimizează costurile, este implicit i o cale de cretere a profitului bancar.

E. Capitalul propriu i fondul de rezervă constituie din profitul brut un aport relativ redus în formarea resurselor de creditare a băncilor, prin definiție, intermediarii în reciclarea i valorificarea capitalurilor. În marea lor majoritate, societăți pe acțiuni, băncile îi formează capitalul propriu prin emisiunea i subscrierea de acțiuni.

Dar în formarea resurselor proprii, fondurile de rezervă constituite treptat, prin repartizarea profiturilor anuale, au o pondere adesea relativ egală cu capitalul. Legislațiile multor țări îngăduie asemenea proporții. Aceste dimensiuni ale rezervelor sunt îndreptățite prin varietatea i periculozitatea riscurilor ce apar în operațiunile bancare.

În considerarea structurii pasivelor bancare i în orientările cu privire la managementul acestora trebuie să se țină seama de realitățile de pe piețele naționale ale creditului reflectând evoluții i tendințe specifice.

Reglementarea depozitelor (în înțelesul unor norme bancare speciale) având drept obiect principal un regim de dobânzi scăzut, au avut un rol esențial în reorientarea deponenților către alte modalități de fructificare, în principal transformarea disponibilităților destinate depunerii în capitalurile angajate în relațiile de credit obligatar, în economii financiare.

i în acest domeniu s-a generalizat experiențele S.U.A., inovațiile fiind preluate i de alte piețe naționale. Astfel, pentru atragerea deponenților individuali, a economiilor familiilor, începând din 1981 s-au generalizat în S.U.A. conturile NOW (negociable orders of withdrawal) i apoi, în 1983, conturile SUPER NOW, a căror trăsătură comună este tocmai nivelul înalt al dobânzii acordat pentru soldul disponibilităților, în timp ce contul, respectiv soldul său, poate fi utilizat i pentru plățile curente.

Asemenea conturi terg astfel diferența între depunerile la vedere i depunerile la termen sau pentru economii, din punct de vedere operator, iar din punct de vedere al dobânzii bonificate creează avantaje asigurând un nivel ridicat, similar depunerilor la termen.

Conturile A.T.S. (automatic transfer system) sunt o variantă a conturilor NOW, care presupune menținerea în cont a unui depozit minim neremunerat destinat plăților curente, în timp ce sumele încasate ce depăesc acest plafon sunt livrate automat la regimul de dobânzi din economii, avantajos pentru titularul de cont.

În scopul mobilizării deținerii de fonduri firmelor, băncile comerciale au dezvoltat, de asemenea, modalități specifice.

F. Fondurile comune de creanțe (mutuale) – (Money Market Mutual Fonds) constituie în prezent o modalitate în continuă i amplă cretere a atragerii resurselor de către bănci prin titularizare, prin automatizarea administrării unor creanțe, în cadrul unui sistem specific.

Esențial pentru problema pusă în discuție este că băncile pot înstrăina anumite creanțe, în condiții de piață, recuperând resursele investite, în scopul desfăurării altor operațiuni de credit. Se creează astfel condiții de amplificare a raporturilor de credit pe baza atragerii ample a resurselor, în condițiile stimulative de remunerare, convenabile, la nivelul pieței, pentru deținătorii de capital.

În sfârit o modalitate menită să pună în valoare deținerile de bonuri de tezaur aflate în posesia băncilor este reprezentată de convențiile de răscumpărare (Repurchase Agrements sau Rps). Această modalitate constă în vânzarea bonurilor de tezaur aflate în portofoliul, cuplată cu convenția de răscumpărare, la un preț care include i dobânzile cumulate eferente termenului operației.

Trecerea în revistă a pasivelor bancare scoate pregnant în evidență evoluțiile i tendințele din ultimul sfert de veac care au creat, în mod necesar, căi noi ale managementului bancar; au impus diversificări i inovații a căror implementare pe piețele naționale a trebuit să țină seama de condițiile specifice în care se formau disponibilitățile i de preferințele deținătorilor de capital pentru valorificare; astfel că proporțiile în care aceste modalități, de regulă general adoptate, au pătruns fiecare în parte pe piețele naționale, au fost determinate de condițiile specifice i de gradul de penetrabilitate i competitivitate a băncilor.

În managementul pasivelor s-a manifestat ca o necesitate tipică, determinată de îngustarea gradului de lichiditate a activelor bancare, cerința ca băncile să se sprijine mai mult pe pasive, pe elasticitatea i oportunitatea utilizării lor în asigurarea lichidității.

2.3 Angajarea resurselor bancare

A. Operațiunile de creditare a firmelor

Băncile Comerciale i-au diversificat tehnicile de creditare pentru a răspunde solicitărilor întreprinderilor i pentru a face față cerințelor dezvoltării acestora in funcție de profilul i posibilitățile lor de creditare. Aa cum se va vedea, băncile comerciale au renunțat la o serie de operațiuni specifice pe care le-au cedat unor instituții specializate.

B. Creditarea necesităților de capital fix

Prin natura lor nevoile principale de capital fix ale întreprinderilor se satisfac de către acestea prin recurgerea la piața de capital: emisiuni de obligațiuni i acțiuni.

Întreprinderile se adresează uneori băncilor pentru creditarea echipamentelor, operațiune practicată mai puțin de băncile comerciale i în mai mare măsură de către băncile de creditare pe termen mijlociu i lung, băncile de ramură.

Astfel în Franța, băncile comerciale acordă credite pe termene de până la doi ani firmelor industriale, comerciale sau meteșugăreti pentru procurarea de echipament sau pentru lucrări de construcții sau de amenajare a localurilor profesionale. Mai mult de 2/3 din aceste credite nu sunt recreditabile, ceea ce înseamnă că banca îi asumă până la sfârit acoperirea cu resurse, riscul.

Creditele bancare pe termen mijlociu recreditabile se acordă, de regulă prin girul unor instituții de credit specializate, menite să promoveze anumite activități, care examinând utilitatea creditului din punct de vedere economic general, preia în primă instanță, creanța urmând să o transfere băncii de emisiune.

În general distribuirea creditelor în economie se face în țările dezvoltate în poziții relativ egale între firmă i familii.

Prezintă de asemenea interes deosebit structura creditelor pe tipuri principale i pe ramuri. Un asemenea sistem funcționează în Franța unde instituțiile interesate ca bănci de ramură sunt: Credit Național, Credit Foncier, Caisse National de Credit Agricole, Credit d’Equipament de Petites et Moyens Enteprises.

Dacă în acest domeniu băncile comerciale au intervenții mai restrânse, băncile de credit pe termen mijlociu i lung, băncile de ramură, societățile financiare, cele de leasing în principal, sunt pe larg implicate în creditarea cerințelor de capital fix ale firmelor.

C. Creditarea cheltuielilor de exploatare a întreprinderilor

Nevoile întreprinderilor privind acoperirea cheltuielilor de exploatare se satisfac de bănci pe două căi:

a) prin creditarea creanțelor comerciale;

b) prin acordarea de credite din trezorerie.

a) Creditarea creanțelor comerciale

Creditarea creanțelor comerciale înseamnă pentru bănci a prelua, contra monedă, creanțele comerciale pe care întreprinderile furnizoare le au asupra clienților lor.

Cea mai veche tehnică cunoscută i folosită ca atare este operațiunea de scontare.

Scontarea – ca formă de bază a operațiunilor cambiale – reprezintă concesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a cambiei. Necesitatea scontării cambiei se creează în condițiile în care beneficiarul cambiei, care (în perspectivă, la scadență, urmează să încaseze valoarea integrală a creanței), având nevoie urgentă de bani cedează acest drept, de regulă băncii

Scontarea este o operațiune caracterizată prin următoarele trăsături:

cedarea cambiei, prin scontare are caracterul de act de vânzare-cumpărare, în sensul că se cedează i se preia dreptul de a beneficia de suma prevăzută în cambie;

scontarea cambiei este o vânzare specială, în sensul că fiecare din beneficiari care au recurs la scontare i deci au cedat proprietatea cambiei rămâne obligat la plata sumei din cambie în condițiile în care trasul sau alți participanți la procesul cambiei nu au putut plăti. Se manifestă astfel o caracteristică specifică, răspunderea solidară a tuturor semnatarilor cambiei la plata sumei respective;

scontarea cambiei este o operațiune de creditare, atât prin faptul că se referă la transferul unui instrument de credit, cât i prin aceea că determină plasarea resurselor de creditare a unei bănci pe un anumit termen, cu asigurarea încasării dobânzii aferente.

Scontarea este actul prin care creditul comercial, consacrat în cambie, se transformă în credit bancar.

Prin scontare, beneficiarul iese (în limitele precizate mai sus) din raportul de credit anterior, obligația trasului de a plătii fiind înlocuită prin bani efectivi, pe care bancherul îi avansează.

Pe de altă parte, trasul, angajat inițial într-o operațiune comercială, de vânzare a mărfurilor de credit, devine, ca urmare a scontării, debitor al băncii comerciale.

Scontarea angajează banca în raporturi cambiale specifice. Devenind beneficiară a cambiei, fie în mod definitiv, fie ca intermediar, în cazul în care decurge de la reescontare, banca îi asumă, în caz de consemnatară a cambiei, obligația de a plăti în caz de necesitate, respectiv riscul de a participa la acoperirea sumei de plată. De aici necesitatea ca banca să selecționeze cu atenție cambiile pe care le scontează potențialul economic i solvabilitatea fiecăruia dintre semnatarii cambiei.

b) Creditele de trezorerie – sunt credite pe termen scurt, în general până la un an, având drept scop acoperirea necesităților monetare legate de ciclul de fabricație i de comercializare. Ele au două forme principale:

avansul în cont curent;

creditele specializate.

1. Avansurile în cont curent reprezintă forma predominantă a creditelor în Anglia i S.U.A., având ponderi importante i în alte țări.

Avansurile în cont curent se acordă de către bancă prin plata cecurilor emise de titularii de cont i în cazul în care acetia nu au disponibilități în cadrul unei limite convenite, confirmate (overdraft).

2. Creditele specializate. Creditele specializate sunt destinate a acoperi o serie de necesități legate de desfăurarea producției cum ar fi:

creditele de campanie care au drept scop să acopere cheltuielile de fabricație i de stocare pentru unități cu activitate sezonieră din agricultură i activități anexe (industria alimentară îndeosebi) din industria de confecții i încălțăminte, lucrări, etc.;

creditele pentru stocuri (garantate prin warant) pentru acoperirea mărfurilor susceptibile de a fi gajate i în general depozitate în docuri sau aflate în curs de transport.

După cum se tie, warantul este documentul care atestă existența mărfurilor într-un depozit general (în porturi, vămi, etc.). Acest document permite transmiterea proprietății prin mențiuni făcute pe o parte a documentului respectiv, pe recipisa warant. Warantul în sine este documentul utilizat pentru obținerea i garantarea creditului i poate fi utilizat ca un efect de comerț. Deci prin mențiunea făcută pe warant se transmite creanța constituită prin gajare i dreptul extrem, de a dispune ca atare asupra mărfurilor gajate.

Warantul asigură creditorului garanția asupra mărfurilor i posibilitatea recuperării creditului acordat.

Având în vedere posibilitatea scăderii prețurilor, nivelul creditului este diminuat în raport cu valoarea garanției, asigurându-se o marjă în favoarea băncii.

Warantul permite recursul cambial, fiind din acest punct de vedere, asimilat cambiei i de asemenea, fapt esențial, permite mobilizarea lui. Deci dă posibilitatea băncii să recurgă la recreditare.

În practica franceză, warantul este utilizat pe larg i a luat forme diversificate care se abat, formal, de la litera noțiunii: warantul agricol, warantul hotelier, warantul petrolier, warantul industrial.

Creditele specializate sunt mobilizate, lărgind astfel prin recreditare posibilitatea de acoperire a nevoilor de finanțare a mijloacelor de rulment i prin aceasta necesitățile de creditare a producției i a circulației mărfurilor.

