MANAGEMENTUL ARTEI. COTAȚII ȘI LICITAȚII [307585]

UNIVERSITATEA DE ARTE „GEORGE ENESCU” [anonimizat]. COTAȚII ȘI LICITAȚII

Candidat: [anonimizat]

2016

CUPRINS:

I.Piata de arta. Managementul artei. Caracteristici.

I.1. Ce este cota artistului și cum crește aceasta?

I.2. Departajarea prețurilor pentru lucrările de artă

I.3. Factorii ce contribuie la evaluarea și vânzarea unei opere de artă

I.4. Relația dintre artă și rețea

I.5. Capcanele pieței de artă

I.6 Valoarea financiară a operei de artă

I.7. Direcții în arta contemporană românească

II.Cum cumperi arta?

II.1. Case de licitații

II.2. Galerii de artă

II.3. Magazine de artă

II.4. Târguri de artă

II.1.Case de licitații

II.1.1. Cadrul de tranzacționare al licitației publice

II.1.2. Metoda de licitare în absența participantului

II.1.3. Achitarea obiectului adjudecat

II.1.4 Clasificarea caselor de licitații

II.1.5. Cotarea publică a artiștilor tranzacționați

II.1.6. Spectacol pe libera participare

II.1.7. Spațiu de informare și educare

II.2. Galeriile de artă

II.2.1. Galeriile de artă contemporană

II.2.2. Galeriile de patrimoniu

II.2.3. Galeriile UAP

II.2.4. Galeriile conduse de artiști (artist –„run space”)

II.2.5. Promovarea artiștilor prezentanți

II.2.6. Tranzacționarea operelor de artă

II.3. Magazinele de artă

II.4. Târgurile de artă

III..Criteriile calității în artă.

III.1. Recunoașterea valorii unei opere de artă lansată la bursă.

III.2. Valoarea estetică a unei opere de artă.

III.3. De ce lucrările vechilor maeștri sunt mai valoroase decât cele noi?

III.4 Concluzii

I n t r o d u c e r e

[anonimizat], mi-[anonimizat] – comunicarea prin simțul estetic si culoare. [anonimizat] e uneori anevoios în atingerea sufletului și a valorii în artă.

Având privilegiul de a fi ,, învățăcelul” [anonimizat], [anonimizat]-a [anonimizat], nemărginirea cerului și a pământului, [anonimizat], că Dumnezeu și profesorul meu Arcadie Raileanu( pentru care le MULȚUMESC), mi-au dat încredere și speranță că nu voi trece doar ca o umbră, ci ca un mesager al artei, a frumosului.

Lucrarea mea abordează un subiect mai puțin cunoscut pe o piață de artă tânără și care ia amploare după anii 1989. Ea vine din nevoia de analiză a practicilor artistice contemporane și a [anonimizat], [anonimizat].

Piata romaneasca de arta a [anonimizat], a [anonimizat], punctat inca din 1990, prin deschiderea primei Case de Licitatii de arta autohtona ,, ARTMARK”.

[anonimizat]-[anonimizat]. [anonimizat], Pătrașcu, Pallady, Băeșu, Steriade care sunt cotați și căutați de către colecționari și marile case de licitații, dar care valoarea lor încă nu poate concura cu ceea ce se întâmplă pe piața bursei de artă internațională.

După 1989 lucrările marilor artiști, operele de valoare a acestora încep să fie căutate și tranzacționate.

Plecând de la premisa că un colecționar investește într-o lucrare a unui artist contemporan, cel mai important e să îi placă lucrarea, să găsească bucurie, o exaltare estetică de orice fel, o empatie și o stare pe care o poate da, doar privind aceea lucrare, ca mai apoi să țină cont de piață și de potențialul artistului și a lucrării.

Artistul trebuie să aibă o calitate și anume să fie curajos, pentru a putea crea o lume plină de înțelesuri și simboluri, de mister și poveste.

Opera de artă a unui artist se bazează pe vulnerabilitate personală, pe un curaj psihologic de care ai nevoie pentru a-ți exprima sentimentele și ideile în mod public în fața unei audiențe potrivit ostile.

Creativitatea după cum spunea Henri Matisse, „necesită curaj”. Pentru a expune roadele creativității noastre în public, în bătaia focului critic trebuie să ai curaj și încredere.

Un exemplu elocvent îl reprezintă Michelangelo în lucrarea pe care a înfăptuit-o la comanda lui Papa Iulius al II-lea, și anume ,,Tavanul Capelei Sixtine”, dând dovadă de viziune, perseverență, intuiție și curaj, realizând astfel una dintre cele mai durabile capodopere.

Decizia de a achiziționa lucrarea depinde de capacitatea financiară a colecționarului, de profitul colecției, și mai ales de gustul, formarea și educația plastică a cumpărătorului.

S-a demonstrat de secole că artiștii trebuie să lupte împotriva dogmei dominante și a atitudinilor conservatoare a omenirii. Întotdeauna va exista două tabere: artiștii și dealerul de artă.

Acest subiect sensibil, „managementul artei, cotații și licitații”, apare în urma controverselor dintre cei care doresc să cumpere, dar care în mare parte sunt amatori și care achiziționează opere de artă fără ca măcar să știe că valoarea acelei opere de artă va crește în timp.

Din păcate este trist pentru arta românească faptul că o operă de artă a marilor maeștri români nu este egală cu valoarea unei opere, a unui pictor contemporan din străinătate, vănzându-se cu sume de zeci de ori mai mici față de lucrarea artistului străin. Cu toate acestea, colecționari din America și Asia sunt extrem de interesați să achiziționeze de pe piață opere de artă din România și Europa.

Din perspectiva casei de licitații Grimberg, în prezent, "piața de artă din România este una imatură, în formare, compusă în mare parte din cumpărători care se găsesc în faza de acumulare vizuală, de tatonări, un început care se face cu pași mici, cumpărători care au nevoie de consiliere și certitudini în achiziționarea operelor de artă".

Un real interes îl au operele de artă a artiștilor contemporani : Grigorescu, Luchian, Pătrașcu, Pallady, Băeșu, Steriade, dar și a artiștilor : Sorin Ilfoveanu, Ștefan Calția, Francisc Chiuariu, Laura Covaci, Dorin Creția, Florica Prevenda, Adrian Ghenie ce sunt căutați și cotați de marii colecționari și galeriile internaționale de prestigiu din New York, Paris, Tokio și Berlin.

I. Managementul artei. Caracteristici.

,,UMBRA SUFLETULUI MEU”

I.1. Ce este cota artistului și cum crește ea?

În România cota unui artist este stabilită în funcție de următoarele considerente: câte expoziții a avut în timp, ce premii importante a obținut, seriozitatea lucrărilor, și nu în ultimul rând școala de artă pe care a susținut-o.

Cota unui artist este stabilită de galeriile de specialitate care se ocupă cu comerțul de artă dar, în același timp cota crește prin activitatea artistului. Prețul unei lucrări include toată activitatea depusă de artist de-a lungul anilor, respectul față de munca și valoarea sa.

În Occident, cota unui artist este dată de cât vinde, de cât de mult este prezent în galerii, foarte important fiind prezența artistului, a operelor de artă, în sensul că nu poți exista în afara acestui ciclu. Un rol important îl au Târgurile de artă deoarece concentrează foarte multe galerii, foarte multi artiști devenind astfel puntea de comunicare dintre ei.

I.2. Departajarea prețurilor/ cotelor pentru lucrările de artă

Prețurile și cotele sunt doar o parte din povestea unei opere de artă, dar sunt indispensabile.

Realitatea este în schimb alta, și anume că avem nevoie de un sistem de valorizare care să definească valoarea de piață a unei opere de artă, iar prin valoare înțelegem atât valoarea afectivă, libera circulație a lucrării, prețul și în final cotația.

Cotele operelor de artă românești se construiesc de către piață în temeiul prețurilor obținute prin jocul cererii și al ofertei.

Cotele sunt clasele medii de prețuri obținute de-a lungul timpului de lucrările de autor și reflectă interesul unui numar mare și variabil de clienți pentru opera acelui autor.

De aceea pentru negustorii și fidelii piețelor de artă de pretutindeni se tipăresc anual, albume cu cotații internaționale ce reprezintă un punct de plecare în stabilirea obiectelor aduse la vânzare.

