Managementul Bancar

„Management bancar”

Motto:

„În banca noastră banii voștri sunt în

deplină siguranță.

Nici măcar voi nu îi puteți ridica.”

CUPRINS

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

Explicarea noțiunilor de bancă, activitate bancară și sistem bancar

Termenul generic de bancă desemnează o instituție financiară și de credit care îndeplinește, în esență, indiferent de diferențele care există de la o țară la alta, același rol în viața economică, constând în: atragerea de capitaluri bănești disponibile și oferirea de împrumuturi întreprinzătorilor; mobilizarea unor părți importante din veniturile bănești și economiile diferitelor categorii ale populației și transformarea acestora în capital de împrumut; emiterea titlurilor de credit și a bancnotelor; efectuarea viramentelor și de prestări servicii financiare pentru întreprinzatori și în beneficiul statului.

Conform dicționarului explicativ al limbii române, banca reprezintă o ,,întreprindere financiară care efectuează operații de plată și credit”.

În legea bancară nr. 58/1998 publicată în Monitorul Oficial Nr.121 din 23 martie 1998, banca este definită ca fiind ,,persoana juridică autorizată să desfășoare, în principal, activități de atragere de depozite și de acordare de credite în nume și în cont propriu’’.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99 din 06.12.2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului la articolul 3 integrează în categoria Instituții de credite urmatorele: a) bănci; b) organizații cooperatiste de credit; c) bănci de economisire și creditare în domeniul locativ; d) bănci de credit ipotecar; e) instituții emitente de monedă electronică. Conform acestei reglementări, prin instituție de credit înțelegem o entitate a cărei activitate constă în atragerea depozitelor sau a altor fonduri rambursabile de la public și în acordarea de credite în cont propriu.

Sistemul bancar este o componentă a sistemului financiar al unei țări. Acesta constă în totalitatea instituțiilor, relațiilor financiar-bancare, normelor, infrastructurilor, tehnicilor ce interacționează în mod complex, cu scopul de a mobiliza sub formă de depozite și a distribui sub formă de credite fonduri financiare, precum și de a acorda facilități, inclusiv sisteme de plăți, pentru diverși agenți economici, financiari sau nefinanciari, inclusiv persoanele fizice.

Conform legislației românești, prin activitate bancară înțelegem acele activități de atragere de depozite și alte fonduri rambursabile de la public și acordarea de credite în cont propriu. Astfel, activitatea instituțiilor de credit din sistemul bancar românesc cuprinde următoarele activități: atragerea de depozite și de alte fonduri rambursabile; acordarea de credite; leasing financiar; operațiuni de plăți; emiterea de garanții si asumarea de angajamente; administrarea de portofolii și consultanță legată de aceasta; închiriere de casete de valori de siguranță; dobândirea de participații la capitalul altor entități etc.

Într-o altă abordare, activitatea specifică băncilor poate fi divizată astfel:

a. activități operaționale, concretizate în operațiuni de procesare a tranzacțiilor generate de relația bancă-client;

b. activități funcționale, necesare pentru susținerea realizării activităților operaționale: contabilitate, administrație, personal etc.

Atât în literatura de specialitate cât și în legislația românească există o inconsecvență în utilizarea conceptelor de „activitate bancară” și „operațiune bancară”; adeseori, cele două noțiuni se suprapun din punct de vedere al conținutului.

1.2. Rolul băncilor în economie și riscul bancar

Băncile si clienții lor, deopotrivă, au interes în dezvoltarea unor relații bancă-client cât mai trainice și pe termen lung. Interesul este reciproc și vizează relațiile de afaceri viitoare. Astfel, banca are interes să-și mențină o clientelă fidelă și stabilă, să elimine hazardul moral prin avantajul cunoașterii istoricului bancar al clientului în cazul unei relații anterioare îndelungate. Interesul clientului este de a beneficia de produse și servicii bancare în condiții avantajoase. Această relație bancă-client este foarte dezvoltată în țări precum Germania și Japonia, relația mergând până la situația în care băncile dețin participații la firmele cărora le acordă credite, având reprezentanți în consiliile de administrație ale acestora și participând la procesul decizional în întreprindere.
Datorită funcției creditului de creație monetară realizată prin intermediul băncilor și datorită avantajului dispunerii de lichidități excedentare de la unii agenți nefinanciari sub forma depozitelor bancare, băncile sunt considerate furnizoare în orice moment de lichiditate în economie, ceea ce oferă un avantaj comparativ față de finanțarea directă, care presupune o prealabilă pregătire a emisiunii de titluri de valoare și o perioadă de timp pentru ca agenții excedentari să-și exprime opțiunea de cumpărare a titlurilor respective.

Prin risc bancar se înțelege posibilitatea apariției unor evenimente care se pot ivi pe parcursul derulării operațiunilor bancare și care pot avea efecte negative asupra activității băncii.
Activitatea bancară se confruntă cu următoarele tipuri de riscuri: riscul de creditare, riscul de lichiditate, riscul de capital, riscul operațional (utilizarea tot mai mare a tehnologiei înalte, intensificarea operațiunilor adresate persoanelor fizice și agenților economici mici, creșterea comerțului electronic, utilizarea tot mai mare a surselor externe și a tehnicilor sofisticate de reducere a riscului de credit și a riscului de piaț[ au creat un risc operațional crescut), riscul legal, riscul de țară (este riscul adițional riscului de credit ce este asociat condițiilor economice sociale și politice ale țarii de origine a debitorului), riscul de transfer, riscul reputațional, riscul concurențial (este datorat în special modificării condițiilor de piață generând schimbarea raportului de forțe între bănci).
În cadrul unei bănci trebuie să existe preocupări pentru o abordare organizată, sistemică și pentru controlul riscului. Încrederea clienților este primordială pentru o bancă, astfel aceasta trebuie să-și câștige și să-și mențină reputația printr-o situație financiară solidă, un personal calificat și un management eficient.

1.3. Caracteristici în funcție de care se apreciază sistemul bancar

Sistemele bancare prezintă o serie de trăsături. Cele mai importante sunt:

a. Diversitatea unui sistem bancar – aceasta se referă la numărul și tipurile de instituții bancare. Astfel, sistemele bancare pot deține instituții bancare specializate și universal, bănci de dimensiuni mari, mijlocii și mici. De asemenea diversitatea își spune cuvântul și în ceea ce privește proveniența capitalului, forma juridică de organizare etc.;

b. Concentrarea unui sistem bancar – se referă la activitatea principalelor bănci din sistemul bancar respectiv concentrarea bancară are consecințe directe asupra competiției bancare, un număr redus de instituții putând controla piața bancară din țara respectivă;

c. Nivelul de dezvoltare al unui sistem bancar – se referă la amploarea activității bancare din țara respectivă. Astfel, dimensiunea activității bancare poate fi redată prin dimensiunea activelor, a numărului de operațiuni bancare, numărului de conturi bancare, numărului de carduri bancare numărului angajaților etc.

1.4. Caracteristici ale produselor și serviciilor bancare

Caracteristicile care diferențiază serviciile de produse sunt:

a. intangibilitatea – valoarea lor poate fi evaluată numai după cumpărare, atunci când clientul folosește serviciul și îi sesizează beneficiile;

b. inseparabilitatea – serviciile nu se pot separa de organizația care le oferă;

c. perisabilitatea – serviciile sunt produse și vândute în același timp, nu pot fi depozitate pentru viitor, fiind produse la cerere;

d. variabilitatea – calitatea serviciilor depinde de cel care le asigură, când, unde și de timpul necesar pentru asigurarea serviciului.

Produsul bancar este destinat clientului, fiind definit în raport de acesta și furnizat de bancă ca instrument pentru satisfacerea cerințelor consumative ale acestuia. Furnizarea produsului bancar către client presupune efectuarea unui ansamblu de operațiuni bancare și nebancare.
Principalele particularitați ale produselor și serviciilor bancare sunt:

– produsele și serviciile bancare sunt condiționate de reglementările bancare și fiscal;
– produsele și serviciile bancare sunt supuse responsabilității păstrării confidențialității de către bănci, secretul bancar fiind ridicat la principiul bancar de bază. De asemenea, banca trebuie să asigure protecția și administrarea fondurilor clienților în condiții optime și de eficiență și să ofere consultanță financiară necesară în mod obiectiv și cu profesionalism;

– produsele și serviciile bancare nu pot fi protejate prin brevete, deoarece din punct de vedere al conținutului sunt în general standardizate, diferențierile fiind nesemnificative;

– produsele și serviciile bancare implică angajarea clientelei în derularea operațiunilor.

CAPITOLUL II

EVOLUȚIA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC

2.1. Crearea și progresul sistemului bancar românesc

Primele menționări de activitate bancară, în sensul modern al termenului, apar în Țările Române încă din perioada feudalismului fiind desfășurate de zarafi și cămătari.
Zarafii aveau ca principală ocupație, într-o primă etapă, schimbul de monede, asemănător schimbului valutar în numerar astăzi. Această activitate era necesară din cauza multitudinii de însemne monetare provenite din diverse țari, pe teritoriul țarii noastre. În preajma înființării primului sistem monetar național, în anul 1867, se estimează că circulau peste 80 de tipuri de însemne monetare pe teritoriul Țarilor române, din aur, argint și aramă, cum ar fi: napoleonul francez, lira sterlină, lira otomană, ducatul austriac (monede de aur), rubla, talerul (monede de argint), copeicile (monede de aramă). Serviciile cămătarilor constau în acordarea de credite cu dobânzi foarte mari, credite care au îmbrăcat în principal forma creditului de consum și cea a creditului politic (pentru cumpărarea de funcții în ierarhia administrativă, inclusiv pentru cumpărarea tronului domnesc de la Poarta Otomană. Astfel, există date care atestă relații de cămătarie derulate de domnitori ca: Aron-Vodă (1580) precum și Mihai Viteazul ( 1593-1601), ce lua cu împrumut 67.000 de aspri de la jupân Preda. La aceste servicii apelau deopotrivă și boierii, meșteșugarii și țăranul. Sursele capitalului cămătăresc erau multiple, atât interne (pentru boierii creditori, sursele de capital erau constituite din dijme, monopoluri feudale, agricultura, creșterea vitelor, arendă etc., iar pentru negustori sursa de împrumut era capitalul comercial) cât și externe (capitaluri provenite din Turcia și Austria, plasate cu dobânzi mari în Țările Române).
În anul 1856 este semnat de către domnitorul Grigore Alexandru Ghica actul de concesionare pentru înființarea Băncii Naționale a Moldovei. Un moment important în evoluția activității bancare în Țările Române l-a avut înființarea în anul 1864 a Casei de Depuneri și Consemnațiuni, prima instituție românească de credit (actuala Casă de Economii și Consemnațiuni). Aceasta își atrăgea resursele din depunerile de consemnațiuni private, precum și din resurse publice.

După acest moment au fost înființate și alte instituții bancare cu capital preponderant autohton: Banca României (1865), Banca Albina (1872), Banca Furnica (1883) etc. Banca României s-a înființat prin transformarea sucursalei Băncii Otomane din București și având privilegiul de a emite, prin concesiune pe 30 de ani, bancnote cu curs liber și dreptul de a fi primite la plată de oficiile publice. Principalele operațiuni curente ale băncii erau: scontul, achiziția de efecte, inclusiv bonuri de tezaur, avansuri, operațiuni cu hârtii, valori în strainătate.

În anul 1873 este înființat Creditul Funciar Rural divă, inclusiv pentru cumpărarea tronului domnesc de la Poarta Otomană. Astfel, există date care atestă relații de cămătarie derulate de domnitori ca: Aron-Vodă (1580) precum și Mihai Viteazul ( 1593-1601), ce lua cu împrumut 67.000 de aspri de la jupân Preda. La aceste servicii apelau deopotrivă și boierii, meșteșugarii și țăranul. Sursele capitalului cămătăresc erau multiple, atât interne (pentru boierii creditori, sursele de capital erau constituite din dijme, monopoluri feudale, agricultura, creșterea vitelor, arendă etc., iar pentru negustori sursa de împrumut era capitalul comercial) cât și externe (capitaluri provenite din Turcia și Austria, plasate cu dobânzi mari în Țările Române).
În anul 1856 este semnat de către domnitorul Grigore Alexandru Ghica actul de concesionare pentru înființarea Băncii Naționale a Moldovei. Un moment important în evoluția activității bancare în Țările Române l-a avut înființarea în anul 1864 a Casei de Depuneri și Consemnațiuni, prima instituție românească de credit (actuala Casă de Economii și Consemnațiuni). Aceasta își atrăgea resursele din depunerile de consemnațiuni private, precum și din resurse publice.

După acest moment au fost înființate și alte instituții bancare cu capital preponderant autohton: Banca României (1865), Banca Albina (1872), Banca Furnica (1883) etc. Banca României s-a înființat prin transformarea sucursalei Băncii Otomane din București și având privilegiul de a emite, prin concesiune pe 30 de ani, bancnote cu curs liber și dreptul de a fi primite la plată de oficiile publice. Principalele operațiuni curente ale băncii erau: scontul, achiziția de efecte, inclusiv bonuri de tezaur, avansuri, operațiuni cu hârtii, valori în strainătate.

În anul 1873 este înființat Creditul Funciar Rural din București. În primii 8 ani de funcționare, Creditul Funciar Rural a acordat împrumuturi de 64 milioane de lei pe bază de garanții ipotecare, însumând 115 hectare de terenuri. Urmând experiența Creditului Funciar Rural ia ființă Creditul Funciar Urban București și Creditul Funciar Urban Iași (1881). Între 1908-1914 C.F.U. a acordat împrumuturi în valoare de 200 milioane lei aur. De-a lungul existenței sale, această instituție de credit a jucat un rol important în construcția, reconstrucția și modernizarea clădirilor din București, precum și în alte orașe din Muntenia, Oltenia, Transilvania.

Prima instituție bancară cu capital mixt a fost înființată în anul 1874 și s-a numit Marmorosch-Blank & CO. Aceasta a fost implicată prin politica sa de credite în toate ramurile economiei românești de la acea vreme: comerț, agricultură, armata română pe timp de război, căi ferate, hale și piețe publice în capitală. De asemenea, a contribuit cu participații la primele două fabrici de hârtie din țară și la emiterea unui împrumut public.

Dincolo de Carpați, în Transilvania, la Sibiu, ia ființă în anul 1872 Banca Albina având capital integral românesc. Rețeaua băncii cuprindea filiale și agenții constituite în numeroase orașe transilvane: Sibiu, Mediaș, Brașov, Tg. Mureș etc. Principalele operațiuni realizate de bancă au fost: reuniunile de credit, tranzacții cu efecte de comerț, împrumuturi ipotecare, creditul de cont curent, credite personale țărănești.

Prin legea din 17 aprilie 1880 lua ființă Banca Națională a României, bancă de „scompt și circulațiune”, înființată după modelul Băncii Naționale a Belgiei și respectând principiile școlii bancare. B.N.R avea capital atât particular (2 treimi) cât și de stat (o treime). Înființarea B.N.R. a dus la creșterea rolului capitalului intern în dezvoltarea unor ramuri ale economiei, prin rețeaua sa de sedii din țară putând să mobilizeze disponibilitățile bănești și acorda credite mai lesne. De asemenea, prin introducerea bancnotelor se creau premisele unei circulații bănești elastic, moderne și mai ieftine.

În perioada cuprinsă între momentul înființării B.N.R. și izbucnirea Primului Război Mondial, în Țările Române erau 195 de instituții bancare private. Primele bănci românești din sistem erau următoarele:

– Bănci cu capital românesc – Banca Agricolă, Banca Comerțului din Craiova, Banca Românească; – Bănci cu capital străin – Banca Generală Română, Banca Comercială Română;

– Bănci cu capital mixt – Marmorosch-Blank & CO.

