Managementul Activelor Circulante

Managementul activelor circulante

Ciclul financiar versus ciclul de exploatare

În vederea realizării obiectului său de activitate, întreprinderea își constituie o structură patrimonială adecvată, un capital economic, fix și circulant, constând în bunuri materiale și nemateriale, reunite pentru realizarea de alte bunuri sau servicii. Este vorba de un flux real de bunuri și servicii din economie către întreprinderea nou înființată, compensat de un flux financiar în sens invers, din capitaluri proprii sau împrumutate.

Fluxul real, și cel financiar, nu poate exista în urma unui schimb prealabil de bunuri, de servicii sau de bani, aflate în stoc la agenți economici. Constituirea imobilizărilor și stocurilor la o întreprindere nou înființată va modifica structura imobilizărilor și stocurilor la agenții economici furnizori de elemente patrimoniale. Are loc un flux real către întreprinderea nouă și un flux financiar invers, către agenții furnizori, care schimbă imobilizările și stocurile lor reale (mașini, utilaje, clădiri, materii prime) pe imobilizări și stocuri financiare ( drepturi de participație, creanțe, lichidități), cedate de întreprinderea nou-înființată. Funcționarea în continuare a întreprinderii va genera, fluxuri compensatorii reale și financiare, dar cu preponderență pentru activitatea de producție, pentru ciclul de exploatare.

Ciclul financiar reprezintă totalitatea operațiilor ce intervin în momentul transformării monedei, a lichidităților în bunuri și serviciu, până în momentul în care se recuperează moneda alocată. Ciclul financiar cuprinde o succesiune de modificări ale stocurilor reale, datorate unor fluxuri reale (procese de producție sau comercializare) până la forma de stoc creanțe – clienți care poate fi transformat în bani, recuperându-se capitalul financiar investit și un surplus monetar echivalent profitului.

În funcție de activele constituite și poziția lor în structura de exploatare a întreprinderei, distingem:

cicluri financiare lungi ale capitalurilor fixe

cicluri financiare scurte ale capitalurilor circulante.

Ciclurile financiare ale imobilizărilor sunt de mărimi diferite, în funcție de natura acestora, de caracterul lor amortizabil sau neamortizabil. Ciclul financiar al imobilizărilor se suprapune peste mai multe cicluri de exploatare a capitalurilor circulante și prin care se recuperează capitalul financiar avansat în imobilizări – amortizări acumulate.

Investirea în imobilizări se completează cu investirea în active circulante în vederea fructificării acestuia în corelație cu munca și factorii naturali. În ceea ce privește sectorul industrial, capitalul poate fi investit în cumpărarea de materii prime, pentru fabricarea și vânzarea de bunuri pe piață. În sectorul de comerț, capitalul poate fi investit în cumpărarea de mărfuri en-gros, în scopul revânzării lor en-detail, pe piață. În prestările de servicii, capitalul este folosit pentru procurarea de informații, pentru întreținerea echipamentelor de prestări servicii etc., în vederea servirii populației. În toate aceste situații, ciclul financiar înregistrează durate mai mici sau mai mari, în funcție de caracteristicile ciclului de exploatare: comercializarea de bunuri, construcții civile sau agroindustriale. Un ciclu de exploatare începe cu aprovizionarea pentru formarea stocurilor și se închide cu încasarea clienților pentru mărfurile vândute sau pentru produsele finite livrate acestora.

Ciclul de exploatare se prezintă ca o succesiune de stocuri în diferitele faze ale exploatării, de mărimi fizice diferite și de valori crescătoare pe unitatea de stoc. Valoarea unei unități de stoc este crescătoare, pe măsura înaintării ciclului de exploatare, la valoarea inițială adăugându-se cheltuielile de stocare și cele de prelucrare sau de transport a acesteia până la încasarea clienților beneficiari. Procurarea, păstrarea, prelucrarea și circulația acestor stocuri generează cheltuieli bănești, care dau conținut noțiunii de ”necesar de finanțare al ciclului de exploatare”. În raport cu caracteristicile ciclului de exploatare, necesarul de finanțare al ciclului de exploatare (NFCE) are impact diferit asupra situației trezoreriei (excedent sau deficit).

Necesarul de finanțare al ciclului de exploatare va crește odată cu creșterea volumului și duratei stocurilor, precum și cu creșterea volumului și duratei creanțelor asupra clienților. Necesarul de finanțare va scădea (chiar până la degajarea unei trezorerii disponibile) odată cu creșterea volumului și duratei datoriilor și creditelor primite de la furnizori. Stabilitatea unei întreprinderi depinde de 3 factori:

Stocurile și intervalul lor de stocare;

Clienții și intervalul lor de încasare;

Furnizorii și intervalul lor de plată.

