Managementul Activelor Si Performanta Activitatii Bancare la Grupul Unicredit Tiriac Bank

Managementul activelor și performanța activității bancare la

grupul Unicredit Tiriac Bank

Cap.1 Managementul activelor bancare – parte integrata a procesului de gestiune a activităților din cadrul unei instituții de credit

Rolul și funcțiile unei instituții de credit în economie

Ce sunt activele bancare?

Necesitatea gestiunii activelor

Strategii de gestiune a activelor bancare

Operațiunile procesului bancar desfășurate de către o instituție de credit

Operațiuni bilanțiere active și pasive

Operațiuni extrabilanțiere

Cap.2 Analiza eficienței activității bancare

2.1 Prognoza activitatii bancare

2.2 Profitabilitatea-fundament al conducerii bancare

2.3 Evaluarea performantelor la nivelul unitatii bancare

2.4 Riscurile bancare și evaluarea performanțelor bancare prin intermediul ratingurilor

Bibliografie

Cap.1 Managementul activelor bancare – parte integrata a procesului de gestiune a activităților din cadrul unei instituții de credit

Rolul și funcțiile unei instituții de credit în economie

“Banca este o instituție financiară și de credit care desășoară o activitate complex și de un caracter special constând în efectuarea de operațiuni de încasări și plăți în numerar,depozitarea și fructificarea disponibilităților bănești ale clienților,efectuarea de deconturi si transferuri de sume prin intermediul conturilor bancare la/din ordinal clienților, mobilizarea și plasarea resurselor bănești disponibile, acordarea de credite. Organizarea circulației bănești, efectuarea de operațiuni pe piața bancară, etc. ”

Activitatea desfășurată de către o bancă are un caracter specific determinat de funcțiile pe care le indeplineste si de natura operațiunilor efectuate.

Potrivit reglementărilor care guvernează activitatea bancară din țara noastră, “banca este acea persoana juridică autorizată să desfașuare, în principal, activități de atragere de depozitare și de acordare de credite țn nume și cont propriu. ”

La nivelul băncilor comerciale se indentifică următoarele funcții:

atragerea de disponibilități monetare prin oferta de titluri

condițiile de fructificare avantajoase din punct de vedere al:

remunerării

lichidității

siguranței

asigurarea unei circulații interne a instrumentelor de plată

acordarea de credite clienților pentru producție, investiții, comercializare pe diferite perioade și în diferite condiții

diversificarea ofertei de produse și servicii financiare

depozitarea (păstrarea în garanție) a diferitelor valori depuse la bănci.

Dintre activitățile de mai sus unele sunt rezultatul efectuării operațiunilor bilațiere de către bănci, altele generează și reflectă operațiuni în afara bilanțului și cunosc o tendință de creștere si diversificare.

Pentru instituțiile bancare, perioada deceniului 8 s-a caracterizat prin apariția și dezvoltarea unei revoluții în practica și teoria bancară. Un sistem teoretic de explicare a activității bancare bazate pe informație a aparut ți s-a dezvoltat rapid. Băncile s-au specializat în furnizarea de date care să rezolve problema generată de informația completă din piețele de investiție directă.

Drept urmare,în locul rolului instiuției de credit de creatoare de bani pe calea creditului, noua teorie ne arată băncile ca fiind producătorii informației necesare pentru facilitarea acordării creditelor de către deținătorii unui surplus de resurse celor care resimt lipsa acestora. Totul indica faptul că în prezent băncile sunt private ca fiind producatori de informație financiară.

În prezent cel mai important rol al băncilor îl reprezintă cel de sistem circulator al banilor în economie.

“În concluzie se poate afirma că rolul băncilor în prezent s-a nuanțat, accentual punându-se în special pe funcțiile de asigurare a informțiilor financiare și de transfer. Ele dețin în continuare o parte importanta a masei monetare,creează bani prin depozitele pe care le primesc, acționează ca intermediar la conversia depozitelor în instituții, creează informație superioară și reprezintă principalele instituții prin care este pusă în practică politica monetară.”

Ce sunt activele bancare?

Activele bancare reprezintă totalitatea disponibilităților aparținând băncii care asigură realizarea scopului general al gestiunii bancare si generează profit, în același timp activele sunt cele care generează riscul cel mai mare pentru bancă fapt pentru care gestionarea lor necesită a fi prudentă.

Activele bancare sunt grupate în bilanțul amortizat cu Directiva Comunităților Economice Europene nr. 86/635/CEE și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, astfel:

Casa, disponibilități la bănci centrale;

Efecte publice și alte titluri acceptate pentru refinanțarea la băncile centrale;

Creanțe asupra instituțiilor de credit;

Creanțe asupra clientelei;

Obligațiuni și alte titluri cu venit fix;

Acțiuni și alte titluri cu venit variabil;

Părți în cadrul societăților comerciale legate;

Imobilizări necorporale;

Imobilizări corporale;

Capital subscris nevărsat;

Acțiuni și părți proprii;

Alte cheltuieli;

Cheltuieli înregistrate în avans.

În structura Casei și disponibilităților la băncile centrale intră:

numerarul din casieria băncii format atât din banknote cât și din monede românești și străini care au un curs legal;

cecurile de calătorie cumpărate și netrimise emitenților spre încasare;

diponibilități bănești deținute în conturi la băncile romanești.

Efectele publice și alte titluri acceptate pentru refinanțare la băncile centrale sunt “reprezetate de acele titluri aflate în portofoliul unei bănci care îndeplinesc cerințele Băncii Naționale a Românieisau a băncii centrale din țara unde este implementată banca respectivă, de a fi acceptate drept garanție în cazulo unor împumuturi de refinanțare. ”

În cadrul acestei grupe de active bancare intră:

certificate de trezorerie și titluri de creanțe asupra organismelor publice emise în România;

titlurile acceptate pentru refinanțare de către banca central a țării în care este implementată banca.

Titlurile sunt înscrisuri care conferă deținatorilor drepturi depline asupra valorii sale. În cadrul acestei categorii sunt incluse:

valorile mobiliare;

titlurile de creanță negociabile;

titlurille de piață interbancară;

titlurile de stat precum certificateșe de trezorerie și bunurile de tezaur;

alte creanțe reprezentate printr-un titlu negociate pe piață.

Creanțele asupra instituțiilor de credit, cuprind totalitatea creanțelor indiferent de destinațiile lor actuale pe acre banca le are în portofoliul său. În cadrul aceste grupe intră:

depozitele la vedere,la termen și colaterale la Banca Națională A României;

depozitele la vedere,la termen și colaterale la bănci;

disponibilitățile din conturile de correspondent băncii;

creditele acordate băncilor;

valori primate în pensiune,etc.

“Pensiunea reprezintă o operațiune cambială, prin care banca preia cambiile pe care le vinde beneficiarului, cu conditia răscumpărării la termenul stabilit.”

Creanțele asupra clientelei cuprind toate creanțele deținute de bancă în portofoliul său asupra tuturor clienților,atât români cât și străini, alții decat instituțiile de credit. Această grupă cuprinde:

creanțele comerciale;

creditele de trezorerie;

creditele pentru echipament;

creditele pentru bunuri imobiliare;

creditele pentru export;

alte credite acordate clientelei.

Obligațiunile și alte titluri cu venit fix cuprind elementele de active care au caracteristicile titlurilor cu venit fix:

obligațiunile și alte titlui cu venit fix;

certificate de trezorerie și titluri de creanță asupra organismelor publice emise în România.

Imobilizările corporale sunt activele de natură materială reprezentate de construcții, terenuri și amenajări de terenuri, echipamente, mobilier, instalații tehnice, mijloace de transport, aparatură birotică, etc.

Imobilizările necorporale sunt active imobilizate de natură nematerială, reprezentate de fondul commercial al băncii, cheltuieli de constituire și alte imobilizari necorporale ale activității de exploatare și în afara activității de exploatare.

“ Alte active pot include investițiile unei bănci pe termen lung în titluri de capital, cum ar fi titlurile de capitaluri proprii și obligațiunile recapitalizate / netranzacționabile deținute în portofoliul de investiții pe termen lung al băncii – aceasta include incestțiile de capital în filiale, întreprinderi asociate și alte entități cotate și necotate. ”

O clasificare mai sintetică a activelor bancare ar putea fi sintetizată astfel:

Numerar în casierie și alte valori;

Numerar și rezervele în depozite B.N.R.;

Titluri;

Credite;

Active corporale și alte active.

Necesitatea gestiunii activelor

Activele bancare reprezintă totalitatea disponibilităților a băncii care generează profit și asigură realizarea scopului general al managementului bancar, totodată activele sunt cele care generează cel mai mare risc pentru bancă de aceea gestionarea lor necesită a fi prudentă.

Necesitatea gestionării activelor reese din analiza caracteristicilor principale a lor care sunt:

Structura activelor trbuie să corespundă legislației în vigoare. Sub acest aspect se va gestiona corespunderea activelor față de normele de lichiditate, provizioanelor față de risc, a necesităților pentru acoperirea riscului ratei dobînzii.

Activele trebuie să corespundă cerințelor de lichiditate a băncii – banca își va menține activele lichide în cantități estimate de ea în conformitate cu politica și strategia de dezvoltare.

Activele trebuie să fie profitabile, căci ele sunt unica sursă de profit a băncii. Profitul reprezintă nu numai dorința acționarilor dar și sursa de existență și stabilitate a băncii.

Activele trebuie să fie sigure – creșterea profitabilității duce la creșterea de risc. Scopul managementului activelor este să se coreleze profitabilitatea activelor cu gradul de risc acceptat de bancă, banca nu se va implica în active mai riscante.

Necesitatea gestiunii activelor se axează pe corelarea lor cu pasivele după termen și sensibilitate la rata dobînzii pentru a evita și alte riscuri generate de volatilitatea ratelor de dobîndă pe piață.Activele bancare – disponibilitățile băncii ce generează profit sau asigură activitatea normală a băncii.

Necesitatea gestiunii activelor:

Genereză profit – conduce la creșterea profitabilității și îndeplinirea scopului mangementului bancar.

Generează riscuri – prin gestiunea lor se tinde la diminuarea pierderilor provocate de riscuri sau a costurilor suplimentare privind gestiunea lor. Gestiunea performantă a activelor va tinde să găsească punctul optim dintre profitabilitate și risc.

Activele bancare ca structură vor fi restricționate de limitele impuse de autoritățile monetare. Gestiunea corectă în această direcție va diminua cheltuielile bancare excepționale privind amenzile, precum și diminuarea costurilor posibile provocate de supraevaluarea posibilităților bancare în unele activități.

Necesitatea de lichidități – impune gestiunea corectă a structurii activelor ceea ce conduce la diminuarea cheltuielilor privind procurarea resurselor în mod de urgență sau reducerea profitului din neinvestirea excedentului de lichiditate.

Gestiunea activelor băncii se va face prin corelarea termenilor de scadență a activelor cu termenii de scadență a pasivelor. Necorelarea activelor și pasivelor după termenul de scadență generează probleme cu lipsa de lichiditate sau costuri înalte din fluctuarea ratelor dobînzii.