În perioada Primului Război Mondial, băncile românești și-au sporit capitalul social, contribuind la finanțarea nevoilor țării aflate în război, în timp ce băncile cu capital străin au avut o atitudine de așteptare și mare prudență, nemodificându-și capitalul social. Băncile mari aveau participații la alte bănci mijlocii și mici, aceste participații fiind realizate individual sau prin asociere. O formă importantă de participație au constituit-o consorțiile bancare, urmate din banca tutelară care deținea acțiuni la mai multe bănci, numite bănci afiliate. De asemenea, marile bănci au avut și participații individuale contribuind astfel la întărirea organizațiilor de credit provinciale și totodată, valorificând bogățiile din zonele în care activau.

Un pas important în modernizarea sistemului bancar românesc a fost constituirea în anul 1919 a Casei de Compensații în scopul facilitării stingerii prin compensare a creanțelor reciproce ale membrilor provenind din cecuri, cambii, facturi și alte documente și titluri de plată.

Perioada următoare a fost caracterizată de avânt economic și cristalizare a relațiilor capitaliste, apogeul fiind atins în perioada interbelică. Paralel cu dezvoltarea economică, sistemul bancar românesc s-a extins și întărit, numărul băncilor crescând de la 215 în anul 1918 la 1122 în anul 1928, cu un capital total de 10 miliarde lei, la care se adăugau și cele 4743 de bănci populare.
Criza economică mondială din anii 1928-1933 a afectat semnificativ și sistemul bancar românesc, o parte însemnată dintre băncile mici și mijlocii dând faliment sau fuzionând cu altele mai puternice. În consecință, la sfârșitul anului 1941 numărul băncilor în România era de 272. Lipsa de încredere generată de mediul economic ostil a condus la retragerea creditelor externe și a depunerilor interne, scăzând în acest fel capitalul de împrumut. Această criză s-a manifestat în România prin falimentul a trei instituții de credit la care proporția afacerilor speculative era mai mare decât la alte bănci. În vederea salvării sistemului bancar B.N.R. a intervenit prin credite de reescont și prin conducerea unui sindicat bancar constituit ad-hoc.

În perioada celui de-al doilea război mondial, băncile din România au contribuit la susținerea țării și a nevoilor de război. În această perioadă s-au înființat o serie de instituții financiare, unele cu sprijinul financiar al statului. Totodată trebuie menționate eforturile depuse de către B.N.R. în toată această perioadă. Aceasta s-a dovedit a fi un factor fervent în susținerea economiei românești pe toate planurile, în contextul în care Germania făcea presiuni tot mai puternice de subordonare a funcțiilor sale intereselor financiare naziste.

2.2. Sistemul bancar românesc în perioada socialistă

Înainte de etatizarea B.N.R., numărul băncilor cu drept de reescont la banca de emisiune era de 383. Numărul total al băncilor, sucursalelor, cooperativelor de credit era la momentul nationalizării de 2661.

În ceea ce privește trecerea de la sistemul bănesc capitalist la sistemul bănesc socialist, condițiile au fost create prin reforma monetară din august 1947. În aceste condiții, puterea financiară a băncilor particulare a slăbit, B.N.R. devenind aproape singura sursă de creditare a economiei. O serie de bănci private sau de stat au fost lichidate sau dizolvate, singura ramasă fiind Casa de Economii și Consemnațiuni care a deținut monopolul în domeniul depunerilor populației până la sfârșitul anului 1989.

2.3. Băncile în perioada de tranziție la economia de piață și de preaderare la Uniunea Europeană

În această perioadă B.N.R. a recăpătat funcțiile tradiționale ale unei bănci centrale, iar operațiunile comerciale pe care le-a efectuat anterior au fost transferate unei bănci comerciale nou înființate, Banca Comercială Română din noiembrie 1990. Sistemul legislativ privind reglementarea activității bancare a fost adaptat mereu noilor realități.

Modificările legislative îndreptate în direcția adoptării acquis-ului comunitar în domeniul bancar au vizat aspecte precum: independența băncii centrale; standardizarea codificării conturilor bancare; liberalizarea treptată a transferurilor valutare; adaptarea reglementărilor la cerințele de combatere a spălării banilor etc.

Cadrul general al activității bancare a fost reglementat până în decembrie 2006, prin Legea nr. 58 din 1998 (Legea bancară), cu modificări și completări ulterioare și prin Legea nr. 312 din 2004 (Legea privind statutul B.N.R). Din decembrie 2006, activitatea instituțiilor de credit este reglementată prin OUG nr. 99 din 2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului și OUG nr. 98 din 2006 privind supravegherea suplimentară a instituțiilor de credit.

Din perspectiva restructurării, sistemul bancar românesc a cunoscut o istorie destul de zbuciumată. Acțiunile de asanare a sistemului bancar au vizat în principal două direcții: reabilitarea băncilor aflate în dificultate, dar pentru care acționarii noi sau cei existenți au reușit să asigure resursele financiare necesare redresării (Banca Agricolă, Banca Dacia Felix), eliminarea din sistem prin procedurile legale a băncilor neviabile (Banca Turco-Română, Banca Columna).

Procesul de privatizare a băncilor cu capital de stat din România a început cu Banca Română pentru Dezvoltare, prin preluarea pachetului majoritar (51%) de către grupul francez Societe Generale, achiziție finalizată în martie 1999. Tot in 1999, Fondul Proprietații de stat a vândut un pachet de 45% din capitalul social al BancPost către General Electric Capital Corporation (35%) și Banco Portugues de Investimento (10 %), cu o valoare totală de 42,7 milioane USD.

Capitalul străin, la sfârșitul anului 2003 era de 58,2 % din activul bilanțier agregat. Anul 2006 aduce o creștere a ponderii capitalului străin la nivelul de 88,6 datorită în special privatizării B.C.R.
După 1990 sistemul bancar din România a funcționat după principiul universalității operațiunilor bancare, fiind dominat de băncile comerciale. Universalizarea operațiunilor bancare se manifestă prin constituirea de grupuri bancare în jurul unei bănci comerciale. Astfel, băncile comerciale dețin participații la firme de asigurări, leasing, intermediere pe piața de capital. Alături de băncile comerciale, sistemul bancar românesc cuprinde o rețea de cooperative de credit, bănci specializate în activități de economisire și creditare în domeniul locativ (Raiffeisen Banca pentru Locuințe și HVB banca pentru locuințe), o bancă pentru comerț exterior (Eximbank), precum și o serie de instituții financiare nebancare care activează pe o gamă largă de operațiuni: credite de consum, credite imobiliare, leasing, factoring, micro creditare etc.

2.4. Modificari ale sistemului bancar după aderarea la UE

După aderarea la UE, s-a produs o creștere a ponderii capitalului țărilor din UE, dar și pătrunderea unor bănci din Noua Europă, care au început să-și facă deja simțită prezența în peisajul bancar românesc (de exemplu OTP Ungaria prin preluarea Ro Bank).

Odată cu liberalizarea pieței bancare românești și implementarea licenței unice bancare, băncile străine pot pătrunde cu mai multă ușurință pe teritoriul țării noastre, iar amplificarea concurenței în activitatea bancară autohtonă va fi determinată și de posibilitatea de a presta servicii bancare fără o implementare directă. Modalitățile de pătrundere pe piața bancară românească ar putea fi diferite: deschideri de sucursale, participații la capitalul social al băncilor autohtone, fuziuni cu bănci românești, achiziții ale unor bănci românești.

În urma aderării țării noastre la UE și a liberalizării pieței serviciilor în număr de 190 instituții străine au notificat intenția de a desfășura activitate bancară în mod direct pe teritoriul României, dintre care 174 instituții bancare, 3 instituții financiare nebancare și 13 instituții emitente de monedă electronică.

Banca Millennium, cum a fost înregistrată filiala locală a portughezilor de la Millennium BCP, este primul exemplu de investiție Green Field pe piața bancară după mulți ani în care intrările pe piață au fost realizate prin achiziții.

De asemenea în urma unor fuziuni și achiziții la nivel internațional, unele bănci și-au încetat activitatea sau au continuat să funcționeze sub altă denumire: preluarea activității băncii Di Roma de către Unicredit Țiriac Bank; schimbarea denumirii băncii San Paolo IMI Bank România în Banca Comercială Intesa San Paolo Bank România; preluarea ABN AMRO de către Royal Bank Of Scotland.
Deși competiția la nivelul sistemului bancar este mereu în creștere, sistemul bancar românesc se remarcă printr-un înalt grad de concentrare. Primele 5 bănci din România în funcție de mărimea activelor (BCR, BRD, RAIFFEISEN BANK, VOLKSBANK, Banca TRANSILVANIA) dețineau 55,9% din activele bilanțiere agregate, 55,1% din totalul creditelor acordate, 54,1% din depozitele atrase și 51,4% din capitalurile proprii ale băncilor comerciale românești în martie 2008.
Odată cu integrarea României în UE, creditul bancar a suferit o explozie în ceea ce privește creșterea volumului acestuia, în special a creditului pentru populație. Astfel, la sfârșitul anului 2007 se poate observa aproape o dublare a soldului creditelor acordate populației.

2.5. Efectele crizei americane asupra activității bancare din România

Efectele crizei financiare internaționale au început să se manifeste în cadrul sistemului bancar românesc începând cu toamna anului 2008, printr-un atac speculativ la adresa monedei naționale. Tot atunci, Banca Națională a luat o serie de măsuri de temperare a creditării bancare. Înainte de intrarea în vigoare a acestor reglementări, băncile s-au aruncat cu toate forțele în lupta privind acordarea de credite persoanelor fizice.

Totodată, anul 2009 a condus și la o creștere a creditelor neperformante. Astfel, ponderea creditelor restante în total a crescut de la 4,62% în mai 2008, la 13,3% în august 2009. De asemenea, gradul de acoperire a creditelor restante prin provizioane a scăzut continuu, de la 123% în 2008 la 107% în 2009.

Băncile din sistem, ca urmare a crizei de lichidități manifestate în prima parte a anului 2009, au majorat ratele de dobândă la depozite la termen, fenomen ce a condus la creșterea volumului acestora. În perioada septembrie 2008 – septembrie 2009, depozitele la termen atrase de la populație au crescut cu 16,26%, pe fondul menținerii relativ constante a soldului creditelor acordate pentru aceeași perioadă.

În scopul impulsionării creditării pentru locuințe și a sectoarelor economice conexe, Guvernul a lansat în anul 2009 un program intitulat „Prima Casă”. În cadrul acestui program, statul, prin Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile mici și mijlocii, se angaja la emiterea de garanții în numele și în contul statului în favoarea băncilor care acordă credite persoanelor fizice pentru cumpărarea unei locuințe. Fondul Național de Garantare a creditelor pentru IMM a primit în anul 2009 aproximativ 11500 de cereri în cadrul programului Prima Casă, valoarea garanțiilor acordate însumând 485 de milioane de euro din plafonul maxim aprobat de 1 miliard euro.

Din perspectiva rețelelor de sedii bancare și a personalului, efectele crizei financiare internaționale s-au simțit încă din primele luni ale anului 2009, 37 de unități bancare fiind închise și peste 2000 de angajați ieșind din sistem, față de sfârșitul anului 2008 când s-au înregistrat maximele istorice ale acestor indicatori.

În concluzie, sistemul bancar românesc suportă la rândul său consecințele crizei financiare internaționale, printr-o diminuare a volumului de activitate. Cu toate aceastea, nicio bancă din România nu a intrat în incapacitate de plată, indicatorii de profitabilitate menținându-se la niveluri pozitive. Relativa stabilitate din cadrul sistemului bancar Românesc se datorează în mare parte măsurilor B.N.R.

Banca Națională se bucură de o putere mare de acțiune în cadrul Sistemului european al băncilor centrale. Descentralizarea sistemului tinde să valorifice la maximum patrimoniul de experiență și cunoștințe acumulate în cadrul piețelor naționale, reducându-se la minimum riscurile utilizării unei monede unice.

În conformitate cu art. 108 al Tratatului UE, fiecare stat membru a trebuit să asigure compatibilitatea legislației sale naționale, inclusiv a statutului băncii sale naționale, cu tratatele UE și statutul SEBC. Una dintre mențiuni este aceea că statutele băncilor naționale trebuie să prevadă, în mod special, că durata mandatului de guvernator este de minimum 5 ani. Banca națională poate deschide conturi pentru instituțiile de credit și pentru alți participanți la piață și pot să accepte active drept garanție, inclusiv titluri în cont curent. De asemenea, sunt autorizate să efectueze operațiile în legătură cu îndeplinirea obligațiilor lor față de organizațiile internaționale. Orice alte operații cu rezervele valutare care rămân băncilor centrale naționale după transferul sumelor prevăzute către BCE și tranzacțiile efectuate de statele membre cu fondurile lor de rulment în valută sunt supuse autorizării, pentru a asigura coerența cu politica monetară și valutară a UE.

CAPITOLUL III

MANAGEMENT BANCAR

3.1. Esența și particularitățile managementului bancar

În zilele noastre, rolul băncilor și al sistemului bancar a căpătat o anumită importanță. Dezvoltarea activităților bancare, interdependența dintre ele, precum și globalizarea sistemului bancar s-au realizat și se realizează în prezent apelând din ce în ce mai mult la tehnica informatică și a transmisiei la distanță. Societățile bancare sunt preocupate de optimizarea continuă a procesului de conducere, pentru a-și atinge țelurile pe care și le-au propus și pentru a-și asigura dezvoltarea propusă.

Managementul este, în general, considerat arta conducerii societății. Încă de la începutul secolului XX F. Taylor și H. Fayol considerau managementul ca „organizarea științifică a muncii”.

Ulterior, J. Meleze definește managementul ca „fiind într-o abordare generală fixarea obiectivelor globale, precum și integrarea tuturor resurselor disponibile într-un sistem orientat în împlinirea acestor obiective și în final în conducerea sistemului pentru a depăși dificultățile mediului economic”.

Pentru a se putea realiza organizarea științifică a muncii la nivelul unei societăți bancare, trebuie să se țină cont de faptul că în economiile moderne, locul și rolul băncilor este dat de calitatea lor de intermediar principal în relația economii-investiții, determinantă pentru creșterea economică, prin procesul de creditare fiind valorificată o caracteristică semnificativă a acestor intermediari și anume: transformarea activelor nemonetare în active monetare și alocarea rațională a resurselor financiare economisite anterior în proiecte de investiții generatoare de profituri viitoare.

Banca constituită ca firmă care funcționează într-un domeniu specific, acela al creării, distribuirii și utilizării monedei și a substitutelor acesteia, își desfășoară întreaga activitate atingerii obiectivului esențial al oricărei firme de afaceri: maximizarea consolidată a profitului.

Managementul băncii se poate defini ca fiind procesul de integrare funcțională a unui ansamblu diferențiat de activități specifice, canalizate pe obținerea și combinarea resurselor umane, informaționale, fizice și financiare în scopul furnizării profitabile a produselor și serviciilor bancare.

Managementul bancar prezintă anumite caracteristici care îl individualizează semnificativ în cadrul managementului general.

Aceste caracteristici sunt date de specificitatea conținutului său, care se prezintă în următoarele forme:

a. specificitatea obiectului, care îl constituie moneda și substitutele sale;

b. specificitatea procesului, care reprezintă o transformare manifestată prin multiplicare, transferare și remunerare. În sens restrâns, banca determină transformarea monedei în active financiare, în cadrul acestui proces observându-se însă o diversitate procesuală a transformării, vizând caracteristicile activelor financiare;

c. specificitatea pieței, care conferă proceselor bancare riscuri diferențiate și codeterminate, ajustând semnificativ rezultatele activității bancare;

d. specificitatea produselor bancare, caracterizate printr-o diversitate atributivă în condițiile conservării substanței generice: moneda, diversitatea atributivă fiind determinată de caracteristicile și destinațiile produselor bancare;

e. specificitatea tehnologică, determinată de amănuntele obiectului și procesului, canalizată pe informație și nu pe substanță, tehnologia bancară folosind preponderent „echipamente informatice” care asigură realizarea procesului de transformare și a serviciilor adiționale.