Sursa:

Spre exemplu, dacă un comerciant obține din partea furnizorului său un credit comercial (credit-furnizor) de 15 zile, iar mărfurile sale sunt revândute și încasate în 10 zile, aceasta determină derularea întregii afaceri fără a fi nevoie de un capital inițial pentru cumpărarea mărfurilor. Comerciantul dispune, pe durata a 15 zile, de o trezorerie gratuită ce poate fi folosită pentru alte scopuri până la data plății furnizorului.

Sursa:

Dacă ciclul de producție al unei construcții civile este de un an și creditul comercial, acordat de furnizorul de materiale este de 1 lună iar constructorul are nevoie de trezorerie timp de 9 luni (până la încasarea contravalorii construcției civile), atunci, în acest caz toate plățile pe durata construcției se vor face dintr-o trezorerie constituită în prealabil, din capitaluri proprii sau împrumutate. Capitalul poate proveni chiar de la beneficiarul construcție, prin efectuarea de plăți parțiale în avans, convenite printr-un contract de credit comercial (credit-cumpărător).

Sursa:

Între aceste 2 modalități externe de manifestare a ciclului de exploatare, se situează o multitudine de situații intermediare ale impactului ciclului de exploatare și ale scadenței încasărilor și plăților asupra trezoreriei

Activele circulante – concept și clasificare

Activele circulante ale întreprinderii sunt elemente patrimoniale de activ care, potrivit naturii lor și a destinațiilor date în procesul reproducției economice, au calitatea de a-și schimba forma de manifestare, în funcție de procesele de transformare la care sunt supuse. În acest sens, activele circulante sunt acele active ale întreprinderii care, în cursul ciclului de exploatare, se transformă dintr-o formă funcțională în alta, cu finalitatea dobândirii formei (lichide) inițiale.

Activele circulante se deosebesc de activele fixe în funcție de :

durata de imobilizare în timp;

modul de transmitere a valorii lor în costul produselor, lucrărilor, serviciilor și/sau activităților în care sunt încorporate;

gradul de lichiditate.

Activele circulante ale unei întreprinderi se manifestă pe traseul:

aprovizionare (A) → producție/activitate lucrativă (P) → desfacere (D) → realizare (R)

Durata de imobilizare a capitalului alocat pentru formarea acestora depinde de durata fazei circuitului economic în care se află.

După modului de transmitere a valorii, activele circulante se deosebesc față de activele fixe prin aceea că valoarea lor se transmite integral, într-un singur circuit, în costul noilor produse, lucrări, servicii și/sau activități realizate.

Gradul de lichiditate este mai mare în cazul activelor circulante, decât cel al activelor fixe. După gradul crescător de lichiditate, activele circulante evidențiate în bilanțul consolidat al întreprinderii, cuprind următoarele elemente:

Stocuri materiale (Sm), ordonate astfel: materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, baracamente, stocuri aflate la terți, produse în curs de execuție, semifabricate, produse finite, produse reziduale, animale, mărfuri și ambalaje;

Creanțe asupra terților (Cr/t) (furnizori-debitori, clienți și alte creanțe);

Decontări cu asociații privind capitalul (Dac);

Investiții financiare (If), realizate cu scopul obținerii de câștiguri din obligațiuni, bonuri de tezaur, acțiuni;

Disponibilități bănești (Db) (solduri debitoare, în moneda națională și/sau în valută, ale conturilor deschise la bănci și ale contului ”casa”);

Valori realizabile pe termen scurt (Vrts) (acreditivele deschise, valori de încasat, alte valori).

Ca elemente patrimoniale, activele circulante există într-o diversitate de forme, în continuă transformare, dintr-o formă funcțională în alta formându-se din surse diverse, clasificate după:

Faza ciclului de exploatare în care sunt imobilizate se are în vedere atât trecerea

succesivă a elementelor de active circulante de la o fază la alta a ciclului de exploatare, pe traseul:

aprovizionare (A)→ producție (P)→ desfacere (D)→ realizare (R), cât și modificarea formelor funcționale ale acestora, corespunzător transformărilor: bani plătiți pentru cumpărări (B) – marfă (M) – marfă aflată în ciclul de producție (P) – marfă produsă (M’) – bani încasați din vânzări (B’).