CAPITOLUL 3. CREDITAREA PERSOANELOR FIZICE SI JURIDICE

3.1 Generalități

Stabilirea și actualizarea politicii de creditare este un proces continuu și dinamic, de aceea fiecare bancă trebuie să își revadă periodic și ori de câtre ori este necesar, propria politică dacă anumite circumstanțe o solicită.

Analiza și decizia acordării unei facilități de credit au la bază principiile generale decurgând din prevederile Legii nr. 33/1991, privind activitatea bancară, normele emise de Banca Națională a României și din statutele proprii fiecărei bănci.

Obiectivele principale ale activității de creditare sunt siguranța capitalului băncii și atragerea de noi operații și clienți. În acest sens, personalul din activitatea de creditare are responsabilitatea să educe clientul asupra procedurilor de creditare ale băncii. Creditele aprobate pe baza analizei clientului trebuie să asigure rambursarea datoriei către bancă, cu specificația că determinarea capacității de plată a clientului nu se va face ținând cont de rambursarea prin împrumuturi obținute de la alte bănci sau instituții financiare.

Angajamentele luate de bancă pentru și în numele clientului prin acordarea de credite trebuie să aibă la bază contracte ferme, prin care clientul să cunoască și să accepte toate condițiile, să aibă date exacte și să fie garantate corespunzător.

Banca poate să acorde orice formă de credit cu excepția situațiilor când:

integritatea morală a clientului este dubioasă;

obiectul creditului nu este clar justificat;

proiectul sau activitatea clientului nu se încadrează în cerințele interne și internaționale de protecție a mediului.

3.2 Creditarea persoanelor juridice

Studiul cererilor de credit. Prin cererea de credit, solicitantul aduce la cunoștința creditorului, oferta de a contracta un împrumut, specificând explicit suma, obiectul creditului și modul în care consideră că va putea rambursa datoria.

În sprijinirea acestora, de regulă, anexează și un studiu de fezabilitate care va susține oportunitatea și eficiența afacerii, care va fi dezvoltată cu ajutorul creditului.

La prezentarea clienților care solicită diverse facilități de credit, funcționarii bancari vor verifica, în primul rând, dacă societatea comercială este legal constituită (dacă are capacitate juridică), deci, dacă este înscrisă la Registrul Comerțului în condițiile legii. În al doilea rând, vor verifica dacă pot îndeplini formalitățile pentru a demonstra bonitatea lor în condițiile prevăzute de politica fiecărei bănci și anume: solvabilitatea, lichiditatea, rentabilitatea.

Ofițerii de credit vor verifica dacă clientul poate prezenta garanții materiale, personale, precum și documente și acte din care să rezulte că desfășoară o activitate în condițiile legii și în conformitate cu actul de înființare și statutul de funcționare.

De asemenea, trebuie verificat dacă clientul acceptă clauzele înscrise în contracte, referitoare la destinație, obiect, garanții, termene de rambursare, dobândă etc., și că poate justifica rentabilitatea și, în principal, posibilitățile de producere a resurselor de rambursare.

În cazul în care clientul dovedește receptivitate și operația prezentată în cerere și detaliată în studiul de fezabilitate, prezintă interes pentru bancă și se încadrează în strategia acesteia, atunci când se aduc la cunoștință clientului următoarele condiții generale:

lista completă a documentelor pe care trebuie să le prezinte băncii pentru efectuarea analizei și fundamentarea deciziei pe care banca o va lua în legătură cu cererea sa;

elementele de cost și mărimea orientativă a acestora, formele de garanții și prevederile contractelor tip care urmează a se încheia după aprobarea cererii în privința angajamentelor și obligațiilor pe care clienții și le asumă prin prezentarea lor.

Această informare este necesară pentru a evita confuziile și pentru ca solicitantul să-și dea consimțământul de a contracta în cunoștință de cauză.

De asemenea, ofițerii de credit vor informa clientul asupra obligativității depunerii trimestriale a situațiilor financiare pe baza cărora banca analizează dacă se mențin permanent condițiile inițiale de bonitate avute în vedere la acordarea creditului.

În cadrul acestor discuții funcționarul, pe lângă aspectul de inițiere a clientului, trebuie să urmărească o cunoaștere cât mai bună a acestora, în principal asupra aspectelor care nu reies din situațiile și rapoartele financiare (ex. capacitatea de management, modernizarea și existența unei strategii clare în materie, viabilitatea proiectelor de dezvoltare, capacitatea de gestionare a creditului acordat de bancă etc.).

Totodată clientul trebuie avizat că nerespectarea obligațiilor contractuale, dă posibilitatea băncii, conform Legii bancare, să sisteze utilizarea creditului aprobat și să declare toate sumele datorate (rate de capital, dobânzi, comisioane) scadente.

În termen (de regulă) de zece zile de la data întocmirii dosarului clientului cu documentația completă, funcționarul va analiza situația economica si financiară a clientului și a contractelor care stau la baza derulării afacerii propuse. Analiza se face în scopul previzionării realizărilor pentru toată perioada anterioară, cât și pentru cea viitoare.

În cazul în care firma nu are istoric, fiind o formă nouă, dar prezintă un proiect interesant, analiza se va canaliza asupra riscului operației, a garanțiilor propuse dar și asupra acționarilor, mărimii capitalului, calității managementului și a experienței acestora în domeniu.

Pasul următor, în etapa de analiză, este verificarea reputației pe care o are firma pe piața respectivă, prin discuții și deplasări la sediul întreprinderii. Analiza clientului constă și în cunoașterea situației averilor personale și a surselor acestor averi, în special ale managerilor. Aceasta este o situație delicată, deoarece presupune “intrarea” în viața particulară a clientului (mai ales că dreptul la viața particulară este un drept apărat de Constituție), dar cu multă abilitate psihologică din partea funcționarului bancar, poate atrage anumite concluzii care pot pleda în favoarea sau în defavoarea solicitantului de credit (ex.: analiza relațiilor interpersonale în familie, în cadrul echipei de conducere, raporturile cu salariații etc.).

Următoarea etapă de analiză se referă la verificarea scriptică sau faptică, evaluarea garanțiilor pe care le oferă clientul pentru facilitatea de credit solicitată. Alegerea garanțiilor se face în funcție de politica fiecărei bănci în această materie. De asemenea, cuantumul acestora, ca să se asigure marja de siguranță peste valoarea creditului, în eventualitatea situației incapacității de plată a clientului și pentru valorificarea garanțiilor recuperării debitelor, ține tot de strategia fiecărei bănci.

În baza rezultatelor de mai sus, se procedează la corelarea lor cu prevederile Normei nr. 3 a Băncii Naționale a României, de clasificare a creditelor și constituirea provizioanelor de risc.

Conform acestor norme, societățile bancare sunt obligate ca, în scopul protejării depozitelor persoanelor fizice și persoanelor juridice, să limiteze riscul de credit și să depună toate eforturile pentru a își încasa creanțele de la debitorii lor.

Pentru determinarea și limitarea riscului de credit, societățile bancare trebuie să își clasifice creditele acordate în funcție de performanțele financiare ale clientului, evaluate după criteriile stabilite de bancă și de capacitatea acestuia de rambursare a creditului la scadență, în una din următoarele cinci categorii:

Categoria A (standard). Dacă performanțele financiare sunt bune și permit achitarea la scadență a ratelor plus dobânda și dacă se prefigurează menținerea și în continuare, a performanțelor financiare la un nivel ridicat;

Categoria B (în observație). Dacă performanțele financiare sunt bune, dar nu permit menținerea la același nivel în perspectivă mai îndelungată;

Categoria C (standard). Dacă performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o tendință evidentă de înrăutățire;

Categoria D (îndoielnic). Dacă performanța financiară este scăzută și cu o evidentă calitate la intervale scurte de timp;

Categoria E (pierdere). Dacă situațiile financiare arată pierderi și există perspective clare că nu pot fi încasate la scadență, nici ratele și nici dobânzile aferente.

În raport de punctualitatea rambursărilor (“serviciul datoriei”), debitorul va fi notat cu unul din următoarele calificative:

bun, dacă ratele și dobânzile sunt plătite la scadență sau cu o întârziere maximă de 7 zile;

slab, dacă plățile sunt efectuate cu o întârziere de până la 30 de zile;

necorespunzător, dacă întârzierea este mai mare de 30 de zile.

Combinându-se cele două criterii, performanța financiară și punctualitatea plăților și garanțiilor propuse, creditul va fi clasificat conform matricei date de Banca Națională a României.

În raport de clasificarea creditelor, societățile bancare sunt obligate să-și constituie următoarele provizioane specifice:

standard – 0%;

în observație – 5%;

standard – 20%;

îndoielnic – 50%;

pierdere – 100%.

Sumele aferente acestor provizioane specifice de risc vor fi incluse pe cheltuieli.

La determinarea acestor provizioane, riscul de credit poate fi diminuat doar cu valoarea următoarelor garanții:

garanții necondiționate, oferite de Guvernul României sau de Banca Națională a României;

garanții necondiționate, care emană de la bănci cu renume internațional;

garanții necondiționate emise de la alte societăți bancare din România;

depozite (de fonduri și titluri), constituite la societatea bancară și creditoare și ca gaj pentru garantarea plăților ratelor și dobânzii;

alte gradații acceptate de conducerea băncii.

O dată stabilită clasa creditului, în funcție de aceasta, se poate proceda astfel:

În cazul în care ofițerul de credite constată că riscul pe client sau operație este foarte mare, garanțiile sunt neacoperite sau necorespunzătoare politicii băncii, aceasta va întocmi o notă de prezentare cu propunerea de respingere a solicitării clientului, pe care o va supune la nivelul de competențe de aprobare la care se încadrează suma solicitată, la care anexează toate situațiile întocmite și clasificarea creditului.

După aprobarea propunerii sale, va comunica în scris clientului, respingerea solicitării creditului și motivarea acestei respingeri.

În cazul în care ofițerul de credite consideră, pe baza analizei, că solicitarea clientului este interesantă și se încadrează din toate punctele de vedere în politica și procedurile băncii, acesta va întocmi o notă de propunere de aprobare, însoțită de analizele și clasificarea întocmită. La întocmirea notei, ofițerul de credite trebuie să aibă în vedere următoarele principii:

cunoașterea deplină a clientului, fapt pentru care trebuie să analizeze cu mare atenție toate informațiile și pe cât posibil, să facă verificări independente;

să aibă în vedere principala sursă de rambursare a creditului, de plată a dobânzilor și comisioanelor, abilitatea clientului de a crea venituri în activitatea curentă;

a doua sursă, ca alternativă, în cazul în care prima devine imposibilă, o reprezintă garanțiile pe care banca le poate pretinde de la clientul în cauză. Rolul garanțiilor, în principal, este acela de a determina clientul să se simtă răspunzător față de bancă. Executantul garanțiilor pentru recuperarea sumelor datorate de client, trebuie să fie unul dintre ultimele obiective ale băncii. Aceasta se va face numai atunci când toate celelalte modalități de recuperare a creditelor neperformante s-au epuizat;

să coreleze rezultatele obținute prin aplicarea indicatorilor de evaluare cu toate informațiile despre client din documente, cu concluziile reieșite din mass-media, pentru a stabili în ce condiții se propune aprobarea creditului solicitat de client;

Informațiile vor fi prezentate sintetizând aspectele cele mai importante și relevante pentru ca decizia de aprobare să se ia în cunoștință de cauză.

Treapta următoare în activitatea de creditare o reprezintă aprobarea notelor prezentate și semnate de ofițerii de credit.

Aprobarea de către Comitetul de Direcție sau Consiliul de Administrație se va comunica în scris cu eventualele modificări de condiții și recomandări.

La primirea aprobărilor, ofițerii de credit vor comunica în scris clientului hotărârea luată și, în cazul aprobării, îl va invita la bancă pentru a i se face cunoscute condițiile finale și de a stabili modalitățile și etapele de încheiere a documentației și utilizarea creditului.

