Managementul Activitatilor de Educatie Fizica Militara In Cadrul Unitatilor Si Marilor Unitati ale Fortelor Terestre In Scopul Eficientizarii Actiunilor de Lupta

Managementul activiăților de educație fizică militară în cadrul unităților și marilor unități ale forțelor terestre în scopul eficientizării acțiunilor de luptă

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL 1.#%.Spațiul de luptă modern și implicații asupra factorului uman

Importanța luptei armate b#%

Legile luptei armate moderne

Implicațiile luptei moderne armate asupra factorului uman

CAPITOLUL 2. Educația fizică militară – parte integrantă a procesului de pregătire pentru luptă

2.1. Educația fizică – delimitări conceptuale

2.2. Educația fizică militară

2.3. Metodologia elaborării PIM-urilor

2.4. Standardul militar

Capitolul 3. Managementul activităților de educație fizică militară în scopul eficientizării acțiunilor de luptă

3.1 Stabilirea influenței mijloacelor cu caracter de forță în regim de rezistență asupra capacităților motrice, fizice și funcționale ale militarilor în acțiunile de luptă

3.2 Analiza comparativă între educația fizică militară și implementarea mijloacelor cu caracter de forță în regim de rezistență asupra capacităților funcționale ale militarilor în acțiunile de luptă

Concluzii

Anexe

Bibliografie

Introducereb#%l!^+a?

Folosirea exercițiilor fizice și a mișcării ca mijloc de prevenire sau de tratare a bolilor datează de mii de ani.

Medicii celebri din antichitate au folosit cultura fizică la nivelul înțelegerii lor de pe atunci, iar astăzi multe din aplicațiile curente își trag originea din observațiile acestora.

Astfel, Esculap, marele medic al antichității, recomandă pentru vindecarea bolilor regimul alimentar, medicamentele, masajul și mișcarea.

Hippocrat, celebru medic grec, arată că exercițiile fizice influențează favorabil respirația, circulația si metabolismul general, relaxează musculatura și echilibrează activitatea sistemului nervos.

La romani se practicau pe scară întinsă masajul și băile – înotul ( la Roma se construiseră 850 de stabilimente, numite therme, în care se practicau înotul și baia în scopuri igienice).

Din trecutul culturii fizice medicale este bine de reținut indicațiile pe care le dădea Celsius de a se practica exercițiile fizice și masajul în tratamentele paraliziilor și al bolilor cronice, precum și pe cele ale lui Locke, care recomandă pentru păstrarea sănătății viața în aer liber, băile reci, înotul, băile de soare, viața ordonată și mișcarea.

În Rusia, A. Prostasov scria în 1764: „Necesitatea mișcării pentru păstrarea sănătății”.

În Suedia, Ling creează un sistem propriu de gimnastică analitică, aplicabilă tuturor vârstelor.

El punea mare bază pe poziția corectă a corpului, tonificarea musculaturii și a coloanei vertebrale.

Apoi în Rusia, P. S. Leshaft publică:„Profilaxia și tratamentul deficiențelor b#%l!^+a?fizice”, în care se referă la aplicații generale. El arată că viața sedentară duce la atrofia mușchilor.

Numele de cultură fizică a fost folosit pentru prima dată de prof. V. Ignatiev, în 1919, în U.R.S.S., iar cel de cultură fizică medicală, de B. I. Simșelevici, în 1928, și oficializat în 1929 (cuprinzând masajul, mecanoterapia, exercițiile fizice curative sau profilactice).

La noi în țară, masajul, mișcările pasive sau active cu caracter de mobilizare articulară sunt folosite de multă vreme. Abia în 1879, L. C. Istrate publică: „Considerații asupra necesității gimnasticii din punct de vedere igienic și social”, în care tratează despre proprietățile preventive și curative ale mișcării.

În 1903, dr. I. Felix publică: „Istoria igienei”, în care insistă asupra efectelor favorabile pe care le exercită gimnastica asupra inimii, plămânilor etc.

O dată cu apariția rețelei de medicina culturii fizice (1949), în țara noastră iau naștere o serie de instituții de specialitate în care cultura fizică medicală se practică pe baze noi. Iau naștere servicii de cultură fizică medicale în staționare și policlinici, în stațiuni balneoclimaterice, în care cultura fizică se aplică consecvent în cadrul terapiei complexe.

Cultura fizică tinde la ridicarea standardului sanitar al populației, la creșterea vitalității și capacității de muncă a întregii populații.

Dintre sarcinile culturii fizice ar trebui reținute următoarele:

asigurarea educației fizice a întregii populații și antrenamentul sportivilor;

amenajarea de baze sportive;

asigurarea de condiții igienice pentru practicarea exercițiilor fizice;

asigurarea asistenței medicale.

b#%l!^+a?

Cultura fizică este un fenomen social, care contribuie la perfecționarea calităților fizice și psihice ale oamenilor și la creșterea capacității lor de muncă.

Exercițiile fizice au făcut parte, din cele mai vechi timpuri, din mijloacele curative ale medicinei, la popoarele vechi (greci, romani) acestea fiind foarte apreciate.

Aplicațiile curative ale culturii fizice medicale au in vedere suprimarea bolilor, corectarea deficiențelor fizice și reeducarea lor. De asemenea, urmăresc scurtarea timpului de vindecare a bolnavilor (realizarea vindecării clinice, dar și funcționale).

Aceste aplicații se adresează deficinețelor fizice propriu-zise ( corectarea și reeducarea funcțională), în convalescență sau după traumatisme, în tulburări de creștere, în atitudini vicioase ale corpului, în deficiențe de nutriție, sechele rahitice sau paralitice, boli ale aparatului respirator, circulator, digestiv, în tulburări de nutriție, în afecțiuni reumatice, endocrine, neuropsihice, ortopedice, în geriatrie (tratarea și prevenirea bătrâneții).

Astfel în școli, universități și chiar în uzine și întreprinderi, cultura fizică se practică sistematic în cadrul orelor de educație fizică și al gimnasticii de înviorare sau sub forma gimnasticii de angrenare (efectuată înainte de începerea lucrului) și a gimnasticii de producție, în uzine, fabrici și instituții.

Deoarece marea majoritate a exercițiilor utilizate, fie statice (de pe loc), fie dinamice (în mișcare) au la bază gimnastica, ele au fost sistematizate în cadrul așa-zisei gimnastici medicale. Aceste exerciții, atunci când se adresează unui anumit organ sau aparat, au fost și mai mult individualizate.

De exemplu, se folosește gimnastica articulară, care stimulează, tonifică și mobilizează rațional articulațiile, bineînțeles în limitele formei și funcției normale.

Folosirea exercițiilor care se adresează articulațiilor în cadrul culturii fizice b#%l!^+a?profilactice urmărește să dezvolte mai ales forța, mobilitatea și stabilitatea b#%l!^+a?articulației. În același timp, aceste exerciții contribuie și la antrenarea sistematică a mușchilor, care iau parte la formarea și funcționarea normală a articulațiilor respective.

În acest mod, toate elementele care participă la formarea unei articulații (oase, mușchi, ligamente, capsulă articulară) sunt influențate favorabil în urma acestor exerciții specifice articulațiilor.

O altă serie de exerciții sunt reunite în cadrul gimnasticii respiratorii.

Practicate în scop igienic, exercițiile de gimnastică respiratorie educă respirația și stimulează în perioada de creștere a organismului, mai ales, marile funcții organice (circulație, nutriție, schimburi gazoase, glande endocrine, activitatea musculară etc.).

Pentru a ne păstra sănătatea,a ne mări rezistența față de boli sau de diferiți agenți neprielnici din mediul înconjurător dispunem de o gamă largă de mijloace pe care cultura fizică și sportul le sistematizează în diferite forme aplicate în vederea realizării scopului propus.

O alimentație ușoară după efort, bogată în fructe și produse lactate, favorizează, de asemenea, atât refacerea mai rapidă a organismului după lecție, cât și fortificarea lui.

Lupta pentru longevitate preocupă ființa umană din cele mai îndepărtate timpuri. Astfel, în antichitate, celebrul medic grec Hipocrate, recunoscut, pe bună dreptate ca unul din precursorii medicinei moderne, considera bătrânețea ca o boală și recomanda pentru prevenirea și combaterea ei cele patru „medicamente”, lăsate de altfel drept moștenire urmașilor săi în vestitul său testament: apa, aerul, mișcarea și cumpătarea (în alimentație și în regimul de viață).

El insista în scrierile sale asupra importanței pe care o are viața în aer liber, mișcarea și exercițiile fizice, dieta, ca mijloace eficiente de întărire a sănătății și de creștere a mediei de viață a omului. Este drept că de-a lungul istoriei conceptul b#%l!^+a?societății despre sănătate, longevitate și îmbătrânire a cunoscut o evoluție cotinuă până în zilele noastre, reflectând de altfel condițiile social-economice și nivelul cunoașterii științifice din fiecare epocă, ceea ce traducea în final curentul dominant al „medicinei vremii”.

În ultimii ani, misterul îmbătrânirii pare a se desluși, așa incât se afirmă din ce în ce mai insistent și autorizat că fenomenul îmbătrânirii poate fi prevenit și frânat. Constatările și afirmațiile cercetătorilor că omul are vârsta propriilor artere, că arterioscleroza „pavează” drumul ființei umane spre îmbătrânire și moarte, tind să fie unanim acceptate. Astfel, viciile ce apar în metabolismul lipidic duc treptat la instalarea arteriosclerozei, care afectează organ după organ până la aspectul general de boală.

În acelși timp se înteprind măsuri de prevenire a acestei îmbătrâniri, dieta (grăsimile vegetale) și exercițiile fizice dovedindu-și deja bunele rezultate alături de unele produse farmaceutice.

În concluzie, rezultă că trebuie să distingem net bătrânețea distrofie ca boală și bătrânețea stare fiziologică, consecință a evoluției normale a organismului.

În final omul reflectă în viața de toate zilele vârsta sa biologică și nu pe cea cronologică. Această stare repezintă atributul factorilor de mediu, sociali, geografici,economici și politici, externi și interni, constituționali și genetici etc.

Lupta împotriva îmbătrânirii constituie o problemă deschisă, ce se pune din ce in ce mai acut în fața medicinii contemporane.

Diferite statistici arată că sunt numeroase zone pe glob unde trăiesc oameni în vârstă de peste 100 de ani și mai rar chiar peste 140 de ani.

Provocările actuale și viitoare cu care se confruntă și se va confrunta fiecare stat, dar și comunitatea internațională au un impact semnificativ și asupra proceselor și fenomenelor ce se produc în interiorul armatei – profesionalizarea, feminizarea, reforma, externalizarea unor servicii și activități, transformarea sa -, precum și asupra misiunilor ce i se încredințează, atât pe plan intern, cât și extern. b#%l!^+a?Toate acestea impun adoptarea de către comandanții și șefii militari a unor noi metode de conducere, de formare și dezvoltare a personalului militar și civil, de motivare și de angajare a efectivelor în îndeplinirea misiunilor și sarcinilor încredințate legal.

În acest context, caracterizat prin interdependență, dinamism, apariția și manifestarea a noi riscuri și amenințări în materie de apărare și securitate națională și colectivă, armata fiecărui stat este chemată să îndeplinească atât misiuni tradiționale, cât și misiuni noi. Eficacitatea și eficiența executării acestor misiuni este strâns legată de leadershipul și managementul folosite de comandanții militari în conducerea subordonaților lor și a instituției militare.

Pentru cea mai mare parte a organizațiilor, atât publice, cât și private, mediul stabil face parte din trecut. Lumea actuală se definește mai mult prin aspectul său dezordonat, marcat prin neprevăzut. Acum, totul progresează în mod accelerat. Oamenii resimt zilnic impacturile globalizării, al tehnologiei care nu încetează să progreseze, condiții economice și sociale schimbătoare. Trăim într-un mod complex, caracterizat prin hazard și incertitudine. Adesea, evenimente care păreau fără importanță produc consecințe masive care au repercusiuni asupra unui număr mare de persoane.

Această realitate se aplică și organizațiilor militare. Altădată, stabilitatea forțelor armate ale oricărui stat era dată de cunoașterea inamicului probabil, bine definit și acțiuni militare mergând relativ în același sens.

Evident, aceasta nu se mai întâmplă astăzi. Militarii suul și managementul folosite de comandanții militari în conducerea subordonaților lor și a instituției militare.

Pentru cea mai mare parte a organizațiilor, atât publice, cât și private, mediul stabil face parte din trecut. Lumea actuală se definește mai mult prin aspectul său dezordonat, marcat prin neprevăzut. Acum, totul progresează în mod accelerat. Oamenii resimt zilnic impacturile globalizării, al tehnologiei care nu încetează să progreseze, condiții economice și sociale schimbătoare. Trăim într-un mod complex, caracterizat prin hazard și incertitudine. Adesea, evenimente care păreau fără importanță produc consecințe masive care au repercusiuni asupra unui număr mare de persoane.

Această realitate se aplică și organizațiilor militare. Altădată, stabilitatea forțelor armate ale oricărui stat era dată de cunoașterea inamicului probabil, bine definit și acțiuni militare mergând relativ în același sens.

Evident, aceasta nu se mai întâmplă astăzi. Militarii sunt, acum, implicați într-un larg evantai de activități, deoarece misiunea apărării naționale s-a lărgit vizibil. Într-adevăr, ei participă la o serie de operațiuni ce merg de la ajutor umanitar al populației în caz de urgențe până la luptă împotriva terorismului internațional.

Oricât de variate ar fi aceste operațiuni, intervențiile forțelor armate cer membrilor săi o mare stăpânire a tehnologiei noi, înțelegerea contextului politic mondial și mizele sociale, ca și numeroase alte aptitudini mai complexe de dobândire a ceea ce li se impunea altădată. Și aceasta este necesară la toate b#%l!^+a?nivelurile ierarhice, deoarece tehnologia de vârf și rapiditatea anumitor evenimente fac ca orice militar să fie nevoit să ia decizii ce pot avea un impact important asupra activității celorlalți și, în final, asupra succesului misiunii.

În acest context, armata lucrează cu militarii de profesie, ce posedă un bagaj de experiență variată și o motivație aparte. Prezența lor în instituția militară constituie clar un atu pentru forțele armate ale țării.

Formarea de militari capabili să se adapteze și să acționeze în cel mai bun mod, în orice moment, în această nouă realitate cere mai mult timp. Astfel, este important să se păstreze, într-o măsură rezonabilă, fiecare angajat până la vârsta de pensionare. Atunci când militarii părăsesc prematur armata, aceasta constituie o veritabilă pierdere pentru organizație.

De aici, necesitatea folosirii în conducerea instituției militare și a personalului acesteia a unor metode, tehnici și procedee moderne, din domeniul managementului și al leadershipului militar.

CAPITOLUL 1b#%l

Spațiul de luptă modern și implicații asupra factorului uman

Importanța luptei armate b#%l!^+a?

Domeniul luptei armate, asemenea celorlalte domenii ale vieții sociale și în strânsă dependență de acestea, cunoaște un permanent și profund proces de transformare atât în plan teoretic, cât și în planul acțiunilor practice. Impactul cel mai puternic, generator al unor mutații rapide și spectaculoase, este exercitat și în acest domeniu de încorporarea în tehnologiile militare a celor mai recente descoperiri științifice și tehnice.

Studierea în profunzime a proceselor și fenomenelor care conturează fizionomia luptei armate în raport cu influențele tot mai puternice de natură geostrategică, precum și ale revoluției științifice și tehnologice, beneficiază, prin intermediul teoriei militare, de apreciabile resurse de evoluție. A devenit clar pentru toți analiștii fenomenului militar contemporan faptul că sporirea continuă a complexității factorilor care determină conținutul luptei armate impune, cu necesitate, realizarea unei viziuni teoretice de largă deschidere asupra acestora.

Amplul proces de restructurare și modernizare pe care îl parcurge în prezent și armata română este direcționat în sensul modernizării structurilor organizatorice și al înzestrării, pentru compatibilizarea acestora cu organizarea, înzestrarea și doctrina de luptă a alianței NATO din care statul român face parte deja, de la sfârșitul anului 2002.

În trecut, datorită rolului determinant al confruntării armate dintre beligeranți în desfășurarea și deznodământul războaielor, esența acestora era definită aproape exclusiv de componenta lor violentă (lupta), războiul fiind câștigat sau pierdut pe câmpul de bătălie, în timp ce alte domenii de confruntare jucau un rol secundar. De b#%l!^+a?aceea, mult timp cei care au studiat fenomenul război l-au definit relativ simplist, respectiv doar din punctul de vedere al confruntării violente a forțelor armate ale beligeranților („luptă armată sângeroasă între grupări organizate” – G. Bouthoul, „un act de violență al cărui scop este de a obliga adversarul să execute voința noastră” – b#%l!^+a?C. von Clausewitz, „lupta dusă de o grupare de oameni, triburi, națiuni, popoare, state, împotriva unor grupări identice sau similar” – Boguslawski).

Clausewitz definea pentru prima dată esența războiului ca o continuare a politicii cu alte mijloace și anume mijloace violente, ceea ce aducea în teoria strategiei militare cel puțin două elemente importante:

subordonarea punctului de vedere militar față de cel politic;

faptul că penetrația elementului politic în domeniul militar nu atinge „amănuntele războiului”, ci vizează planul „întregului război, al campaniei și adesea al bătăliei”.

Astăzi, concepțiile privind declanșarea, desfășurarea și deznodământul conflictelor armate sunt dominate de o viziune militare, constând într-un intens proces de dezvoltare și diversificare, reflectă multilateral conținutul, fizionomia și trăsăturile fenomenului militar contemporan, precum și tendințele și perspectivele sale de dezvoltare.

Este tot mai evident că declanșarea, desfășurarea și deznodământul confruntărilor armate în epoca actuală au mai mult decât oricând o determinare complexă, în care componenta militară nu mai are în mod inevitabil rolul hotărâtor.

Este, de asemenea, cert că, în prezent, situațiile conflictuale cresc în complexitate prin îmbinarea elementelor politice, economice, diplomatice, tehnico-științifice, demografice, culturale, ideologice etc.

„Implicarea atâtor domenii permite tot mai mult ca, în prezent, asigurarea stării de securitate să fie un rezultat al convergenței strategiilor nonviolente sau al b#%l!^+a?b#%l!^+a?aplicării unor constrângeri de natură politică, economică etc.”

Cu toate acestea, domeniul decizional și determinant în orice război (conflict b#%l!^+a?armat) rămâne pe mai departe domeniul politic, ceea ce face ca politicul să dobândească tot mai multe valențe strategice (militare), iar strategia militară să devină tot mai politică.

Urmare a redefinirii rolului confruntării armate în declanșarea, desfășurarea și deznodământul războiului (conflictului) acesta se așează pe alte coordonate, în viitor fenomenul fiind probabil caracterizat prin:

creșterea rolului mijloacelor și acțiunilor militare nonviolente;

instalarea unei stări de pace încordată, dură și instabilă;

confruntare armată discretă pe baza unei strategii adecvate.

utilizarea unor forțe și mijloace „pașnice” și ecologice, confruntările majore angajându-se mai mult în sfera informațiilor

desfășurarea confruntării armate nu în spațiul marilor puteri, ci în cel al zonelor de interes controlate de acestea;

Analizând strict relația dintre confruntarea politică și confruntarea armată, aceasta se manifestă în războiul modern printr-o varietate a modelelor pe care le îmbracă de la caz la caz dintre care cele mai semnificative pot fi considerate următoarele:

• politica moderează acțiunea militară pentru a face să prevaleze punctul de vedere politic față de cel militar;

• acțiunea strategică punitivă este violentă, dominate de formele și procedeele specifice confruntării militare și se opune deciziei politice;

• acțiunea militară strategică potențează acțiunea politică acordând primordialitate celei din urmă;

• acțiunea politică și acțiunea militară se îmbină armonios; b#%l!^+a?

• prin intervenția politicii, acțiunea militară strategică este „dozată”, acțiunile militare se desfășoară în secvențe, fiecare dintre acestea având la bază considerente și rațiuni politice.

Și în timp de pace, în special, în perioadele de tensiune, pentru atingerea b#%l!^+a?scopurilor politice sau economice se folosesc acțiuni militare strategice, cum ar fi:

• angajarea adversarului într-o cursă a înarmării căreia nu-i poate face față;

• încheierea unor alianțe militare care modifică echilibrele existente la un moment dat;

• utilizarea „diplomației violenței”;

• recurgerea la spectrul forței militare în politica curentă și în unele dispute politice.

Chiar dacă un război sau altul include într-un grad mai înalt sau mai redus confruntarea armată, aceasta și are propriile legități și coordonate ale evoluției, determinate de influența unor factori obiectivi și subiectivi.

Lupta armată a fost și a rămas „instrumental” de forță al statului în caz de război și, pe cale de consecință, obiectul de studiu al artei militare.

Chiar dacă analiștii militari apreciază că angajarea într-un război clasic este puțin probabilă azi, când NATO, umbrela protectoare a Alianței, a devenit prin ea însăși un factor de stabilitate și descurajare față de o eventuală tendință de agresiune îndreptată împotriva unui stat membru, necesitatea studierii luptei armate vine, totuși, din posibilitățile transformării riscurilor și amenințărilor la adresa securității statului în confruntare armată directă.

Diversitatea confruntărilor armate și implicit a luptei armate apare ca rezultat al interacțiunilor directe sau indirecte, a unui complex de factori de ordin economic, social, politic, tehnico-științific, demografic, geospațial etc.

Fiind una din manifestările principale ale războiului, lupta armată ocupă un loc central în cadrul acestuia și materializează concepția întrebuințării forțelor armate și modul lor de acțiune. b#%l!^+a?

Lupta armată poate fi considerată „ca modul de acțiune a unuia dintre instrumentele politicii – forța armată – în vederea realizării scopurilor pe care b#%l!^+a?politica nu le-a putut atinge folosind mijloacele sale pașnice.”

Ea include „totalitatea acțiunilor ce se desfășoară la nivel strategic, operativ și tactic de către toate categoriile de forțe armate.”

Într-o formă extinsă, lupta armată reprezintă confruntarea militară violentă, între două forțe adverse, organizate din punct de vedere militar, cu putere de luptă (informații, conducere, protecție, manevră, putere de lovire), care urmăresc, fiecare în parte, îndeplinirea scopurilor propuse.

Ca urmare a dezvoltării impetuoase a mijloacelor materiale ale luptei, a participării la luptă a unor forțe din ce în ce mai diversificate și complexe, în evoluția sa istorică lupta armată și-a redimensionat sferele de cuprindere, și-a modificat fizionomia și a căpătat treptat noi caracteristici ce stau la baza „luptei moderne”.

Din aceste perspective, lupta armată are unele caracteristici comune, dar și unele particularități.

Principalele caracteristici comune ale luptei armate ar putea fi următoarele:

diversitatea luptei;

caracterul decisiv și pluridimensionat;

caracterul dinamic și manevrier; caracterul de independență și autonomie acțională;

rapiditatea, fluiditatea și flexibilitatea;

convergența;

discontinuitatea;

omnidirecționalitatea;

automatizarea;

digitalizarea. b#%l!^+a?

Diversitatea luptei în plenitudinea extensiei sale este mai sugestivă dacă se iau în analiză unele criterii precum: formele și procedeele de acțiune; mediul în care se desfășoară lupta armată; categoriile de forțe, genurile și specialitățile militare; caracteristicile terenului, condițiile de timp și anotimp.

Dezvoltarea fără precedent a tehnologiei, a armamentului și tehnicii militare a b#%l!^+a?dus în mod inevitabil la diversificarea procedeelor de acțiune. După fizionomie, amploare și conținut lupta se diversifică pe forme și procedee de luptă, ceea ce în cazuri și situații speciale poate asigura forțelor multiple oportunități combinatorii.

Oricare dintre multiplele elemente componente ale luptei armate este o variabilă complexă. Schimbarea conținutului și fizionomiei acestora de la o situație la alta creează o gamă largă de condiții în care trupele sunt chemate să acționeze eficient.

De aici, ideea potrivit căreia acțiunile militare nu pot fi îngrădite în tipare cu contur precis, în scheme imuabile și universal repetabile.

Lupta armată este rezultatul confruntării dintre două părți, cu obiective diametral opuse, și care încearcă pe toate căile militare, și nu numai, să se nimicească reciproc. Ideal ar fi ca pe lângă controlul asupra propriilor acțiuni, o forță să poată domina în egală măsură și reacțiile adversarului. Experiența demonstrează că acest lucru este puțin probabil, controlul fiind unul limitat, relativ și adesea indirect, și măsurabil în măsura în care se câștigă inițiativa și impune propria voință.

Așadar, jocul inițiativelor celor două părți diversifică și particula-rizează și mai pregnant lupta armată în fiecare situație.

Condițiile concrete în care se derulează o acțiune militară fac aproape imposibilă repetabilitatea luptei după aceleași coordonate.

Ca urmare, fiecare luptă diferă, în principiu, de toate celelalte prin forțele ce se înfruntă, prin concepție, prin locul și momentul confruntării, manevră, amploare etc.

Caracterul decisiv și pluridimensionat este determinat de scopurile urmărite: b#%l!^+a?b#%l!^+a?nimicirea, capturarea sau izgonirea forțelor adversarului, de creșterea puterii de foc și lovire a mijloacelor din dotarea categoriilor de forțe armate, precum și a preciziei loviturilor ca urmare a cibernetizării conducerii și mijloacelor de luptă. b#%l!^+a?Astăzi, date fiind performanțele vectorilor de purtare a încărcăturilor și capacitățile aproape nelimitate de identificare, localizare și lovire, posibilitățile de scoatere din luptă a unor obiective de importanță capitală sporesc vizibil.

Desfășurarea acțiunilor întrunite terestre, aeriene și maritime a devenit deja un truism.

Caracterul dinamic și manevrier al acțiunilor de luptă se manifestă, în egală măsură, din partea ambilor participanți la operație. Experiența confruntărilor armate, de dată mai mult sau mai puțin recentă, demonstrează, în principiu, că una din părți, cea care săvârșește agresiunea intenționează să-și realizeze scopurile într-un timp scurt cu forțe și mijloace reduse.

Pentru a avea un ritm rapid de înaintare și a crea surprinderea, agresorul va utiliza cu prioritate grupările mecanizate, blindate și aeromobile, concomitent pe mai multe direcții, folosind pe scară largă manevra rapidă.

Gruparea de ripostă va încerca să temporizeze acțiunile agresorului pe anumite direcții, recurgând la procedee atât defensive cât și de tip ofensive, până la realizarea optimului acțional, iar apoi, prin acțiuni predominant ofensive va urmări să diminueze capacitatea combativă a agresorului până la anihilare.

Nu puține vor fi situațiile în care eșaloanele tactice vor trebui să ducă lupte cu un puternic caracter de independență și autonomie acțională.

Cu toate performanțele, de altfel de necontestat, pe care armamentul le-a atins, și a tendinței de eliminare a efectelor colaterale, rezultatele ultimelor conflicte militare nu au fost pe deplin cele anticipate.

Pe de altă parte, nici previziunile cu privire la reacția adversarului nu s-au dovedit a fi conforme cu soluțiile proiectate. De ar fi să ne raportăm la ultimul conflict din Irak, constatăm cât de imprevizibile au fost acțiunile de gherilă din perioada post-conflict, precum și dimensiunea costurilor materiale și pierderilor b#%l!^+a?umane colaterale.

În altă ordine de idei, apreciem, de asemenea, că fiecare formă și procedeu al luptei armate își are caracteristici proprii, în funcție de forma de conflict, de condițiile concrete ale situației, de forțele angajate, de scopurile fixate, de obiectivele urmărite, cât și de acțiunea unor factori externi și interni etc. b#%l!^+a?

Convergența exprimă, în esență, cerințele derivate din integrarea și sincronizarea acțiunilor unor categorii diverse de forțe și mijloace din perspectiva concentrării eforturilor și efectelor în punctele vulnerabile ale adversarului, de natură să asigure rezultatele preconizate.

Chiar și situațiile în care acțiunile nu sunt convergente sub aspectul poziționării lor în spațiu, caracteristica trebuie să se manifeste sub raportul complementarității scopurilor propuse.

Omnidirecționalitatea este expresia diseminării forțelor și mijloacelor în toate mediile și a posibilităților de angajare simultană a acestora.

Automatizarea și digitalizarea sunt consecințele creșterii rolului și importanței informațiilor în finalitatea confruntărilor armate.

Specialiștii militari susțin că informațiile tind să devină un patrimoniu strategic, aceasta însemnând că, în prezent, confruntarea în plan informațional nu mai reprezintă doar o problemă de informații pe câmpul de luptă sau de atacuri tactice asupra rețelelor de transmisiuni, ci o puternică pârghie capabilă să influențeze și să modifice deciziile de cel mai înalt nivel ale adversarului.