Strategii de gestiune a activelor bancare

Gestiunea judicioasă a fondurilor cumulate a fost o problemă importantă pentru instituțiile bancare. Pe măsura dezvoltării băncilor, aceasta însemnând după începutul anilor 60, viziunea acestei gestiuni a evoluat vizibil.Dacă pâna atunci problema activelor și pasivelor se trata de către managementul băncilor diferențiat, mai târziu punctul de vedere asua profitului din neinvestirea excedentului de lichiditate.

Gestiunea activelor băncii se va face prin corelarea termenilor de scadență a activelor cu termenii de scadență a pasivelor. Necorelarea activelor și pasivelor după termenul de scadență generează probleme cu lipsa de lichiditate sau costuri înalte din fluctuarea ratelor dobînzii.

Strategii de gestiune a activelor bancare

Gestiunea judicioasă a fondurilor cumulate a fost o problemă importantă pentru instituțiile bancare. Pe măsura dezvoltării băncilor, aceasta însemnând după începutul anilor 60, viziunea acestei gestiuni a evoluat vizibil.Dacă pâna atunci problema activelor și pasivelor se trata de către managementul băncilor diferențiat, mai târziu punctul de vedere asupra legăturii activelor și pasivelor a evoluat simțitor spre coeziunea și unitatea acestora.

Cele mai cunoscute metode de management ale activelor băncii care reflectă evoluția punctului de vedere asupra raportului active/pasive sunt:

Metoda fondului general.

Toate fondurile băncii,conform acestei metode, se consideră ca singura sursă, iar prioritățile acestor fonduri trebuie doar determinate. Chiar dacă simplitatea pentru luarea deciziilor este un punct forte, legatura dintre active și pasive este neglizată neținând cont de optimizarea lichidității băncii și corelarea scadențelor.

Băncile mari care au resurse considerabile utilizează cel mai des aceasta metodă.

Toate resursele bancare se pot gestiona după parametrii medii calculați, acestea fiind considerate echivalente după cost și posibilitatea lor de investire, formând un fond comun de finanțare indiferent de tipul lor. În acest proces se găsesc 2 priorități:

Prioritatea reglementară – în acest proces de formare a activelor prioritar este formarea și se menținerea celor cerute de legislație.

Prioritatea proprie – proiectul vizează finanțarea activelor pentru bancă sub diferite aspecte și este condiționat de strategia de dezvoltare a băncii.

Avantajele acestei strategii sunt constituite de :

Ușurința în implementare;

Simplitatea relativă;

Structura activelor formate prin această metodă corespunde normelor și strategiei interne a băncii privind prioritățile de finanțare a activelor.

Dezavantajele acestei strategii sunt:

Este imposibil ca fondurile de finanțare să se redirecționeze în active echivalente după cost, motiv pentru care se ia costul mediu al resurselor atrase în considerare. Din cauza ca banca nu poate analiza veniturile generate de proiecte aparte,activele pot avea un cost mai mic decât resursele procurate pentru finanțarea lor sau poate refuza proiecte profitabile dar neobservate în urma stabilirii prețului mediu la resurse atrase.

Pot să apară dezechilibre în lichiditate – necorelarea activelor cu pasivele după scadența lor este rezultatul unificării resurselor după termenul de scadență.aceasta expune instituțiile bancare la riscul den dobândă și generează problemele cu lichiditatea.

Metoda divizării surselor de fonduri sau metoda conversiunii resurselor.

“Metoda dată orientează banca să țină cont de structura resurselor în raport cu mărimea generală a obligațiunilor și în corespundere cu normele rezervelor obligatorii. Structura plasamentelor activelor se face în corespundere cu structura resurselor (figura 1).”

Figura 1.

Schema conversiunii activelor

SURSE DE TERMEN SCURT ACTIVE CU SCADENȚĂ MICĂ

SURSE PE TERMEN LUNG ACTIVE PE TERMEN LUNG

În categoria avantajelor aceste metode menționam:

Termenele fondurilor și activelor sunt coordonate;

Este permisă crearea în interiorul băncii mai multor centre lichiditate – profitabilitate;

Lichiditatea băncii se gestionează mai bine;

Dezavantajele acestei metode sunt constituite de:

Cunoașterea fiecărei surse necesitată de gestiunea complicată;

Crearea unui excedent de lichiditate și generarea diminuarii profitabilității băncii;

Resursele de finanțare pot fi independente de scopul lor de folosire.

Metoda științifică de gestionare a activelor sau Metoda modelării matematice

Aceasta metodă se bazează pe funcțiile lucrative ale plasamentelor și este orientată spre maximizarea profitului.

Avantajul strategiei este ca se rezolva mai multe probleme concomitent. Se pornește de la profitabilitatea băncii, în același timp orice component a activelor care generează profit băncii sau asigură generarea de alt activ este privit prin aspectul utilității lui pentru bancă.

Aceasta strategie consideră ca dezavantaje posibilitatea de a nu fi urmate restricțiile de reglementare și complexitatea calculelor necesare.

Operațiunile procesului bancar desfășurate de către o instituție de credit

Aceste operațiuni constituie cea mai important pondere în activitatea băncilor comerciale în totalitatea activităților lor.

Operațiuni bilanțiere active și pasive

Operațiunile active ale băncilor se referă la angajarea resurselor acestor instituții având ca scop obținerea de profit și a realizarea funcțiilor statutare.

În viziunea lui Ilie Mihai „operațiunea de activ reprezintă actul prin care banca pune sau se obligă să pună la dispoziția clienților,fondurile solicitate sau îsi ia un angajament prin semnătură, de natura avalului, cauțiunii sau garanției în favoarea acestora. Sunt asimilate operațiunilor de creditare, operațiunile de leasing și toate operațiunile de locație însoțite de opțiunea de cumpărare”.

Referitor la subiectul nostru „operațiunile active reprezintă în general procesul de plasare a fondurilor în diferite active purtătoare de dobânda pentru a optimiza profitul și pentru a reduce marja de risc,avand ca obiectiv diminuarea pirderilor”.

Cea mai importantă latură a procesului bancar desfășurat de instituțiile bancare este reprezentat de activitatea de creditare.Operațiunile active pot fi grupate în cadrul acestei activități astfel:

Operațiuni de creditare;

Operațiuni de plasament.

În cadrul operațiunilor de creditare întâlnim două categorii distinct:

Creditarea agenților economici;

Creditarea persoanelor fizice.

Prima categorie de operațiuni relevă o mare diversitate de tehnici de creditare, adoptate în întîmpinarea cerințelor întreprinderilor . Ele pot fi clasificate, la rîndul lor, în două mari subgrupe: creditarea necesităților de capital fix și creditarea cheltuielilor de exploatare.

Prin natura lor, nevoile principale de capital fix ale întreprinderilor sunt acoperite prin intermediul pieței de capital (utilizîndu-se emisiunea de acțiuni și / sau obligațiuni). Firmele fac apel la bănci pentru creditarea mijloacelor fixe (în general, echipamente) , însă băncile comerciale practică mai puțin acest tip de operațiuni, care sunt preferate cu precădere de către băncile de ramură, băncile de credit pe termen mijlociu sau lung, societățile financiare (cele de leasing în principal) ș.a.m.d. Acestea din urmă sunt mai competente în analiza utilității creditului din punct de vedere economic, neezitînd să acorde credite de acest gen care, în cea mai mare parte, nu sunt re-creditabile (adică banca își asumă, pînă la scadență , riscul și acoperirea cu resurse). Intervențiile mai restrînse ale băncilor comerciale, dacă există, vizează tocmai credite re-creditabile, din considerente de precauție.

Creditarea cheltuielilor de exploatare ale întreprinderilor poate fi realizată în două moduri :

Creditarea creanțelor comerciale constă în preluarea de către bancă, contra monedă, a creanțelor comerciale pe care întreprinderile furnizoare le au asupra clienților lor. Dintre modalitățile de creditare în această manieră, cele mai importante sunt : scontarea, pensiunea, împrumutul pe efecte comerciale în gaj și lombardarea.

Creditele de trezorerie sunt acordate pe termen scurt (în general, pînă într-un an), avînd drept scop acoperirea necesităților monetare legate de ciclul de fabricație și de comercializare . Formele principale prin care se poate beneficia de aceste credite sunt avansul în cont curent și creditele specializate.

Operațiunile active se reflectă în activul bilanțier astfel:

Numerarul + rezerve = au o pondere redusă în structura activelor unei bănci – ele nu generează venituri, dar constituirea lor este absolut necesară și obligatorie pentru asigurarea unei lichidități corespunzătoare dar și pentru a face față obligațiilor în pasiv devenite exigibile.

Titluri

Plasamentul de resurse în titluri cunoaște în prezent o creștere a ponderii în totalul plasamentelor băncilor.

Plasamentul în titluri e important pentru profitul băncii, achiziția de titluri aducînd băncii venituri (sub formă de dobînzi și dividende).

Deciziile manageriale vizînd portofoliul de investiții ale băncii, în sens larg, incluzînd și creditele, trebuie să respecte cîteva principii, și anume:

principiul legalității, vizînd atît gestiunea băncii cît și protecția portofoliului de investiții și politica de plasament;

principiul siguranței, al prudenței, vizînd rambursarea valorii investițiilor la termen și cu remunerarația aferentă. Riscul de nerambursare poate apărea din mai multe cauze:

debitorul;

banca;

sectorul de activitate;

economia în ansamblu;

principiul lichidității, care afirmă asigurarea lichidității băncii printr-un arbitraj continuu între scadențele plasamentelor și cele ale resurselor;

principiul profitabilității, în sensul gestionării portofoliului de investiții corelat cu resursele, în vederea creșterii valorii capitalului băncii și a remunerării atractive a acționarilor.

În structura portofoliului avem:

Valori mobiliare cu venit variabil

Acțiuni (titluri de proprietate)

Valori cu venituri fixe

Obligațiuni, bonuri de tezaur, rente, cambii, titluri de creanță

Achiziționarea acestor titluri este importantă atît pentru:

maximizarea profitului

asigurarea lichidității băncii (ele includ în structura portofoliului titluri în termen scurt cu grad ridicat de lichiditate și anume bonurile de tezaur)

Aceste titluri sunt:

Publice

Private

Pot fi:

Titluri pe termen scurt

Bonuri de tezaur

Cambii

Rente

Titluri pe termen lung

Acțiuni

Obligațiuni

Mărimea unui portofoliu la nivelul unei bănci depinde de trei factori:

Mărimea resurselor totale ale băncii

Mărimea resurselor disponibile rămase după distribuirea de credite și după acoperirea nevoilor de lichiditate

Gradul de rentabilitate pe care-l are plasamentul într-un titlu sau altul

Practica bancară are mai multe tehnici de formare a portofoliului:

Cumpărarea directă a titlurilor

Subscrierea

Licitația (ofertă publică)

Prin bursa de valori

Scontarea titlurilor de credit (în speță a titlurilor de credit comercial)

Luarea titlurilor în pensiune cu contract de răscumpărare

Bombardarea (acordarea de împrumuturi pe gaj de efecte publice, emise și garantate de stat)

Creditele bancare

Apariția creditului este strîns legată de dezvoltarea producției și circulației mărfurilor; evoluția acestor fenomene a impus includerea schimbului – și, odată cu el, și a creditului – în cadrul relațiilor monetare. Creditul reprezintă operațiunea prin care o valoare de întrebuințare actuală este cedată (transmisă) de către un creditor (împrumutător sau investitor) unui debitor (împrumutat) care se angajează să o returneze sub forma unor valori de primit în viitor, în condițiile stabilite în acordul de credit.