O redare sintetică a activelor circulante într-o reprezentare grafică este deosebit de sugestivă prin aceea că reflectă atât mișcarea în timp, cât și evoluția bazei de calcul, de la costul de aprovizionare (Ca), la costul de uzină (Cuz), costul complet (Cc) și costul complet comercial (Ccc):

Sursa:

Mărimea valorică a ansamblului activelor circulante este dependentă de consumul mediu zilnic și durata de timp a imobilizărilor acestora, în cadrul fazelor circuitului economic, pe intervalul temporal de la t0 la tf, fiind rezultatul cifric al rezolvării următoarei integrale:

AC=

Încasările, corespunzătoare nivelului costului complet comercial, asigură resursele bănești aferente menținerii continuității ciclului de exploatare, în condițiile alocării acestora pentru constituirea promptă și la nivelul cerințelor a activelor circulante, necesare fiecărei faze din structura ciclului de exploatare.

Sursa formării activelor circulante clasificate în:

activele circulante formate din surse proprii, aferente capitalului social (CS), rezervelor legale și statutare (Re) și altor fonduri proprii (FPr) constituite în cursul perioadei de gestiune;

active circulante formate din surse atrase, care generează resursele aferente datoriilor față de furnizori, salariați, bugetul de stat, fonduri speciale, creditori diverși – ca datorii pe termen scurt (Dts) sau datorii de exploatare (De);

active circulante formate din utilizarea creditelor bancare ce pot fi/sunt angajate la termen pe termen scurt (Cts);

active circulante procurate prin utilizarea unei fracțiuni din împrumuturile (datoriile) pe termen mediu și/sau lung (Dtml), angajate de pe piața de capital.

Forma concretă de existență cuprinde:

în formă materială, ca stocuri constituite pentru producție (în faza aprovizionării), ca stocuri aflate în faza producției/activității și ca stocuri constituite în faza desfacerii/vânzării;

în formă scriptică, reprezentate de creanțele întreprinderii asupra terților;

în formă bănească, ca disponibilități aflate în solduri debitoare ale costurilor deschise la bănci și ca numerar aflat în casieria proprie.

Rolul activelor circulante este acela de asigurare a continuității ciclului de exploatare, prin constituirea oportună și într-o structură adecvată a stocurilor necesare desfășurării activității/producției și a stocurilor destinate vânzării,prin promovarea unor politici optime de credit pentru clienți și deținerea unui volum corespunzător de lichidități, astfel încât datoriile față de terți să fie onorat prompt. În acest context, obiectivul major al gestiunii ciclului de exploatare este acela al realizării celei mai eficiente alocări a capitalului în stocuri, creanțe și disponibilități bănești, în condițiile diminuării riscurilor privind apariția rupturilor de stoc și a lipsei de lichidități, pe fondul armonizării relației dintre rentabilitatea estimată și aceste riscuri. Armonizarea se realizează prin acțiuni de asigurare a echilibrului dintre necesarul de capital pentru formarea activelor circulante și resurselor mobilizabile pentru finanțarea acestui necesar.

Teoretic, în condițiile promovării obiectivului de maximizare a profitului,întreprinderea ar trebui să-și constituie active circulante la nivelul unei valori cât mai reduse – considerată optimă.

Volumul și structura activelor circulante diferă de la o ramură de activitate economică, la alta și de la o întreprindere, la alta, în funcție de specificul și intensitatea influenței următorilor factori:

caracterul producției sau al activității desfășurate, care pot fi: permanentă sau sezonieră; de masă; de serie sau de unicate; organizată în flux continuu, cu o creștere uniformă sau neuniformă a costurilor, cu lansarea pe loturi a fabricației etc.; producție/activitate discontinuă;

obiectul de activitate, ca poate viza: producția industrială, agricolă, construcții, transportul de mărfuri și/sau de călători, executarea de lucrări, prestări de servicii diverse, comerțul, turismul, alimentație, publică ș.a.;

gradul de dezvoltare a pieței de capital și a pieței creditului și măsura accesului întreprinderii pe aceste piețe, în funcție de bonitatea economico-financiară;

structura și mărimea costurilor de producție și ale cheltuielilor de circulație ce se materializează în produsele finite, semifabricatele, lucrări executate, serviciile prestate.