Din punct de vedere al tendinței de configurare a fizionomiei luptei armate se întrevăd următoarele:

lupta va sta la baza tuturor confruntărilor de mare amploare, care din punct de vedere conceptual pot fi operative sau strategice, dar acțional se vor consuma la nivel tactic;

secvențele luptei se vor derula mai degrabă după nevoia atingerii obiectivelor planificate cu rezultate maxime, costuri minime și în timp scurt și mai puțin b#%l!^+a?b#%l!^+a?după logica dinamicii clasice;

un rol esențial îl capătă „manevra dominantă” – concept ale cărui conotații depășesc sfera de cuprindere atotcunoscută din arta militară (exemple de manevră: învăluirea, întoarcerea etc.);

raportul de forțe trece din sfera cantitativă în cea calitativă și este puternic amprentat de viteza de reacție a forțelor;

lupta va fi o confruntare a înaltelor tehnologii militare, cu prezența omului în plan secund, dar în centrele de decizie, coordonare și control;

lupta va continua să se diversifice; nu se va mai vorbi de acțiuni și proceduri-standard, ci mai degrabă de reacții în funcție de factorii situației;

dominația strategică, pentru a fi eficientă trebuie să fie completată de una flexibilă la nivelul spațiului concret al luptei, prin concentrarea efectelor și exploatarea imediată a acestora;

mijloacele luptei armate vor trece din sfera distrugerilor umane în cea a influenței și dominației prin distrugerea voinței adversarului, de natură să ducă la slăbirea capacității lui de reacție;

lupta va fi mai mult o demonstrație de forță, și mai puțin un instrument punitiv în îndeplinirea misiunilor.

Succesul în luptă a fost și a rămas dependent de o serie de factori obiectivi și subiectivi, în condițiile în care încă mai sunt teoreticieni militari care își pun întrebarea dacă succesul în lupta armată nu este cumva rezultatul hazardului, al întâmplării.

Cu siguranță nimic nu este întâmplător, așa cum s-a spus lupta armată, ca sistem, este rezultatul unui complex de relații ce se statornicesc în interiorul său, cât și cu alte elemente din exterior cu care intercondiționează.

Sistemul de relații este influențat direct sau indirect de factorii de situație și, pe b#%l!^+a?b#%l!^+a?cale de consecvență, rezultatul interacțiunii produce modificări asupra conținutului și fizionomiei luptei armate.

Într-o ordine aleatorie se poate vorbi de următorii factori:

cantitatea și calitatea forțelor și mijloacelor implicate în conflict;

folosirea judicioasă a terenului;

neutralizarea mijloacelor și sistemelor de cercetare, lovire de înaltă precizie, a blindatelor, aviației, trupelor aeromobile, a grupurilor de cercetare-diversiune;

devansarea adversarului în executarea loviturilor;

aplicarea eficientă a principiilor dominante ale luptei (surprinderea, manevra, libertatea de acțiune, concentrarea eforturilor cu dispersarea forțelor, sinergia etc.);

asigurarea acțiunilor și protecției trupelor.

În procesul de analiză a situației și de luare a deciziei trebuie să se conștientizeze necesitatea dedublării acestor factori, în sensul evaluării influențelor pe care le au asupra luptei armate din dublă ipostază de apărător și atacator. Niciun element nu poate fi apreciat cu justețe dacă nu se ține seama de faptul că ambele părți angajate în conflict îl exploatează la un anumit nivel și-l dezvoltă într-un anumit grad.

În ceea ce privește cantitatea și mai ales calitatea forțelor și mijloacelor participante la luptă, cu siguranță acest factor deține un loc de prim rang în rândul condițiilor de succes. Prin forțe și mijloace înțelegem factorii materiali care participă la luptă: masa de militari, cadrele de comandă, armamentul și tehnica de luptă – cât și factorii morali care-i leagă într-un tot unitar pe cei dintâi.

„Forțele și mijloacele participante la luptă, privite din acest punct de vedere, pentru a învinge trebuie să fie puternice, să aibă capacitatea și voința de a învinge, b#%l!^+a?deci să fie tari.” b#%l!^+a?

Tăria forțelor și mijloacelor în luptă trebuie privită în raport cu inamicul, cu eventualul agresor cu care trebuie să se confrunte și se exprimă în raportul de forțe b#%l!^+a?realizat pe întreaga arie a confruntării, pe zone, direcții, fâșii etc. Important este să se realizeze un raport de forțe și mijloace favorabil în locul și la momentul oportun executării loviturii decisive asupra inamicului.

Cu toate acestea, experiența ultimelor conflicte militare demonstrează, fără echivoc, că raportul de forțe cantitativ nu mai poate fi o garanție a succesului în operație, balanța victoriei înclinând adesea către gruparea ce realizează mai degrabă un raport superior calitativ.

Folosirea judicioasă a terenului trebuie privită ca pe o constantă în derularea acțiunilor militare. Caracteristicile terenului au „jucat“ în permanență un rol determinant în pregătirea și ducerea operațiilor, indiferent de gradul de înzestrare și dotare a forțelor.

Azi, mai mult decât oricând, succesul în luptă (operație) se obține prin acțiunea conjugată a tuturor categoriilor de forțe și genuri de arme și prin valorificarea la potențial maxim a caracteristicilor tehnico-tactice ale armamentelor și sistemelor de lovire.

De aceea, comandanții și statele majore trebuie să analizeze temeinic terenul, cu scopul de a determina acele caracteristici care favorizează acțiunile forțelor și tehnicii proprii în raport cu tehnica și forțele agresorului.

Ca urmare, în cadrul analizei situației se vor studia temeinic terenul, condițiile de timp, anotimp și starea vremii, concomitent cu situația inamicului, evidențiindu-se avantajele și dezavantajele oferite de condițiile geoclimatice, precum și influența acestora asupra acțiunilor proprii, a inamicului, vecinilor și tuturor grupărilor cu care se cooperează.

După Carl von Clausewitz „terenul influențează acțiunea militară prin trei proprietăți și anume: ca obstacol de acces, ca obstacol de vedere și ca acoperire contra acțiunii focului inamic, iar toate celelalte se reduc la aceste trei proprietăți.”

O analiză pertinentă a reliefului presupune a da răspunsuri la întrebări privind b#%l!^+a?influența asupra: observării, deplasării, manevrei, executării focului, mascării, b#%l!^+a?protecției, realizării dispozitivelor, ritmului de înaintare, amenajării genistice etc.

În ultimii ani ai secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, progresele tehnologice au permis elaborarea, experimentarea și chiar introducerea și înzestrarea armatelor moderne cu noi tipuri de arme convenționale de înaltă precizie destinate îndeosebi descoperirii, localizării și lovirii obiectivelor, trupelor și teritoriului, la distanțe mari. Datorită razei de acțiune și puterii de distrugere, noile generații de arme convenționale, așa-numitele „arme inteligente“ ar putea șterge deosebirea dintre războiul nuclear și cel convențional.

Având în vedere performanțele acestor categorii de mijloace și mai ales efectul produs asupra forțelor împotriva cărora sunt întrebuințate, înțelegem de ce descoperirea și neutralizarea lor este o prioritate.

Contracararea acestor sisteme complexe se face prin bruiaj pasiv sau activ, prin lucrări ce au ca efect inducerea în eroare a inamicului (lucrări false, machete ce imită anumite categorii de tehnică etc.) și prin măsuri de distrugere.

Devansarea inamicului în desfășurare trebuie să fie o preocupare permanentă a comandanților, indiferent de eșalonul pe care-l comandă. Șocul primei lovituri, adesea, este determinant. Și cu atât mai mult, atunci când se planifică și execută pe obiectivele-cheie ale adversarului (puncte de comandă, centre de transmisiuni, sisteme de lovire de înaltă precizie, concentrări de forțe, centre de analiză, prelucrare și valorificare a informațiilor, sisteme de apărare antiaeriană etc.).

Disputa între două grupări de forțe trebuie văzută ca un duel de foc, unde cel ce reușește să se deplaseze mai rapid să stabilească elementele inițiale ale tragerii, să b#%l!^+a?ochească precis și apoi să apese pe trăgaci, va avea șanse mari de a scoate din luptă pe celălalt.

Devansarea în deschiderea focului este dependentă de viteza de reacție, de capacitatea unei structuri militare de a se deplasa rapid, de a se desfășura și apoi de a declanșa lovitura, în condițiile asigurării protecției și siguranței proprii. b#%l!^+a?

Toate acestea se pot realiza printr-un sistem informațional activ, printr-o rapidă capacitate de analiză și decizie, prin mobilitate în gândire și execuție, prin tehnică de luptă performantă etc.

Cu certitudine, azi, mai mult decât ieri, tendința în lupta armată este de a se obține victoria cu forțe relativ puține, cu minimum de pierderi și cu un consum redus de mijloace, împotriva unui inamic puternic. Această cerință, care în condițiile tipologiei actuale a conflictelor devine una dintre cele mai importante, nu poate fi realizată decât în măsura în care se respectă principiile generale ale luptei armate, precum și factorii specifici de succes.

Dintre principiile generale ale luptei armate, cel mai înalt grad de aplicabilitate îl au:

surprinderea

manevra

libertatea de acțiune

concentrarea eforturilor (realizarea superiorității asupra inamicului pe direcția sau zona dorită)

economia forțelor

sinergia acțiunilor.

Tot ceea ce se petrece în mod neașteptat pe câmpul de luptă are efecte imediate, uneori de durată, asupra comportamentului unora sau altora dintre beligeranți.

Tocmai de aceea, neprevăzutul, întâmplarea, factorii aleatori au de multe ori efecte ce modifică substanțial caracteristicile situației.

O acțiune desfășurată prin surprindere, în momente, locuri și mod de purtare neașteptate pentru inamic, poate modifica substanțial raportul de forțe, favorizând realizarea libertății de acțiune, adjudecării inițiativei locale și obținerii unor succese notabile. b#%l!^+a?

De aceea, surprinderea este o condiție a reușitei în ducerea acțiunilor de b#%l!^+a?luptă. Efectele surprinderii se produc dacă, pe lângă măsurile obișnuite de ascundere și de inducere în eroare a inamicului, în ce privește intențiile proprii, se vor evita stereotipia, acțiunile cu desfășurare limitată, uniformă, înscrise riguros în canoane previzibile, cunoscute și controlate, în egală măsură, de agresor.

Paradoxul surprinderii constă în aceea că, uneori, tocmai pentru realizarea sa, este bine să ne îndepărtăm de la încadrarea riguroasă în norme, sfidând incredibilul, dar nu și raționalitatea acțiunii.

Surprinderea se realizează printr-o concepție flexibilă și de excelentă inovare, pe o activitate minuțios organizată și prin execuția precisă, rapidă, de mare vivacitate a acțiunilor planificate. Una dintre modalitățile eficiente de realizare a surprinderii o constituie folosirea unei game variate de procedee de luptă, neașteptate și necunoscute (ca mod de execuție) de inamic.

Manevra, în luptă, este, fără doar și poate, determinantă în anumite momente de confruntări. De altfel, ea oferă multiple modalități acționale prin care se aplică celelalte principii ale luptei și se finalizează cu succes concepția stabilită. Mobilitatea, velocitatea, dinamismul cu care se desfășoară acțiunile constituie, cerințe primordiale și garanții de succes.

Este, de altfel, un truism faptul că: „rapiditatea acțiunilor presupune depășirea inamicului, în ceea ce privește viteza de nimicire prin foc, viteza acțiunilor propriu-zise și viteza în conducerea trupelor”

Realizarea unei viteze de deplasare corespunzătoare și apariția pe neașteptate în zona de acțiune oferă posibilitatea de a devansa inamicul în desfășurare și, b#%l!^+a?implicit, în deschiderea focului.

Sporirea vitezei în executarea manevrei de foc, forțe și mijloace presupune b#%l!^+a?luarea acelor măsuri care să permită crearea, în timpul cel mai scurt, a grupărilor de lovire, alegerea justă a direcției de efort, a locurilor de aplicare a loviturilor și a modalităților de sustragere de sub loviturile inamicului. b#%l!^+a?

Principiul libertății de acțiune, având un conținut bivalent, care se manifestă sub aspectul propriei libertăți de acțiune, concomitent cu îngrădirea libertății de acțiune a adversarului, urmărește cucerirea și menținerea inițiativei. Cel ce deține inițiativa devine liber în mișcări, impune ritmul și cursul acțiunilor în desfășurare, limitând în același timp aria de manifestare a adversarului, obligat, astfel, la reacții de răspuns, anticipate și chiar controlate de inițiator.

Deținerea inițiativei diminuează capacitatea combativă a inamicului, reducându-i activitatea fie la o conduită marcată de resemnare și sustragere neorganizată de sub lovituri, fie doar la a para, puțin organizat, loviturile forțelor adverse.

„Teoria militară condiționează, în principiu, preluarea inițiativei de realizarea superiorității de forțe.”

Desigur aceasta este calea cea mai scurtă pentru a prelua inițiativa, dar în câmpul de luptă modern, cel puțin la început, nu se urmărește realizarea unui raport de forțe superior cantitativ, ci a unei superiorități calitative, mizând pe surprindere, pe executarea unor atacuri fulgerătoare, care să nimicească inamicul sau să inducă neliniștea și panica, într-un timp mai scurt decât cel necesar inamicului pentru a riposta organizat.

Principiul concentrării eforturilor este, adesea, perceput ca reprezentând o utilizare concentrată a forțelor și mijloacelor, punându-se accentul în mod special pe latura cantitativă, în sensul realizării unei superiorități pe anumite direcții și raioane.

Concentrarea forțelor și mijloacelor nu trebuie văzută ca o „îngrămădire a tot ce avem într-un singur loc”, ci esențială este conjugarea acțiunilor spre realizarea b#%l!^+a?unui scop unitar, „orientarea tuturor acțiunilor concomitent către scopul comun.”

În condițiile războiului modern, superioritatea se realizează îndeosebi prin b#%l!^+a?concentrarea efectelor, obținute prin acțiuni succesive ori simultane, executarea de elemente integrate nu atât structural, cât acțional.

Acest principiu se poate înfăptui prin acțiuni de foc, manevre de forțe și mijloace, lovituri convergente simultane sau (și) succesive, executate din mai multe direcții, de trupe aparținând categoriilor de forțe armate, asupra unuia sau, de dorit, asupra unei mulțimi de obiective inamice.

Principiul economiei forțelor pornește de la două premise, a căror respectare constituie condiții esențiale pentru obținerea succesului în luptă: stabilirea unor obiective realiste, în concordanță cu posibilitățile de care se dispune și obținerea de efecte maxime cu minimum de forțe și cu pierderi și consumuri cât mai puține.

Mai mult, economia forțelor este și o premisă a realizării principiului concentrării eforturilor. Pentru realizarea superiorității pe direcții, în raioane sau zone controlate de agresor, acolo unde se preconizează obținerea succesului, este imperios necesar să se recurgă la un permanent și riguros regim de economisire a forțelor și mijloacelor, materialelor, munițiilor, carburanților etc.

În același timp, apreciem că economisirea forțelor și mijloacelor este dependentă de alegerea unor procedee eficiente de luptă și, poate, în egală măsură, de rapiditatea și precizia în execuție.

Sinergia constituie o condiție esențială pentru desfășurarea cu succes a acțiunilor de luptă, iar potrivit specificului acestora cooperarea devine principala cale de realizare. În condițiile participării unor forțe numeroase și eterogene, folosirea unor procedee cu un grad sporit de specificitate conferă o complexitate și o amploare aparte. b#%l!^+a?

Dezideratul esențial al cooperării constă în utilizarea coordonată, pe baza unui plan unic, a forțelor și mijloacelor disponibile, astfel încât, în permanență să existe un control asupra acțiunilor la toate nivelurile de angajare (ciocniri sau lupte de b#%l!^+a?amploare diferită).

Concomitența și succesiunea acțiunilor de luptă trebuie bine încadrate în timp și spațiu, deoarece numai efectele cumulate ale tuturor pot afecta major sistemul acțiunilor inamicului.

Prin cooperare se vizează acea relație de complementaritate în acțiuni, unde, fiecare structură acțională (forțe armate, alte formațiuni de apărare), corespunzător propriilor posibilități de exprimare, va contribui, prin însumarea efectelor asupra agresorului, la obținerea succesului. Cooperarea presupune atât un schimb continuu de informații, cât și un sprijin reciproc de foc, forțe și mijloace, în caz de nevoie.

Asigurarea acțiunilor și protecția trupelor sunt indispensabile creării condițiilor de succes în toate formele acțiunilor militare și pentru toate tipurile de participanți la luptă. Fiecare element de dispozitiv participă sau realizează mai multe forme de asigurare și protecție pentru întregul sistem sau în interes propriu.

În același timp este beneficiarul măsurilor de același gen realizate de eșaloanele superioare.

Această modalitate de prezentare a procesului asigurării acțiunilor și protecției trupelor are mai mult un caracter metodologic, pentru că lupta reprezintă un ansamblu complex, unitar și integrat în cadrul căruia nu se face o separație netă între luptă și acele măsuri care asigură acțiunile și protejează trupele în luptă.

Se poate spune că asigurarea acțiunilor și protecția trupelor sunt strâns legate și de principiile luptei, contribuind la realizarea cerințelor acțiunii eficiente, având un rol însemnat în dobândirea și menținerea libertății de acțiune a forțelor proprii, în desfășurarea manevrei și realizarea surprinderii, în economisirea forțelor, mijloacelor și concentrarea eforturilor, cuprinzând toate aspectele pe care le implică legătura informațională și materială între luptă, asigurarea și protecția forțelor.

b#%l!^+a?

Legile luptei armate moderne

Teoria generală constituie cadrul teoretic de ansamblu ce unește într-un tot b#%l!^+a?închegat ramurile științeimilitare, scopul ei principal constând în studierea, descoperirea și formularea legilor și principiilor luptei armate.

Problematica sa este complexă, cuprinzând obiectul și conținutul științei militare, sistemul ei categorial, metodele și metodologia specifică, natura și caracterul luptei armate, legile ce o guvernează, acțiunea factorilor care influențează și determină desfășurarea și deznodământul războiului.

Diversitatea și complexitatea conflictelor armate din ultimele decenii, în cadrul cărora s-au confruntat doctrine, tehnologii, concepții strategice, armate cu grade diferite de înzestrare, însoțite de un suport informațional și logistic deosebit, au scos în evidență situații și condiții noi de pregătire și ducere a acțiunilor militare.

Scopurile pentru care se declanșează confruntările armate sunt încadrate atât în spectrul oficial, dar și într-o zonă ascunsă, mascată subtil, pentru a convinge opinia publică de necesitatea războiului ca ultimă și decisivă modalitate de a se impune o stare de normalitate.

Totodată, tehnologiile avansate apărute îndeosebi în ultimele două decenii, au schimbat radical mijloacele și modalitățile de acțiune militară și vor modifica în consecință și caracterul viitorului război. Este din ce în ce mai evident că, în viitoarele conflicte armate, principalele eforturi vor fi concentrate pe coordonata verticală sau pe cea aerospațială, acestea nemaiavând doar un rol de sprijin, iar accentul va fi pus pe distrugerea celor mai importante capacități militare și economice ale inamicului, precum și pe mijloacele de reacție ale acestuia, paralizându-i astfel potențialul de ripostă. b#%l!^+a?

În aceste condiții, însăși legile și principiile luptei armate capătă un conținut și înțelesuri noi, modalități specifice de manifestare, iar studierea atentă a acestora b#%l!^+a?devine o condiție sine-qua-non pentru acțiunea conștientă și eficientă în pregătirea și ducerea acțiunilor militare.

Din multitudinea de legi și principii care guvernează confruntările militare în războiul modern, unele au o determinare obiectivă, rezultată din însăși esența fenomenului și din dialectica relațiilor dintre ele. În această categorie intră marea b#%l!^+a?majoritate a legilor și a principiilor derivate, și anume: legile generale ale războiului; legile luptei armate; principiile generale ale pregătirii și ducerii acțiunilor militare; principiile specifice de întrebuințare în operație a diferitelor categorii de forțe ale armatei, armelor și specialităților.

Ca principală categorie de determinări nomologice ale luptei armate, legile generale ale războiului exprimă raporturile esențiale, generale, necesare, repetabile și relativ stabile între laturile interne ale acestui fenomen, care determină pregătirea, desfășurarea și deznodământul confruntării dintre beligeranți într-o diversitate de domenii.

Reflectând punctul de vedere tradițional, potrivit căruia războiul este asimilat aproape exclusiv confruntării armate, în unele lucrări de teorie militară se consideră că legile războiului exprimă dependența desfășurării și deznodământului acestui fenomen de posibilitățile economice ale statelor beligerante, nivelul posibilităților tehnico-științifice, atitudinea națiunii și moralul acesteia, numărul și calitatea trupelor, starea morală și uneori politică a armatei, nivelul înzestrării tehnice și calitatea armamentului forțelor armate, gradul de pregătire a cadrelor militare și de instruire a trupelor, caracterul și conținutul sistemelor politice ale statelor care poartă războiul.

În concordanță cu acest punct de vedere, în rândul unor specialiști se exprimă părerea că fizionomia războiului modern este determinată mai ales de următoarele două legi generale: legea dependenței puterii militare și a desfășurării luptei armate de condițiile economico-sociale și legea rolului determinant al națiunii în război.

Fără a contraveni total accepțiunii restrictive de mai sus, trebuie totuși considerat că legile războiului modern au un conținut mult mai cuprinzător și reflectă dimensiunile obiective ale confruntării în toate domeniile în care aceasta se produce. b#%l!^+a?

De aceea este evident că, în prezent, conținutul legilor războiului s-a îmbogățit, exprimând mai pregnant dependența rezultatelor confruntării de calitatea actelor de decizie politică, posibilitățile economice, tehnice, științifice, militare, abilitățile și acțiunile diplomatice, atitudinea și rolul națiunii față de nevoia susținerii efortului de b#%l!^+a?război, consecințele tendințelor care se manifestă în domeniul ordinii mondiale, capacitatea statelor aflate în conflict de a coagula în interesul lor atitudinea opiniei publice și acțiunea organismelor internaționale cu vocație în materie de securitate, precum și de accesul la resursele materiale și financiare externe.

Ca urmare, în etapa actuală războiul are o determinare mult mai complexă, fiind dependent de fiecare dintre domeniile de confruntare, iar un tablou mai complet al legilor sale generale cuprinde:

• legea dependenței cursului, deznodământului și urmărilor războiului de calitatea actelor de decizie publică;

• legea rolului determinant al succesului confruntării armate în deznodământul favorabil al războiului;

• legea dependenței confruntării armate de potențialul economic, tehnic și științific al statelor angajate în război, de modul de valorificare a acestuia în interesul confruntării armate și de accesul statelor aflate în conflict la resursele materiale și financiare externe, necesare susținerii efortului de război;

• legea rolului națiunii în susținerea efortului de război;

• legea rolului capacității statelor aflate în conflict de a coagula în interesul lor alianțe politice și militare;

• legea rolului major al abilităților și acțiunilor diplomatice în desfășurarea favorabilă, deznodământul și gestionarea consecințelor războiului. b#%l!^+a?

Legea dependenței cursului, deznodământului și urmărilor războiului de calitatea actelor de decizie politică exprimă rolul determinant pe care îl are și în prezent domeniul confruntării cu inamicul în plan politic, datorită faptului că toate deciziile majore în război sunt în primul rând de esență politică, ceea ce face ca politicul să dobândească tot mai multe valențe strategice (militare), iar strategia militară să devină tot mai politică. Numai din acest punct de vedere vechea definiție b#%l!^+a?dată de Clausewitz războiului rămâne actuală.

Legea rolului determinant al succesului confruntării armate în deznodământul favorabil al războiului exprimă un adevăr de netăgăduit, validat de întreaga istorie a războaielor, anume acela că victoriile militare creează o cu totul altă perspectivă în celelalte domenii ale confruntării, favorizând considerabil mai ales succesul acțiunilor politice, diplomatice și economice.

Războiul modern, mai mult decât războaiele epocilor trecute, are printre principalele domenii de confruntare și domeniul economic, iar acest fapt se concretizează într-o determinare obiectivă, anume legea dependenței deznodământului războiului de potențialul economic, tehnic și științific al statelor angajate în conflict, de modul de valorificare a acestuia în interesul confruntării armate și de accesul statelor aflate în conflict la resursele materiale și financiare externe, necesare susținerii efortului de război.

„Rolul complex jucat de confruntarea în plan economic asupra dobândirii victoriei în război este configurat atât de teoreticienii militari, cât și de scenariile conflictelor armate cele mai recente, care au demonstrat că aceasta (victoria) în război este rezultatul combinării judicioase a acțiunilor violente cu cele nonviolente, a celor militare cu cele nemilitare, în cadrul cărora blocada, embargoul, boicotul, dumpingul economic și îngrădirea accesului la resursele financiare ocupă un loc aparte, deosebit de important în fizionomia războiului.”

Acțiunile specifice confruntării în plan economic preced și apoi însoțesc confruntarea armată, ele manifestându-se într-o formă amplificată uneori, eficacitatea acțiunilor specifice confruntării în plan economic potențând sau reprezentând chiar un substitut al succesului acțiunilor militare.

Din totdeauna, națiunea a avut un rol cu totul deosebit în război, atât prin b#%l!^+a?susținerea efortului, asigurând resursele umane, tehnice, materiale, psihologice etc., dar și, când a fost cazul, în anumite tipuri de confruntări armate, prin participarea efectivă la lupta armată. Participarea națiunii la susținerea efortului de război este o lege generală a războiului, care se manifestă în fiecare caz în parte în mod diferit, în b#%l!^+a?relație directă cu tipul de acțiune strategică adoptat. b#%l!^+a?

Sintagma "susținerea efortului de război" poate fi privită atât ca participare indirectă a celei mai mari părți a națiunii la confruntarea cu inamicul, dar și ca o participare directă la lupta armată, în cazul în care riposta strategică este de tip apărare armată generalizată.

Legea rolului capacității statelor aflate în conflict de a coagula în interesul lor alianțe (coaliții) politice și militare exprimă dependența tot mai accentuată a desfășurării și deznodământul războiului de efortul întrunit al mai multor state care au interese comune.

Conflictele armate moderne ale ultimului deceniu din secolul trecut (Irak, Iugoslavia, etc.) au evidențiat rolul importsnt al alianțelor militare cu statut de permanență (NATO în Iugoslavia) și a coalițiilor conjuncturale (în cazul războiului din Irak).

Coagularea de alianțe și coaliții militare permite diminuarea efortului de război care revine fiecăruia dintre statele angajate în conflict, concomitent cu b#%l!^+a?obținerea în mod corespunzător a unei puteri sporite la nivelul alianței, o susținere economică și financiară considerabil sporite, un grad mai mare de libertate în plan politic și diplomatic pentru gestionarea situației, a reacției organismelor b#%l!^+a?internaționale și a opiniei publice etc.

Legea rolului major al abilităților și acțiunilor diplomatice în desfășurarea favorabilă, deznodământul și gestionarea consecințelor războiului exprimă dependența acestui fenomen de acțiunea diplomatică, prin care se netezește calea acțiunilor desfă-șurate în plan politic, militar, economic și în toate celelalte domenii ale confruntării.

O foarte bună activitate diplomatică, desfășurată în condiții de confruntare armată, descoperă căile diminuării intransigenței și a intoleranței în raporturile cu b#%l!^+a?adversarul, punctele de convergență a intereselor, impunând forța diplomației în fața diplomației forței și conducând la scurtarea și stingerea conflictului.

„Legile războiului nu sunt creații abstracte ale unor teoreticieni militari. Ele au o bază obiectivă, determinând fizionomia acestui fenomen independent de voința oamenilor, prin intermediul unor realități care caracterizează societatea omenească în diferitele sale etape de evoluție.”

Cunoașterea și folosirea lor corectă de către factorii de decizie politică și militară reprezintă un avantaj calitativ, deoarece permite obiectivarea deciziilor care preced declanșarea războiului (conflictului armat) și a celor adoptate pe întreaga durată a acestuia.

Rămânând însă doar la nivelul cunoașterii, acestea nu devin instrumente operaționale, la fel de importantă fiind înțelegerea modului în care cerințele obiective se manifestă în practica războiului, însușirea principalelor instrumente și a modalităților prin intermediul cărora acțiunile specifice tuturor domeniilor de confruntare (politic, militar, economic, diplomatic etc.) se pun de acord cu aceste cerințe.

Fiecare domeniu de confruntare are așadar, la rândul său, propriile legi obiective și principii care guvernează strict domeniul respectiv.