În acest sens avem Indexul Artmark – Bursa pieței românești de artă. Indexul monitorizează vânzările operelor de artă plastică, tranzacționate în toate cele șapte Case de licitații de pe teritoriul României, în ideea de a oferi celor interesați, să realizeze și să studieze evoluția prețurilor record și medii, care în timp devin baza cotelor și consolidează statutul investițiilor în artă.

Prețurile și cotele sunt sinusoidale, cresc sau scad în funcție de priceperea licitatorului (negustorului), de convulsia pieței și modificarea gustului clienților. Astfel, prețurile din galeriile de artă și din licitații, precum și cotele din volumele de cotații sunt jaloane optime în stabilirea valorii bursei de artă.

De foarte multe ori arta este cumpărată de către „elita financiară”, dar dacă e să ne referim la înțelesul tradițional al cuvântului ,,elită” ar însemna ,,avuți și educați”, adică capabili și dornici să sprijine arta, artistul.

I.3. Factorii ce contribuie la evaluarea și vânzarea unei opere de artă

Cum vindem arta?

ASFINȚIT ȘI MACI

O întrebare la care foarte mulți artiști rămân blocați, sau din motive subiective sau obiective nu au capacitatea să-și evalueze munca. De aceea foarte importantă este încrederea, curajul artistului de a da ,,piept” cu realitatea, care nu de puține ori e crudă.

Auzim frecvent de artiști care, deși au excelat în timpul frecventării unei Academii de Artă, rămân doar simpatizanți ai artei, pierzându-se în necunoscut deoarece nu au curajul să testeze piața.

,,Curajul este o calitate pe care avem tendința să o asociem cu conflictul”.

Opera de artă a unui artist se bazează pe vulnerabilitate personală, pe un curaj psihologic de care ai nevoie pentru a-ți exprima sentimentele și ideile în mod public în fața unei audiențe potențial ostile.

Evaluarea lucrărilor de artă, în lipsa unei estetici normative se realizează cu ajutorul interpretării.

Din experiența acumulată zi de zi pot spune și susține faptul că ai nevoie de o strategie de marketing: contact direct cu potențialul investitor, prezentări personale, site-ul de prezentare, interviurile și clipuri de pe youtube, facebook și alte canale media (expoziții televizate, interviuri, clipuri de promovare, interviuri radio), expoziții în galerii și spații publice importante (saloane expoziționale, galerii, spațiile unor firme importante din țară, resorturi hoteliere) și nu în ultimul rând recomandările din partea celor care îți achiziționează o operă de artă, din partea criticului de artă.

O altă metodă de promovare și comercializare a produsului artistic este atunci când ești invitat să expui în cadrul unui eveniment important (Congres național sau internațional de chirurgie, Concerte de muzică clasică, etc.).

O altă strategie de marketing cu un real succes și care poate avea un impact pozitiv asupra artistului este în cadrul unui eveniment de caritate, atunci cand sunt strânse fonduri pentru o acțiune de caritate.

De aceea o cină de afaceri, o recepție sau un cocktail sunt ideale pentru educarea potențialilor finanțatori sau cumpărători a unei opere de artă. Specialiștii în dezvoltare susțin că deseori „cultivarea relaților” este unul din factorii importanți din cariera unui artist, fiind esențial ca aceștia să fie informați periodic de succesele, expunerile și vânzările artistului, creșterea cotei și a prestigiului artistului plastic.

I.4. Relația dintre artă si rețea

Relația dintre artă și rețea poate fi înțeleasă în două moduri:

– arta poate fi interpretată ca o sumă de opere ce cirulă pe piața de artă, opera de artă fiind privită ca un produs (a se vedea evoluția spectaculoasă ce a avut loc pe piața de artă – licitații);

– arta contemporană funcționează în contextul expozițiilor temporare sau permanente (bienale, trienale, Documenta, Manifesta), ce au o creștere constantă de la an la an.

Aceste expoziții nu sunt dedicate colecționarilor de artă, ci în primul rând publicului larg cu sau fără resurse necesare achiziționării produsului de artă. Tocmai de aceea o expoziție are nevoie de un suport financiar fie public, fie privat.

,,Arta este absorbită de social”- trebuie să îi fie permisă să își găsească locul în societate. Arta funcționează în rețea, astfel negustorul poate fi opusul criticului, criticul conservatorului, artistul colecționarului. Fiecare categorie e în acord cu un grup social. Galeriștii și negustorii aparțin burgheziei, în timp ce conservatorii sunt funcționari, iar criticii și artiștii intelectuali. Raporturile dintre aceștia se manifestă sub forma exploatării.

În epoca artei contemporane cei mai mari colecționari se află în Statele Unite ale Americii, Italia, Asia, Franța și Berlin. Cei mai interesanți ca și categorie de colecționari sunt din SUA, în căutare de noutăți, ei cumpără cât mai repede de pe piața Europei, organizând o circulație rapidă a operelor de artă, publicul jucând un rol de recunoaștere.

I.5. Capcanele pieței de artă.

După cum știm, falsurile în piața de artă nu sunt deloc puține, precum în piața oricărei alte mărfuri sunt prezente contrafacerile, de la produse și servicii de larg consum până la cele elitiste, sofisticate.

Cantitatea falsurilor în piața de artă crește pe măsură ce mizele financiare sporesc, adică pe măsură ce valoarea de piață a unora dintre artiști crește, ceea ce nu transformă însă piața de artă într-o piață a avizaților, care să îi excludă pe neavizați de la tranzacționare, după cum nici jocul pe bursă nu necesită studii universitare de economie, ci lecturarea unor rapoarte auditate ori apelul la consiliere de specialitate.

Pentru a evita capcanele pieței de artă achiziția cea mai sigură o putem face printr-un canal de achiziție autorizat, ce emite în scris o garanție de autenticitate fără limită de timp.

Un astfel de canal este de regulă o casă de licitație sau o galerie autorizate de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, care, dincolo de organizarea mai mult sau mai puțin coerentă a demersului comercial, au obligația filtrului de profesionalitate, constând în contractarea cel puțin a unui "consilier de specialitate", având calitatea de expert atestat de Ministerul Culturii, ce verifică calitatea obiectelor primite în consignare și puse în vânzare, având obligația de a sesiza Ministerul Culturii în privința punerii în vânzare de obiecte susceptibile de clasare în categoriile patrimoniului național cultural mobil.

Casele de licitație nu se limitează de regulă la un consilier de specialitate și au o comisie permanentă formată din mai mulți experți atestați de Ministerul Culturii,în funcție de diversitatea de obiecte puse în vânzare de casă, iar uneori această formulă se maximizează prin contractarea, de către unele case de licitație și unele galerii de patrimoniu, a unui număr de experți consultanți, specializați fiecare în câte un autor important ori curent artistic.

Atunci când o casă de licitație ori o galerie de patrimoniu, dintre cele renumite și cu tradiție, garantează autenticitatea printr-un act scris, nivelul de siguranță în achiziție este dintre cel mai crescut.

Actul scris de garantare a autenticității, fără limită de termen, poate fi un certificat de garantare a autenticității (fără limită de termen), semnat de un reprezentant al casei ori galeriei, inclusiv un certificat de vânzare (instrumentul documentar al vânzării la care legea circulației bunurilor mobile culturale obligă), care să conțină o clauză de garantare a autenticității fără limită de termen.

A nu se confunda actul de garantare a autenticității cu situația în care casa de licitație ori galeria nu garantează autenticitatea (ori o garantează pe un termen foarte scurt, precum cel similar termenului de plată), dar adaugă documentației de vânzare (factura, însoțită sau nu de certificatul de vânzare, fără clauză de garantare a autenticității) un certificat sau raport de expertiză emis de un expert atestat de Ministerul Culturii – situație în care, în ipoteza în care obiectul nu este autentic, este atrasă doar răspunderea financiară a expertului persoană fizică emitent al certificatului/raportului, iar nu răspunderea casei de licitație ori galeriei vânzătoare.

I.6. Valoarea financiară a unei opere de artă

În funcție de metoda adoptată de artist pentru vânzarea operei de artă se cunosc mai multe canale de promovare si vanzare, și anume cumpărarea direct de la artist, cumpărarea din galeriile de artă, la valoarea operei de artă se adaugă valoarea de comision a negustorului și valoarea TVA-ului, vânzarea prin licitații publice și private, atunci când în urma tipăririi unui catalog și a stabilirii unui preț și a unei cote pentru o operă de artă, un artist poate fi cunoscută si licitată de către unul din cei (de exemplu 300 de participanți), crește în funcție de cine oferă mai mult plecând de la valoarea stabilită de către Casa de Licitație.