În perspectiva managementului bancar, firma bancară realizează cinci funcțiuni primordiale, definite ca ansambluri omogene de activități, vizând realizarea unor obiective intermediare:

a. funcțiunea productivă, concretizată în activitățile furnizoare de produse și servicii bancare, constituind funcțiunea esențială a băncii, realizată prin funcțiile acesteia:

– funcția de depozit, de atragere și protejare a disponibilităților bănești existente în economie;

– funcția de investiție, de plasament, concretizată în oferirea de credite și achiziționarea de active financiare;

– funcția de transfer al plăților, banca fiind astfel un intermediar al circuitului încasări-plăți;

– funcția servicială, banca fiind un furnizor de servicii financiare, însoțind sau nu celelalte funcții bancare.

b. funcțiunea distributivă, comercială, concretizată în activități și operații care asigură alimentarea băncii cu resurse, precum și distribuirea produselor bancare. Componente majore ale acestei funcțiuni sunt activitățile de marketing și de promovare a relației cu clientela;

c. funcțiunea financiară, concretizată în totalitatea activităților prin care banca asigură gestiunea financiară a tuturor activităților și rezultatelor, cunoașterea și analiza resurselor și plasamentelor, a rezultatelor financiare, precum și planificarea financiară curentă și de viitor (bugetizarea financiară);

d. funcțiunea de personal, de asigurare și remunerare a resurselor umane, de motivare și penalizare a personalului, de pregătire, promovare și urmărire a activității acestuia;

e. funcțiunea de dezvoltare, concretizată în activități specifice de expansiune, diversificare și inovare a produselor și serviciilor bancare, a tehnologiilor și operațiunilor, a instrumentelor și tehnicilor, reprezentând funcțiunea de supraviețuire a băncii, de adaptare a acesteia la mediul extern în continuă modificare.

3.1.1. Atributele esențiale ale managementului bancar

Atributele primordiale ale managementului bancar performant prezintă unele particularități delimitative și definitorii:

Previziunea, prin care se delimitează obiectivele băncii, ierarhizate și condiționate, precum și resursele și mijloacele necesare realizării acestora. Atributul previziunii se concretizează în proiecții, prognoze, planuri, programe, înscrise în strategia băncii, a cărei particularitate constă în centrarea determinantă pe piață, în acest scop folosindu-se instrumentele și tehnicile marketingului financiar și bancar.

Organizarea, ca atribut al managementului bancar, se poate observa în structurile organizatorice în formă de rețea, și în acest sens distribuirea atribuțiilor (sarcini, competențe, responsabilități) se particularizează prin deconcentrare și orizontalizare, ierarhizarea posturilor realizându-se în contextul puternicei delegări și autonomii decizionale.

Coordonarea presupune armonizarea și compatibilizarea informațiilor, deciziilor și acțiunilor personalului, atât la nivelul conducerii, cât și la nivel operațional. Particularitatea acestui atribut în cadrul băncii rezidă în dependența puternică a acestuia de informație, de comunicare, îndeosebi de viteza circulației informației și relevanța acesteia. Existența unei optime comunicări la toate nivelele manageriale depinde de un număr de factori, care pot influența calitatea managementului bancar.

Antrenarea, ca atribut al managementului băncii, se poate defini prin ansamblul activităților specifice prin care se determină personalul băncii să efectueze eficient și operativ obiectivele specifice funcțiilor sau activităților. Particularitatea bancară a acestui atribut rezidă în importanța motivării ca instrument esențial al realizării atribuțiilor, ținând cont de impactul produselor și serviciilor bancare asupra comportamentului angajaților în relație cu mediul bancar. În acest sens, motivarea pozitivă, stimulativă și motivarea negativă, penalizatoare sunt ambivalente atributului de antrenare.

Evaluarea, incluzând analiza și controlul, cuprinde totalitatea activităților prin care performanțele băncii sunt măsurate și comparate cu obiectivele, observându-se deficiențele și promovându-se soluții corective, ținând cont de cauze și condiții, asigurându-se în mod permanent lichiditatea și solvabilitatea băncii.

Particularitatea bancară a acestui atribut rezidă în puternica dependență a performanțelor de riscurile asumate.

Atributele managementului bancar nu se exercită separat, ci într-o interdependență și codeterminare continuă, contribuind deopotrivă la derularea în condiții optime a procesului de management.

Managementul bancar performant, activ și eficient are următoarele componente:

a. Crearea unui sistem informațional competitiv, menit să ajute la fundamentarea și luarea unor decizii potrivite. Banca trebuie să utilizeze tehnici și instrumente pentru culegerea, prelucrarea și circulația informațiilor într-un ansamblu unitar, care să ofere tuturor decidenților informațiile necesare;

b. Selectarea piețelor și produselor pe care banca le poate verifica profitabil, ținându-se cont de oferta celorlalte instituții financiare, structura cererii și tehnicile de promovare;

c. Recompensarea personalului băncii în funție de performanțe, încurajarea performanței constituind, împreună cu promovarea loialității, elementele fundamentale ale consolidării comportamentelor pozitive ale personalului;

d. Recompensarea trebuie să fie individualizată, flexibilă și integrativă, astfel încât să poată îmbina atât interesele și motivațiile fiecărui angajat în parte, cât și interesele societății bancare; cunoașterea tehnicilor și instrumentelor financiare și evaluarea lor prin intermediul profiturilor și riscurilor bancare, înțelegerea utilizării și efectelor acestor instrumente și tehnici fiind esențială pentru managementul bancar;

e. Gestionarea financiară optimă a băncii, bazată pe prudență, inovație și câștig. Prudența constând în totalizarea riscurilor profitabile și în siguranța profitabilității ulterioare a băncii, presupune o continuă inovație și diversificare, adecvarea produselor și serviciilor bancare și consolidarea unor centre de profit pe activități și produse;

f. Elaborarea de strategii echilibrate și eșalonate este foarte importantă pentru evaluarea câștigurilor, oferind căile și mijloacele pentru inițierea de schimbări și adaptări în legătură cu evoluția mediului concurențial și instituțional.

Strategiile echilibrate presupun analizarea a două aspecte importante:

a. stabilirea nivelului ratei de rentabilitate pe care banca dorește să-l acceseze în funcție de riscurile pe care și le poate asuma;

b. determinarea poziției ulterioare a băncii, sub forma unor obiective vizând perfecționarea managementului, adaptarea structurilor organizatorice, creșterea eficienței operaționale, prospectarea piețelor, adaptarea capitalului etc.

Promovarea unui management performant în cadrul băncii, orientat spre maximizarea profitului și minimizarea riscurilor, se poate realiza într-un mediu economic și financiar, social și politic, care poate determina modalitățile și instrumentele manageriale, eficiența și performanțele băncii.

Astfel, pot fi definite cinci categorii de factori de mediu care au impact asupra performanțelor managementului băncii:

a. factorii de reglementare, instituționali, individualizați atât prin cadrul organizatoric în care se pot realiza activitățile financiar-bancare, cât și prin normele legislative de natură economică, financiară și bancară prin care se reglementează acest ansamblu de activități, în special activitatea bancară;

b. factorii politici, în special politica economică și financiară promovată de către stat, care, cu ajutorul instrumentelor de politică economică acționează pentru atingerea obiectivelor propuse. Astfel, instrumentele de politică monetară (rata dobânzii, activitatea Băncii Centrale pe piața monetară, refinanțarea, rezervele obligatorii etc.) pot orienta și supraveghea activitățile bancare, influențând nivelul, structura și evoluția variabilelor financiar-monetare;

c. factorii economici, mediul concurențial în care băncile își desfășoară activitatea, care ajustează performanțele, modifică structura produselor bancare, reconfigurează relațiile și acomodează cererea și oferta pe piețele financiare;

d. factorii psiho-sociali, canalizați pe relațiile de încredere între bănci și clienți, pe percepția publică a activității bancare și pe formarea și reformarea acestei percepții de către bănci prin instrumentele marketingului bancar;

e. factorii culturali, a căror influență relaționează cu influența celorlalți factori, sunt cei induși de cultura financiar-bancară, de cultura relațiilor de piață de valorile promovate și dezvoltate în societate, influențând atitudinile, comportamentele, motivare etc.

3.1.2. Domeniile managementului bancar

Specificitatea și caracteristiciile managementului bancar determină și delimitează domeniile primordiale, esențiale în care se afirmă atribuțiile acestuia, configurând structura managementului desfășurată pe opt domenii principale:

– managementul lichidității;

– managementul activelor;

– managementul pasivelor;

– managementul capitalului;

– managementul performanțelor;

– managementul riscurilor;

– managementul relațiile umane;

– managementul pieței.

a. Managementul lichidității. Preocuparea primordială a băncii constă în asigurarea numerarului necesar (lichiditatea) pentru a putea plăti deponenții când există ieșiri de depozite (retrageri), și astfel, banca trebuie să dispună de active lichide sau de posibilități ieftine de procurare a acestora.

Managementul lichidității relevă importanța rezervelor minime obligatorii și deținerea de către instituțiile bancare a unor rezerve suplimentare pentru a se evita costurile determinate de lipsa de lichiditate.

În cazurile în care banca nu dispune de lichiditate, aceasta poate apela la patru căi de evitare a lichidității:

– împrumuturi pe piața interbancară;

– vânzarea de titluri financiare;

– angajarea de împrumuturi la Banca Centrală;

– scăderea creditelor (împrumuturilor acordate), utilizând în acest sens două metode:

1. eliminarea împrumuturilor restante sau ne-reînnoirea împrumutărilor scadente;

2. vânzarea împrumuturilor către alte bănci.

b. Managementul activelor, concretizat în oferirea de împrumuturi care să ofere siguranța restituirii și în diversificarea portofoliului de acțiuni pe care banca le are. Maximizarea profitului prin managementul activelor presupune deopotrivă din partea băncii să acorde împrumuturi generatoare de venituri înalte și să minimizeze riscurile accesorii prin constituirea de provizioane, iar în acest scop banca dispune de patru modalități fundamentale:

1. identificarea și selectarea creditelor sigure, pe termen lung și cu rate înalte ale dobânzii;

2. cumpărarea de titluri financiare care conduc la venituri înalte și riscuri joase;

3. reducerea riscurilor asociate portofoliului activelor, prin diversificare;

4. administrarea lichidității activelor.

c. Managementul pasivelor are ca principal obiectiv procurarea de fonduri cât mai joase. Acest domeniu al managementului bancar s-a extins odată cu expansiunea piețelor împrumuturilor pe o zi și a certificatelor de depozit negociabile, precum și a altor instrumente financiar inovative. Flexibilizarea managementului pasivelor a schimbat structura portofoliului acestora, orientând în același timp băncile spre promovarea creditelor generatoare de venituri înalte.

d. Managementul capitalului vizează, nevoia de capital propriu pe care băncile trebuie să-1 aibă, din trei considerente: evitarea falimentarii băncii; maximizarea venitului acționarilor, echilibrarea între siguranța investiției acționarilor și mărimea veniturilor lor. Importanța dimensionării adecvate a capitalului bancar pentru asigurarea stabilității sistemului bancar în
ansamblu a determinat autoritățile monetare să stabilească normative, prin care să reglementeze dimensiunea și structura capitalului bancar.

e. Managementul riscurilor bancare, bazat pe axioma activităților bancare, care susține că maximizarea profitului implică o expunere la riscuri înalte. Asumarea riscurilor de către bănci semnifică respectarea regulilor prudențiale de către acestea, echilibrarea între mărimea profitului și deschiderea băncii spre risc, admiterea pierderilor astfel încât să nu fie afectate situațiile financiare și menținerea imaginii atractive a băncii.

Relația profit – risc va deveni primordială în adoptarea deciziilor bancare, observându-se astfel trei tipuri de management bancar:

1. managementul agresiv, evidențiat prin maximizarea profitului prin politici de penetrare a pieței și eliminare a concurenței prin asumarea unor riscuri înalte;

2. managementul moderat, evidențiat prin păstrarea nivelului profitului prin politici ce vizează menținerea poziției băncii pe piață prin evitarea angajamentelor riscante;

3. managementul prudent, focalizat pe minimizarea riscurilor prin politici ce vizează eliminarea pierderilor, reducerea cheltuielilor și strategii restrictive de creditare.

f. Managementul performanțelor, puternic relaționat celorlalte domenii ale managementului bancar, calitatea acestora contribuind și reflectându-se în performanțele bancare. Componentele esențiale ale acestui domeniu sunt:

– analiza și evaluarea performanțelor, pe baza situației financiare, folosind indicatori de rentabilitate, randament, solvabilitate etc, precum și norme și standarde de comparație;

– planificarea strategică și politica performanțelor bancare prin determinarea corectă a centrelor furnizoare de performanță;

– organizarea performanțelor bancare pe verigi și nivele, vizând atât profitabilitatea, cât și costurile bancare.

g. Managementul resurselor umane, pornind de la ideea că resursele umane în bănci constituie elementul fundamental al succesului; astfel, selectarea, pregătirea, promovarea și motivarea personalului sunt instrumentele importante ale managementului, concretizate și operaționalizate în planificarea personalului, administrarea salariilor și a premiilor, instruirea profesională, relațiile interpersonale etc.

h. Managementul pieței, care trebuie să asigure cunoașterea cerințelor pieței de către bănci, respectiv ale clienților, organizarea adecvată a distribuirii produselor, adecvarea structurii produselor și serviciilor bancare, promovarea și configurarea structurilor de rate ale dobânzii care să consolideze piața proprie.

Marketingul bancar, prin instrumentele și tehnicile folosite, prin distribuirea corelativă către interioritatea băncii și mediul acesteia, reprezintă componenta esențială a managementului pieței.

3.1.3. Instrumente ale managementului bancar

Operaționalizarea managementului bancar folosește elemente suport, concretizate în metode, tehnici, instrumente specifice, cu caracter general sau cu caracter specific unui domeniu al managementului sau unei funcțiuni a băncii.

Metode de management cu caracter general, utilizate și în cazul firmei bancare, sunt: managementul participativ, managementul prin obiective, managementul prin rezultate, metoda normativă, metoda Delphi etc.

Există însă anumite instrumente, care chiar dacă acordă deschidere către foarte multe domenii ale sferei economice, capătă în operaționalizare o specificitate bancară, adaptându-se conținutului caracteristic activităților bancare. Printre aceste instrumente amintim:

– instrumente de planificare;

– instrumente de analiză;

– instrumente de evaluare;

– instrumente de control.

Planificarea și prognoza

Dacă până mai recent managerii băncii acordau prioritate problemelor curente precum atragerea de depozite, estimarea lichidității etc., astăzi problematica de perspectivă a impus planificarea, planificarea strategică în particular, ca un instrument esențial al managementului bancar. Prognoza observă unde este banca, și nu unde dorește să fie, în timp ce planificarea strategică abordează viitorul deciziilor prezente. Planificarea strategică nu este o încercare de a elimina riscul, ci un mod potrivit de alegere a căilor de acțiune în care banca își asumă riscuri, și în acest scop, prin acest instrument banca trebuie să răspundă la patru întrebări: Care este situația băncii în prezent? Care sunt obiectivele băncii în viitor? Cum dorește conducerea să arate banca în perspectivă? Cum se poate ajunge la situația dorită?

