.managementul Activitatilor Silvice
CUPRINS
pag.
CAPITOLUL 1 – Prezentare Generală
1.1.Managementul mediului înconjurător………………………………………… . .4
1.2.Organe competente în problema implementării
managementului de mediu în România ………………………………… .5
1.3Atribuțiile și funcționarea ministerul apelor și protecției mediului….. 6
CAPITOLUL II Mediul – factor de bază al existenței umane
2.1. Criza mediului – o întoarcere la mit……………………………… 8
2.2. Omul și mediul înconjurător………………………………………….9
2.3.Conținutul și importanța mediului………………………………………………..10
2.4. Trăsăturile mediului………………………………………………………………….14
2.5. Impactul activității industriale asupra mediului…………………………….15
2.6. Resursele materiale ale biosferei și impactul uman……………………….16
CAPITOLUL III Problema mediului – cadrul legislativ și reglementările specifice
3.1. Aspecte privind protecția mediului……………………………………………..20
3.2. Legislații la nivel O.N.U……………………………………………………………21
3.3 Legislația la nivelul comunității europene…………………………………….22
3.4. Legislația pe probleme de mediu din România……………………………..24
CAPITOLUL IV -Probleme moderne ale ecologiei
4.1. Aspectele fundamentale ale ecologiei………………………………………… 25
4.2. Modelarea în ecologie……………………………………………………………… 26
4.2.1. Modelul logic (ML)
4.2.2. Modelul Matematic (MM)
4.2.3. Modelul similar (MS)
4.2.4. Modelul analogic(MA)
CAPITOLUL V – Managementul resurselor forestiere
5.1. Pădurea în concepție ecosistemică………………………………………………28
5.2. Polivalența funcțională a ecosistemelor……………………………………….28
5.2.1. Funcția de protecție a apelor……………………………………………………31
5.2.2.Funcția de protecție a terenurilor și solurilor………………………………32
5.2.3.Funcția de protecție contra factorilor climatici
și industriali dăunători ……………………………………………………………….34
5.2.4. Funcția de recreere………………………………………………………………..36
5.2.5. Funcția științifică și de ocrotire a genofondului
și ecofondului forestier……………………………………………………………..37
5.3.Evaluarea economică și eficiența în silvicultură……………………………37
5.3.1. Metode de evaluare……………………………………………………………….38
CAPITOLUL VI Politici manageriale în domeniul
protecție mediului………………………………………………………………………….40
6.1.Seria de standarde ISO 14000……………………………………………………42
6.2.Cadrul normativ al standardelor…………………………………………………45
6.3.Sisteme de Management de Mediu……………………………………………..48
6.3.2. Avantajele Sistemului de Management de Mediu …………….51
6.3.1.Elemente specifice ale sistemului de management de mediu.52
6.3.3. Cerințele Sistemului de Management de Mediu…………………53
6.4.Instrumentele Managementului de Mediu…………………………………… 56
6.4.1. Auditul de mediu…………………………………………………………….. 59
6.5.Strategii și politici naționale de mediu în România……………………… 62
6.5.1.Instrumentele politicii de mediu……………………………………….64
6.5.2. Planul Strategic de Acțiune și
Planuri de Implementare în România…………………………………………65
6.6.Instrumente ale Managementului de Mediu
din Legislația românească………………………………………………………………..67
6.6.1. Studii de impact…………………………………………………………….68
CAPITOLUL VII -Studiu de caz- analiză economică la
Direcția Silvică Pitești……………………………………………………………………..69
7.1.Organizarea și funcționarea Regiei Naționale a Pădurilor……………….70
7.2. Situația actuală a Direcției silvice Pitești……………………………………..71
7.2.1.Structura fondului forestier………………………………………………71
7.2.2.Mărimea fondului forestier și repartiția pe deținători…………..71
7.2.3.Compoziția pădurilor………………………………………………………72
7.2.4.Clasele de vârstă…………………………………………………………….73
7.2.5.Vârstele de tăiere……………………………………………………………74
7.2.6. Fondul de producție și productivitatea……………………………..75
7.2.7.Posibilitatea pădurilor……………………………………………………..76
7.2.8.Regenerarea și tratamentele aplicate pădurilor………………….76
7.2.9. Definirea pieței lemnului………………………………………………..76
CAPITOLUL VIII Oportunității privind perfecționarea structurii organizatorico-funcționale și activității tehnico economice a Direcției Silvice Pitești………………………………………………………………………………. 78
CAPITOLUL IX Strategia dezvoltarii activității tehnico-economice
a Direcției Silvice Pitești în perioada 2000-2002…………………………….. 81
9.1.Conservarea și apărarea integrității fondului forestier…………………..81
9.2.Valorificarea masei lemnoase…………………………………………………….82
9.3 Lucrări de îngrijire a arboretelor…………………………………………………83
9.4. Regenerarea pădurilor………………………………………………………………84
9.5.Starea de sănătate a pădurilor……………………………………………………. 85
9.6. Investiții………………………………………………………………………………… 85
9.7. Accesibilitatea pădurilor……………………………………………………………87
9.8. Produse lemnoase…………………………………………………………………….88
9.9Activitatea economico-financiară…………………………………………………89
9.9.1 Activitatea economico-financiară în anul 2000…………………………..90
CAPITOLUL X –Concluzii……………………………………………………………94
CAPITOLUL I
PREZENTARE GENERALĂ
1.1.MANAGEMENTUL MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR
Managementul mediului ca parte integrantă a managementului general al firmei sau ca activitate de sine stătătoare a unor organe sau instituții abilitate în problema managementului concordă cu legile și principiile de bază ale managementului general.
Ca definiție a noțiunii de management se poate accepta faptul că “prin management se înțelege exercitarea funcției de planificare, organizare, conducere directă, control și supervizare a oricărui proiect sau activități industriale sau de afaceri cu consemnarea responsabilității pentru rezultate”1
Toate tipurile de organizații sunt preocupate din ce în ce mai mult să atingă și să demonstreze o performanță de mediu evidentă, controlând impactul propriilor activității, produse sau servicii asupra mediului și luând în considerare politica și obiectivele lor de mediu;
Aceste aspecte se înscriu în contextul legislației din ce în ce mai stricte, dezvoltării politicilor economice și a altor măsuri destinate să încurajeze protecția mediului, a creșterii preocupării părților interesate privind problemele legate de mediu, inclusiv dezvoltarea durabilă.
Numeroase organizații întreprind analize de mediu în scopul evaluării performanțelor de mediu.
Totuși aceste analize pot fi insuficiente pentru a furniza unei organizații certitudinea că performanța sa nu numai că satisface dar va continua să satisfacă atât prevederile legale cât și cerințele politicii sale în domeniul mediului.
Managementul de mediu acoperă un ansamblu de probleme, inclusiv pe cele cu implicații de ordin strategic și concurențial.
Cerințele cu privire la managementul de mediu sunt înglobate în standarde internaționale.
Standardele internaționale nu stabilesc cerințe absolute pentru performanțele de mediu, cu excepția angajamentului rezultat din politica de mediu de a se conforma legislației și reglementărilor specifice, precum și principiului înbunătățirii continue. Astfel, două organizații care au activității similare, dar performanțe de mediu diferite, pot satisface cerințele standardelor internaționale.
Termenul de “ managementul protecției mediului înconjurător” este sinonim cu termenul de “management ecologic“ deoarece din punct de vedere economic, avem de-a face cu un “mediu” al raporturilor comerciale, de producție.
În ceea ce privește termenul “de protecție “ el este o reminiscență a superiorității activității umane, a celei manageriale, o exagerare a raporturilor care trebuie să fie de integrare în mediul înconjurător, subînțelegându-se grija față de acesta.
Domeniul nu este doar de “protecție” ci mult mai larg de optimizare a activitățiilor economic productive, social, de restructurare în funcție de mediul ambiant.
Argumentele pentru utilizarea managementului ecologic sunt cele de compatibilitate internațională. Standardele ISO 14000 în curs de adoptare și de generalizare în câțiva ani, sunt elaborate cu o largă participare “internațională, iar una din cele șase secții ale Comitetului Tehnic ISO 207 se ocupă de terminologie și definiții având secretariatul în Norvegia.
Ameliorarea calității mediului, reconstrucția zonelor deteriorate,
stabilirea unor raporturi noi în biocenoze nu se pot face decât în timp.
Cunoașterea sensului evoluției, cuantificarea cu rigurozitate a “micilor pași” se face :
pentru ca aceste transformări de durată să fie cele dorite;
pentru cunoașterea tuturor consecințelor implicațiilor pe care le generează.
Pot fi situații în care, în dorința câștigului imediat să fie afectate și implicate procese ireparabile de durată.
1.2.ORGANE COMPETENTE ÎN PROBLEMA IMPLEMENTĂRII MANAGEMENTULUI DE MEDIU ÎN ROMÂNIA
Punerea în evidență a problemelor cu care se confruntă societatea, găsirea unor căi de implementare a managementului de mediu, revin organelor de stat competente. Datorită complexității problemei protecției mediului și a recunoașterii importanței sale, se pune accent pe rolul de informare a opiniei publice, din partea organismelor neguvernamentale.
Organul guvernamental abilitat în rezolvarea problemelor de protecție a mediului în România este Ministerul Apelor și Protecției Mediului.
Ministerul Apelor și Protecției Mediului este organ abilitat, de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului având sediul în municipiul București.
1.3. ATRIBUȚIILE ȘI FUNCȚIONAREA MINISTERULUI APELOR ȘI PROTECȚIEI MEDIULUI
Ministerul Apelor și Protecției Mediului realizează politica în domeniul apelor și protecției mediului, la nivel național, elaborează strategia și reglementările specifice de dezvoltare și armonizare a acestor activității în cadrul politicii generale a guvernului, asigură și coordonează aplicarea strategiei Guvernului în domeniile respective, îndeplinind rolul de autoritate de stat, de sinteză, coordonare și control în aceste domenii.
Ministerul Apelor și Protecției Mediului are următoarele atribuții specifice:
stabilește prioritățile programelor de dezvoltare și cercetare în domeniile respective.
Ministerul Apelor și Protecției Mediului are următoarele atribuții principale:
stabilește prioritățile progr…………..76
7.2.9. Definirea pieței lemnului………………………………………………..76
CAPITOLUL VIII Oportunității privind perfecționarea structurii organizatorico-funcționale și activității tehnico economice a Direcției Silvice Pitești………………………………………………………………………………. 78
CAPITOLUL IX Strategia dezvoltarii activității tehnico-economice
a Direcției Silvice Pitești în perioada 2000-2002…………………………….. 81
9.1.Conservarea și apărarea integrității fondului forestier…………………..81
9.2.Valorificarea masei lemnoase…………………………………………………….82
9.3 Lucrări de îngrijire a arboretelor…………………………………………………83
9.4. Regenerarea pădurilor………………………………………………………………84
9.5.Starea de sănătate a pădurilor……………………………………………………. 85
9.6. Investiții………………………………………………………………………………… 85
9.7. Accesibilitatea pădurilor……………………………………………………………87
9.8. Produse lemnoase…………………………………………………………………….88
9.9Activitatea economico-financiară…………………………………………………89
9.9.1 Activitatea economico-financiară în anul 2000…………………………..90
CAPITOLUL X –Concluzii……………………………………………………………94
CAPITOLUL I
PREZENTARE GENERALĂ
1.1.MANAGEMENTUL MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR
Managementul mediului ca parte integrantă a managementului general al firmei sau ca activitate de sine stătătoare a unor organe sau instituții abilitate în problema managementului concordă cu legile și principiile de bază ale managementului general.
Ca definiție a noțiunii de management se poate accepta faptul că “prin management se înțelege exercitarea funcției de planificare, organizare, conducere directă, control și supervizare a oricărui proiect sau activități industriale sau de afaceri cu consemnarea responsabilității pentru rezultate”1
Toate tipurile de organizații sunt preocupate din ce în ce mai mult să atingă și să demonstreze o performanță de mediu evidentă, controlând impactul propriilor activității, produse sau servicii asupra mediului și luând în considerare politica și obiectivele lor de mediu;
Aceste aspecte se înscriu în contextul legislației din ce în ce mai stricte, dezvoltării politicilor economice și a altor măsuri destinate să încurajeze protecția mediului, a creșterii preocupării părților interesate privind problemele legate de mediu, inclusiv dezvoltarea durabilă.
Numeroase organizații întreprind analize de mediu în scopul evaluării performanțelor de mediu.
Totuși aceste analize pot fi insuficiente pentru a furniza unei organizații certitudinea că performanța sa nu numai că satisface dar va continua să satisfacă atât prevederile legale cât și cerințele politicii sale în domeniul mediului.
Managementul de mediu acoperă un ansamblu de probleme, inclusiv pe cele cu implicații de ordin strategic și concurențial.
Cerințele cu privire la managementul de mediu sunt înglobate în standarde internaționale.
Standardele internaționale nu stabilesc cerințe absolute pentru performanțele de mediu, cu excepția angajamentului rezultat din politica de mediu de a se conforma legislației și reglementărilor specifice, precum și principiului înbunătățirii continue. Astfel, două organizații care au activității similare, dar performanțe de mediu diferite, pot satisface cerințele standardelor internaționale.
Termenul de “ managementul protecției mediului înconjurător” este sinonim cu termenul de “management ecologic“ deoarece din punct de vedere economic, avem de-a face cu un “mediu” al raporturilor comerciale, de producție.
În ceea ce privește termenul “de protecție “ el este o reminiscență a superiorității activității umane, a celei manageriale, o exagerare a raporturilor care trebuie să fie de integrare în mediul înconjurător, subînțelegându-se grija față de acesta.
Domeniul nu este doar de “protecție” ci mult mai larg de optimizare a activitățiilor economic productive, social, de restructurare în funcție de mediul ambiant.
Argumentele pentru utilizarea managementului ecologic sunt cele de compatibilitate internațională. Standardele ISO 14000 în curs de adoptare și de generalizare în câțiva ani, sunt elaborate cu o largă participare “internațională, iar una din cele șase secții ale Comitetului Tehnic ISO 207 se ocupă de terminologie și definiții având secretariatul în Norvegia.
Ameliorarea calității mediului, reconstrucția zonelor deteriorate,
stabilirea unor raporturi noi în biocenoze nu se pot face decât în timp.
Cunoașterea sensului evoluției, cuantificarea cu rigurozitate a “micilor pași” se face :
pentru ca aceste transformări de durată să fie cele dorite;
pentru cunoașterea tuturor consecințelor implicațiilor pe care le generează.
Pot fi situații în care, în dorința câștigului imediat să fie afectate și implicate procese ireparabile de durată.
1.2.ORGANE COMPETENTE ÎN PROBLEMA IMPLEMENTĂRII MANAGEMENTULUI DE MEDIU ÎN ROMÂNIA
Punerea în evidență a problemelor cu care se confruntă societatea, găsirea unor căi de implementare a managementului de mediu, revin organelor de stat competente. Datorită complexității problemei protecției mediului și a recunoașterii importanței sale, se pune accent pe rolul de informare a opiniei publice, din partea organismelor neguvernamentale.
Organul guvernamental abilitat în rezolvarea problemelor de protecție a mediului în România este Ministerul Apelor și Protecției Mediului.
Ministerul Apelor și Protecției Mediului este organ abilitat, de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului având sediul în municipiul București.
1.3. ATRIBUȚIILE ȘI FUNCȚIONAREA MINISTERULUI APELOR ȘI PROTECȚIEI MEDIULUI
Ministerul Apelor și Protecției Mediului realizează politica în domeniul apelor și protecției mediului, la nivel național, elaborează strategia și reglementările specifice de dezvoltare și armonizare a acestor activității în cadrul politicii generale a guvernului, asigură și coordonează aplicarea strategiei Guvernului în domeniile respective, îndeplinind rolul de autoritate de stat, de sinteză, coordonare și control în aceste domenii.
Ministerul Apelor și Protecției Mediului are următoarele atribuții specifice:
stabilește prioritățile programelor de dezvoltare și cercetare în domeniile respective.
Ministerul Apelor și Protecției Mediului are următoarele atribuții principale:
stabilește prioritățile programelor de dezvoltare și cercetare în domeniile sale de activitate, elaborează studii, prognoze și strategii de dezvoltare, având și calitatea de titular al investițiilor cu finanțare din bugetul de stat sau al celor pentru a căror finanțare sunt asigurate garanții de către stat.
Autoritățiile pentru protecția mediului conduc procedura de autorizare și emit acorduri și autorizații de mediu. Procedura de autorizare este publică. Mediatizarea proiectelor și activitățiilor pentru care se cere un accord sau o autorizație de mediu și a studiilor de impact precum și dezbaterea publică se asigură de către autoritatea pentru protecția mediului.
Autoritățiile pentru protecția mediului încasează sumele provenite din taxele pentru emiterea acordurilor și autorizațiilor de mediu.
Autoritățile pot utiliza o cotă de până la 15 % din aceste venituri extrabugetare pentru acordarea de stimulente personalului acestora.
Valabilitatea acordului și a autorizației de mediu este de maxim 5 ani.
Obiectivul prezentei legi , Legea Protecției Mediului , îl constituie reglementarea protecției mediului , obiectiv de interes public major, pe baza principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societății.
Principiile și elementele strategice ce stau la baza prezentei legi , în scopul asigurării unei dezvoltări durabile sunt:
principiul precauției în luarea deciziei
principiul prevenirii riscurilor ecologice și a producerii daunelor;
principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;
principiul “ poluatorul plătește”
înlăturarea cu prioritate a poluanților care periclitează nemijlocit și grav sănătatea oamenilor;
crearea sistemului național de monitorizare integrală a mediului;
utilizarea durabilă,
menținerea, ameliorarea calității mediului și reconstrucția zonelor deteriorate;
crearea unui cadru de participare a organizațiilor neguvernamentale și a populației la elaborarea și aplicarea deciziilor;
dezvoltarea colaborării internaționale pentru asigurarea calității mediului;
CAPITOLUL II
MEDIUL – FACTOR DE BAZĂ
AL EXISTENȚEI UMANE
2.1. CRIZA MEDIULUI – O ÎNTOARCERE LA MIT
Reconsiderarea grijii pentru mediu nu înseamnă deci revenirea la etapa prosternării omului în fața naturii, a fricii de necunoscut ci reproiectarea acțiunilor omului astfel încât acestea să aibă ca finalitate regăsirea identității și creșterea autonomiei sale, a capacității de adaptare dinamică la mediul său de viață.
Reîntoarcerea la mit, la religie, face parte din șansa regăsirii cadenței omului în raporturile sale cu natura, când ziua de azi îi aparține mai mult decât ziua de mâine, este o formă de revalorizare a unei înțelepciuni ce s-a dezvoltat de-a lungul mileniilor , în fața predilecției pentru experiența de laborator a cărei confirmare va veni sau nu vreodată.
În hiperviziunea sa, Dumnezeu, după ce a creeat Universul, a pus omului o singură restricție:”să nu se înfrupte din pomul cunoștinței binelui și răului “, căci de acolo se va naște discordia dintre viață și moarte!
Este greu să găsești adevărul originar, când acesta e-n toate și nu e în nimic, când este peste tot și nu undeva anume!
Adevărul fundamental: pomul era și trebuia să rămână intangibil! Înfruptarea din pomul intangibil nu a dus la destrămarea armoniei, pentru că omul a început să înțeleagă ci, poate, pentru că s-a încălcat una din legile supraviețuirii Universului, s-a cerut de la natură mai mult decât se putea oferii! Teama de răzbunarea naturii, nu l-a părăsit totuși, acesta a continuat și continuă într-un ritm dezechilibrat să substituie natura în loc să o completeze, să o corijeze: acumularea și accentuarea stărilor conflictuale dintre om și natură concrete de manifestare, ale căror implicații devin tot mai alarmante.
Modul cum dezvoltarea economică va afecta starea sistemului, depinde de măsurile și de acțiunile ce se întreprind, pentru consolidarea legăturilor pozitive cu mediul ambiant.
Aria de cuprindere a problematicii mediului înconjurător, se circumscrie următoarelor nivele:
nivelul global și transnațional, ireversibil (efectul de seră, deteriorarea stratului de ozon, modificări climatice)
nivelul habitatelor naturale (deforestarea, protejarea ecosistemului)
nivelul factorilor de mediu (poluarea solului, apei, aerului, deșeurilor periculoase)
nivelul spațiilor amenajate ( urban, industriale- poluare urbană, infestarea apei freatice)
Există un complex de motive, care au condus la deteriorarea mediului ambiant și la percepția negativă asupra dezvoltării economiei și industriei.
Este evident că industria, care cu mulți ani în urmă a fost vectorul dezvoltării, deține un rol major în această stare de fapt. Percepția procesului de dezvoltare economică și industrială, ca principal vinovat al deteriorării mediului ambiant, s-a schimbat sub presiunea unor analize recente, care pun în evidență faptul că este posibilă dezvoltarea economică și industrială cu menținerea și îmbunătățirea calității mediului. Este vorba de dezvoltarea durabilă. Realizarea unei dezvoltări durabile implică măsuri care duc la realizarea echilibrului factorilor economici, sociali, ecologici.
Analiza relațiilor existente, între activitățile de protejare a mediului ambiant și dezvoltarea economică, impune precizarea și analizarea unor aspecte instituționale importante ce se fac prezente în practica internațională.
Merită a fi amintite ca serii de contribuții privitoare la protecția mediului: factorii care influențează relația poluare-dezvoltare economică (tendința marginală de economisire, eficiența instalațiilor de reținere a poluării,includerea pasivelor ecologice în mecanismul de privatizare.
2.2. OMUL ȘI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR
Conceptul de mediu înconjurător desemnează ansamblul spațio- temporal al componentelor materiale ale Universului, care influențează funcționarea sistemelor biologice.
Din diversitatea și complexitatea unor astfel de componente, care pot fi abiotice, biotice sau sociale, rezultă atât influența pe care mediul înconjurător o exercită asupra dezvoltării societății, cât și profundele implicații ale activității umane în structura și funcționalitatea sistemului factorilor de mediu.
Mediul este parte integrantă a naturii. El reprezintă ansamblul factorilor naturali și organismele existente care, în interacțiune cu toate procesele acestora determină condițiile de viață ale omului și perspectivele de dezvoltare a societății. Din punct de vedere structural, deosebim trei componente ale mediului înconjurător:
– mediul natural
mediul transformat prin acțiuni umane
mediul social
Mediul natural este reprezentat de sistemul complex de elemente ce se manifestă sub formă de climă, sol, plante, animale, peisaj, etc., în cadrul căruia omul trăiește și desfășoară o amplă activitate. Subliniind rolul mediului natural în relația om – natură, Commoner B.( 1973) arăta că “mediul natural formează un mecanism deosebit de complex, pe a cărei integritate și bună funcționare se bazează orice activitate umană, cuprinzând toată tehnica, industria și agricultura. Fără folosirea plantelor verzi nu ar exista oxigen pentru turnătorie și furnale, pentru necesitățile vitale ale omului și animalelor. Fără acțiunea plantelor, a animalelor și a numeroaselor microorganisme din mediul acvatic nu am avea apă pură pentru necesitățile agriculturii, industriei și ale orașelor. Fără procese biologice care se desfășoară de mii de ani în sol, nu am avea nici hrană, nici petrol, nici cărbune”.