În domeniul confruntării armate, spre exemplu, există legi obiective ale luptei armate pe baza cărora știința militară formulează principiile generale care stau la baza pregătirii și ducerii acțiunilor de luptă, iar acestea la rândul lor permit b#%l!^+a?elaborarea unor principii specifice de întrebuințare a categoriilor de forțe ale armatei, armelor și specialităților.

Principiile sunt o creație conștientă, subiectivă a oamenilor, prin intermediul cărora se îndeplinesc în toate domeniile de confruntare cerințele obiective ale legilor războiului. b#%l!^+a?

De aceea, prin conținut ele au și un caracter obiectiv, deși sunt rezultatul activității creatoare a gândirii oamenilor.

În cazul concret al confruntării armate, principiile care stau la baza pregătirii și ducerii acțiunilor de luptă asigură unitatea dintre știința militară care sesizează și formulează legile luptei armate, și artă, ca fapt de aplicare în practică a cerințelor care decurg din conținutul acestora.

Raportul dintre legile generale ale războiului și legile specifice fiecăruia din domeniile de confruntare este, în esență, o problemă care ține de raportul dintre general și particular, iar cel dintre legile fiecărui domeniu de confruntare și principiile de acțiune specifice acestora una care ține de raportul obiectiv-subiectiv. Așadar, în esență, se poate spune că legile războiului reprezintă nivelul cel mai de sus al sistemului determinărilor nomologice ale acestui fenomen.

Lupta armată, ca domeniu principal de confruntare în război, este definită ca un ansamblu de acțiuni militare, de ciocniri violente desfășurate între două grupări de forțe armate, care urmăresc scopuri opuse, conținutul, amploarea și intensitatea acțiunilor fiind determinate de scopurile războiului, de esența sa social-politică, de caracterul și de trăsăturile sale, precum și de cantitatea, dar mai ales calitatea luptătorilor, armamentului și tehnicii militare.

Confruntarea între beligeranți se duce cu ajutorul forțelor armate, în anumite condiții concrete de spațiu și de timp, și depinde de potențialul economic, tehnic, b#%l!^+a?științific, moral etc. al țării respective, precum și de potențialul ei militar.

Aceste condiții și factori materiali, morali și politici determină anumite legități obiective ale luptei armate, care exprimă legătura internă, esențială, necesară și generală, respectiv elementul trainic, stabil, care se repetă în fenomenul respectiv.

Dependente de evoluția societății omenești în ansamblul ei, legile luptei armate au cunoscut și cunosc o evoluție continuă, uneori mai accentuată, alteori mai lentă, atât în sensul diversi-ficării, cât și al modificării conținutului lor, în fiecare etapă istorică. b#%l!^+a?

Studiul lor prezintă o mare însemnătate pentru știința militară, nu numai din punct de vedere teoretic ci și practic, evidențiind influența hotărâtoare a acestora asupra acțiunilor militare, îndeosebi pe plan strategic.

Cu privire la conținutul lor, părerile teoreticienilor militari diferă mai mult sau mai puțin. Chiar și în rândul specialiștilor militari români părerile nu coincid întrutotul.

Astfel, unii susțin că acestea ar fi:

legea dependenței structurilor organizaționale militare de nivelul dezvoltării arma-mentului și tehnicii de luptă;

legea corelației dintre formele și procedeele acțiunilor militare și nivelul de performanță al armamentului și tehnicii de luptă;

legea unității acțiunilor militare; legea concordanței dintre scopuri, forțe și mijloace;

legea raportului de forțe,

Alții sunt de părere că în sfera legilor luptei armate trebuie incluse:

legea concordanței dintre scopuri, forțe și mijloace;

legea raportului de forțe, legea dependenței formelor și procedeelor acțiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă;

legea unității acțiunilor și legea amplorii crescânde a luptei armate.

Abordându-le din perspectiva condițiilor de pregătire și ducere a acțiunilor de luptă în războiul modern, în rândul majorității teoreticienilor militari predomină b#%l!^+a?punctul de vedere potrivit căruia legile luptei armate pot fi considerate:

legea dependenței luptei armate de nivelul dezvoltării economico-sociale;

legea dependenței structurilor organizatorice, formelor și procedeelor acțiunilor militare de nivelul dezvoltării arma-mentului și tehnicii de luptă;

legea unității acțiunilor;

legea concordanței dintre scopuri, forțe și mijloace; b#%l!^+a?

legea raportului de forțe.

Legea dependenței luptei armate de nivelul dezvoltării economico-sociale. Așa cum s-a menționat deja, unul din factorii determinanți ai actualelor tendințe de evoluție a luptei armate îl reprezintă revoluționarea bazei economice a societății omenești. Experiența istorică arată că, pe măsura perfecționării mijloacelor de producție, a dezvoltării economiei și tehnicii, a sporit și s-a dezvoltat calitativ și cantitativ înzestrarea armatelor, iar aceasta, la rândul ei, prin diferitele categorii de tehnică nouă folosită în acțiunile de luptă a atras după sine schimbări mai mari sau mai mici în formele și procedeele luptei armate.

Din acest punct de vedere, trebuie reținut că fiecărei perioade istorice i-au corespuns forme și procedee proprii de luptă armată.

În condițiile actuale, dezvoltarea impetuoasă a tehnicii militare generează noi forme și procedee ale acțiunilor de luptă, care se deosebesc radical de cele din trecut, inclusiv din perioada celui de al doilea război mondial, și imprimă confruntărilor militare caracteristicile menționate deja în primul capitol al lucrării.

Legea dependenței structurilor organizatorice, formelor și procedeelor b#%l!^+a?acțiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă ia în considerare faptul că din cele mai vechi timpuri, în mod obiectiv, rezultatele obținute pe tărâmul dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă au produs mutații b#%l!^+a?semnificative în concepțiile strategice și în formele și procedeele acțiunilor militare corespunzătoare acestora.

Ea exprimă nevoia adoptării unor forme și procedee de acțiune noi, corespunzătoare caracte-risticilor tehnico-tactice ale armamentului nou introdus în dotare și schimbărilor calitative survenite în domeniul tehnicii de luptă.

Războiul fulger imaginat și pus în practică de generalii lui Hitler nu ar fi fost posibil fără crearea marilor unități de blindate și a aviației de sprijin, după cum, în zilele noastre, concepția bătăliei aeroterestre nu ar fi fost posibilă fără crearea b#%l!^+a?mijloacelor de cercetare și de lovire în adâncime, de mare precizie.

În condițiile revoluției tehnicii militare contemporane, când au apărut noi mijloace de luptă cu caracteristici tehnico-strategice superioare celor existente, legea dependenței formelor și procedeelor de luptă de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă influențează formele și procedeele de acțiune în sensul înlăturării celor depășite, promovării unor procedee și forme de acțiune noi, care, la rândul lor, influențează dezvoltarea armamentului și tehnicii militare, direcționează tendințele de perfecționare spre obținerea unor mijloace de lovire cu caracteristici tehnico-tactice superioare, iar acestea duc la perfecționarea continuă a structurilor organizatorice, la demasificarea armatelor și crearea unor structuri suple, dar extrem de mobile, rapide și eficiente.

Legea unității acțiunilor exprimă conexiunea luptei armate pe uscat, pe mare, în aer și în spațiul extraatmosferic, faptul că ea reprezintă un întreg realizat prin integrarea, coordonarea și sincronizarea acțiunilor tuturor forțelor participante la luptă și operație.

Din această lege rezultă un principiu important al științei militare și anume că succesul în acțiunile de luptă poate fi obținut numai cu eforturile întrunite ale tuturor forțelor participante la realizarea unui obiectiv comun.

Legea concordanței dintre scopuri, forțe și mijloace este o manifestare a întemeierii teleologice a acțiunilor militare și cere ca obiectivele propuse și misiunile stabilite să fie corelate cu calitatea și cantitatea forțelor și mijloacelor destinate îndeplinirii acestora. b#%l!^+a?

Cerințele acestei legi impun ca în planificarea acțiunilor militare să se realizeze într-o cât mai mare măsură obiectivarea scopurilor propuse, pe baza unei analize temeinice și multilaterale a factorilor situației, îndeosebi a factorilor de mediu și a cantității și calității forțelor și mijloacelor.

Ea acționează la toate nivelurile artei militare, de la domeniul tactic și până la cel strategic, influențând crearea grupărilor de forțe și mijloace necesare nimicirii b#%l!^+a?inamicului, dar guvernează și organizarea și înzestrarea subunităților, unităților și marilor unități, pentru ca acestea să poată îndeplini misiunile încredințate în toate împrejurările.

Totodată, în aplicarea cerințelor legii concordanței dintre scopuri, forțe și mijloace, trebuie să se țină seama de interacțiunea dintre acestea și cele ale legii raportului de forțe.

Legea raportului de forțe ia în considerare cantitatea și calitatea forțelor și mijloacelor a două părți adverse în lupta armată, relație exprimată cu un grad ridicat de probabilitate și care condiționează obținerea succesului în luptă de realizarea unei superiorități de forțe și mijloace față de adversar, în raioanele și pe direcțiile cele mai importante și la momentul oportun.

În lupta armată modernă însă, datorită apariției unor mijloace de lovire de mare precizie și ale căror efecte la obiectiv sunt deosebit de mari, realizarea unor cantități superioare de forțe și mijloace reprezintă o cerință necesară dar nu și suficientă, întrucât raportul de forțe care exprimă doar dimensiunea cantitativă prin relații matematice ca: 1/1; 2/1; 3/1 a devenit total neconcludent, mult mai elocvente fiind concluziile obținute din analiza dimensiunii calitative a raportului de forțe, care exprimă influențele datorate calității armamentului și tehnicii de luptă din înzestrare, însușirilor comandanților și ale luptătorilor, formelor și procedeelor de luptă adoptate. b#%l!^+a?

Legea raportului de forțe se manifestă în modalități diferite, prin intermediul a două dintre cele mai importante principii ale luptei armate și anume economia de forță și concentrarea eforturilor în locul decisiv și la momentul potrivit, în raport de o multitudine de condiții concrete rezultate din perioadele desfășurării războiului, importanța și amploarea acțiunii militare, formele de luptă etc.

O apărare dârză va necesita, evident, un anumit raport de forțe, pe când o acțiune ofensivă, cu totul altul, mult superior. Din acest punct de vedere se impune concluzia potrivit căreia analiza raportului de forțe de către comandanți și statele majore trebuie să ducă la constituirea unei grupări capabile să respingă ofensiva unor b#%l!^+a?forțe puternice în apărare, iar în ofensivă, realizarea unei superiorități cât mai evidente pe fiecare direcție în parte, îndeosebi pe direcția loviturii principale, în momentele decisive.

Legile luptei armate au caracter obiectiv, pentru că acționează în afara conștiinței oamenilor și independent de aceasta. Oamenii nu pot să le creeze și nici să le desființeze ci să cunoască cerințele lor și să le aplice în activitatea practică.

Cunoașterea și aplicarea lor în organizarea și desfășurarea acțiunilor militare reprezintă condiția esențială în obținerea victoriei, cu atât mai mult cu cât, în condițiile actuale, lupta armată se remarcă printr-o complexitate deosebită, o mulțime de legături și contradicții, legile sale relevându-se în cursul unui proces de cunoaștere îndelungat și contradictoriu, care presupune respingerea oricărei forme de dogmatism.

Ele sunt valabile pentru toate părțile beligerante, deoarece există în mod obiectiv, fiind imparțiale din punct de vedere al scopului, dar interpretările făcute de oameni pot influența în bine sau în rău acțiunea acestora.

Înțelegerea sau neînțelegerea legilor luptei armate, aplicarea cerințelor lor în totalitate sau parțial, depind de o multitudine de cauze și factori de natură obiectivă și subiectivă cum ar fi: caracterul și scopurile războiului; interesele beligeranților; contextul strategic, operativ și tactic în care se pregătesc și se desfășoară acțiunile militare; caracteristicile factorilor de mediu, etc.

Caracterul obiectiv al legilor luptei armate determină caracterul lor universal, b#%l!^+a?cerințele acestora vizând toate tipurile de războaie. Totodată, acțiunea lor are un pronunțat caracter istoric, manifestându-se în modalități diferite în raport de condițiile concrete. În cadrul acestor condiții, conținutul și trăsăturile caracteristice ale tipului de război ocupă un loc important.

Ele pot să faciliteze acțiunea legilor, conducând la obținerea victoriei sau să o limiteze, determinând astfel înfrângerea. Experiența militară a confirmat de altfel existența unei corelații între caracterul războiului și acțiunea legilor luptei armate.

Așadar, în sistemul determinărilor nomologice ale luptei armate moderne, b#%l!^+a?legile luptei armate reprezintă și ele un element obiectiv. Studierea acestora dă posibilitatea cunoașterii condițiilor și factorilor de care depinde obținerea victoriei și înarmează comandanții și statele majore cu un sistem de indicatori unanim recunoscuți ai acțiunii militare eficiente.

Preocuparea permanentă pentru reorientarea politicii militare și a doctrinelor militare naționale este determinată de noile condiții create în Europa ca urmare a dispariției bipolarității și rivalității dintre state și grupări de state aparținând diferitelor alianțe militare. Statuarea unor noi relații pe linie militară, bazate pe dialog, înțelegere și respect reciproc, colaborare, consultare, informare și transparență în domeniul militar va conduce la instaurarea unui climat nou, de pace și securitate, ce exprimă voința tuturor națiunilor.

Cu toate acestea continuă eforturile pentru definirea ce ținutului și fizionomiei acțiunilor militare într-un nou context geopolitic și geostrategic, în care N.A.T.O are un rol deosebit în procesul de reducere a amenințării și riscului unui conflict militar major. b#%l!^+a?

Situația internațională actuală cât și prognoza pentru următorii ani a impus în b#%l!^+a?majoritatea țărilor și grupurilor de țări revederea conceptului de strategie națională și colectivă și implicit al operațiilor strategice.

Astfel, în țările cu armate puternice strategia militară se bazează, în primul rând, pe descurajare, punându-se accent pe:

menținerea unei capacități de luptă suficientă;

proiecția puterii în zone de interes vital;

posibilitatea de a reconstrui forțe în timp scurt în funcție de evoluția situației;

forțele armate să fie capabile să execute cu succes o gamă largă de misiuni în orice condiții ale teatrelor de acțiune, capacitatea de a acționa alături de prieteni și aliați, în condiții regionale sau internaționale, inclusiv în cadrul O.N.U.

Operațiile strategice definite ca fiind ansambluri de acțiuni militare executate de mari grupări de forțe, în toate mediile – terestru, aerian și maritim, au un mare b#%l!^+a?grad de integrare și un pronunțat caracter interarme și intercategorii de forțe ale armatei deoarece acestea pot fi:

combinate, comune sau aliate;

ofensive și de apărare;

aeroterestre, aeromobile sau terestre, aeronavale;

independente sau integrate.

Forțele participante la astfel de operații strategice au compunere și valoare corespunzătoare cu scopurile propuse, caracteristicile teatrului de acțiuni militare și modul de împotrivire adversarului.

Acestea pot fi:

grupări de forțe armate și genuri de arme combinate (terestre, aeriene și navale) de niveluri diferite: grup de armate, front, grupare operativă sau armate și corpuri expediționare;

pentru operații de amploare redusă (operații în timp de pace) gruparea de forțe poate fi mai mică, de nivel corp da armată sau armată de arme întrunite, sprijinită de o componentă, aeriană, și una navală.

Specialiștii militari străini apreciază că într-un eventual război, operațiile strategice vor fi operații aeroterestre ca un pronunțat caracter integrat, care valorifică potențialul și rolul fiecărei arme și categorii de forțe ale armatei, iar în b#%l!^+a?unele cazuri ale unor armate naționale atunci când există o compatibilitate conceptuală, un sistem interoperabil viabil, o integrare la toate nivelurile și o subordonare totală a eforturilor fiecărei națiuni pentru asigurarea condițiilor optime realizării scopurilor operațiilor aliate.

Operația de apărare strategică se desfășoară începând cu primul aliniament situat pe frontiera de stat, urmărindu-se împiedicarea pătrunderilor adânci ale inamicului, întârzierea și producerea de pierderi importante, crearea condițiilor pentru executarea unor riposte ofensive hotărâtoare care să conducă la posibilitatea trecerii la ofensivă și mutarea ostilităților pe teritoriul adversarului. b#%l!^+a?

Pe primul aliniament, cel situat pe frontieră, se prevede; să acționeze unități și mari unități de cercetare, mecanizate și de tancuri, sprijinite puternic de focul artileriei, rachetelor, elicop-terelor și aviației, precum și al sistemelor de cercetare-lovire.

În funcție de evoluția luptei, pe măsura constituirii rezervelor și apropierii lor de raionul acțiunilor de luptă, corpurile de armată și armatele de arme întrunite, sprijinite de aviație și rachete, execută riposte ofensive (contralovituri), de regulă, pe direcții concentrice și în cooperare cu desantul aerian.

Simultan sau pe măsura angajării luptei la contact se prevăd acțiuni de amploare în adâncimea dispozitivului strategic al adversarului prin cercetare-diversiune, luptă radioelectronică, acțiuni specifice războiului psihologic, lovituri executate cu rachetele, elicopterele și avioanele de vânătoare-bombardament, operați de desant aerian și maritim (în zona de litoral). b#%l!^+a?

Operația ofensivă strategică este considerată forma hotărâtoare de ducere a războiului, singurul mijloc prin care se realizează scopurile propuse și anume nimicirea forțelor armate ale inamicului, cucerirea unor porțiuni importante din teritoriul acestui obligarea la tratative în condiții neavantajoase pentru adversar. Se consideră că, în condițiile războiului modem, ofensiva va fi o continuare a apărării ca efect al succesului unor riposte ofensive hotărâtoare. De aceea, concomitent cu ducerea apărării se impune planificarea unor operații ofensive, cu scopuri decisive care să conducă la încheierea războiului în scurt timp.

Concepția desfășurării operației ofensive strategice are la bază concentrarea eforturilor pe direcții hotărâtoare, surprinderea, rapiditatea, flexibilitatea și curajul,

Aceste cerințe sunt impuse tuturor momentelor care definesc fizionomia operației, acestea fiind: b#%l!^+a?

desfășurarea unor operații speciale – psihologice, radio-electronice, de cercetare-diversiune, teroriste și de desant aerian;

desfășurarea unei operații ofensive aeriene;

executarea unor acțiuni ofensive cu grupări de forțe terestre sau aeroterestre;

dezvoltarea succesului prin introducerea în operație a rezervelor operative și strategice.

Pentru conducerea trupelor, pe teatrele de acțiuni militare, se folosesc sisteme de transmisiuni bine dezvoltate, bazate pe linii de legătură radio, radioreleu, prin cablu, troposferice și prin satelit. Aceste linii deservesc punctele de comandă staționare cu posibilități de intrare în legătură a punctelor de comandă mobile, inclusiv aeropurtate.

În concluzie apreciem că orice acțiune militară de amploare operativă și mai ales strategică va avea un pronunțat caracter integrat-interarme și intercategorii de forțe armate, prin aceasta asigurându-se ritm, eficacitate, violență, siguranță și în final, victoria asupra adversarului.

Implicațiile luptei moderne armate asupra factorului uman

b#%l!^+a?

Lumea contemporană și implicit forțele armate sunt într-o continuă transformare. După o scurtă perioadă în care spectrul războiului cu arme de distrugere în masă părea îndepărtat, acesta apare acum, fie în zone unde regimuri totalitare sunt încă la putere (Coreea de Nord de exemplu), fie ca amenințări în relațiile dintre state care au vechi divergențe teritoriale, dar și mai grav, purtat de organizații terorist-fundamentaliste de diferite facturi, care încearcă să intre în posesia acestora atât ca un mijloc de intimidare, cât și pentru a le folosi la nevoie.

La acestea, se adaugă acum noua panoplie de armamente de mare precizie și putere de lovire care, fără a mai avea efectele contaminante pentru mediu și b#%l!^+a?populație, produc același efect distructiv la țintă, precum și capabilitățile sporite de a desfășura forțe în diferite regiuni ale globului (protecția forței).

Principiile luptei armate au fost fundamentate cu mult timp în urmă, și, în armatele occidentale, s-a ajuns la consens că acestea sunt:

principiul concentrării forțelor;

principiul manevrei ;principiul inițiativei ofensive;

principiul unității de comandă, principiul stabilirii clare a obiectivului; principiul siguranței/securității;

principiul economiei de forțe;

principiul surprinderii;

principiul simplicității.

Multe dintre principiile luptei armate s-au păstrat aproape nemodificate lungi b#%l!^+a?perioade de-a lungul evoluției fenomenului militar, pe când altele au trebuit b#%l!^+a?adaptate pentru a reflecta schimbările tehnologice sau de situație.

Este de la sine înțeles că aceste noi mijloace și situații nu vor schimba principiul concentrării forțelor, manevrei, unității de comandă sau al inițiativei, dar vor implica o adaptare a modului lor de aplicare.

Nu același lucru este valabil în cazul surprinderii, în condițiile în care noile mijloace ascunse de realizarea surprinderii aproape că impun total regândirea aspectelor referitoare la siguranță. În plus, mai sunt câteva principii care abia acum își fac simțită acțiunea, acestea incluzând simultaneitatea și adâncimea atacului, proiecția logisticii, dominația informațională și lovirea precisă a obiectivelor.

Complexitatea condițiilor și situațiilor în care se pregătesc și se duc operațiile strategice este atât de evidentă încât ar trebui consacrat un spațiu foarte mare pentru a fi prezentat.

Ne limităm strategic, însă la o serie de aprecieri din care să rezulte amploarea spațială și temporală a operațiilor strategice, precum și desfășurarea acestora în condițiile specifice războiului modem. b#%l!^+a?

Operațiile strategice au la bază cele două atitudini funda-mentale respectiv apărarea și ofensiva.

La fiecare nivel al artei militare, deci și la nivel strategic, acțiunile se planifică în timp și spațiu, având la bază, în primul rând, scopul acțiunilor respective.

Scopul acțiunii este determinat sau mai bine zis în strânsă legătură cu unele mărimi (valori) materiale care obiectivează cel mai pregnant lupta, dar se manifestă și subiectiv, ca ideal de acțiune.

O particularitate în stabilirea scopurilor strategice, ca valoare, constă în faptul că mijlocește eficiența activităților care angajează la nivel național acțiunea armată, îndeosebi a potențialului militar și are o funcție de reglare, corijare și control în raport cu varietatea situațiilor strategice care intervin în desfășurarea războiului.

În funcție de interesele formulate la nivel strategic, el se transformă dintr-un act de voință politică în unul de natură militară și orientează acțiunea către modelul anticipat al acesteia.

Specialiștii militari, în urma analizei ultimelor confruntări atât din Orientul Mijlociu cât și din Europa au concluzionat că operațiile militare prin scop, pot fi strategice pentru că: b#%l!^+a?

păstrează, cuceresc sau mențin inițiativa strategică;

păstrează sau mențin echilibrul strategic;

au o importanță hotărâtoare pentru desfășurarea ulterioară a războiului;

urmăresc realizarea unuia sau mai multor obiective strategice din planul de campanie sau de desfășurare a războiului;

vizează cucerirea, recucerirea sau menținerea unor obiective militare sau elemente de infrastructură de care depind victoria sau înfrângerea în război;

influențează prin desfășurarea acțiunilor hotărârilor politice b#%l!^+a?

Amploarea operațiilor strategice este determinată, în primul rând de o serie de factori specifici naționali, cum ar fi: potențialul strategic național, structura puterii militare, mărimea și forma teritoriului și alții.

În afară de acești factori, se vor lua în calcul și alte elemente care definesc amploarea operațiilor strategice ca de exemplu spațiul și timpul de desfășurare al acțiunilor, grupările de forțe care acționează la nivel strategic, intensitatea acțiunilor pe zone, gradul de angajare al întregului sistem militar al țării.

Pentru a sublinia modul de manifestare (impunere) a caracterului intercategorii de forțe ale armatei, trebuie prezentată influența structurii forțelor participante la operațiile strategice asupra fizionomiei generale a războiului.

Cea mai semnificativă concepție în cadrul căreia se evidențiază caracterul intercategorii de forțe ale armatei este aceea care desemnează operația aeroterestră.

Astfel la acest tip de operație acțiunea integrată, inter-categorii de forțe ale b#%l!^+a?armatei se caracterizată prin acțiunea comună și (sau) simultană a unor structuri ce se intercondiționează în realizarea obiectivului general operației. Este evident și aproape de neconceput să acționeze o singură categorie de forțe ale armatei, iar scopul realizat să fie de nivel strategic.

În acțiunile de nivel strategic vor fi angajate după o concepție unitară,sub conducerea Statului Major al Forțelor Terestre, Marelui Cartier General, mari unități ale forțelor terestre, aviației și apărării antiaeriene și, după caz, a marinei militare care în mod convențional, se pot constitui în eșaloane – strategice de tipul grupului de armate, grupare strategică etc, ce includ mari unități din toate categoriile de forță sau a?pot acționa independent.

Structurile reprezentative pentru categoriile de forțe ce ar putea constitui o grupare strategică sunt: mari unități din forțele terestre, unități de aviație și apărare antiaeriană și flota maritimă sau flotila fluvială.

Aceste forțe sau părți din ele ar constitui minimum cantitativ al unei grupări ce va avea capacitate opera-țională strategică.

Prin urmare, o acțiune de nivel strategic poate fi apreciată prin:

dimensiunea structurii forțelor (capacitatea operațională) manifestată în norme strategice;

elementele structuri forțelor (de tip intercategorii de forțe – trupe de uscat, aviație și apărare antiaeriană, marină);

valoarea eșaloanelor care intră în structura dispozitivelor strategice (indicator ce exprimă cantitatea forțelor din cadrul grupării strategice.

tehnica (tehnologia) de purtare a războiului – indicator ce exprimă valoarea calitativă a mijloacelor (vectori cu rază de acțiune strategică și efecte distructive hotărâtoare pentru schimbarea raportului de forțe la nivel strategic).

Fizionomia operațiilor strategice în războiul de apărare a țării este condiționată în ansamblul de factori cum sunt:

situația geopolitică și geostrategică regională și globală;

scopul politico-militar general al războiului, atât pentru inamic cât și pentru statul român; b#%l!^+a?

tipul de agresiune la care ar putea fi supusă România;

situația și condițiile interne în care se desfășoară operațiile strategice;

situația, valoarea și compunerea grupărilor de forțe ale inamicului terestru, aerian și naval, concepția probabilă de acțiune și modul în care acesta acționează, componentele agresiunii indirecte;

numărul zonelor de operații în care se acționează;

valoarea, compunerea și situația forțelor proprii destinate ducerii acțiunilor b#%l!^+a?militare, gradul lor de pregătire de luptă situația logistică a acestora, stadiul trecerii forțelor armate și a economiei naționale de la starea de pace la starea de război;

tipul de ripostă armată adoptat.

Analizând acești factori, pentru fiecare operație strategică pot fi stabilite etape, misiuni, forme, procedee, modalități tehnice specifice de întrebuințare a forțelor și mijloacelor în strânsă corelație cu destinația și posibilitățile lor reale, astfel încât configurația operației să se încadreze în coordonatele ei moderne, integrate și intercategorii de forțe ale armatei.

b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

CAPITOLUL 2

Educația fizică militară – parte integrantă a procesului de pregătire pentru luptă

2.1. Educația fizică – delimitări conceptuale

Concepția despre educația fizică reprezintă valorificarea conceptului de educație fizică, prin aplicarea lui la condițiile concrete ale anumitor societăți. Concepția despre educația fizică se desprinde din concepția generală asupra vieții unei societăți, diferită de la o epocă la alta, de la o țară la alta.

Conform legii educației fizice și sportului prin educație fizică și sport se înțeleg toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau independentă, să exprime sau să amelioreze condiția fizică și confortul spiritual, să stabilească relații sociale civilizate și să conducă la obținerea de rezultate în competiții de orice nivel.

Practicarea educației fizice și sportului este un drept al persoanei, fără nici o discriminare, garantat de stat, iar autoritățile administrative, instituțiile de învățământ și instituțiile sportive au obligația de a sprijini educația fizică, sportul pentru toți și sportul de performanță și de a asigura condițiile de practicare a acestora. b#%l!^+a?

După I. Șiclovan „educația fizică reprezintă un proces deliberat construit și dirijat în vederea perfecționării dezvoltării fizice, a capacității motrice a oamenilor, în concordanță cu particularitățile de vârstă, sex, cerințele de integrare socială a tinerilor» solicitările fizice ale profesiilor și menținerea condiției fizice”.

Particularități:

educația implică, presupune activitate – se desfășoară ca proces bilateral, unde este necesară prezența celor doi factori: educatorul și educații;

urmărește „cultivarea”, creșterea, educarea, formarea, învățarea, consolidarea, perfecționarea capacităților fizice ale oamenilor;

este proces instructiv-educativ.