O componentă esențială a planificării o reprezintă planul de afaceri pe termen mediu (3-5 ani), care poate reprezenta și un instrument de prezentare a băncii în relațiile cu partenerii.

Planificarea se concretizează în planuri focalizate pe obiective și căi de atingere, programe potrivite și cuprinzătoare, norme și normative. Pentru managementul băncii este nevoie de sistemul planurilor financiare și nefinanciare, a cărui structură cuprinde:

– plan financiar al băncii, realizat de către centrele de responsabilitate, respectiv sucursale și Centrală;

– bugetul de venituri și cheltuieli;

– planurile operaționale, care susțin și fundamentează planurile financiare și bugetul.

Între aceste planuri se pot observa: planul de credite, planul de atragere a resurselor, planul de cheltuieli funcționale, planul de vânzări, planul resurselor umane etc.

Dacă planul financiar, prin structura lui, se poate regăsi în execuție în bilanțul băncii, bugetul de venituri și cheltuieli se poate regăsi în contul de profit și pierderi.

Analiza S.W.O.T.

Acest instrument de analiză este necesar managerilor bancari pentru a cunoaște propria activitate și a partenerilor de afaceri. Bazată pe chestionare, deci abordând în mod investigator activitățile analizate, analiza S.W.O.T. arată puncte slabe și tari, precum și oportunitățile și pericolele caracteristice acestor activități. Acest instrument permite, în primul rând, ordonarea informațiilor financiare și nefinanciare după anumite criterii și reguli, iar în al doilea rând, analizarea în perspectivă a aspectelor care pot influența activitatea băncii.

Dacă punctele tari reprezintă fundamentul care asigură succesul băncii, punctele slabe denotă lipsurile, carențele, disfuncționalitățile care vor trebui soluționate de către bancă.

Oportunitățile sunt alcătuite din factori externi, conjuncturali favorabili de care banca poate beneficia, în timp ce pericolele și amenințările sunt evenimente, cu o probabilitate mai mică sau mai mare de realizare, generatoare de riscuri.

Indicatorii de performanță

Sistemul de indicatori, având în mijloc indicatorii de performanță, evaluează situația băncii la un anumit moment, sugerând și perspectiva evoluției. În cadrul sistemului de indicatori pot fi făcute delimitări după nivelul ierarhic (centrala, sucursala, filiala etc.) și după natura conținutului (ai eficienței, ai capitalului, ai resurselor, ai activelor, ai lichidității etc.)

Pentru managementul băncii, sistemul de indicatori conferă posibilitatea evaluării activității de ansamblu, pe activități și domenii, pe componente organizatorice, pe produse și servicii, subliniind cauzele disfuncționalităților, „locurile înguste” în ceea ce privește performanțele, luând decizii foarte importante pentru evoluția ulterioară a băncii, a performanțelor ei.

Dintre indicatori pot fi observați: rata profitului, brut și net; rata rentabilității; rentabilitatea activelor; a capitalului social; a capitalului propriu; costul activității; rata stabilității financiare; productivitatea muncii; lichiditatea depozitelor, lichiditatea activelor; raportul de solvabilitate; acoperirea creditelor din fonduri proprii.

Controlul de gestiune

Gestiunea resurselor reprezintă o componentă primordială a managementului bancar și în acest scop asigurarea unor structuri funcționale și operaționale a gestiunii, benefice ordonării responsabilităților și competențelor în funcție de potențialul de decizie, informație și acțiune, dă posibilități mari unei gestiuni eficiente și performante.

Astfel, controlul de gestiune, ca instrument al managementului, vizează structura băncii pe centre de profit și centre de costuri, ceea ce determină măsurarea contribuției fiecărui centru de responsabilitate la realizarea performanțelor și la generarea pierderilor.

Profitul general al băncii este o rezultantă a profitului clienților și produselor, centrele neprofitabile fiind reabilitate ori asimilate altor centre de activitate.

Centrele de cost, prin specificul activității, nu prezintă legătură directă cu clienții și nu înregistrează în mod direct venituri.

Controlul de gestiune se efectuează în contextul unor modele de profitabilitate în interiorul băncii, care pot permite măsurarea justă a profitabilității centrelor de profit, ele însumând toate veniturile și toate cheltuielile care i se cuvin fiecărui centru de profit, un rol important al modelului de profitabilitate fiind soluționarea problemelor care se referă la prețul resurselor.

3.2. Managementul performanței riscului bancar

Riscul este asimilat pierderilor asociate unor evoluții adverse a rezultatelor, sau este definit ca posibilitatea impactului negativ asupra capitalului sau veniturilor unei bănci datorat unor evenimente potențiale, previzibile sau neașteptate.

În cele ce urmează vom opta pentru următoarea structură:

a) Riscuri generale de intreprindere, a căror manifestare în sistemul bancar nu este total diferită față de alte genuri de companii. Acestea pot fi, la rândul lor, detaliate în:

– riscul aferent strategiei;

– riscul de organizare;

– riscul tehnologic (material);

– riscul de afiliere (de subordonare).

b) Riscuri comune oricărei întreprinderi, dar care, în sistemul bancar, se manifestă mai acut, sau în forme specifice, din rândul cărora vom menționa:

– riscul de solvabilitate;

– riscul de piață;

– riscul operațional;

– riscul de reglementare;

– riscul reputațional.

c) Riscuri bancare aferente parteneriatului, cunoscute și sub numele de riscuri de contrapartidă, de bilanț, sau de portofoliu, structurate în următoarele categorii:

– riscul de lichiditate;

– riscul de creditare (sau, mai general, riscul de plasament);

– riscul ratei dobânzii;

– riscul valutar.

Între categoriile expuse mai sus există numeroase relații de interdependență, bazate pe faptul că orice produs, serviciu, sau activitate poate expune banca la riscuri multiple.

Vom menționa și posibilitatea evaluării situației generale a instituțiilor de credit, pe baza unor indicatori globali de apreciere a poziției de risc, pornind de la sistemul de calificative CAMELS, de la care s-au inspirat mai toate abordările ulterioare în acest domeniu. Principalele variabile ale modelului, care se constituie în criterii de performanță privind managementul riscului sunt:

– solvabilitatea (Capital adequacy);

– calitatea activelor (Asset quality);

– calitatea conducerii (Management);

– nivelul veniturilor (Earnings);

– lichiditatea (Liquidity);

– senzitivitatea (Sensitivity).

Aprecierea performanței unei bănci se face pe baza unui calificativ compozit reprezentând media punctajelor obținute după evaluarea fiecărui criteriu de performanță, pe o scară de la 1 la 5, în ordinea crescătoare a preocupării autorității de supraveghere față de entitatea în cauză

Un alt model de cuantificare a riscurilor, folosit de către autoritățile de supraveghere este matricea riscurilor bancare.

În cadrul riscurilor aferente activității bancare, pot fi detaliate: riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul operațional, riscul reputațional, alte categorii de risc. Pentru fiecare dintre operațiunile bancare, care sunt enumerate în subiectul tabelului, se asociază calificative de risc corespunzătoare categoriilor detaliate anterior (risc ridicat, moderat sau scăzut).

Riscurile aferente administrării societății pot fi, la rândul lor, structurate în: riscuri legate de supravegherea realizată de conducerea băncii, riscuri privind strategiile, politicile, procedurile și limitele de expunere, riscuri legate de administrarea sistemului informatic și riscuri privind organizarea și funcționarea controlului intern. Calificativele acordate acestor categorii de risc pot reflecta o administrare bună, acceptabilă sau proastă.

Aprecierea sintetică a riscului unei bănci este dată de calificativele corespunzătoare riscului compus total, care totalizează efectele decurgând din derularea activității propriu-zise cu cele privind administrarea firmei.

În contextul interconectării instituțiilor de credit pe piața monetară, dereglările din activitatea unei singure bănci pot determina un puternic pericol de diseminare în cadrul întregului sistem bancar.

Astfel, atât comerțul de bancă, cât și profesia de bancher sunt activități reglementate, prin legi și alte norme asimilate, pentru a asigura un cadru legal propice desfășurării acestei profesiuni și pentru statuarea unor relații bine delimitate și responsabile între bănci și partenerii sau clienții lor.

Zona de protecție, asigurată de lege și de normele prudențiale poate fi structurată, din punctul de vedere al entităților acoperite, după cum urmează:

– instituțiile de credit sunt protejate împotriva riscurilor determinate de calitatea clienților și de potențialele acțiuni potrivnice ale acestora;

– clientela băncii este protejată față de erorile manageriale rezultând din incompetență sau din asumarea hazardată a unor riscuri excesive;

– acționarii sunt protejați față de potențialul distructiv al unui management defectuos;

– sistemul bancar și mediul de afaceri sunt protejate față de efectele conexe și colaterale derivând dintr-o deteriorare a situației economico-financiare a băncilor aflate în dificultate;

– societatea, în ansamblul ei, este protejată de posibila instabilitate a sistemului bancar, dar și de apariția unui deficit de imagine a acestuia.

Reglementările privind protecția sistemului bancar, în ansamblul său, privesc, în principal, evitarea riscului reputațional datorat interferenței în sistem a unor entități ce nu sunt supuse reglementării și supravegherii autorităților competente.

Reglementările privind accesul capitalului și al resurselor umane în industria de profil se regăsesc în condițiile în care poate fi acordată autorizația de funcționare a instituțiilor de credit și, în afara riscului reputațional, au consecințe și asupra altor categorii de risc, cum ar fi, de exemplu, riscul de lichiditate, de solvabilitate, sau cel operațional.

Reglementările privind activitățile permise au în vedere, în primul rând, limitarea riscului operațional, dar sunt de natură să atenueze, in mod direct sau indirect și alte componente ale riscurilor bancare.

Reglementările privind organizarea internă pornesc de la principiul potrivit căruia băncile trebuie să-și organizeze întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase, cu cerințele legii și ale reglementărilor BNR. În acest sens, ele trebuie să dispună de proceduri de administrare și contabile corespunzătoare și de sisteme adecvate de control intern.

Cerințele prudențiale reglementate prin lege și prin normele subsecvente au ca principal obiectiv limitarea riscurilor specifice sistemului bancar și în special a riscului de contrapartidă. Ele se referă, la: solvabilitate, lichiditate, expunerea maximă față de un singur debitor și cea agregată, expunerea față de persoanele aflate în relații speciale cu banca, riscul valutar, calitatea activelor, constituirea și utilizarea provizioanelor de risc, organizarea și controlul intern.

Unele reglementări vizează secretul profesional, concretizat în păstrarea confidențialității asupra tuturor faptelor, datelor și informațiilor referitoare la activitatea desfășurată, precum și asupra oricărui fapt, dată sau informație, aflate la dispoziția băncii, care privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relațiile personale sau de afaceri ale clienților ori informații referitoare la conturile clienților (solduri, rulaje, operațiuni derulate), la serviciile prestate sau la contractele încheiate cu clienții.

Noțiunea de management sau de gestionare a riscurilor bancare include întreaga gamă de instrumente, metode, tehnici și repere organizatorice utilizate pentru măsurarea și controlul riscurilor în condiții de profitabilitate.

Direcțiile de acțiune în managementul global al riscurilor pot fi structurate astfel:

– evaluarea riscurilor asumate prin activitatea anterioară, al căror efect se poate traduce în pierderi potențiale;

– estimarea riscurilor aferente noilor categorii de operațiuni, produse și servicii prevăzute în planul de dezvoltare al băncii;

– monitorizarea binomului risc-performanță pe diviziuni organizatorice, categorii de clienți, produse și servicii;

– restructurarea portofoliului de plasamente și a gamei de activități, pornind de la rezultatele analizelor anterior amintite.

În literatura de specialitate, managementul riscurilor bancare este tratat dintr-o dublă perspectivă și anume aceea a conexiunii dintre managementul global și cel sectorial, pe de o parte, respectiv a legăturii dintre sfera financiară și sfera comercială, pe de altă parte.

Astfel, în cadrul politicilor privind portofoliul de credite

– politici și proceduri menite să limiteze sau să reducă riscul de credit;

– politici și proceduri de clasificare a activelor;

– politici și proceduri privind provizionarea pierderilor.

Literatura de specialitate consacră ideea revizuirii funcției și a operațiunilor de creditare, în sensul asigurării permanente privind îndeplinirea celor trei obiective fundamentale:

– acordarea creditelor pe o bază sănătoasă, astfel încât acestea să poată fi rambursate;

– investirea profitabilă a fondurilor, în beneficiul acționarilor și pentru a asigura protecția deponenților;

– satisfacerea necesităților legitime de creditare ale agenților economici și/sau ale persoanelor fizice.

Politicile de management al lichidității cuprind, de regulă, o structură de luare a deciziilor, un model de abordare a operațiunilor de finanțare și obținere a lichidității, un set de limite pentru expunerea la riscul de lichiditate și un ansamblu de proceduri pentru planificarea lichidității după scenarii alternative, inclusiv în situații de criză.

Politicile privind riscul de piață sunt formulate în funcție de restricțiile prevăzute de cadrul legal și prudențial aplicat și, din acest motiv, numeroase tipuri de proceduri sunt prezente la toate băncile. Asigurarea unui management coerent al riscului ratei dobânzii presupune nu doar o supraveghere sistematică și adecvată a fenomenului de către factorii decizionali, ci și existența unor politici și proceduri de gestionare a riscului, clar stabilite și coroborate cu complexitatea și natura activității băncii, precum și cu nivelul expunerii la această categorie de risc.

3.3. Managementul operațiunilor de creditare

3.3.1. Creditul bancar. Tipologia creditelor

Activitatea de creditare poate fi definită ca un schimb al unei valori monetare viitoare, altfel spus, ca o operațiune de punere la dispoziție a unor resurse imediate în schimbul unei promisiuni de rambursare ulterioară și de plată a unor dobânzi remuneratorii către împrumutător.

Creditul bancar poate fi structurat după mai multe criterii:

– perioada de rambursare (credite pe termen scurt, mediu sau lung);

– natura debitorului (persoane fizice, juridice, alte bănci, statul);

– destinația (productive – pentru activitate curentă sau investiții, pentru consum);

– calitatea creditului (performante, neperformante).

Alte criterii privind detalierea creditelor: moneda de acordare, numărul creditorilor (sindicalizări, finanțări structurate), sistemul de garantare (credit personal sau real), modalitatea de acordare (scontare, leasing, factoring), transferabilitate ș.a.

Principala funcție a creditului este aceea de redistribuire a mijloacelor bănești disponibile în cadrul sistemului financiar, inclusiv a celor depozitate în conturile bancare, către beneficiarii de fonduri. Pe lângă funcția distributivă, creditul îndeplinește și funcția de emisiune, de injectare a unui volum suplimentar de bani în economie, alcătuind de fapt principalul volum de mijloace de plată din circuitele economice.

Sursele de informații utilizate în procesul de fundamentare a programelor de creditare provin din:

– programele prioritare vizând dezvoltarea macroeconomică;

– prognozele instituțiilor specializate și ale sistemului bancar;

– tendințele în materia solicitărilor de credit, bazate pe istoricul, structura și factorii previzibili de influență;

– politica autorității de reglementare și supraveghere în materie;

– strategia de dezvoltare și prioritățile instituției de credit.

3.3.2. Coordonate de bază privind operațiunile de creditare bancară

Identificarea subiecților și detalierea relațiilor de credit pornește de la aspectele formale, de natură juridică, legate de existența legală a solicitanților și de evaluarea aptitudinii de creditare a acestora.

Prudența bancară vizează, în primul rând, capacitatea de plată a solicitanților de credit, în strânsă legătură cu dimensiunea și calitatea afacerilor pe care aceștia le desfășoară.

Avantajul părților în relația de credit presupune dimensionarea parametrilor contractuali de o manieră care să permită derularea în condiții normale a raporturilor bancă-client.