În 1999, publicația germană ,,Capital” a selectat 100 de artiști în viață, în baza numărului de expoziții și a publicațiilor periodice de specialitate în care au apărut. Pe primele locuri s-au plasat :

Sigmar Polke

Gerhard Navman

Bruce Nauman

Rosemarie Trocker

George Baselitz.

În același an publicația americană ,,ART NEWS” publică lista cu principalii artiști ai sec. XX: Joseph Beuys, Salvatori Dali, Piet Mondrian, Pablo Picasso și Andy Warhol, selecție făcută pe numărul de mențiuni în lucrările unor eșantion de redactori, critici de artă, curator artistic și student în domeniul artelor.

I.7. Direcții în artă contemporană românească

Pe piața de artă internațională 80% dintre participanți au sediul social tot la Fabrica de Pensule, iar restul este un who’s who București-Craiova-Timișoara (numărăm: Andreiana Mihail, Aiurart, Poterasu, Ivan, Nicodim, Zorzini, Suprainfinit, Eastwards Prospectus, Club Electroputere, Jecza – aproape fiecare cu câte o expoziție individuală, plus cel puțin câte un artist în expozițiile de grup).

II. Cum cumperi arta?

II.1. Case de licitații

II.2. Galerii de artă

II.3. Magazine de artă

II.4. Târguri de artă

,,POARTA SUFLETULUI MEU”

II.1.1. Case de licitații

Organizează periodic licitații publice de artă, care sunt:

– un cadru de tranzacționare a unei suite de obiecte de artă plastică sau decorativă sau de obiecte de colecție

– o bursă de cotare publică artiștilor tranzacționați și de formare a trendurilor de investiție și colecționare

– un spectacol cu liberă participare, deseori și un spațiu de socializare cu persoane împărtășind același interes pentru artă și pentru piața de artă

– un spațiu de informare și educare cu privire la practicile pieței de artă și valoarea de piață a artiștilor tranzacționați

,,POEZIE ÎN MIȘCARE”

II.1.2.  Cadrul de tranzacționare a licitației publice

Casa pune în licitație o suită de obiecte de artă ori de colecție – obiectele puse în licitație („introduse la tranzacționare”) nu aparțin, de regulă, casei de licitație, care doar organizează și gestionează platforma de tranzacționare, ci unor colecționari/investitori, care vând, prin intermediul casei de licitație, participanților la licitație (cumpărători/adjudecătari).

De regulă în sistemul românesc de licitație, oricine poate participa la licitație, fără a fi nevoit să facă dovada, în prealabil, a unei garanții materiale/bancare.

Casele de licitație permit în mod obișnuit participarea la licitație și persoanelor care nu se află fizic în sala de licitație, punându-le la dispoziție sisteme de licitare în absență, precum: oferta scrisă, participarea prin telefon și (mai rar) participarea live prin Internet.

Licitarea începe prin anunțarea de către conducatorul licitației (originar “commissaire-priseur” sau „maitre-priseur”, iar în română „comisar de licitație”) a prețului de pornire și creșterea graduală a prețului solicitat, atâta timp cât sumele cerute sunt întâmpinate de ofertele cumpărătorilor.

Procesul de licitare se încheie în momentul în care nu se mai obțin contra-oferte și conducătorul licitației anunță adjudecarea obiectului respectiv persoanei care a oferit, din sala de licitație ori prin telefon, live etc. cel mai mare preț. De regulă, achitarea obiectului adjudecat și ridicarea acestuia se pot face nu numai în ziua licitației, dar și la o dată ulterioară, variind între 5 și 15 zile, conform regulamentelor diferitelor case de licitație.

,,ZÂNE, MACI ȘI FLUTURI”

II.1.3 Metode de licitare în absență

Oferta scrisă

Persoana interesată să liciteze, dar care nu poate sau nu dorește să facă acest lucru în persoana din sala de licitație, poate împuternici un asistent al casei de licitație să liciteze din sală în numele sau până la concurența unei sume prescrise de cumpărător.

Împuternicirea de licitare se face prin completarea în prealabil a unui formular de ofertă scrisă, care conține obiectele de interes și suma maximă pe care clientul este dispus să o ofere.

Oferta telefonică

Persoana interesată să liciteze, dar care nu poate sau nu dorește să facă acest lucru în persoana din sala de licitație, poate alege să transmită prin telefon unui asistent al casei de licitație, în timpul licitării obiectelor de care este interesat, instrucțiunile sale, iar asistentul licitează în numele clientului așa cum i se indică prin telefon.

În vederea participării la licitație prin oferta telefonică, clientul trebuie să completeze în prealabil un formular de ofertă telefonică, în care indică obiectele de interes și numărul de telefon la care vrea să fie contactat în timpul licitației.

Licitarea live prin Internet

Unele case de licitație pun la dispoziția clienților posibilitatea de a urmări desfășurarea licitației în direct pe Internet și de a licita personal plasând oferte în timp real pe Internet (Casa Artmark este singura casă de licitații din România care oferă în prezent clienților săi această opțiune).

Achitarea obiectului adjudecat – la prețul de adjudecare se adaugă un comision al casei de licitație, TVA la acel comision și taxa de timbru a artiștilor plastici, totalul acestora variind între 10% și 20% din prețul de adjudecare (suma încurajatoare prin raportare la comisioanele și taxele aferente tranzacționării de artă în piețele externe, ce variază între 20% și 40%)

II.1.4 Clasificarea caselor de licitație -în funcție de maniera de organizare a licitațiilor și clientul căruia i se adresează, casele de licitație se pot împărți în:

Casele de licitație finale (pentru cumpărătorul final)

– fac o selecție riguroasă (documentare, expertizare și evaluare) a operelor de artă ce vor intra în licitație și garantează cumpărătorului neavizat autenticitatea obiectului cu pricina, scutindu-l pe acesta de a se pricepe temeinic la calitățile tehnice ale operei

– prezintă obiectele de artă într-o stare de conservare propice depozitării ori expunerii pe peretele cumpărătorului, efectuând în prealabil operațiunile de restaurare și înrămare

– organizează evenimente vaste, la care invită un număr mare de participanți, oferind un adevărat spectacol cu intrare liberă și creând un spațiu de informare și educare

– numărul de participanți și selecția riguroasă a obiectelor puse în vânzare atrag o competiție mai pronunțată în licitație, în anticiparea căreia casele de licitație finale își permit să propună prețuri de pornire cât mai scăzute raportat la valoarea de piață a obiectelor, oferind șansa unei achiziții extrem de avantajoase

– prezintă obiectele de artă într-o stare de conservare propice depozitării ori expunerii pe peretele cumpărătorului, efectuând în prealabil operațiunile de restaurare și înrămare

– organizează evenimente vaste, la care invită un numar mare de participanți, oferind un adevărat spectacol cu intrare liberă și creând un spațiu de informare și educare

Casele de licitație profesionale (pentru intermediarii de artă)

– se adresează în special profesionalilor pieței de artă, adică colecționarilor cu vechime și negustorilor de artă care achiziționează în vederea revânzării

– sunt adecvate așadar cumpărătorilor care se pricep temeinic la aspectele tehnice ale obiectului de artă vizat, deoarece de regulă nu garantează autenticitatea operelor de artă (decât aferent unui termen de timp foarte scurt, până la momentul decontării prețului încasat către colecționarul care a vândut prin casa de licitație)

– prezintă obiectele oferite spre vânzare în stadiul în care acestea au fost conservate de vânzător, de multe ori după achiziționare necesitând restaurare și înrămare de către cumpărător

– organizează evenimente mai restrânse, de regulă la sediul casei de licitație, cu mai puțin accent pe latura de spectacol și platforma de informare și socializare

– numărul mai mic de participanți la licitație duce de regulă la o competiție diminuată, cu un preț de adjudecare adeseori apropiat de prețul de pornire, ceea ce obligă casele de licitație profesionale la stabilirea preventivă a unui preț de pornire mai ridicat, apropiat de valoarea de piață a operei

În funcție de nivelul de cunoștințe despre arta pe care trebuie să le dețină cumpărătorul se disting:

Casele de licitație care garantează autenticitatea loturilor vândute

Aceste case emit cumpărătorului un certificat de garanție (sau de vânzare cu clauză de garanție) și își asumă prin regulamentul de licitare obligația de a garanta, în anumiți termeni, autenticitatea și alte calități tehnice ale obiectului de artă adjudecat.