Caracteristica principală a activelor circulante este lichiditatea ridicată a posibilității acoperirii operative din încasări datoriilor, a efectuării unor plasamente de trezorerie și a păstrării unei rezerve lichide în cont și în casă. Există un raport specific fiecărei întreprinderi între vânzători și nivelul activelor necesare pentru realizarea acestora. Pornind de la acest raport, se pot identifica 3 politici de gestiune ale activelor circulante, cu efecte directe asupra rentabilității și riscului:

politica agresivă, care își propune realizarea unei cifre de afaceri scontate cu stocuri minime. Rentabilitatea în acest caz este ridicată, dar este însoțită de riscuri mari legate de lipsa de stoc, de lipsa de lichidități și de insolvabilitatea întreprinderei.

politica defensivă, care își propune realizarea unei cifre de afaceri scontate cu stocuri și lichidități ridicate. În acest caz, rentabilitatea va fi afectată de costuri suplimentare ale prudenței în asigurarea cu stocuri a continuității activității de exploatare.

politica echilibrată, este cea care armonizează relația contradictorie dintre rentabilitate și risc.

Sursa:

Finanțarea activelor circulante, într-o politică agresivă accentul cade în principal, pe pasivele pe termen scurt (datorii de exploatare, credite bancare) care au cele mai mici costuri de procurare, dar care determină și o preocupare atentă de a reînnoi creditele pe termen scurt, la dobânzi mai mari sau chiar riscul unei lipse de capital. O politică defensivă are în vedere finanțarea activelor circulante din surse permanente (fondul de rulment), care au coturi de procurare mult mai mari, dar și o acoperire suficientă împotriva riscului de reînnoire a creditelor și a creșterii ratei dobânzii. Politica echilibrată constă în sincronizarea dintre scadențele activelor și pasivelor pe termen scurt, rentabilitatea și riscul s-ar neutraliza într-o oarecare măsură iar fondul de rulment ar reprezenta marja de siguranță pentru finanțarea activelor circulante și pentru autonomia financiară a întreprinderii.

Managementul stocurilor

Financiar, stocurile reprezintă alocări de capital ce nu pot fi recuperate până când acestea nu parcurg întregul ciclu de exploatare și sunt valorificate prin vânzarea și încasarea produselor, lucrărilor sau serviciilor realizate. Procesul de exploatare cel mai economic, se desfășoară fără stocuri, sau cu stocuri mici. Însă, o aprovizionare în timp real sporește considerabil cheltuielile de aprovizionare (transport, manipulare).

Managementul modern al stocurilor este departe de a mai considera eficientă formarea de stocuri mari, peste necesitățile rezonabile ale exploatării. Stocurile supranormative sunt însoțite, în plan financiar, de pierderi, prin imobilizarea inutilă a capitalurilor în acestea, prin cheltuieli de depozitare mari pe care le ocazionează, prin dobânzi peste cele curente, prin deteriorări și degradări etc. Cheltuielile suplimentare inutile, în managementul stocurilor, pot rezulta atât din stocuri insuficiente, cât și din stocuri excesive.

În aceste condiții, mărimea optimă a stocurilor este cea care armonizează relația contradictorie dintre cheltuielile de aprovizionare (Ca), care variază în funcție de numărul de aprovizionări, și cele de depozitare (Cd), variabile în raport cu mărimea stocurilor. Se ajunge astfel la concluzia că, această mărime optimă a stocurilor este cea care minimizează cheltuielile totale (CT) cu formarea stocurilor și maximizează rentabilitatea activității de exploatare.

Sursa:

Optimizarea mărimii stocurilor în mediu cert

Cheltuielile de aprovizionare (Ca), determinate de declanșare unei noi aprovizionări, sunt cele cauzate de studiul pieței, de deplasarea salariaților pentru aprovizionări, de întocmirea documentelor de aprovizionare, de control al mărfurilor și de analiză a eșantioanelor etc. Cheltuielile totale de pregătire ale comenzilor într-un exercițiu financiar vor fi cu atât mai mici, cu cât mărimea comenzilor va fi mai mare. La nivelul unei comenzi se poate stabili însă un cost unitar fix (ca). Cheltuielile de depozitare (cd), variabile în funcție de mărimea stocurilor, sunt ocazionate de transportul , manipularea, depozitarea, degradarea și deteriorarea stocurilor, precum și de costul de oportunitate al capitalului necesar pentru procurarea lor. Cum stocurile sunt epuizabile prin darea lor în consum sau prin vânzare, cheltuielile de depozitare sunt o medie a cheltuielilor din prima zi a constituirii și a celor din ultima zi de existență a acestuia ( costul de depozitare pe unitatea de stoc se corectează cu ½ .