Interferența activităților umane cu mediul natural, de-a lungul câtorva milioane de ani a avut drept rezultat antropizarea mediului natural. Acționând asupra mediului, adaptându-l treptat la nevoile sale, desfășurând un amplu proces de transformare, omul și-a creat un mediu artificial, compus din toate produsele creației proprii; hrană preparată, îmbrăcăminte, locuințe, drumuri, mijloace de transport, utilaje și instalații industriale și artificiale, dar și reziduri, deșeuri, rezultate din producție și consum.
Dacă până în secolul XVIII-lea nu a fost pus în pericol, prin acest proces de “artificializare” a mediului, echilibrul dintre om și natură, după revoluția industrială și îndeosebi în zilele noastre calitatea vieții este grav afectată.
S-au agravat contradicțiile dintre cerințele societății și posibilitățile ei materiale, sociale, culturale și intelectuale de a le satisface, astfel încât să nu se aducă prejudicii nici naturii, nici societății însăși. Acest fapt reprezintă principala cauză a acțiunilor distrugătoare ale omului asupra mediului natural.
Schimbul de substanțe dintre om și natură provoacă în mod inevitabil, perturbări ale echilibrului ecologic. Asemenea perturbări dezvăluie caracterul bivalent al existenței și activității omului, dualitatea posibilităților lui atât de a crea un nou mediu de viață, cât și a distruge condițiile naturale ale vieții, mediul natural.
Cele trei elemente ale mediului înconjurător sunt indispensabile prosperității și deplinei folosințe a drepturilor fundamentale ale omului, inclusiv dreptul la viață.
Se constată fenomene de poluare a apei, aerului, solului și subsolului, florei și faunei, perturbații profunde și regretabile ale echilibrului ecologic al biosferei, distrugerea și epuizarea resurselor și alte deficiențe grave care afectează profund sănătatea indivizilor și colectivității umane. Trebuie așadar să se acționeze pe baza unor programe și măsuri la nivel local, zonal, regional pentru a asigura generațiilor de azi și de mâine condiții de viață dintre cele mai bune, într-un mediu mai bine adaptat necesităților și aspirațiilor umanității.
A ocroti și a îmbunătăți mediul înconjurător reprezintă un obiectiv primordial, o sarcină a cărei realizare va trebui coordonată și amortizată cu aceea a obiectivelor fundamentale. Organismul uman este în măsură să facă față unor schimbări ivite în mediul înconjurător, solicită atât intens mecanismele adaptării biologice la mediu, incât acestea la un moment dat pot fi dereglate, ajungându-se la degradarea vieții.
Procesele de dezvoltare economică și socială sunt însoțite și de efecte secundare, dăunătoare, care în multe situații pot fi evitate, sau cel puțin atenuate, prin aplicarea unei politici raționale cu privire la protecția mediului înconjurător. Efectele secundare, care pot duce la degradarea factorilor mediului înconjurător, se grupează în câteva categorii: risipirea resurselor și în special a celor minerale neregenerabile, a celor ecologice și forestiere, poluarea biologică, reprezentată prin afectarea stării de sănătate a omului și prin apariția și poluarea chimică; fenomene de dezechilibru social.
“Dacă vrem să continuăm creșterea economică – sau chiar și numai să supraviețuim – managerii de mâine vor trebui să-și asume responsabilitatea pentru convertirea impactelor ecologice din negative în pozitive. Ori își vor asuma de bunăvoie această responsabilitate, ori vor fi siliți s-o facă, pentru că o impun condițiile noi ale biosferei, schimbările materiale intervenite în relația dintre producție și biosferă”
Conservarea și ocrotirea naturii este totodată o problemă de etică. Diversitatea genofondului biosferei trebuie ocrotită pentru că “ ea este materia primă a inovației științifice și industriale, dar totodată și un principiu mod”; ea impune “ o atitudine de respect și ocrotire pe care o specie înțeleaptă( Homo sapiens ) ar trebui să izvorească din convingerea fermă că supraviețuirea noastră depinde de integritatea lumii vii înconjurătoare”.
Pe plan științific, atitudinea constructivă privind relația om-mediu înconjurător s-a concretizat în numeroase studii relativ la impactul uman asupra naturii. Aceste studii pun accentul pe necesitatea cunoașterii complexității și dinamismul relațiilor ecologice și pe analiza prospectivă a acțiunilor omului asupra sistemului de interconexiuni pe care îl reprezintă natura.
2.3.CONȚINUTUL ȘI IMPORTANȚA MEDIULUI
Chiar dacă diversitatea formulărilor conceptuale de bază cu privire la același segment al realității și legată mai ales de etapa de început a unui nou domeniul al științei, care se amplifică în timp și spațiu.
Problemele mediului sunt tot mai frecvent recunoscute ca probleme globale ale omenirii.
Abordarea mediului din punct de vedere economic, ocazionează precizarea sferei de cercetare prin formulări diverse:
economia mediului înconjurător
economia ambientală
economia mediului natural
economia protecției mediului natural.
Micul Dicționar Enciclopedic, ediția 1986, definește mediul, drept “complex teritorial în care se îmbină elemente de relief, structura geologică și resursele de subsol, apele și condițiile de climă, solul, vegetația și fauna și care constituie cadrul natural de desfășurare a vieții materiale a societății omenești”.
Deși obiectul analizei este mediul, sunt utilizate concepte diferite:”mediul înconjurător”,”mediul ambiental”,” mediul natural”. Ori, atât “mediul înconjurător” cât și “ mediul ambiental”, cuprind nu numai avuția naturală ci cel puțin, și pe aceea creată de om. În același timp,” mediul natural” reprezintă o formulare pleonastică, singura menită să asigure concordanța cu conținutul cercetării, fiind acela de “mediu”.
De aceea, se poate spune că “Economia protecției mediului” își orientează analizele sale, spre aceste direcții dominante, pentru acțiunile de protejare și refacere a mediului ambiant, în condițiile tranziției economice și relansării industriale.
Principalele elemente ce trebuie luate în considerare, la momentul actual sunt: Introducerea Principiului „Poluatorul Plătește”, cu toate consecințele ce decurg din aplicarea acestuia, clasificarea structurii de proprietate în industrie, promovarea eco-industriilor și a tehnologiilor curate.
2.4. TRĂSĂTURILE MEDIULUI
Deși unele din elementele constitutive ale mediului pot fi apropiate, acesta reprezintă mai degrabă o încălcare a statutului de bun public, ce se atribuie mediului ca sistem, decât o aplicare a legalității coexistenței activităților economico-sociale și a resurselor materiale.
A) Trăsături generale “ale mediului” sunt :
mediu este un sistem viu și deschis, dominat de legi biologice și întreținând un schimb permanent de resurse cu mediul economico-social;
funcțiile mediului nu reprezintă o însumare a funcțiilor sale componente, ci o formă de exprimare a unui înterg care înseamnă mai mult decât o sumă;
între elementele mediului există o puternică interdependență, motiv pentru care el nu poate fi descompus în elementele sale componente pentru realizarea cuplării cu activitatea economico-socială, decât cu prețul unor dezechilibre ecologice;
datorită energiei interne și prelucrării informaționale, mediul este un sistem organizațional ce dispune de o mare independență funcțională; autoreglarea sistemului se realizează în limite destul de largi, care au făcut posibilă dezvoltarea unei civilizații bazată pe tehnologii liniare, mari consumatoare de energie directă și indirectă;
conceptele de bază cu care se poate opera în analizarea mediului ca sistem sunt entropia și cantitatea de informație;
dinamica mediului este dată de schimbul de materie, energie și informație, realizat atât între elementele sale componente cât și cu mediul economico-social;
mediul este un sistem continuu și neanticipativ; valorile ieșirilor din sistem , la un moment dat nu depind de valorile intrărilor la momente consecutive.
B) Trăsăturile specifice „ale mediului” sunt:
mediul se structurează pe principiul specializării. Principalele grupuri de populații din biocenoză îndeplinesc roluri diferite: plantele verzi îndeplinesc rolul de producători primari, animalele îndeplinesc rolul de consumatori, iar bacteriile și ciupercile pe cel de detritivori, implicate fiind în reciclarea substanțelor.
Specializarea elementelor unui ecosistem, spre folosul existenței acestuia, trebuie să o considerăm ca pe una dintre cele mai mari performanțe bioeconomice ale naturii, care sporește, sub multiple aspecte, eficiența tuturor sistemelor vii.
între elementele mediului, ca sistem, există legături cvasistocastice.
Fiind format dintr-o mulțime “ complexă și eterogenă” de sisteme supraindividuale, evoluția mediului este rezultatul relațiilor dintre acestea, relații ce se dezvoltă conform unor legi de probabilitate.
în condițiile existenței unui proces de specializare bine definit, în cazul mediului, nu funcționează principiul substituibilității între elementele sale componente.
Posibilitatea apariției unei astfel de substituiri este cu atât mai mică cu cât se afirmă tot mai mult caracterul complex și evoluat al mediului ca sistem.
o altă componentă a specialitării este că, într-un sistem viu, complex și evoluat , cum este mediul, nici unul dintre sistemele alcătuitoare nu posedă o specializare universal valabilă, astfel spus o nespecializare.
Desigur, tranziția către elementele specializate presupune existența elementelor nespecializate, dar menținerea acestora dincolo de anumite limite temporale înseamnă stagnare, căreia i se asociază o eficiență bioeconomică scăzută.
În esență, specializarea reprezintă o condiție esențială a supraviețuirii și progresului sistemelor vii, pe măsură ce acestea înregistrează o creștere a complexității lor interne.
2.5. IMPACTUL ACTIVITĂȚII INDUSTRIALE ASUPRA MEDIULUI
Posibilitatea “coexistenței” dezvoltării economice cu menținerea calității mediului ambiant în condițiile luării măsurilor corespunzătoare.
Pe durata procesului de dezvoltare industrială influențează major nivelul de poluare a mediului ambiant pentru valori ale PIB de 3000-5000 $/locuitor.
Ideea dependenței calității mediului de nivelul de dezvoltare economică a apărut acum 30 de ani când economistul SIMON KUZNETZ a avansat ipoteza conform căreia disparitățile cresc la începutul procesului de dezvoltare economică pentru ca apoi să se reducă.
Conform acestei ipoteze, există relația dintre nivelul dezvoltării economice ( măsurată prin nivelul PIB/locuitor) și gradul de deteriorare a mediului
Studii empirice, ale ipotezelor formulate mai sus, au arătat că există o dependență directă de tip U- inversat, între nivelul de degradare a mediului ambiant( exprimat prin gradul de deforestare), nivelul emisiilor poluante și nivelul de dezvoltare ( exprimat prin nivelul PIB/locuitor) .
Pentru a evidenția dependența dintre emisiile de SO2 și nivelul de dezvoltare s-a trasat curba din figura 1. Nivelul maxim al emisiilor de SO2, se înregistrează pentru niveluri ale PIB de 3500$/locuitor, după care urmează un declin accentuat al emisiilor. Putem concluziona că impactul dezvoltării industriei corespunde mediului ambiant depinde de stadiul dezvoltătii economice de ansamblu, fiind foarte important în stadii medii de dezvoltare și mai redus în stadii avansate de dezvoltare. În primul rând, termenul de dezvoltare economică cuprinde, indirect, cinci factori esențiali cu contribuții diferite la scăderea sau creșterea nivelului de degradare a mediului ambiant. Acești factori sunt: nivelul activității economice, structura economică și industrială, nivelul tehnologic existent, cererea pentru bunuri de mediu, politica și cheltuielile de conservare și protejare a mediului ambiant.
Datorită ireversibilității fenomenelor de distrugere a mediului ambiant, inacțiunea poate conduce la pierderea definitivă a unor valori ecologice.
Dependența de tip U- inversat nu a fost observată și pentru emisiile de CO2, care cresc odată cu nivelul PIB, pentru deșeuri radioactive, pentru deteriorarea startului de ozon. Tendința descrisă mai sus, nu este mecanică sau automată ci este rezultatul a doi factori esențiali: intervenția autorităților publice prin diferite mecanisme ( legislație, reglementări, instrumente juridice și economice) și răspunsul producătorilor la stimulentele și constrâgerile apărute. Din aceste motive considerăm că este absolută nevoie ca reforma economică să țină seama de dependența U – inversat și să acționeze în sensul evitării degradării ireversibile a mediului. De obicei, deteriorările produse mediului ambiant, în stadii incipiente ale dezvoltării nu mai pot fi corectate în stadii ulterioare. Minimizarea degradării mediului ambiant se poate realiza prin aplatizarea curbei U – inversat, pentru a se situa sub capacitatea de rezistență a mediului ambiant. În principal aplatizarea curbei U – inversat, sub capacitatea de rezistență a mediului ambiant se poate realiza prin măsuri cum ar fi: eliminarea subvențiilor pentru energia și materii prime, definirea și clarificarea structurilor de proprietate, internalizarea costurilor externe, promovarea și dezvoltarea eco-industriilor și a tehnologiilor curate.
2.6. RESURSELE MATERIALE ALE BIOSFEREI ȘI IMPACTUL UMAN
Biosfera există pe temeiul exploatării de către materia vie a două tipuri de resurse: energetice și substanțiale. Din punct de vedere al existenței omenirii, resursele necesare ființării biosferei, precum și productivitatea biologică a acesteia, constituie condiții necesare și esențiale pentru viața omului ca entitate biologică, dar și pentru dezvoltarea economică a societății.
Economia oricărei societăți, a oricărei civilizații, este de neimaginat în afara resurselor materiale ale biosferei, care au deținut și vor deține, în funcție de progresul tehnic, întotdeauna o pondere dominantă în constituirea și dezvoltarea sistemelor economice, indiferent de tipul și progresul societății.
În sfera sistemului social și economic, resursa este considerată o categorie de bunuri susceptibile de a fi valorificate într-o împrejurare dată. Reversul resursei este deșeul, rezidul sau poluantul înțeles ca formă de energie ori tip de substanță rezultată din activitatea unui sistem și care nu mai pot fi utilizate pentru formarea și funcționarea altor sisteme similare ori diferite prin origine, structură și funcționare.
Biosfera spre deosebire de industrie și agricultură, nu produce poluare fiindcă toate produsele sale sunt utilizabile și reciclabile în interiorul său. Această condiție conferă biosferei un grad însemnat de autonomie economică, pe care societatea umană deocamdată nu-l posedă.
Resursele substanțiale ale biosferei pot fi regenerate prin reciclare. Resursele naturale se clasifică în două categorii mari : neregenerabile ( nereciclabile) și regenerabile ( reciclabile).
Resursele materiale neregenerabile sunt: energia solară, energia chimică inclusă în carburanți fosili de tipul țițeiului și al cărbunelui sau zăcăminte minerale.
Resursele materiale regenerabile sunt de natură substanțială, incluzând mineralele utilizate de materia primă, precum și substanța organică produsă și vehiculată în biosferă, inclusiv în societatea umană, considerată, sub aspectul dinamicii resurselor materiale, un subsistem al biosferei.
Utilizarea resurselor materiale dintr-un sistem depinde de cantitatea acestora existentă în mediu, de accesibilitatea lor, de posibilitățile sistemului de a le folosi.
Existența unei resurse substanțiale sub raport cantitativ depinde de doi factori esențiali: viteza de regenerare(reciclare) și viteza de întrebuințare. Funcționarea biosferei în stare staționară se datorește faptului că vitezele de regenerare și de utilizare a principalelor resurse substanțiale sunt aproximativ egale.
Dezvoltarea societății umane în ultimile decenii duce, în mod necesar, la intensificarea multor resurse materiale din biosferă, viteza de utilizare depășind net viteza de regenerare. Situația poate produce dezechilibre în natură care, în final, se răsfrâng și asupra situației economice și implicit dezvoltarea societății.
Una dintre problemele cheie ale dezvoltării sociale o constitue o bună și eficientă protecție a mediului realizată prin păstrarea calității mediului, conservarea resurselor naturale ale biosferei în scopul asigurării regenerării lor, iar prin aceasta conservarea ritmurilor actuale ale productivității globale și chiar sporirea lor.
Resursele biosferei se pot clasifica în:
Resurse energetice
Odată cu geneza vieții sau la puțin timp după formarea primelor sisteme vii, biosfera primitivă s-a racordat la un izvor de energie cu flux stabil și un debit practic aproape nelimitat- energia solară. Din cantitatea uriașă de energie emanată anual sub formă de radiații(2,87×1033 cal), Terra recepționează pe întreaga sa suprafață 1,414 x 1024 cal.
Resurse materiale
Organismele sunt alcătuite din două categorii de elemente chimice, indiferent de poziția lor în sistemul ierarhic al lumii vii: macroelementele și microelementele.
Carbonul, elementul principal din care sunt constituite sistemele vii, se află în atmosferă și în scoarța terestră într-o cantitate de aproximativ 1,3 x 1017 tone. Printre resursele minerale ale biosferei încadrăm și apa. Toate elementele alcătuitoare, împreună cu bioxidul de carbon și apa sunt ciclice.
Resursele de apă ale Terrei sunt evaluate la 2,6 x 1025 tone. Din această cantitate participă la ciclul hidrologic doar o proporție foarte mică, fiindcă partea cea mai mare din apă ( 12,5 x 1025 tone) se află inclusă în scoarța terestră într-o formă inaccesibilă vieții.
Resurse organice
Dintre toate resursele biosferei cea mai de seamă pentru toate viețuitoarele heterotrofe, inclusiv pentru om, este substanța organică sintetizată de către producători ( plantele verzi ) prin fotosinteză.
Producția primară netă anuală de substanță organică, în comformitate cu datele actuale obținute pe baza cercetărilor în cadrul Programului Biologic Internațional, este aproximată la 53,2 x 109 tone în oceanul planetar și 100,2 x 109 tone pe uscat, unde valoarea variază după tipul de vegetație.
Figura 1
Gradul de deteriorare
a mediului Deteriorare
ireversibilă
1
2
Nivelul de reziliență
A mediului 3
Deteriorare
reversibilă
Nivelul de dezvoltare
economică
Costuri externe importante sunt suportate de societate;
Utili zarea resurselor naturale și poluarea sunt subvenționate;
Lipsa stimulentelor de a diminua poluarea și a proteja mediul ambient;
Subvențiile sunt eliminate;
Internalizarea costurilor externe;
Stimulente de a proteja mediul ambient;
Drepturi de proprietate bine definite;
Dezvoltarea eco-industriilor;
Politica de protejare a mediului coerentă;
Posibilități de aplatizare a curbei U- inversat pe perioada tranziției către economia de piață
CAPITOLUL III
PROBLEMA MEDIULUI – CADRUL LEGISLATIV ȘI REGLEMENTĂRILE SPECIFICE
3.1. ASPECTE PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI
Din punct de vedere managerial și a protecției mediului prezintă interes disfuncționalitățile sau crizele ambientale. Găsirea unor soluții de minimizare a disfuncționalităților, trebuie să constituie priorități ale societății dezvoltate.
Promovarea protecției mediului ca o componentă a dezvoltării societății umane este un fapt unanim înțeles și acceptat. Ideea dezvoltării fără epuizarea resurselor prin trecerea dincolo de limita de suportabilitate și regenerare a ecosistemelor a condus la introducerea conceptului de „dezvoltare durabilă”. În urma acceptării și universalizării conceptului de dezvoltare durabilă sunt demne de reținut două date :
iunie 1972 – Stockholm
iunie 1992 – Rio de Janeiro
3.2. LEGISLAȚII LA NIVEL O.N.U.
Nevoia coordonării eforturilor pe plan internațional în vederea găsirii unui cadru legislativ și elaborării unui plan de acțiune pentru protecția mediului, a condus la ținerea unei conferințe internaționale sub egida Organizației Națiunilor Unite ( O.N.U.).
La această conferință au participat 113 state. Data conferinței, 5 iunie 1972, ținută la Stockholm a rămas în istorie ca „ ziua mondială a mediului”. La conferința de la Stockholm nu au participat țările socialiste, cu excepția României.
Țările participante au adoptat primul „ plan de acțiune pentru protecția mediului” având mecanismele internaționale necesare implementării, dintre care amintim:
UNEP – United Nations Envirometal Programe ( Programul Națiunilor Unite pentru Mediu);
GEMS – Sistemul Global de Monitorizarea Mediului;
GRID – Banca de date a Resurselor Mondiale;
INFOTERRA – Sistem Internațional de Referință- Informație;
RISCPT- Registrul Internațional de Substanțe Chimice Potențial Toxice.
În cadrul conferinței s-au pus bazele unei bune conlucrări internaționale în problemele mediului și elaborarea unor sisteme de management de mediu eficiente pe plan internațional.
Dezvoltarea economică intensă 1970-1990 a condus la apariția unor probleme noi în cadrul protecției mediului și accentuarea vechilor disfuncționalități ecologice, fapt care a dus după sine multiplicarea implicațiilor ecologice în cadrul economiei mondiale.
Sistemul de management, implementat în 1972 era deja demult depășit, apărând nevoia unui cadru de reglementări de protecție a mediului.
Conferința de la Rio de Janeiro din 1992 a fost menită să dea răspunsuri și sugestii la problemele accentuate ale mediului. Conferința reprezintă un pas important în evoluția managementului mediului prin adoptarea unor convenții și declarații privind principiile după care omenirea trebuie să se conducă în relațiile interumane, precum și în cele dintre om și mediu.
Declarația de la Rio – enunță principiile morale care trebuie să conducă omul în relațiile cu mediul. Din punct de vedere al managementului aceste principii reprezintă veriga conducătoare a oricărei activități umane care au un efect direct sau indirect asupra biodiversității terestre.
„Agenda 21” –reprezintă o lucrare care analizează premisele și posibilitățile de punere în aplicare a principiilor din „Declarația de la Rio”. Această lucrare conține 140 pagini, fiind împărțită în patru secțiuni:
Dimensiunile sociale și economice;
Conservarea și gestionarea resurselor în scopul dezvoltării;
Întărirea rolului principalelor grupuri și organisme internaționale;
Mijloace de implementare.
Dintre documentele de la Rio, merită menționate, ca fiind esențiale în vederea reglementării viitoare a unor factori sau fenomene negative :
Convenția privind schimbările climatice – reprezentând un angajament ferm a țărilor semnatare ca până în anul 2000 să-și reducă emisiile de CO2 la nivel din 1990;
Convenția privind diversitatea biologică – prevede măsuri ce trebuie luate pentru protejarea ecosistemelor și a diverselor forme de viață.