Educația fizică este:

– fiziologică prin natura exercițiilor;

– pedagogică prin metodă;

– biologică prin efecte;

– socială prin organizare;

– accesibilă tuturor vârstelor și are obiective diferențiate pentru fiecare eșalon.

Subsisteme:

– educația fizică a tinerei generații:

– învățământul preșcolar;

– învățământul primar;

– învățământul gimnazial; b#%l!^+a?

– învățământul liceal;

– învățământul tehnico-profesional;

– învățământul special;

– educația fizica profesională;

– educația fizică a vârstnicilor;

– educația fizică militară;

– autoeducația (activitatea independentă).

Note definitorii ale educației fizice:

– dispune de un sistem de mijloace și metode, tehnologii de predare, diferențiate conform condițiilor și obiectivelor proprii categoriilor de subiecți;

– răspunde cerințelor de realizare a dezvoltării fizice și capacității, motrice în vederea satisfacerii solicitărilor proprii diferitelor profesiuni și menținerii îndelungate a unei bune condiții fizice;

– îmbină în mod echilibrat instruirea cu educația în vederea formării unei personalități complete evoluate și armonioase.

– este o componentă a educației generale, realizată în cadrul unui proces instructiv – educativ sau în mod independent, în vederea dezvoltării armonioase a personalității și creșterii calității vieții.

– cuprinde un complex de stimuli ce influențează procesele de dezvoltare somato – funcțională, motrică și psihică.

– se reflectă ca un ansamblu de idei, norme și reguli, reunite într-o concepție unitară de organizare și aplicare la diferite categorii de subiecți.

– se constituie ca un ansamblu de forme de organizare ce valorifică sistematic exercițiile fizice în scopul realizării obiectivelor sale.

– este un sistem complex de instrumente care se exercită simultan asupra individului, favorizând ameliorarea condiției fizice, psihice și integrarea socio-culturală.

– implică un sistem de mijloace, metode, forme de organizare eu caracter mixt, care vizează dezvoltarea fizică, capacitatea motrică, capacitatea de efort, intr-o sinteză a acțiunii multilaterale a acestei activități.

– se constituie ca o necesitate pentru toți indivizii societății și în special pentru cei cu b#%l!^+a?nevoi speciale (cu diferite tipuri de deficiențe). b#%l!^+a?

Curriculumul disciplinar „Educația fizică” prin obiectivele și conținuturile didactice proiectate urmărește îmbogățirea considerabilă a pregătirii teoretico-științifice, metodice și motrice aelevilor, care, finalmente, vor asigura unitatea dintre bogăția spirituală, puritatea morală șiperfecțiunea fizică – componente importante ale formării multilaterale a personalității elevuluicontemporan.

Educația fizică este unica disciplină de învățământ care le formează elevilor o atitudine competentă față de propriul organism și exigența autoperfecționării fizice și funcționale, totodată educând multiaspectual personalitatea elevului prin inserție socială plenară.

Una dintre particularitățile de bază ale curriculumului disciplinar „Educația fizică” constă înstructurarea judicioasă și justificată a obiectivelor (generale, cadru și de referință) și a conținuturilor educaționale care asigură valorificarea potențialului b#%l!^+a?educativ, asanativ, cognitiv,formativ etc. al culturii fizice și sportului – mijloace eficiente de formare a personalității elevului.

Curriculumul la educația fizică a fost elaborat în baza următoarelor principii:

principiul dezvoltării multilaterale a elevului;

• principiul coerenței dintre conținutul educațional și finalitățile educației fizice școlare;

principiul pertinenței la elaborarea obiectivelor și conținuturilor educaționale;

principiul corelării cunoștințelor, capacităților și atitudinilor cu funcțiile procesului educațional. b#%l!^+a?

Realizarea conținutului curricular mai solicită profesorului de specialitate cunoașterea șiutilizarea teoriilor și tehnologiilor didactice avansate în vederea actualizării la elevi a cunoștințelor conceptuale și a capacităților psihomotrice, reflexive, praxiologice etc., totodatăinfluențând și sfera motivațională a elevului de a putea utiliza independent și rațional mijloaceleeducației fizice în diverse scopuri: instructive, asanative, recreative, educative etc.

Evident că în cadrul învățământului creativ/formativ accentul se va pune și pe îmbogățirea experiențeimetodice a elevului, care în mod conștient și constructiv va folosi exercițiul fizic, factorii naturali și igienici în vederea fortificării sănătății, călirii organismului, educării calităților motrice,evitării apariției unor defecte fizice, maladii etc.

Implementarea Curriculumului la educația fizică, în mare măsură, depinde de competența profesională a cadrului didactic, de atitudinea lui privind crearea condițiilor optime de organizareși desfășurare a procesului educațional.

În acest context intenționăm că profesorul va fi preocupat permanent de autoinstruirea sa profesională (pentru a spori pregătirea științifică, metodică,motrică), precum și de consolidarea bazei tehnico-materiale (confecționarea inventaruluinestandardizat, amenajarea terenurilor și a sălilor de sport, aparataj audio-vizual etc.).

Obiectivele educației fizice anticipează rezultatul educației în termenii comportamentului, prescriind cum va trebui să răspundă subiectul după parcurgerea unei anumite secvențe sau etape de învățare.

Scopurile pot fi concretizate într-o multitudine de obiective, carevizează influențarea personalității în ansamblul ei.

Conținutul obiectivelor este de obicei măsurabil prin metode consacrate, pentru a oferi posibilitatea unui control riguros al activitățiieducaționale.

Educația fizică își realizează rolul în funcție de complexitatea și diversitatea obiectivelor sale.

După gradul de generalitate:

a) Obiectivele generale evidențiază esența educației fizice,dimensiunile comune ale subsistemelor acesteia. b#%l!^+a?

b) Obiectivele specifice reprezintă o particularizare aobiectivelor generate la nivelul subsistemelor educației fizice.

c) Obiectivele intermediare acționează la nivelul ciclurilor de învățământ, anilor de studii, etc.

d) Obiectivele operaționale vizează comportamentele imediate, observabile în timp scurt, ce pot fi urmărite și măsurate, adicăacțiunile pe care subiectul trebuie să le realizeze în timpul unei activități, lecții, ședințe.

Obiective generale:

– menținerea unei stări optime de sănătate;

– favorizarea dezvoltării fizice armonioase;

– dezvoltarea capacității motrice generate, adică educareacalităților motrice de bază și formarea unui sistem de deprinderi și priceperi motrice, de bază, utilitar – aplicative și specifice unor ramuri de sport;

– formarea capacității de practicare sistematică și independentă a exercițiilor fizice; b#%l!^+a?

– dezvoltarea armonioasă a personalității. .

Obiective în plan motric:

– dezvoltarea componentelor fitness-ului (rezistență cardiovasculară, rezistență musculară, forță, mobilitate suplețe, compoziție corporală);

– dezvoltarea componentelor fitness-ului motor (echilibru, coordonare segmentară, agilitate, putere, timp de reacție, viteză);

– formarea unui sistem de deprinderi și priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative și specifică unor ramuri și probe sportive;

– îmbunătățirea capacității de efort.

Obiective psihomotorii:

– dezvoltarea schemei corporale în două direcții:

• ca reper în reglarea mișcărilor;

• ca nucleu al imaginii de sine .

– dezvoltarea coordonărilor senzorimotorii normale;

– dezvoltarea echilibrului static și dinamic;

– realizarea unor reechilibrări în perioada pubertară;

– formarea coordonatelor de timp ale mișcării: ritm,tempou, durată, elemente ce conferă eficiență mișcării;

– dezvoltarea lateralității șt armoniei laterale;

– formarea reprezentărilor ideomotorii și a capacității de aopera cu ele;

– educarea capacității de relaxare generală și selectivă;

– dezvoltarea capacității de diferențiere kinestezică.

Obiective cognitive

– dezvoltarea capacității de a cunoaște propria persoană, mediul ambiant, natural și social (percepere, descoperire, redescoperire, înțelegerea informațiilor sub diverse forme);

– dezvoltarea calităților atenției, memoriei, aspectelor intuitive ale gândirii, creativității (motrice), adică generare de informații variate, pornind de la aceleași date, originalitate – "producție divergentă".

Obiective în plan motivațional și afectiv – volitiv

– formarea unor convingeri referitoare la rolul exercițiilor fiziceîn creșterea calității vieții; b#%l!^+a?

– echilibrarea și reglarea emoțională (prin descărcareaagresivității, derulare etc);

– educarea atitudinilor, convingerilor, sentimentelor morale(fair-play), b#%l!^+a?respect, colaborare, într-ajutorare, prietenie etc);

– educarea emoțiilor estetice (date de aprecierea frumusețiimișcărilor și a esteticii corporale);

– dezvoltarea capacității de autoreglare la nivelul comportamentului global (disciplină, spirit de organizare, curaj, perseverență, dârzenie etc).

Scopul educației fizice definește linia generală care orientează acțiunile de formare și dezvoltare a personalității subiecților, proiectate de ideal.

Scopul servește ca ghid în selectarea obiectivelor generale și specifice și vizează finalitatea acțiunii educaționale. În stabilirea scopului educației fizice trebuie respectate o serie de criterii (adaptate după J. Bewey, 1992):

– concordanța cu idealul educației fizice; b#%l!^+a?

– depășirea nivelului actual prin acțiuni de perfecționare, ajustare, restructurare, reformulare, la nivel conceptual și practic(praxiologic);

– valorificarea potențialului existent, a resurselor și necesităților interne ale subsistemelor educației fizice;

– deschiderea spre nou, spre alte posibile alternative.

Scopul educației fizice trebuie să aibă:

– un caracter practic, să configureze direcțiile principale de acțiune într-o perioadă istorică definită;

– un caracter strategic prin care să se asigure dezvoltarea domeniului pe termen lung.

Scopul educației fizice îl constituie dezvoltarea complexă a personalității individului, în concordanță cu cerințele societății, de dobândire a autonomiei, eficienței și echilibrului cu mediul natural și social.

Finalitățile educației fizice reprezintă materializarea obiectivelor sub toate aspectele, cu alte cuvinte, progresul pe care îl înregistrează subiectul (individul) în plan somatic, funcțional, motric, cognitiv, afectiv și social.

Apariția și dezvoltarea exercițiilor fizice este determinată de:

– condițiile sociale cu influențe din partea științei, religiei și nivelului de cultură;

– fundamentarea științifică – aceasta s-a realizat în timp, și s-a amplificat odată cu apariția T.M.E.F.S. și a altor discipline teoreticometodice;

– evoluția în timp a unor materiale și instalații sportive, inclusiv a bazelor sportive.

În fiecare etapă social istorică scopurile sau obiectivele educației fizice și sportului s-au adaptat, modificat conform comenzii sociale.

În epoci diferite și sisteme sociale diferite, comanda socială a fost diferită. Dar indiferent de aceasta, esența educației fizice și sportului a fost perfecționarea dezvoltării fizice și a capacităților motrice a oamenilor.

Comanda socială asocietății actuale, solicită educației fizice și sportului să pregătească tineretul pentru muncă și viață. Acestea, trebuie să contribuie la educarea șiformarea tineretului din punct de vedere moral, estetic, intelectual și profesional, să-l facă capabil să facă față cu de randament maxim cerințelor impuse de o societate de consum, concurențială.

Tocmai prin obiectivele și scopurile lor, esența exercițiilor fizice și a sportului are aplicabilitate pentru realizarea tuturor funcțiilor lor: culturaleducativă, socială b#%l!^+a?recreativă, de destindere, morală etică, estetică și de emulație a indivizilor societății.

Studierea efectelor exercițiului fizic trebuie să pornească de la definirea corespunzătoare a acestuia.

În înțeles general, exercițiul se definește ca o acțiune (fizică sau intelectuală) facută sistematic pentru a dobândi deprindere, îndemânare.

În Dicționarul de psihologie (1978), se înțelege prin exercițiu orice repetiție frecventă și tenace a unei activități în vederea însușirii și perfecționării ei, a formării de deprinderi și a obținerii de performanță.

Exercițiul fizic este un important factor morfogenetic, mai ales pentru elementele aparatului locomotor. Oasele și periostul, articulațiile și mușchii, tendoanele și fasciile au o structură funcțională atât de evidentă încât capătă semnificația unei reprezentări grafice a forțelor mecanice, pe care acțiunile statice și dinamice le exercită asupra lor.

Acțiunile mecanice, care se aplică asupra unui os – întinderea, presiunea și b#%l!^+a?răsucirea, influențează așezarea sistemelor traiectoriale din strucutura epifizelor.

Cercetările din acest domeniu au subliniat faptul că exercițiul fizic determină o remaniere continuă a elementului fundamental al structurii osoase, osteocitul – în sensul unei ajustări, distrugeri sau reconstrucții concordante acțiunii mecanice.

În acest sens, unele poziții și mișcări care alcătuiesc exercițiile fizice, prin acțiunile mecanice imprimate asupra osului, pot fi folosite pentru creșterea în lungime și grosime a acestuia (legea osteogenezei a lui Delpech și Wolff).

Totodată, exercițiile fizice aplicate în prima perioadă a vieții pot preveni și corecta, prin acțiune statică sau dinamică, deformațiile osoase mult mai ușor decât în celelalte perioade ale vieții.

Periostul are la rândul său o structură funcțională, demonstrată de grosimea, dispoziția și orientarea fibrelor din care este alcătuit.

Forma articulației ca și calitățile sale funcționale, mobilitatea și stabilitatea, sunt determinate de rolul articulației în statica și motricitatea corpului omenesc. Amplitudinea mișcărilor condiționează întinderea suprafețelor articulare, lungimea și grosimea capsulei și ligamentelor articulare.

În structura aparatului fibros periarticular, fibrele conjunctive sunt orientate în concordanță cu factorii mecanici de tracțiune directă sau indirectă, exercitată asupra articulației.

În tulburările de formă ca și în tulburările funcționale ale articulațiilor, executarea exercițiilor analitice la nivelul articulației, activ sau împotriva unei rezistențe, poate reda mobilitatea dar și stabilitatea articulației deficiente.

Orice activitate cu caracter fizic, fie sub forma efortului static sau a mișcărilor cu amplitudine și intensitate diferite, constituie o stimulare specifică pentru mușchi.

Exercițiul fizic are, la orice vârstă, dar mai ales în perioada de creștere, un puternic rol educativ. Sistemul nervos este educabil mai ales printr-un mai bun control psihoneuromotor.

Astfel, prin efectuarea repetată a unui exercițiu se ajunge să se stăpânească perfect o anumită mișcare, se elimină mișcările necontrolate și se stăpânesc cele necoordonate. Se constată o creștere a numărului de impulsuri efectoare la nivelul coarnelor anterioare ale măduvei spinării și chiar transmiterea prin iradiere a excitațiilor primite la grupele musculare sinergice.

Atitudinea corpului, mișcările și gesturile corpului precum și toate manifestările cu caracter motric sunt de fapt o adaptare continuă a funcției psihoneuromotoare la cerințele continue ale adaptării corpului în concordanță cu necesitățile lui.

Stimularea simultană a factorilor morali și de voință contribuie substanțial la realizarea corectării atitudinilor greșite, la perfecționarea și corectarea mecanismelor psihoneuromotorii. b#%l!^+a?

Efecte ale exercițiilor fizice:

Efecte morfogenetice și mofoplastice – stimulează formarea de noi celule și creșterea și mărirea organelor existente; b#%l!^+a?

Efecte fiziologice – stimulează funcția diferitelor organe și aparate.

Așa se cunosc efectele favorabile pe care le exercită în buna funcționare a aparatului cardio-vascular, a celui resiprator, a glandelor cu secreție internă, a aparatului digestiv, a sistemului nervos, într-un cuvânt asupra întregului organism, contribuind la funcționarea echilibrată a acestuia.

Efecte educative – se execută fie individual, fie în colectiv, cultura fizică exercită efecte educative asupra omului, obișnuindu-l cu un regim ordonat de viață, în care munca profesională se îmbină armonios cu odihna și diferite alte activități social-obștești sau cultural educative.

În acest fel, practicanții culturii fizice capătă deprinderi igienice în programul lor b#%l!^+a?zilnic existând o înlănțuire naturală a diferitelor activități. b#%l!^+a?

Aceste efecte apar mai însemnate sau mai reduse, la un nivel mai mare sau mai mic, în funcție de durata și cantitatea tratamentului și in special legat de reactivitatea organismului.

Planificarea strategică a învățământului și educației oferă un set de instrumente și tehnici pertinente pentru elaborarea și pilotarea proiectelor de reformă și pentru o prognoză realistă a viitorului școlii pe termen scurt.

Direcții generale pentru dezvoltarea unei planificări strategice sunt:

în procesele de reformă prevalează „factorii de calitate”

structura și funcționalitatea școlii ca instituție socială, preocupări pentrudezvoltare instituțională de scurtă, medie și lungă durată;

conținuturile informaționale sunt centrate pe aspecte specificeadaptate noului tip de societate și respectă principiul conformității cupsihologia celor care învață;

dezvoltarea resurselor umane vizează cadrele didactice solid pregătiteși motivate pentru o acțiune educațională eficientă și coerentă;

factorul metodologic și strategic este centrat pe metode și tehnicididactice destinate optimului performanțial în învățământul de toate gradele.

Modalitățile cele mai frecvente folosite pentru introducerea „noilor educații” în curriculum-ul școlar:

introducerea de noi discipline centrate pe un anumit tip de educație(dificultatea constă însă în supraîncărcarea programelor de învățământ și în pregătirea profesorilor capabili să predea astfel de discipline);

crearea de module specifice în cadrul disciplinelor tradiționale (module având caracter interdisciplinar, de tipul: „Mediul căruia îiaparținem și în care trăim”, „Unitatea cultural-spirituală a Europei”,„Ce înseamnă o societate dezvoltată” ). Dificultatea constă înalcătuirea orarelor, fiind necesar aportul mai multor profesori;

dificilă este și pregătirea profesorilor pentru predarea în echipă;

tehnica „aproche infusionnelle” presupune infuzarea de mesaje ce țin de noile conținuturi în disciplinele „clasice”.

Tendința și preocuparea de a asimila noile educații este în creștere, dar decalajul dintre recomandările, rezolvările și studiile realizate la nivel internațional sau național și practica educațională rămâne încă mare, iar problematica lumii contemporane nu este încă o sursă care trebuie să alimenteze conținuturile b#%l!^+a?învățământului pentru autorii de planuri și programe școlare din multe țări și tendința de a organiza conținuturile predominant în manieră monodisciplinară, supraîncărcarea programelor școlare constituie obstacole serioase în calea acceptării și structurării noilor conținuturi în vederea completării educației generale a adolescenților și tinerilor (G.Văideanu)

Conținuturile, finalitățile și obiectivele specifice noilor educații propun un demers prin care educația încearcă să răspundă exigențelor lumii în care trăim și să producă o schimbare paradigmatică a actului educativ în favoarea educației bazată pe învățare inovatoare, societală și adaptativă.

Particularitățile psihice și acționale ale studenților se dezvoltă concomitent cu dezvoltarea anatomofiziologică și cu evoluția ascendentă structural funcțională a creierului.

Nivelul și calitatea particularităților psihice și acționale sunt determinate în mare măsură de influența agenților socio-educaționali (educația în familie și în școală) dar și de influențele factorilor extrafamiliali și extrașcolari reprezentați de mass-media și de alți factori educativi. b#%l!^+a?

Atenția trece treptat de la forma involuntară spre cea voluntară, de la cea puțin stabilă spre cea stabilă. Acest fapt necesită organizarea duratei activităților educative corespunzător intensității procesului cognitiv și vârstei educabililor.

Gândirea concretă are o pondere însemnată la această vârstă dar este posibilă și necesară trecerea treptată la gândirea abstractă. Pentru demersul corelării gândirii concrete cu gândirea abstractă este necesar să se îmbine în procesul de predare-învățare materialul didactic intuitiv cu mijloacele logico-matematice.

Elevii trebuie pregătiți să înțeleagă și să opereze cu noțiuni, judecăți, raționamente, pentru ca la pubertate să se stimuleze gândirea logică.

Imaginația este vie și fantastică la școlarii mici, de aceea este necesar să le stimulăm cât mai mult imaginația pentru a se putea trece de la imaginația fantastică la cea realist fantastică și pentru a putea ajunge la vârsta pubertății la o imaginație cu o doză importantă de realism.

Procesele afective se caracterizează prin simțiri, trăiri și sensibilități sufletești vii și puternice.

Procesele acționale se caracterizează printr-o intensă nevoie de mișcare, de acțiune datorită procesului intens de dezvoltare fizică, a necesității consumului de energie ce se acumulează.

Trebuie să se creeze condiții favorabile pentru consumul surplusului de energie, înlăturând în același timp situațiile de accidente și de poluare sonoră a celor din jur, conștientizându-i treptat să-și folosească acest surplus de energie pentru diverse scopuri: învățătură, jocuri didactice, sport, odihnă activă în spații organizate (terenuri de sport, săli de gimnastică etc.).

Importanța cunoașterii temperamentului unui elev este următoarea:

determinarea măsurilor corective pentru buna orientare și pentru a interveni pozitiv în procesul devenirii socio-morale a ființei umane. Dacă un elev este activ, spre exemplu, este necesară orientarea spreactivități utile, valorizate social și temperarea tendinței de a lua hotărâri pripite, în grabă, în timp ce inactivii au nevoie de o stimulareconstantă, bine dozată și de un program de lucru strict supravegheat;

temperamentele nu sunt în relație cu aptitudinile, fapt evidențiat și de existența unor persoane cu performanțe deosebite, aparținând tuturor structurilor temperamentale.

2.2. Educația fizică militară

b#%l!^+a?

„Educația fizică militară este o componentă fundamentală a procesului de instrucție/învățământ care valorifică sistematic ansamblul formelor de activitate colectivă sau individuală ce se desfășoară în vederea formării, dezvoltării și menținerii capacității motrice, contribuind la îmbunătățirea stării de sănătate fizică și psihică a personalului armatei.” b#%l!^+a?

Educația fizică militară se organizează și se desfășoară în cadrul tuturor structurilor Ministerului Apărării Naționale, conform planurilor și programelor de pregătire specifice, conținutul acestora fiind determinat de cerințele generale ale procesului instructiv-educativ, de specificul fiecărei arme și specialități militare și cuprinde:

educația fizică militară a tuturor categoriilor de personal din armată;

planificarea educației fizice militare pe tipuriaani de instrucție/învățământ;

îndrumarea, controlul și aprecierea educației fizice militare.

Disciplina militară decurge din specificul funcțional al activității militare, din natura sarcinilor armatei pe timp de pace, precum și din natura misiunilor de luptă pe timp de război.

Sub raport intelectual conduita militară se exprimă printr-o gamă largă de b#%l!^+a?însușiri ce decurg din cerințele organizării și purtării războiului, însușiri proprii tuturor membrilor grupului militar, dar în proporții diferite, în raport cu poziția fiecăruia în ierarhia grupului.

„Conduita militară vizează de asemenea deținerea unui volum bogat de cunoștințe de specialitate cu privire la caracteristicile și modul de întrebuințare a armamentului și tehnicii de luptă, la caracteristicile terenului și influența lor asupra organizării și ducerii luptei.”

În același timp, comandanții, îndeosebi, trebuie să dețină o gamă variată de cunoștințe, cum ar fi capacitatea de investigare a datelor, de sistematizare a informațiilor, de luare a deciziilor în momente presante.

Din punct de vedere al factorilor noncognitivi, privind modul de exprimare a conduitei militare, avem în vedere temperamentul, afectivitatea și atitudinile.

„Temperamentul, exprimând caracteristica dinamico-energetică a personalității, are un rol important, comunicând factura sa, dinamicii de bază a conduitei și implicit structurilor sale.”

Astfel, temperamentul este implicat și influențează direct modalitățile de exprimare a conduitei în diferite împrejurări sociale, de muncă și viață. Atitudinile reprezintă o formă de manifestare a conduitei umane în general, inclusiv a conduitei militare.

Atitudinile înaintate favorizează conduitele caracteristice militarilor: integritatea morală, curajul, stăpînirea de sine, onestitatea, încrederea în forțele proprii, autoexigența, autodepășirea și receptivitatea, spiritul critic și autocritic.

Afectivitatea are un rol deosebit în perfecționarea relațiilor interumane, a relațiilor comandant-subordonat, în optimizarea activităților cadrelor militare în procesul de instruire și educare a ostașilor.

Privită sub raportul valorilor morale, conduita militară se exprimă prin personalitatea militarilor, îndeosebi a cadrelor permanente ale armatei, purtători ai unor virtuți morale așa cum sunt: patriotismul, devotamentul, datoria, curajul, eroismul, solidaritatea, spiritul de sacrificiu, etc.

Virtuțile morale se cultivă și îi caracterizează pe militarii acelor armate care au ca scop apărarea independenței naționale sau care urmăresc interesele poporului pe care îl slujesc.

„Conform documentelor de constituire, fiecare structură militară are ca rol îndeplinirea unui set de misiuni derivate din misiunile generale ale forțelor militare b#%l!^+a? (atac, apărare, operații de stabilitate, operații de sprijin etc.).”

În acest sens, putem vorbi de misiunile specifice fiecărei structurii militare. Pentru îndeplinirea unei misiuni, structura militară trebuie să „rezolve” o serie de cerințe specifice acelei misiuni.

Acestea sunt cerințe colective, de comandă și individuale și pot fi asimilate unor secvențe ale misiunii.

„Sistemul operațional al acțiunilor militare are, conform celor mai mulți teoreticieni militari, șase funcții de bază: informațiile, manevra forțelor, întrebuințarea focului, sprijinul logistic, protecția forțelor și comanda și controlul.”

În general, o cerință a misiunii se regăsește sub diverse aspecte în fiecare din aceste funcții. Din punct de vedere al instrucției, fiecărei cerințe a misiunii îi corespunde o activitate de instrucție, în sensul că pentru a fi aptă să îndeplinească cerința, o structură militară trebuie mai întâi să se instruiască în acest sens.

Această activitate se numește Activitate-Standard de Instrucție și Evaluare (ASIE) și arată în ce constă instrucția ce trebuie executată în vederea asigurării deprinderilor colective necesare îndeplinirii acelei cerințe. Practic, o ASIE nu se deosebește prea mult de ceea ce numim planul desfășurării unei ședințe de instrucție. b#%l!^+a?

„Documentul care înglobează misiunile specifice unei structuri militare, cerințele misiunilor respective, activitățile-standard de instrucție și evaluare ce corespund în planul instrucției cerințelor misiunilor, precum și alte informații importante pentru instrucția structurii miliare”, toate organizate într-un sistem logic, astfel încât comandantul să poată determina cu suficientă precizie și ușurință ce instrucție trebuie să facă structura sa pentru a putea să îndeplinească misiunea primită, se numește Programul de instrucție pentru misiuni.

Aceste documente sunt cele mai importante produse ale activității de standardizare a instrucției, întrucât ele se elaborează prin adaptarea standardelor-sursă la condițiile specifice forțelor noastre. Pentru instrucția individului acestea se elaborează separat pe arme și categorii de personal luptător (soldați, gradați, subofițeri și ofițeri), iar pentru instrucția colectivă, pe arme și, în cadrul acestora, separat, pe eșaloane (grupă/ echipă/ echipaj, pluton, companie, batalion și comandamente de mare unitate).

PIM sunt instrumente foarte eficiente puse la dispoziția comandanților structurilor militare, a statelor lor majore și a comandanților subordonați pentru planificarea, desfășurarea și evaluarea instrucției.

Ele contribuie la creșterea responsabilității privind modul în care se planifică și execută instrucția, asigură o folosire judicioasă a resurselor și creează posibilitatea determinării cu precizie și suficientă obiectivitate a nivelului atins prin instruire.

Aceste programe au la bază principiile instrucției, cuprinse în „Doctrina instruirii Forțelor Armate” și răspunde cerințelor esențiale ale standardizării instrucției:

prezintă activitățile-standard de instrucție și evaluare ce corespund cerințelor colective ale misiunilor fiecărui tip de structură militară, stabilind prin aceasta ce instrucție trebuie să facă acea structură;

sugerează cum să se facă instrucția pentru a se atinge nivelul de performanță necesar îndeplinirii misiunilor.

Inițierea procesului de elaborare a PIM se poate face prin ordin al șefului Statului Major General, respectiv al șefilor statelor majore ale categoriilor de forțe ale armatei și comandamentelor de armă, conform programelor și planurilor stabilite la fiecare nivel sau în urma solicitării acestui lucru, ierarhic, de către eșaloanele inferioare.