Există o diferență între garantarea de către casa de licitație a autenticității obiectului și un certificat de expertiză emis de un expert atestat cu privire la autenticitatea obiectului; certificatul de garanție emis de casa de licitație obligă casa la despăgubirea cumpărătorului în cazul în care obiectul se dovedește fals, câtă vreme certificatul de expertiză emis de expertul atestat atrage doar răspunderea expertului – persoană fizică.

Astfel că pentru a antrena răpunderea pentru autenticitate a casei de licitație, aveți nevoie de un certificat de garanție (ori un certificat de vânzare cu clauză de garantare a autenticității) – care de regulă precizează și numele expertului care a expertizat obiectul (aspect însă nerelevant pentru angajarea răspunderii casei).

,, DINCOLO DE TĂCERI”

Atenție la termenul de garantare a autenticității: certificatul de garanție este eficient numai atunci când casa își asumă obligația de garantare a autenticității fără limită de termen ori pentru o perioadă cât mai îndelungată (spre ex. Casa Artmark – București și Casa Quadro – Cluj garantează autenticitatea operei adjudecate pe termen nelimitat).

Casele de licitație care nu garantează autenticitatea loturilor vândute

– aceste case nu își asumă responsabilitatea pentru obiectele ce se dovedesc neautentice la trecerea unui timp după achiziție.

– cumpărătorul poate să verifice însă autenticitatea lotului achiziționat imediat după licitație, prin supunerea lotului spre expertizare unui expert atestat, suportând costul expertizării.

,,ÎN AMINTIREA ORAȘULUI PIERDUT”

II.1.5. Cotarea publică a artiștilor tranzacționați

Licitațiile se aseamană unei burse de artă, unde cererea și oferta se confruntă direct, în mod public, oferind cadrul pentru: cotarea artiștilor, captarea pulsului pieței de artă, stabilirea recordurilor de autor prin valorificarea la maxim a unei opere rare.

Casele de licitație sunt singurii comercianți de artă ce comunică liber publicității sumele la care au fost tranzacționate operele de artă, rezultatele putând fi consultate pe website-urile caselor de licitație sau în bazele de date specializate.

Cunoașterea tranzacțiilor precedente ale operelor unui artist ajută la calculul cotației actuale de piață pentru respectivul artist (ori la simpla sa percepere – se vinde „bine” ori „rău”, trendul este ascendent ori descendent etc.), un sistem de orientare pentru tranzacțiile viitoare publice ori private, centralizate în indexul pieței de artă.

Pulsul pieței, captat prin cotația agregată a artiștilor tranzacționați în licitații publice, este redat în indicele pieței de artă.

Licitațiile se aseamană unei burse de artă, unde cererea și oferta se confruntă direct, în mod public, oferind cadrul pentru: cotarea artiștilor, captarea pulsului pieței de artă, stabilirea recordurilor de autor prin valorificarea la maxim a unei opere rare.

Casele de licitație sunt singurii comercianți de artă ce comunică liber publicității sumele la care au fost tranzacționate operele de artă, rezultatele putând fi consultate pe website-urile caselor de licitație

II.1.6 Spectacol cu liberă participare

Licitația este un show deschis publicului; data și locul de desfășurare ale licitației sunt afișate pe website-ul casei de licitație, împreună cu detaliile expoziției obiectelor ce sunt puse în vânzare prin respectiva licitație, expoziție care precede cu câteva zile licitația, astfel încât persoanele interesate să aibă timpul necesar consultării pe îndelete a obiectelor supuse licitației, inclusiv să se documenteze aprofundat cu privire la calitățile obiectelor, să solicite opinii ale altor specialiști etc.

Raritatea ori bogatul CV expozițional al unora dintre operele de artă scoase spre vânzare pot naște pasiuni speciale, ce transformă uneori licitația într-un spectacol, un ring de confruntare din care nu lipsesc strategiile de abordare și răsturnările de situație.

Prezența la licitație nu obligă la participarea activă prin licitare, poate fi doar o ocazie bună de socializare cu pasionații de artă, o modalitate de introducere a amatorilor în piața de artă și mai ales un spațiu de informare și educare, ce să permită în timp clădirea cunoștințelor necesare unei achiziții de succes.

II.1.7 Spațiu de informare și educare

Pentru novicii din piața de artă, licitațiile oferă cadrul propice pentru familiarizarea cu mecanismele comerțului cu arta, reprezentând singura platformă transparentă de comercializare a obiectelor de artă: oferta este expusă integral împreună cu estimarea de valoare de piață,reunește toate categoriile de cumpărători, incluzând atât amatori cât și colecționari, investitori și negustori cu tradiție, fiecare dezvoltând o abordare specifică în achiziționarea de artă (vezi și bazele unei colecții ori investiția în artă) și derularea tranzacției are loc în direct, rezultatul fiind exprimat public.

Participarea regulată la licitațiile de artă familiarizează publicul cu artiștii tranzacționați pe piață, înlesnind posibilitatea de evaluare pe cont propriu a nivelului de apreciere a fiecărui artist și tendințele categoriilor de participanți.

Licitațiile de artă, dar mai ales expozițiile premergătoare acestora oferă, de fiecare dată, o ocazie unică de a admira și studia, fără restricțiile impuse de regulă de muzee, opere de artă reprezentative, care nu sunt accesibile în mod curent, provenind din și ajungând apoi la loc în colecții private, închise circulației publice.

Catalogul de licitație, ce cuprinde totalitatea obiectelor scoase spre vânzare, este un instrument util de informare și educare în măsura în care conține și informații descriptive cu privire la viața artistului, perioada de creație și geneza operei în cauză.

,,ÎNTRE VIS ȘI REALITATE”

II.2. Galeriile de Artă

Rolul principal al galeriilor de artă îl constituie promovarea, prin expunere și comercializare, a unui portofoliu de artiști, sens în care galeria întreprinde urmatoarele activități: selecția artiștilor de inclus în portofoliul galeriei, promovarea artiștilor și tranzacționarea operelor de artă.

Selecția artiștilor reprezentați

Selecția se face în funcție de statutul și profilul asumat de galerie:

II.2.1.Galeriile de artă contemporană

Aceste galerii pot reprezenta primul contact al artistului cu piața de artă, în cazul în care galeria se axează pe descoperirea de noi talente, sau pot comercializa artiști contemporani deja consacrați ori în curs de consacrare; prin urmare, galeriile reprezintă prima treaptă în ascensiunea unui artist, urmată de expunerea în cadrul centrelor de artă contemporană și apoi în cadrul muzeelor de artă contemporană; expunerea muzeală este ultima treaptă de ascensiune a unui artist, ea conferind consacrarea definitivă a acestuia și contând puternic în creșterea cotației artistului pe piața de artă.

Reprezentarea artistului de către o galerie se bazează de regulă pe deținerea unui stoc de opere care, în cazul galeriilor de artă contemporană, provine direct de la artist.

Deoarece portofoliul de lucrări ale unui artist activ este în continuă creștere, în unele cazuri, în baza contractelor de reprezentare pe care le încheie cu artiștii, galeria poate stipula condiția de exclusivitate asupra operelor ce se creează de respectivul artist, pe o perioadă limitată de timp.

Pe lângă artiștii ce fac parte din portofoliul de bază al unei galerii de artă, galeria poate decide promovarea singulară sau ocazională a unui artist în cadrul expozițiilor de grup, în care operele de artă ale diferiților artiști sunt puse în valoare de asocierea lor tematică.

II.2.2.Galeriile de artă de patrimoniu

Acestea aleg să promoveze și comercializeze artiști români ce s-au consacrat în istoria artei românești înainte de 1945, așadar înainte de instituirea stilisticii realismului-socialist, al căror portofoliu de lucrări este limitat, iar accesibilitatea operelor lor este în continuă scădere, dată fiind includerea lor treptată în muzee sau închiderea lor în colecții private.

Galeriile de artă de patrimoniu promovează de regulă artiști de patrimoniu în privința cărora dețin un stoc de opere, distinct de activitatea curentă de primire în consignare a operelor altor artiști de patrimoniu, înrudite sau nu stilistic cu artiștii promovați.