Termenul “credit” își are originea în participiul trecut al verbului latinesc „credere” = a crede, mai exact „creditum” = încredere în promisiunea de rambursare a celui ce oferă bunuri, lucrări, servicii sau alte valori în cel care se îndatorează. Limba romînă a consemnat acest cuvînt ca neologism , el pătrunzînd în vocabularul nostru abia în secolul al XVIII-lea prin preluarea din limba franceză a substantivului „credit” = încredere fermă (confiance) din punct de vedere financiar.

Relațiile de credit au existat și în economiile premonetare, însă așa cum schimbul devine din ce în ce mai dependent de haina monetară (prin însăși scindarea sa în cele două acte – vînzarea și cumpărarea ) așa și creditul este tot mai greu de închipuit în lipsa banilor. Apărut din necesitatea stingerii obligațiilor dintre diferiți agenți economici, proces căruia moneda lichidă nu-i putea face față, creditul constituie una din condițiile desfășurării oricărui proces economic. Depășind sfera proceselor economice interne, creditul a fost extins treptat și în relațiile cu partenerii externi, fie ei simpli agenți economici sau chiar state. Astfel, creditul este văzut ca o pîrghie economică indispensabilă, este ca o forță activă ce s-a concretizat în întreținerea de relații între furnizori și cumpărători, în contribuția la formarea de unități productive sau în fructificarea acumulărilor bănești.

Înainte de definirea creditului și a funcțiilor sale, se impune realizarea unei distincții între finanțe, bani și credit. Astfel, trebuie subliniat că, numai în cadrul rotației de ansamblu a capitalului, a mijloacelor materiale și monetare , creditul se poate transforma fie în bani, fie în finanțe; în timp ce finanțele presupun capitaluri deja formate care se acumulează, creditul reprezintă un efect al proceselor economice în urma cărora apar capitaluri temporar disponibile. În acest sens, creditul poate fi considerat o formă specială de mișcare a valorilor: vînzare de mărfuri cu plata amînată sau cu transferarea temporară de monedă cu titlu de împrumut . Intr-o formă extinsă creditul mai poate fi identificat cu circulația capitalului de împrumut. Numeroasele interpretări reducționiste au furnizat o serie de accepțiuni de genul : creditul = bani și finanțe; creditul = împrumut ; creditul = pîrghie; creditul = capital: etc. Una din definițiile demne de reținut indică operațiunea de creditare ca cedarea unei sume de bani efectuată la un moment dat din partea unui subiect economic, în folosința altui subiect economic, cu obligația pentru acesta din urmă de a restitui mai tîrziu , la un termen fixat, suma primită plus o sumă de bani care se cheamă interes sau dobîndă (Victor Slănescu) .

Elementele comune care se găsesc însă în toate definițiile date creditului sunt următoarele:

–           existența unor disponibilități la unii agenți economici și acceptarea de a fi cedate (împrumutate) altor agenți (debitori);

–           pierderea temporară a unor drepturi de către cel care acordă împrumutul (împrumutant) și instituirea altor drepturi pentru cel împrumutat;

–           obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la un termen numit scadență, însoțit în mod obligatoriu de dobîndă.

Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajînd modalități diferite pe termen scurt și pe termen lung și mijlociu privind operațiile bazate pe înscrisuri sau fără , garantate sau negarantate în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general.

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de o parte întreprinderile avînd conturi deschise la bănci, formează depozite care pot fi folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă parte băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producție curente sau de recuperare ulterioară, pentru investiții.

Creditul bancar realizează 3 funcții :

–   redistribuirea fondurilor disponibile

–   emisiunea monetară

–   reflectarea și stimulare a eficienței activităților agenților economici

Varietatea de credite furnizate de către bancă clientului permite gruparea acestora după anumite criterii:

Credite bancare pe termen scurt

Credite bancare pe termen scurt se acordă de bănci pînă la 12 luni ,atît la acordare cît și pentru întreaga perioadă de utilizare, debitorii trebuie să garanteze creditele cu valori materiale și resurse financiare prevăzute a se realiza în sumă cel puțin egală cu creditul primit. Existența garanției constituie pentru bancă o certitudine că își va putea recupera sumele împrumutate în cazul nerambursării la termen a creditului.

Pentru întreprinderile private mici, creditele se garantează cu întreg patrimoniul existent. Valoarea garanțiilor trebuie să fie cu 20 % mai mare decît creditul acordat. În caz de nevoie se poate apela și la giranți, reprezentînd terțe persoane care se oferă să garanteze cu averea și veniturile lor pentru eventualitatea că la scadență debitorul nu poate rambursa creditul.

Termenele de rambursare se înscriu drept clauze în contractul de credit, după negocierea lor prealabilă. Pentru creditele nerambursate la termen banca este în drept să aplice dobînzi majorate și în caz extrem să treacă la recuperarea creditelor din garanțiile constituite sau să se îndrepte, pentru recuperare, asupra giranților.

Creditele de trezorărie

Creditele de trezorerie sunt credite deschise de bancă în funcție de situația trezoreriei întreprinderii (deficit sau excedent) fără nici o legătură cu alte creanțe sau alte operațiuni.

Astfel de credite pe termen scurt se acordă în cazul deficitului de trezorerie, fără alte garanții deosebite, în vederea acoperirii plăților curente.

Creditele de trezorerie se împart în :

Creditele pentru facilități de casă – se acordă regulat pentru plăți de salarii, furnizori pe un termen, variind de la cîteva zile la cîteva luni.

Creditele sezoniere – pot fi acordate nu numai întreprinderilor agricole, ci și altor întreprinderi care lucrează sezonier și înregistrează decalaj în timp între încasări și cheltuieli

Creditele de legătură – se mai numesc credite legate de o anumită operațiune financiară sau credite de sudură. Ele apar în situația cînd întreprinderea resimte necesități de fonduri cu caracter permanent. Creditele de legătură servesc pînă la obținerea capitalului permanent care finanțează nevoi permanente.

Creditele pe termen foarte scurt (SPOT) – se acordă de la o zi la alta marilor întreprinderi, din disponibilități zilnice de numerar ale băncii. Creditul SPOT nu presupune o aprobare scrisă sau orală a băncii și nici stabilirea prealabilă a unui plafon.

Credite pentru mobilizarea efectelor financiare – sunt credite generale, nu comportă garanții deosebite.

Creditele de mobilizare :

Creditul de scont – scontarea tratelor de către bănci reprezintă achiziționarea acestora în schimbul unei taxe de scont. Spre deosebire de creditele generale, creditul de scont este rambursat ca urmare a derulării unei anumite operațiuni comerciale din care banca își asigură recuperarea creditului.

Creditul pentru mobilizarea creanțelor comerciale – permite scontarea nu numai a creanțelor individuale, ci gruparea mai multora la un loc după criteriul timpului în care au fost emise, urmînd să se tragă după ele un singur bilet la ordin în vederea prezentării lui la scontare. Creditul pentru mobilizare creanțelor comerciale are rolul de a atenua carențelor creditului de scont unde fiecare efect face obiectul unor operații independente. Acest tip de credit se folosește în relațiile băncii cu clienți buni întrucît presupune un risc mai mare decît în cazul creditului de scont.

Creditul pentru mobilizarea creanțelor asupra clienților din străinătate – pentru a favoriza exportul, banca centrală folosește o procedură de mobilizare a creanțelor asupra partenerilor străini, stimulînd băncile comerciale să o utilizeze prin faptul că este de acord să resconteze aceste creanțe în condiții relativ avantajoase pentru acestea.

Vînzarea creanțelor către societățile specializate – această operațiune nu reprezintă un credit propriu-zis ci o vînzare-cumpărare de creanțe cu riscurile corespunzătoare. In țările unde se folosește, operațiunea se numește „factoring” sau „l’affecturage”.

Creditele pe stocuri – sunt credite pe termen scurt, garantate cu anumite stocuri de mărfuri

Creditele de prefinanțare: 

Creditul de finanțare a lucrărilor publice. Pentru a acoperi temporar necesitățile de plată ale întreprinzătorilor, anumite instituții financiare își propun ca scop să finanțeze cheltuielile aferente pînă în momentul încasării contravalorii lor de la buget.

Creditul pentru prefinanțare exporturilor urmărește încurajarea exporturilor ce se fac cu comandă fermă sau fără comandă fermă: credit-cumpărător, credit-furnizor, etc.

Obligațiuni pe cauțiune – Astfel de credite pot fi acordate întreprinzătorilor de către administrația fiscală, care joacă rolul de bancher, sub forma amînărilor de la plata obligațiunilor fiscale (taxe vamale, TVA, etc).

d. Activele corporale – au o pondere diferită de la o bancă la alta, nu generează venituri, dar sunt absolut necesare pentru buna desfășurare a activității bancare.

Operațiunile pasive – ale băncilor comerciale sunt operațiuni de atragere a activelor monetare existente în economie.

În structura operațiunilor pasive sunt:

Depozitele bancare

Aceste resurse dețin cu mici excepții ponderea principală în totalul resurselor constituite la nivelul unei bănci:

depozite la vedere sunt caracterizate prin elasticitate, deoarece titularii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru plățile în cont sau chiar și le pot retrage. Cu toate acestea, practica și experiența au demonstrat că, în mod normal (adică în cazul unui număr suficient de mare de deponenți , de ponderi relativ apropiate și care nu acționează identic), aceste depozite au un grad de stabilitate superior chiar depozitelor la termen – grad concretizat în soldul mediu permanent (care exprimă posibilitățile de fructificare a depozitelor, prin acordarea de credite de către bancă). Cu toate că reprezintă cea mai stabilă resursă a băncilor comerciale, nu trebuie abuzat de aceste depozite, ci trebuie operat de o manieră precaută, în măsură să prevină dificultățile generate de ritmuri și volume neprevăzute ale retragerilor din conturi. Depozitele la vedere prezintă mai multe forme de existență, însă contul curent rămîne expresia caracteristică a acestor depozite. Această formă specială de servire bancară vizează operațiuni de casierie, iar degrevarea titularului de cont curent de aceste atribuții (care presupun eforturi laborioase și, implicit , costuri pentru bancă) constituie unul din motivele bonificării reduse prin dobînzi (care, în unele cazuri, nici nu se acordă).

depozite la termen au ca principală formă de existență în cadrul băncilor comerciale – conturile de depozit de investiții , ce creează o bază sigură de fructificare în procesul de creditare, pe termene corelate cu natura și durata acestor resurse. De asemenea, băncile comerciale deschid clienților conturi de economii simple sau în anumite sisteme (scheme, programe), care să asigure regularitate în procesul de economisire.

Împrumuturile contractate la băncile comerciale – băncile comerciale fac apel la resursele băncii naționale, se refinanțează în cazul în care se confruntă cu lipsă de lichiditate.

Apelul la refinanțare se face de bănci și pentru a reoptimiza structura portofoliului de titluri pe care-l are fiecare bancă.