PIM se elaborează de către grupurile de lucru constituite de Statul Major b#%l!^+a?General, statele majore ale categoriilor de forțe ale armatei și comandamentele de b#%l!^+a?armă. Acestea funcționează, de regulă, în cadrul Universității Naționale de Apărare, pentru nivelul întrunit, la nivelul structurilor de instrucție și doctrină, pentru nivelul interarme și în școlile de aplicație, pentru nivelul armelor.

Intrarea în vigoare a PIM-ului pentru nivelul întrunit se face prin ordin al șefului Statului Major General, iar a PIM-ul pentru nivelurile interarme și de armă prin ordin al șefului categoriei de forțe a armatei și comandantului comandamentului de armă.

Nevoile privind elaborarea PIM- urilor stau, alături de celelalte standarde de instrucție, la baza elaborării/ revizuirii Programelor de Standardizare a Instrucției, care sunt documente manageriale pentru realizarea acestui aspect al reformei în domeniul instrucției.

Aceste programe sunt elaborate de către Direcția Doctrină și Instrucție, pentru nivelul întrunit, respectiv de structurile de instrucție și doctrină de la nivelul categoriilor de forțe ale armatei, pentru nivelurile interarme și al armelor. Ele asigură permanent informațiile privind situația în domeniu, elementele de organizare, conducere și monitorizare a activității, precum și folosirea eficientă a resurselor.

Avantajele introducerii PIM în activitatea de planificare, desfășurare și b#%l!^+a?evaluare a instrucției rezolvă o serie de probleme caracteristice acestei activități, probleme în general neplăcute, făcând din instrucție o activitate mai atractivă și mai eficientă. În acest sens, cele mai importante schimbări aduse de noul mod de lucru sunt următoarele:

înglobarea și stocarea a tot ce este mai valoros la nivel național și al Alianței în domeniul instrucției colective, aceste standarde fiind elaborate și revizuite permanent de personalul cu cea mai bogată experiență în domeniu;

reducerea substanțială a timpului necesar comandanților, planificatorilor și instructorilor pentru pregătirea activităților de instrucție, prin – se vor folosirea numai exclusivă a documentelor tipizate, preelaborate;

eliminarea subiectivismului și a arbitrarului și creșterea substanțială a randamentului activității, instrucția făcându-se conform unei tehnologii riguros stabilite;

crearea posibilității ca personalul ce primește însărcinări în domeniul instrucției să se adapteze rapid și să se pregătească cu ușurință, dată fiind sistematizarea și claritatea acestor documente-standard;

identificarea cu ușurință a necesarului de instrucție specific fiecărei structuri militare și misiunilor pentru care aceasta trebuie să se instruiască;

simplificarea muncii procesului de evaluare a nivelului de instruire atins și creșterea obiectivității în această activitate;

determinarea, cu mai mare ușurință și exactitate, a resurselor necesare pentru desfășurarea instrucției și folosirea acestora controlat și mai eficient;

simplificarea analizelor privind instrucția și introducerea rapidă a lecțiilor învățate și a rezultatelor schimbului de experiență cu alte armate.

Pentru a beneficia în totalitate de avantajele folosirii acestui document, considerăm necesar adaptarea standardelor de instrucție la condițiile specifice forțelor noastre, avându-se în special în vedere baza materială a instrucției, caracteristicile echipamentelor militare din dotare și resursele alocate.

2.3. Metodologia elaborării PIM-urilor

Elaborarea PIM-urilor este o activitate extrem de laborioasă, ce cuprinde următoarele activități:

proiectarea și elaborarea activităților-standard de instrucție, a modelelor de exerciții, a cadrelor de misiune și a tabelelor pentru instrucția colectivă;

integrarea tuturor elementelor componente într-un document de instrucție care să asigure planificarea, desfășurarea și evaluarea instrucției unei anumite b#%l!^+a?structuri militare.

Aceste activități se derulează pe etape după cum este prezentat în tabelul de mai jos:

Tabelul nr. 1 Etapele elaborării PIM

Pentru a obține toate datele și informațiile necesare elaborării PIM-urilor, trebuie o documentare riguroasă, ce parcurge următoarele activități:

căutarea, identificarea și obținerea surselor de documentare / informare informație care se referă la misiunea / misiunile unității;

studierea surselor de documentare / informare și identificarea informațiilor care se pot folosi în procesul de elaborare a PIM;

colectarea informațiilor utile și pregătirea selectarea lor pentru a putea fi folosite cu ușurință în activitatea de elaborare a PIM;

Căutarea informațiilor pentru elaborarea componentelor PIM (tabelele de instrucție, activitățile-standard de instrucție și evaluare, exercițiile, cadrele de misiuni), precum și a proiectul PIM în întregul său se va face prin accesarea mai b#%l!^+a?multor tipuri de surse de documentare/ informare. b#%l!^+a?

Acestea sunt prezentate în tabelul următor:

Tabelul nr. 2 Tipuri de surse de informare

Manualele/ doctrinele de luptă/ operații ale structurii pentru care se elaborează PIM reprezintă cea mai importantă sursă doctrinară de informații privind modul cum trebuie să acționeze acea structură în caz real.

Pe timpul căutării și studierii surselor de documentare/ informare se va determina și dacă este necesar să se elaboreze noi manuale, doctrine, instrucțiuni etc. Se va stabili, de asemenea, ce surse de documentare trebuie revăzute/ revizuite sau scoase din folosință, în cazul în care nu mai corespund necesităților.

Principalele elemente ale Programelor de Instrucție pentru Misiuni sunt Tabelele cu cerințele pentru Misiuni și Activitățile Standard de Instrucție și Evaluare (ASIE).

Este important de reținut faptul că aceste PIM-uri pentru fiecare categorie de forțe, deci toate ASIE și exercițiile din PIM, sunt elaborate de un singur colectiv, sunt elaborate de un singur colectiv de profesioniști, cu cunoștințe teoretice și experiență pentru acea structură. Prin urmare nu fiecare comandant își scrie propriul PIM pentru subunitatea pe care o conduce, acel grup de lucru elaborând un PIM pentru toate structurile de același fel.

Tabelele cu cerințele pentru instrucție sunt liste ce cuprind, pe cât posibil, toate cerințele pentru instrucție, specifice eșalonului și armei respective, grupate pe sistemele funcționale ale luptei și misiunile caracteristice. El are la bază Lista cu cerințele esențiale pentru îndeplinirea misiunilor, document care definește necesarul de instruire al fiecărei structuri.

Aceste tabele îl ajută pe comandant să își formeze o imagine clară asupra relației dintre misiuni, cerințele colective ale misiunilor și necesarul de instruire, precum și planificarea instrucției pentru structura pe care o comandă.

Se are în vedere elaborarea următoarelor tabele de instrucție:

tabelul pentru identificarea misiunii;

tabelul cu misiunile și cerințele colective;

tabelul cu cerințele individuale de sprijin; b#%l!^+a?

tabelul cu cerințele colective și referințele bibliografice (ale instrucției pentru misiuni)

În cadrul procesului de elaborare a tabelelor de instrucție este necesar a se parcurge următoarele etape:

Tabelul nr. 3 Etapele elaborării tabelelor de instrucție

Tabelul pentru identificarea misiunii, asigură identificarea misiunii/ misiunilor de bază ale structurii. În partea superioară a tabelului se vor înscrie misiunea/ misiunile de bază pe care structura trebuie să fie aptă să o/ le execute, iar în continuare, toate celelalte misiuni (cele care contribuie la îndeplinirea misiunii/ misiunilor de bază sau a misiunilor altor structuri), ca în exemplu de mai jos:

Tabelul nr. 4 Identificarea misiunii

Tabelul cu cerințele de instrucție pentru misiune (TCM) se întocmește sub forma unei matrice și este documentul care îl ajută pe comandant în planificarea nemijlocită a instrucției la nivelul structurii pe care o comandă .

Tabelul cu misiunile și cerințele colective cuprinde:

misiunile structurii;

cerințele colective (ale misiunilor de instrucție)

codul fiecărei ASIE.

Misiunile sunt cele cuprinse în Tabelul pentru identificarea misiunii și vor fi înscrise în coloane, în aceeași ordine ca în listă. Cerințele colective reprezintă totalitatea acțiunilor prin care se îndeplinesc misiunile (piesele componente ale misiunilor).

De exemplu, îmbarcarea pe mijloacele de transport pe roți, deplasarea, b#%l!^+a?ocuparea raionului de adunare, executarea cercetării, traversarea unui raion b#%l!^+a?contaminat chimic sunt acțiuni care pot fi cerințele unei anumite misiuni. Cerințele colective sunt elementele ce definesc lupta/ operația. Acestea se vor înscrie grupat, în funcție de forma asociată ducerii luptei: manevra, sprijinul cu foc, cercetarea, comanda și controlul, logistica și protecția forțelor, și reprezintă toate situațiile tactice în care structura militară se poate afla pe timpul ducerii acțiunilor militare.

Codul de identificare a ASIE este reprezentat de trei grupe de cifre de identificare care indică arma, eșalonul pentru care se întocmește și poziția cerinței în cadrul listei generale a cerințelor misiunilor. Cerința colectivă are același cod cu ASIE care o însoțește;

b#%l!^+a?

Pentru a aloca codul de identificare, parcurge următoarele etape:

Tabelul nr. 5 Etapele alocării codului de identificare

Exemplu:

Statele majore ale categoriilor de forțe ale armatei vor stabili cifrele de identificare pentru genurile de armă/ specialități având în vedere următoarea repartizare:

Statul Major al Forțelor Terestre – de la 1 la 30;

Statul Major al Forțelor Aeriene – de la 31 la 50;

Statul Major al Forțelor Navale – de la 51 la 70;

Comandamentul Logistic Întrunit – de la 70 la 80;

Comandamentul Transmisiunilor – de la 80 la 90;

Statul Major General – de la 91 la 99.

De exemplu, pentru grupă si pluton, tabelul cu misiunile și cerințele colective identifică relația dintre misiunile subunității de infanterie și cerințele colective specifice acestor misiuni.

Cerințele colective se tipăresc grupat, conform formelor asociate luptei și sunt indicate în tabel cu un asterisc. Pentru fiecare misiune înscrisă în coloană, se identifică cerințele colective, înscrise pe rânduri. Plecând de la nivelul cerut de instruire al subunității de infanterie, instrucția se va concentra pe aspectele cu deficiențe / incapacități operaționale.

Tabelul nr. 6 Cerințele de instrucție pentru misiune

Acest tabel arată care sunt cerințele individuale ce trebuie îndeplinite înainte de executarea cerințelor colective și care trebuie să fie executate în continuare pe timpul instrucției colective.

Tabelul nr. 7. Cerințele colective și cerințele individuale de sprijin

Tabelul cu cerințele colective și referințele bibliografice va cuprinde toată bibliografia care conține informații despre cerințele colective și ASIE pe care structura respectivă trebuie să le îndeplinească/ execute. Se vor include, în mod obligatoriu și toate documentele de tip STANAG NATO adoptate în armata României. Referința bibliografică de bază se va trece prima, apoi celelalte, în ordine descrescătoare a importanței lor.

Tabelul cu cerințele colective și referințele bibliografice cuprinde următoarele coloane:

codul de identificare ASIE ;

cerințele colective (aceleași ca la Tabelul cu misiunile și cerințele colective);

referințele bibliografice.

Pentru elaborarea Tabelului cu cerințele colective și referințele bibliografice se va identifica toate sursele necesare elaborării sau revizuirii PIM-urilor, urmând a se b#%l!^+a?proiecta și elabora tabelul. b#%l!^+a?

Acest tabel se va actualiza permanent prin adăugarea/ eliminarea titlurilor lucrărilor nou intrate în/ ieșite din vigoare.

b#%l!^+a?

Tabelul nr. 8 Cerințele colective și referințele bibliografice

Putem spune că standardizarea introduce un alt concept, cel de instrucție pe misiune/ misiuni, ceea ce înseamnă că o structură militară trebuie să primească de la structura de operații una sau mai multe misiuni conexe și pentru aceasta/ acestea se instruiește.  

Filmul este simplu: un PIM cuprinde toate cerințele de instrucție pentru misiune teoretic posibile pe care o structură se poate instrui. Din acestea, funcție de misiunea primită, comandantul structurii până la nivel batalion, scoate din PIM acele ASIE și exerciții prin execuția cărora structura este aptă să îndeplinească misiunea.

„Fiecărei cerințe colective îi corespunde o activitate-standard de instrucție și evaluare, care reprezintă reflectarea în planul instrucției a cerinței colective. ASIE reprezintă elementul de bază fiind cea mai importantă componentă a programului de instrucție pentru misiune.”

O ASIE are ca obiectiv instruirea structurii în vederea formării deprinderilor specifice unei anumite cerințe pentru a misiuni și cuprinde, ca elemente principale:

cerința pentru misiune;

condițiile specifice de desfășurare;

standardele/ nivelurile de performanță ce trebuie îndeplinite.

Codul de identificare alocat ASIE este și codul cerinței colective pentru misiune.

În totalitatea lor, ASIE reprezintă suportul executării instrucției colective și stau la baza evaluării interne executate permanent de comandant.

Practic, o ASIE nu se deosebește prea mult de ceea ce numim planul desfășurării unei ședințe de instrucție. Ea pune structura militară să rezolve o anumită cerință/ (secvență) a unei situații tactice oferind în același timp și o schemă de rezolvare gândită realist. În faza finală a instrucției structurii, activitățile standard de instrucție și evaluare trebuiesc integrate în exerciții din ce în ce mai complexe.

O parte dintre ASIE elaborate pentru PIM- ul unei structuri, pot fi folosite și la construcția PIM- urilor altor structuri din cadrul aceleiași mari unități sau la diferite structuri din alte mari unități. Aceste două tipuri de ASIE se împart și se definesc astfel:

ASIE comune: – sunt activități standard de instrucție și evaluare cele care se aplică în toate structurile categoriei de forțe a armatei. Cerința, condițiile, standardele cerinței, etapele de îndeplinire a cerinței și nivelele de performanță la acest tip de ASIE, nu se schimbă.

ASIE generale: – sunt acele activități standard de instrucție și evaluare care se pot aplica doar la o parte din unitățile care nivelul aceleiași mari unități sau la diferite structuri ale alt ordin mari unități diferite. Nici în acest caz, b#%l!^+a?condițiile, cerințele, standardele, etapele de îndeplinire a cerințelor, modificarea unei ASIE determinând apariția altei ASIE ce va primi un nou cod de identificare.

Prin aplicarea ASIE comune și generale la mai multe structuri, se b#%l!^+a?standardizează modul de acțiune pentru cerințele la care se referă ASIE respective și se reduce timpul de desfășurare a instrucției;

Pentru ASIE comune codul de identificare rămâne același cu cel dat de grupul de lucru care l-a întocmit, cu mențiunea că prima cifră “0” din ultimul grupele de patru cifre se înlocuiește cu litera “C”, continuându-se cu ultimele trei cifre inițiale. De Exemplu, ASIE cu codul de identificare 10-2-0318 va deveni 10-2-C318.

Structurile de standardizare de la nivelul statele majore ale categoriilor de forțe au responsabilitatea de a actualiza anual lista cu ASIE comune și de a le comunica tuturor structurilor care le folosesc. Structurile ale căror PIM-uri conțin aceste cerințe le vor adăuga pur și simplu la cele existente fără a schimba ceva în formatul, conținutul sau codul de identificare al ASIE, codul de identificare sau conținutul acesteia. Structurile care au autoritatea de a modifica ASIE comune trebuie să raporteze/ comunice despre intenția de a face aceste modificări statelor majore ale categoriilor de forțe, care sunt eșalonul cu autoritate de aprobare. ASIE comune se elaborează de către grupurile de lucru organizate de către Statul Major al Forțelor Terestre.

ASIE generale se folosesc fără modificări astfel:

– în alcătuirea PIM pentru structuri de același eșalon (de exemplu, batalion ), cu același cod de identificare;

– în alcătuirea PIM pentru structuri de eșaloane diferite (de exemplu, companie și batalion), cu codul de identificare al eșalonului batalion;

– în alcătuirea PIM pentru structuri din unități din arme diferite (de exemplu, o ASIE privind protecția împotriva mijloacelor NBC în cadrul PIM pentru batalionul de infanterie), cu codul de identificare alocat pentru structura de origine (NBC).

Pentru fiecare cerință colectivă (a misiunii) se elaborează o ASIE, alcătuită din următoarele elemente:

Structura militară. Identifică unitatea / subunitatea care execută cerința

Cerința colectivă. Identifică acțiunea care trebuie executată de plutonul / grupa de infanterie și codul de identificare al ASIE care îi corespunde din punctul de vedere al instrucției.

Referințele bibliografice. Se scriu în paranteză, după codul de identificare al ASIE. Referința cea mai importantă (care conține cele mai multe / importante informații) se scrie prima și se subliniază. Dacă avem numai o singură referință bibliografică, aceasta nu se subliniază.

Numărul de repetări. Identifică de câte ori ASIE se execută și se evaluează pe timpul instrucției. Litera „P” arată că instrucția trebuie executată cu asigurarea măsurilor de protecție specifice misiunii.

Aprecierile comandantului privind nivelul de instrucție. Este o grupare de cifre prin care comandantul poate exprima aprecierea sa privind capacitatea structurii de a îndeplini cerința respectivă potrivit standardelor. Aprecierea este subiectivă, bazându-se pe informațiile obținute în procesul de evaluare internă și pe cele raportate de comandanții subordonați și vizează capacitatea generală a subunității de a îndeplini misiunea. Pentru a marca această apreciere, comandantul folosește următoarea scală:

litera „I” – structura este instruită și a demonstrat că are capacitatea de a executa cerința respectivă potrivit standardelor;

litera „S” – structura are nevoie de instruire suplimentară. Acțiunile anterioare au demonstrat că aceasta nu poate executa fără dificultate sau a eșuat în îndeplinirea unor etape ale cerinței la nivelul standardelor. b#%l!^+a?

litera „N” – structura este neinstruită. Ea nu poate executa cerința pentru a b#%l!^+a?putea îndeplini misiunile.

Condițiile. Descriu situația sau mediul în care subunitatea trebuie să îndeplinească cerința.

Standardele cerinței:

Standardele cerinței stabilesc criteriile de performanță la care structura trebuie să ajungă pentru a îndeplini cu succes cerința. Acestea sunt standardele generale și b#%l!^+a?trebuie să definească pe care se concentrează instrucția. Ele trebuie cunoscute și înțelese de fiecare militar.

Comandantul sau evaluatorul determină nivelul de instruire al subunității prin măsurarea performanței (atunci când se poate) și pe baza aprecierii sale. Plutonul / grupa trebuie evaluat în contextul misiunii primite, al inamicului, forțelor proprii, terenului, condițiilor de timp și a timpului avut la dispoziție. Pentru o evaluare obiectivă a structuri similare, aceste condiții trebuie să fie cât mai apropiate.

Etapele cerinței și nivelele de performanță. Este o listă a acțiunilor ce trebuie executate pentru îndeplinirea cerinței. Aceste acțiuni se stabilesc în așa fel încât să asigure observarea performanțelor în vederea evaluării nivelului de instruire. Etapele cerinței se înscriu în ordinea logică în care acestea se succed în mod real pe câmpul de luptă și sunt însoțite de cerințele individuale și referințele bibliografice specifice.

Cerințele de comandă sunt marcate cu asterisc (*). Sub fiecare etapă a cerinței se înscriu nivelurile de performanță care trebuie realizate pe timpul desfășurării fiecărei etape. Dacă plutonul / grupa nu reușește să execute una dintre etape conform standardului cerinței, se consideră că ea nu a reușit să execute întreaga cerință la nivelul impus de standard.

Coloana „Apt / Inapt”. Această coloană este folosită pentru înscrierea performanței realizate pentru fiecare etapă a cerinței. Îndeplinirea fiecărei etape a cerinței se marchează cu X în dreptul etapei respective. Pentru ca o etapă a cerinței să fie apreciată ca fiind executată conform standardului, trebuie ca cele mai multe niveluri de performanță să fie apreciate cu „Apt”.

Performanța realizată / centralizatorul de evaluare. Această grilă oferă comandantului posibilitatea de a înregistra numărul total de etape ale cerinței, nivelurilor de performanță evaluate și nivelurile evaluate cu „Apt”. Oferă, de asemenea, posibilitatea de a înregistra raportul nivelelor de performanță evaluate cu „Apt” sau „Inapt”. Centralizatorul asigură înregistrarea rezultatelor evaluării pentru cinci repetări ale aceleiași cerințe.

Cerințele individuale de sprijin. Este o listă cu cerințele individuale care sprijină / asigură executarea corectă a cerinței colective. Lista prezintă referințele bibliografice, codul de identificare al cerinței și denumirea acesteia.

Cerințele OPFOR. Aceste cerințe exprimă performanțele generale ale OPFOR pentru fiecare cerință colectivă. Ele stabilesc cum să acționeze OPFOR astfel încât forțele care se instruiesc să îndeplinească standardele cerinței sau să piardă în fața OPFOR. Standardele și cerințele pentru inamic precizează anume ce trebuie să facă inamicul și nu cum să acționeze acesta. OPFOR trebuie să acționeze întotdeauna la nivelul standardelor proprii, folosind tactici adecvate pentru tipul de adversar pe care îl reprezintă.

Cheia standardizării instrucției este ASIE, deoarece ea, fiind universal valabilă pentru toate structurile de același tip, cu aceeași dotare tehnică, conduce la execuția aceleiași instrucții. Tot pe ASIE, și numai pe ASIE, se face și evaluarea.

În timp ce misiunile cuprinse în planul general de apărare și planul de trimitere a forțelor la operații în afara granițelor (planificarea forței) determină prioritățile de instruire, activitățile cuprinse în PIM – uri sunt cele care asigură instruirea pentru îndeplinirea misiunilor la un nivel ridicat de profesionalism/ competență. Este de la sine înțeles că fiecare pluton/ grupă de infanterie trebuie să se antreneze cel puțin la nivelul standardelor cuprinse în activitățile-standard de instrucție și evaluare din aceste PIM – uri. Standardele care se stabilesc pentru instrucție trebuie să prezinte b#%l!^+a?întotdeauna un grad de dificultate mai ridicat decât condițiile care sunt avute în vedere pentru cazul real.

Aplicarea Programelor de instrucție pentru misiuni va conduce la atingerea acelor niveluri necesare îndeplinirii misiunilor încredințate. Suntem un stat nou membru, prin urmare trebuie luate toate măsurile necesare realizării interoperabilității, iar aplicarea acestor documente, elemente primordiale ale standardizării operaționale, constituie un pas important în înfăptuirea acesteia. b#%l!^+a?

Drumul României spre NATO a început o dată cu participarea la misiunile Parteneriatului pentru Pace (PfP) și la Operațiunile de Sprijinire a Păcii (Peace Support Opeartions), aceasta având ca rezultat atât dezvoltarea structurilor de comandă și control al forțelor armate, cât și acumularea experienței necesare cadrelor militare de a acționa alături de țările Alianței.

Realizarea interoperabilității constituie un deziderat al politicii de aderare, întrucât statutul de membră NATO ne obligă la asumarea unor responsabilități, țara noastră trebuind să ofere Alianței forțe operaționale, ușor de desfășurat, capabile să îndeplinească prevederile articolului V al Tratatului de la Washington. Necesitatea interoperabilității rezidă din faptul că NATO nu dorește să devină un sistem în care SUA și vechii aliați îndeplinesc sarcinile dificile, iar noile state membre îi sprijină din umbră.

În acest context, standardizarea instrucției se impune ca o necesitate asigurând încadrarea nivelului de pregătire între unul ideal și unul minim acceptat.

Standardizând instrucția se pot obține rezultate bune în pregătirea militarului cu un consum mic de resurse materiale și financiare, și într-un timp mai scurt. Mai mult, standardizarea instrucției oferă cunoașterea celor mai buni specialiști într-un anumit domeniu, specializarea pe anumite domenii și de aici posibilitatea îmbunătățirii performanțelor, cunoașterea celor mai bune subunități la anumite perioade de timp, deoarece toți se vor instrui pe baza acelorași standarde, iar sistemul de evaluare va fi unitar.

2.4. Standardul militar

Standardele militare fac obiectul standardizării militare. Prin definiție standardul militar reprezintă “un act normativ specific în care sunt consemnate nivelurile succesive, parțiale sau finale cu care trebuie finalizată o activitate sau acțiune și cuantificat nivelul de performanță stabilit pentru o anumită structură, perioadă de pregătire, misiune, acțiune, activitate, funcție și post de lucru”.

Standardul este un document stabilit prin consens și aprobat de către autoritatea recunoscută în cadrul Ministerului Apărării Naționale, care prevede reguli, prescripții caracteristic metode și proceduri referitoare la activități sau rezultatele acestora. Standardul militar are un caracter de generalitate, iar unele din prevederile acestuia se dezvoltă în cadrul regulamentelor, ordinelor, instrucțiunilor, dispozițiilor, normelor și altor documente care reglementează pregătirea și desfășurarea activității în domeniul operațional, tehnic și administrativ. Trebuie specificat că standardele militare sunt supuse revizuirii, fiecare standard trăind cel mult cinci ani de la aprobare (ultima revizuire). La împlinirea acestei „vârste”, el este examinat și se stabilește dacă poate fi aplicat, în continuare, sau urmează a fi revizuit.

El mai reprezintă nivelul minim de profesionalism acceptat și necesar executării unei sarcini de instruire.

Acesta cuprinde acuratețea, durata, fazele calitatea, restricțiile etc. ce ne arată cât de bine trebuie îndeplinită o sarcină de instruire. Mai simplu spus, standardul b#%l!^+a?reprezintă măsurarea nivelului de performanță a sarcinilor individuale și colective de instruire pentru fiecare cerință esențială a misiunii. De fiecare dată când este selectată o sarcină de instruire, standardele sunt aceleași, indiferent de cine o execută și când.

Standardul cuprinde: enunțul cerinței, condițiile și criteriile de evaluare.

Condițiile reprezintă circumstanțele și mediul în care o sarcină urmează să fie îndeplinită. Un standard este constant, dar un comandant, pentru a mări gradul de dificultate, poate modifica aceste condiții – terenul, durata, condițiile geoclimatice de timp, anotimp și stare a vremii. Această tehnică este aplicată în special în toate b#%l!^+a?fazele instruirii, de la însușirea cunoștințelor de bază la desăvârșirea luptătorului.

Considerăm necesară implementarea standardelor militare în sistemul militar întrucât instruirea bazată pe standarde permite utilizarea procedurilor comune și metodelor operaționale uniforme pentru a crea o perspectivă unică la nivelul Armatei Române. Acest mod de abordare se reflectă apoi în doctrinele de instruire, în tehnicile, tacticile și procedurile forțelor armate.

În condițiile integrării în Alianța Nord – Atlantică, standardele militare constituie un element cheie în realizarea interoperabilității, oferind repere ce trebuie b#%l!^+a?atinse pentru ca Armata Română să fie aliniată la cerințele ce i le conferă statutul de membră NATO.

Clasificarea standardelor militare

La nivelul Ministerului Apărării Naționale se elaborează următoarele tipuri de standarde: standarde militare operaționale, standarde militare tehnice, standarde militare administrative.

Standardele militare operaționale (SMO) sunt standardele ce reglementează desfășurarea procesului de instruire a trupelor și de conducere a operațiunilor militare în sensul uniformizării conceptelor și procedurilor în domeniul pregătirii pentru luptă și cel al documentelor de conducere.

Standardele militare tehnice (SMT) sunt standardele care se aplică în proiectarea, producerea, achiziția, evaluarea, exploatarea, mentenanța și păstrarea produselor de tehnică militară.

Standarde militare administrative (SMA) sunt standardele care reglementează desfășurarea procesului de instruire a trupelor și de conducere a operațiunilor militare, în sensul uniformizării terminologiei utilizate în domeniul operațional, în activitate de conducere, resurse umane și alte domenii fără aplicabilitate militară nemijlocită.

Procesul de implementare a standardelor militare

Pornind de la faptul că organizațiile de standardizare de la nivelul Ministerului Apărării Naționale au luat ființă începând cu anul 2001 și că procesul de implementare a standardelor în sistemul militar creează unele dificultăți, considerăm necesară lămurirea unor termeni, cum ar fi: adoptarea, adaptarea și ratificarea standardelor.

La nivel general, elaborarea de standarde (române, profesionale și de firmă) se face pe bază de programe de standardizare.

Prin program de standardizare se înțelege programul de activitate al unui organism de standardizare realizat în scopul aplicării politici de standardizare.

Elaborarea programelor de standardizare pentru standardele române, elaborarea proiectelor acestor standarde, propunerile de reconfirmare, modificare, suspendare sau anulare a standardelor române, precum și lucrările privind activitățile de standardizare internațională, inclusiv regională, se fac de către comitetele tehnice de standardizare.