După obținerea aprobării, se va întocmi forma finală a contractului de credit și de garantare, după care se va lua viza Departamentului juridic și apoi ele vor fi semnate de client. La semnarea se va avea grijă:

din partea clientului:

să fie persoana împuternicită a angaja firma;

să se verifice specimenele de semnături;

să se semneze pe fiecare pagină în colțul din dreapta-jos, exceptând ultima pagină unde sunt deja semnături (aceasta este măsura în plus de precauție, ca să nu se înlocuiască nici o pagină din contract);

să se aplice semnătura și ștampila firmei.

din partea băncii:

să nu semneze înaintea clientului;

dacă se trimite contractul la sediul clientului, ofițerul de credite va semna pe fiecare colț al paginii, iar la primirea lor înapoi, va verifica dacă nu s-au schimbat pagini sau părți din text;

contractele de credit și de garantare vor fi semnate din partea băncii numai de către persoanele ce au drept la semnătură, aplicându-se ștampila băncii;

fiecare parte primește un original al contractelor încheiate;

contractele de credit vor purta obligatoriu un număr format din simbolul tipului de credit (scurt, mediu, lung) și numărul curent, în ordinea încheierii tuturor contractelor de credit.

După ce s-au întocmit toate condițiile aferente creditului, se va verifica din nou de către Departamentul Juridic, legalitatea acestora, dându-se viza de utilizare a creditului.

Departamentul contabilitate deschide conturile necesare pentru înregistrarea și derularea în viitor a tuturor operațiunilor implicate de creditul acordat.

Ofițerul de credite are responsabilitatea păstrării dosarului fiecărui debitor cu documentația financiară a acestuia care va fi completată semestrial și anual. Dosarul va cuprinde, de asemenea, contractul de credit, garanțiile constituite în original, extrasele de cont cu operațiunile efectuate, corespondența și toate celelalte documente aferente creditului.

Arhivarea și păstrarea dosarelor se face astfel:

dosarul juridic al clientului după ce și-a închis toate conturile, la bancă;

documentele din dosarul de credit, originalul contractului de credit se va păstra, de regulă, trei ani de la rambursarea integrală a creditului și a achitării tuturor conturilor aferente acestuia;

contractele de garanții, constituite în original, se vor păstra două săptămâni de la rambursarea integrală a creditului și se va da o dovadă scrisă clientului, prin care se recunoaște eliberarea de obligații a creditorului, dându-i astfel posibilitatea să-și efectueze radierea ipotecii, gajului;

originalele documentelor se vor păstra de către creditor (bancă) timp de un an.

În ceea ce privește extrasele de cont și celelalte documente aferente, se arhivează de regulă, doi ani după încheierea operațiunii.

După expirarea acestor date, documentele se vor distruge.

Întocmirea de situații privind aspecte ale activității de creditare sunt necesare pentru o bună urmărire a expunerii băncii, pentru stabilirea politicilor și strategiilor de creditare ale băncii pe perioade scurte și de perspectivă, precum și pentru efectuarea diferitelor raportări la Banca Națională a României.

Semestrial, băncile au obligația să raporteze la Banca Națională a României, conform Normelor nr. 3 din 1994, situația privind clasificarea creditelor în derulare și constituirea provizioanelor specifice de risc.

3.3 Creditarea persoanelor fizice

În general, băncile comerciale acordă credite de consum persoanelor fizice. Treptele în activitatea de creditare sunt aproximativ aceleași ca la acordarea creditelor pentru persoanele juridice, dar criteriile pe baza cărora se poate aproba împrumutul diferă din mai multe puncte de vedere. Unele bănci din România au acceptat și adoptat sistemul “scoring” practicat în S.U.A. pentru creditarea persoanelor fizice, aceasta propunând exprimarea ca o notație de apreciere, sau de evaluare a atributelor solicitantului, în vederea acordării împrumutului.

Acest sistem de evaluare își propune să stabilească un mod de ierarhizare a solicitanților de credit (virtuali debitori) printr-o notă medie sau punctaj.

În acest scop s-a stabilit un număr de variabile, cum ar fi: starea materială, nivel de venituri, stabilirea locului de muncă și de domiciliu, vârsta, sarcinile familiale, comportamentul în relațiile cu banca, în calitate de debitor etc.

Aplicarea sistemului credit-scoring ar însemna adunarea punctajelor obținute de solicitant, rezultate care se compară cu numărul stabilit ca limită între acordarea sau respingerea cererii de credit.

Nota rezultată din agregarea acestor caracteristici poate duce însă la pierderea identității unor caracteristici specifice subiectului. Acestea pot pune în umbră laturi esențiale ale clientului, fiind acoperite prin aprecierea pozitivă a altor caracteristici nesemnificative. În scopul diminuării acestui dezavantaj, o mare influență asupra punctajului final o are discuția cu clientul în scopul descoperirii caracterului lui psihologic, al corectitudinii, onorabilității, modului său de a privi drepturile și obligațiile ce decurg din contractul de credite și nu în ultimul rând, garanțiile pe care le propune.

Condiția de fond în procesul acordării creditului, este capacitatea juridică a subiectului în sensul că, de regulă, băncile acordă credite numai persoanelor fizice cu capacitate de folosință și cu exercițiu deplin, adică subiecților care au drepturi depline și își pot asuma obligații.

3.4 Instrumentele prin care BNR influențează politica de creditare a băncilor comerciale

Politica de credit înfăptuită prin banca centrală, în unele state și prin guvern, cu ajutorul unor instrumente și tehnici specifice, urmărește să asigure prin promovarea funcțiilor creditului, echilibrului general economic al societății. Politica de credit se realizează printr-o serie de instrumente specifice și anume: manevrarea taxei rescontului, operațiunile pe piața liberă (open-market), politica rezervelor obligatorii ale Băncii Naționale, politica de încadrare a creditului (care constă în impunerea unor cote maxime de creștere a creditului), rata dobânzii, transferul de titluri de valoare.3

Cunoașterea acestor instrumente și aplicarea lor adecvată, în funcție de evoluția de durată și conjunctură a economiei, va permite creditului exercitat rolului său de factor mobilizator, dar și de reglare a vieții economice.

În țările în curs de dezvoltare, printre care și țara noastră, ca o consecință a absenței unei piețe financiare dezvoltate există un volum ridicat al creditelor acordate de banca centrală celorlalte bănci.

O altă consecință a slabei dezvoltări a pieței financiare este volumul relativ mare al creditelor acordate statului. Acest lucru este determinat și de faptul că autoritățile trebuie să se angajeze puternic în finanțarea investițiilor datorită lipsei de inițiativă a sectorului privat.

Volumul relativ redus al hârtiilor de valoare existente în portofoliul băncii centrale este tot o urmare a slabei dezvoltări a pieței financiare. Există o pondere relativ ridicată a datoriilor și creanțelor externe, de unde tendința băncii centrale de a angaja credit în străinătate și de a deține rezerve valutare sub forma monedei altor state. În aceste condiții, principalul rol revine instituțiilor monetare (banca centrală și băncilor comerciale) și mai ales Băncii Naționale care acționează nu numai în domeniul conceperii și aplicării politicii monetare și valutare, ci intervine direct în orientarea selectivă a politicii de creditare a celorlalte bănci.

Rolul măsurilor de politică financiară, în primul rând al instrumentelor politicii monetare și de credit și al politicii valutare, să fie sensibil mai mare ca în trecut, deoarece măsurile respective trebuie să asigure evoluțiile financiare care permit realizarea obiectivelor politicii economice generale.

Taxa rescontului este dobânda uzuală pentru creditele acordate de către banca de emisiune în cadrul operațiunilor de rescontare.4

Denumirea specifică este dată de faptul că o perioadă îndelungată principala formă de acordare a creditului de către banca de emisiune era rescontarea bazată pe operațiunile de scont. Astăzi operațiunile de creditare ale băncii de emisiune s-au diversificat și au alte structuri, dar banca de emisiune continuă să îndeplinească în economie rolul de izvor al creditului.

Poziția taxei scontului în cadrul eșafodului de dobânzi ale pieții determină și utilizarea ei ca instrument al politicii monetare de credit.

În porincpal, acțiunea taxei scontului influențează piața capitalurilor, sfera creditului și respectiv ritmul desfășurării vieții economice în ansamblul ei. Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzilor, sporește eficiența utilizării creditelor pentru întreprinzători și-i orientează în sensul dezvoltării activității lor pe baza angrenării de capitaluri suplimentare.

Dimpotrivă, creșterea taxei scontului, având ca urmare sporirea generală a dobânzilor, care are ca efect înrăutățirea condițiilor de obținere a creditelor și duce la scăderea profitului pentru cei ce utilizează capitaluri suplimentare.

În consecință, întreprinzătorii vor manifesta prudență în dezvoltarea activității lor, vor renunța la o parte a creditelor. Manevrarea taxei scontului acționează, de asemenea, asupra capitalurilor străine. Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine și chiar a unor capitaluri indigene, lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor rămase. Dimpotrivă, creșterea taxei scontului și a nivelului general al dobânzii, atrage în țară capitaluri străine. Se creează abundență de capitaluri care influențează, în sensul scăderii, nivelul general al dobânzilor.

Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului și refluxului capitalurilor străine implică recurgerea la această metodă în scopul echilibrării balanței de plăți.

De pildă, creșterea taxei scontului atrage invazie a capitalurilor străine și are, momentan, un efect binefăcător în echilibrarea balanței de plăți. Afluxul capitalului determinat astfel poate veni în contradicție cu conjunctura dezvoltării economiei la aceeași dată și, îndeosebi, cu obiectivele politicii economice și de credit de influențare a acestor conjuncturi.

Prin restrângerea operațiunilor de scont, în general, aria influenței directe a creditului băncii centrale asupra celorlalte bănci dar, implicit, și influența asupra nivelului de dobândă s-a diminuat simțitor.

Abundența capitalurilor, caracteristică epocii contemporane, conduce la aceea că marile întreprinderi s-au desprins din sfera creditului propriu-zis, fie că dispun de capitaluri proprii suficiente, fie că sunt finanțate de societăți financiare sau bănci cointeresate, astfel că pentru ele nu are importanță variația modernă a dobânzii.

Înfăptuirea investițiilor, implicând angrenarea capitalului pe termen lung, este orientată de alte criterii, de perspectivă, pe care le au în vedere investitorii, aceștia fiind mai puțin influențați de conjunctura modernă pe care taxa scontului o poate determina. Chiar pe piața capitalurilor, aflate sub acțiunea taxei scontului, influența așteptată – prin manevrarea taxei scontului – se exercită cu întârziere, partenerii continuând să practice niveluri de dobânzi anterioare, în condițiile în care aceștia au angajamente sau previziuni proprii asupra evoluției conjuncturii.

Cu toate aceste aspecte contradictorii, limitative și care întârzie exercitarea influenței sale, manevrarea taxei scontului constituie unul din instrumentele politicii monetare și de credit cu largi aplicații în lumea contemporană.

Politica open-market își are originea în economia unde se folosea pentru asigurarea sensului dorit de evoluția lichidității creditului și dobânzii.

Trăsăturile specifice operațiilor la piața liberă sunt:5

nivelul dobânzii practicate variază în funcție de evoluția pieței și, îndeosebi, sunt determinate de orientarea pe care banca dorește să o impună;

în desfășurarea operațiunilor banca centrală are un rol activ. Aceasta inițiază alimentarea pieței monetare cu lichidități, în special prin oferte proprii;

operațiile la piața liberă au un dublu sens. Ele permit băncilor de emisiune deopotrivă să acorde credite, dar și să împrumute pe această piață, ridicând astfel lichiditățile băncilor și, prin aceasta, ale economiei naționale.

Astfel, politica open-market este astăzi intervenția băncii centrale pe piața monetară – zisă piață liberă sau deschisă, față de alte piețe ale creditului din economie care sunt toate, mai mult sau mai puțin controlate – pentru a crește sau diminua lichiditățile agenților ce operează pe această piață, deci posibilitățile lor de acordare a creditului.

Creanțele ce fac obiectul tranzacțiilor la piața liberă sunt diferite: efecte de comerț, warante, bonuri de tezaur, efecte de mobilizare a creditelor ipotecare și de consum, etc. În multe țări, cele mai frecvente creanțe ce fac obiectul operațiilor la piața liberă sunt bonurile de tezaur.

Titlurile împrumuturilor de stat, în special cele pe termen scurt, ce se negociază pe piața liberă, în condițiile abundenței lor, se bucură de un nivel de dobândă competitiv, astfel că inspiră preferința pentru plasament.