Refinanțare se face:

Rescontarea cambiilor (îndeosebi a tratelor)

Cedarea în pensiune cu contract de răscumpărare la scadență

Obținerea de împrumuturi pe gaj de titluri(efecte publice) = operațiune de bombardare.

Împrumuturi de pe piața monetară

Împrumuturi specifice pieței înterbancare

Dobînda este mai mare

Împrumuturi de trezorerie (pe termen scurt și foarte scurt)

Capitalul propriu

Capitalul propriu și fondurile de rezervă constituite din profitul brut au un aport relativ redus în formarea resurselor de creditare a băncilor – intermediari prin definiție în reciclarea și valorificarea capitalurilor. În marea lor majoritate societăți pe acțiuni, băncile își formează capitalul propriu prin emisiunea și subscrierea de acțiuni. Dar în formarea resurselor proprii, fondurile de rezervă constituie treptat prin repartizarea profiturilor anuale ajung sa devanseze chiar capitalul. Legislațiile multor țări îngăduie asemenea proporții, dimensiunile rezervelor fiind îndreptățite prin varietatea și periculozitatea riscurilor bancare.

În structura capitalului propriu se includ două elemente:

Capital social – alcătuit din totalitatea valorilor nominale a acțiunilor emise de bancă. Acțiunile pot fi nominale sau la purtător. Băncile comerciale pot majora nivelul capitalului social în baza hotărîrii acționarilor și cu acordul BNM, utilizînd următoarele surse:

emitere de noi acțiuni;

prime legate de capital rămase după acoperirea cheltuielilor legate de operațiunile respective;

rezerve constituite din profitul net;

diferențe de reevaluarea patrimoniului;

obligațiuni, dividende și datorii convertibile în acțiuni;

rezerve constituite din diferențe favorabile de curs valutar, conform normelor legale.

Fondul de rezerve – constituit din profitul net al băncii, și are dublă destinație:

Lichiditate – în scopul promovarii unui sector financiar puternic și competitiv, neadmiterii riscului excesiv în sistemul financiar, protejării intereselor deponenților și menținerii de către instituțiile financiare a unui nivel adecvat de lichiditate Banca Națională a Moldovei stabilește reguli, care au scopul de a stabili o legatură adecvată dintre suma fondurilor investite ale băncii (activele) și suma resurselor financiare (pasivele). Lichiditatea este capacitatea băncii de a asigura în orice moment îndeplinirea angajamentelor sale.

Solvabilitate – Potrivit prevederilor Legii bancare ”în scopul asigurării stabilității și siguranței activității desfășurate și/sau a îndeplinirii obligațiilor asumate, fiecare instituție de credit trebuie să mențină un nivel adecvat al fondurilor sale proprii”. Cu alte cuvinte băncile trebuie să aibă asigurate întotdeauna un nivel de solvabilitate corespunzător.

În funcție de politica băncii se pot face majorări de capital social prin încorporarea de rezerve – atribuindu-se acționarilor acele acțiuni gratuite.

1.2.2. Operațiuni extrabilanțiere

Nu au ca efect o majorare a resurselor bancare și implicit nu au ca efect o majorare a plasamentelor.

Ele sunt generatoare de cîștiguri dar și de riscuri pentru managementul bancar

Au o tendință de creștere la nivelul băncilor comerciale

Structură:

Operațiuni de comision – au ponderea cea mai mare. Băncile în calitatea de intermediar acționează în numele și pentru contul clienților.

Operațiuni de mandat – se face în numele băncilor și pentru contul clienților. Ele vizează în principal administrarea portofoliului de titluri.

Operațiuni de vînzare – cumpărare pentru clienți

Operațiuni de gestionare – a trezoreriei firmei

Sevicii de informații financiare și preluarea datelor financiare

Servicii de consultanță – pune la dispoziția clienților documente și studii financiare

Servicii de comercializare de softuri bancare, și gestiune financiar–contabilă

Efectuare a plăților și încasare a creanțelor

Asigurarea de servicii bancare la domiciliu – pondere în creștere

Cap.2 Analiza eficienței activității bancare

2.1 Prognoza activitatii bancare

Concretizarea unei politici economice pe termen scurt constă – nu numai la nivelul microeconomiei – în primul rând în planificare, această activitate fiind o condiție, și în același timp o caracteristică esențială a managementului modern. Planificarea activității presupune, în primul rând, existența în amonte a unei strategii de dezvoltare a întreprinderii și de asemenea, existența în aval a unor concepte particulare care să definească previziunile pe termen scurt ce trebuie să conducă la îndeplinirea dezideratului cuprins în strategia de dezvoltare, acela de a realiza în esență, un anumit nivel al profitului bazat pe o structură a activității bine comensurată.

Bugetul de venituri și cheltuieli, componentă a procesului planificării, este instrumentul esențial al conducerii unei întreprinderi în cadrul decizional pe care aceasta îl aplică pe o perioadă determinată de timp, de regulă un an.

Fără bugetizare, întreprinderea nu-și poate evalua cu adevărat capacitățile, iar o abordare de pe baze arbitrare a volumului, structurii și calității activității constituie o gravă eroare de conducere într-un mediu concurențial caracterizat prin eficiență și rigoare cu finalitate inevitabilă concretizată în apariția de pierderi și, în cele din urmă, cu falimentul întreprinderii respective. Este cert că un management bazat pe aprecieri empirice, nefundamentate printr-o planificare riguroasă, nu poate fi eficient și nu poate satisface obiectivul de bază al oricărei activități productive, acela de maximizare a profitului [4, 74].

Bugetele de venituri și cheltuieli au drept obiectiv realizarea controlului activității întreprinderii prin intermediul programării și urmăririi cheltuielilor ce pot fi acoperite din venituri și din alte resurse, evidențiind posibilitățile de finanțare a cheltuielilor la nivelul diferitelor structuri organizatorice, precum și la nivelul întreprinderii în ansamblul ei. În esență, bugetele de venituri și cheltuieli sunt expresia concretă a strategiilor pe termen scurt ale întreprinderii, datorită faptului că determină în mod real obiectivele urmărite precum și mijloacele materiale, financiare și umane necesare realizării lor.

În concluzie, bugetele de venituri și cheltuieli au în principal un rol de control prin asigurarea următoarelor cerințe ale managementului:

defalcarea în cadrul exercițiului financiar a componentelor strategiilor de dezvoltare pe termen lung ale întreprinderii;

previzionarea rezultatelor financiare pentru finele perioadei;

comparabilitatea în diverse perioade din cadrul exercițiului financiar (semestre, trimestre, luni) a realizărilor efective cu cele programate;

crearea premiselor “remedierii” din timp, prin mijloace decizionale, a “defecțiunilor” ce au apărut pe parcurs în desfășurarea activității;

repartizarea și alocarea resurselor materiale, financiare și umane necesare pe parcursul desfășurării activității;

comparabilitatea cu nivelurile realizate de competitori în diferite etape (atunci când există informațiile necesare).

Analiza situației financiare a unei bănci reprezintă un “stop-cadru” al poziției băncii respective la un moment dat în sistem, completată cu alte “fotografii” realizate pe baza acelorași situații financiare din anii anteriori. Situațiile financiare pe baza cărora se efectuează analiza de standing financiar sunt bilanțul și situația veniturilor, acestea având ca obiect evaluarea gradului de eficiență și riscurile în care se desfășoară activitatea bancară.

Scopul final al întregii activități de atragere a mijloacelor bănești și de valorificare a acestora prin credite și alte categorii de plasamente este obținerea de venituri, respectiv realizarea profitului. Profitul reprezintă pentru societatea bancară principala sursă de majorare a capitalului, iar existența sau lipsa acestuia au un impact deosebit asupra încrederii publicului în banca respectivă.

Profitul contribuie astfel la conturarea imaginii băncii pe piață. Profitul este, în final, scopul esențial al oricărui întreprinzător, deci și a celui bancar, pe care acesta îl urmărește de-a lungul întregii sale activități de management, cumpănind cu atenție angajările pe linia procurării surselor și utilizarea acestora prin efectuarea de plasamente în credite sau alte categorii de active producătoare de venituri, ținând seama de toate riscurile posibile [4, 76].

Profitul reprezintă o sumă în expresie absolută (fie că se prezintă ca atare, respectiv ca profit brut, fie ca profit net determinat după plata impozitelor) ce trebuie să fie raportată la principalele lui determinante pentru a se evidenția interdependențele în evoluția performanțelor băncii și pentru a se pune în lumină pârghiile de acționare pentru îmbunătățirea acestora.

Profitul net se calculează pornind de la veniturile brute formate în principal din veniturile din dobânzi, precum și din alte venituri din care se scad cheltuielile, în principal cheltuielile cu dobânzile plătite de bancă pentru resursele atrase, precum și cheltuielile operative și cele cu funcționarea băncii.

Acesta reprezintă în principiu profitul brut impozabil la care se aplică cota de impozit pe profit, obținându-se impozitul pe profitul societății bancare. Profitul net va fi egal cu profitul impozabil din care se scade impozitul pe profit. Potrivit actualelor reglementări fiscale din România, nu întotdeauna profitul brut contabil este identic cu profitul impozabil. Există anumite categorii de cheltuieli care nu sunt deductibile fiscal. (deci nu diminuează profitul impozabil) cum ar fi cheltuielile cu protocolul, reclama și publicitatea ce depășesc limitele legale stabilite, ori cheltuielile cu deplasările ce depășesc cotele stabilite prin hotărâri ale guvernului actualizate periodic.

Această discrepanță dintre profitul brut contabil și profitul impozabil reprezintă un argument ce evidențiază instabilitatea politicii fiscale, acesta în condițiile în care organismul de reglementare fiscală din România, care este Ministerul Finanțelor, este în același timp și promotorul reglementărilor în domeniul contabil a cărui necesară stabilitate nu poate fi perturbată.

Profitul net reținut după repartizarea extracontabilă a impozitului fiscal poate fi repartizat sub forma dividendelor cuvenite acționarilor sau pentru alimentarea fondurilor băncii (profit reinvestit).

Astfel, în interesul acționarilor se poate determina mărimea dividendelor pentru o acțiune, după cum urmează:

Pe baza mărimii dividendului/acțiune se poate determina indicatorul “rata dividendului” astfel:

Acest indicator variază în același sens cu indicatorul de performanță bancară “rata rentabilității financiare”. Mărimea dividendelor încasate de un acționar depinde de rata dividendului și de numărul de acțiuni pe care acesta le posedă. Maximizarea veniturilor cuvenite acționarilor se poate realiza de bancă prin creșterea ratei rentabilității financiare, în condițiile în care se păstrează aceeași structură a profitului net.

Realizarea unui nivel satisfăcător al profitului pe termen scurt, dar în special pe termen mediu și lung, implică adoptarea de către bancă a unor decizii strategice ce au la bază pe de o parte prognozele particulare ale băncii privind evoluțiile în viitor ale mediului economic în care își desfășoară activitatea, iar pe de altă parte, obiectivele estimate într-un mod realist, ținând cont de parametri determinați de prognoze, obiective concretizate în niveluri estimate ale profitului.