Sursa:

Modelul Wilson-Whitin, care optimizează mărimea stocului, pornește de la relația costului total pentru formarea lui:

CT=Ca+Cd= * + *

Costul total minim se obține în punctul în care derivata de ordinul 1 a costului total, în raport cu mărimea stocului, este egală cu 0:

de unde rezultă: S=

în care:

S – mărimea optimă a stocului

N – necesarul anual din materialul, produsul sau marfa de aprovizionat

– costul fix unitar pentru pregătirea unei noi aprovizionări

– prețul unitar de aprovizionare

– costul de depozitare pe unitare de stoc

În continuare, se pot determina numărul de comenzi de aprovizionare (Nr) și intervalul dintre aprovizionări (i):

Nr =

i =

Optimizarea mărimii stocurilor în mediul volatil

Modelul matematic de optimizare a fost constituit pe un caz particular de aprovizionare: intervale constante în aprovizionări, constituie instantanee a stocului și darea lui treptată în consum, până la epuizarea totală (care corespunde unei noi aprovizionări). Cazul mai general al gestiunii este cel al stocurilor cu intervale variabile de aprovizionare, intervalul convenit prin contract nefiind totdeauna respectat. În acest caz, reapare în discuție relația contradictorie rentabilitate-risc, pentru alegerea unei politici sau a alteia de gestiune a stocurilor.

O politică prudentă, de aversiune față de risc, va determina constituirea unui stoc de siguranță suficient de acoperitor pentru „ruptura” de stoc curent, în cazuri de întârzieri în aprovizionări. Politica este recomandată atunci când costurile antrenate de ruptură de stoc, respectiv cele din întreruperea activității de exploatare, sunt foarte mari.

O politică mai realistă ar fi aceea care ar optimiza costurile ocazionate de fiecare dintre politicile anterioare, costuri care sunt măsurabile. Această politică presupune parcurgerea a 2 etape:

Se determină costurile ocazionate de fiecare nivel al stocului de siguranță, în toate situațiile posibile ale întârzierilor în aprovizionări.

Se determină o „matrice a consecințelor”, pentru fiecare nivel al stucului de siguranță. Este necesar în acest caz, să se utilizeze frecvențele (înregistrate statistic) de aapariție a întârzierilor în aprovizionări.

În caz și mai general al aprovizionărilor, la intervale variabile, dar și în unități variabile, se rezolvă cu ajutorul mediei ponderate, atât pentru calculul stocului curent, cât și pentru cel al stocului de siguranță. Intervalul mediu între aprovizionările consecutive (i) se determină ca media aritmetică a intervalelor variabilelor de aprovizionare (), ponderate cu cantitățile ce se vor aproviziona ():

i =

În continuare, stocul curent () se determină în funcție de necesarul mediu zilnic de aprovizionat (N/360) și de intervalul mediu între aprovizionări (i):

Pentru stocul de siguranță, se determină un interval mediu de abatere față de intervalele curente (s), ca medie a zilelor de întârziere () ponderate cu cantitățile aprovizionate la termenele întârziate ():

iar stocul de siguranță () rezultă ca și stocul curent:

Metoda ABC de gestiune a stocurilor

În cadrul preocupărilor de determinare a mărimii optime a stocurilor, activitatea de planificare economică și financiară a trebuit să rezolve o altă relație contradictorie. Dacă urmărim distribuția după valoare a stocurilor de active circulante din majoritatea întreprinderilor, observăm că, circa 70% din numărul articolelor mărunte existente în stocuri reprezintă circa 10% din valoarea totală a acestora, în timp ce aproximativ alte 10% din numărul articolelor importante dețin circa 70% din valoarea totală a stocurilor. În această situație, nu se mai justifică, din punct de vedere financiar, urmărirea și controlul detaliat al stocurilor de valoare mică, dar dețin o pondere mare ca număr de articole, folosindu-se în acest scop metode globale.

O strategie eficientă de gestiune a stocurilor a fost fundamentată de „metoda ABC”, care împarte stocurile de active circulante în 3 grupe:

Grupa A (puține dar valoroase): articole de valoare mare pe unitate de măsură, dar cu pondere mică în numărul total de articole.

Grupa B: articole de valoare medie și cu pondere medie în numărul total de articole

Grupa C: articole de valoare mică pe unitate de măsură, dar cu pondere ridicată în numărul de articole.

Metoda ABC permite o urmărire detaliată a stocurilor din grupele A, B și C, determinare a mărimii matematice optime a acestora, astfel încât necesarul de capitaluri pentru formarea lor să fie minim. Pentru aceste grupe se justifică folosirea metodelor analitice pe fundamentare a nevoii de finanțare pe tipuri de stocuri (curent, de siguranță), pe categorii de stocuri (materiale, produse în curs, produse finite) și chiar pe elemente componente nominalizate (pe fiecare fel de materiale, de produse în curs și de produse finite).