Statul este cel mai sigur debitor care plătește cu regularitate dobânzile, iar, transformarea în bani la nevoia acestor titluri este ușoară și imediată.

În aceste condiții băncile (ca deținători ai capitalurilor disponibile) își dispută în condițiile de piață pe baza cererii și ofertei, posibilitatea de a realiza plasamente în aceste hârtii de valoare. Desfășurarea operațiunilor cu aceste titluri de împrumut între bănci are ca efect redistribuirea acestora între ele. Intervenția băncii de emisiune la piața liberă conduce la o redistribuire, diferită prin efectele sale, între banca de emisiune și celelalte bănci. Această redistribuire are un rol important în influențarea plasamentelor de credit în economie.

Cumpărarea titlurilor de către banca de emisiune ocazionează creșterea emisiunii (sau a creanțelor băncii de emisiune față de celelalte bănci) și creează o eliberare egală a plasamentelor băncii, ceea ce conduce la sporirea creditelor acordate economiei.

Vânzarea titlurilor de către banca de emisiune implică retragerea din circulație a banilor (sau creșterea datoriilor celorlalte bănci către banca de emisiune) și determină restrângerea posibilităților băncilor de a acorda credite economiei prin faptul că au crescut plasamentele în hârtii de valoare.

Dată fiind amplitudinea emisiunii de hârtii de valoare, statul este interesat în asigurarea unei piețe stabile, sigure, a hârtiilor de valoare care să impună încrederea tuturor deținătorilor hârtiilor de valoare. Ca atare, este necesar ca statul să intervină pe piața hârtiilor de valoare pentru menținerea unor cursuri stabile. Astfel, același mijloc, achiziția și vânzarea hârtiilor de valoare, practicate de banca de emisiune pe piață, slujește două scopuri care nu întotdeauna se concentrează armonios. Se poate întâmpla, de pildă, ca, reducând creditele acordate economiei, prin vânzarea rapidă de titluri, să se influențeze cursurile în sensul scăderii acestora. Interesele statului, urmărind menținerea cursurilor hârtiilor de valoare, acționează ca o frână în acest caz, astfel că, de fapt, acțiunea de influențare a vieții economice se aplică parțial sau încetează reducându-și substanțial eficiența.

Dimensiunile considerabile ale datoriei publice, perpetuarea bugetelor deficitare, acționând în sensul unic al creșterii volumului pieței efectelor publice, sunt factori care diminuează rolul regulator al operațiilor la piața liberă asupra capacității de creditare a băncilor și masei monetare în circulație.

Sistemul rezervelor minime obligatorii, instituit din grija de a asigura o lichiditate minimală, constă în obligația băncii să consemneze în conturile sale deschise la banca de emisiune o sumă dimensionată, de regulă, prin cote procentuale. Acest sistem îndeplinește o funcție importantă în cadrul economiei contemporane ca instrument al politicii monetare și de credit. Sistemul rezervelor obligatorii, potrivit dimensiunilor sale, determină un anumit raport între volumul depozitelor și volumul creditului ce se poate acorda în baza acestor resurse de creditare.

Modificarea cuantumului rezervei minime obligatorii are ca efect modificarea acestui raport. Astfel, creșterea rezervei minime conduce la restrângerea posibilităților de acordare de credit de către bănci, în timp ce reducerea rezervei minime are ca efect creșterea posibilităților de creditare. Sistemul rezervelor minime constituie una din măsurile guvernamentale care, în raport cu interesele conjuncturale, pot fi utilizate fie pentru creșterea volumului creditului acordat în economie – determinând intensificarea activității economice (prin reducerea rezervei minimale), fie prin scăderea creditelor acordate economiei și atenuarea dezvoltării activității economice (prin creșterea rezervei minime obligatorii).

În această prezentare schematică, rezervele minime obligatorii reprezintă unul din instrumentele prin care se impune băncilor o utilizare predeterminată a activelor și prin aceasta se influențează hotărâtor comportamentul în politica lor de credite.

În unele țări se stabilesc rezerve minime și pentru creditele acordate. acolo unde există, ele au dimensiuni minime. În Franța, față de rezervele asupra depozitelor, care sunt de 2,5% (pentru depozite la vedere) și 0,25% (pentru quasimonedă) pentru angajamentele de credit, rezerva este de numai 0,10%.

Politica rezervelor obligatorii are în anii ’60-’70 o perioadă de apogeu. Utilizată anterior în Anglia, S.U.A., Canada și R.F.G., ia o extindere largă în acești ani în Japonia (’59), Elveția (’61), Norvegia (’66), Franța (’67), Spania (’71), Suedia (’74), Italia (’75).

Într-o etapă ulterioară, autoritățile monetare au fost însă nevoite să reducă substanțial dimensiunile rezervelor (în Australia, în 1988) și chiar să renunțe la ele ca atare (Canada).

Această radicală schimbare de atitudine contemporană este expresia faptului că s-a conștientizat că rezervele obligatorii, influențând substanțial costurile bancare, nu acționează numai asupra ofertei de credite, ci și printr-un efect de preț asupra cererii de creditare.

Așa se explică de ce, în cele din urmă, băncile preferă măsuri mai puțin directe, dar mai globale, cum este open-market.

CAPITOLUL 4. RISCUL ELEMENT PRINCIPAL IN ACTIVITATEA BANCARA

4.1 Noțiunea de risc

Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii unei instituții de credit, atât un impact în sine (de regulă sub forma pierderilor directe suportate), cât și un impact indus cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, partenerilor și chiar asupra autorității bancare.

În funcție de punctul de vedere din care se face analiza riscului, acesta poate fi definit în mod diferit. Prin definiția standard, cea lingvistică, se consideră drept risc probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecințe adverse pentru subiect.

Prin expunere la risc se înțelege valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau le-ar putea suporta instituția de credit în cauză. Din această definiție rezultă că expunerea la risc poate fi efectivă sau potențială.

Riscul este generat de o mulțime de operații și proceduri. De aceea, în domeniul financiar cel puțin, riscul trebuie privit ca un conglomerat sau complex de riscuri, de cele mai multe ori interdependente, prin aceea că pot avea cauze comune sau că producerea unuia poate genera în lanț și alte riscuri. Drept urmare, aceste operații și proceduri generează în permanență expunere la risc.

Riscurile bancare se consideră ca fiind acele riscuri cu care se confruntă băncile în operațiile lor curente și nu doar riscurile specifice activității bancare clasice. Ca agenți care operează pe diverse piețe financiare, băncile se confruntă și cu riscuri ce nu le sunt specifice (de exemplu, riscul valutar), dar pe care trebuie să le gestioneze.

Prin managementul riscului bancar se urmărește:

minimizarea cheltuielilor, a pierderilor;

modificarea comportamentului salariaților;

modificarea imaginii publice a băncii.

4.2 Tipologia riscului

Numeroase evenimente au arătat că problemele principale cu care se confruntă băncile, rezultă din accentuarea riscurilor. Aceasta deoarece viitoarea evoluție a activelor, ca și a costului pasivelor nu poate fi prevăzută cu acuratețe.

Diversitatea riscului apare din parcurgerea diferitelor tipuri de riscuri care pot fi întâlnite. Există o serie de clasificări, și anume:

I. În funcție de caracteristica bancară:

a) riscuri financiare asumate în gestiunea bilanțului;

b) riscuri de prestare caracteristice pentru sfera serviciilor bancare;

c) riscuri ambientale care sunt generate de operarea băncii într-un mediu concurențial strict reglementat de autoritatea bancară și într-un spațiu economic caracterizat de propria sa dinamică.

a) Riscurile financiare pot fi considerate cel mai important grup de riscuri bancare, pentru că proasta lor gestiune produce cele mai multe falimente bancare. În acest grup de riscuri se include:

riscul de creditare, denumit și risc de insolvabilitate a debitorilor, risc de nerambursare sau risc al deteriorării calității activelor bancare (în condițiile în care alte active au o pondere redusă în bilanțul băncii). Exprimă probabilitatea încasării efective, la scadență, a fluxului de venituri anticipat (capital avansat plus dobânzi);

riscul de lichiditate sau riscul de finanțare. Exprimă probabilitatea finanțării efective a operațiilor bancare. Pentru cei care au împrumutat banca, poate apare ca risc de creditare, dar aceasta este doar o componentă a sa. Apariția acestui tip de risc este datorată, în principal, situației economiei reale, influenței mass-media, indisciplinei financiare a clienților, dependenței de piața financiară, necorelării între scadențele depozitelor și a creditelor;

riscul de piață sau de variație a valorii activelor apare ca risc de variație a ratei dobânzii, risc valutar și risc de variație a cursului activelor financiare. Exprimă probabilitatea ca o variație a condițiilor de piață să afecteze negativ profitul bancar;

riscul de capital, riscul de faliment sau riscul de îndatorare exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă și ca aceste pierderi să afecteze în mod negativ plasamentele creditorilor băncii.

b) Riscurile de prestare sunt asociate operațiilor din sfera serviciilor financiare. Cuprind următoarele tipuri de risc:

riscul operațional sau riscul de sarcină exprimă probabilitatea ca banca să devină incapabilă să mai asigure servirea clienților într-un mod rentabil.

riscul tehnologic este asociat calității și structurii ofertei de produse financiare care au un ciclu de viață propriu și tind să fie înlocuite de produse mai performante. Alegerea incorectă a momentului scoaterii de pe piață a unui produs sau a momentului introducerii unuia nou poate genera pierderi semnificative și există în permanență riscul ca momentul ales să nu fie cel mai adecvat din punctul de vedere al maximizării profitului băncii.

riscul produsului nou este asociat inovărilor în sfera produselor financiare. Exprimă probabilitatea cumulată a producerii mai multor evenimente adverse, precum: situarea cererii sub nivelul anticipat, depășirea nivelului planificat al costurilor specifice, lipsa de profesionalism a echipei manageriale etc.

riscul strategic exprimă probabilitatea de a nu alege strategia optimă în condițiile date. El este inerent oricărei selecții de piețe, produse și zone geografice pe care o implică definirea strategiei băncii într-un mediu complex. Efectele negestionării eficiente a acestui tip de risc pot avea consecințe grave, ducând chiar la faliment.

Chiar dacă o bancă supraviețuiește unei pierderi importante datorate unei strategii eronate, pierderea credibilității va avea drept efect o cotare mai slabă din partea agenților economici de specialitate, ceea ce va avea un efect negativ asupra costului cu care banca va atrage capitalul în viitor.

c) Grupa riscurilor ambientale cuprinde o clasă de riscuri cu un puternic potențial de impact asupra performanței bancare, dar asupra cărora banca are, în cel mai bun caz, un control limitat. În esență aceste riscuri exprimă probabilitatea ca o schimbare adversa de mediu să afecteze negativ profitul băncii:

riscul de fraudă este un risc de ordin intern, inclus totuși în această grupă deoarece, pentru bancă, privită ca entitate, actele și mai ales intențiile salariaților reprezintă o variabilă externă greu controlabilă. Riscul de fraudă exprimă probabilitatea comiterii unor furturi sau a unor alte acte contrare intereselor băncii de către angajații acesteia. Fraudele pot afecta sensibil rentabilitatea băncii, atunci când nu pot fi detectate din vreme și recuperate.

riscul economic este asociat evoluției mediului economic în care acționează banca și clienții acesteia. Se poate manifesta la nivel sectorial, regional, național sau internațional. Exprimă probabilitatea diminuării performanței băncii ca urmare a unei evoluții adverse a condițiilor de mediu. Aceasta influențează calitatea plasamentelor, volatilitatea resurselor și potențialul de risc.

riscul concurențial exprimă probabilitatea reducerii profitului în condițiile modificării raporturilor de piață în defavoarea băncii. El este inerent activității bancare deoarece majoritatea produselor financiare oferite pe piață de o bancă sunt oferite și de alte instituții financiare.

riscul legal reflectă faptul că băncile trebuie să opereze în contextul stabilit de reglementările în vigoare, chiar dacă acestea le creează un dezavantaj competitiv față de alte instituții financiare concurente. Alt aspect al acestui risc este acela că există o permanentă incertitudine atât în ceea ce privește evoluția viitoare a cadrului normativ de desfășurare a activității bancare, cât și referitor la momentul implementării unor noi reglementări.