Evoluțiile bazate pe proiecții empirice asupra direcțiilor de creștere a stabilității și eficienței unei bănci au sfârșit întotdeauna prin a intra în contradicție cu realitatea stării de solvabilitate și lichiditate a băncilor respective. Lipsa viziunii de ansamblu necesare elaborării și aplicării unei politici manageriale, comportamentul ambiguu, pur reactiv al managementului au dus la apariția unor contradicții de fond între obiectivele strategice și mijloacele ad-hoc de soluționare a problemelor curente.

Bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă din această perspectivă elementul cheie al evaluării interne a performanțelor unei bănci, atât la nivelul central cât și la nivelul unităților componente. Elaborarea, defalcarea și execuția bugetului de venituri și cheltuieli este deci o activitate ce se circumscrie obiectivului fundamental al oricărei bănci, acela de maximizare a profiturilor în condiții de reducere a riscurilor.

Elaborarea bugetului de venituri și cheltuieli este precedată de elaborarea unor planuri ce prelimină unele elemente patrimoniale organizate pe structuri bilanțiere sau operative. Bugetul de venituri și cheltuieli este astfel o consecință a proiecțiilor patrimoniale, la care s-au aplicat nivelurile preliminate ale cotelor de venituri și cheltuieli aferente. Unele elemente patrimoniale sunt direct producătoare de venituri (creditele, plasamentele în titluri, plasamentele interbancare), în vreme ce alte elemente patrimoniale sunt indirect generatoare de venituri (prin serviciile de transfer, serviciile de protejare a resurselor clienților, serviciile de asigurare a informațiilor) sau de cheltuieli cum sunt activele fixe, materialele consumabile sau resursele din salarii. Ponderea elementelor patrimoniale direct producătoare de venituri sau de cheltuieli în bilanțul unei bănci este sau trebuie să fie mult superioară ponderii celorlalte categorii care prezintă caracteristica de elemente auxiliare ce participă la realizarea obiectivelor băncii și care îi suplimentează atât costurile cu operațiunile, cât și veniturile din operațiuni.

Din punct de vedere strict funcțional, cât și din punct de vedere al aplicării principiilor strategiei, este necesară elaborarea mai multor planuri din care unele se referă direct la elementele patrimoniale producătoare de venituri și cheltuieli (cum sunt planul de trezorerie, care este în fapt un plan de resurse și plasamente, sau planul de credite) ori se referă la categorii de activități ce sprijină realizarea obiectivelor cuprinse în planurile elementelor patrimoniale (planul de investiții, planul de marketing, planul de orientare și perfecționare profesională și normativele de cheltuieli de funcționare).

Aplicarea asupra componentelor planurilor a cuantumului dobânzilor active și pasive ori a nivelurilor celorlalte categorii de venituri și cheltuieli reglementate de bancă generează nivelurile bugetare pentru fiecare categorie de venituri sau cheltuieli.

Planurile ce prelimină nivelurile programate ale componentelor bugetelor de venituri și cheltuieli se defalcă în planuri financiare și planuri nonfinanciare, cuprinzând:

Planuri financiare

Planul de trezorerie, care cuprinde pe de o parte volumul programat al plasamentelor băncii în perioada următoare în titluri, ori pe piața interbancară sub formă de împrumuturi acordate altor bănci sau depuneri la banca centrală. Plasamentele include o desfășurare pe categorii de titluri (în primul rând titlurile de stat, dar și plasamentele în valori mobiliare pe diverse perioade de portofoliu) și pe categorii de depozite și împrumuturi pe piața bancară, inclusiv operațiunile de piață cu valute convertibile. Cealaltă componentă a planului de trezorerie este formată din necesarul de resurse pe diverse termene, în special resursele pe termen scurt, depozite și clienți, certificate de depozit și alte forme de împrumuturi ale băncii de la entități nonbancare, planul de resurse atrase de pe piața interbancară.

Planul de credite cuprinde volumul estimat al creditelor propuse a se acorda, structurat pe scadențe, pe forme și pe domenii de creditare.

Planul de investiții cuprinde repartizarea fondurilor băncii în achiziția de active fixe destinate dezvoltării activității băncii.

Planuri nonfinanciare

Planul de marketing, ce cuprinde proiectele băncii privitoare la promovarea de noi produse și servicii în perioada următoare.

Planul de personal include modificările în structura pe categorii de personal în funcție de prevederile celorlalte planuri și, de asemenea, planul de pregătire și perfecționare a personalului în perioada următoare.

Preliminarea nivelurilor cheltuielilor cu funcționarea băncii, în funcție de nivelurile prognozate ale inflației și cursului valutar, precum și de estimările celorlalte planuri.

Strategia băncii cuprinde nu numai o defalcare pe coordonata temporală, concretizată în planurile și bugetele anuale și pe coordonata orizontală a elementelor strategice, concretizată în elaborarea diverselor planuri incluse în planul anual de activitate al băncii. Procesul de elaborare a bugetului de venituri și cheltuieli presupune implicarea coordonatei verticale, implicit defalcarea bugetului de venituri și cheltuieli pe unități teritoriale, astfel încât procesul de elaborare, coordonare și control al realizării bugetului la nivelul băncii să poată avea premisele necesare unei acțiuni eficiente, realizată în direcția respectării la nivelul întregii bănci a elementelor strategice pe termen scurt.

Modalitatea și etapele de elaborare a bugetului de venituri și cheltuieli la nivelul unei bănci comerciale nu diferă foarte mult comparativ cu realizarea procesului la întreprinderile nonbancare. În esență, elaborarea bugetului de venituri și cheltuieli presupune parcurgerea următoarelor etape:

Elaborarea de niveluri orientative la nivelul centralei băncii, niveluri ce au în vedere conținutul strategiei băncii, precum și evaluarea stării mediului economic preconizată pentru perioada următoare în funcție de estimările băncii privitoare la rata inflației, așteptările din domeniul legislativ, evoluțiile pe piața valutară, chiar și de traseele factorilor politici care pot determina modificări sensibile ale predicțiilor în domeniul economic.

Transmiterea acestor niveluri orientative la subunitățile organizatorice sau bugetare, în funcție de funcțiunile pe care le alocă acestora conducerea băncii. Nivelurile orientative sunt prelucrate de către subunitățile băncii, corelate cu situația concretă a acestora și cu estimările privind evoluțiile economice locale.

Întocmirea și transmiterea la centrală a propunerilor fiecărei unități a băncii privind bugetul propriu de venituri ș cheltuieli.

Finalizarea lucrărilor de elaborare a bugetului la nivel de bancă, aprobarea acestuia de către Consiliul de Administrație al băncii.

Defalcarea bugetului de venituri și cheltuieli pe componentele sale teritoriale sau funcționale.

Urmărirea realizării capitolelor bugetare, efectuarea de corecții, justificarea abaterilor.

Organizarea procesului de elaborare, urmărire și control al realizării bugetului de venituri și cheltuieli este o opțiune a conducerii fiecărei bănci, în funcție de obiectivele specifice ale acesteia. Având în vedere specificul activității bancare, atât în ceea ce privește modalitățile și mijloacele de realizare a veniturilor, cât și structura organizatorică specifică, de tip arborescent, cu o largă răspândire teritorială, forma de organizare a activității de bugetizare în bănci se particularizează față de alte categorii de entități economice după cum urmează:

Bugetul de venituri și cheltuieli ce conține elementele de venituri și cheltuieli organizate pe structura planului contabilității financiare, se poate structura pe unități, având în vedere relativa autonomie contabilă a acestora, concretizată în marea majoritate a situațiilor în elaborarea de balanțe de verificare proprii, componente ale balanței generale a băncii. Autonomia contabilă dă posibilitatea repartizării veniturilor și cheltuielilor realizate direct în contabilitatea financiară, fără a mai fi necesară deschiderea unor conturi de gestiune;

În funcție de scopul propus, bugetului de venituri și cheltuieli se poate defalca, de asemenea, pe structuri funcționale, indiferent de localizarea lor teritorială, caz în care este uneori necesară utilizarea conturilor de gestiune care, în principiu, înregistrează veniturile și cheltuielile pe locații predefinite. Se poate astfel organiza bugetizarea activității de creditare, ori bugetizarea activității de trezorerie;

De asemenea, banca poate opta pentru cuantificarea veniturilor și cheltuielilor unităților organizate pe principiul centrelor de profit, cărora li se alocă o anumită autonomie organizatorică, aceasta incluzând cuantificarea aportului centrelor respective la realizarea veniturilor sau efectuarea cheltuielilor în alt centru de profit (centrala de exemplu, în cazul transferurilor externe sau în cazul aprovizionărilor centralizate). În acest caz, modelul de buget conține și elemente extracontabile, ce reflectă veniturile și cheltuielile rezultate în urma transferurilor de resurse ori de servicii bancare. Aceasta implică utilizarea unor modalități de evidență specifice contabilității de gestiune.

Finalitatea actului de bugetizare o reprezintă rezultatul financiar al băncii, care este un profit preliminat. În diferitele modele de evaluare și analiză a profitului se identifică modalitățile de realizare a acestuia la nivelul tuturor componentelor organizatorice sau funcționale ale băncii, determinându-se astfel prin mijloace, în principal contabile, aportul fiecăreia la realizarea profitului băncii.

În esență, obiectivul fundamental al bugetului de venituri și cheltuieli este cuantificarea nivelurilor preliminate ale profitului, care la rândul său este elementul de bază al evaluării performanțelor unei bănci. În raport cu principiile evaluării performanțelor bancare, profitul preliminat se poate evalua, în baza elementelor de venituri și cheltuieli, din contabilitatea financiară sau i se pot adăuga elemente de venituri și cheltuieli extracontabile, în funcție de opțiunea băncii privind determinarea indicatorilor de performanță pe diverse paliere sau componente ale activității.

Se detașează astfel, un concept recent preluat de entitățile bancare din România, denumit “profitabilitate”, termen care își are rădăcina, atât organică (fiind originar din cuantificarea unor elemente de venituri și cheltuieli), cât și semantică (fiind o derivată a profitului contabil) în obținerea de profituri maximizate.

Managementul prin bugete prezintă și alte avantaje pentru conducătorii de bănci, dincolo de aspectele contabile ori strategice. Astfel, prin caracterul bivalent al bugetului se relevă pentru conducătorii băncii atât punctele tari, cât și cele slabe, pe de o parte în ceea ce privește domeniile de activitate bancară, iar pe de altă parte, în chiar structura organizatorică a băncii, reliefând unitățile care nu realizează rezultate satisfăcătoare, nivelul de dezvoltare al zonei respective ori calitatea managerială sau profesională a personalului din unitățile teritoriale.

În același timp, conducerea prin bugete prezintă un cert caracter de siguranță, în sensul că bugetul furnizează managementului, datele comparative necesare și în timp util, pentru realizarea controlului activității, sesizarea abaterilor și abordarea pe cale decizională a problemelor înainte ca acestea să devină periculoase pentru bancă.

2.2. Profitabilitatea-fundament al conducerii bancare

Caracterul dualist al bugetului de venituri și cheltuieli, privit ca instrument de aplicare a strategiei băncii și, în același timp, ca instrument al contabilității de gestiune ce asigură urmărirea evoluției costurilor la nivelul băncii și corelarea acestora cu veniturile, face posibilă analiza elementului principal al activității manageriale în bancă, circumscris conceptului de profitabilitate. În cadrul strategiilor și politicilor bancare, profitabilitatea este factorul determinant, care condiționează evoluția viitoare, dezvoltarea și consolidarea poziției băncii în cadrul sistemului bancar. Profitul brut este indicatorul ce reflectă eficiența întregii activități, sintetizând influențele tuturor factorilor cantitativi și calitativi care acționează direct sau indirect asupra veniturilor și cheltuielilor.