Angajamentul de restituire a creditului vizează un întreg set de proceduri referitoare la acoperirea riscului și de evaluare, ante și post-factum, a sistemului de garanții de care dispune debitorul. Posibilitatea de restituire a creditelor trebuie analizată și din perspectiva trendului de evoluție a economiei, în ansamblul său.

Garanțiile pot fi reale (dreptul la reținere de către creditor a bunurilor ce au făcut obiectul creditului, până la rambursarea integrală; gajul, cu sau fără deposedare; ipoteca asupra bunului imobiliar al debitorului; privilegiul – general (mobiliar) sau special (imobiliar) – conferit prin lege unor creditori, de a avea prioritate la plată, dacă dețin o garanție asupra patrimoniului debitorului) sau personale (simple sau solidare), constând în angajamente de plată, în situația de incapacitate a debitorului, luate de către terți.

Termenul de rambursare este nu doar un principiu de bază al creditării, ci și un criteriu de clasificare a creditelor și, în egală măsură, un reper de analiză al serviciului datoriei. Mai mult, băncile utilizează acest indicator în vederea asigurării corespondenței dintre durata creditului și termenele depunerilor pe seama cărora se constituie resursele aferente.

Dobânda, numită și „prețul creditului”, este modalitatea de remunerare a fondurilor plasate de bănci sub formă de credit și reprezintă o prevedere obligatorie în orice contract de împrumut. Negocierea dobânzii privește nivelul acesteia, periodicitatea (de obicei lunară) și data plății, dar și modalitatea de stabilire (fixă, variabilă).

Tranzacția este regula potrivit căreia convenția de credit negociată cu clientul, pe baza unui sistem de informare organizat și în condițiile standardelor proprii fiecărei bănci, se referă la un anume produs sau serviciu bancar, ca exemplu: o linie de credit, o scrisoare de garanție, scontarea unor titluri etc.

Consemnarea sub forma unui înscris a contractelor de credit le oferă acestora, potrivit legii bancare, calitatea de titluri executorii, în funcție de obligațiile și drepturile convenite și stipulate de părți în textul contractual.

Transferabilitatea privește, în primul rând, posibilitatea titularului unui instrument de credit de a ceda unui terț dreptul de încasare, atât pentru suma împrumutată cât și pentru veniturile aferente (dobânzi, comisioane). Transferul se poate realiza direct, prin scontarea titlului de credit în cauză, sau prin intermediul pieței de capital, prin procedura numită titularizare.

3.3.3. Metode de analiză utilizate în fundamentarea deciziei de creditare

Creditele acordate persoanelor fizice au o procedură relativ simplă de analiză, bazată pe estimarea siguranței veniturilor curente, de natură preponderent salarială și pe încadrarea obligațiilor de plată aferente împrumutului solicitat într-un cuantum de venituri prevăzut de normele bancare sau de reglementările interne.

Pentru persoanele juridice, analiza economico-financiară a activității solicitantului de credit constituie o primă etapă de identificare a capacității de rambursare, privită din punct de vedere istoric. Vom avea în vedere, în acest sens, trei sfere de evaluare și anume:

– analiza bilanțului contabil;

– analiza profitabilității, pe baza contului de profit și pierdere;

– analiza bonității clientului.

Analiza bilanțului contabil presupune existența unei serii de raportări financiare întinse pe minim trei ani, de preferință auditate și a balanțelor de verificare din ultima sau ultimele luni, în vederea obținerii unor situații comparative și a sesizării tendințelor de evoluție a indicatorilor relevanți.

Fac obiectul analizei următoarele categorii de indicatori:

– imobilizările corporale și necorporale, în raport cu sursele lor de acoperire;

– decontările, vărsămintele, datoriile și obligațiile față de terți;

– costurile și structura acestora pe categorii.

Analiza profitabilității se realizează pe baza contului de profit și pierdere, care permite detalierea veniturilor, cheltuielilor, în general a rezultatelor aferente celor trei fluxuri economice de bază:

– fluxurile de exploatare;

– fluxurile financiare;

– fluxurile extraordinare.

La nivel global, profitabilitatea se determină prin agregarea indicatorilor aferenți celor trei categorii de activități:

1. Analiza bonității solicitanților de credite se bazează tot pe informații din situațiile financiare, la care se adaugă date privind investițiile în curs de realizare.

2. Structurarea analizei privind bonitatea se face pe trei categorii de indicatori:

– indicatori privind dimensiunea și structura afacerilor derulate;

– indicatori privind performanțele economico-financiare;

– indicatori privind investițiile solicitantului.

3. Analiza planului de afaceri și a cash-flow-ului previzionat nu se rezumă la extrapolarea trendurilor determinate în urma analizei istoricului firmei, ci iau în considerare și posibilitățile de dezvoltare a afacerii pe seama creditului solicitat.

Planul de afaceri trebuie să conțină o serie de elemente obligatorii, cum sunt:

– obiectivele strategice ale afacerii;

– analiza SWOT a istoricului și planurilor de dezvoltare;

– detalierea coordonatelor specifice: nișă de piață, tehnologie, tehnici de marketing ș.a.;

– modalitatea de acoperire a necesarului de finanțare;

– sistemul de monitorizare și de corecție a abaterilor.

El trebuie să fie însoțit de un buget previzionat de venituri și cheltuieli, pentru fiecare an din orizontul de timp considerat, Fluxul de numerar (cash-flow) este documentul sintetic de evidențiere a evoluției încasărilor și plăților, care au ca rezultat variația soldului de lichidități de la o perioadă la alta. Analiza fluxului de numerar se realizează pe urmatoarele coordonate principale:

– identificarea principalelor surse generatoare de lichidități;

– identificarea factorilor de influență a capacitatii activității clientului de a genera lichidități;

– evaluarea capacității de rambursare a creditului, de plată a dobâzilor și comisioanelor aferente;

– elaborarea unor variante de previziune a fluxului de numerar, pornind de la ipoteze de lucru diferite (pesimiste – optimiste – medii).

Analiza aspectelor nefinanciare privind solicitanții de credite, deseori ignorată în fundamentarea deciziei de creditare, reprezintă o etapă complementară analizelor cantitative, prin care se întregește viziunea băncii asupra riscurilor la care se expune în relația cu clienții săi.

Componenta internă a factorilor de natură calitativă privește calitatea managementului firmei, specificul activităților și modalitatea de abordare strategică a afacerilor derulate.

Componenta externă a factorilor calitativi are în vedere, în primul rând, segmentul de piață vizat și nivelul de concurență, dar și racordarea la circuitul economic extern. Nu pot fi omise aspectele referitoare la politica generală a statului în domeniul specific de activitate sau în privința fiscalității, nivelul de reglementare al activităților desfășurate, influențele derivând din poziția geografică și alte repere de acest gen.

3.3.4. Decizia de creditare și administrarea creditului

Decizia de creditare este o opțiune unilaterală a băncii, bazată pe evaluarea multicriterială a clientului-solicitant în funcție de o serie de parametri stabiliți de legislația în vigoare, de reglementările băncii centrale și, în ultimă instanță, de normele interne în materie.

Criteriile avute în vedere în acest sens (principiul celor 6 „C” ) privesc:

– caracterul, care se referă la voința împrumutatului de a rambursa creditul;

– capacitatea privește posibilitatea efectivă de plată a datoriei, pe seama unui flux de numerar corespunzător;

– capitalul este un reper care indică forța financiară proprie;

– colateralul sau garanția constă în activele care susțin împrumutul;

– condițiile economice dimensionează vulnerabilitatea împrumutului față de influența factorilor externi;

– conformitatea față de normele legale.

Credit-scoring-ul, utilizat mai ales în creditarea persoanelor fizice, reprezintă un instrument de evaluare automată, utilizat atât în aprecierea a cererilor de creditare, cât și a riscului ce poate apărea în derularea creditelor în curs. Evaluarea și notarea creditului reprezintă un raport detaliat asupra utilizării fiecărui credit personal. Credit-scoring-ul se bazează pe date și statistici reale și este, de obicei, mult mai de încredere decât alte metode subiective de judecată. Sistemele expert reprezintă o altă manieră de apreciere a nivelului de conformare cu normele de creditare, bazată pe simularea raționamentelor unui decident uman și structurată pe două niveluri de analiză.

În prima etapă, criteriul de orientare îl reprezintă istoricul solicitantului, dintr-o perspectivă complexă care include situația sa financiară, relațiile cu furnizorii și clienții, comportamentul față de băncile partenere, modalitatea de abordare a obligațiilor bugetare și potențialul intrinsec de dezvoltare.

Cea de-a doua etapă se materializează printr-un proces de învățare a tehnicilor de evaluare specifice băncii, decizia de creditare fiind selectată dintr-o gamă mai largă de soluții ce depind de condițiile economico-financiare specifice fiecărui caz în parte.

Rolul managementului de grup în procedura de aprobare a creditelor nu se limitează la evitarea subiectivismului, ci are în vedere implicarea tuturor factorilor responsabili, cu atribuții în evaluarea și optimizarea riscurilor bancare.

Administrarea creditelor comportă și ea mai multe categorii de operațiuni, dintre care sunt de menționat evidența tragerilor și a rambursărilor, în raport cu graficele convenite prin convenția de creditare și urmărirea evoluției sistemului de condiționări pe baza cărora s-a aprobat cererea de creditare.

Clasificarea creditelor stă și la baza unor decizii individuale privind derularea fiecărui contract de credit în parte (revizuirea condițiilor, rambursarea anticipată, procedurile de executare silită).

Executarea garanțiilor clienților insolvabili, chiar cu prețul declanșării procedurilor de reorganizare judiciară sau de faliment al debitorilor rău-platnici, reprezintă un act firesc de igienizare a mediului de afaceri, chiar dacă îndestularea băncii, în asemenea situații, este doar parțială față de sumele care i s-ar cuveni.

3.4. Managementul riscului de creditare în bănci

3.4.1. Riscurile de creditare

Riscul de creditare reprezintă probabilitatea ca debitorul sau emitentul instrumentului financiar să nu poată plăti conform contractului și este o problemă inerentă activității bancare și constituie cel mai principal risc, fiind în majoritatea cazurilor și cauza preponderentă a falimentelor bancare. Principalele tipuri de risc de credit sunt:

– riscul personal al consumatorului;

– riscul corporatist sau al companiei;

– riscul „suveran” sau de țară.

Aprecierea corectă a riscului este foarte importantă, etapa primordială fiind selectarea cererilor de creditare. Un credit se acordă atunci când posibilitatea rambursării o depășește pe cea a nerambursării.

În acest sens se face analiza (evaluarea riscului) creditului – pentru creditele individuale acordate persoanelor fizice sau juridice.

La această analiză se iau în considerație: câștigurile directe pe care banca le anticipează la acordarea creditului (dobânda, comisionul); soldul creditor minim al clientului ca garanție; câștiguri indirecte care sunt mai greu de cuantificat și mai incerte (o viitoare relație cu clientul, creșterea depozitelor, cererea pentru alte servicii bancare).

Se fac unele deosebiri între analiza cantitativă și calitativă a creditului.

Analiza cantitativă include analiza tuturor datelor financiare referitoare la client cum ar fi: prognoza viitoarei activități a clientului, evaluarea capacității de rambursare, evaluarea capacității clientului de a rezista la șocuri.

Analiza calitativă se referă la adunarea tuturor informațiilor despre client asupra responsabilității lui financiare, a scopului real al contractării împrumutului, identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul.

Când se determină riscul individual de creditare se iau în considerație următoarele:

– capacitatea de plată a debitorului;

– caracterul debitorului (dorința de a face plata);

– capitalul – averea debitorului;

– garanția (reală sau personală);

– condițiile de mediu.

Selectarea creditelor pentru agenții economici se face prin metoda clasică sau modernă.

Metoda clasică se bazează mai mult pe experiență, interpretarea informațiilor acumulate și chiar intuiția bancherului. De regulă această metodă cuprinde două elemente de bază:

a) identificarea necesității de finanțare care poate fi pentru investiții sau pentru exploatare. Pentru investiții dosarul proiectului de creditare se întocmește de client sau bancă. Întocmirea dosarului proiectului de către bancă nu trebuie să avantajeze clientul.

Dacă se aprobă, proiectul nu se creditează integral, deoarece pentru sporirea responsabilității clientului este necesară participarea lui efectivă la finanțarea investiției.

Nevoile pentru cheltuieli curente sunt mai mici și se stabilesc prin analiza fondului de rulment al clientului.

Studiul cererii de creditare include identificarea și evaluarea riscului de debitor generat de factorii endogeni și exogeni .

Factorii interni au legătură directă cu calitatea managementului băncii, dar și cu caracterul debitorului și dorința acestuia de a face plățile. Factorii externi se referă la aspectul economic, politic și financiar-bancar al mediului băncii și pot fi studiați minuțios pentru a ținea cont de ei, fiindcă banca nu dispune de pârghii pentru a-i controla.

La studiul cererii de creditare se mai ține cont și de posibilitățile minimizării riscului, obținute adesea prin creșterea costului creditului și prin obținerea unor garanții sigure.

Metoda modernă se realizează prin stabilirea unui scor pentru client, adică evaluarea creditului pe bază de punctaj, acordat pe caracteristici.

Desfășurarea evaluării scoring parcurge mai multe etape:

– identificarea principalelor caracteristici ale dosarului;

– atribuirea de punctaj caracteristicilor selectate;

– calcularea punctajului;

– stabilirea categoriei creditului (limita punctajului de la care se acordă creditul).

Pentru persoanele juridice caracteristicile principale cuprind în primul rând indicatorii financiari de bază.

Pentru persoane particulare se acordă credite pentru consum și pentru investiții imobiliare, utilizându-se de asemenea metoda clasică și credit scoring. Astfel, potențialii debitori se împart în buni și rău platnici, iar limita punctajului se stabilește astfel încât să fie eliminați minimum clienți buni și maximum rău platnici.

Avantajele metodei moderne cuprind creșterea calității creditului prin impunerea unor norme unice de creditare, reducerea duratei și costului evaluării, creșterea productivității muncii, îmbunătățirea performanțelor procedurilor de control, formalizarea procedurilor și minimizarea erorilor subiective.

Toate selectările, fie prin metoda clasică sau prin cea modernă compun gestiunea preventivă a riscului client.

Pentru eficiența acestei gestiuni în cadrul băncii trebuie să existe:

– ghișeul de creditare (front – office) care întocmește dosarele de creditare și trierea acestora;

– biroul de creditare (back – office) care gestionează relațiile cu clientul după acceptarea cererii de creditare.

Mai important pentru gestiunea riscurilor este front-office-ul, deoarece de calitatea selectării cererilor de creditare depinde în mare măsură gradul de rambursare a creditelor.

Gestiune modernă a riscurilor este orientată la luarea de măsuri până la apariția problemelor serioase. Această gestiune se bazează pe următoarele principii:

– existența unui singur criteriu pentru aprecierea situației de risc – riscul client;

– folosirea unor indicatori sintetici pentru devieri semnificative de la situația inițială;

– controlul pentru tratamentul situației clientului, nu pentru sufocarea acestuia.

Riscul de țară este un alt tip de risc al creditării. Riscul de țară este riscul nerambursării din cauza localizării geografice a debitorului și nu a situației sale financiare.

Este un risc specific organismelor guvernamentale, instituțiilor publice, statelor debitoare și este determinat de:

a) situația politică, când debitorul poate cere renegocierea contractului, limitarea investițiilor străine, interzicerea ieșirilor de capital, naționalizarea, refuzul de a recunoaște angajamentele guvernelor anterioare, anularea datoriei externe;

b) situația economică, când debitorul (autoritățile monetare) nu-și pot onora angajamentele.