II. În funcție de natura lor:

a) riscuri comerciale

b) riscuri provocate de clauze de forță majoră

c) riscuri politice.

Riscul comercial constă în deteriorarea situației financiare a cumpărătorului privat, fapt care îl pune în imposibilitatea de a efectua, la scadență plata sumei datorate conform obligațiilor contractuale.

La acest risc este expus și statul, în situația în care agenții economici nu-și onorează obligațiile fiscale față de bugetul statului și față de bugetul asigurărilor sociale.

Riscul politic este legat de dorința țării de a-și îndeplini angajamentele externe. Instabilitatea politică poate genera pentru creditori:

repunerea în cauză sau renegarea contractelor externe;

limitarea sau interdicția investițiilor străine;

limitarea sau interzicerea scoaterii de capital din țară;

naționalizarea cu sau fără despăgubiri;

refuzul de recunoaștere a angajamentelor făcute de guvernele precedente;

oprirea plăților către exterior;

interzicerea unei operațiuni de import-export.

III. În funcție de expunerea la risc:

a) riscuri pure;

b) riscuri lucrative sau speculative.

Riscurile pure se caracterizează prin aceea că expunerea este generată de activitățile și procesele bancare cu potențial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi. Astfel de evenimente pot fi considerate fraudele în efectuarea unor plăți, accidentarea în cădere a unui client într-una din agențiile băncii (ce dă naștere unei răspunderi civile a băncii) sau degradarea mediului ambiant de către active dobândite de bancă în urma exercitării unor drepturi de ipotecă (încălcarea normelor de poluare) etc.

Pentru riscurile lucrative sau speculative, expunerea este generată de încercarea de a obține profit mai mare. Această operațiune poate genera și cheltuieli suplimentare și deci (potențial) și pierderi. Cheltuielile suplimentare pot rezulta din credite nerambursate la scadență, pierderi la portofoliul de titluri sau o structură defectuoasă a activelor bancare.

Riscurile lucrative sunt:

riscuri de piață (variația condițiilor de piață) ;

riscuri de afaceri;

riscuri de lichiditate (incapacitatea de a finanța operațiunile bancare curente).

4.3 Măsuri pentru prevenirea riscurilor bancare

În decursul istoriei, sistemele financiare internaționale, expuse riscurilor, s-au dotat cu o serie de prevederi legislative (reglementări) și organisme de control adecvate. Pe plan internațional, absența reglementărilor și concurența crescândă au determinat scăderea profiturilor bancare și creșterea riscurilor.

Unele bănci au ajuns în situația de a fi expuse unor riscuri aproape incomensurabile. Din acest motiv, autoritățile monetare din țările industrializate au fost preocupate, timp de aproape 20 de ani de elaborarea unui cadru juridic care să impună reguli minime de comportament participanților. Aceste preocupări s-au concretizat prin definirea a ceea ce s-a numit “rațio Cooke”.

Evenimentele din vara anului 1974 (falimentele unor bănci de renume, puternic implicate pe piața Londrei) au scos în evidență carențele și riscurile existente pe europiețe. Guvernatorii băncilor centrale aparținând “Grupului celor zece”, reuniți la Basel, în cadrul Băncii Reglementărilor Internaționale, au publicat atunci, mai precis la 10 septembrie 1974, un comunicat în baza căruia se declarau în favoarea intervențiilor, pentru a veni în sprijinul băncilor naționale în caz de necesitate. Se admitea, astfel, ca funcția lor, de “creditor în ultimă instanță”, să fie extinsă asupra europiețelor. Acordarea unor asemenea garanții nu putea să aibă loc fără un minim control și supraveghere asupra activităților bancare internaționale. Așa a luat naștere, sub egida B.R.I., Comitetul de control BANCAR care reunea țările Grupului celor zece și Luxemburgul.

Acest Comitet avea în vedere 3 modalități de intervenție:

dezvoltarea schimburilor de informații între autoritățile de control-supraveghere naționale,

îmbunătățirea procedurilor de control;

elaborarea unor norme minime de conduită.

În ceea ce privește supravegherea lichidităților și solvabilităților instituțiilor bancare, s-a prevăzut o împărțire a prerogativelor între autoritățile monetare aparținând țărilor de origine și cele ale tărilor gazdă, astfel incât nici o instituție să nu rămână nesupravegheată.

Extinderea normelor prudențiale la nivel internațional crează posibilități concurențiale și de eficiență similare și în relațiile reciproce.

Noul Acord de la Basel are drept scop creșterea siguranței sistemului financiar internațional, prin acordarea unei importanțe sporite controlului intern și managementului propriu al băncilor, procesului de supraveghere și disciplinei de piață.

O reglementare prudențială deosebit de importantă este reprezentată de ACORDUL BASEL 2, ce conține cerințele care trebuie îndeplinite de capitalul băncilor comerciale. Băncile care vor adera la acord își vor dimensiona capitalul propriu proporțional cu riscul asumat evaluat pe baza unor ratinguri stabilite. Acordul de la Basel recunoaște trei niveluri de capital, primele două măsurând riscul de credit aferent activităților și instrumentelor derivate bilanțiere și extrabilanțiere, iar cel de-al treilea pentru acoperirea parțială a riscului de piață. Noul Acord de la Basel introduce cheltuieli de capital pentru acoperirea riscului operațional.

Primul Acord Basel din 1988 a stabilit un raport de minim 8% între capitalurile proprii și expunerea unei bănci. Practica a demonstrat însă că între nivelul capitalului și risc este dificil de stabilit un raport, pot exista situații când limita nu este suficientă dacă băncile se expun la riscuri semnificative.

BASEL 2 ar putea fi aplicat începând cu sfârșitul anului 2006 și cuprinde trei puncte principale:

1. Cerințe minime de îndeplinit de către bănci în ceea ce privește capitalul. Se are astfel în vedere în primul rând îmbunătățirea primului acord BASEL prin luarea în considerare a riscului operațional (fraude, crize sistemice) și a riscului de piață. În al doilea rând riscul de credit trebuie să fie evaluat de către bănci prin utilizarea unor metode diferite de calcul, in funcție de cerințele proprii (sisteme interne de rating).

2. Întărirea controlului pe care Băncile Centrale îl pot avea asupra băncilor comerciale. Luând în considerare strategiile active și riscurile excesive pe care și le pot asuma companiile, Băncile Centrale vor avea puteri discreționare în a stabili dacă o bancă are suficiente resurse necesare pentru intermedierea bancară și poate stabili cerințe mai mari decât raportul minim convenit (adică rezerve mai mari sau mai mici în funcție de profilul de risc al instituției bancare).

3. Disciplina pieței sau transparența. Reglementările privind transparența vor impune furnizarea către public a unor informații privind nivelul rezervelor, riscurile și managementul.

Obiectivele acordului Basel 2 pot fi sintetizate astfel:

Crearea unui mecanism de adecvare a capitalului, prin care să se poată răspunde în mod dinamic la schimbările de rating, să se poată detecta și alerta mai rapid asupra posibilelor probleme financiare ale partenerilor de afaceri ai băncilor;

Crearea unei mai mari stabilități a sistemului bancar internațional prin menținerea unui sistem de reglementare unitar în încercarea de creare a unor medii echivalente în spectrul internațional.

Rata de adecvare a capitalului impusă de Noul Acord de Capital (NAC) rămâne 8%. Cerințele minime de capital impun ca activele să fie ponderate în funcție de riscul de credit, riscul de piață și riscul operațional.

Tabel nr. 1

Noul Acord de capital – structură complexă dezvoltată pe trei piloni

Efectele estimate ale aplicării Basel II pentru sistemul bancar românesc pot fi sintetizate astfel:

asigurarea unui management mai eficient al riscurilor bancare;

asigurarea unui cadru mai flexibil pentru stabilirea cerințelor de capital adecvat profilului de risc al fiecărei instituții de credit;

consolidarea premiselor pentru stabilitatea sistemului financiar;

intensificarea cooperării și a parteneriatului cu comunitatea bancară;

convergența obiectivelor interne ale instituțiilor de credit cu cele urmărite de autoritățile de supraveghere.

Grafic nr. 1

Relația dintre rating și costul creditării

Sursa: BNR

După cum se poate observa din graficul de mai sus, potrivit abordării bazate pe modele interne, cu cât ratingul debitorului este mai scăzut, cu atât este mai mare marja de risc, aceasta putând ajunge până la peste 4%. Marja de risc bazată pe abordarea standardizată se oprește între 1% și 2%, curba costului creditului fiind mai abruptă în cazul abordării bazate pe modele interne.

Implementarea Basel II va conduce la dezvoltarea pieței agenților de rating și dezvoltarea bazelor de date statistice și a metodelor econometrice pentru fundamentarea modelelor interne ale băncilor.

Formarea resurselor umane este un element-cheie pentru utilizarea eficientă a modelelor de evaluare ale agențiilor de rating, desfășurarea procesului de supraveghere la nivelul cerințelor Pilonului 2 și validarea modelelor interne ale instituțiilor de credit de către BNR.

Introducerea Basel II va avea ca efect, pe de altă parte, expansiunea activității băncilor pe segmentul de retail, întrucât diversitatea portofoliului de credite conduce la un nivel global de risc mai redus. Noile metodologii vor presupune însă, din partea instituțiilor de credit, utilizarea unor informații mai detaliate despre debitori, mai ales în ceea ce privește bonitatea financiară și comportamentul anterior în relația cu băncile.

Pentru implementarea Basel II este necesar să fie întreprinse o serie de măsuri, atât în ceea ce privește cadrul legislativ, cât și cel instituțional și relațional. Măsurile în cadrul legislativ presupun preluarea și transpunerea în legislația românească a Directivelor europene. Măsurile instituționale privesc Banca Centrală (specializarea personalului, dezvoltarea bazelor de date privind creditele, autoevaluarea capacității de supraveghere – Pilonul 2, evaluarea impactului evoluțiilor macroeconomice asupra stabilității financiare) și instituțiile de credit (includerea noilor cerințe în strategiile și politicile interne, dezvoltarea practicilor de guvernanță corporativă, reconfigurarea obiectivelor în domeniul clientelei și al produselor bancare).

În acest sens, Guvernul României a adoptat Ordonanța de urgență nr.99 din 06.12.2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, care transpune dispozițiile directivelor Uniunii Europene din domeniul instituțiilor de credit și al firmelor de investiții. Aceasta înlocuiește Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară.

CAPITOLUL 5. RISCURILE IN PROCESUL CREDITARII SI GESTIONAREA LOR

5.1 Riscul de creditare

Activitatea de creditare implica un risc, prin însăși elementele de anticipare pe care se bazează decizia de creditare, ceea ce implică cunoașterea de către bancă a acestui risc, evaluarea sa cât mai aproape de realitate și acceptarea lui în cunoștință de cauză.

Procesul de creditare, care îmbracă forme și conținut diferit de la o bancă la alta, are menirea să accentueze: prevenirea, identificarea, rezolvarea problemelor potențiale ale debitorului.

Prevenirea problemelor esențiale ale împrumutatului implică un echilibru între risc și recuperarea creditului. Dacă standardele de creditare ale unei bănci sunt prea stricte, atunci volumul împrumutului, numărul clienților, oportunitățile de vânzări de servicii și veniturile din dobânzi și comisioane vor fi reduse. Pe de alta parte, dacă standardele de creditare ale băncii sunt prea permisive, atunci avantajele unui volum mai mare de împrumuturi, ale unui număr mai mare de clienți, ale unor oportunități mai numeroase de vânzări de servicii vor fi diminuate de veniturile pierdute și pierderile din împrumuturi.

Identificarea problemelor esențiale ale debitorului se referă la monitorizarea surselor de slăbiciune ale împrumutaților existenți. În aceasta se include supervizarea împrumutului, care implică strângerea, prelucrarea și analiza informațiilor de calitate.