Profitabilitatea este un concept managerial având ca obiect evaluarea rezultatelor activității băncii din punctul de vedere al eficienței atât pe ansamblu, cât și pe diferite componente manageriale. Privită conceptual, profitabilitatea reprezintă modalitatea de realizare a scopului fundamental al activității băncii, acela de maximizare a profiturilor în condiții de minimizare a riscurilor. Abordarea din punct de vedere calitativ a rezultatelor activității conduce la evaluarea modalităților de aplicare a diferitelor componente ale conducerii, comparativ cu elementele de strategie, astfel încât să rezulte gradul concret de realizare a componentelor de politică și strategie bancară.

Din punct de vedere managerial, se determină astfel o profitabilitate a unităților teritoriale ale băncii, o profitabilitate a produselor și serviciilor, precum și o profitabilitate a clienților băncii. În această abordare, unitățile teritoriale, produsele și serviciile, respectiv clienții băncii sunt definiți ca fiind centre de profit.

Conceptul de profitabilitate își are rădăcinile în principiile contabilității de gestiune, care are ca scop defalcarea cheltuielilor unei entități economice pe purtători de costuri și locuri de cheltuieli denumite în anumite modele centre de cost. Specificul activității bancare, reliefat pe de o parte de diversitatea de produse și servicii nonmateriale și de caracterul volatil și sensibil la timp al banilor, “materia primă” a activității bancare, iar pe de altă parte de structura organizatorică tip rețea cu o largă răspândire teritorială a băncilor, determină extinderea obiectivelor contabilității de gestiune și particularizarea analizei de la determinarea costurilor unitare la determinarea eficienței unitare, prin evidențierea atât a costurilor, cât și a veniturilor realizate în cadrul sau pe seama substructurilor organizatorice ori a elementelor generatoare de venituri și purtătoare de costuri.

Se definește astfel, centrul de profit, care reprezintă o entitate de sine stătătoare, componentă a ansamblului activității băncii, care realizează sau prin intermediul căreia se realizează venituri. În funcție de obiectivele manageriale, un centru de profit poate fi o sucursală a băncii sau departamentele din centrala băncii care, prin activitatea lor generează direct venituri (Departamentul de Trezorerie, Departamentul Piețe de Capital, Departamentul de Credite), un produs sau un serviciu sau client al băncii.

Un centru de profit nu este în mod necesar eficient din punct de vedere al rezultatelor contabile sau extracontabile. Fiind privit ca o componentă a activității băncii, un centru de profit poate participa indirect la realizarea profitabilității altor componente ale activității. Astfel, în funcție de obiectivele strategice pe termen lung, banca poate menține în funcțiune unități neprofitabile în condițiile în care dorește să se mențină pe o anumită piață locală. De asemenea, banca poate implementa produse și servicii care se adresează unui anumit segment de piață, asumându-și costuri ce depășesc veniturile (cum este cazul activităților cu carduri de debit ce se adresează în general persoanelor fizice). Banca poate, de asemenea, să accepte relații cu un client care nu este profitabil însă are un anumit statut strategic pe o anumită piață zonală.

Spre deosebire de centrele de profit, centrele de cost sunt componente ale activității băncii care nu participă direct la realizarea de venituri și care, privite de sine stătător, sunt consumatoare de venituri. Astfel, centre de cost sunt considerate a fi departamentele din centrala băncii care, prin activitatea lor, nu generează venituri.

Se distige astfel o principală deosebire între conceptul de profit și cel de profitabilitate. Profitul reprezintă rezultanta contabilă a eforturilor băncii concretizate în realizarea de venituri din care se deduc cheltuielile, în vreme ce profitabilitatea (care are evident în centru profitul contabil) cuprinde o sumă de elemente ce nu aparțin contabilității sau evidenței extracontabile, incluzând aici componenta strategică sau previzională, ori aspectul concurențial concretizat în planurile de marketing.

Fiind strâns legată de activitatea de planificare, profitabilitatea se concretizează în determinarea profitului ca element central al bugetului de venituri și cheltuieli. Modalitățile de realizare a profitului la nivelul unităților teritoriale, dau o imagine asupra managementului acestor unități, a eficienței activității acestora. Implementarea obiectivelor strategice având ca scop maximizarea profitului presupune o optimizare atât din punct de vedere al planificării, cât și al realizării obiectivelor concrete al activității desfășurate de fiecare unitate a băncii.

Conceptul de profitabilitate se extinde, astfel, în cadrul activității de urmărire, evaluare și control a managementului, la nivelul întregii bănci, putându-se discuta de profitabilitatea băncii ca entitate economică de sine stătătoare. Profitabilitatea băncii este, în fond, o rezultantă a însumării nonalgebrice a profitabilității subunităților sale teritoriale ori a profitabilității clienților, sau a profitabilității produselor și serviciilor promovate de bancă. Se disting astfel mai multe direcții de determinare și în ultimă instanță de evaluare a profitabilității, fiecare dintre acestea presupunând implementarea unei metodologii specifice care să oglindească în mod real eficiența componentei în cauză.

Făcând distincția că, prin resurse proprii bancherii înțeleg în general resursele atrase de bancă de pe piața nonbancară (constituite în principiu din depozitele clienților), se poate enunța ecuația ce stă la baza realizării profitabilității și echilibrului bancar pe termen lung:

unde:

P = plasamentele unei bănci (inclusiv creditele) definite ca fiind active producătoare de venituri;

R = resursele proprii ale băncii constituite în special din depozitele atrase de la clientela nebancară;

I = resurse de pe piața interbancară.

Resursele de pe piața interbancară au rolul factorului temporar de echilibru pentru situațiile în care banca se găsește în deficit (caz în care atrage resurse) sau în excedent (caz în care plasează resurse), în vederea asigurării echilibrului financiar și a menținerii stării de solvabilitate ori în vederea creșterii veniturilor. Resursele atrase de pe piața interbancară sunt extrem de scumpe și, în consecință, băncile evită de regulă astfel de achiziții. În plus, băncile care sunt puse des în situația de a căuta împrumuturi pe piața interbancară reflectă probleme de lichiditate.

În cele din urmă, în situația în care nu se realizează echilibrul, piața bancară însăși reacționează prin ridicarea de bariere, de regulă concretizate în dobânzi prohibitorii sau chiar în refuzul de a împrumuta banca ce prezintă probleme. În acest context este esențială pentru managementul unei bănci, menținerea controlului asupra resurselor propriii și a echilibrului dintre acestea și plasamentele efectuate. În ultimă instanță, în jurul acestui obiectiv se circumscriu toate acțiunile manageriale dintr-o bancă, atât din perspectiva aplicării principiilor strategice, cât și din punctul de vedere organizatoric și operațional.

Eforturile băncilor de creștere a volumului resurselor atrase de pe piața nonbancară se justifică prin însăși cerința primordială de dezvoltare. Privită din punctul de vedere al ecuației bilanțiere la nivelul unei bănci, egalitatea dintre resurse și plasamente se justifică în cadrul unor elemente de echilibru fundamentale pentru activitatea bancară, cu reflectare în realizarea profitului. Extrapolând termenul de resurse la toate elementele patrimoniale ce se constituie în obligații și delimitând sursele constituite din capitalul băncii și din profiturile perioadei anterioare repartizate în fonduri și rezerve, considerate ca fiind finanțatoare ale activelor pe termen lung neproducătoare de venituri, ecuația bilanțieră se poate evidenția astfel [10, 106]:

A – Ch = O + C + V

unde:

A = active;

O = obligații;

V = venituri;

Ch = cheltuieli;

C = capital.

Principiile profitabilității includ viziunea asupra acoperirii plasamentelor cu resurse proprii la nivelul fiecărei unități a băncii organizată ca centru de profit. Astfel, ecuația de mai sus se rescrie din perspectiva fiecărei unități a băncii astfel:

r + i = p

unde:

p = plasamentele unei unități a băncii;

r = resursele proprii ale unității băncii constituite în special din depozitele atrase de la clientelă;

i = resurse de pe piața intrabancară.

În orice moment, într-o bancă există unități care prezintă un excedent de resurse (plasamentele proprii sunt mai mici decât resursele atrase) și unități care prezintă un deficit de resurse (plasamentele depășesc resursele). Modelele de profitabilitate consideră că unitățile excedentare în resurse (care acumulează costuri în exces pentru atragerea acestor resurse) vând surplusul de resurse unităților deficitare astfel încât se acoperă necesarul de resurse proprii (R) pe întreaga bancă. Problema managementului central al băncii constă în faptul că, pe de o parte, trebuie găsite modelele cele mai eficiente de cuantificare a eforturilor fiecărei unități pentru realizarea profiturilor, inclusiv distribuirea de venituri sau de costuri aferente circulației interne a resurselor, iar pe de altă parte, trebuie determinate prin aceste modele cele mai eficiente soluții de orientare a unităților băncii spre o zonă sau alta a activității. Elementul central al unui astfel de model îl constituie prețul resurselor redistribuite. Acest preț trebuie să fie suficient pentru unitățile excedentare, astfel încât acestea să-și acopere costurile de achiziție a resurselor suplimentare și, în același timp, stimulativ pentru unitățile deficitare în sensul că acestea să fie orientate spre atragerea de resurse prin mijloace proprii, mai degrabă decât achiziția de pe piața intrabancară.

Prețul resurselor redistribuite se include de regulă în bugetul de venituri și cheltuieli al fiecărei unități a băncii, rezultând un profit extracontabil ce reliefează mai realist eforturile fiecărei unități în realizarea profitului băncii. La nivelul întregii bănci suma profiturilor extracontabile trebuie să fie identică cu profitul contabil al băncii. Pentru aceasta, banca ar trebui să practice un singur nivel al dobânzii resurselor redistribuite care, pentru satisfacerea ambelor cerințe ale managementului ar trebui să fie o dobândă marginală, apropiată de regulă de dobânda pieței interbancare.

Organizarea evidenței de gestiune în viziunea conceptului de profitabilitate presupune utilizarea mai multor modele precum și modificări mai mult sau mai puțin formale în structura organizatorică a băncii.

Practica bancară a pus în evidență posibilitatea utilizării mai multor modele de profitabilitate la nivelul unităților băncilor comerciale, în funcție de mărimea băncii, de nivelul rețelei bancare, precum și de facilitățile sistemului informatic de care dispune banca la un moment dat.

Modelele contabile (denumite astfel deoarece asigură evidența contabilă a fluxurilor de resurse intrabancare și a veniturilor și cheltuielilor generate de acestea):

o variantă implică utilizarea clasei 8 de conturi din Planul contabil al băncilor și preluarea înregistrărilor contabile aferente intrărilor și ieșirilor de resurse;

altă variantă utilizează desfășurarea pe analitice a contului 341 “decontări intrabancare” și evidențierea conținutului și destinației transferurilor intrabancare;

în ambele variante se realizează transferuri efective, extracontabile, de resurse și dobânzi între sucursale, modelul presupunând într-o primă etapă monitorizarea din partea Departamentului de Trezorerie din centrală;

ambele variante presupun o dublare a evidenței contabile și, în consecință, costuri de operare suplimentare.