3.3 LEGISLAȚIA LA NIVELUL COMUNITĂȚII EUROPENE
Uniunea Europeană este alcătuită din opt instituții:
Parlamentul European – compus din 626 membri aleși prin vot direct, cu responsabilități legislative, bugetare și supravegherea organelor executive;
Consiliul Uniunii Europene – cunoscut sub numele de Consiliul de Miniștri( membrii fiind 15 miniștri ai statelor componente);
Comisia Europeană – compusă din 20 de membri, inițiază propuneri legislative și asigură aplicarea corectă a legislației comunitare;
Curtea de Justiție a Comunității Europene – compusă din 15 judecători și 9 avocați generali;
Curtea Europeană de Conturi;
Banca Europeană de Investiții;
Comitetul Social și Economic;
Comitetul Regiunilor.
Sistemul legislativ comunitar permite 5 tipuri de reglementări:
Regulamente – permit instituțiilor comunitare să intervină în sistemele legale naționale;
Directive – au ca scop asigurarea uniformității cât și respectarea diversității structurilor și condițiilor naționale;
Decizii individuale;
Recomandări;
Opinii.
Cu ocazia primei conferințe a Națiunilor Unite privind mediul înconjurător, de la Stockholm din iunie 1972, Comunitatea Europeană a adoptat PRIMUL SĂU PROGRAM DE ACȚIUNI PENTRU PROTECȚIA MEDIULUI pe o perioadă de 5 ani ( 1973 – 1977 ).
Atât primul cât și al DOILEA PROGRAM DE ACȚIUNE ( 1978 – 1982 ) au stabilit lista detaliată de măsuri ce trebuie îintreprinse pentru controlul poluării.
S-au stabilit câteva principii generale care au rămas valabile și în programele ulterioare:
A preveni este mai eficient decât a vindeca;
Exploatarea naturii care produce dezechilibre ecologice trebuie abandonată;
Impactul asupra mediului trebuie luat în considerare în cea dântâi formă de concepție;
Principiul „poluator-plătitor”;
Activitățile dintr-un stat membru nu trebuie să producă daune mediului din alt stat;
C.E.E. și statele membre trebuie să promoveze o politică de protecție a mediului prin ocazii internaționale;
Politicile naționale pe termen lung trebuie să se armonizeze în cadrul comunității;
Protecția mediului constitue o responsabilitate a tuturor, fiind necesar, acțiuni educaționale.
În al TREILEA PROGRAM DE ACȚIUNE ( 1983 ) s-a pus accentul de la control la prevenirea poluării și s-a lărgit conceptul de protecție asupra modului de folosire a pământului și de integrare a problemelor de mediu în celelalte politici ale C.E.E.
Al patrulea program de acțiune ( 1987 – 1992 ) s-a axat pe patru domenii de activitate privind integrarea problemelor de mediu în alte politici comunitare:
implementarea legislației comunitare;
reglementarea problemelor de impact asupra mediului cu referire la „substanțe” și „ surse „ de poluare;
accesul neîngrădit al publicului la informație;
crearea de noi locuri de muncă.
Conform Actului European Unic, privind scopurile și acțiunile principale ale comunității în domeniul protecției mediului sunt:
conservarea, protejarea și ameliorarea mediului;
sănătatea umană;
utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale.
„Actul European Unic” recunoaște relația complexă dintre mediul ambiant și comerț și stabilește o propunere legislativă a comisiei privind sănătatea, securitatea și protecția mediului și a consumatorilor care afectează Piața Comună trebuie să se bazaze pe un nivel ridicat de protecție. Trebuie menționat că în ultimii 30 de ani în Comunitatea Europeană s-au elaborat pentru mediu circa 300 acte de reglementare.
În sprijinul țărilor asociate din Europa Centrală și de Sud-Est să-și pregătească aderarea la Uniunea Europeană, Consiliul European întrunit la Essen , în decembrie 1994, a stabilit o strategie ambițioasă de preaderare, prin care prioritatea în această etapă revine integrării în Piața Internă Comună.
S-a redactat o Cartă Albă prin care se identifică măsurile chiar necesar a fi adoptate pentru fiecare sector al Pieții Interne și să propună o ordine în abordarea apropierii legislative. Carta Albă subliniază și descrie structurile ce vor fi necesare pentru punerea în aplicație a reglementărilor.
Se face distincție între alinierea la Piața Internă și aderarea la Uniune, care implică acceptarea întregului „acquils” comunitar.
Atât responsabilitatea alinierii la Piața Internă cât și stabilirea propriilor priorități între diferitele sectoare revine țărilor asociate. Se prevede ca Uniunea Europeană să acorde asistență pentru armonizarea legislativă prin intermediul programelor PHARE „Acquis-ul de medici” comunitar cuprinde aproximativ 74 Directive și 21 Reglementări care vor trebui să fie transpuse și reglementate în legislația națională a țărilor ce urmează să capete statutul de membri ai Uniunii. Cele 95 de acte legislative sunt împărțite în două mari grupe, fiecare din acestea fiind divizate în două părți:
incluse în Carta Albă;
neincluse în Carta Albă.
Pentru fiecare din cele două grupe sunt propuse acte legislative într-o logică și determinare care să inspire controlul problematicii respective.
3.4. LEGISLAȚIA PE PROBLEME DE MEDIU DIN ROMÂNIA
Legislația pe probleme de mediu din România este deosebit de complexă, într-o continuă dinamică, încercând a se apropia în timp, de exigențele și criteriile Comunității Europene. Managementul mediului pentru a se integra în ansamblul activităților de management are nevoie de o legislație bine pusă la punct, format din Legi, Decrete, H.G., Ordine și Reglementări Departamentale. Trebuie menționat importanța standardelor pentru determinarea calității factorilor de mediu – apă, zgomot, radiații, aer, radioactivitate, deșeuri.
Problemele de mediu sunt legiferate de:
Legea Protecției Mediului – Legea nr. 137/1995 republicată în Monitorul Oficial nr. 70 din 17.02.2000;
Organizarea și funcționarea Ministerului Apelor și Protecția Mediului – H.G. nr. 17 din 04.01.2001.
H.G. 728/1998- publicată în MO nr. 17/04.001.2001, a Ministrului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului pentru aprobarea Regiei privind organizarea licitațiilor, pentru stabilirea valorii reale de atribuire în gestiune a fondului de vânătoare.
CAPITOLUL IV
PROBLEME MODERNE ALE ECOLOGIEI
4.1. ASPECTELE FUNDAMENTALE ALE ECOLOGIEI
Deși ecologia este o disciplină relativ tânără, are deja o tradiție ștințifică în ceea ce privește sfera de preocupări, obiectul și rostul său. În mod tradițional, ecologia este o știință teoretică.
Ecologia teoretică a dezvăluit și analizat în amănunt un mecanism fundamental al materiei vii: relațiile reciproce ale sistemelor vii și mediului. În prima jumătate a secolului al XX-lea, dezvoltarea societății încă nu avea nevoie de ecologie, deoarece încă nu se resimțea acut criza ecologică.
Ecologia a rămas astfel multă vreme o ștință pur teoretică, fără impact momentan, dar cu perspectivă pragmatică în viitor. La început ecologia cuprindea interacțiunile dintre specii, relațiile biocenozei cu biotopul, dinamica populațiilor. Interacțiunea ca mecanism fundamental din lumea vie a devenit principiul fundamental al ecologiei.
La mijlocul secolului al XX-lea, ecologii, dar mai ales specialiștii din domeniile învecinate – meteorologii, hidrologii, medici – observă că societatea industrială și societățiile în curs de dezvoltare sunt confruntate cu probleme în care se regăsesc principiile ecologiei, formulate în legătură cu interacțiunile vieții și mediului. Mecanismele fundamentale ale dinamicii populațiilor și ale reglării acesteia, descoperite în lumea plantelor și animalelor sălbatice, acționează și la nivelul unde are loc intersecția societății cu biosfera.
Retroacțiunea evenimentului, idee fundamentală a ecologiei, după care orice acțiune a unui factor asupra unui sistem ecologic produce o retroacțiune întârziată, uneori cu efect catrastrofal, a fost găsită și în zona de acțiune a omului asupra biosferei.
Gândirea tehnologică a fost nevoită să-și pună probleme ecologice, ca de pildă întrebarea:”ce se întâmplă dacă se introduce într-un sistem natural un factor fizic, chimic sau biotic, care ar fi dinamica sistemului perturbat ? ”
A rezultat o știință inginerească, cu un pregnant profil ecologic: ingineria ecologică a mediului. Mediul natural este conceput ca o construcție tehnică, care poate fi proiectată, planificată, amenajată,
Ecologia modernă se ocupă cu probleme care cuprind lumea întreagă, adică lucrează pe arie planetară, pe întregul glob pământesc. Managementul ecologic utilizează natura într-o calitate nouă, în ecologizarea proceselor de producție, organizarea de sisteme tehnice după modelul sistemelor ecologice. Se poate afirma că, în general vorbind, întregul spațiu terestru este divizat într-un mozaic de ecosisteme de mărimi și ordine de complexitate diferite.
4.2. MODELAREA ÎN ECOLOGIE
Datorită complexității și volumului mare de informații, dar și a fluctuațiilor variabilelor din sistemele ecologice, managementul ecologic se confruntă cu problema modelării sistemelor. Cercetările ecologice impun, poate mai mult decât în orice alt domeniu al biologiei, utilizarea modelării. Ecologia reușește să cuprindă, datorită modelării, întreaga complexitate a problematicii managementului sistemelor pe care o abordează și să reflecte caracterele lor definitorii din punct de vedere structural, funcțional și evolutiv. Modelele clasice utilizate în managementul ecologic sunt, de exemplu, ecuația logistică Verhulst-Pearl, modelul matematic Volterra, Piramida Eltoniană, Modelul Lindeman și alte concepte.
În prezent se cunosc patru categorii majore de modele : mental (logic), matematic, similar,analogic.
4.2.1. Modelul logic (ML)
Modelul logic este dat de reprezentarea relațiilor deduse pe baza de logică între elementele sistemului. Se utilizează în diferite trepte de complexitate, de la simpla reprezentare diagramatică, calitativă a relațiilor dintre elementele sistemice până la introducerea unor specificări pe baza algebrei booleene (denumit după matematicianul englez George Boole ) pentru respectivele relații.
4.2.2. Modelul Matematic (MM)
Modelul matematic constă în stabilirea de relații cantitative între elementele sistemului, prelucrarea lor statistică și caracterizarea ansamblului de date experimentale prin parametri. Modelul matematic prezintă o foarte largă arie de aplicare în ecologie, existând diferite variante în funcție de complexitatea sistemului abordat. Tendința generală a modelării matematice este cuprinderea în ecuații a unui număr cât mai mare dintre proprietățile ecosistemului.
Modelele matematice sunt simplificări ale realității ecologice și se pot utiliza convenabil numai în situația în care dintre toți factorii modificatori ai sistemului, unul singur este determinat, fapt care se demonstrează prin valori de peste 0,8 ale coeficientului de regresie între acest factor și alte variabile.
4.2.3. Modelul similar (MS)
Modelul similar constă în schițarea comportamentului probabil al sistemului în raport cu acțiunea de noi factori, care sunt însă similari cu unii factori obișnuiți. Modelul similar aproximează comportamentul sistemului sub acțiunea unor factori care nu se deosebesc în esență de anumiți factori cunoscuți.
Din modelul similar se finalizează un model matematic al cărui comportament poate fi studiat în continuare cu metode numerice pentru cadrul de factori stabilit. Este de sine înțeles că nu se pot face predicții exacte asupra acțiunii factorilor nestudiați în raport cu sistemul. În ecologie modelul similar este folosit în situațiile în care apar factori noi care perturbă sistemul ecologic.Utilizarea modelului similar este frecventă în situațile impuse prin amenajarea teritoriului de către om.
4.2.4. Modelul analogic(MA)
Modelul analogic este reprezentat de un sistem artificial alcătuit din elemente calitativ diferite față de elementele sistemului studiat, ambele mulțimi fiind supuse acelorași legi matematice sub acțiunea cărora se manifestă în mod diferit. Poate fi exprimată prin intermediul a două sisteme.
Fiecare clasă de modele prezintă eficiență și funcționalități diferite. Fiecare din ele prezintă caracteristici funcționale care permit folosirea eficientă cu maximum de avantaj în situații specifice, corespunzătoare. Matematizarea ecologiei a dat naștere controverse din partea utilizatorilor. Eroarea fundamentală în matematizarea ecologiei a constat în concepția că prin statistică se poate cuantifica, exprima în coeficienți, parametrii rigizi, complexitatea fenomenelor ecologice din biosferă. Ecologia ar fi devenit o știință exactă, în care toate fenomenele sunt matematizate după un principiu determinist neprobabilistic. Legile științelor clasice exclud aproximarea, ipoteza, elementul probabilistic.
CAPITOLUL V
MANAGEMENTUL RESURSELOR FORESTIERE
5.1. PĂDUREA ÎN CONCEPȚIE ECOSISTEMICĂ
Prin natura lor, pădurile sunt sisteme deschise, capabile să primească, să prelucreze, să elaboreze sau să fixeze și să cedeze energie și informații permanente între componentele biotice și abiotice, putând fi considerate veritabile ecosisteme. Pădurea ca ecosistem se distinge pritr-o organizare internă de mare complexitate, printr-un număr impresionant de caracteristici variabile și printr-un registru de stări disponibile dintre cele mai largi.
Ecosistemul forestier reprezintă un concept care din definiție oferă posibilitatea de cunoaștere și aprofundare suplimentară, iar studiul ecosistemului constitue o problemă de importanță majoră a ecologiei moderne, problemă de a cărei rezolvare se ocupă managementul activităților silvice.
Ecosistemul forestier ca sistem biologic deschis, prezintă o structură specifică fizionomic și funcțional. În cadrul ecosistemului se diferențiază etaje ( straturi de vegetație distincte care reprezintă adevărate subsisteme de viață, ce se intercondiționează funcțional: arboretul, subarboretul, pătura erbacee, pătura muscinală. La acestea se adaugă litiera și solul.
Ecosistemul forestier deține o importantă componentă informațională pentru managementul mediului, fiind organizat și funcționează pe principii cibernetice. Un rol important în cadrul ecosistemelor forestiere revin rolului pădurilor de a fi în echilibru dinamic, capacității de autoreglare. Considerăm pădurea ca sistem cibernetic în elaborarea măsurilor silvotehnice și în stabilirea țelurilor de gospodărie, nu se poate face abstracție de caracteristicile sale de sistem biologic cu limitele sale stabilite în timp și în spațiu.
5.2. POLIVALENȚA FUNCȚIONALĂ A ECOSISTEMELOR
Orice parte a suprafeței pământului reprezintă o materializare a interdependențelor multiple dintre elemente de natură diferite, respectiv un peisaj, o porțiune dintr-un peisaj, sau un ansamblu de peisaje. Peisajul poate fi considerat drept un ecosistem în cazul în care fizionomia lui este dată de caracteristicile unei comunități de plante, în această situație aria peisajului este aceeași cu aria ocupată de comunitatea respectivă.
Peisajul reprezintă o parte din natură care formează un ansamblu artistic și este prinsă dintr-o singură privire.
În cadrul peisajelor naturale un rol deosebit revine pădurii, care reprezintă cea mai cuprinzătoare comunitate de viață și de condiții naturale de viață din câte există pe planeta noastră.
„Pădurea realizează în timp și în spațiu un echilibru biologic atât de complex și cuprinzător, atât de intens și bine articulat în ansamblul acțiunilor și retroacțiunilor dintre floră, faună, climă și sol, încât integritatea biosferei nu poate exista fără perpetuarea integrității ecosistemelor forestiere de pe Terra”
Deși de o mare varietate geografică, pădurea se supune acelorași legi generale de organizare și funcționare: existența etajelor complex alcătuite, în care se asociază plante și animale ce se dezvoltă sub influența a numeroși factori climatici, al arborilor în viața pădurii; existența ansamblului integrat, unitar, al plantelor, animalelor și condițiilor de viață ale pădurii, în cadrul căruia au loc permanent interferențe, influențe reciproce, intercondiționări.
Sistemul biologic deschis pe care îl reprezintă pădurea se diferențiază prin etaje de vegetație distincte, ce formează adevărate subsisteme de viață intercondiționate funcțional: arboretul, cu rol funcțional în transferul de substanță și energie, subarboretul și pădurea erbacee.La acestea se adaugă solul și litiera în care predomină componentele anorganice. Structurile caracteristice ale ecosistemului forestier sunt „angrenate” în lanțuri trofice specifice.
Modul de organizare și relațiile de viață complexe existente între componentele funcționale și cele structurale ale ecosistemului forestier îi conferă acestuia toate trăsăturile definitorii ale sistemelor biologice capabile de autoconservare: caracter informațional , integralitate, programe atît la nivelul fiecărui subsistem cît și la nivelul sistemului în ansamblu, echilibru dinamism, autoreglare.
Prin integrarea lor în ecosistemul forestier, arborii, arbuștii, plantele erbacee, mușchii, animalele, microorganismele, fitoclimatul și solul specific nu-și pierd evident individualitatea, dar sunt supuse unor modificări importante.
Adaptându-se la modificările și particularitățiile cadrului ambiental, pădurea naturală și-a dovedit de-a lungul veacurilor rezistența, capacitatea productivă, funcționalitatea protectoare a mediului și excepționale calități estetice și igienico-sanitare.
Dată fiind importanța pădurii pentru păstrarea integrității în biosferă, orice intervenție care ignoră legalitatea structurală și funcțională a pădurii, are repercursiuni grave asupra echilibrului ecologic și implicit, asupra progresului social-economic pe termen lung.
Exploatarea excesivă a resurselor forestiere a condus la restrîngerea suprafeței pădurilor pe Terra, la reducerea productivității, stabilității și funcționalității protective, recreative, estetico-vitalizante a acestora.Obligat să intervină în mecanismul echilibrului ecologic omul trebuie să vegheze ca schimbările care le aduce peisajului să facă posibilă o dezvoltare armonioasă a tripletului om- civilizație- natură.
Pădurea naturală este caracterizată prin complexitatea și diversitatea optimă, însușiri care fac posibilă o multiplă homeostazie a interacțiunilor din cadrul ei și o mențin în stare de maximă stabilitate. Deoarece nici o altă unitate structurală și funcțională a biosferei nu întrunește într-o asemenea măsură principalele proprietăți ale unui ecosistem, pădurea reprezintă prototipul ecosistemelor naturale. Pădurea naturală include comunitatea de viață de pe un teritoriu dat, care interacționează permanent cu mediul fizic, astfel încât curentul de energie creează o anumită structură trofică, o diversitate de specii și un circuit de substanțe în interior, ceea ce corespunde pe deplin definiției unui sistem ecologic.
Ecosistemele forestiere naturale sau cvasinaturale manifestă o continuă tendință de maximizare a stabilității și implicit a polifuncționalității lor, ceea ce se realizează prin optimizarea structurii biocenezei.Echilibrele ecologice condiționează echilibrul sistemului terestru – înțelegem mai profund rolul predominant al ecosistemelor forestiere echilibrate în protejarea factorilor de mediu. Ansamblul acțiunilor pe care le exercită o pădure în raport cu obiectivele social-economice ale gospodăriei silvice reprezintă funcțile ei social-economice.Ecosistemele forestiere naturale sau cvasinaturale îndeplinesc concomitent mai multe funcții social-economice.
Societatea omenească beneficiază de capacitatea pădurii de a creea și a menține un mediu natural specific, de a produce biomasă vegetală și animală, de a ocroti cea mai însemnată parte a genofondului și ecofondului local, de a exercita influențe favorabile asupra mediului înconjurător, de a înfrumuseța peisajul. Trebuie subliniat rolul hotărâtor al ecosistemelor forestiere în menținerea echilibrului în natură, condiție fundamentală pentru asigurarea echilibrului social-economic.
În România funcționalitatea multiplă a pădurii este consemnată oficial în primul Cod Silvic apărut în 1881.
Prin Legea pădurilor de protecție adoptată în 1935 se introduc definiții și reglementări referitoare la pădurile monumente ale naturii, rezervații, pădurile cu rol igienico-sanitar și care prezintă o însemnătate deosebită din punct de vedere estetic și turistic.
În anii 1952-1954 cercetări ștințifice efectuate de profesorul I.Popescu-Zeletin, se introduce o concepție unitară privind funcționalitatea multiplă a pădurilor și se definește un sistem de zonare și amenajare funcțională a pădurilor. Astfel, se disting două grupe funcționale de păduri ale țării:
– Grupa 1 : păduri cu funcții speciale de protecție
Grupa 2 : păduri cu funcție de producție și protecție
Oficial, toate pădurile au funcții de protecție, cu observația că cele din a doua grupă au preponderent funcții de producție. Cercetări ulterioare au condus la definirea criteriilor de încadrare a arboretelor în grupe, subgrupe (zone ), categorii funcționale și tipuri de categorii funcționale.
În grupa 1, a pădurilor cu funcții speciale de protecție, sunt încadrate arborete destinate protejării unor obiective economice și social-culturale, precum și cele puse în slujba conservării și ameliorării stăriide sănătate a omului, cercetării ștințifice și ocrotirii naturii.
Grupa a doua, a pădurilor de producție și protecție, cuprinde arboretele destinat satisfacerii cererii de lemn sau de alte bunuri materiale și, concomitent asigurării echilibrului ecologic în natură prin protejarea apei, climei, solului și peisajului. Factor principal de protecție a mediului înconjurător și de menținere a echilibrului ecologic, pădurea însăși trebuie să fie protejată. Se impun măsuri de: menținerea suprafeței fondului forestier existent; creșterea suprafeței fondului forestier în zone cu păduri puține; reîmpădurirea suprafețelor exploatate și a terenurilor degradate din afara fondului forestier; stabilirea posibilităților pădurilor, a volumului normal al tăierilor de masă lemnoasă și aplicarea de tehnologii de recoltare a masei lemnoase ecologic admise; prevenirea și combaterea acțiunii factorilor dăunători pădurilor.
5.2.1. Funcția de protecție a apelor
Proprietatea ecosistemelor forestiere de a transforma energia solară în energie chimică potențială prin intermediul substanțelor din sol și al apei influențează în mod hotărâtor regimul hidrologic. Această proprietate este dependentă de structura pe clase de vârstă, compoziția, consistența, etajarea pe verticală, starea de vegetație a arboretelor. Aceasta face ca influențele pe care le exercită pădurea asupra temperaturii și umidității aerului și solului, precipitațiilor, regimului hidrologic, scurgerilor de suprafață, calității apei, depunerilor de zăpadă și topirii acesteia să se manifeste în mod diferit de la o zonă la alta. Pe de altă parte, intervențiile atât de diverse, și adeseori deosebit de grave, ale omului asupra structurii pădurii au implicații directe asupra relației dintre pădure și apă. România este o țară cu resurse de apă relativ modeste. Repartiția pe teritoriul țării a acestor resurse este neuniformă, zona montană, care ocupă doar 21% din suprafata țării furnizează 2/3 din volumul mediu al apelor scurse. Repartiția resurselor de apă este puternic corelată cu repartiția pădurilor: în zona montană, împădurită în proporție de aproximativ 60%, se află 65% din suprafața totală a pădurilor țării. Este pe deplin justificată afirmația că „o pădure, în complexitatea ei ecosistemică reține o cantitate de apă egală cu aceea reținută de un baraj”.