Proiectele de standard (standardul propus, în general disponibil pentru observații, vot, aprobare sau adaptare, după caz) se supun consultării publice prin anunțarea titlurilor acestora în publicații oficiale, după care se examinează observațiile primite după consultarea publică și dau formă finală standardelor române, pe baza consensului factorilor interesați.

Eventualele divergențe se soluționează de către Asociația Română de Standardizare, după consultarea părților interesate, în scopul realizării consensului. b#%l!^+a?

În cadrul standardizării NATO implementarea reprezintă „îndeplinirea de către o țară membră a obligațiilor specificate într-un acord de standardizare”. Procesul de implementarea standardelor militare prezintă două situații: standarde militare proprii și standarde NATO.

În primul caz, aplicarea în practică a standardelor militare operaționale, tehnice și administrative se realizează începând cu data intrării acestora în vigoare. În conținutul standardelor militare se vor face precizări referitoare la prevederile regulamentelor, instrucțiunilor și dispozițiilor care se abrogă o dată cu intrarea în vigoare a standardelor militare.

Standardele NATO promulgate – la dezbaterea cărora au participat și specialiști români atât în cadrul grupurilor de standardizare NATO, cât și în cadrul statelor majore ale categoriilor de forțe armate pe timpul cât standardul a fost în b#%l!^+a?anchetă – se vor implementa în mod direct, prin traducerea și difuzarea acestora la unități, prin instruirea în vederea aplicării și prin aplicarea propriu-zisă a standardelor, ținând seama de obiecțiile formulate de reprezentanții Ministerului Apărării Naționale.

În ceea ce privește standardele NATO promulgate, la dezbaterea cărora nu au participat specialiști români, dar care fac parte din programele de realizare a interoperabilității între forțele armate ale României și cele ale NATO sau reprezintă interes pentru Ministerul Apărării Naționale, se vor implementa prin adaptarea acestora în standarde militare române, conform metodologiilor în vigoare.

Adaptarea standardelor NATO constă în modificarea acestora, astfel încât să se elimine efectele negative datorate deosebirilor existente la această dată între forțele naționale și cele ale Alianței (dotarea cu echipamente militare, valoarea fondurilor alocate pentru instrucție, baza materială a instrucției, experiența combativă etc.).

În situații ce impun participarea forțelor armate ale României la acțiuni comune cu forțele ale țărilor membre NATO sau în alte situații de urgență, se aplică prevederi din aceste standarde pe bază de protocol încheiat între Ministerul Apărării Naționale și autoritățile care coordonează aceste acțiuni.

Din punct de vedere al standardelor tehnice, acestea o dată ratificate ele se adoptă, în general ca și standarde militare române.

Prin ratificare se înțelege „un act prin care organul competent al statului declară că își însușește un tratat semnat de reprezentantul său cu alt stat”. În cadrul standardizării NATO ratificarea este „documentul scris prin care o țară membră acceptă în mod oficial, cu sau fără rezerve, conținutul unui acord de standardizare”.

Atât timp cât țara noastră a avut statut de partener, nu a putut ratifica standardele, ci doar adopta și implementa standardele militare NATO. În cadrul standardizării NATO ratificarea cu rezerve este „dreptul declarat al unei țări membre de a prezenta partea acordului de standardizare pe care aceasta nu o va implementa b#%l!^+a?sau o va implementa cu anumite limităr”.

Făcând o paralelă cu Polonia, Cehia și Ungaria, care în trei ani de statut de țări membre, au ratificat în jur de 300 de standarde fiecare, fapt pentru care au fost criticați destul de sever, România ca țară invitată a adoptat aproximativ 200 de standarde până la sfârșitul anului 2003.

Dacă la nivelul standardelor tehnice standardizarea este foarte ușor de înțeles, ele implementându-se încă din 1977, la nivelul celor operative și administrative situația nu este tocmai clară. Din 1994 când țara noastră a semnat pactul Parteneriatului pentru Pace, s-a adăugat o nouă fațetă a standardizării, prin introducerea alături de standardele tehnice, a standardelor operative și administrative.

Preluarea standardelor militare străine se realizează prin publicarea unui standard militar român cu același statut ca și a unui document normativ militar românesc, orice abatere față de standardul militar fiind semnalată. Un standard este b#%l!^+a?ratificat de autoritatea corespunzătoare dintr-un stat, și este obligatoriu tradus. În cadrul acțiunilor militare comune, aplicațiilor desfășurate în cadrul Alianței se va aplica în limba engleză, dar sub aspect formal, oficial, un standard militar străin va trebui tradus.

Aplicarea directă a unui standard militar străin, nu exclude preluarea standardului militar în alt document normativ militar românesc, iar aplicarea indirectă se face prin intermediul unui alt document normativ în care el a fost preluat.

Aplicarea documentelor normative se stabilește în conținutul standardelor, iar caracterul de obligativitate se stabilește pentru fiecare standard. Controlul asupra aplicării standardelor rămâne în competența fiecărui organism de standardizare, în funcție de sfera de activitate și de aprobare. b#%l!^+a?

Deși organismele de standardizare militară încearcă să gestioneze procesul de implementare a standardelor militare, anumite documente vin pe filieră indirectă, fiecare departament din cadrul Ministerului Apărări Naționale încercând să aplice standardele NATO, fără ca standardele respective să „ treacă” în prealabil pe la Agenția Militară de Standardizare. Considerăm că acest lucru ar putea duce la o precipitare a activității de standardizare, întrucât un standard NATO ar trebui să parcurgă tot fluxul de traducere până la adaptare sau aprobare, după caz. Cu toate că un standard poate fi tradus de oricine are nivelul 3 de cunoaștere a limbii engleze, pot exista divergențe în urma acestor traduceri dacă nu se folosește un limbaj specific în textul standardului respectiv.

Pentru ca un standard să respecte interesele tuturor părților implicate, este necesar etapizarea procesului, etape ce reflectă obiectivitatea și transparența procesului de standardizare.

Elaborarea standardelor militare presupune parcurgerea următoarelor etape:

etapa I (inițierea) în care este elaborată prima formă a standardului, este analizată la nivelul structurii responsabile și se întocmește proiectul de standard;

etapa a ll-a (avizarea) în care proiectul de standard este supus analizării și avizării structurilor colaboratoare;

etapa a lll-a (aprobarea) în care după avizare proiectul standardului este aprobat. Etapele și pașii ce trebuie parcurși pentru elaborarea standardelor militare proprii sunt prezentate în Anexa 5.

Proiectul de standard se întocmește de către structura responsabilă și se trimite la structurile colaboratoare cu menționarea datei limită până la care trebuie primite eventualele observații și propuneri.

Pe baza propunerilor structurilor colaboratoare și a celor stabilite în cadrul ședințelor grupului de lucru, structura responsabilă redactează proiectul final al standardului respectând formatul și regulile de tehnoredactare .

În cadrul ședinței grupului de lucru se întocmește un proces-verbal privind avizarea proiectului de standard Structura responsabilă expediază proiectul final, în original, către BStd – pentru cele operaționale și administrative, sau către AMS – pentru cele tehnice, în vederea avizării. BStd sau, după caz, AMS verifică corectitudinea și respectarea regulilor de elaborare și avizează proiectul de standard militar Proiectele standardelor avizate sunt înaintate președintelui CSI spre aprobare prin grija BStd.

După primirea copiei standardului aprobat, structura responsabilă răspunde de distribuirea acestuia către structurile interesate și de inițierea implementării acestuia.

Revizuirea standardelor militare proprii se face ori de câte ori prevederile ce au stat ia baza elaborării acestora au fost modificate, completate sau anulate sau atunci când există propuneri în acest sens din partea structurilor beneficiare.

În urma revizuirii se poate elabora o nouă ediție a standardului sau se poate b#%l!^+a?emite un amendament la ediția existentă în funcție de volumul și complexitatea modificărilor necesare.

Dacă la ședința experților pentru punerea de acord finală a proiectului de standard revizuit se constată că subiectul la care se referă standardul nu mai este de actualitate sau nu se dispune de date suficiente pentru revizuirea corespunzătoare a acestuia, atunci standardul se anulează sau se suspendă până la o dată convenită în cadrul ședinței. Etapele și pașii ce trebuie parcurși pentru revizuire sunt aceiași cu cei de la elaborarea standardelor.

Reținem faptul că responsabilitatea privind calitatea și acuratețea conținutului standardului elaborat revine atât structurii responsabile, cât și structurilor colaboratoare în părțile ce le privesc.

Una din condițiile esențiale ale integrării reale a Armatei noastre în NATO este instruirea, deoarece ea constituie fundamentul pe care se construiește b#%l!^+a?interoperabilitatea – condiția obligatorie pentru desfășurarea oricărei acțiuni (activități) în cadrul Alianței.

Doctrina instruirii Forțelor Armate reprezintă un exemplu de materializare a angajamentului luat de a angajamentului luat de România, în domeniul armonizării conceptuale cu NATO.

Pentru a realiza acest document, s-au consultat documentele similare din majoritatea statelor membre ale Alianței Nord – Atlantice.

De asemenea, s-a utilizat experiența acumulată de militarii români, participanți la exerciții și operații comune cu cele ale Alianței.

Puterea armată a unui stat constă în transformarea potențialului militar în capacitate militară, lucru ce se realizează prin intermediul procesului de instruire, de la nivel individual până la cel de Forțe Armate, în ansamblul lor.

Standardizarea instruirii vizează realizarea interoperabilității cu statele membre ale Alianței și implicit a conceptelor referitoare la creșterea mobilității, a flexibilității, a capacității de dislocare și susținere în teatru a unităților și grupărilor de forțe.

Prin urmare scopul standardizării instruirii presupune atingerea acelui nivel de instruire care să permită structurilor militare să îndeplinească orice tip de misiune asumată de Alianța Nord – Atlantică.

Trebuie avut în vedere că armatele moderne, îndeosebi cele care fac parte din alianțe militare puternice, aplică principiul „rotirii forțelor”. Conform acestui principiu forțele se rotesc în trei / patru stări („pregătirea pentru misiune”, „gata de acțiune” /„executarea unei misiuni”, „refacerea după misiune”), situație în care doar o parte dintre acestea pot acționa imediat. b#%l!^+a?

În cazul aplicării acestui principiu, există un mare avantaj, și anume, acela că forțele sunt mult mai bine pregătite pentru îndeplinirea misiunilor, iar pierderile sunt, în consecință, foarte reduse.

Realizarea unei viziuni unitare și integratoare asupra instruirii se înfăptuiește prin dimensionarea corespunzătoare și corelarea subobiectivelor din cele trei componente ale instruirii: învățământul, instrucția și exercițiile și instruirea prin practicare. Pentru a putea obține o completare reciprocă și armonioasă între cele trei componente este organizat schimbul de date, precum și coordonarea statică și dinamică a procesului, în ansamblul său.

Coordonarea statică se realizează în faza de elaborare a planurilor și programele pentru:

eliminarea redundanței între instituțiile de învățământ (colegiile militare liceale, Academiile categoriilor de forțe ale armatei, Școlile de Aplicații, Școlile de maiștri și subofițeri, Universitatea Națională de Apărare);

corelarea scopurilor și obiectivelor între componentele instruirii;

revederea periodică a conținutului planurilor și programelor de învățământ, pentru a fi adoptate corespunzător la evoluția fenomenului militar și a fi b#%l!^+a?corelate permanent între componentele instruirii (includerea lecțiilor învățate, a noilor orientări conceptuale în privința organizării și ducerii acțiunilor militare, având ca referință: lupta armată integrată; capacitatea de proiecție a forței în orice teatru de operații; capacitatea de susținere în teatru de operații; integrarea în structuri multinaționale pe baza interoperabilității acționale și structurale etc.);

identificarea unor activități comune și convenirea momentelor și locurilor de desfășurare a acestora (aplicații în care studenții sunt observatori și chiar participanți direcți, sesiuni de comunicări științifice, grupuri de lucru interdisciplinare pentru elaborarea actelor normative, invitarea unor personalități militare să prezinte expuneri în instituții de învățământ; întâlniri între cadrele militarea reprezentative și studenți, în special în cadrul cursurilor b#%l!^+a?de leadership, pentru orientarea în carieră și cunoașterea preocupărilor acestora etc.).

O caracteristică a standardizării instruirii, din punctul de vedere al coordonării statice, este faptul că planurile și programele sunt ferme în îndeplinirea scopului dar flexibile în privința căilor de atingere a acestuia pentru a permite adaptarea la tendințe și orientări noi, precum și pentru a permite manifestarea creativității și a inițiativei comandanților de la toate eșaloanele.

O altă argumentație a flexibilității în privința modului de atingere a scopului rezidă în necesitatea aplicării principiului conducerii centralizate și a execuției descentralizate.

Coordonarea dinamică a instruirii se realizează în faza de execuție (aplicare) a planurilor și programelor de învățământ și vizează:

consultarea și informarea reciprocă a tuturor structurilor asupra situației îndeplinirii sarcinilor și subobiectivelor pentru a putea aduce ajustări (corecții) în situația când apar modificări;

transmiterea experienței acumulate (învățăminte, concluzii, lecții învățate) pentru a putea actualiza bazele de date și a perfecționa procesul;

experimentarea unor soluții (proceduri, tactici etc.) rezultate din cercetarea științifică, participarea la acțiuni în teatrele de operații și la aplicații.

O caracteristică a standardizării instruirii, din punctul de vedere al coordonării dinamice, este că această coordonare menține permanent corelația dintre obiectiv și resursele alocate, deoarece înglobând în conținutul standardului respectiv activitățile conexe care determină și asigură atingerea obiectivului în funcție de structura militară și amploarea activității, se poate stabili cu exactitate costul fiecărei activități.

Pornind de la conținutul standardizării, de la obiectivul stabilit și finalitatea previzionată în standard, în funcție de resursa avută la dispoziție se stabilesc cu ușurință metodele, procedeele și instrumentele care se folosesc pe timpul desfășurării activității. Standardizarea oferă posibilitatea conducerii de a coordona activitățile, de a furniza soluții privind rezolvarea multiplelor probleme cu care se confruntă structura militară; obligă deținerea cunoștințelor în domeniu și realizează orientarea rațională a resurselor.

Având în vedere definiția standardizării militare, considerăm că standardizarea activităților de conducere a instruirii are următoarele consecințe:

crearea cadrului și condițiilor cele mai adecvate desfășurării instrucției;

se stabilesc reguli generale și specifice de eficiență care asigură structurii un randament optim în contextul dat și pe o perioadă bine determinată;

se realizează optimizarea activităților și relațiilor care determină și asigurară atingerea obiectivelor și scopurilor instruirii;

are loc ordonarea logică și pertinentă a activităților în timp și spațiu;

concentrează în mod selectiv și în deplin consens prevederile și normele generale de lucru privind organizarea instruirii la diferite structuri;

se stabilesc regulile generale și liniile directoare care determină și asigură atingerea obiectivelor pregătirii pentru luptă; b#%l!^+a?

se asigură precizarea obiectivelor și subobiectivelor precum și modalitățile optime de concretizare a lor, determinând necesarul de timp, forțe, mijloace și costuri pentru fiecare activitate;

cu ajutorul standardelor de instrucție, se exercită controlul desfășurării activității și evaluării procesului de instruire.

Plecând de la situația existentă în domeniul standardizării instrucției, dar și pentru a câștiga timp în derularea acestui proces, în armata României problema standardizării instrucției se va rezolva, potrivit „Concepției standardizării instrucției”, prin adaptarea unor standarde de instrucție folosite deja în unele armate ale statelor membre NATO (SUA, Marea Britanie, Canada) la condițiile specifice armatei noastre.

Această soluție asigură, totodată, realizarea mai rapidă a integrării în NATO. b#%l!^+a?

Standardele de instrucție sunt incluse în standardele militare operaționale. Ca documente, standardele de instrucție, cuprind ansamblul de norme ce reglementează/ definesc conceptele, obiectivele, principiile, caracteristicile, modul de realizare, evaluare, etc. a instrucției.

Având în vedere că instrucția nu reprezintă un scop în sine, ci are ca obiectiv fundamental dobândirea nivelului de instruire necesar pentru îndeplinirea misiunilor, standardele de instrucție au la bază standardele operaționale. În consecință, între prevederile doctrinelor/ manualelor pentru operații, referitor la modul de îndeplinire a unei misiuni, și conținutul standardelor de instrucție în acest sens, sunt diferențe foarte mici. Deosebirea esențială este aceea că standardele de instrucție trebuie să asigure, pe lângă cunoașterea modului de operare, și cadrul metodologic de desfășurarea unui proces firesc și eficient de înțelegere a modului de acțiune și de formare a deprinderilor necesare.

Trebuie menționat faptul că NATO nu are, prin tradiție standarde de instrucție, astfel că standardizarea instrucției se face în mod anticipativ, mizând pe faptul că NATO va prelua în mare modelul american, model din care se extrag standardele pentru instrucția forțelor armate române.

Introducerea standardelor militare de instrucție conduce la creșterea timpului ofițerului pentru pregătirea personală și pentru organizarea în amănunt a activităților din perioada imediat următoare. Standardul ajută la realizarea aceluiași obiectiv și la același nivel de către toate structurile militare de același tip și rang, oferind b#%l!^+a?ofițerilor instructori principiile și metodologia de urmat, precum și ordinea de desfășurarea a activităților. Totodată, standardul oferă imaginea finală care trebuie să fie realizată de către toți participanții, și prevede materialele necesare, precum și costurile aferente.

În noul concept nu se admite sub nici o formă neîndeplinirea standardului, ceea ce obligă ofițerii instructori și statele majore să caute permanent noi soluții și metode pentru realizarea standardului.

Sistemul de instruire bazat pe standarde de instrucție nu poate trece de la o etapă la alta dacă nu s-a atins obiectivul primei etape; în consecință, se elimină din stadiul de concepție cheltuirea de fonduri suplimentare pentru remedierea deficiențelor.

De aceea este necesară conștientizarea personalului angrenat în procesul instrucției, rămâne îndeplinirea standardului.

Fiind imaginea finalității acțiunii, standardul cuprinde, pe lângă cerințe și mod de desfășurare, și modalități de măsurare și apreciere a fiecărei activități. Evaluarea este responsabilitatea comandantului și reprezintă aprecierea capabilității unității de a îndeplini o misiune de luptă, ea stabilind legătura dintre nivelul de instruire și standard.

Evaluarea instruirii nu trebuie să fie un test, nu trebuie să fie utilizată pentru a b#%l!^+a?se găsi motive de pedepsire a comandanților sau a celor instruiți, ea trebuie să ajute la determinarea eficienței planurilor de instruire. Cea mai realistă evaluarea trebuie realizată de însuși comandantul structurii ce se instruiește.

Angajarea, în ultima perioadă de timp, a forțelor NATO în acțiuni militare pe diferite teatre de operații a scos în evidență faptul că nivelul de interoperabilitate al forțelor Alianței nu este la nivelul necesar. Se consideră că una din cauzele principale care au generat la această situație a fost tocmai lipsa standardizării în instruirea forțelor – instruindu-se diferit, forțele națiunilor membre NATO au avut pe timpul operațiilor, implicit, tendința de a acționa diferit. Interoperabilitatea nu a atins nivelul necesar datorită formării, prin instrucție, a unor deprinderi specific „naționale”. În perioada următoare, pe baza noilor politici NATO privind instruirea b#%l!^+a? („NATO Education, Training, Exercise, and Evaluation Policy) se va trece la standardizarea propriu-zisă a instruirii. Aceasta se va materializa, în principal, prin elaborarea seriei ”AP-7” de documente comune (publicații aliate pentru instruire).

Nivelul de standardizare nu este același pentru toate componentele instruirii datorită condițiilor diferite de evoluție a acestora, astfel:

învățământul militar nu a fost standardizat la un nivel foarte ridicat deoarece, fiind parte a învățământului civil național, a trebuit să se țină cont și de standardizarea din cadrul acestui sistem;

exercițiile au fost standardizate deoarece, fiind repetiții pentru operații, a fost necesar să fie execute foarte asemănător cu acestea, deci standardizat;

instrucția, aflată între învățământul militar și exerciții, este domeniul de trecere între cele două componente și, în consecință, are un nivel de standardizare intermediar.

Scopul instruirii este de a se atinge standardele. Este mult mai important ca instruirea să se desfășoare la nivelul standardelor de instrucție pentru un număr limitat de cerințe critice decât să se încerce îndeplinirea tuturor fără atingerea acestora.

Structurile forțelor armate nu pot îndeplini cu maximum de profesionalism toate cerințele posibile de instruire. În situațiile critice, acestor structuri li se va cere să execute un minimum de cerințe necesare îndeplinirii misiunii încredințate, conform așteptărilor.

Liderii trebuie să accepte faptul că dacă se încearcă instruirea pentru toate cerințele posibile, unele dintre acestea nu vor fi îndeplinite conform standardelor de instrucție și că unele acțiuni corective vor fi necesare pe timpul perioadei de instruire. Prea multe sarcini de instruire denotă faptul că nimic nu va corespunde standardelor, și că nu este alocat timp pentru reinstruire.

Având în vedere aceste principii de bază ale instruirii, comandanții structurilor trebuie să stabilească acele cerințe esențiale ale misiunii, care apoi devin și sarcinile de instruire de bază. Acestea asigură nivelul minim necesar atingerii standardelor în cadrul acțiunilor militare și se concretizează prin elaborarea Listei cu Cerințele Esențiale ale Misiuni și a Programelor de Instrucție pentru Misiuni.

Pentru standardizarea instruirii, NATO a inițiat o serie de măsuri precum elaborarea unor politici proprii pentru domeniul instruirii, amplificarea participării la exercițiile comune, crearea centrelor de excelență, implementarea unui sistem de învățământ distribuit avansat, creșterea rolului școlilor NATO, introducerea conceptului LCEM în instrucția forțelor etc.

Toate aceste măsuri contribuie la standardizarea instruirii, dar trebuie să reținem faptul că nu trebuie neglijat faptul că activitatea de bază pentru rezolvarea acestei probleme rămâne elaborarea unor standarde NATO care să fie acceptate și implementate de către toate armatele statelor membre NATO.

b#%l!^+a?

Capitolul 3

Argumentarea teoretică și experimentală a procesului de educație fizică a militarilor în scopul eficientizării acțiunilor de luptă

b#%l!^+a?

3.1 Stabilirea influenței mijloacelor cu caracter de forță în regim de rezistență asupra capacităților motrice, fizice și funcționale ale militarilor în acțiunile de luptă

Pregătirea fizică militară este activitatea destinată îmbunătățirii și menținerii la un nivel înalt, a calităților motrice de bază, în special forța și rezistența, a deprinderilor motrice și aplicative pentru toți militarii.

Pregătirea fizică nu înseamnă doar pregătirea organismului pentru un efort oarecare. Conținutul acesteia este determinat și de amploarea procesului instructiv educativ.

Aceasta presupune diferite activități didactice de învățare și perfecționare a deprinderilor motrice aplicative, acțiuni de corectare a unor deficiențe fizice, astfel reprezentând o condiție de bază pentru formarea calităților de luptător și în special a celor de cercetași.

După însușirea programului de instruire militarii trebuie să știe:

exigențele regulamentelor de luptă pentru veriga grupă-pluton;

structura organizatorică conform statelor, tactica acțiunilor, caracteristicile tactico-tehnice ale armamentului și tehnicii de luptă ale subunităților Armatei Naționale și ale armatelor străine;

indicii de demascare a tehnicii și armamentului;

procedeele de executare a cercetării;

forțele și mijloacele utilizate pentru executarea cercetării;

bazele de organizare a cercetării

De asemenea, trebuie să poată:

acționa cu succes în condițiile luptei moderne și situații excepționale;

da ordine de luptă cu competență și promptitudine;

rezista eforturilor fizice și psihologice de lungă durată;

organiza corect și conduce cu iscusință acțiunile organelor (elementelor) de cercetare destinate de la unități și subunități;

descoperi și determina prezența inamicului, valoarea și caracterul acțiunilor lui pe direcția de cercetare;

executa cercetarea obiectivului;

sintetiza datele cercetării;

raporta rezultatele cercetării;

să conducă cu fermitate grupa (plutonul) în acțiuni de cercetare.

Să posede:

rezistență generală înaltă;

deprinderi de a săvârși deplasări rapide și marșuri forțate de lungă durată;

deprinderi trainice la trecerea pistelor cu obstacole, la ducerea luptei corp la corp;

rezistență de forță și viteză.

Pe durata studiulor, militarii participă la programe de educație fizică și sport care conțin discipline, cum ar fi: gimnastica, atletism (alergări, sărituri, aruncări), precum și jocuri sportive (volei, baschet, fotbal, rugby, tenis).

Pregătirea fizică este baza pregătirii de luptă, o parte componentă principală în instruirea și educarea întregului efectiv.

Scopul pregătirii fizice este de a asigura gătința fizică a militarilor pentru activitatea de luptă și alte sarcini la instruirea și educarea lor, având ca obiectiv -dezvoltarea forței și vitezei, care vor permite îndeplinirea calitativă a obligațiilor funcționale, dezvoltarea rezistenței, care, la rândul ei, va permite o activitate îndelungată a efectivului în situații extreme și va scădea stresurile psihologice.

Conceptul de pregătire fizică poate fi privit ca un model al unui sistem complex, dinamic cu caracteristici și particularități.

S-au conturat astfel următoarele obiectivele generale ale pregătirii fizice, și anume: b#%l!^+a?

obișnuirea militarilor cu practicarea sistematică a exercițiilor fizice;

formarea și dezvoltarea calităților fizice de bază – forței, rezistenței, vitezei, îndemânării, precum și a inițiativei, ingeniozității, voinței, hotărârii, încrederii în forțele proprii și a curajului, atenției și capacității de orientare;

formarea deprinderilor de a acționa repede și precis, inclusiv în condiții de oboseală fizică și de încordare psihică;

îmbunătățirea dezvoltării fizice generale;

menținerea și fortificarea sănătății;

sporirea capacităților fizice și intelectuale;

instruirea și antrenarea militarilor la deplasarea rapidă și alergarea în teren variat;

trecerea obstacolelor;

aruncarea grenadelor de mână;

lupta corp la corp cu armamentul individual din dotare;

creșterea capacității organismului de a suporta acțiunile radiațiilor și gazelor toxice, căldurii și frigului, precum și a altor factori nefavorabili, care apar în timpul luptei.

De asemenea distingem și obiectivele speciale ale pregătirii fizice, în funcție de specificul și particularitățile armei:

formarea și dezvoltarea rezistenței pentru eforturi fizice îndelungate, la deplasarea pe jos și pe autovehicule și formarea deprinderilor de a suporta timp îndelungat pozițiile statice și de mobilitate redusă;

dezvoltarea forței fizice în transportarea greutăților pentru îmbarcarea și debarcarea materialelor pe autovehicule;

formarea deprinderilor de a acționa repede, folosind armamentul și tehnica din dotare în condițiile ducerii luptei, pe timpul deplasării și în staționare;

creșterea vitezei de reacție, a îndemînării și forței în executarea săriturilor, aruncărilor, în acțiunile la și pe mașinile de luptă.

Referitor la cercetași, obiectivele primcipale sunt:

formarea unor luptători cu o foarte bună rezistență fizică și psihică, pentru a fi în stare să acționeze în situații neprevăzute, în condiții de izolare sau în adâncimea dispozitivului adversarului;

perfecționarea deprinderilor la trecerea obstacolelor speciale;

să dea dovadă de îndemânare în lupta corp la corp;

să se deplaseze cu ușurință pe schiuri;

să fie în stare să obțină și să folosească corect mijloace de supraviețuire în condiții dificile;

să folosească cu iscusință mijloace improvizate pentru trecerea înot a cursurilor de apă;

să dea dovadă de curaj în executarea salturilor cu parașuta, de orientare și conducere a corpului în aer;

să fie în stare să efectueze marșuri de lungă durată și deplasări pe teren accidentat.

Îndeplinirea acestor obiective asigură un nivel înalt a capacității de luptă, formează deprinderi pentru stăpânirea tehnicii și armamentului de luptă, suportarea cu rezistență a solicitărilor fizice, tensiunilor neuro-psihice și a unor factori defavorabili acțiunilor de luptă.

Aceste obiective se realizează prin teme specifice, care au un caracter pronunțat aplicativ – militar, cum ar fi: gimnastica, lupta corp la corp, trecerea pistelor cu obstacole, alergarea pe teren variat, deplasarea rapidă, aruncarea grenadelor.