Modelul extracontabil se caracterizează prin:

nu implică înregistrări contabile suplimentare;

excedentul sau deficitul de resurse precum și cuantumul dobânzilor se determină prin calcul;

prezintă dezavantajul că nu furnizează informații operative conducătorilor de unități privind situația financiară reală;

implică o permanentă monitorizare a unităților de către centrală, în special în domeniul creditării.

2.3. Evaluarea performanțelor la nivelul unității bancare

Raportul dintre volumul, calitatea și structura resurselor și plasamentelor pe de o parte și cuantumul cheltuielilor și veniturilor a preocupat în permanență banca, care a căutat prin diferite mijloace să optimizeze acest raport astfel încât, în condițiile minimizării tuturor categoriilor de riscuri, să realizeze în permanență profituri, consolidându-și astfel poziția pe piața bancară românească și pe cea externă.

Realizarea nivelurilor proiectate ale bugetului de venituri și cheltuieli ca element de bază al strategiilor actuale ale băncilor se concretizează în determinarea unui set de indicatori ce definesc sintetic situația economico-financiară a băncii la un moment dat. În funcție de obiectivele de analiză avute în vedere, băncile delimitează mai multe tipuri de indicatori astfel încât să se asigure comparabilitatea, atât cu nivelurile cuprinse în strategie sau în planurile anuale (comparația cu planul) cât și cu nivelul indicatorilor realizat într-o perioadă anterioară (comparația cronologică). Sistemul informațional bancar nu pune la dispoziția analiștilor datele necesare astfel încât o bancă să poată realiza o analiză comparativă a nivelului indicatorilor cu realizările altor bănci din sistem, organizate din acest punct de vedere în statele occidentale, în grupuri de bănci, care prezintă aceleași caracteristici de volum, număr de unități, cifră de afaceri și orientare pe piață.

În ceea ce privește evaluarea performanțelor unităților proprii, băncile trebuie să-și elaboreze propriul sistem de încadrare și punctare a criteriilor de evaluare a performanțelor unităților organizate ca centre de profit. Acest sistem este precedat și condiționat de analiza și determinarea nivelurilor profitabilității centrelor de profit, precum și de elaborarea bugetelor de venituri și cheltuieli programate pentru anumite perioade.

Scopurile principale ale centrelor de profit – atingerea obiectivelor majore ale băncii, maximizarea rezultatelor, evaluarea prestațiilor conducătorilor centrelor de profit – nu pot fi realizate decât în condițiile elaborării planurilor financiare (în principal planurile de atragere a resurselor și planurile de credit și de plasamente) și a bugetelor de venituri și cheltuieli, pe ansamblu și pe unități componente.

Din aceste motive, calculația pe centre de profit se construiește în același mod ca și planificarea. Comparația programat-realizat este esențială pentru evaluarea rezultatelor, stabilirea abaterilor, luarea măsurilor de corectare și evaluare a performanțelor centrelor de profit.

Planul financiar pe centre de profit cuprinde:

plasamentele în lei și în valută pe termen scurt, mediu și lung;

resursele de acoperire a acestora sub forma disponibilităților la vedere și a depozitelor la termen în lei sau în valută;

excedentul/deficitul de resurse.

Planul financiar al centrelor de profit (considerate ca fiind sucursalele), care se include în planul financiar al băncii, este anual și cu defalcare pe trimestre și stă la baza elaborării bugetului de venituri și cheltuieli.

Bugetul de venituri și cheltuieli al centrelor de profit, construit în liniile orientative ale bugetului pe ansamblul băncii conține: încasările din dobânzi, comisioane și taxe, inclusiv veniturile aferente resurselor redistribuite; cheltuielile cu operațiunile bancare, inclusiv cele aferente transferului de resurse; cheltuielile generale ale sucursalei; rezultatul exercițiului. Sistemul de fundamentare a cifrelor și nivelurilor de plan se bazează pe datele de execuție anterioare (istoric), pe liniile orientative stabilite prin planul financiar și strategia băncii, precum și pe alte date și calcule de fundamentare. Dimensionarea indicatorilor din buget privind veniturile și cheltuielile și, implicit, profitul trebuie să asigure armonizarea propunerilor fiecărei unități a băncii cu nivelurile de performanță stabilite pe ansamblul băncii. Bugetul de venituri și cheltuieli constituie deci instrumentul de planificare a profitabilității la nivelul centrului de profit.

Rezultatele financiare ale fiecărei unități a băncii sunt exprimate prin indicatorul rezultat financiar stabilit prin diferența între totalul veniturilor și totalul cheltuielilor calculate, cumulate de la începutul anului atât în lei, cât și în valută. Sistemul de evidență contabilă furnizează elementele legate de costuri și venituri directe la nivel de unitate bancară, dând posibilitatea efectuării uniforme a calculelor, ținând seama de:

baza de date contabilă, care permite calcularea tuturor elementelor de venituri și cheltuieli directe (dobânzi încasate și plătite în raport cu clienții, comisioane încasate și plătite, alte venituri, cheltuielile generale și administrativ-gospodărești), dobânzile medii active și pasive, elementele de lichiditate și transfer de resurse între sucursală și centrală, determinate atât de fluxul decontărilor intrabancare cât și de cele interbancare;

pentru evaluarea aportului real al sucursalelor la realizarea profitului băncii se transferă la sucursală costul resurselor de creditare contractate centralizat (împrumuturi de refinanțare de la Banca Națională a României, împrumuturi interbancare etc.), precum și costul resurselor cedate de sucursalele excedentare, către cele care prezintă deficit de resurse; se evidențiază cheltuielile cu provizioanele constituite pentru risc și pierdere de credit și dobândă și se repartizează unele cheltuieli și venituri care se evidențiază centralizat.

În vederea stabilirii costului resurselor transferate și reflectării acestora în venituri sau cheltuieli se întocmește o situație a plasamentelor și resurselor și determinarea dobânzilor aferente excedentului sau deficitului de resurse. Situația trebuie întocmită lunar pe baza balanțelor de verificare zilnice, distinct pentru plasamentele în lei și pentru cele în valută. Soldurile conturilor specificate în situație reprezintă soldul mediu zilnic din luna analizată, calculat ca medie aritmetică a soldurilor zilnice cumulate raportat la numărul zilelor calendaristice. Situația reprezintă o schemă simplificată a bilanțului, care permite determinarea excedentului sau deficitului de resurse și costul acestora. Echilibrul de ansamblu al bilanțului simplificat se realizează prin conturile în care se reflectă rezultatul decontărilor intrabancare, precum și prin intermediul conturilor de venituri și cheltuieli ale băncii și cele de diferențe de curs.

Stabilirea costului de transfer aferent resurselor redistribuite între unitățile băncii reprezintă o problemă esențială, menită să susțină strategia băncii în ceea ce privește îmbunătățirea situației lichidității prin atragerea de surse și asigurarea în acest mod a unui echilibru între plasamente și resurse, dar și în evaluarea corectă a profitabilității unităților teritoriale.

La determinarea costului de transfer al resurselor primite/cedate prin redistribuire se au în vedere următoarele:

fiecare centru de profit dispune atât de pasive cât și de active specifice activității bancare, generate de activitatea curentă;

stimularea atragerii de resurse, prin stabilirea unui cost de transfer care acoperă cheltuielile unităților excedentare și determină atât unitățile excedentare, cât mai ales pe cele deficitare să atragă resurse la costuri inferioare ratei de transfer;

asigurarea plasării resurselor atrase de unități, cât și a celor primite prin redistribuire, prin credite, care generează profit atât prin dobânzi, cât și prin comisioanele aferente activității de creditare.

Nivelul dobânzii aferente resurselor redistribuite se stabilește periodic la nivelul conducerii băncii, ținându-se seama de condițiile concrete ale pieței resurselor în sistemul bancar.

De asemenea, fiecare unitate a băncii trebuie să-și corecteze nivelul resurselor cu rezerva minimă obligatorie corespunzătoare disponibilităților în lei și în valută, atrase de la persoanele fizice și juridice, cu excepția depozitelor publice și a celor interbancare. Cota de constituire a rezervelor minime obligatorii este corespunzătoare cuantumului acestora, stabilit prin normele Băncii Naționale a României. De asemenea, nivelul dobânzii aferente rezervei minime obligatorii este cel mai bonificat de Banca Națională. Cu suma aferentă rezervei minime obligatorii se diminuează excedentul sau se majorează deficitul de resurse.

În urma determinării influențelor rezultate din costul resurselor redistribuite, a constituirii provizioanelor și a participării la constituirea rezervei minime obligatorii se obține profitul brut calculat prin diferența între totalul veniturilor și cheltuielilor centrului de profit formate din:

Venituri aferente activităților de bază – creditare, decontări, servicii bancare:

venituri din dobânzi la creditele curente acordate;

venituri din dobânzi la creditele restante;

venituri din dobânzi la rezerva minimă obligatorie;

venituri din comisioane, taxe și speze bancare;

venituri aferente excedentului de resurse;

venituri din provizioane;

venituri din creanțe reactivate;

alte venituri.

Cheltuieli privind operațiunile bancare și cheltuieli cu funcționarea băncii:

– cheltuieli cu dobânzi la conturile de disponibilități;

– cheltuieli cu dobânzi la conturile de depozit;

cheltuieli cu dobânzi aferente deficitului de resurse;

cheltuieli cu comisioane, taxe și speze bancare;

cheltuieli de interes general și administrativ gospodărești din care :

cheltuieli materiale;

cheltuieli cu personalul;

lucrări și servicii executate de terți;

impozite, taxe și vărsăminte asimilate;

cheltuieli cu amortizările;

alte cheltuieli.

Dobânzile aferente excedentului de resurse se înregistrează ca venituri la unitățile care au transferat excedentul; unitățile care au deficit de resurse își majorează cheltuielile cu dobânzile aferente (costul resurselor).

Profitul brut calculat rezultă ca diferență între totalul veniturilor și totalul cheltuielilor, reprezentând contribuția reală a sucursalelor ca centre de profit la rezultatele generale ale băncii. Repartizarea profitului pe destinațiile legale se efectuează centralizat la nivelul băncii.

Analiza performanțelor la nivelul unei unități bancare se realizează prin utilizarea unui model ce are în vedere relația dintre profit și risc și care măsoară performanțele băncii și expunerea acesteia prin intermediul unui set de indicatori specifici. Modelul are în centru indicatorul rentabilității activelor (ROA) și se completează cu alți indicatori ai profitabilității bancare, realizând astfel imaginea performanței băncii la un moment dat.

La nivelul fiecărei sucursale organizată ca centru de profit se determină periodic indicatorii de eficiență, care se compară cu realizările respective ale celorlalte unități ale băncii, cât și cu realizările perioadelor anterioare, putându-se astfel obține o imagine asupra poziției și evoluției unei unități a băncii la un moment dat. Instituirea sistemului de indicatori se corelează cu decizia strategică a băncii privind organizarea unităților bancare ca centre de profit, astfel încât evaluarea pe baza criteriilor de performanță să contribuie la analiza calitativă a rezultatelor obținute.