Funcționarea optimă a acestuia și a ecosistenmelor forestiere ale țării nu pot fi disociate, pădurile constituind cele mai eficiente mijloace de protecție a apelor amenajate, de menținere și redresare a echilibrului ecologic, de asigurare a calității apei.
În condițiile țării noastre majoritatea pădurilor îndeplinesc funcții hidrologice, dar în mod deosebit, funcții de protecție a apelor.
5.2.2.Funcția de protecție a terenurilor și solurilor
Funcția de protecție a solului este determinată de capacitatea pădurii naturale de a acționa ca cel mai important factor biologic în procesul formării și evoluția acestuia.
În cadrul ecosistemului forestier se realizează, așa cum arată C.Chiriță (1981), inter și intracondiționările specifice.
Procesele de formare activă a solului sub pădure , caracterizate prin stabilitate mecanică, bioacumulare de humus și elemente nutritive, bună structurare, infiltrare și reținere a apei în profilul de sol, alterare activă a silicaților, litieră și solul folosit de rădăcini.
Pădurea și vegetația forestieră îndeplinesc o importantă funcție antientropică, intervenind activ în conservarea formelor de relief, împotriva eroziunilor de suprafață și adâncime, pentru evitarea alunecărilor de teren, fixarea solurilor nisipoase și asanarea terenurilor cu exces de umiditate. Dar funcția de protecție a solului și de asigurare a stabilității acestuia o poate exercita integral numai pădurea bine închisă, care asigură intercepția înaintată și filtrarea lentă a precipitațiilor prin coronament, topirea lentă a zăpezilor, reducerea vitezei vântului, consolidarea terenului prin intermediul sistemului radicelar și care dispune de litieră bogată.
Funcția pădurii de a proteja sub multiple forme solul are deosebită importanță pentru terenurile țării noastre, care sunt foarte predispuse la eroziune.
Un efect grav al eroziunii îl constituie pierderea solului fertil, a cărui refacere necesită perioade îndelungate, în unele cazuri degradate, nemaiputând fi ameliorate nici chiar prin împădurire.
Se cunoaște că solul în suspensie este de 100 g/m3 în zonele bine împădurite, dar poate crește până la 500 g/m3 în cele cu despădurire avansată.
Corelația puternică dintre procesele de degradare a solului, de deteriorare a echilibrului hidrologic și a factorilor climatici, pe de o parte și fenomenul de poluare , pe de altă parte, stă la baza deciziei de a include acțiunile de protejare și conservare a terenurilor și solurilor, chiar și pe cele de fertilizare, în legea pentru protecția mediului înconjurător.
Tabel nr. 1
Variația grosimii stratului de sol spălat de o ploaie torențială în funcție de categoria de teren
Funcția de protecție contra factorilor climatici și industriali dăunători
Funcția de protecție a climei aste determinată în principal de existența coronamentului care formează bariera de reflexie a luminii, de diferite densități. Clima zonei în care se află pădurea este influențată în sensul diminuării intensității radiațiilor, creeri unui regim termic moderat, modificării repartiției precipitațiilor și reducerii importante a cantitățiilor de precipitații ajunse la sol, sporirii gradului de umiditate atmosferică, atenuării intensității vântului. Gradul în care se manifestă influențele pădurii asupra acestor elemente climatice depinde atât de factorii staționali cât și de speciile, vârsta și densitatea arborilor și arbuștilor existenți.
Problema funcției climatice a pădurilor comportă următoarele aspecte esențiale: microclima pădurii; efectele microclimatice ale pădurii; funcția macroclimatică a pădurii. Kittredge arată că 5- 20% din radiația solară, în funcție de specii (rășinoase, foioase); de densitatea vegetației forestiere și de anotimp, este reflectată de coronament; până la sol, sub masiv, ajunge numai 2-5 %. Pădurile au cea mai mare capacitate de absorbție a radiației solare comparativ cu alte tipuri de vegetație. Această proprietate oferă pădurii capacitatea de a îmbogăți atmosfera cu vapori de apa, mai mult decât orice alt tip de ecosistem natural sau cultivat.
Regimul termic mai moderat atât în aer cât și la nivelul solului este determinat de existența diverselor nivele ale acoperișului umbros al coroanelor arboretelor și de izolația termică realizată de litieră.În interiorul pădurilor din regiunile temperate, temperatura aerului în timpul verii este în general mai scăzută cu până la 1,9 0 C , iar iarna mai ridicată cu până la 1,7 0 C, comparativ cu cea a aerului din terenul deschis.
Pădurea influențează regimul și repartiția precipitațiilor, sporind cantitatea și frecvența acestora pe suprafața ocupată.
Pădurile mențin în timpul verii o umiditatze relativă a aerului mai ridicată în raport cu terenul descoperit și anume cu 9,35% în făgete; 8,65% în molidișuri ; 3,87 % în arborete de pin.
Van Eirmern arată că diferențele de temperatură dintre partea însorită și cea umbrită a unei perdele lată de 3 m pot fi în timpul zilei de 0,5 0Cîn medie, cu un ecart maxim de 2 0C la amiază, la distanță de 2 m de perdea.
Modificarea compoziției naturale a aerului, îndeosebi prin intermediul poluanților, are influențe negative asupra organismului uman, afectând profund calitatea vieții.
Ecosistemul forestier îndeplinește un rol de o deosebită însemnătate în reglarea compoziției atmosferice, în protecția față de impuritățile de natură chimică și fizică din aer.
Prin fotosinteză, pădurea produce materie primă fără consum de energie din afara ecosistemului, absoarbe bioxid de carbon și totodată emană oxigen. De exemplu, un stejar eliberează 1,7 kg de oxigen /oră (reprezentând necesarul de oxigen al unui om pe trei zile) și consumă 2,4 kg CO2 / oră. Un hectar de pădure produce în 24 de ore 15 tone de oxigen în arborete de foioase și 30 tone în arborete de pin, comparativ cu 3-10 tone oxigen produs de un hectar de culturi agricole.
Se apreciază că în Europa, la latitudinea țării noastre, suprafața acoperită cu pădure trebuie să fie de 32% (România are 26,7%, Bulgaria are 32%, Iugoslavia are 37% ).
Printre sursele care poluează în mod deosebit atmosfera se numără în primul rând industria, ale căror tehnologii nu asigură „închiderea” ciclurilor de fabricație.
O sursă importantă de poluare o reprezintă mijloacele de transport, ale căror motoare eliberează în timpul funcționării CO2, CO, aldehide, hidrocarburi.
În țara noastră, dezvoltarea economico- socială impune luarea unor măsuri ferme care să conducă la menținerea în limite admisibile a nivelurilor de poluare.
Funcția antipoluantă a pădurii se exercită direct prin procesul de metabilism și indirect prin mijloace mecanice și fizice. Frunzișul, ramurile și scoarța arborilor și arbuștilor precum și ierburile de pădure constituie un adevărat filtru de reținere a noxelor. Totodată, având proprietatea de a modifica unii factori climatici, ecosistemele forestiere determină dispersarea în spațiu a poluanților și implicit, evitarea procesului de formare a „clopotelor” de particule în suspensie.
Pădurea funcționează nu numai ca „barieră biologică” ci și ca „ecran acustic”, contribuind prin absorbția undelor sonore la reducerea poluării fonice. Capacitatea arborilor de a atenua zgomotul este influențată de o serie de factori, cum sunt: dimensiunile, poziția relativă și densitatea arborilor, umiditatea și temperatura aerului. Pădurile de rășinoase atenuează zgomotul mai mult decât cele foioase.
Prin urmare, perdelele forestiere plantate de-a lungul drumurilor publice au un rol deosebit de important nu numai din punct de vedere estetic sau al protecției contra vântului și noxelor, dar și pentru combaterea poluării fonice.
5.2.4. Funcția de recreere
Funcția de recreere este considerată de protecție, pădurea protejând sănătatea populațiilor umane. Funcția de recreere, denumită și funcție socială, se referă și la rolul igienico- sanitar și estetico- peisajistic al pădurii.
Asupra organismului uman se exercită atât influențele mediului natural fizic cât și cele ale mediului artificial și social în care trăiește. În cadrul peisajului, vegetația forestieră este elementul ce acționează deosebit de favorabil asupra sănătății omului.
Prin funcțiile de protecție hidrologică, antierozională, contra factorilor climatici dăunători, de purificare a atmosferei și atenuare a zgomotelor, pădurea contribuie la crearea unui mediu echilibrat, prielnic organismului uman.
Microclimatul de pădure, în care sunt atenuate extremele climatice, exercită o influență binefăcătoare îndeosebi asupra funcțiilor fiziologice ale organismului uman, deoarece aici se găsește liniște și aer curat.
Prin intermediul solului, pădurile influențează în mod sensibil calitatea apei. Solul forestier acționând ca un filtru de mare eficiență, contribuie la ridicarea calității apei sub toate aspectele : fizico- chimic, organoleptic și radioactiv.
De asemenea apa din precipitații, trecută prin solul de pădure și apoi prin diverse straturi subterane, reapare la suprafață îmbogățită în substanțe minerale sub formă de „izvoare de apă minerală curativă”.
În rapoartele ONU consacrate urbanizării, se desprinde ideea că populația globului trece, cu fiecare minut, dinspre regiunile rurale spre orașe.
Datele cele mai recente arată că în prezent 45% din întreaga populație a globului (2,7 milioane de persoane) se află concentrată în orașe, iar estimările anului 2010 arată că această cifră va crește la peste 50% din populația mondială.
Un asemenea fenomen, având o evoluție atât de dinamică nu poate să nu genereze o mulțime de probleme noi, deosebit de complexe, dar și eforturi vizând păstrarea echilibrului natural necesar vieții.
5.2.5. Funcția științifică și de ocrotire a genofondului și ecofondului forestier.
Funcția științifică și de ocrotire a naturii ocupă un rol principal între funcțiile pădurii.
Izvorul cel mai prețios de informații asupra componentelor populaționale, interrelațiilor biocenice și memoriei genetice etc. ale ecosistemelor forestiere îl constituie pădurile naturale, precum și cele gospodărite după principii ecologice. Emil Pop(1971) aprecia că „Echilibrul biologic al pădurii este, fără îndoială, cel mai cuprinzător din punct de vedere ecologic și cel mai intens și mai amănunțit reticulat în corelațiile sale vegetale, animale, pedologice, climatice”.
Exploatarea intensivă de către om a elementelor fundamentale ale biosferei are consecințe tot mai grave asupra echilibrului dinamic al acesteia. Primejdia dispariției treptate a ecosistemelor naturale, a restrângerii îngrijorătoare a ecosistemelor forestiere, pe de o parte și polifuncționalitatea pădurilor, pe de altă parte au condus la amplificarea și diversificarea acțiunilor de conservare și ocrotire a naturii în general și a ecosistemelor forestiere, în particular.
5.3. EVALUAREA ECONOMICĂ ȘI EFICIENȚA ÎN SILVICULTURĂ
Pe măsură ce formulele și modalitățile concrete de calcul al eficienței economice s-au definitivat și acceptat, aceasta a putut fi relativ ușor exprimată și calculată în industrie, unde rezultatul nu mai se materializează integral în produse, iar mijloacele consumate au o evidență mult mai clară.Există însă alte ramuri de activitate, așa cum este cazul silviculturii, pentru care determinarea efectivă a eficienței economice este mult mai dificilă. Această dificultate este determinată de faptul că rezultatele activității economice nu pot fi exprimate valoric.
Sub aspect cantitativ, eficiența economică se exprimă ca raport între efectul obținut și efortul financiar depus în acest scop. Determinarea valorii efectului obținut, generat de particularitățile de natură tehnică și economică, înregistrează dificultăți. După prof.dr.ing.C.Costea principalele particularități sunt :
identitatea sub aspect fizic între principalul produs al pădurii și principalul mijloc de producție
dificultatea exprimării valorice a efectelor diferitelor lucrări silvice
influența factorilor naturali asupra volumului producției
neînregistrarea valorică a fondului lemnos
dificultatea exprimării valorice
Profitul în silvicultură este influențat și determinat prin două categorii de indicatori: indicatori valorici specifici ramurii și indicatori naturali.
Indicatorii naturali exprimă particularitățile ramurii( structura fondului forestier, fondul lemnos de producție, indice de recoltare, mărimea principalelor capacități lucrări de regenerare, protecția și paza pădurii).
5.3.1. Metode de evaluare
Pînă nu de mult, în ansamblul preocupărilor specialiștilor din domeniul forestier problema evaluării funcțiilor de protecție ale pădurilor nu s-a regăsit practic decât în forme sporadice și pe spații foarte restrânse.
Preocupările și cercetările intreprinse de diversele instituții s-au diverși autori s-au concretizat în mai multe metode de evaluare mai simple sau mai complexe, perfectibile.
Merită amintite principalele metode de evaluare a funcțiilor de protecție a pădurii din diferite țări:
Metoda Atkinson(S.U.A.)
Metoda Prodan( Germania)
Metoda Helliwell(Belgia)
Metoda polonă
Metoda ungară
Metoda română
Metoda română
Problema evaluării funcțiilor pădurii constituie obiectul preocupării Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice. Cercetările s-au materializat în câteva lucrări de mare valoare teoretică și practică.
Una dintre acestea este cunoscută de literatura de specialitate ca metoda Purcăreanu. Se urmărește determinarea efectelor economice generate de pădure și a efortului economic necesar pentru crearea pădurii. Metoda presupune luarea în considerare a următoarelor elemente:
cheltuielile totale ( Fpt) necesare creării pădurii pe întregul ciclu de producție ( n)
Se determină cu formula :
Fpt= In + ( n x Cg) x S
In- cheltuieli necesare creării unui hectar de pădure
n – durata ciclului de producție
Cg – cheltuieli anuale la un hectar de pădure
S – suprafața pădurii
cheltuieli speciale suplimentare ( CS ) necesar
pierderile sectorului silvic ( p )
natura, mărimea și valoarea pierderilor evitate a se produce altor ramuri ( p )
natura, mărimea și valoarea netă a producției realizate în plus ( Q)
costurile instalațiilor ( Ft )
economiile ( B ) ce se pot realiza se determină cu formula :
B = Ft – ( CS + p )
Valoarea economică a efectelor de protecție ( K ) se va determina folosind formula :
K = B + ( CS + p )
K = Vi – Fpt ;
unde Vi – valoarea investițiilor,
Cercetările efectuate până în prezent constitue un pas important în eforturile silvicultorilor de a pune în evidență în mod realist, aportul pe care pădurea, silvicultura în general, îl aduce la dezvoltarea venitului național al unei țări.
CAPITOLUL VI
POLITICI MANAGERIALE ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI MEDIULUI
Protecția mediului, o activitate extrem de laborioasă, necesită un management adecvat cerințelor specifice.Trebuie subliniat faptul că activitatea de protecție a mediului nu poate și nu trebuie scoasă din ansamblul activităților agenților economici sau a organelor abilitate în problemele ecologice și de mediu.
Realizarea, sau mai bine spus conceperea, unor programe, politici cu obiective de realizat în cadrul activităților protecției mediului necesită o muncă susținută din partea celor care au misiunea de a o realiza.
Managementul protecției mediului poate reprezenta un scop în sine sau poate fi parte integrantă a sistemului de management general. Ca orice activitate, și protecția mediului, pornește de la cazuri concrete, date concludente ce exprimă efectele negative sau pozitive a fenomenului care acționează asupra sistemului analizat și se sfârșește prin acțiuni care au un scop bine determinat, și anume îmbunătățirea performanțelor sau eliminarea efectelor negative existente în cadrul sistemului.
Rolul managementului este de a determina cele mai oportune și mai eficiente metode, activități din punct de vedere organizațional și economic pentru sistem.
De la anumite date de intrare se pot ajunge la aceleași efecte pe căi diferite.Aceste căi reprezintă politicile pe care le adoptă managerul, specific fiecărei activități. Politica managerială definește clar direcția în care se va aborba problema, modul, mijloacele, termenele și organele competente.
Managementul prin funcțiile sale: organizare, planificare, conducere,control, prevedere, acționează obiectivele stabilite în cadrul strategiei.
Managementul protecției mediului sau managementul ecologic reprezintă o activitate cu caracter global în ansamblu dar totuși extrem de diversă datorită factorilor care o influențează.
Managementul ecologic pe plan mondial se confruntă cu o serie de probleme care sunt general valabile pe toată suprafața pământului și probleme specifice continentelor, țărilor, regiunilor, zonelor în care se prezintă.
Odată cu conștientizarea, de către specialiști, amplorii problemelor de mediu s-a trecut la găsirea de soluții general aplicabile.
Aceste soluții și recomandări sunt general valabile în spațiu dar nu și în timp, datorită ritmului evoluției fenomenelor ce trebuie soluționate. De aici a pornit ideea creării unor cadre legislative și reglementări în care se stabilesc valorile maximale admise la diferitele elemente poluante și normele care permit conservarea la nivelul actual sau la un nivel îmbunătățit al unor factori naturali.
Standardele și normele internaționale referitoare la problemele protecției mediului cuprind aceste norme și reglementări. Aplicarea lor revine părților semnatare ale diferitelor tratate și convenții internaționale.
Cele mai noi reglemnetări sunt cuprinse în standardele ISO 14000, standardele care determină principalele elemente ale sistemului de management, elemente care în viitor vor trebui să se regăsească în totalitate și în România.
Se remarcă o anume particularitate a legislației românești corespunzătoare etapei de tranziție și de promovare treptată a exigențelor și criteriilor de mediu internațional.
În ansamblu dezvoltarea sistemului de management de mediu și a instrumentelor aferente au ca finalitate abordarea într-un context global a relației unității economice în raport cu mediu. Finalitatea aplicării sistemului constă în reducerea efectelor negative și dezvoltarea efectelor pozitive asupra mediului.
figura nr. 1
SERIA DE STANDARDE ISO 14000
În ultimii ani problemele de protecție a mediului sunt parte integrantă a strategiei intreprinderilor din întreaga lume. Fiecare unitate economică caută să atingă și un nivel performant în protecția mediului
Țările în care operează norme și standarde ecologice ridicate sunt interesate în protejarea lor față de concurenții din țările în care acestea sunt mai puțin severe.
Poziția concurențială a partenerilor depinde în mod hotărâtor de capacitatea de asigura produse curate, care sub raportul protecției mediului să răspundă atât exigențelor consumatorilor, cât și normelor aplicate acestora de către partenerii lor comerciali. Scopul oricărei activități economice reprezintă realizarea unui profit cât mai substanțial sub diferite forme.
Nivelul profitului depinde de o serie extrem de mare de factori de influență.Realizarea unui profit durabil în condițiile actuale impuse de presiunile și schimbările socio-economice și legislative nu se poate realiza decât printr-un management eficient.
Una din cele mai importante activități din ultimii ani, pe plan mondial, rămâne dezvoltarea standardelor de mediu, îndeosebi în cadrul Comitetului Tehnic 207 (seria ISO 14000) al Organizației Internaționale pentru Standardizare. Aceste standarde au ca principal obiectiv furnizarea unui cadru comun de abordare a managementului de mediu pe plan mondial (similar cu ISO 9000 pentru managementul calității).
Activitatea Comitetului Tehnic 207 este divizată în șase subcomitete (SC) și un grup de lucru (W G) special (figura 7), lucrările grupându-se în următoarele direcții:
sistemul de management de mediu
(EMS – Environmental Management System)
auditul de mediu
(EA – Environmental Audit)
-evaluarea performanței de mediu
(EPE – Environmental Performance Estimate)
-eco-marcare
-evaluarea ciclului de viață
(LCA – Life Cicle Analise)
-aspectele de mediu în standardele de produs
(EAPS – Environmental Aspects Products Standard )
-termene și definiții
Acestea se prezintă sintetic în două mari grupări (figura 2 );una vizând organizația, cealaltă referindu-se la produse și tehnologii.
În România, prin Institutul Român de Standardizare (actual ASRO), în anul 1994, s-a constituit Comitetul Tehnic 323 care reunește specialiști în probleme de protecție a mediului din diferite sectoare de activitate. În această stare evolutivă a problematicii de mediu și a eforturilor țărilor industrializate de a promova sisteme de management de mediu, ecomarcarea și auditul de mediu, se poate prognoza că într-un viitor apropiat standardele de calitate ale produselor românești nu vor mai fi suficiente pentru a asigura menținerea pe piața externă. Marile diferențe existente în ansamblul economiilor naționale ale țărilor dezvoltate ( membre ale UE ) și țările est europene se reflectă și în nivelul existențe care se manifestă și prin neacceptarea unor produse care nu satisfac criteriile de protecție a mediului.
Înregistrarea produselor după criteriul de protecție a mediului adaugă un parametru nou procesului concurențial. Aceste standarde, redactate astfel încât să poată fi aplicabile organizațiilor de orice tip și mărime au la bază o ecuație simplă: un management de mediu performant, o creștere a eficienței și o armonizare mai rapidă a investițiilor. Aceste standarde nu se constituie ca un manual de management de mediu, ci un sistem care să îmbunătățească efectiv rezultatele protecției mediului.
Figura nr. 2
EVALUAREA ORGANIZAȚIEI EVALUAREA PRODUS ȘI PROCES
Datorită importanței din ce în ce mai mare a aspectelor ecologice în viața omului este de neconceput ca protecția mediului și a sănătății omului și a mediului să nu devină un factor de presiune asupra activitățiilor agenților economici și implicit asupra managementului în general.
Standardele ISO 14000 ale managementului protecției mediului și implicațiile în dezvoltarea afacerilor.
Programul sectorului privat de dezvoltare al Națiunilor Unite-New York-1995
Programul executiv:
„ Seriile ISO 14000 cuprind driterii economice și indicatori de evaluare a realizării obiectivelor propuse în unitatea de timp, indicatori ce se bazează în special pe producția fiecărei companii, la fel ca și atandardele din cadrul sistemelor de mmanagement. Evaluarea performanțelor se realizează pe baza acestor sisteme manageriale .
Raportul de față pune în evidență faptul că standardele au capacitatea de a permite utilizatorilor evitarea restricțiilor comerciale, datorită schemelor economice. Standardele ISO impun îmbunătățirea transparenței programelor de dezvoltare economică.
Țările care dezvoltă relații comerciale cu statele ce aplică programul de dezvoltare economică ar trebui să aibă posibilitatea de a participa la acest proces cunoscând criteriile de apreciere a produselor sale în țările importatoare.