Rezolvarea se refera expres la tratarea unor împrumuturi cu probleme. După identificarea împrumuturilor cu probleme, acestea trebuie să fie analizate de bancă în vederea găsirii unor posibile soluții de rezolvare a lor. Aceasta presupune, de asemenea, strângerea, prelucrarea și analiza informațiilor de calitate.

Creșterea puternică a pieței bancare românesti sub aspectul volumului si complexității tranzacțiilor desfășurate a impus îmbunatațirea permanentă a procesului de supraveghere, monitorizarea sistemului bancar axându-se cu preponderență pe analiza riscurilor pe care le implică, direct sau indirect, activitatea bancară. Au fost dezvoltate, astfel, metode de analiză și cuantificare vizând nu numai performanțele financiare ale băncilor, ci și corelarea profilului lor de risc cu aptitudinile de gestionare a riscurilor.

Analiza lunară, efectuată pe baza unui set de indicatori economico – financiari și de performanță bancară, a stabilității sistemului bancar a fost completată cu o evaluare trimestrial\ a vulnerabilităților sistemului la potențialele riscuri de creditare, valutar si de dobândă, pe baza unui model de simulare a răspunsului la condiții extreme (stress test).

La începutul anului 1999, Banca Națională a României a demarat un program de restructurare a sistemului bancar destinat prevenirii riscului de sistem, care a vizat:

rezolvarea situației băncilor-problemă;

îmbunătățirea cadrului de reglementare și supraveghere prudențială a băncilor;

crearea sau îmbunătățirea unor instrumente de sprijin indirect al sistemului bancar, respectiv Centrala Riscurilor Bancare, Centrala Incidentelor de Plăți și Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar. De asemenea, a fost creată Agenția pentru Valorificarea Activelor Bancare (AVAB), în scopul preluării creanțelor neperformante ale băncilor de stat.

În final, operațiunea de rezolvare a situației băncilor-problemă s-a soldat cu eliminarea din sistemul bancar a celei mai mari bănci cu capital de stat (Bancorex – care în octombrie 1999 a fuzionat prin absorbție cu BCR) și falimentul altor opt bănci mici cu capital privat. Activele neperformante din bilanț și din afara bilanțului Bancorex au fost transferate la AVAB, iar cele viabile au fost preluate de BCR care a devenit cea mai mare bancă din sistem, cu o pondere de aproximativ 30 la sută în totalul activelor acestuia.

Restructurarea a condus la creșterea siguranței deponenților în sistemul bancar. Costurile financiare ale restructurării sectorului bancar suportate de stat au reprezentat, în perioada 1990 – 2003, 10 % din PIB.

Pași importanți au fost realizați și în domeniul reglementării și supravegherii prin: implementarea unui sistem uniform de rating bancar și a unuia de avertizare timpurie; reducerea la un an a ciclului de inspecții la sediul băncilor; instituirea unui climat de disciplină prin creșterea exigenței în sancționarea băncilor; stabilirea unor criterii mai selective privind acționarii și conducătorii acestora; intensificarea cooperării cu autoritățile de supraveghere din țară și străinătate.

Pătrunderea capitalului străin și procesul de privatizare au condus la modificări importante în structura sistemului bancar românesc. Astfel, la finele primului trimestru 2006 cota de piață în funcție de active a băncilor cu capital majoritar de stat s-a restrâns la 6,0%, în favoarea segmentului băncilor cu capital majoritar privat (94,0%).De asemenea, la aceeași dată, băncile cu capital majoritar străin dețineau 61,9% la sută din activele sistemului bancar.

Implicarea băncilor străine a adus beneficii semnificative materializate în acces mai bun la finanțarea externă, o mai bună eficiență în administrarea riscului, o guvernanță corporatistă îmbunătățită și întărirea stabilității generale a sectorului bancar.

Strategia de restructurare și privatizare a Guvernului care a permis curățirea bilanțurilor băncilor de stat prin transferul creanțelor neperformante în afara sectorului bancar, coroborată cu politica BNR de întărire a cadrului de supraveghere și, nu în ultimul rând, creșterea cotei acționariatului străin, s-au reflectat într-o îmbunătățire a calității activelor. Astfel, ponderea creanțelor restante și îndoielnice în capitalurile proprii ale băncilor s-a redus de la 31,2 % în 1999, la 1,8% la finele lunii martie 2006.

Riscul de credit este perceput de majoritatea băncilor din România ca fiind în creștere, pe fondul extinderii activității de creditare, în special pe segmentul de retail. Relaxarea condițiilor de creditare (inclusiv în privința garanțiilor) pe acest segment, cât și lipsa unui birou de credit au influențat negativ acest risc până în august 2004, când a fost înființat Biroul de credit. În plus, dat fiind gradul înalt de substituție valutară a activelor, riscul valutar contribuie la accentuarea riscului de credit. Calificativul „în creștere” asociat tendinței riscului de credit este explicabil în condițiile în care absența altor oportunități de plasament (piața de capital), cât și reducerea randamentelor la titlurile de stat vor susține în continuare dezvoltarea creditului neguvernamental, accentuând competiția.

Așadar, factorii care au antrenat acest tip de risc pentru băncile din România au fost, în principal, conjunctura economică dificilă, starea de sănătate financiară necorespunzătoare a clienților și absența supravegherii clienților. Pentru sistemul bancar românesc efectele antrenate s-au materializat în pierderi totale sau parțiale ale capitalului împrumutat și pierderi ale dobânzilor în funcție de natura garanțiilor și de posibilitățile de valorificare ale acestora.

Tabel nr. 2

Principalii indicatori de risc din România

Sursa: BNR

Riscul global, reprezentat de total sume datorate în milioane RON, a crescut cu 36% în decembrie 2005 față de decembrie 2004, acest fapt datorându-se îndeosebi intensificării activității de creditare (numărul creditelor acordate și angajamentelor asumate de către instituțiile de credit crescând cu 55,7%). Totalul sumelor restante a scăzut în anul 2005 față de anul 2004 (0,4%). Numărul debitorilor cu restanță a înregistrat o creștere de 80% datorită, în special, creșterii numărului de debitori persoane fizice.

Banca Națională a României a continuat să recomande instituțiilor de credit consultarea într-o mai mare măsură a informațiilor din baza de date a Centralei Riscurilor Bancare și a Biroului de Credit, chiar a solicitat instituirea obligativității acesteia prin normele de creditare ale fiecărei instituții de credit. Ca rezultat, gradul de utilizare a acestui instrument a crescut semnificativ în anul 2004 față de anul 2003 cu 366,9% și a continuat să crească, înregistrând în decembrie 2005 o creștere de 172,5% față de decembrie 2004. Prin aceste interogări efectuate de instituțiile de credit au fost solicitate date despre riscul global, creditele și restanțele debitorilor. Creșterea numărului de interogări a avut o importanță deosebită în menținerea calității portofoliului de credite al băncilor, în condițiile accelerării activității de creditare.

Unul din principiile de bază ale practicii internaționale pentru limitarea riscului este dispersia acestuia pe un număr cât mai mare de sectoare de activitate. Creșterea extrem de rapidă a creditelor acordate populației a avut consecințe pozitive asupra sistemului bancar, în principal în ceea ce privește diversificarea riscurilor și îmbunătățirea percepției publicului larg, care a început să considere tot mai mult băncile drept un partener real. În același timp însă, ritmul ridicat al creditării acestui segment ar putea crea anumite riscuri pe plan prudențial.

Pentru scăderea influenței riscului de credit se impun a fi luate anumite măsuri. Una dintre aceste măsuri a fost înființarea Biroului de Credit, care și-a început activitatea din data de 16 august 2004.

Aceasta monitorizează debitorii cu restanțe mai mari de 30 zile, fraudulenții, declarațiile cu inadvertențe, etc., existând la ora actuală 27 de bănci care transmit date în sistem. La 1 martie 2006, în baza de date a Biroului de Credit erau cuprinse aproximativ 750000 de conturi, pentru un număr de 520000 de persoane recenzate, situația existentă prezentându-se astfel:

Tabel nr. 3

Situația restanțelor prezentată de Biroul de credit

Sursa: Biroul de Credit

O evaluare adecvată a riscului de credit trebuie să se bazeze, în principal, pe un set de indicatori financiari și non-financiari, agregați în ratinguri de credit în cazul persoanelor juridice, respectiv scoringuri pe segmentul persoanelor fizice.

Grafic nr. 2

Abordarea standardizată a riscului de credit

Sursa: BNR

Cuantificarea riscului de credit prin metodele interne ale băncii trebuie să se bazeze pe următorii indicatori:

Tabel nr. 4

Abordarea bazată pe modele interne a riscului de credit

Pierderea așteptată (%) = PD*LGD = 4%X 25% =1%

Valoarea pierderii așteptate = Pierderea așteptată * EAD = 1% X 120000 = 1200 RON

Cerința de capital = Valoarea pierderii așteptate * 8% = 1200 RON X 8% = 96 RON

Se aplică principiile IRB – modele interne – determinarea acestor indicatori este realizată de bancă, utilizând modele interne dezvoltate de aceasta ținând cont de profilul riscului.

Creșterea puternică a pieței bancare românești sub aspectul volumului și complexității tranzacțiilor desfășurate a impus îmbunătățirea permanentă a procesului de supraveghere, monitorizarea sistemului bancar axându-se, cu preponderență, pe analiza riscurilor pe care le implică direct sau indirect, activitatea bancară. Au fost dezvoltate, astfel, metode de analiză și cuantificare vizând nu numai performanțele financiare ale băncilor, ci și corelarea profilului lor de risc cu aptitudinile de gestionare a riscurilor.

Identificarea unor eventuale lacune în procesul de administrare de către băncile comerciale a principalelor riscuri bancare (de credit, de lichiditate, de piață, operațional) a constituit o preocupare majoră a autorității de supraveghere. În acest sens, a fost reglementat cadrul legal privind organizarea activității și sistemul de control intern al băncilor, administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și funcționarea compartimentului de audit intern al acestora (Normele BNR nr.17/2003), respectiv cel privind limitarea riscului la creditul de consum (Normele BNR nr. 15/2003) și ipotecar (Normele BNR nr. 16/2003).

Un rol important în protejarea siguranței și stabilității sistemului bancar l-au avut efectele aplicării reglementărilor emise în anul 2002 privind standardele de cunoaștere a clientelei (Normele BNR nr. 3/2002, cu modificările și completările ulterioare), precum și cele de clasificare și provizionare ale creditelor prin introducerea unor criterii mai exigente (Regulamentul BNR nr. 5/2002, cu modificările și completările ulterioare).

De asemenea, o importanță deosebită se acordă pregătirii personalului bancar în domeniul creditării, cu accent pe riscul de credit și pe creditul ipotecar.

Gestionarea preventivă a riscului de credit presupune organizarea procesului de creditare, începând cu diferitele politici de credit și terminând cu monitorizarea și controlul creditelor acordate, având la bază anticiparea riscurilor în scopul diminuării sau eliminării efectelor nedorite ale acestora.

Calitatea slabă a creditului, cuplată cu practici slabe ale managementului riscului, s-a dovedit a fi un factor dominant în eșecurile băncilor și crizelor bancare. Fiecare bancă trebuie să determine raportul acceptabil risc / recompensă pentru activitățile sale, ca element în costul capitalului.

5.2 Riscul ratei dobânzii

Riscul ratei dobânzii se datorează fluctuațiilor la nivelul ratei dobânzii, atât la active, cât și la pasivele din portofoliul băncii.

Riscul ratei dobânzii se repercutează asupra băncii sub două forme:

prima formă constă în pierderi (diminuarea venitului din dobânzi) ca urmare a unei variații neconvenabile a ratei dobânzii;

a doua formă constă în deteriorarea situației patrimoniale a băncii (diminuarea capitalului propriu) ca urmare a variației ratei dobânzii.

Riscul ratei dobânzii apare atât ca urmare a deținerii de active și pasive cu dobândă fixă, care, în plus, diferă ca scadență și preț, dar și din deținerea de active și pasive cu dobândă variabilă, care se adaptează în mod diferit la fluctuațiile ratei dobânzii.

Managementul riscului ratei dobânzii constă în măsurarea riscului și gestiunea acestuia.