Sursa:

De asemenea, metoda permite o urmărire a stocurilor de grupa C (materiale și produse diverse), care se vor aproviziona în loturi mare, pentru perioade mari de timp, pentru a reduce în acest fel cheltuielile de transport și de aprovizionare.

Planificarea necesarului de finanțare a stocurilor

Necesarul de finanțare al stocurilor (NFSt) este determinat de totalitatea cheltuielilor de formare și păstrare a stocurilor de active circulante, în toate fazele ciclului de exploatare, astfel încât să se asigure desfășurarea continuă și ritmică a producției. Mărimea acestui necesar de capitaluri nu se stabilește prin însumarea elementelor componente ale cheltuielilor de procurare și păstrare a stocurilor (transport – aprovizionare –retribuții – amortizare), ci prin calculul influenței a 2 factori.

Cheltuielile medii zilnice, cu elementul respectiv de stoc, determinate pe baza cheltuielilor anuale din planul costurilor de producție și pe baza unor coeficienți (k) de corectare privind ritmul de evoluție al acestor cheltuieli pe perioada de stocare (la materiile prime și la produsele în curs de execuție).

Intervalul de timp (t) dintre 2 reconstituiri succesive ale stocurilor, stabilit prin normele tehnice care reglementează desfășurarea proceselor de aprovizionare, producție, desfacere sau cel preluat la nivelul realizărilor din anii anteriori.

NFSt =

Sursa:

În acest fel, necesarul de finanțare al stocurilor se definește ca suprafața mișcărilor de capital de la darea în consum a materialelor până la încasarea produselor vândute (pe durata ciclului de exploatare). Necesarul de finanțare va fi mai mic sau mai mare, în funcție de cheltuielile medii zilnice și de durata ciclului de exploatare.

În practica planificării necesarul de finanțare al stocurilor se folosesc metode sintetice, bazate pe viteza de rotație a stocurilor înregistrată în anii anteriori. Deși mai riguroase, metodele analitice, bazate pe destinațiile specifice de cheltuieli și de durată a ciclului de exploatare, se folosesc mai rar (la înființare sau restructurarea întreprinderii), deoarece antrenează costuri mai mari decât utilizarea acurateței estimării obținute prin utilizarea lor.

Mai mult, se pornește de la premisa că întreaga nevoie de capitaluri pentru active circulante are o finanțare cvasigratuită pe seama datoriilor curente, respectiv a cifrelor de capitaluri atrase de la furnizori, salariați, buget și în curs de plată. Or, interesul investitorului de capital privește necesarul de finanțare al activelor circulante nete de datoriile curente. Acestea din urmă, sunt capitaluri atrase cu cost mic de procurare și nu capitaluri investite în scop profitabil. Astfel, investiția netă de capitaluri în activele circulante se restrânge la necesarul de finanțare al activelor circulante nete () ca diferență dintre activele circulante și datoriile curente.

AC-DC

Fundamentarea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare (NFCE) se referă deci la acoperirea necesarului de finanțare al activelor circulante nete. În previziunea se pornește de la premisa existenței unui raport constant între și cifra de afaceri (CA) care a determinat-o. În baza acestei ipoteze, se determină o durată de rotație în zile (), pe baza realizărilor din anul precedent.

unde:

– necesarul de finanțare al activelor circulante din anul precedent

– cifra de afaceri din anul precedent

Având estimări asupra cifrei de afaceri din trimestrele anului următor (, se poate face previziunea trimestrială a :

=

Se consideră deci că, este o durată de rotație variabilă și pentru anul viitor, raportul de proporționalitate dintre CA și fiind constant în anul următor.

Managementul creanțelor

Managementul creanțelor reprezintă ansamblul metodelor și instrumentelor de utilizare cât mai eficientă a capitalurilor imobilizate în credite comerciale.

Formele creditului comercial

Valorificarea pe piață a produselor, lucrărilor, serviciilor sau mărfurilor, ce fac obiectul activității întreprinderei, se realizează atât prin vânzările cu încasare imediată, la vedere(cash), a contravalorii acestora, cât și prin acceptarea, promovarea creditului comercial, care presupune încasarea viitoare a acestei contravalori, după o anumită perioadă de timp. Termenele cele mai uzuale ale acestor încasări viitoare sunt de 30, 60 sau 90 de zile, dar pot fi convenite și perioade mai mari de timp. În acest context, apare necesitatea gestiunii clienților și cea a conturării și promovării unei politici de credit comercial – în vederea creșterii cifrei de afaceri și a mărimii profitului obținut.