Acceptarea diferențelor între state și în același timp a criteriilor de apreciere a produselor țării exportatoare, acceptarea acestora de către autoritățile emitente de criterii economice din țările industrializate, la fel ca și acceptarea recunoașterii mutuale, ar putea stimula dezvoltarea statelor implicate.
Raportul de față subliniază faptul că practicarea costurilor ridicate determină companiile să introducă astfel de sisteme încât să obțină certificarea celei de a treia părți.
Strategiilede evaluare practicate de către țările dezvoltate ca și măsurile de evitare a barierelor comerciale sunt cuprinse în acest raport.
Acestea constau în a furniza țărilor în curs de dezvoltare asistență financiară și tehnică în scopul construirii infrastructurii locale, incluzând totodată și instruirea personalului și conștientizarea de către acesta a acțiunii întreprinse.
Raportul recomandă cooperarea strategiilor din sectorul privat,cum ar fi popularizarea cunoștințelor și tehnologiei între intreprinderile mici și mijlocii.
În plus, sprijinul acordat de către țările dezvoltate partenerilor lor străini poate ajuta la dezvoltarea țărilor respective.
Raportul subliniază că potențialele beneficii datorate procesului de armonizare economică internațională vor depinde de interesul statelor față de existența standardelor manageriale și a schemelor cuprinse în ISO 14000.
Stabilimentul principiilor internaționale referitoare la realizarea compatibilității cu standardele manageriale, ca și a controlului acestor procese de către Organizația Mondială a Comerțului (World Trade Organization) sunt considerate în acest raport ca fiind importante.
-extras din Raportul elaborat de Kerstin Pfigner-
6.2.CADRUL NORMATIV AL STANDARDELOR
ISO(Organizația Internațională de Standardizare) este o federație mondială a organismelor naționale de standardizare (comitete membre ale ISO). În mod obișnuit, activitatea de elaborare a unui standard internațional se realizează prin intermediul comitetelor tehnice ale ISO.
Fiecare comitet interesat de un subiect pentru care s-a înființat , un comitet tehnic are dreptul să fie reprezentat în acel comitet.
Organizațiile internaționale, guvernamentale și neguvernamentale, în legătură cu ISO , participă deasemenea la această activitate.ISO lucrează în strânsă legătură cu Comisia Electrotehnică Internațională(CEI) pentru toate subiectele de standardizare în domeniul electrotehnic.
Proiectarea standardelor internaționale, adoptate de comitetele tehnice circulă la toate comitetele membre pentru votare.
Publicarea ca standard internațional necesită aprobarea de către cel puțin 75% din comitetele membre care au votat.
Standardele reprezintă (conform Ghidului ISO/CEI ) „ documente stabilite prin consens și aprobate de organisme recunoscute care furnizează pentru folosință comună și repetată reguli, linii directoare sau caracteristici pentru activități sau rezultate, garantând un nivel optim pentru comunitate în ansamblul său”.
După conținutul lor, standardele sunt:
generale
de terminologie
de produse
de servicii
de încercări
de procedee
Fără a exagera, putem aprecia că prin standarde se stabilește doctrina tehnică; cu toate că majoritatea au un caracter opțional, facultativ, standardele reprezentând unitatea de voință a pieței
Prezentăm ierarhizarea structurală a standardelor:
Standarde internaționale – adoptate de organisme internaționale, de exemplu: ISO 14.000 referitor la Managementul ecologic; linii directoare
Ghiduri ISO și Directive – conțin reglementări, linii directoare și cerințe de ordin general, obligatorii.
Standarde europene (EN) – adoptate de organisme europene de standardizare;
Standarde naționale – de exemplu în cazul țării noastre „SR” adoptate de Asociația de Standardizare din România(ASRO);
Standarde de firmă(de intreprindere) – încurajează posibilitățile de afirmare a competitivității întreprinderii, a calității produselor și serviciilor sale.
Standardele referitoare la produse, servicii care pot afecta viața, sănătatea oamenilor, securitatea muncii, protecția mediului înconjurător sunt obligatorii. Nu pot fi apreciate decât iresponsabile, aventurism managerial acțiunea de a nesocoti realitatea cerințelor standardelor. Acesta este elementul de vârf dovada competitivității, a poziției de avangardă pe piață. Standardul internațional 14004 a fost elaborat de comitetul tehnic ISO/TC 207- Managementul de mediu, subcomitetul SC 5, evaluarea ciclului de viață. Din ce în ce mai preocupată de îmbunătățirea calității mediului precum și de protecția sănătății oamenilor, organizațiile de toate dimensiunile acordă o importanță tot mai mare impactului potențial al activităților, produselor, sau serviciilor asupra mediului. Performanța de mediu a unei organizații are o importanță crescândă pentru părțile interesate, interne și externe. Obținerea unei bune performanțe de mediu necesită angajamentul organizației pentru o bună abordare sistematică a sistemului său de management de mediu SMM pentru îmbunătățirea continuă a acestora. Scopul general al prezentului standard internațional este de a furniza sprijin organizațiilor interesate în aplicarea sau îmbunătățirea unui SMM. Acesta este în concordanță cu conceptul de „dezvoltare durabilă” și este compatibil cu orice cadru organizațional, social sau cultural. Se remarcă faptul că numai ISO 14001 conține cerințele care pot fi auditate obiectiv în vederea certificării, înregistrării sau autodeclasării. În schimb, prezentul standard internațional conține exemple, descrieri și opțiuni care vin în ajutorul introducerii unui SMM și consolidarea relațiilor acestuia cu managementul general al organizației. Managementul de mediu face parte integrală din sistemul de management general al unei organizații. Elaborarea unui SMM rezultă în urma unui proces dimanic și interactiv. Structura, responsabilitățile, practicile, procedeele și resursele necesare pentru aplicarea politicilor, obiectivelor și țintelor din domeniul mediului pot fi coordonate cu eforturile existente deja în alte domenii ( cum sunt : exploatare, financiar, calitate, sănătate și securitatea muncii). Principiile fundamentale de care trebuie să țină cont managerii la introducerea sau dezvoltarea unui SMM, sunt următoarele:
luarea în considerare a managementului de mediu drept una din prioritățile majoritare ale organizației;
stabilirea și menținerea comunicării cu părțile interesate, interne sau externe;
determinarea cerințelor legislative și a aspectelor de mediu asociate activităților, produselor sau serviciilor organizației;
sporirea angajării conducerii și a personalului în protecția mediului, prin atribuirea clară a răspunderilor și responsabilităților;
încurajarea planificării în domeniul mediului pe toată durata ciclului de viață al produsului sau procesului,
stabilirea unui proces care să permită atingerea nivelului de performanță fixat;
asigurarea de resurse suficiente și corespunzătoare, inclusiv a instruirii, pentru atingerea în mod continuu a nivelurilor de performanță finale.
Organizațiile pot lua în considerare următoarele utilizări ale standardelor internaționale privind SMM.
Utilizarea ISO 14001/1996 sisteme de management de mediu – specificații și ghid pentru utilizare pentru obținerea certificării; înregistrarea printr-o terță parte sau autodeclararea unui SMM al organizațiilor.
Utilizarea prezentului standard internațional sau a unor părți ale acestora pentru ințierea și/sau îmbunătățirea propriului SMM. Acesta nu este destinat pentru scopuri de certificare/înregistrare.
Utilizarea prezentului standard internațional drept ghid sau a ISO 14001 ca specificație pentru recunoaștere de către cea de-a doua parte dintre părțile contractante, care poate fi corespunzătoare pentru unele relații de afaceri:
utilizarea altor documente ISO care au legături cu aceste subiecte.
Alegerea depinde de factori cum sunt:
politica organizației;
nivelul de maturitate al organizației, dacă există deja un management sistematic care poate facilita introducerea unui management de mediu;
posibile avantaje și dezavantaje care depind de poziția pe piață, imaginea reală și relații externe;
mărimea organizației.
Prezentul standard internațional poate fi folosit de organizații de orice mărime. Importanța întreprinderilor mici și mijlocii IMM este recunoscută într-o măsură mai mare de către guverne și mediile de afaceri.
Prezentul standard internațional ia în considerare și se adaptează necesităților IMM.
6.3.SISTEME DE MANAGEMENT DE MEDIU
Degradarea continuă a naturii datorită factorilor artificiali, creați de om, reprezintă o problemă stringentă a omenirii. Stoparea sau un control efectiv al poluării nu se poate realiza exclusiv pe baza soluțiilor tehnice și tehnologice, ci trebuie abordat în ansamblu, pe baza unor sisteme de management de mediu integrat managementului general. Știut fiind faptul că scopul principal al oricărei activități economice îl constituie realizarea unui profil economic, conștientizarea problemelor de mediu devine o sarcină extrem de ingrată pentru factorii abilitați în această problemă.
Sistemele de Management de Mediu prin implementarea lor au reușit să convingă, nu numai prin beneficiile financiare realizate dar și prin creșterea credibilității în obținerea de credite bancare în atragerea investitorilor și a noilor beneficiari.
Sistemele de Management de Mediu au devenit o sursă de realizare a unor economii în cadrul diverselor activități, o cale în creșterea eficienței economice și a eficienței producției.
În acest sens pe plan mondial se poate constata o orientare a preocupărilor companiilor către introducerea Sistemelor de Management de Mediu (SMM).Aceasta oferă o modalitate structurală și sistematică de integrare a problematicii de mediu în toate aspectele activității unei organizații. Scopul nu constă numai în conformarea cu legislația, cu mediu și minimizarea riscurilor financiare, ci și în îmbunătățirea continuă a performanței de mediu, asigurându-se astfel o bună imagine și o serie de avantaje pe piața concurențială. În 1985 conceptul SMM a fost introdus pentru prima dată în Olanda, în prezent aceasta constituind un real interes în celelalte tări vest europene, în Asia,SUA și în continuă creștere în Europa Centrală și de Est.
Managementul Mediului înconjurător la nivelul unităților economice a cunoscut o evoluție continuă și rapidă în ultimii 10-15 ani. Istoric s-a abordat problema în trei moduri, conform figurii 3.
Inițial eforturile țărilor europene au fost concentrate spre dezvoltarea componentelor legislative și de reglementare ca și a structurilor organizatorice care să asigure încadrarea activității economice în limitele permise de standardele de mediu. Investițiile erau preponderent în soluții tehnologice de depoluare la capăt de linie (end of pipe).
Figura 3
Etape de evoluție în Managementul de Mediu
În continuare s-a trecut treptat la integrarea politicii ecologice în politica economică a intreprinderii. S-a introdus termenul de Dezvoltare Durabilă ce a îndemnat industriile să-și dezvolte sisteme eficiente de management de mediu. La întîlnirea din 1992 de la Rio de Janiero conducătorii de guverne și grupurile private au analizat cum poate fi condusă lumea întreagă către dezvoltarea durabilă.
A rezultat un consens global în vederea găsirii soluțiilor pentru rezolvarea problemelor cruciale de mediu.
Un sistem de Management de Mediu este „componentă a Sistemului General de Management ce include structura organizatorică, activitatea de planificare, responsabilitățiile, practicile, procedurile, procesele și resursele pentru elaborarea, implementarea, realizarea, revizuirea și menținerea politicii de mediu”.
Un Sistem de Management de Mediu are ca obiectiv principal să ajute în:
identificarea și controlul aspectelor de mediu
satisfacerea politicii de mediu a obiectivelor și țintelor, inclusiv conformarea cu legislația de mediu
definirea unui set de principii de bază care să orienteze activitățiile viitoare privind responsabilitățiile de mediu
stabilirea unor creșteri ale performanței de mediu
determinarea resurselor necesare
definirea responsabilitățiilor și a procedurilor
realizarea unui sistem eficient de comunicare în interiorul companiei
Pe plan internațional standardul dedicat sistemului de management de mediu este ISO 14001 iar pe plan european EMAS (Eco Management and Audit Scheme)
6.3.1.Elemente specifice ale sistemului de management de mediu
Figura nr. 4 Îmbunătățire Continuă
Există un număr de elemente de bază care se regăsesc în comun
tuturor sistemelor. Acestea includ:
Obținerea angajamentului din partea managerului general privind dorința și sprijinul în implementarea sistemului.
Analiza inițială: stabilirea exactă a poziției unde se află compania în relațiile cu mediul.
Constituie baza de pornire în implementarea sistemului, față de care se va aduce ulterior înbunătățiri care reprezintă baza de judecare ulterioară.
Politica de mediu: exprimă angajamentul general de a se conforma legislației de mediu și de a urmării îmbunătățirea continuă a performanțelor de mediu.
Se asigură nu numai responsabilitatea pentru implementarea politicii de mediu ci și suportul necesar acestuia.
Programul de Mediu (Planul de Acțiune) pornind de la identificarea aspectelor de mediu și a impactului acestuia, conține măsurile ce vor fi luate de-a lungul unei perioade de timp. Traduce politica de mediu în obiective și ținte, identifică acțiunile necesare atingerii acestora, definește responsabilitățile și resursele financiare.
Integrarea Managementului de Mediu în Managementul General-include procedurile pentru înglobarea cerințelor de mediu în sectoarele specifice: aprovizionare, marketing, serviciu financiar, cercetare-dezvoltare.
Monitoring și proceduri de înregistrare- necesare pentru a înregistra și evidenția pe bază de documente rezultatele acțiunilor întreprinse.
Auditul Sistemului de Management de Mediu, stabilirea și menținerea programelor de auditare cu o frecvență dictată de natura operațiilor.
Analiza Managementului de Mediu reprezintă evaluarea făcută de managerul general asupra tuturor aspectelor semnificative ale sistemului, pentru a identifica necesitatea unor schimbări în sistem.
6.3.2. Avantajele Sistemului de Management de Mediu
Sistemul are ca drept scop facilitarea introducerii și utilizării progresului tehnologic și respectarea normelor și reglementărilor specifice. Din acest fapt decurg o serie de avantaje pentru utilizatorii sistemului de Management de Mediu.
Dintre avantajele operaționale se poate menționa identificarea corectă a problemelor interioare, crearea unei eficiențe și discipline operaționale, eliminând conflictele cu standardele internaționale și ajută în dezvoltarea și transferul tehnologiilor noi.
Pe plan comercial oferă avantaje în relația cu beneficiarii privind conformitatea cu exigențele de mediu îmbunătățind competitivitatea pe piață cu o ofertă de produse „verzi”, asigurând profit și o imagine îmbunătățită.
Ajutând accesul la împrumuturi bancare, la reducerea riscurilor, la mărirea economiilor financiare și eliminarea costurilor determinate de neîncadrarea în standardele de mediu crează un avantaj financiar utilizatorilor sistemului.
Avantajul constă în reducerea consumurilor de materii prime și energie; emisiilor de aer, apă, sol, deșeuri, zgomot; impactul asupra ecosistemelor.
6.3.3. Cerințele sistemului de management de mediu
Implementarea unui Sistem de Management de Mediu are ca obiectiv îmbunătățirea performanței de mediu. Specificațiile se bazează pe ideea că organizația va analiza periodic și va evalua Sistemul de Management de Mediu pentru a identifica oportunitățile de îmbunătățire și implementare a lor. Sistemul de Management de Mediu furnizează un proces structurat pentru obținerea unei înbunătățiri continue al cărui ritm și întindere vor fi determinate de către organizație în funcție de contextul economic și de alte circumstanțe. Sistemul de Management de Mediu este un instrument de lucru care permite organizației să atingă și să controleze sistematic nivelul performanței de mediu pe care și-l fixează. Nivelul detalierii și complexitatea Sistemului de Management de Mediu, amploarea documentației și nivelul resurselor care-i sunt alocate vor depinde de mărimea organizației și de natura activitățiilor acesteia. Integrarea problemelor legate de mediu în cadrul Sistemului de Management General al organizației poate contribui la implementarea efectivă a Sistemului de Management de Mediu, precum și la eficientizarea și clarificarea atribuțiilor.
Sistemul permite unei organizații:
să stabilească o politică de mediu corespunzătoare;
să identifice aspectele de mediu care rezultă din activitățile, produsele sau serviciile sale,existente, anterioare sau planificate, pentru a determina impactul semnificativ asupra mediului;
să identifice prioritățile și să fixeze obiectivele generale și obiectivele specifice de mediu corespunzătoare;
să stabilească o structură și unul sau mai multe programe pentru a pune în practică politica și pentru a-și atinge obiectivele de mediu fixate;
să faciliteze activitățile de planificare, control, monitorizare, acțiuni corective, audit și analiză pentru a se asigura că politica de mediu este respectată și sistemul de management de mediu rămâne corespunzător;
să fie capabilă să se adapteze la schimbări;
politica de mediu
Politica de Mediu este elementul motor al implementării și al îmbunătățirii Sistemului de Management de Mediu al unei organizații, astfel încât organizația să poată menține și îmbunătății performanța de mediu. În consecință se recomandă ca politica de mediu să reflecte angajamentul conducerii organizației la cel mai înalt nivel de a se conforma legilor în vigoare și de a urmării îmbunătățirea continuă. Politica de mediu reprezintă baza pe care se sprijină organizația pentru a-și fixa obiectivele specifice de mediu.
Se recomandă ca politica de mediu să fie suficient de clară pentru a fi înțeleasă de părțile interesate, atât în cadrul organizației cât și în exterior, și să fie analizată și revizuită periodic pentru a reflecta modificarea condițiilor și a informațiilor.
aspecte de mediu
În prezentarea procesului de identificare a aspectelor de mediu semnificative care ar trebui luate în considerare cu prioritate de către Sistemul de Management de Mediu al unei organizații. Trebuie să se țină seama de costul și timpul necesare efectuării analizelor și de disponibilitatea datelor sigure. Se recomandă ca organizațiile să determine aspectele de mediu în funcție de intrările și ieșirile asociate cu activitățile, produsele sau serviciile lor relevante, actuale și anterioare.
Se recomandă ca organizațiile în care nu există un sistem de managament de mediu să stabilească, într-o primă etapă, situația sa în raport cu mediul printr-o analiză de mediu preliminară.Scopul acestei analize este de a lua în considerare toate aspectele de mediu ale organizației ca bază pentru stabilirea Sistemului de Management de Mediu.
Analiza trebuie să acopere patru domenii principale:
prevederile legale și reglementările;
identificarea aspectelor de mediu semnificative;
examinarea tuturor procedurilor și practicilor de management de mediu existente;
evaluarea acțiunilor intreprinse în urma investigării incidentelor anterioare.
Procesul are drept scop identificarea aspectelor semnificative de mediu asociate activităților, produselor sau serviciilor, și nu evaluarea detaliată a ciclului de viață.
obiective generale și obiective specifice
Se recomandă ca obiectivele generale să fie specificate și să se stabilească obiective specifice măsurabile oriunde este realizabil, și unde este cazul, să se țină seamă de măsurile preventive.La stabilirea opțiunilor tehnologice, o organizație poate lua în considerare utilizarea celei mai bune tehnologii disponibile dacă aceasta este viabilă din punct de vedere economic, rentabilă și adecvată.
program de management de mediu
Crearea și utilizarea unuia sau a mai multor programe constitue un element cheie al succesului implementării unui sistem de management de mediu. Programul descrie modul în care vor fi atinse obiectivele generale și obiectivele specifice fixate de către organizație și să indice termenele și personalul responsabil de punerea în practică a politicii de mediu a organizației. Programul poate include considerații asupra etapelor de planificare, proiectare, producție, comercializare și eliminare. Poate fi intreprinsă atât pentru produsele, serviciile și activitățile existente, cât și pentru cele noi.
structură și responsabilitate
Succesul implementării unui sistem de management de mediu presupune angajamentul întregului personal al organizației. Se recomandă ca responsabilitățile în domeniul mediului să nu fie lăsate numai responsabililor de mediu, ele putând fi atribuite și altor structuri ale organizației, cum este conducerea operațională, sau altor funcții neimplicate în probleme de mediu. Angajamentul să pornească de la nivelul cel mai înalt al conducerii. Conducerea organizației la cel mai înalt nivel ar trebui să asigure alocarea resurselor la un nivel corespunzător pentru ca sistemului de management de mediu să-și poată începe activitatea și să poată fi menținut. Este important, ca responsabilitățile cheie ale sistemului de management de mediu să fie bine definite și comunicate personalului implicat. Se recomandă ca organizația să stabilească și mențină proceduri de identificare a necesităților de instruire și să solicite subcontractanților care lucrează în numele său să demonstreze că angajații lor au instruirea necesară.
analiza efectuată de conducere
Pentru a susține îmbunătățirea continuă, adaptarea și eficiența sistemului de management de mediu și prin aceasta, a performaței de mediu se recomandă conducerii organizației la cel mai înalt nivel să analizeze și să evalueze sistemul de management de mediu la intervale stabilite.
Domeniul acestei analize să fie corespunzător, deși nu este necesar ca toate elementele sistemului să fie analizate în același timp, procesul de analiză putându-se desfășura într-o anumită perioadă de timp. Se recomandă ca politica, obiectivele și procedurile să fie analizate de persoane carte aparțin nivelului de management care a participat și la definirea lor.
Instrumentele managementului de mediu
Mai mult ca oricând este recunoscut faptul că un control efectiv al poluării nu se poate realiza exclusiv pe soluții tehnologice, ci acesta trebuie abordat în baza unui sistem al managementului general al întreprinderii.
Implementarea sistemelor de management de mediu, a reușit să convingă nu numai prin beneficiile financiare obținute dar și prin creșterea credibilității în obținerea de credite bancare, în atragerea investitorilor și a noilor beneficiari.
Instituțiile guvernamentale au nevoie de un mecanism, ca și de instrumente specifice pentru a-și realiza programele, politicile și strategiile naționale de protecție a mediului. Conducătorii intreprinderilor au descoperit că le sunt necesare instrumente de mediu pentru a-și concretiza deciziile luate în sistemul de management de mediu.
În ultimii ani, odată cu evoluția înregistrată la nivelul managementului de mediu au devenit operaționale o serie întreagă de instrumente manageriale de protecție a mediului. Aceste instrumente sunt astfel structurate încât să îmbunătățească sistemul de luare a deciziilor, de informare a managerilor, și a altor categorii de personal, cu scopul final al îmbunătățirii performanțelor de mediu ale intreprinderilor.