,,SOLITUDINE”

II.2.3.Galeriile UAP

Ele reprezintă spații de expunere administrate de UAP (Uniunea Artiștilor Plastici), ce găzduiesc și promovează, în principiu regulat, echidistant și democratic, expoziții ale artiștilor membri UAP.

Galeriile UAP se găsesc în mai toate orașele mari din România, Bucureștiul găzduind 5 astfel de spații: Simeză, Orizont, Căminul Artei, Galateea și Atelier 35.

II.2.4. Galeriile conduse de artiști („artist-run space”)

Tot mai mulți artiști hotărăsc să se substituie rolului galeristului, gestionând pe cont propriu promovarea și tranzacționarea creației lor artistice, prin intermediul unei galerii pe care o administrează pe cont propriu (forma juridică este fie persoană fizică autorizată, fie o galerie care activează sub o fundație sau asociație).

II.2.5. Promovarea artiștilor reprezentați

Principalele metode de promovare a artiștilor de către o galerie cuprind:

Promovarea prin organizarea de expoziții

Expoziția debutează cu un vernisaj, la care organizatorii invită specialiști ai pieței de artă, jurnaliști de specialitate și potențiali cumpărători, creând un mediu propice socializării și informării cu privire la piața de artă.

Expozițiile organizate de galerii sunt evenimente publice, cu acces liber, în care curatorul expoziției propune o serie de lucrări aparținând, de regulă, unui anume artist sau grup de artiști, unei anumite teme sau perioade de creație.

Informații cu privire la desfășurarea vernisajului și perioada expoziției se găsesc pe website-urile galeriilor dar și în publicațiile de cultură și de eveniment.

Programul expoziției poate varia semnificativ de la o galerie la alta, unele galerii operând pe modelul muzeelor de marți până duminică, altele alegând un program redus de lucru, în timp ce unele galerii mai mici, cu trafic redus, optează pentru programarea în prealabil a vizitei în expoziție.În sarcina galeriei se află editarea și tipărirea catalogului de expoziție

Promovarea prin cataloage de expoziție/monografii ale artistului/albume de artă

– popularizarea artistului și familiarizarea publicului cu operele expuse și reproduse;

– atestarea pentru viitor a operelor respective ca făcând parte din creația artistului în cauză, expunere/ilustrare citată în autentificarea și evaluarea ulterioară a operei.

Promovarea prin participarea la târgurile de artă:

-primul palier este dat de specialiștii în domeniu : directori de muzee, curatori, critici de artă, care analizează oferta artistică din cadrul târgului și pe baza acestei oferte fac selecții pentru acordarea de premii, propuneri de achiziții de lucrări pentru muzee sau participarea în cadrul a diverse expoziții de grup curatoriate de curatori renumiți sau apariții ale artiștilor selectați în diverse reviste de specialitate

-al doilea palier este reprezentat de mass-media, în ultimii ani târgurile internaționale de artă renumite fiind tratate drept „olimpiade ale artelor”.

Aici sunt prezentate și mediatizate cele mai importante, interesante și inovatoare obiecte artistice din domeniul sculpturii/instalației, picturii, graficii, noilor media (fotografie, video etc.) și performance-ului. Târgurile au și o dimensiune educativă a cumpărătorului de arta prin conferințele și dezbaterile pe care le organizează în cadrul târgului de artă.

Aceste dezbateri și conferințe fac adesea referire la piața de artă și la sistemul artistic discutându-se probleme precum: colecționarea artei contemporane; politica culturală a muzeelor de artă contemporană; conservarea obiectelor de artă contemporană,etc.

– al treilea palier este reprezentat de colecționarul de artă care are dedicat în cadrul tuturor târgurilor o secțiune VIP, el participă gratuit la toate activitățile târgului.

– al patrulea palier este reprezentat de iubitorii de artă, care nu sunt neapărat colecționari. În general, ei plătesc o taxă de intrare care poate varia între 5 și 40 de euro în funcție de importanța târgului și pot achiziționa catalogul târgului tot contra cost.

Târgurile de artă au ca efecte, din perspectiva vânzarii de artă:

Punerea în comun a unui portofoliu de clienți

Îi vizează pe acei vizitatori ai târgului deja familiarizați cu achiziția de artă, clienți ai unor galerii participante la târg, care pe aceasta cale intră în contact și cu alte galerii de artă, pentru care anterior au fost inaccesibili –  participarea la târg a unui numar cât mai mare de galerii, fiecare cu portofoliul său de clienți, creează premisele necesare confruntării cererii și ofertei agregate din piață, prezența galeriei la târg echivalând cu conștientizarea de către cumpărătorii de artă a includerii ei în oferta existentă pe piață.

Beneficiul relațiilor facilitate de promovarea târgului ca eveniment

Îi vizează pe acei vizitatori ai târgului ce nu s-au manifestat anterior drept cumpărători de artă, dar care sunt atrași la târg de către demersurile intreprinse de organizatori pentru promovarea târgului ca eveniment de socializare și culturalizare – prezența acestor vizitatori novice la târg reprezintă dovada existenței unui minim de interes pentru artă, ceea ce îi transformă în potențiali clienți ai galeriilor, târgul facilitând stabilirea unui prim contact.

Promovarea prin plasarea operei artistului în licitație publică

În piața de artă licitația reprezintă un cadru de tranzacționare public, metoda cea mai eficientă prin care creșterea cererii unui anumit artist promovat în privat de către o galerie poate câștiga rapid atestare publică – în contrast cu tranzacțiile efectuate de către galeriile de artă, a caror valoare rămane de multe ori confidențială, rezultatele la licitațiile de artă sunt informații publice, contribuind la cotarea publică a artiștilor tranzacționați, ceea ce permite atestarea valorii lor de circulație în piața de artă și includerea lor în indexul pieței.

,,AUTUMN SPIRIT”

II.2.6. Tranzacționarea operelor de artă

– tranzacționarea operelor de artă se realizează prin aceleași instrumente folosite de galerie pentru promovare: expoziție, târgurile de artă și plasarea operelor în licitație.

– prețul achitat de cumpărătorul din galeria de artă este de regulă prețul afișat sau negociat, la care se adaugă taxa de timbru UAP

– în cazul artiștilor contemporani, galeristul încheie un contract de promovare și comercializare a operelor de artă, prin care comisionul reținut de galerist din valoarea tranzacției variază între 30% și 60%.

Tranzacționarea privată în expoziție

– expoziția reprezintă principalul vehicul de tranzacționare a operelor de artă de către galerie, de regulă lucrările expuse fiind scoase spre vânzare și putând fi achiziționate ori rezervate în vederea achiziționării

– tranzacțiile efectuate de galeriile de artă nu sunt de obicei făcute public, multe galerii ferindu-se să afișeze prețurile lucrărilor propuse și negociind prețurile în funcție de profilul clientului interesat

– de regulă, în completarea lucrărilor expuse, galeria poate pune la dispoziția clientului interesat și alte opere păstrate în stocul galeriei, similare sau complementare expoziției curente.

Tranzacționarea în târgurile de artă

– tranzacționarea operelor de artă în cadrul târgurilor specializate se realizează precum tranzacționarea privată în expoziție, galeria propunând un concept curatorial al propriului stand și opere pe care clienții le pot rezerva sau achiziționa direct

– finalizarea tranzacției are loc în cadrul târgului sau după încheierea acestuia, prețul lucrărilor fiind de regulă supus negocierilor

– pe lângă lucrările expuse, galeriile participă la târg și cu un stoc suplimentar de lucrări neexpuse pe care îl pot propune ca alternativă de achiziție clienților interesați

Tranzacționarea prin plasarea operelor în licitație publică

– galeristul care dispune de un stoc de lucrări ale unui artist poate decide valorificarea unei lucrări în licitație publică, pe lângă rezultatul material imediat, putând beneficia și de pe urma aprecierii stocului deținut ca rezultat al promovării publice a artistului

,,AȘTEPTÂND-O PE OPHELIA”

II.3. Magazinele de Artă

Acestea sunt spații de depozitare și expunere în care se pot achiziționa obiecte de artă pe loc, fie la prețul afișat, fie la cel rezultat prin negociere (funcție de politica magazinului)

– nu se angajează în promovarea artiștilor a căror obiecte sunt scoase spre vânzare, ci selectează marfa oferită după criterii de vandabilitate.