A măsura riscul ratei dobânzii presupune determinarea poziției băncii față de riscul de dobândă aferent activelor și pasivelor cu dobândă fixă, cât și activelor și pasivelor cu dobândă variabilă.

Determinarea poziției băncii față de riscul de dobândă constă în determinarea discrepanței (metoda G.A.P.) dintre activele și pasivele cu dobândă variabilă pe care banca le are în portofoliul ei sau determinarea duratei de recuperare – intervalul de timp necesar pentru ca un activ să fie recuperat la valoarea de piață determinată în funcție de rata dobânzii de piață (metoda D.G.A.P.).

Analiza GAP presupune realizarea unei planificări strategice a portofoliului realizat, a unor prognoze pe termen scurt și mediu, administrarea riscului de variație a ratei dobânzii, precum și evaluarea activelor și pasivelor băncii.

Calculul riscului de dobândă a băncii prin utilizarea metodei D.G.A.P. constă în determinarea duratei de recuperare a fiecărui post de activ și pasiv, apoi calculul duratei medii de recuperare a portofoliului de active și respectiv pasive al băncii.

Comparând duratele medii de recuperare a activului cu duratele medii de recuperare a pasivului băncii se pot întâlni trei situații posibile:

Riscul de rată depinde în esență de natura ratelor diferitelor posturi ale bilanțului și de combinația între ele (rate fixe și rate variabile).

Confirmând tendința de dezinflație, în perioada 2002-2006 ca reacție la reducerea ratei inflației și la scăderea volatilității ratelor dobânzilor interbancare, banca centrală a îngustat culoarul delimitat de randamentele aferente celor două facilități permanente oferite băncilor; în decembrie 2006, rata dobânzii de referința fiind de 8,75%.

În paralel cu scăderea ratei dobânzii, banca centrală a început să diminueze intensitatea rezistenței opuse tendinței de apreciere a leului față de coșul implicit de valute, în condițiile în care excedentul de ofertă al pieței valutare a cunoscut în anii 2004-2006 o creștere fără precedent.

5.3 Riscul de lichiditate

Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-și poată onora plățile față de clienți, ca urmare a devierii proporției dintre creditele pe termen lung și creditele pe termen scurt și a necorelării cu structura pasivelor băncii.

Plasamentele pe termen lung sunt în general mai mari decât resursele pe termen lung ale băncilor, din această cauză băncile se confruntă cu două situații delicate:

a. să nu-și poată onora angajamentele pe termen scurt;

b. să aibă resurse cu scadență mică, în timp ce plasamentele au scadență mare.

Prima situație, numită și risc de lichiditate imediată, este determinată de retragerile masive și neașteptate ale creditorilor ei.

Confruntată cu riscul lichidității, o bancă poate fi forțată fie să împrumute fonduri de urgență la costuri excesive pentru a-și acoperi nevoile imediate de cash, fie să atragă deponenții, plătind în schimb dobânzi mai mari decât cele practicate pe piață.

Riscul de lichiditate imediata este un risc specific băncilor, arta de a conduce o bancă constă tocmai în a ști să gestionezi lichiditățile pentru a face față retragerilor, fără a afecta însă posibilitățile de a onora și solicitările de credite.

Autoritățile monetare veghează asupra acestui risc impunând băncilor să păstreze suficiente active lichide prin respectarea unui raport de lichiditate.

A doua situație, numită risc de transformare, impune băncilor să ia în considerare următoarele:

resursele și plasamentele trebuie analizate în funcție de lichiditatea și exigibilitatea lor reală și nu juridică. Astfel, depozitele la vedere sunt deseori mai stabile decât depozitele la termen; depozitele interbancare sunt mai volatile decât depozitele clienților, conturile debitoare ale clienților pe termen scurt sunt deseori mai imobilizate (neonorate) decât creditele cu scadență mai îndepărtată;

inovațiile financiare din ultimii ani modifică riscul de lichiditate al băncii (mărindu-l prin dezvoltarea angajamentelor de credit cum ar fi multi options facilities sau micșorându-l prin dezvoltarea piețelor secundare de creanțe negociabile).

Arta de a transforma resursele cu scadență mică în plasamente cu scadență mare și de a putea face față crizei de lichidități într-un timp scurt și la prețuri mici este specifică managementului bancar.

Acest lucru impune managementului bancar să rezolve trei aspecte ale riscului de lichidități: să se protejeze împotriva riscului de lichiditate, să măsoare riscul de lichiditate și să gestioneze riscul de lichiditate.

Sistemul bancar românesc dispune de o lichiditate ridicată, dar într-o ușoară descreștere, în condițiile în care resurse financiare consistente sunt îndreptate spre expansiunea creditului. Pentru perioada imediat următoare apreciem că lichiditatea sistemului bancar nu va ridica probleme din perspectiva riscului, în contextul în care creditul pe termen scurt reprezintă peste un sfert din creditul neguvernamental, iar depozitele plasate la banca centrală – foarte lichide – sunt într-un cuantum ridicat. O evoluție favorabilă este și tendința de extindere a maturității surselor de finanțare, îndeosebi pe seama celor externe. În condițiile în care expunerea majoră a băncilor este îndreptată spre banca centrală, riscul de contaminare pe piața interbancară se va situa în continuare la un nivel scăzut.

Activele lichide, considerate ca pondere în totalul activelor bilanțiere, s-au menținut la valori confortabile în ultimii ani, situație, însă, pe un trend descrescător, de la 33,1 % la sfârșitul anului 2003 la 28,8% la finele anului 2005 (grafic nr. 3). Această evoluție a fost, în principal, rezultatul creșterilor mai modeste a plasamentelor la banca centrală, tot mai multe bănci renunțând la o lichiditate ridicată pentru venituri substanțiale rezultate din activitatea de creditare.

Grafic nr. 3

Indicatori de lichiditate ai sistemului bancar

Sursa: BNR

În cursul trimestrului I 2006, ponderea activelor lichide în totalul activului bilanțier a crescut cu aproape opt puncte procentuale, exclusiv urmare sporului de volum înregistrat de plasamentele băncilor la BNR (plus 36,3% în termeni reali) – pe fondul înscrierii ratei medii a dobânzilor acestor plasamente pe o pantă ascendentă și al potențării impactului măsurilor prudențiale de temperare a expansiunii creditului neguvernamental, în special a celui în valută.

Indicatorii active pe termen scurt/pasive pe termen scurt și credite/depozite au consemnat, în perioada 2003-2005, evoluții în același sens, majorându-se de la 210,5% la 245,7%, respectiv de la 71,7% la 74,9%. Acest fapt indică un nivel acceptabil al expunerii la riscul de credit. Pentru finele trimestrului I 2006, valorile celor doi indicatori (244,3% respectiv 81,0%) continuă să confirme menținerea lichidității băncilor în parametri optimi.

În cazul indicatorului credite/depozite s-a constatat, din punct de vedere structural, menținerea unei diferențe semnificative între valorile în lei (56,9% în 2005, respectiv 66,5% la finele trimestrului I 2006) și în devize (126,6%, respectiv 123,7%). Această situație reflectă nivelul scăzut al riscului de lichiditate pe componenta în lei comparativ cu expunerea mare din perspectiva acestui risc pe componenta în devize.

Sursele de finanțare externe au continuat tendința crescătoare în cursul anului 2005 și a trimestrului I 2006. Peste jumătate dintre aceste pasive sunt atrase pe termen mediu și lung.

5.4 Riscul de schimb valutar

Deținerea activelor și pasivelor în devize face ca banca să fie expusă riscului de schimb, ca urmare a variației cursului de schimb valutar.

Riscul de schimb valutar este riscul de a înregistra pierderi datorită variației monedei naționale în raport cu alte valute. Posibilitatea de pierdere apare din procesul de reevaluare a poziției valutare în raport cu moneda națională. Când băncile au o poziție deschisă într-o valută (activele într-o valută nu sunt egale cu pasivele în acea valută), procesul de reevaluare va avea ca rezultat, în mod normal, o pierdere sau un câștig. Câștigul sau pierderea este diferența dintre valoarea agregată a activelor într-o valută și valoarea datoriilor și capitalului în acea valută.

Riscul de schimb valutar și riscul dobânzii se întrepătrund pentru că, cumpărarea sau vânzarea la termen a valutei, dă naștere riscului de schimb, iar plasarea capitalului astfel obținut dă naștere riscului de dobândă.

În vederea tratării riscului de schimb valutar se impune mai întâi clarificarea unor noțiuni:

poziția globală a schimbului la un moment dat se definește ca soldul net rezultat în urma diferenței dintre creanțele în valută și datoriile în valută ale băncii.

Acest indicator nu este edificator, nu pune în evidență riscul la care este expusă banca deoarece toate valutele sunt tratate la un loc. Acest calcul se face numai în condițiile în care autoritățile impun băncilor ca la sfârșitul fiecărei zile banca să aibă o poziție valutară egală cu zero.

poziția schimbului in valuta constă în determinarea pentru fiecare tip de valută, a creanțelor și datoriilor pe care banca le are. Calculul conduce la două situații, astfel:

banca se găsește în poziția scurtă atunci când deține mai puține creanțe în valuta “X” decât datorii exprimate în aceeași valută. Situația este favorabilă pentru bancă, când cursul de schimb valutar al valutei “X” se depreciază în următorul interval de timp și nefavorabilă când cursul de schimb valutar al valutei “X” crește în următorul interval de timp.

banca se găsește în poziția lungă atunci când deține mai multe creanțe în valuta “X” decât datorii exprimate în aceeași valută. Situația este favorabilă pentru bancă, când cursul de schimb valutar al valutei “X” crește în următorul interval de timp și nefavorabilă când cursul de schimb valutar al valutei “X” se depreciază în următorul interval de timp.

poziția schimbului de numerar pe loc si poziția schimbului la termen

Operația premergătoare schimbului valutar la termen este fie cumpărarea cu plata pe loc, fie vânzarea cu plata pe loc a valutei. Odată achiziționată sau vândută, apare riscul de schimb pentru bancă.

Daca nu se vinde sau cumpără valuta în vederea efectuării schimbului valutar la termen, se poate împrumuta sau da cu împrumut valuta; în acest caz, apare și riscul de dobândă.

Deci, orice operație de schimb la termen crează un risc de schimb și unul de dobândă. Astfel, dacă o bancă primește un ordin de cumpărare la termen de dolari S.U.A. ea se expune în momentul cumpărării de valuta ($) cu plata pe loc riscului de schimb dacă o dă cu împrumut, fie în lei, fie în valuta ($), ea se expune și riscului de dobândă.

Managementul riscului de schimb valutar presupune protejarea împotriva riscului, măsurarea riscului și gestiunea propriu-zisa. Funcționarea pieței valutare a reflectat influența unui complex de procese și evenimente care au contribuit la configurarea parametrilor valutari, cele mai importante fiind:

evoluțiile pozitive ale sectorului extern;

recâștigarea accesului țării noastre pe piața financiară internațională;

nivelul relativ ridicat al influxurilor financiare din surse oficiale, dar și din surse private;

comportamentul monedei euro în raport cu dolarul;

prezența activă a băncii centrale pe piața valutară.

Predominanța factorilor favorabili dezvoltării tranzacțiilor în devize a adus un câștig de volum și de eficiență funcționării pieței valutare.

5.5 Riscul insolvabilității

Riscul insolvabilității este consecința manifestării unuia sau mai multor riscuri prezentate și pe care banca nu le-a prevenit. Riscul de insolvabilitate arată cât din valoarea fondurilor proprii ale băncii poate să decadă înainte ca poziția creditorilor ei să fie pusă în pericol.

Gestiunea acestui risc ține de mărimea fondurilor proprii ale băncii, deoarece, indiferent de eficacitatea acțiunilor întreprinse pentru a gestiona riscurile, apariția pierderilor este posibilă mereu, de unde necesitatea măririi permanente a fondurilor proprii. Riscul de capital sau riscul de îndatorare exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă.

Deci, riscul de capital reprezintă riscul ca banca să ajungă în incapacitate de plată.