Într-o clasificare generală, figura nr. 4, aceste instrumente se împart în trei mari categorii:
pentru analiză și evaluare
pentru acțiune
pentru comunicare
Figura nr. 4
Instrumentele pentru analiză și evacuare sunt de tipul următor:
metode de comparare a performanțelor de mediu proprii cu realizările de vârf în domeniu
analiza cost-beneficiu, utilă în ierarhizarea alternativelor de control al proceselor de poluare
auditul de mediu, folosit pentru a verifica conformarea cu legislația specifică și de a evolua practicile și procedurile de mediu
evaluarea cheltuielilor pentru protecția mediului, evaluarea costului total- ajută la identificarea următoarelor 4 tipuri de costuri pentru un produs, proces sau proiect: costuri directe, costuri ascunse(monitoring, conformare); potențiale răspunderi(plata unor remedieri în mediu) sau costuri mai puțin tangibile( cum ar fi relațiile cu publicul, o bună imagine, etc.),
evaluarea inițială a calității mediului ( diagnoză )- se realizează pentru a stabili punctul de plecare într-o acțiune ecologică,
evaluarea ciclului de viață, metodă prin care sunt evaluate consumurile de energie și materii prime pe de o parte și impactul asupra mediului, pe de alta, în fazele reprezentative ale desfășurării proceselor pentru obținerea unui produs și ale utilizării lui ( începând cu extracția materiilor prime, prelucrarea, utilizarea, reciclarea, transportul, până la depozitarea produsului uzat ),
evaluarea riscului asupra mediului și a sănătății umane este realizată cu scopul stabilirii unor măsuri de prevenire a apariției unor incidente, accidente ,
evaluarea tehnologiei – stabilește efectele potențiale ale unei noi tehnologii înaintate de implementarea sa,
indicatorii dezvoltării durabile – diferiți de indicatorii economici convenționali și care înregistrează aspectele de mediu în aprecierea progresului economic.
Instrumente pentru acțiune precum:
sistem de management de mediu care stabilește structura organizatorică, responsabilitățile, practicile, procedurile, procesele și resursele, pentru a implementa politica de mediu a intreprinderii
politică de mediu reprezintă obiectivele și principiile ce stau la baza acțiunilor de protecție a mediului incluzând conformarea cu întreaga legislație de mediu specifică intreprinderii
management total al calității mediului a fost acceptat ca un instrument vizând îmbunătățirea performanțelor întregii activități incluzînd și managementul de mediu
eco-marcare, termen care descrie o procedură devenită oficială în multe țări, conform căreia un produs cu un nivel acceptabil de impact asupra mediului poate primi o etichetă ecologică
pârghii economice, al căror scop este de atingerea obiectivelor de mediu cu costuri cât mai mici. În acest sens alocarea optimă a resurselor pentru mediu reclamă utilizarea cantității optime a fiecărei resurse comparativ cu prețurile altor factori economici de producție
înțelegeri voluntare – focalizate pe atingerea unor obiective de mediu dincolo de cerințele legii
parteneriat în favoarea protecției mediului, în general realizate pentru a transforma pozițiile de confruntare, dependență și izolare în înțelegeri mutuale precum și interdependența acceptată
Instrumente de comunicare în interiorul intreprinderii și în afara ei:
rapoarte anuale – informații pentru mass-media, pentru clienți sau pentru proprii angajați
rapoarte interne pentru evidența sistemului de management.
6.4.1. Auditul de Mediu
Unul din cele mai utilizate instrumente ale managementului de mediu este auditul de mediu. Termenul de audit a fost și continuă se fie foarte des utilizat în domeniul financiar. De asemenea el a fost deja recunoscut ca instrument eficient în verificarea sistemului de management al calității. În ultimii ani a penetrat și și-a consolidat poziția ca instrument voluntar de autocontrol al managementului de mediu – auditul de mediu.
Originea auditului vine tocmai din timpul imperiului roman, când anunțurile autorităților erau comunicate prin intermediul unor mesageri oficiali. Pentru a se asigura că anunțurile erau făcute corect, auditorii care cunoștea conținutul anunțurilor la fel de bine ca mesagerii, îi însoțeau pe aceștia în misiunile lor. Cuvântul auditing auditare înseamnă listening – ascultare.
„Auditul de Mediu este un proces metodic și documentat de verificare a dovezilor de audit obținute și evaluate în mod obiectiv în vederea stabilirii dacă activitățile, evenimentele, condițiile, sistemul de management de mediu sau informațiile aferente acestor probleme sunt în conformitate cu criteriile de audit, rezultatele acestui proces fiind comunicate clientului”.
Obiectivul general al auditului de mediu constă în identificarea aspectelor de mediu asociate cu procese de fabricație, fabricație, prelucrare, operare sau prestări servicii, înainte ca acestea să se transforme în răspunderi ( penale, amenzi, etc.). Acesta poate fi atins cu ajutorul unui program aprofundat, focalizat pe dezvoltare și implementarea unor practici și proceduri eficiente și prin verificări sistematice ale modului în care au fost indeplinite punctele din program.
Managerii companiilor din țările cu tradiție deja în utilizarea auditului ca instrument de lucru în activitatea lor, apelează la acestea printr-o serie largă de obiective specifice, cum ar fi :
asigurarea conformării cu legislația și standardele de mediu
satisfacerea cerințelor investitorilor, bancherilor și companiilor de asigurare
învingerea opoziției sectorului public față de activitatea companiei
confirmarea menținerii și funcționării la un nivel corespunzător a sistemului de management de mediu.
Un audit de mediu pregătit și condus într-un mod adecvat poate aduce reale beneficii unei organizații angajate să acționeze pe baza rezultatelor auditului. Desigur că aceste avantaje diferă ca importanță de la o companie la alta, dar în general ele sunt următoarele:
asigurarea conformării cu strategia intreprinderii și cu legislația de mediu
îmbunătățirea practicilor manageriale
identificarea problemelor care solicită atenție deosebită
reducerea răspunderilor financiare
îmbunătățirea controlului poluării aerului, apei, solului
evitarea amenzilor, respectiv a unor pedepse maxime cu privare de libertate
creșterea potențialului de atragere a investițiilor
îmbunătățirea comunicării în interiorul intreprinderii
identificarea necesităților de instruire și perfecționare a personalului
creșterea conștiinței angajaților și a responsabilităților față de protejarea mediului
îmbunătățirea imaginii publice, cu avantaje în planul competitivității
În prezent există numeroase tipuri de audit de mediu, motiv pentru care ar putea apărea confuzii în rândul celor care nu sunt familiarizați cu acest domeniu. Pentru ușurința delimitării lor auditurile de mediu au fost grupate în 3 mari grupe ( figura nr. 6).
Figura nr. 6
Audit de Mediu
Grupul „Răspunderi”
Prima mare grupă cuprinde tipurile de audit care sunt realizate cu scopul obținerii asigurărilor ca activitatea companiei se încadrează în reglementările legale de mediu, prezente și viitoare, evitând astfel posibile răspunderi, obligații, datorii de mediu.
Audit de conformare – este probabil cea mai comună formă de audit Constă într-un proces de verificare a comformității cu legislația de mediu.Noile abordări extind domeniul de utilizare a acestui tip de audit în anticiparea unor standarde mai severe, în acoperirea unor zone nerestricționate încă, constituind o bază de plecare în elaborarea strategiei de mediu.
Audit pentru evaluarea riscului – domeniu specializat pentru experții în asigurări. Obiectivul auditului se concentrează asupra frecvenței potențiale de apariție a unor evenimente generatoare de daune în mediu și evaluarea consecințelor acestuia. Comformarea cu legislația în vigoare nu înseamnă neapărat că se reduce și riscul potențial al apariției acestor evenimente.
Audit pentru pre-achiziție. În prezent la cumpărarea unor terenuri, intreprinderi, clădiri, companiile solicită și efectuarea unui audit de mediu. Acesta poate presupune în unele cazuri prelevări de probe și teste menite să cuantifice dimensiunea unor posibile anterioare pagube generate în mediu precum și viitoarele costuri de remediu. Rezultatele acestui acestui tip de audit pot modifica valoarea investiției și de asemenea ajută la partajarea clară a responsabilității.
Audit pentru protecția și siguranța muncii
În multe țări aspectele de protecția muncii și siguranța proceselor sunt tratate împreună cu cele de mediu, în cadrul aceluiași audit. Identificarea zonelor cu risc potențial asupra sănătății umane presupune:
controlul incidentelor și accidentelor anterioare și a procedurilor de urgență
verificarea modului de instruire a personalului expus la pericole
monitorizarea expunerii la diferiți factori de risc a personalului în diferite locuri de muncă
verificarea dotărilor pentru măsuri de prim ajutor
Grupul „Management”
Se adresează sistemului de management de mediu, urmărindu-se în ce măsură acesta funcționează și este eficient.
Auditul intreprinderii – este inițiat de consiliul de conducere al unei corporații ( holding ) cu scopul verificării structurii organizatorice, a rolurilor și responsabilităților, a modului de aplicare a politicii de mediu, a procesului de conștientizare și comunicare a informațiilor în cadrul diferitelor filiale
Auditul sistemului – este specific verificării unui sistem de management de mediu în comformitate cu unul din standardele existente ISO 14001 sau EMAS. Acest tip de audit se realizează în vederea certificării (audit extern) sau pentru îmbunătățirea funcționalității lui (audit intern).
Auditul politicii de mediu – are ca obiectiv controlul existenței unei politici de mediu specifică și cuprinzătoare pentru toate aspectele semnificative de mediu și din intrepridere și a modului în care aceasta este comunicată și însușită de toți angajații.
Audit tematic – utilizat punctiform pentru aspecte de mediu care necesită o deosebită atenție și sunt mai dificil de rezolvat. De regulă, acest audit este efectuat înainte de a stabili planul de acțiune cu măsurile specifice de realizare.
Grupul „Activități”
Adeseori pentru un audit de mediu este selectată o anumită activitate care constitue subiect de verificare atât din punct de vedere tehnic cât și de management.
Auditul amplasamentului, sectorului de activitate
Este un audit de mediu exhaustiv, dar limitat la o singură activitate sau instalație. El combină multe din elementele celorlalte tipuri de audit, iar atunci când este condus cu scopul abordării celor mai mici detalii, presupune consumuri considerabile de timp și bani.
Auditul deșeurilor se divide la rândul său în alte două tipuri de audit. Primul identifică și cuantifică sursele de generare a deșeurilor constituind punctul de plecare în programele de minimizare a acestora la sursă. Cel de-al doilea analizează managementul deșeurilor încorporând și probleme legate de înțelegerile contractuale cu alte companii, autorități, etc., pentru ridicarea și depozitarea lor.
Auditul produsului ia în considerare diferite aspecte ale impactului produselor în mediu, de-a lungul diferitelor faze: proiectare, fabricare, utilizare, depozitare, ambalare,etc.Evaluarea completă a acestui impact înseamnă de fapt analiza ciclului de viață a produsului, etapă necesară în obținerea unei ecomarcări, respectiv înregistrării ca produs „verde”.
Auditul activităților trans-sectoriale se adresează acelor activității care întretaie mai multe sectoare de interes pentru intreprindere. Exemplu: auditul transportului sau auditul furnizorilor.
Aceste tipuri de audituri prezentate ilustrează larga varietate de probleme care intră sub umbrela auditurilor de mediu. Ele demonstrează de asemenea că multe elemente pot fi comune în diferite tipuri de audit. Este esențial însă, ca atât obiectivul auditului, cât și granițele în care este condus respectivul audit, să fie stabilite încă din faza de elaborare a planului.
Se poate sublinia faptul că AUDITUL DE MEDIU este parte a Sistemului de Management General al unei intreprinderi, care se realizează cu intenția de a oferi informații despre performanța de mediu a acesteia, cu referire la comformare, management, sisteme și tehnologii.
O etapă importantă în realizarea unui audit de mediu o constituie selectarea echipei de audit.
Se recomandă ca procedeul de alegere a membrilor echipei de audit să confere siguranța că acesta posedă experiența și expertiza generală, indispensabilă realizării auditului, astfel:
numărul membrilor echipei se alege în funcție de complexitatea auditului. În general echipele sunt formate din 3-4 membri din care doi sunt cu experiență în problematica de mediu, iar unul, specialist în activitatea de audit.
echipa nu va include nici o persoană aparținând locului sau activității auditate
calificarea auditorilor trebuie să corespundă cerințelor ISO 14012, competențele din cadrul echipei vor trebui să acopere în general domeniul politicii și problemelor de mediu, al legislațieide mediu și în funcție de tipul auditului, o expertiză specifică de mediu
responsabilul de audit trebuie să facă dovada unei bune cunoașteri a problemelor și să dispună de calități personale și aptitudini necesare gestiunii și conducerii eficiente a fazelor de audit.
Atribuțiile fiecărui membru se stabilesc funcție de competențe și experiențe.
Strategii și Politici Naționale de Mediu în România
Strategia de protecția mediului reprezintă totalitatea acțiunilor și măsurilor politice, economice, tehnice, și sociale destinate conservării și dezvoltării resurselor naturale și mentinerii calității factorilor de mediu la un nivel acceptabil și pentru generația viitoare. Strategia protecției mediului trebuie gândită astăzi în alternativa acceptată, că menținerea echilibrului ecologic pe plan local, regional sau global este mai importantă decât scopurile politicii social-economice. Strategia protecției mediului își arată eficiența în măsura în care reușeste să mențină calitatea sănătății umane tuturor valorilor specifice naturii.
Întocmirea sistemului de acțiuni întâmplătoare cu acțiuni programatice și coerente, cu eliminarea contradicțiilor interne și adoptarea planurilor de acțiune cu ajutorul unui personal adecvat și un control riguros sunt considerente care impun realizarea și elaborarea unor strategii de protecție a mediului.
Elaborarea unor strategii de protecție a mediului presupune parcurgerea următoarelor etape :
cunoașterea în detaliu a premizelor la nivel național și local, ca resurse naturale disponibile, starea factorilor de mediu, existența surselor de poluare
condiționalități, voința factorilor de a da atenție protecției mediului
demararea unor acțiuni premergătoare elaborării strategiei pentru fixarea corectă a cadrului de acțiune
elaborarea setului de concepte, principii și instrumente care să stea baza tuturor măsurilor concrete, ce se vor include în Planurile Strategice de Acțiune și de Implementare
fixarea obiectivelor în timp și în spațiu, care să permită alinierea României la exigențele Comunității Europene
elaborarea Planului Strategic de Acțiune Național și a Planurilor de Implementare.
Esențial în elaborarea unei strategii eficiente de protecție a mediului este factorul uman. Abordarea problemelor complexe ale mediului cere o cooperare între persoane de niveluri variate de pregătire și înțelegere, de profesie diferite, din diferite structuri și segmente ale societății.
6.5.1.Instrumentele Politicii de Mediu
În cadrul strategiei de protecție a mediului un rol esențial revine alegerii adecvate a instrumentelor politicii de mediu. Trebuie avut în vedere alegerea unor combinații adecvate de instrumente și alegerea celor mai potrivite puncte de aplicare. Instrumentele pot fi clasificate în funcție de componenta politică de care aparțin.
Politica reglementărilor globale: se referă la ansamblul agenților economici de stat și privați, la toate categoriile de cetățeni. Instrumentele sunt legile cadru de mediu, standarde, norme, studii de impact.
Politica reglementărilor specifice : apelează la instrumente de tipul responsabilității de produse, de risc, dreptul de informare corectă și în timp real.
Politica prin convingere : este categoria cea mai eficientă, deci efectele au ponderea cea mai mare. Dintre instrumente se poate menționa promovarea tehnologiei ecologice, utilizarea mecanismelor de piață, promovarea conștientizării și educației.
Politica transferului de informații : utilizează instrumente de comunicare socială ca educație, mass-media, sisteme informaționale accesibile publicului.
Politica de stimulare financiară și economică : utilizează scutirile de impozite pentru investiții, taxe, penalități.
În stabilirea unei strategii care să corespundă situației și conjuncturii interne, trebuie analizat modul cum vor acționa instrumentele separat și în combinație și efectul acestora asupra diferitelor segmente ale societății. O strategie de protecția mediului cuprinde acțiuni punctiforme sau globale, sintetizate în următoarele componente strategice : legislativă, administrații instituțională, educativ -informativ, economico-tehnologic, social, cooperare internațională.
6.5.2. Planul Strategic de Acțiune și Planuri de Implementare în România
Elaborarea Planului Național de acțiune pentru Protecția mediului reprezintă o urmare firească a preocupării de combatere a poluării, răspunzând totodată unor demersuri inițiate în ultima perioadă pe plan internațional, la care România și-a adus o contribuție concretă. Pe plan extern la Conferința Ministerială de la Lucerna , din aprilie 1993, România și celelalte țări din Europa centrală și de est s-au angajat să stabilească Programe Naționale de Acțiune pentru Protecția Mediului. S-a convenit cooperarea guvernelor și administrațiilor centrale și locale, Comisia Comunității Europene, organizații internaționale, instituții financiare și investitori privați.
Programul Național de Acțiune pentru Protecția Mediului reprezintă particularizarea în fapt a unui program general de acțiune pentru protecția mediului în această zonă, în concepția Conferinței, constitue un document-cadru pe baza căruia se vor dezvolta și aplica corect politici, reforme instituționale și investiții, în vederea îmbunătățirii stării factorilor de mediu.
Identificarea și asigurarea de surse de finanțare pentru aplicarea programelor naționale necesită dezvoltarea unor relații de parteneriat.
Pe plan intern, problemele legate de starea factorilor de mediu au început să fie abordate pregnant mai ales în ultimii trei ani. Au fost luate măsuri pe toate planurile – legislativ, organizatoric, instituțional, urmărirea calității, control.
Politica ocrotirii mediului în România este orientată spre asigurarea unei dezvoltări durabile, având următoarele obiective strategice :
dezvoltarea, conservarea și valorificarea sub limita de suportabilitate a capitalului natural, în primul rând a resurselor naturale regenerabile.
restructurarea continuă și extinderea capitalului fizic în acord cu condițiile de mediu și cu condițiile de sănătate a populației, capital pentru care s-a investit mult efort fizic și intelectual.
dezvoltarea capitalului uman prin îmbunătățirea condițiilor de viață, crearea de mecanisme de favorizare a participării populației la producerea de bunuri, preluarea și adaptarea la specificul național a realizărilor de marcă pe plan mondial. În scopul tratării unitare și integratoare a tuturor aspectelor Ministrul Apelor, Pădurilor și Protecția Mediului a elaborat Strategia Protecției Mediului în România, care cuprinde trei părți principale:
Premizele elaborării protecției mediului în România, respectiv resurselor naturale de materii prime neregenerabile și regenerabile, elemente privind starea economică și calitatea factorilor de mediu în evoluția acesteia din 1989 până în 1994.
Strategia Protecției Mediului cu principalele criterii de stabilire a obiectivelor, obiectivele propriu-zise, măsurile și acțiunile necesare.
Investițiile în protecția mediului, evaluarea efectelor și scenarii privind politica d ocrotire a mediului.
Aceste principii și criterii constitue elemente de bază pentru fundamentarea Programului Național de Acțiune pentru protecția Mediului. Strategia protecției mediului a fost pusă în discuția factorilor responsabili din România, a Departamentului pentru Reformă economică din Consiliul pentru Coordonare-Strategie și Reformă Economică a Guvernului României, a diferitelor ministere și unități precum și a organizațiilor neguvernamentale. Strategia astfel concepută are un caracter dinamic. Ea urmează să fie actualizată ținând seama de fiecare etapă parcursă, să fie corectată în funcție de elementele noi apărute sau datorită unor omisiuni, aceasta cu atât mai mult cu cât economia noastră este în curs de tranziție spre economia de piață, pe un drum cu multe necunoscute. Detaliile privind etapele de elaborare a Planului Strategic de Acțiune sunt prezentate în figura 12., fiind defalcate pe ministere, pe județe, zone care să asigure realizarea efectivă și continuă a obiectivelor propuse.
6.6.Instrumente ale Managementului de Mediu din Legislația românească
O componentă a dezvoltării durabile constă în ținerea sub control a impactului activităților social-economice asupra mediului.
Ținerea sub control a impactului presupune cunoașterea în detaliu a fenomenului, ceea ce presupune parcurgerea etapelor de identificare, estimare, apreciere. Este ceea ce se urmărește prin conceptul general al Evaluării Impactului Ecologic ( EIE).
La nivelul legislației din România, în timp s-au promovat ca elemente componente ale EIE :
studiu de impact
bilanț de mediu nivel O, I, II
evaluarea riscului de mediu
obligații de mediu minim acceptabile
program pentru conformare.
În general se remarcă un dinamism și o tendință de perfecționare a reglementărilor pe linia evidențierii relației dintre o anumită activitate sau produs cu mediul și minimizarea eventualului impact negativ asupra mediului.
Din punct de vedere al legislației române este necesar a se face eforturi pentru o adoptare integrală, cât mai rapidă și a conceptelor promovate în serie ISO 14000, ca o componentă a alinierii de ansamblu a româniei la legislația Comunității Europene.
Menționăm că studiul de impact este necesar să fie realizat pentru activități ce se proiectează, în timp ce toate celelalte tipuri de studii se aplică la activitățile existente.
6.6.1. Studii de impact
Urmărește investigarea științifică a efectelor complexe ce ar rezulta din impactul unei activități ce urmează a fi promovată fie asupra mediului, în general fie asupra factorului social, cultural, economic și posibil politic.
Această analiză și analiza contextului în care se desfășoară activitatea va permite identificarea, estimarea și apoi evaluarea efectelor complexe pe care acestea le determină. Pe baza evaluării efectelor, se formulează o gamă largă de acțiuni și măsuri menite să contracareze efectele negative și să le dezvolte pe cele pozitive.
Studiul de impact nu se realizează printr-o simplă parcurgere secvențială a etapelor specifice: analiză, identificare, evaluare și proiectare de acțiuni, ci printr-un proces continuu-interativ, în care unele dintre etape se repetă în noi condiții.
Este evident că studiul de impact are un caracter interdisciplinar, caracter impus de analiza sistematică necesar a fi făcută prin studierea impactului asupra elementelor economice, cadrului instituțional, culturii, structurii sociale și nu în ultimul rând asupra mediului.
Studiile de impact apelează aproape la toate modalitățile de investigare științifică: analitică, empirică, sintetică, dialectică sau globală.
Studiile de impact au un pronunțat caracter anticipativ, urmărind să prognozeze relația și efectul unei activități ce urmează a fi realizată asupra mediului.
Pe această linie studiile de impact se coroborează cu studiile de previziune, de cercetare prospectivă sau de prognoză tehnologică, economică, socială, etc.
De asemenea studiile de impact trebuie să beneficieze de rezultatele unor studii de marketing, de amplasare teritorială, studii tehnico-economice.
Trebuie atras atenția că studiile de impact nu au menirea de a furniza decizii.
În general în ultimul timp, rolul studiilor de impact se manifestă și pe direcția integrării unor analize care se făceau până acum sectorial, izolat, care ignorau interdependența și fragmentau realitatea.
Studiile de impact pot avea un rol de orientare în asigurarea pentru decizii de orientare și în direcția suportului deciziilor de acțiune.
CAPITOLUL VII
STUDIU DE CAZ- ANALIZĂ ECONOMICĂ LA DIRECȚIA SILVICĂ PITEȘTI
7.1.Organizarea și funcționarea Regiei Naționale a Pădurilor
Regia Naționale a Pădurilor este persoana juridică care funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară exercitând și atribuții de servicii publice cu specific silvic și își exercită responsabilitățiile și atribuțiile prin regulamentul de organizare și funcționare a ministerului (anexa 1 )
Regia Naționale a Pădurilor are în structura sa, unității fără personalitate juridică :
Direcții silvice asimilate cu filiale teritoriale ale acestora;
Institutul de cercetări și amenajări silvice ca unitați specializate de cercetare, proiectare, dezvoltare silvică;
Revista Pădurilor.