Metodele principale de analiză a riscului de țară sunt:

– metoda indicatorilor de risc care se bazează pe metoda Delphi. Această metodă include stabilirea unei liste reprezentative de criterii economice și politice, (stabilitatea regimului, apartenența la o zonă de conflict, rolul militarilor în țară, regimul valutar, serviciul datoriei externe etc.) care ulterior sunt ierarhizate de experți și notate, ponderea acestor criterii stabilindu-se după importanță și după calcularea riscului total.

Se mai utilizează și indicatorul BERI (Business Environment Risk Index) care include 15 poziții printre care stabilitatea politică, atitudinea față de investițiile străine creșterea economică, balanța de plăți, inflația etc. apreciate de la 0 la 4 puncte, care se însumează și apoi, în funcție de suma acumulată, se ia decizia de creditare.

Dacă o țară are emise euroobligațiuni, cotarea lor la bursă arată, de regulă, gradul de risc caracteristic acestei țări.

Managementul riscurilor de creditare (atât individual cât și de țară) se bazează pe diviziunea și limitarea riscurilor.

Diviziunea se face prin diversificarea plasamentelor în special în credite, după domeniu, zonă, teritoriu, sector economic etc.

Limitarea riscurilor se face de fiecare bancă în funcție de mediul economic și propria sa evoluție. Banca fixează limite pe care le consideră rezonabile la:

– volumul creditelor (sau a tuturor plasamentelor) riscante;

– plafonul de credite pe debitor;

– concentrările de credite pe zone geografice și categorii de debitori.

La aceste limitări se mai adaugă și restricțiile impuse de autoritatea bancară la acordarea creditelor (de regulă unui debitor se acordă credite nu mai mult de 10% din capitalul băncii, iar pentru marii debitori nu mai mult de 20%.

Calitatea managementului riscurilor de creditare va fi influențată și de gradul utilizării unui șir întreg de indicatori de domeniu, inclusiv:

1. Indicatori de structură sub formă de raport:

– total credite/total active – cu cât este mai aproape de 1 raportul, cu atât este mai pronunțat riscul;

– credite de calitate medie/credite totale – caracterizează calitatea portofoliului de credite;

– pierderi din credite/total credite – indică nivelul prelevărilor pentru acoperirea creditelor compromise și, implicit, calitatea portofoliului.

2. Indicatori de dinamică în mărimi absolute sau procentuale:

– dinamica fondului de rezervă pentru pierderi la credite – un volum mai mare al fondului implică și un risc mai mare (comparativ la volumul creditelor);

– dinamica activelor, în special a creditelor totale care ar putea fi gestionate greșit, dacă portofoliul de active depășește capacitățile reale ale băncii.

3. Indicatori relativi sub formă de raport:

– profitul net/pierderi din credite – valoarea supraunitară demonstrează posibilitatea băncii de a-și finanța riscurile;

– fondul de rezervă/pierderi înregistrate – valoarea supraunitară caracterizează un management prudent al riscurilor de creditare.

3.4.2. Finanțarea riscurilor de creditare

O componentă importantă a managementului riscurilor de creditare este finanțarea acestora. Băncile au la îndemână mai multe instrumente, care fiind aplicate judiciar, diminuează consecințele riscurilor de creditare

Reținerea riscurilor are la bază constituirea unor fonduri bancare proprii din care se acoperă pierderile la portofoliul de credite. Determinarea volumului acestor fonduri se face după analiza tuturor factorilor semnificativi care afectează probabilitatea de rambursare a creditului: calitatea politicii de creditare, experiențele anterioare privind pierderile, creșterea volumului de credite, calitatea managementului, schimbările din mediul de afaceri și economic.

Politicele de constituire a rezervelor pentru pierderi la credite sunt determinate cel mai frecvent de reglementările impuse de autoritatea bancară, la care se cuplează și propria atitudine prudențială a băncii. Volumul acestor fonduri împreună cu rezervele generale ale băncii (ca parte componentă a capitalului băncii) condiționează capacitatea băncii de a absorbi pierderile.

Astfel, avem:

– rezervele specifice (alocate) pentru un anumit grup de credite sau un credit;

– rezervele generale care sunt libere și pot acoperi orice pierderi;

Mărimea rezervelor sunt determinate nu numai de autoritatea de reglementare bancară sau chiar de bancă, dar și de următorii factori;

– regimul fiscal (rezervele din profitul brut sunt mai multe);

– pierderile normative;

– calitatea portofoliului creditelor și mediului economic.

Există mai multe metode de calcul al volumului fondului de rezervă:

– procentul constant față de valoarea portofoliului creditelor se folosește când există stabilitate economică și de obicei este cel maxim admis de lege;

– prin adoptarea politicii concurenților;

– prin folosirea experienței anterioare;

– prin analiza creditelor;

– prin metoda standardelor (stabilită de Banca Centrală).

Tratamentul activelor-pierdere este exprimat prin două modele. Unele bănci mențin creanța activă până la redresarea debitorului sau până au fost epuizate toate încercările de a o încasa ori până sunt forțate de Banca Centrală să înregistreze pierderile.

Al doilea model cere ca activele-pierdere să fie trecute imediat după constatare (depășirea scadenței) la cheltuieli cu debitarea rezervelor respective de acoperire, după care să se întreprindă toate măsurile necesare de recuperare de la debitor, inclusiv prin renegocierea termenului contractului de creditare, care se acceptă dacă sunt șanse mari de recuperare a creanței. De obicei se trec la pierderi creanțele depășite cu peste 180 zile. Decizia în acest domeniu depinde de:

– aprecierea capacității reziduale a debitorului de a rambursa;

– modul în care banca obișnuiește să trateze incidentele de plată;

– tipul și mărimea garanțiilor.

Garanțiile acceptate de bancă la acordarea creditului constituie o sursă importantă de acoperire a pierderilor din creditare. Procesul de garantare cuprinde câteva etape:

– determinarea structurii garanțiilor care pot fi personale (cauțiunea, alte angajamente) sau reale – bunuri materiale sau imobile (gajul și ipoteca);

– solicitarea garanțiilor făcută conform normelor de creditare a băncii;

– verificarea garanțiilor;

– acceptarea garanțiilor.

Rata dobânzii la creditele acordate reprezintă încă un canal eficient al finanțării riscurilor. Ea se stabilește ca tarif de cost sau în funcție de rată solvabilității bancare.

În primul caz, în cost se include dobânda și cheltuielile generale pe surse împrumutate – prima de rentabilitate, prima de risc (riscul mediu statistic de nerambursare).

Pentru cazul calculării dobânzii în funcție de rata solvabilității banca va trebui să ia în considerare limitările portofoliului de credite conform normelor de adecvare a capitalului bancar. Respectiv, pentru restructurarea portofoliului bancar în sensul vinderii unor active mai puțin profitabile și redirecționarea fondurilor obținute spre creditare banca va trebui să ajusteze rata dobânzii la aceste credite la obținerea profitului maxim, comensurabil cu gradul de expunere a băncii la risc.

3.5. Managementul trezoreriei în bănci și a riscului de lichiditate

3.5.1. Managementul trezoreriei în băncile comerciale

Noțiunea de trezorerie reprezintă un ansamblu operațional privind dinamica fondurilor unei entități publice sau private, prin care se urmărește optimizarea fluxurilor financiare în scopul realizării obiectivelor de bază ale entității în cauză.

În cazul instituțiilor de credit, trezoreria capătă o semnificație aparte, având în vedere faptul că tranzacțiile financiare reprezintă însăși rațiunea de existență a acestor societăți. De altfel, în mediul bancar se pot pune în evidență obiectivele specifice ale activităților din domeniul trezoreriei, constând, în principal, din:

– menținerea lichidității necesare derulării obiectului de activitate;

– asigurarea necesarului de fonduri pentru clientela băncii;

– optimizarea structurii bilanțului, în vederea minimizării factorilor de risc.

Direcțiile de acțiune în acest domeniu privesc:

– operațiunile interbancare;

– relația instituțiilor de credit cu banca centrală;

– managementul lichidității.

Piața monetară este o piață pe care băncile se împrumută pe termen scurt în vederea compensării excedentelor și deficitelor temporare de lichiditate, apărute în mod normal în activitatea lor, ca urmare a relațiilor cu clientala. Participanții la această piață sunt băncile, care se pot regăsi în una dintre cele două ipostaze și anume: ofertanți, respectiv solicitanți de credite.

Participarea pe piața monetară a băncii centrale, a cărei intervenție are, preponderent, un rol regulator se realizează potrivit principiului „open-market”, pe două coordonate: una legată de reglarea nivelului de lichiditate al pieței și cealaltă privind orientarea parametrilor săi de funcționare, în special a nivelului dobânzilor.

În materie de lichiditate a pieței, se pot întâlni două cazuri diferite și anume situația denumită en banque, în care piața – pe ansablul său – este solicitatoare de monedă și situația denumită hors banque, caracterizată printr-un surplus de lichiditate.

Specific țărilor dezvoltate din punct de vedere economic este structurarea pe două niveluri a pieței monetare, legată de existența intermediarilor financiari, entități care acționează ca o interfață între banca centrală și ceilalți participanți și realizează o segmentare a pieței.

Dobânda pe piața monetară este stabilită zilnic și reprezintă un rezultat al procesului de echilibrare a cererii cu oferta. Nivelul dobânzilor interbancare dă cel mai semnificativ reper privind lichiditatea sistemului și a economiei, în ansamblul său. Dobânda poate fi și un cost al aprovizionării băncilor cu resurse financiare și, din acest motiv, ea reprezintă cel mai relevant indicator al costului creditelor din economie.

Ratele de referință ale dobânzii care se publică zilnic sunt: rata dobânzii pentru depozitele atrase de bănci – BUBID și rata dobînzii pentru depozitele plasate – BUBOR.

Termenele tranzacțiilor pe piața monetară sunt în mod normal scurte, majoritatea scadențelor fiind:

– pentru o zi (overnight);

– între două și șase zile;

– săptămânale (one week).

Riscul pe piața monetară este redus, datorită cunoașterii în detaliu a partenerilor, stabilirii prealabile a unor limite valorice de creditare, transparenței sistemului de tranzacționare, rolului regulator al băncii centrale și sistemului de garantare bazat pe titluri eligibile și foarte puțin volatile volatile.

Relațiile instituțiilor de credit cu banca centrală sunt divizate, după specificul lor, în două categorii și anume:

– facilități permanente acordate băncilor de către BNR;

– operațiuni de piață monetară ale BNR.

La rândul lor, acestea din urmă se pot desfășura:

– prin licitație și pe baze multilaterale competitive;

– prin proceduri bilaterale și pe baze bilaterale.

Activele eligibile pentru tranzacționare și pentru garantare sunt titlurile de stat, certificatele de depozit emise de BNR, precum și alte categorii de active negociabile care îndeplinesc următoarele condiții:

– sunt în proprietatea băncii prezentatoare;

– nu sunt gajate sau sechestrate;

– au o scadență ulterioară scadenței operațiunii efectuate;

– au cupoane scadente ulterior scadenței operațiunii efectuate;

– nu sunt emise de banca prezentatoare.

Scadența acestor operațiuni este de maxim 90 de zile calendaristice, cu excepția emiterii certificatelor de depozit, pentru care scadența maximă este de un an. Practic, scadențele efective nu depășesc, însă, o săptămână, o pondere semnificativă având-o tranzacțiile overnight.

Facilitățile permanente îmbracă două forme:

– facilitatea de creditare constând în posibilitatea ca Banca Națională a României să ofere băncilor credit overnight;

– facilitatea de depozit, respectiv posibilitatea ca Banca Națională a României să accepte depozite overnight de la bănci.

Nivelul zilnic al ratei dobânzii – rata lombard – reprezintă, de regulă, nivelul maxim al ratei dobânzii practicate în sistemul bancar. Ea este anunțată în avans și se calculează ca rată a dobânzii simple, cu convenția “număr de zile/360”.

Dobânda se plătește o dată cu rambursarea creditului.

Operațiunile de piață monetară prin intermediul licitației sunt executate la inițiativa băncii centrale și implică una dintre următoarele categorii de tranzacții:

– cumpărări reversibile (repo) de active eligibile pentru tranzacționare;

– vânzări reversibile (reverse repo) de active eligibile pentru tranzacționare;

– acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare, care rămân în proprietatea băncilor debitoare;

– vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacționare;

– emitere de certificate de depozit, incluzând și vânzarea acestor titluri băncilor comerciale;

– swap valutar;

– atragere de depozite cu scadența prestabilită de la băncile-participanți eligibili.

În funcție de modul de stabilire a ratei dobânzii, se pot organiza:

– licitații la rată fixă, caz în care Banca Națională specifică în avans rata dobânzii, randamentul sau punctele swap, iar băncile participante oferă sumele pe care doresc să le tranzacționeze la parametrii anunțați;

– licitații la rată variabilă, situație în care Banca Națională poate specifica în avans minimul su maximul acceptat pentru rata dobânzii, randamentul sau punctele swap, iar băncile participante fac ofertă asupra sumelor și parametrilor la care doresc să tranzacționeze cu BNR.

Procedura licitației se desfășoară în patru etape operaționale: anunțarea licitației, transmiterea de către bănci a ofertelor de participare la licitație, alocarea sumelor (pro rata – pentru licitația la rată fixă; crescător sau descrescător – pentru licitația la rată variabilă), anunțarea rezultatelor licitației.

Procedurile bilaterale, denumite și proceduri de avarie sunt proceduri prin care Banca Națională a României încheie tranzacții cu una sau mai multe bănci, fără licitație. Acestea includ numai următoarele categorii de tranzacții:

– cumpărări sau vânzări reversibile (repo / reverse repo) de active eligibile pentru tranzacționare;

– vânzări sau cumpărări de active eligibile pentru tranzacționare;

– swap valutar;

– atragere de depozite.

Fiind vorba despre o modalitate de excepție, pe care băncile comerciale o utilizează în managementul lichidității după ce au fost epuizate procedurile standard, este evident că parametrii tranzacțiilor (și, în special rata dobânzii) vor avea un caracter restrictiv și penalizator.

3.5.2. Lichiditatea băncilor comerciale

Lichiditatea reprezintă capacitatea de a face față în orice moment la angajamentele financiare asumate sau posibilitatea de „mobiliza” rapid activele disponibile, adică de a le transforma în bani.

Se face diferență între:

– lichiditatea primară, absolută sau perfectă, pe care o reprezintă banii înșiși;

– lichiditatea secundară, constituită din activele care pot fi transformate oricând și cu costuri rezonabile în bani,

– lichiditatea terțiară, care pentru a fi transformată în bani necesită o perioadă de timp mai îndelungată sau incumbă costuri substanțiale.

O altă structură a lichidității se referă la modul de acces la resursele necesare, caz în care se disting:

– lichiditatea stocată: numerarul și depozitele la alte bănci; certificatele de depozit; titlurile negociabile; titlurile primite în pensiune; creditele „vandabile” prin intermediul rescontării sau titularizării;

– lichiditate cumpărată: creditele obținute de la banca centrală, de la alte bănci sau de pe piețele externe; emisiunea de titluri negociabile, inclusiv a certificatelor de depozit de valori mari.

Noțiunea de poziție monetară reflectă valoarea tuturor activelor lichide ale unei bănci la un moment dat, clasificate în următoarele categorii:

– numerarul aflat în casieriile băncii și în seifurile sale;

– disponibilitățile aflate în contul băncii centrale;

– disponibilitățile din conturile băncilor corespondente;

– sumele în tranzit (float).

Funcții ale managementului lichidității:

– asigurarea suportului operațional al instituțiilor de credit, în raport cu cerințele clienților;

– optimizarea raportului complex cost-risc-profit;

– sporirea credibilității instituțiilor bancare;

– previziunea în detaliu a echilibrului activ-pasiv, pe fiecare bandă de scadențe a resurselor și plasamentelor.