Pentru evitarea sau reducerea acestui risc, băncile sunt obligate să respecte anumite reglementări care se referă la valoarea minimă absolută a capitalului bancar, la modul de vărsare, la structura capitalului bancar folosit pentru raportare, la mărimea capitalului raportat la activele cu grad de risc ale băncii. Aceste reglementări au la bază norme emise de banca centrală și norme interne ale băncii respective, iar modul în care se aplică reprezintă unul din obiectivele supravegherii bancare.

Normele referitoare la capitalul minim al societăților bancare sunt actualizate periodic, ca urmare a procesului inflaționist.

Reglementarea prudențială a băncii se referă la adecvarea fondurilor proprii la riscurile asumate, fondurile proprii reprezentând ultimul garant al solvabilității în fața ansamblului riscurilor. De asemenea, fondurile proprii reprezintă o referință obligatorie pentru toți indicatorii de performanță, datorită condiției imperative de remunerare satisfăcătoare a acționarilor. Dacă fondurile nu sunt adaptate la nivelul riscurilor pentru un motiv oarecare, nici riscul de solvabilitate, nici alte riscuri, nici măsurările performanțelor nu sunt bine stăpânite.

Raportarea lunară a nivelului fondurilor proprii de către societățile bancare se face pe baza datelor înscrise în balanța contabilă a fiecărei luni la Direcția Supraveghere din cadrul Băncii Naționale a României

Solvabilitatea bancară trebuie să se încadreze între două limite:

limita maximă a indicatorului de solvabilitate calculat ca raport între nivelul fondurilor proprii și expunerea netă va fi de 12%

limita minimă a indicatorului de solvabilitate, calculat ca raport între nivelul capitalului propriu și expunerea netă va fi de 8%.

Această nuanțare va permite într-un viitor apropiat, coroborat și cu alte criterii posibilitatea introducerii unui sistem de calificative necesar aprecierii pozițiilor de risc ale băncilor din România și implicit o orientare mai bună a modului în care clienții stabilesc parteneriatul cu societățile bancare, Asociația Română a Băncilor propunându-și în acest sens să publice în buletine de informare lunară mai mulți indicatori ai performanței bancare printre care și solvabilitatea.

Un alt indicator important pentru măsurarea riscului de capital este gradul de îndatorare. Creșterea gradului de îndatorare reprezintă un risc de capital agravat, însă această creștere este limitată de mai mulți factori, printre care amintim:

prudența creditorilor;

maximizarea cursului acțiunilor bancare (în cazul societăților bancare cotate la Bursă);

reglementările autorităților bancare în cadrul politicii de supraveghere prudențială;

lichiditatea pieței monetare.

Conform legislației în vigoare, fondurile proprii ale unei societăți bancare sunt formate din următoarele categorii de capital: capital propriu și capital suplimentar.

Capitalul propriu se compune din:

capitalul social vărsat;

prime legate de capital, vărsate;

profitul reportat din exercițiile precedente;

profitul rezultatului curent;

rezerva generală pentru riscul de credit;

fondul imobilizărilor corporale;

fondul de dezvoltare etc.

Pentru determinarea capitalului propriu se vor deduce următoarele elemente:

valoarea neamortizată a imobilizărilor corporale;

sumele din profitul exercițiului curent nerepartizate pentru dividende și participarea salariaților și a managerului la profit;

pierderea reportată din exercițiile precedente;

pierderea exercițiului curent;

sume ce reprezintă imobilizări corporale în curs și care depășesc fondul de dezvoltare;

cheltuieli înregistrate în avans.

Capitalul suplimentar se compune din:

alte rezerve;

alte fonduri;

împrumuturi subordonate primite (datoria subordonată).

Capitalul reprezintă o rezervă pe care și-o crează toate băncile pentru a se proteja împotriva pierderilor neașteptate, dar nu poate înlocui un management competent. In vederea adoptării celor mai bune practici și a cerințelor Basel II, autoritatea de supraveghere trebuie sa stabilească diferite nivele de capital pentru fiecare banca în funcție de profilul de risc al acesteia și de capacitatea de identificare, evaluare, monitorizare și control al riscurilor.

Prin Ordonanța de urgență nr.99 din 06.12.2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu aplicabilitate de la 01.01.2007, Banca Nationala a Romaniei nu poate acorda autorizația unei instituții de credit, daca aceasta nu dispune de fonduri proprii distincte sau de un nivel al capitelului inițial cel puțin egal cu nivelul minim stabilit prin reglementari, care nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 5 milioane euro.

În perioadele în care banca realizează performanțe slabe, capitalul, acționează ca un tampon, menține încrederea publicului în sistemul bancar, promovează stabilitatea fondurilor depozitarilor și suportă dezvoltarea rezonabilă a instituției.

5.6 Riscul operațional

Riscul operațional este definit ca riscul apariției unor pierderi datorita deficiențelor sistemelor informatice, proceselor de activitate sau controalelor interne care pot avea ca rezultat pierderi neașteptate sau apariția altui risc care nu este legat de credit sau de piață. Acesta include pierderea directă și indirectă care rezultă din procese interne, resurse umane și sisteme neadecvate sau neperformante, sau din evenimente externe.

Următoarele pot fi interpretate ca fiind indicatori ai unei performanțe scăzute pentru riscul operațional:

înclinația către risc a băncii nu este în conformitate cu strategia Consiliului de administrație;

nu există o conștientizare adecvată a managementului;

nu există o pregătire corespunzătoare a personalului;

număr insuficient de angajați;

număr mare de procese care se desfășoară manual;

multe disfuncționalități ale sistemelor;

expuneri mari la schimbările de mediu;

nu există interdependențe între departamente;

nu există acoperire prin asigurări.

Pentru a acoperi/diminua acest risc, băncile trebuie să aibă:

un sistem de monitorizare;

raportări regulate;

set de politici și proceduri;

plan pentru situații de criză.

5.7 Riscul legal

Riscul juridic reprezintă riscul generat de tipul și natura contractelor încheiate de bancă. Acesta poate include riscul de nevalabilitate a contractelor datorită nerespectării reglementărilor legale în vigoare și riscul ca natura produsului/serviciului să expună banca la riscul de litigii. Există mai multe tipuri de risc juridic și anume:

risc al tranzacției: se referă mai mult la anumite tipuri de tranzacții și modul de desfășurare a lor și mai puțin la instituțiile care le efectuează;

risc al documentării: se referă la riscul ca o tranzacție să genereze pierderi din motive de inadecvență documentare;

capacitatea legală: se referă la autoritatea de a intra într-o anumită tranzacție.

Riscul juridic poate fi generat de numeroși factori care se pot clasifica în următoarele categorii:

1. Surse generale:

ambiguitatea sau instabilitatea legilor care reglementează domeniul de afaceri al băncii;

ambiguitatea sau instabilitatea legilor sub jurisdicția cărora se află clienții băncii;

documentarea necorespunzătoare a contractelor cu clienții și a produselor;

modificarea cadrului legal care reglementează piețele țintă și statutul juridic al clienților.

2. Surse legate de alte tipuri de risc:

riscul de credit (termenii contractelor de credit);

riscul de garantare a polițelor de asigurare (tipul și adecvarea polițelor de asigurare care acoperă banca împotriva pierderilor rezultate ca urmare a acțiunilor de natură juridică);

riscul de piață (statutul legal al clauzelor de executare în cazul contractelor complexe);

riscul operațional (statutul juridic al contractelor de externalizare, valabilitatea aranjamentelor de custodie în diferite jurisdicții).

CONCLUZII

În urma analizei efectuate pe parcursul acestei lucrări am evidențiat o multitudine de elemente privind creditul bancar și riscul de credit prin prezența acestora în relațiile economice ale persoanelor fizice și în special al celor juridice, cât și în economia de tranziție a țării noastre.

Operațiile de credit pot interveni într-o gamă amplă, de la relațiile între indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacțiile formalizate ce se efectuează pe piețele monetare sau financiare foarte dezvoltate și formulate în cadrul unor contracte complexe, o parte importantă a relațiilor de credit privind mobilizarea capitalurilor disponibile și a economiilor.

Consider că o atenție deosebită trebuie îndreptată asupra priorității acordării creditelor către întreprinderi private, ceea ce duce la întărirea rolului acestora în economie, la folosirea mai eficientă a creditelor în sensul orientării spre investiții ce răspund cerințelor pieței naționale cât și a celei mondiale.

În ultimii ani, sectorul bancar românesc manifestă o angrenare din ce în ce mai mare în activitatea de creditare, cu un boom al finanțărilor pentru sectorul populație. Societățile bancare își diversifică tot mai mult portofoliul și pătrund pe segmente de populație și categorii de firme mai puțin avute în vedere. În acest sens anii 2005 și 2006 au fost dominați de operațiunile pe piață de retail, piață pe care serviciile oferite de bănci s-au diversificat foarte mult, ceea ce a dus la scăderea costurilor.

Consider că băncile ar trebui să exploateze mai mult segmentul de retail, posibilitățile de extindere fiind mai mari de cât pe segmentul corporate, o oportunitate fiind dezvoltarea consultanței financiare și a asigurărilor.

De asemenea, constatăm o îmbunătățire a indicatorilor activității bancare, manifestată și de creșterea ponderii creditelor acordate clienților nebancari în totalul resurselor atrase și împrumutate (47% în 2005) și în totalul activelor ( 48,15% în 2005), fapt ce dovedește dezvoltarea continuă a sistemului bancar românesc. Această creștere este datorată și scăderii dobânzilor la credite ca urmare a creșterii concurenței pe piață.

Treptat, au fost eliminate o serie de restricții și condiții pentru acordarea unor credite, de la creșterea ponderii pe care suma de rambursat o reprezintă în totalul veniturilor debitorului, până la renunțarea la girant. Sunt de părere, însă, că această eliminare nu este benefică pentru bănci deoarece se expun la riscuri de nerambursare din ce în ce mai mari, știut fiind faptul că riscul apariției unor credite neperformante se amplifică atunci când portofoliul se extinde prea rapid.

Reforma creditului în țara noastră trebuie să conducă la o elasticitate și o operativitate mai mare în creditare, realizate prin caracteristicile tehnicii de creditare și promptitudinea cu care băncile satisfac cerințele clienților privind acoperirea prin credite a unor necesități imediate. Este necesară trecerea la negocierea pe baze comerciale a creditelor și diversificarea modalităților de creditare.

Una din preocupările primordiale în procesul de tranziție la economia de piață trebuie să fie, pe lângă realizarea unui cadru legislativ, însăși crearea unor instrumente specifice noilor forme ale raportului de credit în economia românească.

BIBLIOGRAFIE

Cezar, Basno, Monedă, credit,banci, Ed. Economică, București, 1997;

Cezar, Basno; Dardac, Nicolae, Operațiuni bancare, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1999;

Paul, Bran, Finanțele întreprinderii, Ed. Economică, București, 1997;

Paul, Bran, Relațiile financiar-bancare ale societății comerciale, Ed. “Tribuna Economică”, București, 1994;

Octavian, Căpățână,; Brândușa, Ștefănescu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Academiei, București, 1985;

Silviu, Cerna, Banii și creditul în economia contemporană, Ed. Enciclopedică, București, 1994;

Ioan, Condor, Drept financiar și fiscal, Ed. Tribuna Economică, București, 1996;

Floricel, Constantin, Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1997;

I.L., Georgescu., Drept comercial român, vol. I, București, 1999;

Ion, Gliga: Drept financiar și fiscal, Ed. All, București, 1999;

Raul, Petrescu: Subiecții de drept comercial, București, 1993;

Ioan, Popa: Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Economică, București, 1997;

Vasile, Radu: Moneda și politica fiscală, Ed. Uranus, București, 1994;

Vasile Turliuc, Vasile Cocris, Moneda si credit, Ed. Akarom, Iasi, 1998

I., Vida: Puterea executivă și administrația publică, București, 1994;

Iulian, Văcărel: Finanțe publice, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1992;

***Constituția României din 2003, publicată în M.O. nr. 767 din 31 octombrie 2003;

***Codul civil român

***Codul comercial român din 1887, publicat în M.O. din 10 mai 1887;

***Legea nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naționale a României, publicată în M. Of. nr. 203 din 1 iunie 1998;