În subordinea Regiei Naționale a Pădurilor sunt următoarele subunității:
Ocoale silvice;
Secții și alte subunității pentru exploatarea și prelucrarea primară a lemnului, precum și pentru întreținerea și repararea drumurilor și căilor ferate forestiere;
Strategii, laboratoare și secții de cercetare și amenajării silvice ;
Pepiniere silvice;
Crescătorii de vânat, păstrăvării;
Secții de producție și împletituri de nuiele de răchită și centre pentru recoltarea și valorificarea produselor specifice fondului forestier.
Se constituie în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, Unitatea de Management a Proiectului denumit în continuare UMP, condusă de un director de proiect pentru asigurarea unui cadru unitar pentru managementul proiectelor finanțate din împrumuturi externe.
7.2. Situația actuală a Direcției silvice Pitești
În conformitate cu prevederile Legii 1/2000 și HG nr.12/4 ianuarie 2001 privind restructurarea Regiei Naționale a Pădurilor, Direcția Silvică Pitești are în structura sa 13 ocoale silvice și un centru de prelucrare a lemnului .
În cadrul ocoalelor silvice funcționează un număr de 52 districte silvice, 478 de cantoane de pază, 23 de cantoane de vînătoare, 4 păstrăvării, pepiniere silvice, o crescătorie de fazani, 5 ateliere de împletituri din răchită și centre pentru recoltarea , prelucrarea și valorificarea fructelor de pădure, a ciupercilor comestibile, din flora spontană și a plantelor medicinale.
Obiectul de activitate constă în aplicarea strategiei naționale în domeniul silviculturii pentru pădurile pe care le administrează și acționează pentru apărarea , conservarea și dezvoltarea durabilă a fondului forestier, proprietate publică a statului , precum și pentru gospodărirea fondurilor de vânătoare și de pescuit, atribuite conform legii pentru recoltarea și valorificarea produselor specifice fondului forestier, potrivit prevederilor legale în condiții de eficiență economică.
În acest sens are ca obiective principale următoarele:
asigurarea integrității fondului forestier;
punerea în valoare a masei lemnoase ce se exploatează anual în baza amenajărilor silvice, în volumul aprobat prin lege;
asigură executarea lucrărilor privind regenerarea pădurilor;
asigură o stare fito-sanitară corespunzătoare în păduri;
organizează și efectuează paza pădurilor;
gospodărește fondurile de vânătoare și pescuit atribuite;
asigură valorificarea altor resurse din fondul forestier;
asigură executarea investițiilor necesare dezvoltării activității.
7.2.1.Structura fondului forestier
Administrarea fondului forestier proprietate publică se realizează prin Regia Naționale a Pădurilor, funcționează pe baza de gestiune economică și autonomie financiară.
Sunt considerate păduri în sensul prezentului Cod Silvic și sunt cuprinse în fondul forestier național, terenurile acoperite de vegetație forestieră cu o suprafață mai mare de 0,25 ha. Fondul forestier național se face pe baza amenajamentelor silvice existente la data prezentului cod silvic (Legea nr.26/1996).
Amenajamentele silvice se elaborează pe ocoale silvice și unității de producție cu respectarea metodologiei unitare și cu prevederile normelor tehnice de amenajare a pădurilor, urmărind asigurarea funcțiilor ecologice și social economice ale acestora.
Pe baza datelor din amenajamentele silvice și din alte lucrări tehnice de specialitate se întocmește periodic inventarul fondului forestier la nivel național și teritorial.
Amenajamentele silvice se elaborează în concordanță cu prevederile planurilor de amenajare a teritoriului, pe perioade de 10 ani, cu excepția celor care privesc pădurile de plop, salcie și alte specii la care perioadele respective sunt de 5-10 ani.
Pădurile, în raport cu funcțiile pe care le îndeplinesc se încadrează în două grupe funcționale:
grupa I cuprinde păduri cu funcții speciale de protecție a solului, a climei și a obiectivelor de interes național, păduri pentru recreere, păduri de ocrotire a genofondului și ecofondului, precum și pădurile declarate monumente ale naturii și rezervații.
grupa II cuprinde păduri cu funcții de producție și protecție în care se urmărește să se realizeze în principal masă lemnoasă de calitate superioară și alte produse ale pădurii și concomitent protecția calității factorilor de mediu.
7.2.2.Mărimea fondului forestier și repartiția pe deținători
Direcția Silvică Pitești deține un valoros fond forestier, suprafața acestuia la finele anului 2000 fiind de 273.276 ha (42%) din teritoriul județului Argeș din care 267.154 ha sunt păduri iar 6.122 ha terenuri pentru: cultură, producție, administrație silvică, neproductive, etc.
La nivelul Direcției Silvice Pitești (județul Argeș) suprafața pădurilor proprietate privată este de 25.864 ha (9% din suprafața totală a fondului forestier ).
Pentru județul Argeș suprafața păduroasă reprezintă 0,37 ha/locuitor față de media pe țară de 0,27 ha / locuitor.
7.2.3.Compoziția pădurilor
Pădurile din Direcția Silvică Pitești sunt alcătuita din specii foioase- 70% iar din cadrul acestora :36% fag, 18% stejar, 12% foioase tari (salcâm, paltin, frasin, carpen ), 4 % foioase moi (plop, tei, etc ).
Rășinoasele ocupă 30% (molid 11%, brad 11%, pin 4%, duglas și larice 1% )
Figura nr.6
Div. tari Div. Moi Rășinoase
12% 4% 30%
Cervinacee Fag
18% 36%
7.2.4.Clasele de vârstă
Structura actuală a claselor de vârstă este următoarea :
Figura nr. 7
Constatăm că în prezent față de clasa normală de vârstă (17%) , clasele de vârstă tinere (II și III) sunt excedentare, iar clasa a V-a de vârstă este deficitară, ceea ce va afecta grav volumul masei lemnoase ce se va exploata în următorii 20-30 ani.
Situația claselor de vârstă este prezentată sub formă grafică.
7.2.5.Vârstele de tăiere
Vârstele de tăiere sunt stabilite potrivit „Normelor tehnice pentru amenajarea pădurilor” din anul 1986. Pentru principalele specii forestiere din raza Direcției Silvice Pitești (potrivit celor 5 clase de producție ) aceste vârste sunt: la molid 100 ani, brad 100-120 ani; fag 100-120 ani; gorun 120-140 ani; plop e.a. 15-30 ani.
În pădurile tratate în crâng simplu acestea sunt:la salcâm 25-30 ani; la stejar 30-40 ani.
7.2.6. Fondul de producție și productivitatea
Fondul de producție este de 57,4 milioane m.c.
Volumul mediu de masă lemnoasă la hectar este de 215 m.c./ha identic cu cel mediu la nivelul țării.
Creșterea medie anuală a pădurilor din raza Direcției Silvice Pitești este de 5 m.c./an/ha.
7.2.7.Posibilitatea pădurilor
Lemnul este singura resursă materială, al cărei preț real a crescut constant în ultimile decenii.
Dintr-o pădure amenajată, lemnul este recoltat continuu, pe o perioadă de timp nedeterminată, în cantități ce depind în primul rând de structura pădurii și în mai mică măsură de cerere.
Oferta de lemn, pentru o pădure amenajată potrivit principiului continuității nu este o consecință directă a efortului economic făcut la un moment dat, deci nu are nici o legătură cu costurile variabile.
Posibilitatea pădurii nu rezultă dintr-un calcul economic, ci este o consecință a structurii fondului de producție; dacă nu s-a ajuns încă la o structură normală, posibilitatea este principalul mijloc de normalizare a structurii, iar dacă s-a ajuns la o structură normală, posibilitatea este egală cu creșterea curentă a fondului de producție.
Dar oferta nu este doar volumul pus în valoare plus cel extras prin obiecte.
De aceea , ccel puțin în condițiile social economice actuale în care sunt gestionate pădurile noastre o mare parte din efortul economic este destinat pazei pădurilor.Dacă pădurile nu ar fi păzite iar accesul liber, cantitatea recoltată anual ar fi chiar punctul de intersecție al cererii cu ordonata, deoarece prețul mediu ar fi zero, accesul la resursa respectivă fiind liber.
Păzite fiind, dar eficacitatea acestei activității nefiind complet asigurată, oferta totală este Q1 și dacă această eficacitate ar fi maximă, oferta ar fi egală cu posibilitatea, respectiv Q2 iar prețul de echilibru ar fi P2.
Particularitățiile ofertei de lemn pentru o pădure publică amenajată potrivit principiului continuității.
Fig.
Preț
Cererea
P1
P0
Oferta
Q0 Q1 Cantitate
Posibilitatea pădurilor stabilită prin amenajamente silvice este de 648,7 mii m.c./an.
La produsele principale posibilitatea este de 413,7 mii m.c./an. Prin produse principale înțelegem lemnul recoltat prin aplicarea tratamentelor silviculturale, adică prin tăierea arborilor ajunși la vârsta exploatabilității, în scopul regenerării pădurii.
La Direcția Silvică Pitești, posibilitatea exploatării la produsele secundare este de 118,8 mii mc/an (din care 15,8 mii curățiri și 103 mii mc rărituri), iar la tăieri de igienă 116,2 mii mc. Prin produse secundare , înțelegem lemnul provenit din arborii extrași prin rărituri, adică prin operațiuni al căror scop este crearea unor condiții de dezvoltare optime pentru arborii de viitor, ce vor rămâne în pădure până la vârsta exploatabilității.
7.2.8.Regenerarea și tratamentele aplicate pădurilor
Reconstrucția ecologică, regenerarea și îngrijirea pădurilor se realizează în concordanță cu prevederile amenajamentelor silvice,și ale studiilor de specialitate, de către Regia Națională a Pădurilor.
La regenerarea pădurilor se va aplica regimul codrului, urmărindu-se conservarea genofondului și realizarea de arborete de calitate superioară, precum și exercitarea cu continuitate a funcțiilor de protecție a mediului.
Regimul crângului este admis numai în arboretele de plopi indigeni, de salcii, de salcâm și de zăvoaie.
La pădurile din administrarea Direcției Silvice Pitești, arboretele sunt tratate în procent de 95%, în regimul codrului și 5% în crâng.
În scopul asigurării permanenței, stabilității, biodiversității pădurii se va acorda prioritate regenerării speciilor de tipul natural fundamental prin aplicarea unor tratamente cu intervenții repetate.
Tăierile rase sunt admise numai în pădurile de molid, pin, salcâm, plop,salcie și în zăvoaie precum și în cadrul refacerii unor arborete în care nu este posibilă aplicarea altor tratamente.
Principalele tratamente aplicate în pădurile Direcției Silvice Pitești sunt:
tratamentul tăierilor progresiste 79%
tratamentul tăierilor succesive 16%
tăieri de refacere 4%
tăieri transformate spre grădinărit și tăieri rase în crâng 1%
. 7.2.9.Definirea pieței lemnului
În orice tranzacție cel ce vinde are mai multe informații despre marfa oferită decât cel care o cumpără.
Economiștii au denumit acest fapt asimetria informației dar în majoritatea modelelor de stabilire a prețului el este ignorat.
Masa lemnului pe picior, care face obiectul recoltării anuale, este pusă în valoare de unitățiile silvice din structura Regiei Naționale indiferent de natura resursei sau a proprietății și este constituită din: produse principale , produse secundare (rărituri ), produse accidentale.
Au dreptul să participe la licitație sau la negocierea directă în condițiile prezentului regulament , numai agenții economici atestați în al căror statut de funcționare este prevăzută activitatea de exploatare și transport tehnologic al lemnului și care fac dovada că dispun de mijloace materiale, de mijloace financiare și de forța de muncă specializată. Atestarea agenților economici se realizează dintr-o comisie formată din specialiști, din silvicultură.
Regia Națională a Pădurilor nu participă la licitații, dar are dreptul să exploateze masa lemnoasă în regie proprie sau prin agenți economici atestați pentru volumul aprobat în cadrul cotei anuale prin Hotărîrea Guvernului, în scopul gospodăririi raționale a produselor .
În conformitate cu OG nr. 36/2001 , prețul mediu se aprobă de Oficiul Concurenței din cadrul Ministerului Finanțelor publice .
Astfel , prețul mediu al masei lemnoase pe picior de pornire în licitații aprobat de oficiul concurenței, cu avizul nr. 222, din 17.04.2001 este de 299 250 lei/m3 . În funcție de acest preț s-au stabilit prețuri pentru produsele principale și accidentale I și produse secundare și accidentale II pe specii.
CAPITOLUL VIII
OPORTUNITĂȚII PRIVIND PERFECȚIONAREA STRUCTURII ORGANIZATORICO-FUNCȚIONALE ȘI ACTIVITĂȚII TEHNICO ECONOMICE A DIRECȚIEI SILVICE PITEȘTI
Fundamentarea oportunitățiilor
O primă și totodată, cea mai importantă premisă de la care trebuie să plecăm în procesul de actualizare și perfecționare a structurii organizatorice și funcționale a Direcției Silvice Pitești este cea mai legată de modificările impuse de legislația recentă referitoare la proprietatea asupra pădurilor, în țara noastră.
Ne referim în principal la Legea 1/2000 privind restituirea terenurilor agricole și forestiere, precum și la ordonanța nr.96/1998 republicată și a celorlalte acte normative derivate din acestea.
În baza prevederilor Legii 1/2000 și în județul Argeș au apărut mutații semnificative în structura proprietății; acestea sunt redate sintetic în anexele nr. 1 la 5.
Aplicarea prevederilor Legii 1/2000 presupune retrocedarea unei suprafețe de 79.867 ha care reprezintă circa 30% din fondul forestier administrat de către Direcția Silvică Pitești.
Din această suprafață, 38.704 ha (respectiv 48% ) este reprezentată de fostele proprietăți ale obștilor moșnenești, majoritatea in zona Muscel.
Împlicațiile retrocedării se vor regăsii în toate segmentele activității desfășurate de către Direcția Silvică Pitești.
Masa lemnoasă pusă în circuitul economic se va reduce cu 40% (350 mii mc față de 610 mii mc-cota de tăiere pe anul 2000 )
Va fi afectată și structura masei lemnoase întrucât ponderea mare o au arboretele productive din zona colinelor înalte și din zona montană.
Luând în calcul și reducerea fondului de producție pentru fructe de pădure, ciuperci comestibile, vânat, etc. preconizăm o reducerea valorii producției silvice cu 23% (85 miliarde lei ) precum și a exportului cu 37%
Având în vedere necesitatea executării în bune condiții a lucrărilor silvice și a asigurării pazei fondului forestier până la punerea în posesie a viitorilor proprietari se estimează un nivel al cheltuielilor de 84,6 miliarde lei.
În aceste condiiții Direcția Silvică Pitești va înregistra un profit brut de 2,6 miliarde lei.
În ceea ce privește tăierile de îngrijire realizările acestea se vor realiza pe circa 55% din suprafețele prevăzute inițial (4560 ha față de 8600 ha)
Aplicarea Legii 1/2000 presupune reducerea numărului de personal (inclusiv sezonieri )cu circa 24 % (1510 față de 1981 persoane Așa cum se poate constata, în urma analizării datelor prezentate modificările cele mai importante în structura proprietății asupra pădurilor se vor produce la nivelul județului Argeș , iar în cadrul acestuia , la nivelul ocoalelor silvice : Aninoasa, Câmpulung, Rucăr- unde procentul pădurilor ce se retrocedează este de peste 50%.
Problema esențială care se pune în legătură directă cu viitoarea structură organizatorică a Direcției Silvice Pitești este cea referitoare la posibilitatea menținerii numărului actual de subunității, având în vedere faptul ca se va produce o fragmentare suplimentară a fondului forestier, lucru ce presupune dificultății suplimentare în organizarea activității de paza și a procesului de producție.
O a doua oportunitate care se va pune cu accent din ce în ce mai mult, este cea legată de necesitatea corelării sistemului de gospodărire a pădurilor românești, în condițiile pluralismului formelor de proprietate, cu sistemul și principiile gestionării durabile a pădurilor.
Din acest punct de vedere , strategia Direcției Silvice Pitești va fi armonizată cu strategia dezvoltării durabile a silviculturii românești, în perioada 2000-2020, la a cărei elaborare s-a pornit tocmai de la principiile gestionării durabile a pădurilor stabilite de Conferința Miniștrilor pădurilor din Europa (Lisabona, 1998).
Cea de-a treia oportunitate care trebuie să se regăsească în opinia noastră între priorități vizează adaptarea permanentă a structurii organizatorice, mai ales la nivelul centralei direcției silvice, la evoluția pieței interne și externe a lemnului și a celorlalte produse ale pădurii precum și la măsurile stabilite la nivel național în domeniul reformei și al privatizării.
Sub acest aspect sunt de analizat atât dimensionarea structurilor și compartimentelor comerciale și de marketing la nivel de direcție cât și atribuțiile și rolul acestora în ansamblul relațiilor funcționale la nivelul direcției.
În fine, dar nu în ultimul rând, subliniem între oportunitățile care trebuie avute în vedere , pe cea a adaptării permanente a structurii organizatorice și funcționale a Direcției Silvice Pitești, în strânsă corelare cu modificările de această natură, impuse fie la nivelul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, fie la nivelul R. N. P.
. CAPITOLUL IX
STRATEGIA DEZVOLTARII ACTIVITĂȚII TEHNICO-ECONOMICE A DIRECȚIEI SILVICE PITEȘTI ÎN PERIOADA 2000-2002
9.1.Conservarea și apărarea integrității fondului forestier
Având în vedere ponderea redusă a pădurilor (5%) în raza ocoalelor din zona de câmpie, o condiție esențială este creșterea acestuia printr-o practică forestieră consecventă, cu aplicarea următoarelor principii:
preluarea și împădurirea unor suprafețe inapte altor folosințe (agricole);
cumpărarea de terenuri cu vegetație forestieră de la proprietarii cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în urma aplicării Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000;
compensarea echivalentă și anticipată de către diverși beneficiari a terenurilor scoasedin fondul forestier pentru alte folosințe decît silvice;
redarea la termen și în condiții corespunzătoare pentru împădurit a terenurilor scoase temporar dinfondul forestier;
crearea unor perdele de protecție a terenurilor agricole și căilor de comunicație (drumuri, căi ferate din zona de câmpie)
9.2.Valorificarea masei lemnoase
Direcția Silvică Pitești a valorificat în anul 2000 un volum de 419,3 mii mc din care:
la agenții economici 265 mii mc
la nevoi locale 154,5 mii mc
Socotim că această cantitate de masă lemnoasă ne satisface sub aspect economico financiar, chiar dacă se situează sub posibilitatea pădurilor prevăzută în amenajările silvice în vigoare.
În urma licitațiilor organizate pentru producția anului 2001 s-a adjudecat un volum total de 297 mii mc , din care: 251,9 mii mc (855) produse principale și 45,1 mii mc (15%) produse secundare.
Prețul mediu obținut a fost de 299 250 mii lei /mc , stabilit cu avizul Oficiului Concurenței prin OG NR. 36/2001-06-17
Pentru valorificarea întregului volum de masă lemnoasă în condiții de eficiență economică, ne propunem următoarele: organizarea și pregătirea corespunzătoare a licitațiilor de masă lemnoasă și a preselecției agenților ( se vor admite numai agenți economici atestați, cu posibilități reale de plată și care nu au datorii ); conducerea operativă a Direcției Silvice Pitești și a ocoalelor va urmării în permanență încasarea datoriilor în timp util; cota destinată direcției silvice (20 mii mc )a fost exploatată în regie proprie sau prin procesare cu agenți economici, iar masa lemnoasă rezultată a fost destinată exportului (bușteni furnir, gater, cherestea)
Partizile neadjudecate la două licitații și refuzate și la negociere de către agenții economici, au fost procesate prin ocoalele silvice, masa lemnoasă fiind valorificată sub formă de sortimente la drum auto.
Direcția Silvică Pitești are deja o bună experiență în exportul de cherestea de fag, în comision, chereatea procesată de terțe firme în condiții foarte avantajoase de derulare a contractelor.În anul în curs s-a trecut la contractarea de cherestea de stejar în condiții similare existând motive serioase de a estima în perioada următoare no creștere a volumului exportat precum și diversificării produselor (cherestea de plop, rășinoase, furnir, mangal, atc.)
Pentru satisfacerea nevoilor locale a fost valorificat un volum de 154,3 mii mc , estimându-se o scădere a cererii de masă lemnoasă pe acest segment de piață.
Dezideratele propuse pentru viitor sunt realizabile, urmare și a faptului că începând cu anul 2000 districtele silvice sunt conduse de către ingineri; prin creșterea profesionalismului la lucrările de punere în valoare precum și în activitatea de exploatare se preconizează o îmbunătățire o îmbunătățire a structurii calitative a sortimentelor produse, fapt ce va conduce la obținerea unor prețuri mai bune la licitații precum și penetrarea unor noi segmente de piață, în pretent inaccesibile.
Activitatea de exploatare a masei lemnoase în regie proprie a cunoscut o evoluție ascendentă astfel încât programul de perspectivă al Direcției prevede dezvoltarea continuă a acestei activități prin îmbunătpțirea dotării cu mijloace tehnice.
9.3 Lucrări de îngrijire a arboretelor
Scopul esențial al acestor lucrări este de a realiza sau favoriza formarea de structuri optime sub raport ecologic sau genetic, în vederea creșterii eficacității funcționale a pădurilor, atât în ceea ce privește efectele de protecție cât și producția lemnoasă și nelemnoasă.
Realizările la lucrările de îngrijire a arboretelor pe anul 2000, programul pe 2001 și propunerile în perspectivă până în anul 2002 sunt redate sub formă tabelară mai jos:
Tabel nr. 1
Pentru perioada 2001-2002 suprafețele de pădure ce urmează a fi parcurse anual cu lucrări de îngrijire a arboretelor se vor diminua față de programul anului 2000 cu 43% urmare a retrocedării a cca. 80 mii ha de pădure către foștii proprietari conform prevederilor Legii 1/2001.
Chiar dacă unele categorii de lucrări de îngrijire impun cheltuieli mari pentru efectuarea lor (degajări, curățiri în greu accesibil și elagaj artificial) și nu aduc beneficii imediate, executarea lor la timp și parcurgerea tuturor suprafețelor ce necesită asemenea intervenții va rămâne o preocupare permanentă. Pentru realizarea acestui deziderat Consiliul Director a luat hotărârea ca, pentru anul 2001, o suprafață de cca. 100 ha de curățiri și rărituri la prima intervenție situate în general în zona de munte, slab populată, să se încerce valorificarea acestora la prețuri modice care să acopere cheltuielile ocazionate de executarea acestora; urmărim în acest fel să creăm condiții de aprovizionare cu material lemnos ieftin în special a comunităților locale cu mijloace foarte reduse de subzistență în vederea reducerii presiunii asupra pădurii produsă de tăierile ilicite.