Pozițiile bilanțiere se structurează în: active certe, lichide (numerarul; disponibilul în contul curent al băncii la BNR; disponibilul în conturi curente la alte bănci; sumele în tranzit; bonurile de tezaur) sau nelichide (diferitele categorii de credite acordate populației sau agenților economici; imobiliare ș.a.) și active potențiale incluzând creșterea prevăzută a creditelor.

Resursele se structurează, asemănător, în: resurse certe, reprezentate de pasivele volatile (depozitele la vedere; împrumuturile pe termen scurt) și cele stabile (depozitele la termen; capitalul propriu; capitalul suplimentar), respectiv în resurse potențiale, privind creșterea prevăzută a depozitelor.

Sistemul de Indicatori utilizați:

– pentru echilibrul pozițiilor bilanțiere pe fiecare bandă de scadențe (nivelul pasivelor nete simple, nivelul pasivelor nete cumulate, indicele de lichiditate, transformarea medie a scadențelor);

– nivelul lichidității imediate (poziția lichidității, nivelul de îndatorare pe termen scurt);

– indicatori specifici privind lichiditatea stocată (poziția monetară, lichiditatea generată de titlurile de valoare, poziția netă în raport cu banca centrală);

– indicatori specifici privind lichiditatea cumpărată (indicele pasivelor foarte lichide, indicele plasamentelor vulnerabile, indicele depozitelor stabile);

– ratele de referință ale lichidității.

Din punctul de vedere al structurii organizaționale, managementul lichidității presupune atribuții numeroase și diferite, legate de poziția pe scara ierarhică a entităților implicate și de specializarea diferitelor compartimente.

3.5.3. Managementul riscului de lichiditate

Calitatea managementului lichidității condiționează, în mare parte, gradul de încredere al persoanei în sistemul bancar. Insuficiența de lichidități într-o bancă aparte poate genera o criză sistemică, cu repercusiuni asupra întregului sistem bancar. Gestiunea riscului lichidității se plasează pe prim-plan în cadrul managementului bancar.

Lichiditatea ca proprietate generală a activelor exprimă capacitatea acestora de a fi transformate rapid și cu cheltuială minimă în monedă lichidă.

Lichiditatea bancară reprezintă capacitatea băncii de a face față obligațiunilor financiare curente, respectiv riscul lichidității echivalează cu riscul neonorării de către bancă a propriilor obligațiuni financiare. O bancă se va considera cu suficiente rezerve de lichiditate atunci când este în stare să obțină resursele necesare prin sporirea obligațiunilor sau transformarea activelor bani lichizi în timp optim și cu cheltuieli rezonabile.

Problema lichidității bancare poate fi tratată din două puncte de vedere.

a) din punctul de vedere a racordării celor două tendințe prezente în activitatea băncii – a dorinței deponenților de a avea o dobândă stabilă la depozite și siguranța returnării lor și a acționarilor de a obține dividende cât mai mari, chiar și prin operațiuni riscante.

b) din punctul de vedere al optimizării activelor financiare lichide – prea multe afectează rentabilitatea băncii, prea puține generează riscul de lichiditate până la falimentul băncii.

Lichiditatea bancară mai poate fi abordată și sub aspectul raportului cerere/ofertă, în cadrul căruia banca urmează să analizeze produsele și serviciile bancare, prestarea căror formează cererea de lichidități pentru bancă, precum și sursele din care pot fi acoperite aceste necesități.

Astfel, toate activele băncii sunt lichide, singura diferență fiind gradul de lichiditate, în funcție de timpul necesar pentru transformarea lor.

– Activele ce constituie poziția monetară a băncii sunt cele mai lichide.

– Obligațiunile pe termen mediu și lung, precum și acțiunile sunt de o lichiditate medie.

– Imobilele, utilajul sunt puțin lichide datorită duratei mari de transformare a lor în monedă lichidă.

Astfel, activele lichide trebuie să întrunească cel puțin următoarele caracteristici:

– prezența pieței prin intermediul cărei aceste active pot fi transformate în lichidități;

– prețuri relativ stabile a activelor, pentru ca piața să le poată accepta fără pierderi esențiale de valoare;

– trebuie să fie recuperabile, vânzătorul lor trebuie să-și recupereze investiția inițială cu riscuri minime.

Banca se consideră lichidă atunci când poziția sa monetară cât și posibilitățile de a mobiliza rapid surse suplimentare pe piața interbancară îi permit să-și onoreze datoriile și obligațiunile financiare.

De regulă problema lichidității băncii este generată de următoarele situații:

– retragerea masivă a depunerilor de către clienți;

– acceptarea cererilor prea mari de creditare;

– stingerea datoriilor de împrumut a băncii;

– achitarea impozitelor și dividendelor;

– calamități și tulburări sociale;

– utilizarea de către bănci a transformărilor de scadență, în special contractând resurse pe termen scurt și plasându-le în active pe termen mai mare;

– sensibilitatea băncilor la variațiile ratei dobânzii (în asemenea cazuri, la creșterea ratei dobânzii, mulți clienți își retrag mijloacele în căutarea unor plasamente mai profitabile, iar solicitanții de credite își micșorează cererea);

– indisciplina financiară a clienților;

– influența mass-media.

Însă independent de factorii ce provoacă băncii aceste probleme, ea trebuie să acorde importanță primordială acoperirii necesităților de lichiditate. Prin urmare, gestiunea eficientă a lichidității băncii constituie o componentă esențială a managementului bancar. Acest management prezintă câteva funcții importante, care urmează să fie prezente în gestiunea acesteia, pentru a-i atribui un caracter mai performant:

– asigurarea creditorilor asupra capacității băncii de a-și onora obligațiile asumate;

– funcția de previziune în sensul de asigurare în viitor, pe fiecare perioadă de scadențe a echilibrului active = pasive, dat fiind că aceasta se impune ca regulă generală pentru întreaga activitate a băncii;

– funcția evitării vinderii forțate de active, care, realizate înainte de maturitate, pot duce la pierderi pentru bancă;

– funcția evitării pierderilor rezultate din operațiuni forțate pe piață, derulate, de altfel, în condiții adverse băncii;

– funcția evitării recurgerii forțate la refinanțare de la Banca Centrală, fapt care, pe lângă acceptarea condițiilor impuse de aceasta, va stârni suspiciuni în rândul comunității bancare, deloc favorabile băncii.

3.5.4. Gestiunea lichidității

Gestiunea lichidității reprezintă o problemă destul de serioasă și complicată. A evalua dacă o bancă este sau nu suficient de lichidă depinde de cum se comportă fluxurile de numerar în diferite condiții. În acest scop, gestionarea riscului de lichiditate trebuie să implice scenarii variate care în retrospectivă iau forma unor teorii sau metode dintre care menționăm următoarele:

1. Teoria creditelor comerciale – apărută încă în sec. XVII în Anglia orienta băncile să-și asigure lichiditatea stabilă prin plasarea activelor în credite de scadență mică, certe la rambursare.

Se recomandă acordarea creditelor pentru producătorii industriali sub garanția rezervelor de mărfuri. Nu se recomandau plasamentele în hârtii de valoare, imobile, agricultură.

Această teorie nu a ținut cont de nevoile de credite pentru economie. Prin aceasta se limita extinderea sferei de activitate a băncilor și ca răspuns au apărut alte instituții financiare, care făceau concurență băncilor și care au acoperit aceste goluri. Teoria creditelor comerciale nu ținea cont de evoluția lichidității în diferite etape ale ciclului economic și purta un caracter restricționist. Poate fi astăzi utilizată ca politica prudențială de băncile începătoare.

2. Teoria deplasării creditelor/transformării activelor – activele băncii se consideră suficient de lichide dacă ele pot fi realizate sau transferate altor creditori sau investitori contra bani lichizi.

Principalele active de acest gen se consideră rezervele secundare cu termen de scadență până la un an (hârtiile de valoare emise de autoritățile publice, dar și ale companiilor private).

3. Teoria managementului lichidității prin pasive, numită și strategia lichidității prin împrumut orientează băncile la folosirea împrumuturilor pentru acoperirea nevoilor de lichiditate.

Această strategie este utilizată de băncile cu filozofie managerială agresivă și cu poziții bune pe piața interbancară.

Deseori băncile folosesc strategia echilibrului în gestiunea lichidității. Aceasta reprezintă un compromis între riscul oferit de teoria lichidității prin împrumutări și costurile relativ mari a teoriei transformării activelor. Această strategie recomandă băncilor acoperirea cererii anticipate de lichiditate prin active lichide, cât și prin negocierea deschiderii unor linii de credit la băncile corespondente. Nevoile neprevăzute și pe termen scurt se acoperă din împrumuturi, iar cele ciclice sau pe termen lung – din active lichide și împrumuturi.

Realmente nici o bancă nu aplică strict doar o singură metodă din cele recomandate de managementul bancar la gestiunea riscului de lichiditate. În mod practic aceasta constă în :

– cedarea, ipotecarea sau gajarea titlurilor de creanță din portofoliul băncii fără a suferi pierderi substanțiale de valoare;

– găsirea unor resurse noi cu costuri marginale inferioare randamentului mediu al investiției băncii.

Managementul lichidității băncii solicită o abordare distinctă a gestiunii riscului respectiv pe termen scurt, cel al trezoreriei și pe termen lung.

În general gestiunea lichidității se conformă unor reguli generale:

a) Managerul pentru gestionarea lichidității controlează activitatea tuturor compartimentelor băncii, responsabile de atragerea și utilizarea surselor și își coordonează activitatea cu aceste compartimente.

b) Managerul trebuie să prognozeze retragerile sau intrările mari de resurse, fapt ce va permite planificarea acțiunilor adecvate.

c) Scopurile și prioritatea gestiunii lichidității trebuie să fie evidențiate pentru toți lucrătorii băncii și în special pentru ierarhia superioară.

d) Nevoile de lichiditate și deciziile asupra plasamentului lor trebuie analizate mereu pentru a evita deficitul sau excedentul de lichiditate.

Banca Moldavia – studiu de caz

Povestea de succes a acestei bănci a început în Piatra Neamț, cu mai mult de 18 ani în urmă, la inițiativa unor oameni de succes din Neamț. Ideea a fost aceea de a crea o bancă locală, un brand de Neamț. Spiritul antreprenorial al celor care au fondat-o a determinat consolidarea poziției Băncii Moldavia, într-o primă etapă, în Neamț și, apoi, la nivel zonal. Banca și-a îndreptat pentru început activitatea spre sectorul IMM și, datorită cererii pieței, în foarte scurt timp aceasta a început să funcționeze și în domeniul retail. În anul 2000 Banca Moldavia a devenit prima instituție bancară din România și a fost cotată la Bursa de Valori București, ceea ce a determinat recunoașterea sa pe piață și a transparenței acțiunilor acesteia.  

Începând cu anul 2002, Banca Moldavia beneficiază de un management modern, cu un know-how internațional, care a conferit băncii un stil diferit, mai deschis și mai flexibil. O altă etapă importantă pentru această bancă a fost anul 2006, când s-a schimbat identitatea de corporație, conform noilor sale obictive. Re-branding-ul s-a concretizat prin modificarea logo-ului băncii, precum și introducerea unui concept nou, standard, privind unitățile sale.

Banca Moldavia este astăzi una dintre cele mai importante instituții financiar – bancare din România, aflată în top 10 și una dintre cele mai atractive companii listate la Bursa de Valori București. Printre prioritățile activității sale se numără perfecționarea continuă a serviciilor și a angajaților, astfel încât calitatea să fie cea care diferențiază. Cu o cotă de piață de 5%, Banca Moldavia este un jucător activ pe piața din România, devenind, datorită accelerării implementării stategiei de creștere, o banca recunoscută la nivel național.

Mai mult decât atât, Banca Moldavia înseamnă un grup financiar puternic, Grupul Financiar BANCA MOLDAVIA, care oferă pieței servicii multiple – banking, asigurări, administarea investițiilor, finanțarea consumatorilor, leasing, tranzacții mobiliare, factoring, pensii private – prin intermediul companiilor sale: BM Asigurări, BM Asset Management S.A.I. S.A., BM Direct, BM Leasing, BM Securities, BM Finop Leasing IFN SA, Compania de Factoring si BM AEGON. În toate acțiunile sale, Banca Moldavia are sprijinul Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), care este acționarul său principal.

Banca Moldavia este împărțită în trei linii de afaceri: retail, IMM și corporate. În acest sens, banca și-a alcătuir echipe specializate și un portofoliu complex cuprinzând produse și servicii, pentru susținerea dezvoltării acestor trei direcții. Banca Moldavia are în prezent peste 900.000 de clienți activi. 

Banca Moldavia este prezentă în toate centrele economice importante din România, având peste 400 sucursale și agenții. Creșterea numărului de unități a avut un ritm foarte alert mai ales în ultimii ani, când au fost deschise aproximativ 250 de entități operaționale, Banca Moldavia clasându-se, în prezent, pe poziția a cincea în topul băncilor din România, din punctul de vedere al numărului de unități. Întreaga rețea teritorială semnifică pentru bancă o importantă carte de vizită și, bineînțeles, dovada angajamentului său de a veni în sprijinul clienților. Banca Moldavia are un sistem informatic foarte performant, centralizat, care oferă clienților, ca primordial avantaj, posibilitatea accesării contulurilor lor din orice unitate din țară.

Banca Moldavia are acum și trei sub-brand-uri: BM Café™, BM Golf Cup și Academia BM. Dintre acestea, proiectul care a avut cel mai mare succes este BM Café™, prima cafenea bancară din România. Banca deține patru asemenea locații în orașe mari ca București, Constanța, Timișoara și, de anul trecut, și în Piatra-Neamț. 

Echipa Băncii Moldavia este alcătuită din peste 5.200 de angajați care cultivă cultura organizațională și valorile BM, eforturile lor fiind canalizate pe același obiectiv: calitatea muncii lor, pentru mulțumirea clienților.

În cei peste 18 ani de activitate, Banca Moldavia a arătat că, prin ajutorul acționarilor și prin planurile ambițioase dezvoltate, s-a remarcat ca fiind o bancă puternică, deschisă, destul de flexibilă și modernă.

Înființarea Băncii Moldavia a început de la ideea de adezvolta o bancă locală, un brand de Neamț. Astfel, în anul 1995 s-au pus bazele societății pe acțiuni, la inițiativa unor oameni de afaceri nemțeni, cu un capital social de 3 miliarde lei, din care 75% român si 25% străin. În data de 16 mai 1996 este deschisă Sucursala Piatra Neamț, iar în același an a fost dată în funcțiune și Sucursala Bacău. În data de 16.08.1996 societatea este înmatriculată în Registrul Comertului cu numărul J27/1525/1996, iar în 15.03.2002 în registrul bancar cu numărul RB-PJR-15-019. Odată cu punerea sa în funcțiune apar și primele relații de corespondent bancar și sunt asigurate bazele sistemului informatic și de comunicații și are loc conectarea la sistemele „REUTERS” și „SWIFT”.

Grupul Financiar BANCA MOLDAVIA oferă servicii financiare multiple: asigurări, administarea investițiilor, finanțarea consumatorilor, leasing și tranzacții mobiliare.

Componența grupului BM este următoarea:

– Banca Moldavia – piesa centrală

– BM Asigurări

– BM Asset Management S.A.I. S.A.