Un sistem al indicatorilor de eficiență aplicabil unităților bancare cuprinde:

Rentabilitatea activelor la nivelul unităților, furnizează o informație globală asupra profitabilității acestora.. Indicatorul se calculează ca raport între profitul calculat și activele producătoare de venit (definite ca fiind plasamentele băncii în credite la care se adaugă excedentul de resurse considerat plasament interbancar și cota rezervei minime obligatorii). Rentabilitatea activelor reprezintă cea mai bună măsură a eficienței bancare. Tendința descrescătoare a acestui indicator arată că centrul de profit are dificultăți în realizarea veniturilor. O rată de creștere reflectă un efect pozitiv ca urmare a creșterii veniturilor din alte servicii decât cele de efectuare a plasamentelor (care implică un grad de risc mai mare).

Rentabilitatea resurselor atrase comensurează rentabilitatea globală. Indicatorul furnizează informații privind profitul calculat raportat la resursele atrase (inclusiv valoarea deficitului de resurse). O rată ridicată a indicatorului arată că resursele atrase de centrul de profit sunt mici, ceea ce limitează posibilitatea acesteia de a acorda credite în continuare.

Randamentul economic reprezintă raportul dintre cheltuielile totale și veniturile totale calculate conform modelului de profitabilitate al băncii. Cu cât indicatorul înregistrează valori mai reduse, cu atât eficiența activității centrului de profit este mai ridicată. Un factor de influență asupra acestui indicator îl reprezintă cheltuielile, altele decât cele bonificate la resursele atrase și care trebuie în mod riguros diminuate, astfel încât performanțele activității centrului de profit să se îmbunătățească de la o perioadă la alta.

Gradul de acoperire a plasamentelor cu resurse proprii reflectă măsura în care plasamentele în activele producătoare de venituri, în special plasamentele în credite se realizează pe seama resurselor atrase sub formă de depozite la nivelul centrului de profit. Indicatorul are o latură cantitativă fiind un raport între resurse proprii și plasamente, dar și una cantitativă care constă în principal în structura elementelor de activ și de pasiv ce influențează nivelurile veniturilor și respectiv cheltuielilor aferente acestora, analiza calitativă reliefând efortul făcut de centrul de profit pentru atragerea resurselor necesare acoperirii plasamentelor în credite.

Creditele restante în total credite reflectă gradul de rambursare a creditelor acordate în perioada de timp analizată. Analiza nivelului și tendințelor ratei acestui indicator conduce la identificarea riscului potențial al portofoliului de împrumuturi al centrului de profit astfel încât o rată înaltă reflectă un risc ridicat. De asemenea, o rată înaltă indică creșterea nivelului provizioanelor constituite de centrele de profit ca urmare a deteriorării serviciului datoriei în relația bancă client, cu consecințe directe asupra cheltuielilor și profitului calculat. Indicatorul se determină ca raport între creditele restante și totalul creditelor acordate de centrul de profit.

Gradul de încasare a dobânzii caracterizează capacitatea clienților băncii de a achita dobânzile aferente împrumuturilor contractate cu banca, în funcție de fluxul de lichidități (cash-flow) care reflectă situația intrărilor de lichidități (încasări) și a ieșirilor de lichidități (cheltuieli) în perioada raportată. Totodată indicatorul reflectă modul în care sunt utilizate resursele existente la dispoziția centrelor de profit pentru care banca bonifică dobânzile corespunzătoare, dar nu încasează veniturile cuvenite la împrumuturile acordate. O consecință directă a înregistrării de către centrul de profit a unei rate situate sub 100% o reprezintă constituirea de provizioane pentru dobânzile neîncasate, cu afectarea cheltuielilor și respectiv diminuarea profitului. Indicatorul se calculează ca raport între veniturile din dobânzi minus veniturile neîncasate, pe de o parte, și respectiv veniturile din dobânzi, pe de altă parte.

Profitul pe salariat caracterizează volumul și eficiența activității centrului de profit, dimensionarea personalului în funcție de activitatea și complexitatea serviciilor oferite clienților, precum și capacitatea managerială de utilizare a personalului în funcție de gradul de dotare și informatizare al băncii. Valoarea indicatorului este cu atât mai mare, cu cât volumul de operațiuni și calitatea acestora sunt efectuate în numele clienților băncii, astfel încât veniturile obținute să fie maxime în raport cu gradul de utilizare al timpului de lucru de către salariații băncii. Menținerea unui număr de personal supradimensionat în raport cu volumul de activitate are un efect negativ pe termen mediu și lung, prin efectuarea unor cheltuieli suplimentare, nejustificate în raport cu veniturile realizate și cu consecințe directe asupra profitului realizat. Indicatorul se calculează ca raport între profitul calculat și numărul mediu de personal angajat în cadrul centrului de profit la data analizei.

Volumul resurselor pe salariat reflectă calitatea și siguranța serviciilor oferite de bancă astfel încât clienții, persoane fizice și juridice, să devină interesați în derularea operațiunilor prin bancă. Prin îmbunătățirea continuă a relației bancă-client, apropierea îndeosebi față de clienții mari care realizează atât activitate internă cât și de export, precum și ca urmare a diversificării produselor bancare oferite întreprinderilor mici și mijlocii se creează posibilitatea atragerii de resurse acoperitoare pentru plasamentele efectuate de centrul de profit. De asemenea, utilizarea eficientă a timpului de lucru creează posibilitatea atragerii de resurse cu dimensionarea corespunzătoare a personalului. Indicatorul reflectă, în plus, poziția băncii în mediul concurențial în funcție de zona de interes economic ca și operativitatea prestării serviciilor și siguranța resurselor atrase de la clienții băncii. Indicatorul se calculează ca raport între volumul resurselor atrase de centrul de profit și numărul mediu de personal.

Rata profitului reflectă valoarea veniturilor obținute pentru realizarea unei unități de profit și prezintă gradul în care centrul de profit realizează dezideratul maximizării veniturilor în condițiile minimizării cheltuielilor. Indicatorul se calculează ca raport între veniturile totale și profitul calculat.

Rata rentabilității reprezintă indicatorul care măsoară rezultatele managementului bancar, de optimizare a fluxurilor elementelor de activ în corelare cu volumul și structura resurselor atrase. Optimizarea raportului între venituri și costuri reprezintă o latură esențială a managementului bancar, fiind sursa principală a creșterii pe criterii calitative a profitului. Orientarea actuală a centrelor de profit se manifestă în tendința de reducere a cheltuielilor, în special a celor cu funcționarea băncii (salarii și cheltuieli aferente acestora, impozite și taxe, amortizări de mijloace fixe, cheltuieli materiale, cu energia, combustibilii, apa, cheltuieli de birou, cheltuieli cu prelucrarea electronică a informaților, cheltuieli cu paza și protecția băncii etc.). Indicatorul se determină ca raport între profitul brut și valoarea cheltuielilor înregistrate de bancă pe o anumită perioadă. Valoarea indicatorului este cu atât mai mare, cu cât o unitate de profit se obține cu un volum minim de cheltuieli.

Gradul de acoperire a cheltuielilor de funcționare din comisioane și taxe reflectă măsura în care veniturile obținute din operațiunile efectuate de bancă în numele clienților acoperă cheltuielile proprii ale centrului de profit cu funcționarea băncii (ce includ cheltuieli generale și cheltuieli administrativ-gospodărești). Dimensionarea cheltuielilor cu funcționarea băncii se efectuează în strictă corelare cu volumul de activitate, cu numărul optim de personal și gradul de funcționalitate și utilizare a spațiului în care se desfășoară activitatea bancară. Indicatorul se determină ca raport între comisioanele și taxele de servicii încasate și cheltuielile cu funcționarea băncii. O rată înaltă a gradului de acoperire a cheltuielilor de funcționare din comisioane și taxe încasate indică o bună organizare a activității și fluxurilor bancare precum și o poziție importantă deținută în sistemul concurențial bancar ca urmare a calității și diversității serviciilor oferite clienților băncii.

2.4 Riscurile bancare și evaluarea performanțelor bancare prin intermediul ratingurilor

Evaluarea activității unităților bancare pe baza criteriilor de performanță poate contribui la analiza calitativă a rezultatelor activității fiecărui centru de profit, privind veniturile, cheltuielile și rezultatele obținute comparativ cu activitatea celorlalte centre de profit, ca și cu rezultatele obținute în perioadele anterioare ale acestuia.

Evaluarea se efectuează pornindu-se de la indicatorii modelului de profitabilitate al băncii și are drept scop controlul și coordonarea procesului de optimizare privind dimensionarea și modernizarea rețelei de bănci, în funcție de contribuția efectivă la realizarea profitului calculat și a celui încasat, înregistrat pentru o perioadă determinată.

Analiza performanțelor și determinarea măsurilor ce trebuie avte în vedere pentru îmbunătățirea performanțelor unităților subordonate se poate efectua la nivelul centrului de profit, unde se pot aplica soluțiile corespunzătoare de eficientizare a activității.

Bibliografie

Dr. Victor Troacă – Management financiar bancar, Editura Academica Brâncuși, Tg-Jiu,2002

Legea bancară nr 58 din 5 martie 1998, art. 3, Monitorul Oficial nr. 121/23 martie 1998

Reglementările contabile amortizate cu Directiva Comunităților Economice Europene nr. 86/635/CEE și cu Standardele Internaționale de Contabilitate aplicabile instituțiilor de credit, Monitorul Oficial al României, Partea a I-a, nr. 694/1 noiembrie 2001

Nicolae Dănilă, Aurel Octavian Berea – Managementul bancar- fundamente si orientări, Editura Economică , București, 2000

Lucian Ion Medar – Contabilitatea instituțiilor de credit-tratat de contabilitate bancară, Editura Academica Brâncuși, Tg-Jiu,2011

Hennie van Greuning,Sonja Brajovic Bratanovic – Analzying and Managing Banhing Risk / Analiza și Managementul Riscului Bancar – traducere autorizată de Bnaca Mondială, Editura Irecson, București,2004

Ion Nițu – Managementul riscului bancar, Editura Expert, București, 2000

Bibliografie

Dr. Victor Troacă – Management financiar bancar, Editura Academica Brâncuși, Tg-Jiu,2002

Legea bancară nr 58 din 5 martie 1998, art. 3, Monitorul Oficial nr. 121/23 martie 1998

Reglementările contabile amortizate cu Directiva Comunităților Economice Europene nr. 86/635/CEE și cu Standardele Internaționale de Contabilitate aplicabile instituțiilor de credit, Monitorul Oficial al României, Partea a I-a, nr. 694/1 noiembrie 2001

Nicolae Dănilă, Aurel Octavian Berea – Managementul bancar- fundamente si orientări, Editura Economică , București, 2000

Lucian Ion Medar – Contabilitatea instituțiilor de credit-tratat de contabilitate bancară, Editura Academica Brâncuși, Tg-Jiu,2011

Hennie van Greuning,Sonja Brajovic Bratanovic – Analzying and Managing Banhing Risk / Analiza și Managementul Riscului Bancar – traducere autorizată de Bnaca Mondială, Editura Irecson, București,2004

Ion Nițu – Managementul riscului bancar, Editura Expert, București, 2000