Pentru valorificarea masei lemnoase ce rezultă din rărituri (cca. 55 mii m.c./an ), ne propunem creșterea prețurilor realizate prin: obținerea unui volum mai mare de sortimente apte pentru industrializare, diferența valorificându-se la populație sub formă de material fasonat la drum auto.
Realizarea celor propuse mai sus, va avea la bază o analiză detaliată pe teren, până la nivelul districtelor silvice, a situației lucrărilor de îngrijire realizate, comparativ cu prevederile amenajamentelor silvice.
9.4. Regenerarea pădurilor
În vederea realizării de păduri stabile din punct de vedere ecologic, cu arborete de productivitate superioară, vom urmării cu precădere următoarele obiective:
creșterea ponderii regenerărilor naturale din totalul suprafețelor regenerate;
realizarea unor compoziții de regenerare optime din punctul de vedere al valorificării potențialului stațional;
creșterea ponderii speciilor de foioase în compoziția viitoarelor arborete prin introducerea speciilor autohtone valoroase: stejari, paltin, frasin, cireș,etc.;
producerea de material plantat în pepinierele proprii, din proveniențe valoroase , atestate genetic;
extinderea folosirii erbicidelor în combaterea buruienilor în pepiniere, precum și a celorlalte pesticide împotriva bolilor și dăunătorilor culturilor tinere;
respectarea asolamentelor precum și extinderea mecanizării în executarea lucrărilor de semănat, repicat, întreținere și scos puieți.
Comparativ cu suprafețele regenerate în anul 2000 pentru anul 2001-2002- se vor executa lucrări de regenerare a pădurilor pe următoarele suprafețe:
Tabel nr. 2
Diminuarea suprafețelor ce se vor regenera în perioada 2000-2002 este efectul retrocedării pădurilor către foștii proprietari prin aplicarea Legii nr. 1/ 2000.
Materialul săditor efectuării lucrărilor de regenerare menționate reprezintă cca 4,5 milioane puieți, din care 1 milion puieți rășinoase și 3,5 milioane puieți foioase. Aceștia vor fi produși în pepinierele proprii în asortimentul necesar pentru realizarea compozițiilor de împădurire prevăzute.
Având în vedere existența în continuare a unor suprafețe de regenerat în urma doborâturilor de vânt produse în D.S. Miercurea Ciuc și Sfântu Gheorghe precum și necesitatea reintroducerii în circuitul productiv a unor importante suprafețe de terenuri degradate, inapte pentru producția agricolă, vor produce și furniza circa 1 milion puieți.
De asemenea se va asigura materialul de plantat necesar împăduririi terenurilor goale din pădurile proprietate privată, acțiune ce se află permanent în atenția ocoalelor silvice din subordine.
Pentru a valorifica optim suprafața pepinierelor silvice și pentru a exploata o importantă sursă de venituri în perspectiva creșterii cererii în domeniul amenajării zonelor urbane și periurbane ca zone de recreere se vor produce puieți ornamentali de talie mare precum și gard viu din diferite specii.
9.5.Starea de sănătate a pădurilor
În anul 2000, din totalul de 47699 ha. Arborete de foioase infestate cu omizi defoliatoare, o suprafață de 1.329.000 ha. A fost inclusă in zona de combatere.
Stabilirea acestei zone de combatere s-a făcut cu reconsiderarea criteriilor ecologice, în special prin luarea în calcul a aportului favorabil a factorilor biotici limitativi.
Pentru prevenirea vătămării pădurilor în continuare și ameliorarea stării de sănătate a acestora se vor aplica măsuri complexe de combatere biologică și integrată a dăunătorilor pădurii prin executarea la timp a tuturor lucrărilor de îngrijire, aplicarea de tratamente pe bază de biopreparate precum și utilizarea combaterii biologice.
Totodată se va urmări reducerea acțiunii negative a factorilor abiotici prin crearea de structuri ecosistemice stabile precum și stoparea activităților antropice cu efect dăunător( pășunat, poluare, incendii, tăieri ilegale).
9.6. Investiții
În anul 2000 investițiile din fondurile proprii s-au cifrat la 6.300 mil.lei și au constat în achiziționarea s-au finalizarea execuției de sedii administrative – 3.500 mil.lei, construcția de drumuri forestiere 1.000 mil.lei și dotarea cu utilaja independente 1.800 mil.lei.
Pentru perioada următoare este necesară menținerea la un nivel de circa 1,7 mild.lei investiții din fonduri proprii, în condițiile reducerii drastice a posibilităților de finanțare. Acestea vor fi orientate în cea mai mare măsură în dotarea cu utilaje pentru exploatarea și prelucrarea primară a materialului lemnos care să asigure posibilitatea valorificării superioare, la export, a resurselor de masă lemnoasă alocate direcției silvice. Totodată vor continua investițiile în vederea dotării cu sedii administrative corespunzătoare și în modernizarea celor existente.
Lucrările de corectare a curenților s-au executat în anul 2000 cu alocarea a 2291 mil.lei din Fonduri bugetare, precum și a 3949 mil. lei din fondul de dezvoltare socială al Comunității Europene.
În anul 2001 avem se are în vedere finalizarea tuturor acestor lucrări în condiții foarte bune astfel încât, pentru perioada următoare să se poată obține includerea într-un nou program de finanțare din credite externe nerambursabile.
9.7. Accesibilitatea pădurilor
Accesibilitatea pădurilor reprezintă una din condițiile de bază pentru gestionarea eficientă a pădurilor. În cuprinsul fondului forestier al Direcției Silvice Pitești, există o rețea de drumuri în lungime de 1640 km.
Indicele de densitate ( lungime de drum pe ha.) este în prezent de 6,5 m/ha. Prioritar pentru etapa actuală și în perspectivă este punerea în siguranță și redarea în circulație a drumurilor forestiere calamitate în anii anteriori și dezvoltarea rețelei de drumuri în bazinete inaccesibile pentru a ajunge la o densitate optimă de 9 –10 m/ha. În anul 1999 a început execuția unor drumuri forestiere în valoare de 420 mil.lei din fonduri FDSCE finalizându-se în 2000; fondurile alocate au fost de 2376 mil.lei. La acestea se adăugă suma de 2745 mil.lei, constituite din fonduri proprii astfel încât valoarea lucrărilor pentru accesibilizarea fondului forestier, în anul 2000 a fost de 5121 mil.lei.
De asemenea, având în vedere necesitatea asigurării integrale a accesibilității fondului forestier s-a demarat începând cu anul 2000 construcția de drumuri forestiere cu plata lucrărilor în contrapartidă cu masa lemnoasă accesibilizată, urmând ca în anii 2001-2002 aceste lucrări să se cifreze la suma de 12-15000 mil.lei.
9.8. Produse lemnoase
Valorificarea masei lemnoase exploatată de Direcția Silvică Pitești a constituit o preocupare principală în activitatea Direcției Silvice astfel încât în anul 2001 se exploatează în volum de 25 mii mc, cu 5 mii mc mai mult față de anul 2000.
Sortimentele valorificate vor fi cheresteaua (cca. 30 mii m.c. ) și lemnul rotund (cca.3000 m.c.) astfel încât ponderea masei lemnoase în producție de export să ajungă la 50% în anul 2002, în condițiile alocării unei cantități totale de minim 35 mii m.c. masă lemnoasă pe picior pentru exploatarea în regie proprie.
În același timp, dată fiind evoluția defavorabilă a unora din factorii ce influențează piața lemnului, Directiva Silvică Pitești va acționa în sensul diversificării activității. Intrarea pe piață a viitorilor proprietari de păduri care, în condițiile unei legislații relativ permisive și a lipsei unor structuri puternice de administrare a pădurilor particulare în regim silvic, precum și situației economice precare a populației, crează toate condițiile pentru o cădere a prețurilor lemnului.
Pentru contracararea acestor efecte se va actiona în următoarele direcții principale:
-administrarea în structuri mixte a pădurilor particulare, în special a celor aparținând persoanelor juridice;
-asigurarea de asistență tehnică în organizarea de licitații de masă lemnoasă în vederea realizării unor prețuri de vânzare cât mai aproape de cele actuale;
-achiziționarea de material lemnos pe picior de la proprietarii persoane fizice (în special masa lemnoasă de calitate aptă pentru prelucrare în sortimente superioare).
9.9ACTIVITATEA ECONOMICO-FINANCIARĂ
9.9.1 Activitatea economico-financiară în anul 2000
În anul 2000, Direcția Silvică Pitești și-a realizat principalii indicatori economico-financiari, astfel: cifra afacerii este 944707414 mii lei, iar profitul brut este de 5492402 mii lei.
Pentru edificare se prezintă trei anexe cuprinzând realizarea indicatorilor economico-financiari pe total direcție și total subunități, după cum urmează:
PROFITUL BRUT
Din analiza datelor prezentate rezultă că pe total direcție profitul brut realizat este 5492402 mii lei cu 10,5% mai mare decât profitul programat de 4970000 mii lei.
Factorii care au acționat favorabil pentru depășirea profitului programat sunt:
-depășirea veniturilor din activitatea de exploatare cu 25%, înregistrându-se depășiri la toate activitățile;
-realizarea unui preț mediu de valorificare a masei lemnoase superior celui programat de la 175000 lei/mc, îndeosebi pe seama licitațiilor de masă lemnoasă;
-realizarea de profit la activitățile financiară și excepțională;
-încadrarea sensibilă 100,2% a costurilor programate în costurile recalculate în funcție de gradul de realizare al veniturilor.
Pe subunități, se constată că o singură subunitate, Ocolul Silvic Slăvești înregistrează pierdere de 877476 mii lei, cauza fiind aceea că acest ocol are "fondul forestier în așteptare" neputându-se autofinanța, ponderea cheltuielilor fiind cele de pază și îngrijire a fondului forestier.
Pe activități, se constată că activitățile cu pierderi sunt: fazaneria cu-64055 mii lei; împletituri din răchită cu 1229335 mii lei.Cauza înregistrării de pierderi la fazanerie constă în aceea că piața internă nu este pregătită să absoarbă un astfel de produs, prețul de valorificare neacoperind costurile de producție, anulând în final rezultatul favorabil al exportului.
Pentru împletituri cauza pierderilor o reprezintă prețul extern necompetitiv și cursul de revenire care nu acoperă creșterea prețurilor la intern.
RATA PROFITULUI, calculată ca raport între profitul brut realizat și cifra de afaceri pe total direcție a fost de 5,9 %.
Peste această medie se situează ocoalele silvice : Câmpulung 7,7%, Domnești 6,7%, Rucăr 17,3%, Vidraru 15,8%, Suici 8%.
Apropiate de medie sunt ocoalele silvice Cotmeanca 5,8 % și Curtea de Argeș 5,3%, restul situându-se sub medie.
O mențiune este aceea că Ocolul silvic Slăvești realizează o rată negativă a profitului – 0,5 % datorită pierderii înregistrate.
CREANȚELE
La 31.12.2000 creanțele compuse din clienți neîncasați , debitori diverși și decontări interne s-au ridicat la suma de 9677349 mii lei. Cu sume mari se înscriu ocoalele Domnești 932438 mii lei;Poiana Lacului 1024957 mii lei;Topoloveni 1328279 mii lei; Vidraru 977392 mii lei, dar trebuie precizat că o pondere mare în aceste creanțe o reprezintă exportul de înpletituri de răchită (Poiana Lacului) iar pentru restul, acțiunile de vânătoare cu străinii, unde termenul de încasare este cuprins între 30-45 zile.
PERIOADA DE RECUPERARE A CREANȚELOR
Pentru anul 2000, perioada de recuperare a creanțelor a fost de 38 de zile.Pe lângă volumul creanțelor acest indicator este determinat și de cifra de afaceri. Se observă că ocoalele care au o cifră de afaceri mică, realizează o perioadă de recuperare mare. Astfel cu o rată de recuperare mai mare decât media se înscriu ocoalele: Domnești 44 zile; Poiana Lacului 100 zile; Topoloveni 88 zile; Centrul Stâlpeni 63 zile.
SITUAȚIA STOCURILOR
La sfârșitul anului 2000 stocurile au înregistrat o creștere cu 38% față de anul precedent.
De aici putem trage câteva concluzii:
indicele de creștere a stocurilor se situează sub indicele de inflație(154,8) ceea ce conduce la concluzia că stocurile au fost influențate în mare măsură de creșterea indicelui prețurilor;
creșterea stocurilor peste creșterea medie se înregistrează la ocoalele care dezvoltă activități nesilvice: Costești 233%; Rucăr 153%; Alexandria 164%; Roșiorii de Vede 174%.
În silvicultură creșterea stocurilor mai este determinată de existența activitățiilor silvice cu ciclu lung de fabricație: pepinieră, răchitării, ceea ce nu este un lucru grav, aceasta permițând dezvoltări sigure viitoare.
VITEZA DE ROTAȚIE A STOCURILOR
Pentru anul 2000, indicatorul viteza de rotație a stocurilor nu arată că acestea s-au rotit de 12 ori.
Din analiza acestui indicator pe subunități constatăm că acolo unde stocurile sunt mici sau când veniturile cresc mai mult, înregistrăm o viteză de rotație superioară: Cotmeana 120 ori; Domnești 47 ori; Pitești 71 ori; Suici 42 ori; Topoloveni 48 ori.
PRODUCTIVITATEA MUNCII
Productivitatea medie pe salariat a fost în 2000 de 65971 mii lei. Din analiza datelor prezentate productivitatea muncii diferă mult de la o subunitate la alta cum ar fii: de la 143353 mii lei la Vidraru la 25637 mii lei la Slăvești.
PONDEREA SALARIILOR ÎN COSTURI
În anul 2000 ponderea salariilor în costuri a fost de 37%.Analizând datele pe subunității se constată că există diferențe astfel: sunt majoritatea subunităților care se situează sub medie, dar sunt și subunități care înregistrează ponderi peste medie: Slăvești 48%, Costești 46%, Poiana Lacului 44%, Pitești 42%, Cotmeanca și Topoloveni 42%.
SITUAȚIA DATORIILOR
Situația cuprinde datoriile față de furnizori, bugetul statului și bugetele locale, datoriile în legătură cu personalul și creditorii. Volumul datoriilor este de 16618379 mii lei din care un volum mare se concentrează la : Domnești 1632049 mii lei, Rucăr 1519335 mii lei, Suici 1220161 mii lei, Vidraru 1488164 mii lei, Direcție 1740603 mii lei. Remarcăm că numai 5436 mii lei sunt datorii restante către bugetele locale.
Perioada de rambursare a datoriilor a fost în anul 2000 de 64 de zile . Situația s-a îmbunătățit față de anul precedent când perioada de rambursare a fost de 99 de zile.
SOLVABILITATEA PATRIMONIULUI
Calculat ca raport între capitalul propriu și total pasiv, acest indicator reflectă gradul în care unitatea face față obligațiilor de plată din surse proprii. Astfel solvabilitatea calculată la 31.12.2000 este de 21,1%. Din analiza datelor pe subunutății constatăm diferențe de la o unitate la alta.
LICHIDITATEA PATRIMONIULUI, exprimă capacitatea unității de a acoperii obligațiile pe termen scurt din activele ușor transformabile în bani.
La data de 31.12.2000 acest indicator este de 1,4% ceea ce reflectă o situație bună , indicatorul standard fiind 1.
Dacă comparăm indicatorul lichidității ganerale de 1,4 % cu indicatorul lichidității parțiale de 0,98% vom observa influența negativă a stocurilor care influențează lichiditatea parțială.
GRADUL DE ÎNDATORARE
Ca indicator de echilibru acesta reflectă gradul în care un agent economic este finanțat din alte surse decât fondurile proprii.Așa cum rezultă din anexă la 31.12.2000, gradul de îndatorare calculat este de 7,96%. Comparând acest indicator cu nivelul calculat în 1999, constatăm o evoluție favorabilă a unității. Pe subunității situația este diferită, având și cazuri în care gradul de îndatorare este peste medie:Suici 22,9%, Costești 14,9%, Poiana Lacului 12,6%.
PROFITUL NET- stabilit după determinarea impozitului pe profit, a fost repartizat pentru constituirea fondului de dezvoltare 1380864 mii lei, a fondului de participare la profit 307445 mii lei, iar diferența ca vărsăminte la bugetul de stat 1400288 mii lei.
Cu toate că și pe parcursul anului 2000 Direcția Silvică Pitești a fost afectată de blocajul financiar din economie, apelând la o linie de credite în volum total de 2118825 mii lei, dar pe care le-a rambursat în totalitate, unitatea și-a realizat indicatorii propuși, din care unii dintre ei în nivelul standard.
CAPITOLUL X
10.Concluzii
Față de cele prezentate, în perioada următoare, se va acționa pentru generalizarea relațiilor specifice economiei de piață în silvicultură și găsirea pârghiilor adecvate desfășurării unor activității profitabile în toate sectoarele de activitate.
Astfel apreciem că cifra de afaceri va scădea ca urmare a factorilor menționați: cu circa 25000 mil. Lei ca urmare a reducerii cotei anuale de masă lemnoasă de la circa 400 mii mc la circa 300 mii mc; cu circa 5000 mil. lei ca urmare a privatizării atelierelor de împletituri și fazanerie; considerăm deasemenea că prețurile de valorificare a masei lemnoase se vor plafona urmare creerii unei piețe concurențiale.
Asupra profitului va acționa negativ reducerea cotei de masă lemnoasă și apreciem că aceasta va scădea cu circa 530000 mii lei, dar va crește prin eliminarea pierderilor la împletituri și fazanerie cu circa 1300000 mii lei.
Analiza consecințelor pe care le are privatizarea activitățiilor de împletituri și fazanerie precum și reducerea cotei anuale de masă lemnoasă urmarea aplicării Legii 1/2000 ne conduce la următoarele concluzii:
pentru anul 2001 vom înregistra o scădere a cifrei de afaceri cu circa 30000 mil. lei, urmând să crească în 2001-2002 conform datelor prezentate în anexă
profitul va crește în anul 2001 cu circa 700000 mii lei ajungând la circa 6200 mil. lei prin eliminarea surselor de pierderi (înpletituri, fazanerie ).
Pentru anii 2001-2002-evoluția profitului este prezentată în anexa, fiind influențat pozitiv și de reducerea cheltuielilor cu salariile și asigurările sociale aferente.
Evoluția numărului mediu de personal pe perioada 2000-2002 se prezintă în anexă;
Principalii indicatori sintetici vor înregistra evoluții favorabile astfel:
Perioada de recuperare a creanțelor se va reduce progresiv urmând a scădea la 30 zile, inclusiv prin îmbunătățirea prevederilor contractuale;
Stocurile vor înregistra o scădere prin eliminarea producției cu ciclu lung de fabricație (fazanerie) consecința fiind creșterea vitezei de rotație a stocurilor de 15 ori în anul 2001;
se vor îmbunătății și ceilalți indicatori economico-financiari generali, solvabilitatea, lichiditatea, productivitatea muncii, reducerea ponderii salariilor în costuri.
Realizarea acestor obiective este condiționată de finalizarea procesului de privatizare a activităților conexe silviculturii.
Efecte favorabile vor avea în continuare constituirea și utilizarea fondurilor specifice: fondul de conservare și regenerare a pădurilor și fondul extrabugetar pentru construcția drumurilor auto forestiere.
O primă concluzie care se desprinde din anexele prezentate , este aceea că în peisajul silvic național actual și în perspectivă Direcția Silvică Pitești rămâne una din unitățile de bază, atât prin calitatea fondului forestier pe care îl administrează cât și prin suprafața acestuia și nu în ultimul rând, prin nivelul de pregătire și profesionalismul personalului silvic de toate gradele, angajat în structurile direcției.
Preocuparea pentru perfecționarea continuă a structurii organizatorice și funcționale a Direcției Silvice Pitești și de adaptare permanentă a acesteia la mutațiile de natură organizatorică a formelor de proprietate, constituie o prioritate absolută a echipei manageriale de la nivelul direcției care în deciziile sale ține seamă de specificul și particularitățiile fondului forestier precum și de oportunitățiile identificate în mediul concurențial în care suntem nevoiți să operăm.
Preocupările pentru perfecționarea structurii organizatorice și funcționale a D.S. Pitești, se corelează permanent cu cele privind asigurarea unei activității economice profitabile a întreprinderii, fără de care nu se poate vorbi de o funcționare viabilă a sistemului.
O condiție esențială pentru asigurare funcționării în parametrii normali a D.S. Pitești mai ales în perioada de tranziție, este cea legată de cunoașterea managementului riscurilor, pe care va putea să îl folosească cu succes în activitatea sa .
Cunoscând că, în prezent, cauza principală a pierderilor și insolvabilitatea agenților economici este determinată de necunoașterea riscurilor, este esențial ca acestea să fie identificate și cunoscute din timp, în vederea evitării ajungerii Direcției Silvice în incapacitate de plată, care ar atrage după sine imposibilitatea îndeplinirii funcției esențiale (gospodărirea fondului forestier proprietate publică a statului ).
LUCRARE DE LICENȚĂ
MANAGEMENTUL ACTIVITĂȚILOR SILVICE ȘI DE PROTECȚIE A MEDIULUI
ÎNDRUMĂTOR:
ABSOLVENT:
BIBLIOGRAFIE
1. Bazele economiei mediului -Costel C. Negrei Editura Didactică și Pedagogică
București
2. Protecția m ediului și -Victor Platon Editura Didactică și Pedagogică
dezvoltarea economică București-1997
3. Ghidul managementului -O. Nicolescu EdituraTehnică
eficient București-1993
4.Amenajamente silvice ale Editura ICAS
ocoalelor din D.S. Pitești București
5. Amenajarea pădurilor -Rucăreanu Editura CERES
6.Funcțiile pădurilor, -Machedon Editura CERES
Evaluarea economică
7.Parlamentul României, Legile mediului Editura Monitorul Oficial
București-1996
8, Normativele ISO din seria 14000:1996
*** ISO 14000 SISTEMES DE MANAGEMENT ENVIRONNMENTAL- Specificațions et lignes directoress pour son utilisation-Project de norme internaționale 1995
9, Structurile organizatorice – George Cojocaru Editura IROMA
și mediul lor
=== forestier-1 ===
Subcomitete și grupe de lucru ale Comitetului Tehnic TC 207
Dependența emisiilor de SO2 de nivelul PIB ($/loc)
Emisiile de SO2(to/loc)
$/locuitor
Curba de tip U-inversat ce reflectă dependența emisiilor de SO2 de nivelul de dezvoltare economică
=== tabel ===
DIRECȚIA SILVICĂ PITEȘTI
S I T U A Ț I A
Previzibilă privind viitoarea structură a proprietății
pe ocoale silvice asupra fondului forestier
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .managementul Activitatilor Silvice (ID: 133441)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.