Experimentul a avut ca obiectiv principal estimarea dezvoltării fizice și motrice a eșantioanelor de experiment și control pentru a avea o viziune de ansamblu asupra dezvoltării fizice și motrice asupra acestora, fiind baza demarării experimentului formativ, în timp ce experimentul constatativ a avut ca obiect verificarea în practică a ipotezelor demersului științific.

Sinteza datelor prelucrate statistic înregistrate la experimentul constatativ

Testarea inițială

Sinteza datelor prelucrate statistic înregistrate la experiment

Testarea finală

Sinteza datelor prelucrate statistic înregistrate la experimentul constatativ

Testarea inițială

Sinteza datelor prelucrate statistic înregistrate la experiment

Testarea finală

Sinteza datelor prelucrate statistic înregistrate la experimentul constatativ

Testarea inițială

Sinteza datelor prelucrate statistic înregistrate la experiment

Testarea finală

Sinteza datelor prelucrate statistic înregistrate la experimentul constatativ

Testarea inițială

Sinteza datelor prelucrate statistic înregistrate la experiment

Testarea finală

TABEL CENTRALIZATOR CU DATELE PRELUCRATE STATISTIC

TABEL CENTRALIZATOR CU DATELE PRELUCRATE STATISTIC

ÎNREGISTRATE LA EȘANTIONUL EXPERIMENT

TESTARE INIȚIALĂ – TESTARE FINALĂ

Pentru evaluarea dezvoltării somatice a celor două eșantioane, de experiment și de control, s-au folosit trei parametrii, rezultatele fiind înregistrate în tabelele centralizate și reprezentate grafic.

X : s-a plecat de la performanța de 158.15, ajungându-se la testarea finală la 161. 15, realizându-se o diferență de 3cm.

S : obținandu-se la testarea inițială o valoare de +/- 6 , 66 s-a ajuns în final la o valoare de +/- 5 ,51 , înregistrandu-se o diferență de 1 ,15 .

Cv : obținand diferența de 0 ,79% , grupul de experiment dovedește că prezintă o omogenitate mare a colectivului.

Eșantion control:

X : de la o valoare de 159 .05, s-a realizat o medie de 160 .75, deci un progres de 1.7.

S : se constată o egalitate perfectă între testarea inițială și cea finală, diferența între valori fiind nulă, ceea ce dovedește că, grupul de elevi a avut o abatere nesemnificativă.

Cv : obținând o valoare diferențială de 0.04 între cele două testări, grupul poate fi considerat că făcând parte din grupurile cu omogenitate mare.

Greutatea

Eșantion experiment:

X : de la o medie de 48.47, la sfarșitul experimentului s-a realizat o cifră de 50.89, deci, o creștere în greutate de 2.42.

S : plecând de la o valoare de +/- 56 și ajungand la o valoare de +/- 6.02, cu o diferență de 1.46, se dovedește că grupul și-a mărit abaterea de la medie, justificată prin răspunsul motric dat de elevi în urma pregătirii specifice.

Cv : creșterea ponderală a unor fete a dus la trecerea grupulu de la omgenitate mare la o omogenitate medie.

Eșantion control:

X : plecându-se de la 47.23 s-a ajuns la 50.64, înregistrându-se progresul de 3.41.

S : valoarea inițială de +/- 3.04 este depășită cu +/- 2.43 unități, înscriindu-se în limitele normalului din punct de vedere al împrăștierii față de medie.

Cv : aceeași problemă se întâlnește, ca și la eșantionul experiment, cu o valoare de 10.8 %, grupul este plasat în categoria grupurilor cu omogenitate medie.

Perimetrul toracic

Atât la eșantionul de experiment cât și la cel de control, el a fost într-un continuu progres, datorită faptului că este un parametru perfectibil.

X : datorită vârstei postpubertare , se constată o normalitate a creșterii cu o valoare de 2.73 cm., între cele două testări.

S : se constată o foarte mică abatere de la medie, valoarea acesteia fiind de 0.08.

Cv : plecând de la valoarea de +/- 4.23% grupul realizează un progres de +/- 0.11%, ajungând la valoarea de +/- 4.12% , ceea ce dovedește că grupul este caracterizat printr-o omgenitate mare.

Eșantion control:

X : în testarea finală grupul de control realizează tot o creștere, aflată în normalitate biologică cu o valoare de 1.75 cm.

S : având un grad de împrăștiere foarte redus, abaterea standard este nulă, găsindu-se la valoarea de +/- 5.51.

Cv: datorită unei dispersări reduse și omogenitatea colectivului este foarte bună, ea realizează o valoare de 4.24%.

Greutatea

Eșantion experiment:

X : o diferență de 2.18 arată că a existat o creștere în greutate a subiecților, aflânduse, totuși în limitele normalului.

S : de la o valoare de +/- 6.7, s-a ajuns la o valoare de +/- 5.16, îmbunătățindu-se rezultatul cu 1.54.

Cv : eșantionul a reușit ca să treacă bariera de la grupul cu o omogenitate medie la grupul cu omogenitate mare, obținând de la 11.71 % o valoare de 8.69%.

Eșantion control:

X : realizează o creștere mai mare în greutate, concretizată în valoarea de 3.38.

S : nu se înregistrează abateri spectaculoase, totuși, considerăm că valoarea de +/- 6.36 este o valoare destul de ridicată.

Cv : grupul realizează un progres de 2.71% în schimb, ei nu pot să depășească bariera grupului de omogernitate medie, obținând 10.66 % în testarea finală față de 13.37 % din testarea inițială.

Din studiul reprezentărilor grafice se poate observa clar că: grupul de experiment supus unui program riguros de pregătire prin exerciții fizice de atletism a obținut și o dezvoltare fizică nu prea spectaculoasă dar oricum semnificativă față de grupul de control.

Alergare de viteză: 50m

Eșantion experiment:

X : obținând o valoare de 8.08 față de 8.43 se constată un process de 0.35.

S: valoarea de 0.01 a diferențelor înregistrate între cele două testări, demonstrează că grupul nu are o abatere semnificativă de la medie.

Cv : cu o valoare de 2.97 %, deși are o creștere de 0.10 % față de testarea inițială, grupul se înscrie , totuși, în categoria celor cu omogenitate mare.

Eșantion control:

X : între cele două testări se constată o creștere doar de 0.15.

S: plecând de la +/- 0.28 s-a ajuns la o valoare finală de +/- 0.23, înregistrându-se o diferență de +/- 0.05.

Cv : valorile de 3.38 % și apoi de 2.28 % în stadiul final dovedesc un progres de 0.56 plasând grupul în categoria cu omogenitate mare.

Alargare cu genunchii sus cu sprijin: 15 sec.

Eșantion experiment:

X : diferența dintre cele două testări este de 4.63 , ceea ce arată un progres bun.

S: o foarte bună valoare obține în abaterea față de medie, aceasta fiind de +/- 0.26 față de +/- 0.25.

Cv : cu o valoare de 2.78 % se înscrie în categoria grupurilor cu omogenitate mare.

Eșantion control:

X : se constată o creștere mai mică față de grupul de experiment, dar totuși, ea este realizată, valoarea fiind depășită cu 2.18 față de testarea inițială.

S: abaterea de 0.22 este nesemnificativă.

Cv : grupul este omogen, fiind între valorile de 0.73 % în testarea inițială și 0.56 % în testarea finală.

Naveta 5X10 m.

Eșantion experiment:

X : de la o testare inițială de 17.26 s-a obținut 15.51 cu o diferență de 1.75.

S: o abatere nesemnificativă de +/- 0.39.

Cv : se constată un progres de la 4.92 % la 2.51 %, diferența fiind de 2.41 %

Eșantion control:

X : deși inferior grupului de experiment , realizează, totuși , o îmbunătățire de 0.81 a performanței.

S: valoarea de +/- 0.26 arată că abaterea este nesemnificativă.

Cv : prezintă un regres în testarea finală cu o diferență de 3.06%, dar se înscrie, totuși, în linia grupurilor omogene.

Alergare de viteză : 50m.

Eșantion experiment:

X : progresul realizat este de 0.27, performanța finală de 6.9 ca medie fiind în categoria performanțelor foarte bune.

S: valoarea de 0.01 dovedește o abatere nesemnificativă.

Cv : se încadrează în categoria grupelor cu omogenitate foarte bună, cu rezultatul final de 2.75%.

Eșantion control:

X : plecând de la valoarea de 7.13 grupul înregistrează o îmbunătățire a mediei cu 0.20, ajungând la 6.93.

S: de la +/- 0.23 s-a ajuns la +/- 0.18, realizând un progres de 0.05.

Cv : valoarea de 2.59 % dovedește o omogenitate mare a grupului.

Alargare cu genunchii sus cu sprijin: 15 sec.

Eșantion experiment:

X : diferența dintre cele două testări de 6.54 dovedește o foarte bună comportare a întregului grup.

S: îmbunătățită doar cu +/- 0.02, abaterea este ,totuși, nesemnificativă.

Cv : se înscrie în limitele omogenității mari, cu o performanță de 0.54%.

Eșantion control:

X : prezintă o creștere de 2.53.

S: obține un progres de la +/- 0.25 la +/- 0.22, diferența fiind de +/- 0.03.

Cv : cu 0.45% îmbunătățit de la 0.54% , este un grup cu o omogenitate mare.

Naveta 5X10 m.

Eșantion experiment:

X : de la o valoare de 14.8, prezintă o îmbunătățire de 1.38 a mediei.

S: are , totuși, înregistrat un regres, de la +/- 0.27 la +/- 0.42, dar se înscrie, totuși, în limitele normalului.

Cv : valoarea de 3.12 crescută, totuși, cu 1.3% față de 1.82%, dovedește ,totuși, o omogenitate bună.

Eșantion control:

X : progresul este concretizat în 0.86, față de testarea inițială, ceea ce caracterizeză ca bună comportarea grupului.

S: progresul de 0.19 dovedește o valoare destul de bună.

Cv : a fost îmbunătățit de la 3.73% la 2.57%, ceea ce înseamnă o diferență de 1.16%.

Referindu-ne la perioada de dezvoltare fizică a militarilor în acțiunile de luptă, prezentăm rezultatele testărilor somatice, obținute la etapa inițială și finală.

În tabelul următor sunt incluse datele prelucrate statistic la următorii parametri: înălțime, greutate, parametrul toracic, perimetrul taliei și perimetrul bazinului. Analiza statistică s-a efectuat prin două modalități. Prima s-a referit la ?analiza statistică a datelor eșantioanelor neconjugate, în care s-a urmărit obținerea diferențelor între indicii inițiali și finali ai grupelor experiment și martor, iar a doua modalitate a constat în stabilirea diferențelor între eșantioanele conjugate la etapa inițială comparativ cu etapa finală a experimentului.

Astfel, analizând datele parametrilor somatici ai militarilor eșantioanelor neconjugate (experiment și martor) la etapa inițială, s-a stabilit că între grupe nu există diferențe semnificative între toți parametrii studiați unde pragul de semnificație este mai mare de 0,05 (p >0,05).

Fig. 3.1. – Testarea inițială la indicii somato-metrici

La testarea finală a înălțimii s-a constat că valorile mediei aritmetice ale grupei experimentale sunt de 165,53 cm, cu o eroare a mediei de 1,40 cm, în timp ce la grupa martor sunt de 167,20 cm, cu o eroare a mediei 1,36 cm.

Pentru indicele de greutate la testarea finală valorile mediei aritmetice ale grupei experimentale sunt de 60,33 kg, cu o eroare a mediei de 1,52 kg, în timp ce la grupa martor sunt de 68,40 kg, cu o eroare a mediei 1,45 kg.

Fig. 3.2. – Testarea finală la indicii somato-metrici

Analiza comparativă dintre rezultatele finale între grupele experiment și martor demonstrează o diferență esențială, care este confirmată prin semnificația dintre cele două mărimi la pragul de p < 0,05, 0,01, 0,001, excepție face numai înălțimea.

Rezultatele statistice obținute între eșantioanele conjugate ale grupei b#%l!^+a?experiment inițial-final și ale grupei martor inițial-final demonstrează o diferență semnificativă la toți indicii la subiecții grupei experiment p < 0,05, 0,01, 0,001.

Astfel, experimentul a permis să constatăm că mijloacele și metodele folosite în acțiunile experimentale au contribuit la îmbunătățirea semnificativă a majorității indicilor de dezvoltare fizică a militarilor din grupa experimentală, comparativ cu indicii grupei martor, în care au fost desfășurate lecții tradiționale de educație fizică.

Dinamica și analiza comparativă la testele funcționale pe perioada experimentului

În cadrul testării inițiale la perimetrul toracic:

în inspirație (cm), valorile mediei aritmetice ale grupei experimentale sunt de 91,68 cm, cu eroare a mediei 1,55 cm, iar ale grupei martor sunt de 91,75 cm, cu eroare a mediei 1,57 cm;

în expirație (cm), valorile mediei aritmetice ale grupei experimentale sunt de 90,00 cm, cu eroare a mediei 1,63 cm, iar ale grupei martor sunt de 90,15 cm, cu eroare a mediei 1,69 cm;

în repaus (cm), valorile mediei aritmetice ale grupei experimentale sunt de 90,40 cm, cu eroare a mediei 1,45 cm, iar ale grupei martor sunt de 90,85 cm, cu eroare a mediei 1,44 cm.

În cadrul testării inițiale între grupa experimentală și grupa martor nu există deosebiri semnificative între parametrii examinați p>0,05.

Fig. 3.3. – Indici inițiali la perimetrul toracic

În cadrul testării finale la perimetrul toracic:

în inspirație (cm), valorile mediei aritmetice ale grupei experimentale sunt de 87,75cm, cu eroare a mediei 1,54 cm, iar ale grupei martor sunt de 93,40 cm, cu eroare a mediei 1,56 cm;

în expirație (cm), valorile mediei aritmetice ale grupei experimentale sunt de 84,48 cm, cu eroare a mediei 1,55 cm, iar ale grupei martor sunt de 90,75 cm, cu eroare a mediei 1,69 cm;

în repaus (cm), valorile mediei aritmetice ale grupei experimentale sunt de 85,56 cm, cu eroare a mediei 1,40 cm, iar ale grupei martor sunt de 92,58 cm, cu eroare a mediei 1,48cm. b#%l!^+a?

În cadrul testării finale între grupa experimentală și grupa martor există deosebiri semnificative între parametrii examinați p < 0,05, 0,01.

Fig. 3.4. – Indici finali la perimetrul toracic

În cadrul testării inițiale la capacitatea generală de efort,valorile mediei aritmetice ale grupei experimentale sunt de 43,40, cu eroare a mediei 2,24, iar ale grupei martor sunt de 42,93, cu eroare a mediei 2,38.

Fig. 3.5. – Indici inițiali la capacitatea generală de efort

În cadrul testării inițiale între grupa experimentală și grupa martor nu există deosebiri semnificative p > 0,05.

În cadrul testării finale la capacitatea generală de efort, valorile mediei aritmetice ale grupei experimentale sunt de 51,97 cu eroare a mediei 2,16, iar ale grupei martor sunt de 44,80 cu eroare a mediei 2,40.

Fig. 3.6. – Indici finali la capacitatea generală de efort

La grupa experimentală toți parametrii au devenit semnificativi. La grupa martor rezultatele diferențelor dintre testări sunt nesemnificative.

În ceea ce privește testele funcționale la testarea inițială și cea finală la lotul experimental, rezultate semnificative s-au obținut la capacitatea generală de efort t = 4,12 la un p < 0,001.

3.2 Analiza comparativă între educația fizică militară și implementarea mijloacelor cu caracter de forță în regim de rezistență asupra capacităților funcționale ale militarilor în acțiunile de luptă

Pentru a evidenția adaptarea organismului la efortul fizic în cadrul lecției de educație fizică militară, am testat capacitatea funcțională prin Testul Ruffier.

La testarea inițială s-a constat că valorile mediei aritmetice ale grupei experimentale sunt de 9,36, cu o eroare a mediei de 0,80, în timp ce la grupa martor sunt de 9,89, cu o eroare a mediei 0,85.

Fig. 3.7. – Indici inițiali la Testul Ruffier

La testarea finală valorile mediei aritmetice ale grupei experimentale ajung la 6,76, cu eroare a mediei de 0,75, în timp ce valorile mediei ale grupei martor ajung la 9,07, cu eroare a mediei de 0,83.

Fig. 3.8. – Indici finali la Testul Ruffier

Examinând diferențele dintre testările inițiale și finale ale grupei experimentale, se evidențiază că „t” calculat de valoare 3,56 este mai mare decât „t” tabelar (Fisher) la pragul de semnificație 0,01, demonstrând diferențe semnificative între testări.

În ceea ce privește grupa martor, valoarea lui „t” calculat este de 2,04, fiind mai mic decât „t” statistic, rezultând de asemenea diferențe nesemnificative între testări la p > 0,05.

Dinamica și analiza comparativă a condiției fizice după proba Ruffier pe perioada experimentului

Testul „t” calculat la testarea finală indică o valoare de 3,56, fapt ce demonstrează că între cele două testări în urma exercițiilot fizice, grupa experimentată înregistrează un progres semnificativ din punct de vedere statistic și matematic pentru un progres de semnificație de p < 0,01.

Rezultatele experimentului au demonstrat o îmbunătățire evidentă și semnificativă la toți indicii grupei experimentale.

În același timp, considerăm că trebuie delimitată influența fiecărei componente b#%l!^+a?aplicate în cercetare asupra stării fizice a militarilor. Astfel, a fost stabilită și argumentată metodologic contribuția fiecărei componente în parte:

influența mijloacelor educației fizice militare stabilite în curriculum;

influența mijloacelor aplicate în cadrul lecțiilor de educație fizică militară;

eficiența aplicării unui regim alimentar corespunzător;

În acest sens, determinarea influenței componentelor menționate s-a efectuat pe tot parcursul desfășurării cercetării experimentale.

În urma unor teste morfo-funcționale, psiho-motrice și fizice, efectuate la etapa inițială și finală a experimentului, s-a demonstrat eficiența acestor mijloace.

Rezultatele obținute de militarii din grupa martor au demonstrat o dinamică ascendentă la toți parametrii testați, însă este de menționat că nu au fost obținute rezultate semnificative la toți parametrii.

Analiza comparativă între datele somato-metice obținute inițial-final și modelul stabilit, demonstrează o diferență nesemnificativă la parametrii măsurați.

În figurile de mai jos sunt prezentate datele reale a diferențelor stabilite între parametri inițiali (D1) și finali (D2) raportate la datele modelului caracteristice ale vârstei recomandate de Institutul de Igienă din București.

Analizând rezultatele obținute de grupa martor la parametri de greutate prezentate în figura următoare se poate constata că între rezultatele obținute la testarea inițială și model (D1), precum și la testarea finală și model (D2) nu există deosebire semnificativă.

Fig. 3.9. Rezultatele comparative ale indicilor de greutate – grupa martor

La indicii de greutate s-a obținut o medie a diferențelor de 0,93 între cele două testări – inițial și final.

Urmărind rezultatele comparative ale indicilor perimetrelor toracice, perimetrul abdominal și a bazinului la grupa martor se poate constata că diferențele la testările finale raportate la model s-au modificat neesențial, în comparație cu diferențele de la testările inițiale.

Aceasta se poate explica că influența activității motrice efectuată de militari, la lecțiile de educație fizică nu contribuie la scăderea în centrimetri a țesutului adipos.

Fig. 3.10. Rezultatele comparative la perimetrul toracic – grupa martor

La indicii perimetrului toracic s-a obținut o medie a diferențelor de 1,8 între cele două testări – inițial și final.

b#%l!^+a?

Fig. 3.11. Rezultatele comparative la perimetrul taliei – grupa martor

La indicii perimetrului taliei s-a obținut o medie a diferențelor de 1,89 între cele două testări – inițial și final.

Fig. 3.12. Rezultatele comparative la perimetrul bazinului – grupa martor

La indicii perimetrului bazinului s-a obținut o medie a diferențelor de 1,71 între cele două testări – inițial și final.

Pentru stabilirea influenței mijloacelor din educația fizică asupra militarilor incluși în grupa experiment, prezentăm analiza rezultatelor indicilor somato-metrici obținuti în cadrul experimentului.

În acest sens s-a recurs la același sistem de analiză și abordare a rezultatelor obținute de militarii din grupa martor. Astfel, datele comparative a diferențelor dintre testarea inițială și finală raportate la modelul stabilit prezintă o schimbare esențială în scăderea greutății și mărirea masei musculare.

Este de menționat după cum se observă din grafic că la unii militari cu problem de greutate s-a obținut o scădere a greutății cu 7 – 8 kilograme.

Fig. 3.13. Rezultatele comparative ale indicilor de greutate – grupa experiment

La indicii de greutate s-a obținut o medie a diferențelor de 8,2 între cele două testări – inițial și final.

Referindu-ne la indicii parametrilor toracic, abdominal și ai bazinului, se poate afirma că diferențele între datele inițiale și finale sunt cu mult mai mari decât b#%l!^+a?cele obținute la grupa martor, constând într-o medie de 4-5 cm.

Îmbunătățirile obținute nu pot fi considerate optime însă este de menționat că practic toți militarii din grupa experimentală au dezvoltat un tonus muscular bun, iar activitatea motrică s-a îmbunătățit.

Fig. 3.14. Rezultatele comparative la perimetrul toracic – grupa experiment

La indicii perimetrului toracic s-a obținut o medie a diferențelor de 2,14 între cele două testări – inițial și final.

Fig. 3.15. Rezultatele comparative la perimetrul taliei – grupa experiment

La indicii perimetrului taliei s-a obținut o medie a diferențelor de 4,51 între cele două testări – inițial și final.

Fig. 3.16. Rezultatele comparative la perimetrul bazinului –experiment

La indicii perimetrului bazinului s-a obținut o medie a diferențelor de 5,06 între cele două testări – inițial și final.

Prin rezultatele date, se poate afirma că exercițiile fizice au contribuit la reducerea greutății cu 13,59%.

Prin urmare, armonia dezvoltării organismului poate fi obținută în baza existenței concordanței între indicii somatometrici, funcționali și psihomotrici care asigură capacitatea motrică și de efort adecvată particularităților fiecărei categorii de subiecți angrenați în activitatea de educație fizică militară.

Însă acesta se realizează în mod treptat cu ponderi și priorități diferite în funcție de particularitățile morfofuncționale pentru a dezvolta o ținută corectă sau a preveni și corecta unele deficiențe fizice.

Unii indici ai creșterii și dezvoltării fizice se pot modifica sub acțiunea factorilor de mediu – indicii ereditari labili. Din ei fac parte:

creșterea în grosime (apreciată prin perimetrele corpului) care depinde de b#%l!^+a?mărimea masei musculare;

de grosimea țesutului adipos, ce pot fi modificate mult prin antrenamente și regim alimentar adecvat.

Foarte importantă este determinarea componentei de grăsime a corpului. Surplusul stratului de grăsime indică obezitatea, ca o consecință a dereglării metabolismului lipidic și caloric în condițiile unei alimentații neadecvate și abundente și a lipsei de activitate fizică. Cu vârsta, acest proces progresează.

Activitatea fizică contribuie la normalizarea masei corporale și la reducerea stratului de grăsime.

Cercetarea corelațională explorează relațiile care există între variabile. Relația este uneori utilizată în scopul efectuării de previziuni.

Eficiența procesului de instruire este dată de raportul dintre rezultatele obținute și resursele consumate. Resursele asumate exprimă timpul didactic necesar îndeplinirii obiectivelor.

Obținerea unor rezultate în dezvoltarea calităților motrice trebuie să țină seama de dinamica efortului. Densitatea motrică a lecției, adică raportul dintre volum și intensitate, în cadrul celor două lecții din program, este de 40%.

Fig. 3.17. Densitate motrică în lecțiile din program

Durata lucrului efectiv al lecției este mică, deoarece, pe lângă mijloacele din educația fizică sunt incluse și celelalte mijloace pentru desfășurarea temelor lecțiilor, iar pauzele sunt datorate schimbărilor dintre ele.

In cadrul lecției de educație fizică militară, pe baza modificării volumului, intensității sau complexității exercițiilor, densitatea motrică a ajuns la 70-80%, deoarece aceste se desfășoară într-o atmosferă plăcută, atractivă, în care oboseala nu este simțită deși persoanele participante sunt într-o mișcare continuă.

Fig. 3.18. Densitate motrică în cadrul lecției de educție fizică

Una din metodele de bază în cercetările științifice în domeniul educației fizice militare este anchetarea (interogarea) specialiștilor din domeniu, pe diferite probleme supuse studierii.

Cu scopul de a studia baza metodologică a procesului de învățământ la educația fizică în perioada actuală, examinând, totodată, unele aspecte metodologice referitoare la aplicarea diferitor mijloace ale educației fizice în procesul educativ militar, s-a organizat anchetarea instructorilor de educație fizică militară (Anexa 1), având următoarele obiective:

cunoașterea nivelului de corespundere a conținutului materiei de învățământ din programă;

determinarea influenței mijloacelor educației fizice asupra stării funcționale a organismului militarilor; b#%l!^+a?

evidențierea formelor efective în desfășurarea procesului educațional cu militarii cu probleme de greutate.

Ancheta pe bază de chestionar (Anexa 1), la care au participat peste 80 de specialiști.

Chestionarul a cuprins 11 întrebări, la care subiecții anchetați și-au expus opiniile privind reflectarea rezultatelor experienței de viață în utilizarea conținuturilor programelor de învățământ și planificarea conținuturilor didactice prin diverse forme.

Toate rezultatele au fost prelucrate statistic și sunt prezentate în figurile de mai jos.

În debutul anchetei am căutat să determinăm care sunt condițiile obiective de desfășurare a procesului educațional la disciplina educația fizică militară.

Astfel, în opinia instructorilor de educație fizică militară, participanți la anchetă, s-a constatat că procesul educațional la această disciplină se află la un nivel mediocru – 32,5 %. Realitatea corespunde unui nivel bun de desfășurare a educației fizice militare în viziunea a 28,75 %, și numai 17,5% pentru un nivel foarte bună.

Fig. 3.19. Nivelul de desfășurare a procesului educațional

la disciplina educația fizică în universitate

Condițiile existente și modalitățile de desfășurare a procesului educațional la educația fizică militară au fost apreciate cu calificativul „bine”, pentru el pledând peste 40 % din cei chestionați.

Fig. 3.20. Nivelul de desfășurare a educației fizice militare

În scopul îmbunătățirii procesului educațional, lecția de educație fizică militară, fiind și actualmente formă de bază în practicarea exercițiilor fizice, în opinia a 36,25 % de respondent (26 instructori), urmează a fi modernizată considerabil.

Aceasta se explică prin faptul că majoritatea militarilor, în afară de activitatea motrică desfășurată la lecțiile incluse în orar, nu practică alte exerciții fizice. De asemenea, necesită o atenție deosebită și secțiile pe probe de sport -26,25%

Fig. 3.21. Forme de organizare a educației fizice b#%l!^+a?

Prin aceasta instructorii scot în evidență tendința de a intensifica activitatea motrică a militarilor la aceste forme de organizare, determinând în unele cazuri și conținuturi concrete pentru vârste diferite.

Totodată, instructorii conștientizează rolul lecției de educație fizică în îmbunătățirea activității motrice la militari, acesta indicând un nivel mediocru de 37,5%.

Și numai 18 instructori consideră că lecția de educație fizică joacă un rol hotărâtor în dezvoltarea fizică a militarilor: 13,75% pentru un nivel mare și 8,75% – nivel foarte mare.

Fig. 3.22. Rolului lecției de educație fizică militară

Analizând lecția din punct de vedere structural în practica educației fizice militare, se menționează că eficacitatea ei în majoritatea cazurilor depinde foarte mult de modalitatea de organizare și desfășurare a părților ei. Aici se poate accentua conținutul selectat pentru vârsta respectivă de militari, formele de organizare și metodele de instruire.

Astfel, dintre părțile lecției care necesită o atenție sporită în scopul îmbunătățirii procesului educațional, cea mai solicitată a fost partea de bază (42,5%). Instructorii insistă pe această componentă a lecției, deoarece aici trebuie să se rezolve cele mai multe obiective.

Fig. 3.23. Obiectivele lecției de educație fizică militară

Pentru formarea priceperilor și deprinderilor motrice la un nivel înalt în procesul educațional la educația fizică militară este necesară o pregătire fizică optimală. Aceasta este posibilă prin dezvoltarea calităților motrice de bază.

În viziunea instrutorilor, calitățile motrice care ar trebui dezvoltate mai bine, luând totodată în considerație compartimentul practicat, au fost eșalonate în felul următor:

rezistența – 25 %;

forța-viteza – 20 %;

capacitățile coordinative – 17,5 %;

forța – 13,75 %;

b#%l!^+a?