– BM Direct

– BM Leasing

– BM Securities

– Compania de Factoring 

Structura acțiunilor băncii la 30.09.2008

Structura acțiunilor băncii după tipul capitalului:

Român – 60.54 %

Străin – 39.46 %

1. Persoane fizice cu cetățenia română – 39.78 %

2. Persoane juridice cu capital român – 20.76 %

3. din care SIF''S – 14.71 %

4. Persoane fizice cetățeni ai altor țări – 5.99 %

5. Persoane juridice cu capital străin – 33.48 %

Analiza activității la BANCA MOLDAVIA – clienți-persoane fizice

Banca Moldavia vine în intâmpinarea nevoilor persoanei, oferindu-i o gamă vastă de produse și servicii:

– Depozite cu cele mai avantajoase dobânzi;

– Instrumente de economisire în lei și valută;

– Credite în lei și valută (imobiliare-ipotecare, nevoi personale, auto);

– Cecuri de călătorie;

– Direct Debit;

– Incasări de taxă pentru viză;

– Transferuri rapide de bani Western Union;

– Carduri de debit și credit;

– Servicii electronice;

– Casa de schimb valutar.

CREDITE

Banca Moldavia oferă diverse credite pentru persoane fizice. Creditele se diferențiază prin flexibilitate și dobânzi atractive, adresându-se doleanțelor unui număr din ce în ce mai mare de clienți.

Banca Moldavia încearcă să observe nevoile persoanei și să le întâmpine cu produse de creditare optime:

– credite pentru nevoi personale;

– credite imobiliare, ipotecare;

– credit punte;

– credit fără rate;

– credite auto;

– credite pentru românii care lucrează în străinătate;

– card de credit;

– calculator rate.

Credite pentru nevoi personale

Creditele de nevoi personale de la Banca Moldavia au fost concepute pentru acoperirea nevoilor persoanei de disponibilități bănești fără a condiționa destinația acestor bani. Aceste credite se oferă rapid și au o documentație redusă pentru aplicare. Există mai multe feluri de credite pentru nevoi personale:

– credit pentru nevoi personale cu garanții

– credit pentru nevoi curente

– credit pentru nevoi personale fără rate

Creditul auto (Formula BM) 

Persoanele pot beneficia de creditul auto Formula BM, oferite de Banca Moldavia pentru cumpărări de autoturisme noi sau second-hand de la persoane juridice sau persoane fizice, indiferent de marcă.

Perioada de creditare este de maximum 10 ani pentru autoturismele noi, iar pentru autoturismele second-hand vechimea autoturismului nu poate fi mai mare de 5 ani.

Nivelul creditului care se poate acorda este de 100% din prețul autoturismului și se calculează pe baza documentelor cu care se achiziționează (factura, contract de vânzare-cumpărare).  

Creditul se oferă în RON, EUR sau USD iar suma maximă este stabilită la 40.000 EUR (sau echivalent RON/USD).

Dobânzi: 

– autoturisme noi, second dealeri – 12%/an variabilă pentru creditele în RON;

– autoturisme noi, second dealeri – 10,25%/an variabilă pentru creditele în EUR;

– autoturisme noi, second dealeri – 10,50%/an variabilă pentru creditele în USD;

– autoturisme second persoane fizice – 12,50%/an variabilă pentru creditele în RON;

– autoturisme second persoane fizice – 12,25%/an variabilă pentru creditele în EUR;

– autoturisme second persoane fizice – 12%/an variabilă pentru creditele în USD.

Comisioane:

– comision de analiză: 3,5% sau 1% (în cazul garantării total cu ipoteci/depozite colaterale);

– comision de risc: 1%.

Gradul de indatorare poate fi de până la 70%, în funcție de scoring, istoricul de plată și veniturile petentului sau a familiei lui.

Avantajele de care persoanele se bucură în cazul alegerii creditului auto prin Banca Moldavia sunt următoarele:

– avans 0% atât pentru autoturisme noi, cât și pentru mașini second cumpărate de la dealeri auto;

– grad de îndatorare de până la 70%;

– posibilitatea achitării creditului în avans, fără a avea comisioane suplimentare;

– posibilitatea de a include comisionul în valoarea creditului;

– ratele se pot plăti direct din contul curent;

– perioada de creditare mare, de maximum 10 ani;

– se pot achiziționa atât autoturisme noi cât și second de la persoane juridice și de la persoane fizice;

– pentru autoturismele second hand nu este necesar raportul de evaluare;

– în cazul creditului pentru autoturism, pentru sume de maximum 20.000 EUR, singura garanție pe care o solicită banca este însuși autoturismul care face obiectul creditării;

– vârsta maximă prelungită până la 70 ani (la sfârșitul perioadei de creditare).

Documentele necesare:

– Acte care dovedesc venitul: adeverința de salariu, copie carnet de muncă sau contract individual de muncă, alte acte doveditoare de venit (pensii, chirii, dividende, venituri din alte activități independente, alte venituri cu caracter permanent);

– Factura proformă emisă de dealer;

– Actul de identitate (pentru soț/soție, în original și copie);

– Certificatul de căsătorie (după caz, în original și copie).

Garanții:

Gaj asupra autoturismului care va fi cumpărat prin credit, polița de asigurare CASCO (opțional) și asigurarea de viață gratuită ori ipoteca asupra altor bunuri imobile și asigurarea imobilului luat în garanție.

Creditul turistic

O vacanță, un concediu, o simplă excursie sau un week-end la munte. BANCA MOLDAVIA este alături de oameni, prin creditul turistic. 

Obiectul creditului o reprezintă plata excursiilor în țară sau străinătate și este adresat persoanelor fizice, cetățeni români cu vârstă cuprinsă între 18 și 70 de ani.

Moneda creditului este EUR (sau echivalentul în RON/USD).

Perioada de creditare  este de maximum 12 luni.

Nivelul creditului este maximum 4.500 EUR (sau echivalent RON/USD).

Dobânzi:

– 14.50%/an variabilă pentru creditul în RON;

– 11%/an variabilă pentru creditul în USD;

– 12,25%/an variabilă pentru creditul în EUR.

Comisioane:

– comision de analiză: 1,5% (minimum 30 EUR);

– comision de gestiune: 2,5%;

– comision de risc: 1%;

Gradul de indatorare va fi de până la 70%, în funcție de scoring, istoricul de plată și veniturile solicitantului sau familiei acestuia.

Avantaje:

– Avans 0%;

– Grad de îndatorare de până la 70%;

– Posibilitatea de achitare a creditului în avans fără a i se percepe comisioane suplimentare;

– Posibilitatea achitării ratelor direct din contul curent;

– Dobânda de doar 14.50% se calculează la sold, tranșele lunare de plată (rata și dobânda fiind egale pe toată perioada de creditare).

– În cazul creditelor până la 500 EUR (sau echivalent în RON/USD), persoanele cu venituri nete pe familie peste 250 EUR nu necesită girant (în cazul în care capacitatea de rambursare permite acest lucru);

– Vârsta maximă prelungită până la 70 de ani (la sfârșitul perioadei de creditare).

Documentele necesare:

– Acte care dovedesc venitul: adeverința de salariu, copie după carnetul de muncă sau contractul individual de muncă, alte acte doveditoare de venit (pensii, chirii, dividende, venituri din activități independente, alte venituri cu caracter permanent);

– Factura proformă (devizul de plată);

– Actul de identitate (pentru soț/soție, în original și copie);

– Certificatul de căsătorie (după caz, în original și copie).

Garanții: 

– Cesiunea veniturilor nete lunare ale familiei (soț, soție);

– Garanții personale ale giranților.

Creditul pentru studii

Acest credit este destinat celor care au absolvit o instituție de invățământ superior și dorința lor de perfecționare continuă. BANCA MOLDAVIA îi stimulează și îi ajută oferindu-le creditul pentru studii în țară sau în străinătate.

Pot beneficia de acest credit absolvenții de universități cu diploma de licență care au și o bursă de la o instituție de învățământ din străinătate sau doresc să studieze în țară sau străinătate, sunt cetățeni români cu domiciliul în România.

Obiectul creditului este acoperirea cheltuielilor de transport, cazare, taxe, hrană, etc. sau cele referitoare la plata studiilor.

Moneda de oferire a creditului poate fi RON, USD si EUR.

Perioada de creditare este de maximum 60 de luni.

Nivelul creditului este de maximum 10.000 USD (sau echivalent în EUR/RON).

Dobânzi:

– 14.50%/an variabilă pentru creditul în RON;

– 10.50%/an variabilă pentru creditul în USD;

– 11,75%/an variabilă pentru creditul în EUR.

Comisioane:

– comision de analiză: 1% (minimum 30 EUR);

– comision de risc: 1%.

Gradul de îndatorare va fi de până la 70%, în funcție de scoring, istoricul de plată și veniturile solicitantului/familiei acestuia.

Avantaje:

– Avans 0%;

– Grad de îndatorare de până 70%;

– Nu se cer giranți;

– Posibilitatea de achitare a creditului în avans fără a i se percepe comisioane suplimentare;

– Posibilitatea de achitare a ratelor direct din contul curent;

– Dobânda doar 14.50% se calculează la sold.

Documentația necesară:

– Documente care să ateste veniturile luate în considerare (documente care arată capacitatea persoanelor în cauză de a dispune de venituri certe cu caracter permanent);

– Diploma de licență;

– Actul care face dovada luării bursei;

– Devizul aproximativ al cheltuielilor;

– Acordul instituției de învățământ din străinătate sau din țară;

– Actul de identitate (soț/soție, în original și copie);

– Certificatul de căsătorie (după caz, în original și copie).

Garanțiile trebuie să acopere 120 % din valoarea creditului și dobânda pe 3 luni, astfel:

– Garanțiile reale imobiliare trebuie să acopere minim 80% din valoarea creditului și dobânda pe trei luni;

– Garanții reale mobiliare;

– Depozite colaterale.

CLIENȚI IMM

Intreprinderile Mici și Mijlocii – prioritate pentru Banca Moldavia

Banca Moldavia, cea mai dinamică bancă din România, arată un interes real pentru nevoile IMM-urilor, având o relație directă cu acestea, cu ajutorul unei echipe performante de specialiști IMM. Rezultanta acestei relații directe sunt produsele alcătuite conform cu nevoile intreprinderilor mici și mijlocii, produse standardizate, rapide și curajoase: credite, abonament bancar, BM Ultra, produse de trezorerie, posibilitatea de a se bucura de avantajele de a fi membru al Clubului Intreprinzătorului Român, operațiuni documentare.  

PRODUSE IMM

BANCA MOLDAVIA oferă clienților săi un complex de produse și servicii:

– plăți și încasări valutare;

– emitere de cecuri bancare;

– remitere cecuri bancare spre încasare;

– plăți și încasări interbancare;

– plăți și încasări intrabancare;

– plăți rate societăți de asigurări;

– gestionarea conturilor de evidențiere a operațiunilor din colectări numerar și instrumente încasate;

– consultare CIP – pe client sau instrument de plată;

– eliberare file cec – cecuri de numerar, cecuri barate;

– certificarea filelor de cec barat;

– decontare cecuri și bilete la ordin;

– plata salariilor pe conturi de card.

Carduri business :

Oferta de carduri business a Băncii Moldavia este formată din :

– Visa Business Gold

– Visa Business Silver

– Visa Business Electron

Aceste carduri sunt carduri de debit, destinate societăților, oferindu-le suport în activitatea pe care o întreprind.

Cardul Visa Business Electron este un card obișnuit, ce poate fi oferit angajaților societății, la fel și Visa Business Silver, card destinat în special angajaților aflați pe poziții medii. Cardul Visa Business Gold este produsul premium din categoria de carduri business a Băncii Moldavia. 

LEASING 1 ORĂ

BM Leasing, companie membră a Grupului Financiar BANCA MOLDAVIA, vine pe piață cu o nouă strategie, aliniată la obiectivul Băncii Moldavia, de a deveni banca de top pentru Intreprinderile Mici și Mijlocii. Ca un prim pas al abordării noului plan strategic, BM Leasing a lansat produsul Leasing 1 Oră Fără Avans, care s-a dovedit a fi o soluție de finanțare a investițiilor pentru micii intreprinzători.

Avantajele majore ale acestui produs sunt faptul că nu se solicită raport propriu și accesul rapid și simplificat la suport financiar.

Suma maximă admisă este de 40.000 EUR, iar perioada de acordare este de până la 48 de luni. Suma este oferită pentru achiziționarea oricărui mijloc fix care poate fi evaluat și asigurat pe întreaga perioadă a contractului de leasing.

Condiții minimale de obținere:

– evoluția cifrei de afaceri se poate situa în scădere cu până la 20%, în cazul în care compania înregistrează profit din exploatare;

– compania poate să nu înregistreze profit din exploatare, dacă evoluția cifrei de afaceri este pozitivă;

– firma nu a fost înregistrată în Centrala Incidentelor de Plăți cu mai mult de 3 incidente majore în ultimele 6 luni și nu este în interdicție de a emite cecuri bancare;

– la creditele contractate în ultimele 6 luni, compania figurează în Centrala Riscurilor Bancare cu serviciul datoriei A;

– compania este stabilă financiar;

Această finanțare este acordată și companiilor care au mai puțin de 12 luni de activitate.

Produsul poate fi achiziționat în oricare din unitățile Băncii Moldavia din țară.

CONCLUZII

Sistemul bancar din România a cunoscut o dezvoltare foarte mare în ultimii 10 ani, de la un sistem bancar extrem de centralizat, cu majoritatea funcțiilor bancare focalizate în operațiunile BNR și a unor bănci specializate (B.R.C.E., Banca de Investiții, Banca Agricolă), către un sistem bancar adaptat la problemele economiei de piață.

Sistemul bancar pe două niveluri, fundamentat pe principiul universalității băncilor, a fost elaborat prin adoptarea celor două legi bancare, la 3 mai 1991 – Legea privind activitatea bancară, modificată prin Legea 58/1998 și Legea privind Statutul Băncii Naționale, modificată prin Legea 161/1998.

Printre elementele pozitive care s-au remarcat în evoluția sistemului bancar au fost:

diversificarea produselor și serviciilor bancare;

diversificarea instrumentelor de evidență și control;

modernizarea sistemului de transmisiune a datelor;

modernizarea rețelei teritoriale de bănci.

Printre elementele negative în evoluția sistemului bancar românesc avem:

insuficiența de personal calificat;

insuficiența la nivelul întregului sistem de manageri profesioniști de bancă;

recesiunea economică;

lipsa concentrării capitalului;

problemele măsurilor de natură legislativă și economică care au dus la comportamente lipsite de orizont;

inadaptarea suficientă la variațiile pieței românești;

lipsa de discernământ în alegerea clienților;

lipsa de orientare către creșterea eficienței și profitului.

În cazul problemelor manifestate de unele bănci precum Dacia Felix, Columna, Banca Albina etc. nu se poate determina cu siguranță ponderea cauzelor ce au dus la apariția de pierderi. Ceea ce este real este că acolo unde au apărut situații de instabilitate (încetarea activității, faliment, procedură de supraveghere) unul din factorii determinanți este legat de managementul respectivelor bănci.

În această lucrare s-a dorit evidențierea unor concepte relaționate cu activitatea bancară, în special explicarea noțiunilor de bancă, activitate bancară, sistem bancar, rolul băncilor în economia țării, evoluția sistemului bancar din România și trecerea acestuia prin anumite etape ale societății, precum perioada socialistă sau cea de după intrarea țării noastre în UE.

De asemenea, s-a mai urmărit aici sublinierea esenței și a rolului managementului bancar, precum și a unor domenii în care operează. Evidențierea aici a managementului performanței riscului bancar, cel al resurselor și plasamentelor bancare, cel al riscului de creditare în bănci sau a trezoreriei ori riscului de lichiditate este de o deosebită importanță pentru a înțelege mai bine cum operează fiecare dintre acestea.

Desigur, importantă este și ilustrarea unui studiu de caz concret asupra unei bănci pentru a înțelege și mai bine aceste concepte expuse în prezenta lucrare.

BIBLIOGRAFIE