Magazinele de artă se clasifică, la rândul lor, după aceleași criterii:

1. natura operelor de artă, în: magazine de artă plastică (pictură, sculptură, grafică), magazine de artă decorativă, respectiv magazine mixte;

2. expertizarea loturilor în vederea vânzării, în: magazine de artă care garantează autenticitatea obiectelor vândute, eliberând un certificat în sensul garantării calităților obiectelor, și magazine de artă care nu garantează autenticitatea obiectelor vândute;

3. platforma de tranzacționare, în: magazine de artă cu expunere fizică, magazine de artă în mediul online și magazine de artă cu expunere atât fizică cât și online;

Magazinele de artă care garantează autenticitatea operei vândute emit garanția autenticității sub forma unui document separat sau a unei clauze în certificatul de vânzare, ce include numele expertului ce a analizat și girat opera în cauză.

,,TOAMNA CEHOVIANĂ”

II.4. Târgurile de artă

Târgurile de artă sunt evenimente organizate, în care pe parcursul a câteva zile, diferiți expozanți prezintă opere de artă în vederea comercializării lor.

Expozanții la târgurile de artă sunt în principal galeriile de artă iar, în cazul în care regulamentul târgului o permite, se pot adăuga și artiști, operând standuri în care expun operele proprii.

Expozanții plătesc o taxă de înscriere la târg, ce poate varia în funcție de amplasarea și suprafața standului ocupat, și beneficiază de pe urma promovării pe care organizatorii o fac târgului.

Târgurile de artă acționează ca o platformă de tranzacționare a operelor de artă – centru de informare cu privire la oferta artistică în piață – vehicul de promovare a culturii în rândul publicului larg, susținând educarea și socializarea pe teme culturale.

Platforma de tranzacționare

Scopul principal al expozanților la târgurile de artă este de a vinde operele expuse, chiar dacă aceste tranzacții au loc pe parcursul târgului ori se încheie ulterior, în baza unei legături stabilite pe perioada expunerii în cadrul târgului. În cazul achizițiilor din galerie prețurile cerute pentru operele de artă nu sunt de regulă afișate, ci se negociază cu fiecare client.

Tranzacțiile încheiate pe perioada târgului nu sunt în mod curent făcute public, unele galerii alegând să comunice anumite prețuri obținute pentru artiștii reprezentați, fără însă ca aceste tranzacții să se desfasoare într-un cadru transparent, atestabil public.

Pe lângă conceptul curatorial propus în organizarea standului, expozantul se prezintă la târg si cu un stoc adițional de opere, pe care le poate prezenta, în alternativă, clienților interesați.

Centru de informare

Vizitarea târgurilor de artă conferă o oportunitate de informare cu privire la oferta curentă în piața de artă. Agregarea într-un singur loc a jucătorilor importanți din piața de artă și tradiția acestora de a se prezenta la târg cu lucrările cât mai atractive facilitează decantarea tendințelor curente în materie de colecționism.

Atmosfera de la târgurile de artă, numărul vizitatorilor, succesul expozanților sunt tot atâtea indicii cu privire la evoluția generală a pieței de artă, pe lângă inspectarea operelor de artă, vizitatorii au ocazia să ia pulsul pieței intrând în discuție cu expozanții, obținând mai multe informații cu privire la opere, aflând sentimentul expozantului și rezultatul comercial al activității sale la târg.

Publicat de organizatorii târgului, catalogul târgului rămane un material de referință pentru artiști reprezentați și activitatea galeriilor expozante.

Vehicul de promovare a culturii

Târgurile de artă nu se adresează numai cumpărătorilor de opere de artă, ci încurajează vizita publicului larg care, în schimbul costului biletului de intrare, are ocazia să viziteze un număr mare de expoziții de artă și să afle tendințele culturale și bursiere în artă.

Târgurile sunt organizate astfel încat să încurajeze socializarea și educarea publicului, fiind prevăzute cu spații de recreere, librării și un program special de dezbateri cu privire la artă și tendințe

Târgurile de artă se împart după:

– natura operelor de artă, în: târguri de artă plastică și târguri de artă decorativă.

– perioada de creație artistică promovată, în: târguri de artă contemporană și târguri de artă de patrimoniu.

Canale de achiziție nedocumentare:

-funcțtionează în paralel cu operatorii culturali autorizați pentru comerțul cu arta, formând ceea ce este cunoscută drept piața gri sau neagră a comerțului de artă.

-operează în afara legii, evitând contabilizarea operațiunilor și fiscalizarea veniturilor din tranzacțiile cu bunuri culturale mobile.

-sunt lipsiți de capacitatea de a emite certificate de vânzare și garanții de autenticitate, ceea ce îi absolvă, cel puțin juridic, de răspundere față de cumpărător după încheierea tranzacției.

Canalele de achiziție nedocumentară de artă includ negustorii individuali (de regulă neautorizați de Ministerul Culturii și neînregistrați fiscal), târgurile de vechituri și achiziția din atelier.

III.CRITERIILE CALITĂȚII ÎN ARTĂ

III.1. Recunoașterea valorii unei opere de artă lansată la bursă.

Creșterea senzațională a prețurilor operelor de artă este de foarte multe ori înșelătoare, creând un sentiment de incertitudine privind valoarea reală a lucrării.Se perpetuează pe piață îndoiala că o lucrare, odată vândută, poate atinge prețuri mai mari la o eventuală revânzare, și că orice ar fi în timp creșterea valorii nu poate fi liniară.

S-a observat de exemplu, că în perioadele de criză economică prețurile operelor de artă se relansează, iar artă are un rol important de a amortiza pierderile, iar în perioada de creștere economică, prețurile lucrărilor de artă urmează același trend.Ea conservă energia economică în scadere și o pregătește pentru o relansare în viitor.

În SUA exista posibilitatea de a returna o lucrare achiziționată, dacă în decurs de 3 ani valoarea acesteia nu a crescut.O astfel de condiție contribuie la seriozitatea comerțului în artă eliminând astfel riscurile.

III.2. Valoarea estetică a unei opere de artă.

Unul din ,,criteriile calității (valorii) în artă” se referă la valoarea estetică și acesta nu are cu nimic de a face cu prețul de vânzare, atfel încat cumpărătorul trebuie să cunoască calitatea operei, pentru a nu fi tras în jocul pieței prețurilor.

Prețurile mai mari a unei lucrări nu reflectă mai multă inteligență, muncă, performanță, calitate sau mai multă valoare.

Mecanismul influențării prețurilor e de cele mai multe ori dat de mecanismul publicitar, înlocuind valoarea unei opere de artă cu o provocare emoțională, competitivă asupra psihicului cumpărătorului, acționând asupra capacității de atracție, cu un efec imediat asupra creșterii prețurilor.

Concentrând cumpărătorii, stimulând voința lor de achiziție, provocând competiția, se pot amplifica prețurile.Aceasta piață manevrează prin mecanisme de marketing, dar poate avea și efect de bumerang, inducând rezulatate noi prin modificarea configurației pieței de artă prin aducerea a noi competitori, sau originalități artistice prin așa zisa ,, moda ultimei noutăți’’.

De aceea , întotdeauna cel ce dorește o achiziție trebuie să fie sceptic în analiză, să nu cedeze primului impuls, să nu dea curs primelor emoții adjudecând opera.

În analiza unei opere de artă, ,, bursa artei” induce un factor distribuitor în analiză, și anume emoția artistică proprie sau subiectivitatea cumpărătorului.

Cumpărătorul trebuie să plece în alegerea pentru licitarea unei lucrări de la analiza suportului material al operei de artă, plecând de la raționamentul sistematic și rațional.

Un alt criteriu de calitate este legat de noțiunile de : gust, frumusețe și stil. ,, Gustul” este un factor subiectiv al aprecierii calității artistice, celelalte două sunt legate de tradiție și școală, reprezentând factorii obiectivi ai calității artistice.Gustul presupune o reacție personal de respingere sau de apreciere față de operă, dar „calitatea” operei trebuie să fie rezultatul unei „cunoașteri obiectivate”, rezultată din compararea obiectivă a unor factori precum originalitatea invenției și superioritatea compozițională și tehnică realizarii operei, calitatea ei materială, aplicația profesională și ideile ei. Acestea dau fiecarei opere un caracter „unic” al calității care poate fi „intuit” imediat, chiar dacă nu poate fi definit sau descris. Acesta se obține în timp, printr-un exercițiu asiduu de analizare a operei și de recunoaștere a valorii ei.