Gestiunea clienților reprezintă ansamblul metodelor și instrumentelor de acceptare/promovare a creditului comercial și de utilizare cât mai eficientă a capitalurilor imobilizate în credite comerciale consimțite.

Creditele comerciale sunt acele credite pe care și le acordă direct subiecții economici ce derulează operațiuni de vânzare, cumpărare pe piața bunurilor, lucrărilor, serviciilor, fără intervenția unei verigi intermediare și fără să fie explicit purtătoare de dobânzi. Aceste credite se practică sub forma creditelor vânzător și a creditelor cumpărător.

Creditele vânzător sunt reprezentate de vânzările de produse, lucrări, servicii și/sau mărfuri pe credit.

Creditele cumpărător apar ca expresie a plăților efectuate în avans spre a putea beneficia de livrările dorite într-un viitor apropiat.

Întreprinderea se află atât în ipostaza de a acorda credite comerciale, prin creditele – clienți acceptate și/sau avansurile plătite către unii furnizori, cât și în ipostaza de a beneficia de credite comerciale, prin creditele – furnizori ce i-au fost acceptate și/sau avansurile primite de la unii clienți, potrivit următoarei reprezentări grafice:

Sursa:

Creditele-clienți și avansurile acordate furnizorilor reprezintă o alocare de capitaluri ale întreprinderii, fiind o necesitate de finanțat a gestiunii viitoare. Simetric, creditele-furnizori și avansurile primite de la clienți reprezintă resurse de finanțare a ciclului de exploatare, provenite de la terți.

Politica și gestionarea creditelor clienți

Politica creditelor-clienți este decisă (stabilită) de către fiecare întreprindere, fiind recomandabilă elaborarea a mai multe variante, care să țină seama de următorii parametrii:

evoluția probabilă a vânzărilor, în funcție de condițiile de creditare ale fiecărei variante;

costul capitalului, în funcție de creditele-clienți acordate;

mărimea cheltuielilor de administrare a creditelor-clienți;

riscul direct asumat;

mărimea relativă și absolută a rabatului (discountului) acordat pentru reducerea duratei creditului comercial.

Creditele-clienți acceptate de o întreprindere reprezintă o veridică investiție de capital a acesteia, care-i poate aduce o anumită rentabilitate. Pe baza acestei caracteristici, în componența gestiunii clienților se includ:

Investiția de capital aferentă soldului creditelor-clienți (sau al efectelor comerciale de primit);

Dacă ne referim la un singur client, creditul comercial ce i se acceptă la vânzarea

bunurilor este o alocare de capital pe termen scurt – din momentul livrării, până la cel al încasării. Privite în ansamblul lor, creditele comerciale acordate tuturor clienților reprezintă o alocare permanentă de capital a întreprinderii, fiind o investiție ce trebuie să fie finanțată continuu. Mărimea valorică a acestei investiții (imobilizări) se determină astfel:

Cr-Cl =

unde: Cr-Cl – credite-clienți acordate (acceptate);

CA – cifra de afaceri exprimată în preț (cu sau fără TVA);

– durata medie în zile a încasărilor creanțelor.

Creșterea duratei creditelor-clienți determină o sporire a volumului vânzărilor către clienții curenți și atragerea a noi clienți, care sunt interesați de prelungirea termenelor de plată ale aprovizionărilor pe car le realizează.

Rentabilitatea degajată de vânzările suplimentare realizate datorită creșterii duratei creditării clienților;

Rentabilitatea aferentă vânzărilor suplimentare, degajată ca urmare a prelungirii duratei

creditelor-clienți, este dată de mărimea marjei asupra costurilor variabile (costurile fixe și profitul exploatării) și motivează promovarea unei asemenea politici în gestiunea clienților. Întrucât evaluarea acestei rentabilități la nivelul întregii gestiuni a clienților este mai dificil de realizat, este recomandabilă dimensionarea rentabilității marginale a unei modificări a duratei creditelor-clienți. În acest sens, costurile fixe, care rămân constante la variațiile cifrei de afaceri, sunt absorbite de vânzările inițiale, iar cele aferente vânzărilor suplimentare, înregistrate datorită prelungirii duratei creditelor-clienți, se regăsește ca elemente de rentabilitate, alături de profitul corespunzător acestor vânzări.

Costul marginal al creșterii investiției de capital în creditele-clienți;

Prelungirea duratei creditelor-clienți determină apariția unui cost marginal al imobilizării

unei părți din capital în creșterea mărimii creditelor-clienți, prin prelungirea duratei acestora. Acest cost este la nivelul dobânzii plătite, dacă sursa capitalului aferent este un credit bancar, sau la nivelul costului de oportunitate, dacă se utilizează resurse proprii.