Fig. 3.24. Dezvoltarea calităților motrice ale militarilor

Formarea deprinderilor motrice la militari depinde într-o oarecare măsură și de nivelul de dezvoltare a capacităților coordinative. În acest context instructorii (33,75 %) sunt de părere că este necesar de a acorda atenție dezvoltării componentelor capacităților coordinative în complex.

Fig. 3.25. Componentele capacităților coordinative

Aceasta se explică prin faptul că evident, conținutul curriculumului la educația fizică militară, care include diverse probe din gimnastică, atletism, fitness, și jocuri sportive, necesită o aplicare eficientă a mijloacelor pentru dezvoltarea coordonării specifice fiecărei probe de sport.

Totodată, cele mai eficiente mijloace de dezvoltare a capacităților coordinative, după părerea instructorilor sunt:

jocurile de mișcare – 31,25%;

elementele din jocurile sportive – 28,75%;

elemente de gimnastică – 20 %;

elemente din atletism – 17,5 %.

Fig. 3.26. Mijloacele de dezvoltare a capacităților coordinative

Reieșind din structura lecției de educație fizică militară, dezvoltarea optimală a capacităților coordinative este mai eficientă în partea pregătitoare, fapt ce este argumentat și de instructorii anchetați – 48,75%.

În partea de bază aceste capacități pot fi dezvoltate în viziunea a 33,75% din profesori, și numai 12,5% pledează pentru partea de încheiere.

b#%l!^+a?

Fig. 3.27. Dezvoltarea capacităților

În concluzie se poate afirma că rezultatele chestionării au permis să scoatem în evidență că militarii care au deficiențe de sănătate nu sunt luați în considerație pentru a organiza cu ei procesul de educație fizică specific stării lor funcționale și motrice.

Concluzii

Desfășurarea și succesul acțiunilor militare au fost întotdeauna condiționate, alături de alte componente, de o pregătire fizică, psihică și de sănătate foarte bune ale personalului militar.

Pregătirea fizică este baza pregătirii de luptă, care asigură capacitatea și disponibilitatea militarilor de a face față cu succes misiunilor de luptă, a obligațiilor funcționale din mediul militar, asigură dezvoltarea rezistenței la efort fizic și stres îndelungat, susține și dezvoltă încrederea în sine și în echipă.

Pregătirea fizică are în vedere îndeplinirea unor obiective generale și a unor obiective specifice, absolut necesare în condițiile desfășurării acțiunilor de luptă. Analizând lucrarea de față educația fizică militară are următoarele efecte:

întreținerea și întărirea stării de sănătate, sporirea capacităților fizice și intelectuale, îmbunătățirea dezvoltării fizice generale;

formarea si dezvoltarea calităților fizice de bază – rezistență, forță, viteză, îndemânare, precum și a inițiativei, ingeniozității, voinței, hotărârii, încrederii în forțele proprii și a curajului, atenției și capacității de orientare;

formarea deprinderilor de a acționa repede și precis, inclusiv în condiții de oboseală fizică și de încordare psihică; b#%l!^+a?

instruirea și antrenarea militarilor la deplasarea rapidă și alergarea în teren variat, trecerea obstacolelor, aruncarea grenadelor de mână, lupta corp la corp cu armamentul individual din dotare;

creșterea capacității organismului de a suporta acțiunile radiațiilor și gazelor toxice, căldurii și frigului, precum și a altor factori nefavorabili, care apar în timpul luptei;

obișnuirea militarilor cu practicarea sistematică a exercițiilor fizice;

adaptarea și mărirea rezistenței fizice a organismului la suprasarcinile impuse pe timpul zborului, pe timpul marșurilor îndelungate sau în condiții de submersie, la acțiunile șocurilor și a schimbărilor bruște de temperatură și presiune.

Obiectivele speciale ale pregătirii fizice, care trebuie urmărite sunt:

formarea deprinderilor de a acționa repede, folosind armamentul și tehnica din dotare în condițiile ducerii luptei, pe timpul deplasării și în staționare;

formarea și dezvoltarea rezistenței pentru eforturi fizice îndelungate, la deplasarea pe jos, pe autovehicule și formarea deprinderilor de a suporta timp îndelungat pozițiile statice și de mobilitate redusă;

dezvoltarea forței fizice necesară în transportul greutăților echipamentului militar individual, pentru îmbarcarea și debarcarea materialelor pe autovehicule;

creșterea vitezei de reacție si de execuție, a îndemânării și forței în executarea săriturilor, aruncărilor, îmbarcărilor și debarcărilor pe mașinile de luptă;

adaptarea și mărirea rezistenței fizice a organismului la suprasarcinile impuse pe timpul zborului, la acțiunile vibrațiilor și a schimbărilor bruște de temperatură, umezeală și presiune.

Pregătirea fizică în armată este reglementă prin ordine, regulamente și structuri organizaționale, dar fiecare militar poartă răspunderea pentru starea pregătirii fizice personale și a subalternilor. El este obligat să practice sistematic exercițiile fizice și

sportul pentru a fi permanent gata să îndeplinească orice misiune primită.

Procedeele de bază pentru pregătirea fizică sunt exercițiile fizice. Acestea trebuie practicate sistematic, respectând principii științifice și condiții medicale, fiziologice și de igienă riguroase, în cadrul unui proces instructiv-educativ unitar și coordonat.

Calitățile motrice (viteză, forță, îndemânare, rezistență, precizie) sunt atribute ale organismului uman care evoluează pe parcursul vieții și pot fi sporite prin instruire și antrenament.

Pentru fiecare dintre aceste calități motrice se pot elabora programe de pregătire specifice care pot conduce la rezultate remarcabile.

De exemplu, pentru dezvoltarea forței se pot folosi diverse procedee cum ar fi: ridicare de greutăți, exerciții izometrice, exerciții izotonice, exerciții în circuit, eforturi repetate până la limita organismului cu greutăți diferite, procedeul dozării treptate a efortului etc.

Aici trebuie să intervină capacitatea instructorului de a stabili cele mai potrivite procedee în funcție de scopul urmărit, timpul disponibil, starea fizică și de antrenament anterior al subiectului etc.

Pentru dezvoltarea rezistenței, un procedeu complex și foarte util este alergarea în teren variat. Date fiind utilitatea și generalitatea sa, procedeul alergării în teren variat este recomandat pentru pregătirea fizică a tuturor categoriilor de militari.
Acțiunile pe care le presupune managementul unei activități, ca și ale unei organizații, cunoscute și ca funcții sau atribute ale managementului sunt următoarele: previziune, organizare, coordonare, antrenare, control-evaluare-reglare.

Cunoașterea funcțiilor managementului constituie o premisă majoră pentru înțelegerea conținutului științei și practicii managementului, pentru însușirea și utilizarea eficientă a sistemelor, tehnicilor și modalităților proprii.

Evaluarea nivelului de pregătire fizică a personalului se face prin verificare, apreciere și notare. Evaluarea se efectuează obligatoriu de două ori pe an, în lunile aprilie și octombrie, pe șapte categorii de vârstă.

În acest scop sunt stabilite seturi de probe și bareme destinate pe categorii de vârstă și specialități militare.

Rezultatele obținute la evaluările nivelului de pregătire fizică, concluziile și propunerile reieșite în urma acestora sunt centralizate și raportate pe cale ierarhică,

semestrial, în lunile iunie și decembrie, la structura de specialitate.

Progresul realizat s-a datorat următorilor factori:

lucrul efectuat pentru dezvoltarea vitezei și rezistenței în fiecare lecție de educație fizică pe întreaga durată a experimentului;

folosirea cu precădere a exercițiilor fizice cunoscute pentru eficiența lor, verificate în practică;

realizarea unei participări conștiente și active și a unei cointeresări, în egală măsură a tuturor militarilor;

folosirea elementului de întrecere;

realizarea unei bune densități motrice a lecțiilor.

Folosirea exerciților fizice a dus la sporirea indicilor de rezistență, fapt reflectat prin creșterea performanțelor în cadrul probelor de control stabilite în experiment, procedeele folosite permițand adaptarea de programe precise de lucru, științifice.

Fără îndoială că folosirea exercițiilor fizice reprezintă o substanțială contribuție spre eficientizarea procesului didactic și de ce nu, spre modernizarea lui.

Bineînțeles, că modernizarea nu înseamnă fuga după nou cu orice preț, nu înseamnă nici modă sau renunțarea la tradiții, ci dimpotrivă, înnodarea solidă a tradiției cu noul, care duce la îmbogățirea activității de instruire cu posibilitățile noi determinate de elementul nou ce apare în conținutul actual al cunoștințelor, ca urmare a progresului și tehnicii moderne.

Metodele și mijloacele folosite în cadrul experimentului, au plasat stilurile de predare într-un câmp psihosocial favorabil situațiilor de instruire în concordanță cu particularitățile de vârstă ale subiecților, programul experimental proiectat inițial fiind permanent.

Probele care au testat parametrii somatici au scos în evidență că subiecții sunt armonios dezvoltați, sunt normoponderali, fiind încă în plin proces de creștere și dezvoltare.

Probele motrice au testat dezvoltarea capacității motrice, au evidențiat creșterea lineară și ascendentă a acesteia datorându-se particularităților de creștere și dezvoltare motrică a subiecților.

Probele care au măsurat rezistența, specifice atletismului, au relevat un potențial mediu al subiecților datorită, în primul rând, nu dezvoltării fizice specifice vârstei ci unor tehnici pe alocuri defectuoase de alergare, cea ce ne permite să apreciem că programul experimental de pregătire trebuie să conțină și exerciții care să asigure dobândirea unei tehnici ridicate a deprinderii motrice, alergarea.

Evaluarea progresului experimental s-a realizat prin testarea finală, care a scos în evidență creșteri semnificative pentru eșantionul de experiment comparativ cu cel de control dar și implicațiile deosebite ale programului asupra educației subiecților în formarea personalității acestora.

Dezvoltarea motricității este condiționată de factori interni (necunoscuți în caracterele ereditare și în activitatea marilor funcțiuni ale organismului) și factori externi (condițiile de viață, de educație, de mediu, de solicitările organismului și diversele sale activități).

Calitățile motrice sunt dominate de îndemânare în toate compartimentele sale: coordonare neuromotrie; orientarea corpului și a segmentelor în spațiu; simțul echilibrului. Această îndemânare trebuie completată de o bună viteza de execuție și de deplasare, mobilitate articulara, detentă, rezistență.

Indicatorii calităților motrice, cât și cei ai deprinderilor și priceperilor motrice, au înregistrat un real progres, fundamentat pe baza rezultatelor obținute la probele de control finale, fapt evidențiat în capitolul precedent.

Pentru reușita în selecție trebuie să avem în vedere că anumite calități sunt perfectibile mai puțin:

ușurarea și în același timp eficientizarea muncii depuse de instructor în procesul de instruire;

atragerea atenției asupra efectelor pozitive și asupra stărilor motivaționale pe care le induc militarilor jocurile de mișcare;

introducerea situațiilor imprevizibile în cadrul antrenamentului prin intermediul jocurilor de mișcare;

creșterea activității și a motivației în rândul militarilor care vin la antrenamente;

formarea unei personalități puternice în rândul fetelor care iau parte la procesul de instruire.

În rezultatul cercetării teoretico-metodologice privind abordarea conținutului procesului de educație fizică militară, se poate constata că metodologia organizării și desfășurării acestui proces este în continuă perfecționare.

Sunt propuse noi tehnologii de lucru pentru diferite vârste și categorii de militari.

Prin aplicarea sondajelor și chestionarelor s-a stabilit că procesul educațional la această disciplină se află la un nivel mediocru (32,5%). O bună parte din instructori constată că educația fizică militară nu a obținut un rating înalt în procesul de instruire a militarilor – 37,5%.

Rezultatele chestionării au permis să scoatem în evidență că militarii care au diferite afecțiuni nu sunt luați în considerație pentru a organiza cu ei procesul de educație fizică specific stării lor funcționale și motrice.

În urma experimentului constativ s-a evidențiat că nivelul dezvoltării fizice și motrice a militarilor este scăzut și prezintă o abatere considerabilă de la normal. Se constată că valorile somato-metrice obținute la fetele demonstrează o varietate mare între model și indicii reali.

S-au formulat un șir de coordonate pentru funcția formativă a lecției de educație fizică, care se realizează prin:

accentuarea activității independente a militarilor, stimulând efortul lor în formarea competențelor motrice și cognitive;

promovarea activă a autoconducerii, metodă eficientă pentru afirmarea personalității, pentru dezvoltarea spiritului critic și autocritic;

instaurarea unui climat de colaborare și cooperare în relația instructor-militar.

În vederea motivării militarilor pentru o dezvoltare somato-funcțională armonioasă în general și a evitării fenomenului de supraponderalitate în special se propun următoarele recomandări practico-metodice:

restructurarea procesului de educație fizică în cadrul învățământului prin includerea lecției de educație fizică;

procesul instructiv-educativ trebuie organizat în dependență de nivelul și starea somato-funcțională a militarilor, în special, cu persoanele care au careva deficiențe fizice inclusiv exces ponderal;

în cadrul orelor de educație fizică trebuie aplicate multiple și variate forme de activitate motrică, în special din fitness;

programul experimental a mijloacelor de fitness poate fi inclus în curricula școlară și implementat în procesul instructiv de educație fizică militară cu o durată de 30% în cadrul fiecărei lecții.

Aceste programe pot pune în valoare instruirea personalizată, reieșind din specificul indicilor somatici, funcționali și motrici, fapt ce ar echilibra reglarea efortului fizic depus de militari, acest lucru generând la rândul lui, rezultativitate în procesul educațional în ansamblu.

Evaluarea nivelului de pregătire fizică se mai face obligatoriu și în timpul inspecțiilor și controalelor care au printre obiective și evaluarea pregătirii fizice.

Forțele Terestre sunt o categorie de forțe ale armatei specializate în ducerea acțiunilor militare în mediul terestru.

Ele reprezintă o grupare cu o structură caracteristică, care își desfășoară activitatea pe baza unor reguli și norme izvorâte din specificul vieții militare și din cerințele luptei armate. Ele au fost gândite ca mijloc de descurajare, coerciție, distrugere, constrângere, organizare, menținere/impunerea păcii, sprijin umanitar etc.

Acest specific conferă Forțelor Terestre un mod propriu de acțiune în mediul terestru, independent sau în cooperare cu celelalte categorii de forțe ale armatei.

Personalul militar din cadrul forțelor terestre este pus în situația de a acționa în condiții de teren divers (șes, deal, munte), în condiții climatice foarte diferite (vară, iarnă, vânt, ploaie), individual sau în grupe, pedrestru sau îmbarcat, cu echipament individual greu etc.

Din această perspectivă apreciem că pregătirea fizică a acestei categorii de militari este complexă și multilaterală și dezvoltă câteva componente de bază: rezistența, forța, anduranța, capacitatea de autoapărare, capacitatea de supraviețuire.

Pentru acestea trebuie stabilite programe de pregătire complexe ca exerciții, durată, efort atât prin ședințe colective, cât și prin pregătire individuală.

Periodic trebuie să se facă evaluarea rezultatelor și apoi adaptarea programului de pregătire prin creșterea treptată a intensității efortului până la limitele b#%l!^+a?acceptabilului. Antrenamentele trebuie însoțite de o alimentație corespunzătoare efortului depus, iar perioadele de refacere după efort să nu fie neglijate.

Educația fizică militară este o componentă fundamentală a procesului de pregătire de luptă care folosind sistematic totalitatea formelor de activitate colectivă sau individuală contribuie la dezvoltarea și menținerea capacității de luptă a combatanților, la îmbunătățirea stării de sănătate fizică și psihică a personalului armatei.

Managementul educației fizice este asigurat de către specialiști și structuri de specialitate și îndeplinește cerințele unui management modern și performant.

Pregătirea fizică este adaptată nevoilor specifice fiecărei categorii de forțe armate și cuprinde o multitudine de tehnici, metode și procedee elaborate pe baze științifice.

b#%l!^+a?

ANEXA 1

Vă rugăm să participați la cercetările efectuate în scopul măririi eficacității educației fizice în unitate. Sperăm că împreună cu dumneavoastră vom reuși să perfecționăm procesul instructiv-educativ la disciplina „educația fizică militară”. Citiți atent întrebările și variantele de răspuns, apoi fixați cu „x” pe cele care le considerați corecte. Acolo unde, după părerea dumneavoastră, răspunsul corect lipsește, înscrieți-l la sfârșitul fiecărei enumerări.

La ce nivel se află procesul instructiv-educativ la disciplina „educația fizică militară” în unitate ?

foarte bun

bun

mediocru

slab

foarte slab

La ce nivel se află procesul instructiv-educativ la disciplina „educația fizică militară” la vârsta militarilor medie?

foarte bun

bun

mediocru

slab

foarte slab

Care din formele de organizare a educației fizice în unitate necesită o atenție deosebită în scopul îmbunătățirii procesului instructiv- educativ?

lecția de educație fizică

gimnastica de dimineață (înainte de lecții)

pauza fizică

recreații cu jocuri organizate

secții pe probe de sport

concursuri, competiții, olimpiade

marșuri turistice

alte forme

Care este rolul lecției de educație fizică militară în procesul instructiv-educativ?

foarte mare

mare

mediocre

mic

foarte mic

Care parte a lecției de educație fizică militară necesită o atenție sporită în scopul îmbunătățirii procesului instructiv-educativ?

partea pregătitoare

partea de bază b#%l!^+a?

partea de încheiere

lecția în întregime

Care din obiectivele lecției de educație fizică militară necesită o atenție sporită pentru îmbunătățirea procesului instructiv-educativ?

dezvoltarea calităților motrice

însușirea curriculumului

întărirea sănătății

educarea calităților moral-volitive

cultivarea interesului pentru sport

pregătirea pentru muncă și activitatea socială

alte obiective

Care din calitățile motrice necesită o dezvoltare mai sporită la lecțiile de educație fizică militară?

viteza

forța

forța-viteza

rezistența

elasticitatea

capacitățile coordinative

alte calități

Căror componente ale capacităților coordinative acordați mai multă atenție la lecțiile de educație fizică militară?

aprecierea și reglarea parametrilor dinamici, de spațiu și timp

păstrarea echilibrului

simțul ritmului

orientarea în spațiu

autoreglarea contracțiilor musculare

capacitatea de coordonare a mișcărilor

toate componentele

Care sunt mijloacele cele mai eficiente în dezvoltarea capacităților coordinative la lecția de educație fizică militară?

jocurile de mișcare

elemente din gimnastică

elemente din atletism

elemente din jocuri sportive

elemente din alte probe de sport

alte mijloace

În care parte a lecției de educație fizică militară este mai optimală dezvoltarea capacităților coordinative?

partea pregătitoare

partea de bază

partea de încheiere

lecția în întregime

Care este volumul optimal de timp necesar pentru dezvoltarea capacităților coordinative în fiecare din părțile lecției de educație fizică militară?

partea pregătitoare

4 min.

6 min.

2 min.

8 min. b#%l!^+a?

10 min.

partea de bază

8 min.

10 min.

6 min.

12 min.

4 min.

2 min.

partea de încheiere

4 min.

2 min.

6 min.

Vârsta ___________________

Vechimea de muncă ________

Gradul didactic ____________

Vă mulțumim pentru colaborare.

Bibliografie

Ann Holdway „Kinetologie-Echilibraraea energiei și fortificarea mușchilor” , traducere de Cornel Nicolau;

Arădăvoaice, Gh, „Personalitatea cadrelor militare”, Editura Militară, București, 1987;

Baciu, Cl. „Aparatul locomotor” , Ed. Medicală, București, 1981;

Bota C., Prodescu B. „Fiziologia educației fizice și sportului. Ergofiziologie”, Editura Antim Ivireanul, Rm. Vâlcea, 1997;

Căpălneanu, I., „Conduita militară”, Editura Militară, București, 1983;

Cârstea, Gh., „Educația fizică. Teorie și bazele metodicii”, Ed. ANEFS, București, 1997;

Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie, „Lupta armată. Coordonate, opinii, dezbateri doctrinare”, București, Editura Militară, 1978;

Chiriac M. (col.), „Operații strategice în concepția armatelor străine”, Editura Academiei de Înalte Studii Militare. București, 1992;

Clausewitz von Carl, „Despre război”, București, Editura Militară, 1972;

Dragoman I., „Actele autorităților militare”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004;

Drosescu P. Prof. Dr, „Biomecanică și elemente de profilaxie medicală în educație fizică și sport”, Note de curs;

Grozea T. (col.), „Despre rolul timpului în desfășurarea acțiunilor militare”, București, Editura Militară, 1966;

Epuran M. „Psihologia Sportului”, Ed. CNEFS, București, 1968;

Epuran M. „Metodologia Cercetării Activităților Corporale”, A.N.E.F.S., București, 1992;

Ghidul elaborării Programelor de instrucție pentru misiuni, Ministerul Apărării Naționale, București, 2004;

Gordon MARSHALL, Dicționar de sociologie, București, Editura Univers Enciclopedic, 2003;

Habian L., Chelaru M., „Corelația politică-strategie”, Editura A.I.S.M., București, 1997;

Kotarbinski, Tadeusz, Tratat despre lucrul bine făcut, București, Editura Politică, 1976;

Movila C., „Curs de administrație militară pe scurt”, Imprimeria statului, Bucuresti, 1871;

Neacșu I. „Instruire și învățare” Editura Didactică și Pedagogică, București , 1990;

Popescu B. ( Lt.col.), Bica M. (col.), „Criterii de determinare a operațiilor strategice”, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1996;

Sichitiu I. ș.a. ,„Conducerea trupelor, călăuza tactică pentru ofițerii de toate armele și de toate gradele”, Editura Cartea Românească, București, 1935;

Stăncilă L., „Legile și principiile luptei armate moderne”, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2001;

Șiclovan I. „Teoria educației fizice și sportului” (Ediția a III-a revizuită și adăugită), Editura Sport-Turism, București, 1979;

Șuta I., „Elemente de tactică”, București, Editura Militară, 1971; b#%l!^+a?

Tătar C. „Terminologie în educație fizică și sport” – sinteze – Editura Alma Mater, Sibiu;

***, Lupta armată, București, Editura Militară, 1978;

***, Lexicon militar, Ediția a II-a, Chișinău, Editura Saka, 1994;

***, Tendințe în lupta armată, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2004;

***, Tratat de știință militară, vol. 1, București, Editura Militară, 2001;

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Bibliografie

Ann Holdway „Kinetologie-Echilibraraea energiei și fortificarea mușchilor” , traducere de Cornel Nicolau;

Arădăvoaice, Gh, „Personalitatea cadrelor militare”, Editura Militară, București, 1987;

Baciu, Cl. „Aparatul locomotor” , Ed. Medicală, București, 1981;

Bota C., Prodescu B. „Fiziologia educației fizice și sportului. Ergofiziologie”, Editura Antim Ivireanul, Rm. Vâlcea, 1997;

Căpălneanu, I., „Conduita militară”, Editura Militară, București, 1983;

Cârstea, Gh., „Educația fizică. Teorie și bazele metodicii”, Ed. ANEFS, București, 1997;

Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie, „Lupta armată. Coordonate, opinii, dezbateri doctrinare”, București, Editura Militară, 1978;

Chiriac M. (col.), „Operații strategice în concepția armatelor străine”, Editura Academiei de Înalte Studii Militare. București, 1992;

Clausewitz von Carl, „Despre război”, București, Editura Militară, 1972;

Dragoman I., „Actele autorităților militare”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004;

Drosescu P. Prof. Dr, „Biomecanică și elemente de profilaxie medicală în educație fizică și sport”, Note de curs;

Grozea T. (col.), „Despre rolul timpului în desfășurarea acțiunilor militare”, București, Editura Militară, 1966;

Epuran M. „Psihologia Sportului”, Ed. CNEFS, București, 1968;

Epuran M. „Metodologia Cercetării Activităților Corporale”, A.N.E.F.S., București, 1992;

Ghidul elaborării Programelor de instrucție pentru misiuni, Ministerul Apărării Naționale, București, 2004;

Gordon MARSHALL, Dicționar de sociologie, București, Editura Univers Enciclopedic, 2003;

Habian L., Chelaru M., „Corelația politică-strategie”, Editura A.I.S.M., București, 1997;

Kotarbinski, Tadeusz, Tratat despre lucrul bine făcut, București, Editura Politică, 1976;

Movila C., „Curs de administrație militară pe scurt”, Imprimeria statului, Bucuresti, 1871;

Neacșu I. „Instruire și învățare” Editura Didactică și Pedagogică, București , 1990;

Popescu B. ( Lt.col.), Bica M. (col.), „Criterii de determinare a operațiilor strategice”, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1996;

Sichitiu I. ș.a. ,„Conducerea trupelor, călăuza tactică pentru ofițerii de toate armele și de toate gradele”, Editura Cartea Românească, București, 1935;

Stăncilă L., „Legile și principiile luptei armate moderne”, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2001;

Șiclovan I. „Teoria educației fizice și sportului” (Ediția a III-a revizuită și adăugită), Editura Sport-Turism, București, 1979;

Șuta I., „Elemente de tactică”, București, Editura Militară, 1971; b#%l!^+a?

Tătar C. „Terminologie în educație fizică și sport” – sinteze – Editura Alma Mater, Sibiu;

***, Lupta armată, București, Editura Militară, 1978;

***, Lexicon militar, Ediția a II-a, Chișinău, Editura Saka, 1994;

***, Tendințe în lupta armată, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2004;

***, Tratat de știință militară, vol. 1, București, Editura Militară, 2001;

ANEXA 1

Vă rugăm să participați la cercetările efectuate în scopul măririi eficacității educației fizice în unitate. Sperăm că împreună cu dumneavoastră vom reuși să perfecționăm procesul instructiv-educativ la disciplina „educația fizică militară”. Citiți atent întrebările și variantele de răspuns, apoi fixați cu „x” pe cele care le considerați corecte. Acolo unde, după părerea dumneavoastră, răspunsul corect lipsește, înscrieți-l la sfârșitul fiecărei enumerări.

La ce nivel se află procesul instructiv-educativ la disciplina „educația fizică militară” în unitate ?

foarte bun

bun

mediocru

slab

foarte slab

La ce nivel se află procesul instructiv-educativ la disciplina „educația fizică militară” la vârsta militarilor medie?

foarte bun

bun

mediocru

slab

foarte slab

Care din formele de organizare a educației fizice în unitate necesită o atenție deosebită în scopul îmbunătățirii procesului instructiv- educativ?

lecția de educație fizică

gimnastica de dimineață (înainte de lecții)

pauza fizică

recreații cu jocuri organizate

secții pe probe de sport

concursuri, competiții, olimpiade

marșuri turistice

alte forme

Care este rolul lecției de educație fizică militară în procesul instructiv-educativ?

foarte mare

mare

mediocre

mic

foarte mic

Care parte a lecției de educație fizică militară necesită o atenție sporită în scopul îmbunătățirii procesului instructiv-educativ?

partea pregătitoare

partea de bază b#%l!^+a?

partea de încheiere

lecția în întregime

Care din obiectivele lecției de educație fizică militară necesită o atenție sporită pentru îmbunătățirea procesului instructiv-educativ?

dezvoltarea calităților motrice

însușirea curriculumului

întărirea sănătății

educarea calităților moral-volitive

cultivarea interesului pentru sport

pregătirea pentru muncă și activitatea socială

alte obiective

Care din calitățile motrice necesită o dezvoltare mai sporită la lecțiile de educație fizică militară?

viteza

forța

forța-viteza

rezistența

elasticitatea

capacitățile coordinative

alte calități

Căror componente ale capacităților coordinative acordați mai multă atenție la lecțiile de educație fizică militară?

aprecierea și reglarea parametrilor dinamici, de spațiu și timp

păstrarea echilibrului

simțul ritmului

orientarea în spațiu

autoreglarea contracțiilor musculare

capacitatea de coordonare a mișcărilor

toate componentele

Care sunt mijloacele cele mai eficiente în dezvoltarea capacităților coordinative la lecția de educație fizică militară?

jocurile de mișcare

elemente din gimnastică

elemente din atletism

elemente din jocuri sportive

elemente din alte probe de sport

alte mijloace

În care parte a lecției de educație fizică militară este mai optimală dezvoltarea capacităților coordinative?

partea pregătitoare

partea de bază

partea de încheiere

lecția în întregime

Care este volumul optimal de timp necesar pentru dezvoltarea capacităților coordinative în fiecare din părțile lecției de educație fizică militară?

partea pregătitoare

4 min.

6 min.

2 min.

8 min. b#%l!^+a?

10 min.

partea de bază

8 min.

10 min.

6 min.

12 min.

4 min.

2 min.

partea de încheiere

4 min.

2 min.

6 min.

Vârsta ___________________

Vechimea de muncă ________

Gradul didactic ____________

Vă mulțumim pentru colaborare.