III.3. De ce vechile lucrări a marilor maeștri sunt mai valoroase decât cele noi?

„Obiectul de artă” numit pictura tradițională (veche) are în compunerea sa următoarele elemente: suportul, format din sașiu de lemn, panză, hârtie, carton etc., grundul, stratul pictural, un „medium” tehnic – liant – alcătuit din pigment cromatic care, prin uscare, formează o peliculă rezistentă mecanic, de o anume elasticitate, fluiditate, transparență care aderă la suportul și grundul cu care acesta este acoperit, și verniul (substanțe organice transparente sau gălbui, solubile în solvenți sau uleiuri sicative) formând o peliculă protectoare peste stratul de pigment.

Pictarea în vechea manieră este operația prin care pigmentul în amestec cu lianul acoperă în straturi succesive cu ajutorul pensulei, spatulei, cuțitului sau degetelor artistului suprafața suportului într-o anumită ordine dictată de motivul pictat, de subiectul sau idea pe care dorește artistul să o reprezinte pe suport. Aceasta operație este influentață de capacitatea de percepție și de acuitatea vizuală a artistului, de viteza de execuție, de forțele inerțiale ale mâinii, de abilitatea și manualitatea mișcarii, obținute printr-o practică îndelungată, și de alte elemente imponderabile, mai greu de cuantificat, precum sensibilitatea emoțională și capacitatea intelectuală a autorului.

În primele decenii ale secolului al XV-lea, pictorul Jan van Eyk înlocuiește liantul din pictura tradițională preparat din albuș de ou (tempera) cu uleiul de in, ceea ce îi conferă acestei tehnici noi calități de expresie și executie (Soții Arnolfini, 1434).

De-a lungul celor 500 de ani care au trecut de la inventarea acestei noi tehnici a picturii, aceasta s-a perfecționat necontenit prin contribuția a sute de artiști din diferite epoci.

Cunoașterea și aplicarea acestei tehnici- devenită extrem de sofisticată a dus în timp la creșterea prețului acestor opere, dar nu numai atât: calitatea , raritatea și valoarea materialelor componente ale stratului pictural au dus la creșterea prețului picturilor.

La creșterea prețurilor lucrărilor au contribuit calitatea și proveniența pigmenților, aceștia fiind preparați de artiștii înșiși prin tehnici și metode proprii. De pildă, pigmenții albaștri erau obținuți din minereurile numite „azurit” (carbonat bazic de cupru) și „malachit”, care de fapt este un azurit alterat. În secolele trecute, cea mai importantă sursă de azurit era localizată în Ungaria și era cautată de toți artiștii din vechea Europă care foloseau pictura în ulei. „Albastrul de Voroneț” – folosit la pictura exterioară a bisericilor din Bucovina – arată ca acest mineral s-a găsit și aici, fiind folosit în pictura murală.

A fost creat și un pigment artificial care a înlocuit importul din Ungaria (albastrul de Bremen), după cel pe care îl folosiseră înainte și anticii (albastrul egiptean sau albastrul pompeian). Albastrul ultramarin se extragea din mineralul „lapis lazzuli” și se găsea în minele din Persia și China, Tibet și nordul Afganistanului. Costurile pentru obținerea acestora erau imense, toate intrând în calculul prețului de vânzare, și duceau la creșterea valorii picturilor.

În secolul al XIX-lea, cererea de pigment pe piață franțuzească (datorată faptului că Parisul devenise o capitală a picturii) a făcut ca un kilogram de lapis lazzuli să coste între 2000 și 3000 de franci.

În anul 1824, Societatea pentru încurajarea industriei din Paris a instituit un premiu de 6000 de franci pentru cel care va descoperi un nou procedeu mai ieftin de fabricare artificială a ultramarinului natural, la un preț maxim de 300 franci/kg. La 3 decembrie 1828, francezul Guimet primește premiul, după ce invenția sa este atestată de Academia Franceză, iar autorul deschide în 1831, la Lyon, prima „uzină” de ultramarin. Tot în același an apare o fabrică de ultramarin în Germania, autorul „afacerii” fiind Gmelin.

Așa s-a întamplat și cu pigmenții albi (calcit, aragonit) descoperiți în locurile cele mai neașteptate de pe globul pământesc, în plin elan al colonizărilor. Sortimente de alb veneau din Champagne, Meudon (Franța) sau Spania. Un alb special era „albul de plumb” (ceruza sau albul de Kremnitz, „biacca” în italiană, care, prin încălzire la temperaturi înalte, se transformă în miniu de plumb, de culoare roșu portocaliu).

La fel ocrurile, galbenurile erau extrase prin proceduri tehnice diferite, mai ales termice, sau erau importate din diferite locuri de pe glob unde se descoperiseră zăcaminte minerale, prețurile acestora fiind foarte ridicate.

Roșul de garanta era preparat din „alizarina” extrasă din planta „Rubia Tinctorum”, care se cultivă în Grecia, Franța, Italia, Asia Mică.

Pigmenții bruni aveau la bază ,,umbra de Cipru”, prin calcinare aceasta devenea ,, umbra arsă”.

Asfaltul înșuși, care este o rocă naturală amestecată cu hidrocarburi numite nafteno-aromatice și parafino-aromatice, se găsea în stare solidă sau semi-solidă în Trinidad, Caucaz și pe malurile Mării Moarte sau Siria., ca mai apoi Rembrandt să-l folosească ca „brun de glasiu”, fiind apoi preluat în exces de artiști în secolul al XIX-lea.

Lianții organici nu erau mai ușor de procurat, dar erau obținuti prin proceduri chimice , anevoioase și rafinate.

Uleiul de in, uleiul de nucă, uleiul de mac, amidonul, guma arabică, cleiul de vișin, albumina (extrase din zerul de lapte sau chiar din serul de sânge), cleiul de iepure, cleiul din piele, toate erau rezultatul unui îndelung proces tehnologic, ceea ce facea ca prețurile lor să fie mari.

La fel sicativii (compuși ai unor metale precum plumbul, cobaltul, manganul, introduși în uleiuri, care făceau să crească sicativitatea lor, accelerând procesele de uscare ale suprafețelor pictate), plastifianții care produc adiția plastifiantă a stratului de culoare, verniurile (alcătuite din „rășini moi”: damar, terebentina, ulei de in, ceara, „balsamuri”, diverși solvenți organici), obținute din specii rare de plante sau arbori răspândiți pe toată suprafața lumii, cu rol de acoperire și conservare, rășinile naturale și uleiurile volatile erau tot atâtea substanțe greu de procurat care, alături de efortul material pentru procurarea lor, procedeele de extragere și de fabricație, transportul, raritatea lor, contribuiau la creșterea prețului operei de artă, făcând arta inaccesibilă unei bune părți a societății.

Putem spune că, pictura în ulei s-a dezvoltat în primii ei 400 de ani de evoluție într-o permanentă criză a pieței materiilor prime necesare practicării ei.

III.4 Concluzii.

Așa se face că, nu știi de unde să începi, cum să construiești, ce imagine îti propui să reflecte actul de curaj, ca om de cultură, om de afaceri, iubitor de artă.

Arta românescă, pictura în speță în acest caz, oferă multiple repere unui colecționar, dar piața de artă nu e lipsită de riscuri. Încrederea în propriile aprecieri se dobândește greu, pentru că, așa cum arată Jakob Rosenberg, în lucrarea,, Criteriul calității în artă”, existența unor criterii obiective pentru stabilirea valorii operei de artă, este relativă, iar lipsa unor garanții ferme și definitive în această direcție, determină relativitatea „gustului”.

Acestei dileme i se alătură incertitudinile datorate circulației, fără precedent în România ca amploare, a falsurilor. O lucrare de Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu sau Ștefan Luchian conferă spectaculozitate oricărei colecții, dar cum să te ferești de capcane, când este cunoscut, de pildă, faptul că numărul tablourilor atribuite lui Grigorescu cu care piața de artă ispitește în acest moment, depășește cu mult cifra celor pictate de maestrul de la Câmpina …

Prin hățisul de capodopere, tentații și necunoscute, colecționarul ajunge să asimileze cunoștințe de istoria artei, să își educe ochiul, să își cizeleze gustul, să apeleze la instituții acreditate să comercializeze opere de artă sau la experți a căror certificare aduce siguranță în privința autenticității, să cedeze mai rar „ocaziilor” și atunci doar când analiza piesei convinge.

Revenind la pictura românească, putem spune că o lucrare a lui Theodor Aman, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai picturii românești, poate fi o capodoperă. Lucrările sale explorând o varietate de genuri, de la portret și peisaj, la scene de gen, uneori alegorice, de luptă etc., naturi moarte cu flori și fructe etc.Discipol al clasicismului, Aman a receptat în creația sa elemente ale realismului, romantismului, ale școlii de la Barbizon, apoi chiar și ale impresionismului, de unde tragem concluzia că artistul face un efort de a recupera decalajul dintre arta europeană și cea românească.

Influența covârșitoare a lui Nicolae Grigorescu asupra picturii românești se datorează în primul rând modernizării radicale pe care a marcat-o, prin desprinderea de tradiția plastică autohtonă, reușind să formuleze specificul românesc în limbaj european.

Această radicalizare a evoluției artei românești se reflectă acum în cota la care au ajuns lucrările artistului pe piața de artă, „răzbunând”, într-un anume fel, discreditarea la care fusese supus în anii interbelici, în antiteză cu Luchian și Andreescu, recuperați chiar prin aceasta fals alimentată opoziție.

Astăzi prezența unor opere semnate Grigorescu, Luchian sau Andreescu conferă stralucire oricărei colecții. Una dintre reușitele actualei piețe de artă este reabilitarea sau readucerea cel puțin, în atenția publicului, a unor artiști nedreptățiți de vechea istorie de artă.

O importanță deosebită o reprezintă prezența femeile pictorițe de la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul celui următor, pictorii sași și maghiari ai aceleiași perioade, artiștii școlii de la Baia Mare etc.), judecați trunchiat, superficial sau prin clisee, dintr-o cunoaștere insuficientă a operei lor, lipsa capacității de-a o întelege sau din motive ideologice.

Colecționarii au sprijinit acest proces achiziționând operele lor – la sume accesibile, dar în creștere, și ale căror calitați artistice incontestabile sunt acum redescoperite.

Evoluând în contact permanent cu arta europeană, modernitatea românească și-a cunoscut propriile căi de dezvoltare și în perioada interbelică, datorită modalităților originale de a asimila, prelua și interpreta, ale câtorva dintre cele mai interesante personalități artistice ale epocii.

Numărul mare al artiștilor, școliți la Munchen, Paris, Berlin, diversitatea genurilor, a stilurilor, a modalităților de expresie artistică, a tipurilor de întelegere și abordare a motivelor, frecvența și amploarea expozițiilor probează efervescența fără precedent a vieții artistice interbelice și se reflectă în colecțiile muzeale și particulare de azi, prin cantitate și calitate.

Evoluând pe direcțiile trasate de cei doi coloși ai peisagisticii românești, Grigorescu și Andreescu, pictura genului în perioada interbelică se exprima sub zodia vitalismului solar sau sub semnul reflexivității, al melancoliei meditative.

Colecționarul se va îndrepta înspre lucrări interpretate din perspectiva unei atitudini cu care comunică, dar de cele mai multe ori, în cadrul colecțiilor sistematic și temeinic constituite, își găsesc locul ambele abordări, ce pot contura împreună o imagine reală, complexă, asupra fenomenului artistic interbelic.

Anii de după război oferă un peisaj al vieții artistice dominat de eclectisme și compromisuri.

Cu toate acestea, personalitățile artei interbelice nu s-au stins la terminarea războiului și, la instaurarea regimului comunist, unii vor rămâne profesori la Academiile de Artă, asigurând o continuare, chiar dacă sugrumată de restricțiile politice, a unei educații de calitate, iar cei mai mulți își vor continua activitatea ocolind abil subiectele moral compromițătoare și eludând transformările impuse de realismul socialist, asigurând colecțiilor de azi opere de excepțională valoare și pentru deceniile următoare.

Arta perioadei comuniste este o demonstrație a capacității artistului de a se lua la întrecere cu conjuncturile politice nefavorabile: „artistul pus la încercare” – în formula lui George Banu, pentru a-și demonstra capacitatea de a rămâne integru, o fundamentare a moralității actului artistic în circumstanțe extreme, în care „opera aliază esteticul cu eticul”.

Artiștii își asumă și în această etapă subiectivitatea, dreptul de a alege, tematic, stilistic, ferindu- se cu intuiție acută și dexteritate de consemnele cenzurii și chiar efortul de sincronizare – deși doar parțial și/sau temporar – cu fenomenul artistic internațional.

Anii 80 aduc o mișcare de rezistență în pictura din România, prin artiștii grupați în cadrul Atelierului 35, la București, Sibiu, Oradea, Cluj, Timișoara, Sfintu Gheorghe, tineri deciși să sfideze regulile absurde, impunându-și libertatea de expresie, chiar dacă o făceau într-o artă mai degrabă „underground”.

Lucrările realismului socialist, pe de altă parte, ocolite ani buni după 1989, au început să fie re-evaluate, re-considerate și, de la distanța istoriei, să fie acceptate atunci când se impun prin calitatea artistică.

O piesă din această etapă, chiar dacă are un subiect agreat de epoca comunistă, poate fi o „piesă de colecție”, în condițiile unei valori artistice intrinsece, aducând și acel plus de inedit, chiar picanterie pentru generația tânără, pe care îl poate proba o lucrare reprezentativă pentru etapa unei dictaturi, o epocă condamnată și condamnabilă.

În zilele noastre, se pare, viața artistică românească cunoaște o mult tânjită sincronizare cu fenomenul artistic european și mondial, o binevenită diversitate de expresie și o efervescență a evoluției. Interesul colecționarilor continuă să se îndrepte înspre opere ale artiștilor clasici sau „clasicizați”, născuți înainte de 1930, dar operele actioniștilor, de pildă, sunt tot mai căutate, la fel cele ale anilor 80, și sunt tot mai numeroase cazurile de achiziții din galerii sau chiar din ateliere, precum și din / sau în urma desfașurării taberelor de creație, ceea ce susține ideea mobilitătii și evoluției în înțelegere, nuanțare, aprofundare și interes din partea acestor iubitori de frumos.

O artă reprezentativă pentru spațiul românesc, de reală originalitate, evoluată în interdependență cu arta europeană, deși de cele mai multe ori cu un decalaj temporal, puțin sesizabil sau, dimpotrivă, mai accentuat, puternic ancorată în istoria și evoluția societății acestui spatiu, care, chiar dacă nu atinge cotele marilor școli de pictură europene, va face întotdeauna să rezoneze publicul și colecționarii din România. O ofertă generoasă, diversificată, uneori surprinzătoare, din care un colectionar, oricât de selectiv ar fi, își va putea satisface exigența.

Bibliografie:

1. Botez Adriana, ,,Istoria artelor plastice.Arta modernă și contemporană”,

p.313, Editura Niculescu, București 2001

2. Will Gompertz, ,, Gândește ca un artist,, , Editura Polirom, 2016

3. Cosmin Nasui, Arta, produsele ei și profesioniștii lucrărilor, curs IMA

4. Michael M. Kaiser, ,,Planificarea strategică în domeniul artelor”, Editura Centrului de Pregătire Profesională în Cultură, 2009

5.Jean –Jacques Gleizal, ,, Arta și politicul”, Editura Meridiane, București, 1999

6. Olteanu Cristina, Activitatea unei case de licitații”, Institutul Managementului Artei ARTMARK București

7.Will Gompertz, ,,Gândește ca un artist”, Editura Polirom, 2016

8.L.S.Vigotski, ,, Psihologia artei”, Editura Univers, București, 1973

9. Ciocan Ioana, ,, Arta în spațiul pulic românesc după 1989”

10. Dobria Diana, ,, Activitatea artistică a unei galerii comerciale românești”

11. Lucaci Petru, ,, Arta și instituțiile ei”

12. Susara Pavel, ,, Autentificarea , evaluarea, și expertiza obiectelor de artă”

13. Pop ( Micu), Cristina – Claudia, ,, Cum găsim o strategie de evaluare a artelor plastice contemporane”, Editura Rovimed, Bacău , 2007

14. Klamer Arjo, ,,The valey of Culture: On relationships between economics and art”, Editura Amsterdan University Press, 1997

15.Vasile Radu, ,, Valoarea operei de artă”, www.Artexpertgallery.ro, 2012

16. Jakob Rosenberg, ,, Criteriul calității în artă”, Editura Meridiane, 1980