Riscurile de insolvabilitate a clienților;

Într-o economie concurențială de piață, frecvența și numărul falimentelor sunt relativ

ridicate, iar riscurile de insolvabilitate ale clienților se pot ivi cu atât mai mult, cu cât perioada de timp a finalizării unei afaceri este mai mare. În consecință, prelungirea duratei de încasare a creanțelor întreprinderilor asupra terților clienți este însoțită, în mod inevitabil, și de creșterea riscurilor de insolvabilitate a unora dintre clienții creditați.

Profitul marginal net.

Componenta principală a gestiunii clienților, care orientează politica financiară a

întreprinderii în ce privește prelungirea duratei creditelor-clienți, este profitul marginal net. Acest profit se determină ca diferență între rentabilitatea vânzărilor suplimentare și costul creșterii creditelor-clienți, cu luarea în considerare și a creșterii riscurilor de insolvabilitate a clienților. De asemenea, profitul marginal net este influențat și de celelalte cheltuieli ocazionate de prelungirea duratei creditelor-clienți, vizând salarizarea suplimentară pentru extinderea gestiunii clienților, cheltuielile de service sau impuse de verificarea costurilor noilor clienți.

Metode de estimare a calității clienților

Nivelul și calitatea creditului acordat clienților depind de forța și credibilitatea clienților cumpărători, care trebuie să fie demonstrate sau probate. Astfel, clienții considerați necorespunzători pentru obținerea creditului comercial, în termeni obișnuiți, pot cumpăra bunurile dorite de la întreprinderea furnizoare, dar în condiții mai restrictive.

Măsurarea calității creditului se realizează prin:

sistemul celor „5C”;

gestiunea prin excepție

notarea creditului (credit scoring);

durata medie de încasare a facturilor emise.

Sistemul celor „5C” este o metodă tradițională prin care se realizează investigarea

potențialilor clienți beneficiari de credite, prin care se realizează investigarea potențialilor clienți beneficiari de credite, prin luarea în considerare a 5 factori – numiți „cei 5C ai creditului”, întrucât cuvântul denominării lor începe cu litera C, așa cum rezultă din prezentarea următoare:

Caracterul se referă la probabilitatea ca un client să încerce să onoreze obligația sa de plată, chiar dacă apar unele dificultăți. Importanța acestui factor este deosebită, întrucât orice tranzacție realizată pe credit implică o promisiune de plată. În acest sens, factorul moral este decisiv în evaluarea unui credit.

Capacitatea este o estimare subiectivă a abilității clientului de a plăti, apreciată după performanțele trecute ale acestuia, metodele folosite în afaceri și, dacă este cazul, după unele observații înregistrate în fața locului, cu privire la spațiile de producție și de desfacere ale clientului. Pentru a-și forma o părere cât mai adecvată despre potențialul client, analiștii de credite vor căuta să obțină aceste informații dintr-o diversitate de surse.

Capitalul reflectă situația financiară generală a clientului, caracterizată și analizată pe baza documentelor de raportare financiară, fiind luate în considerare: rata îndatorării, rata acoperirii dobânzii, ratele de risc, ratele de rentabilitate ș.a.

Colateralul sau garanția se referă la activele pe care clientul le poate oferi furnizorului, ca garanție, în vederea obținerii creditului aferent cumpărării.

Condițiile se referă la tendințele economice generale, cu impact asupra clientului, precum și la unele evenimente speciale, cu caracter regional sau sectorial, care pot afecta capacitatea clienților de a-și onora datoriile rezultate din cumpărare/aprovizionare.

Informațiile privind evaluarea celor 5 factori provin din experiențele anterioare ale

întreprinderii cu clienții săi, la care se adaugă cele furnizate de bănci sau de o seamă de organismele specializate, cum ar fi: Oficiul Registrului Comerțului, Registrul de înregistrare a ipotecilor, Administrația financiară, Casa Asigurărilor Sociale de Sănătate.

Gestiunea prin excepție ia în considerare o anumită clasificare a acestora, după gradul de

risc în ce privește neplata contravalorii prețurilor aferente vânzărilor pe credit comercial. În acest sens, pe baza datelor statistice din trecutul apropiat, se poate ajunge la încadrarea clienților în 5-6 clase de risc, potrivit următoarelor procente:

Având la dispoziție o astfel de încadrare în clasa de risc a clienților, compartimentul de gestiune a clienților își concentrează atenția asupra clienților despre care se crede că pot crea probleme – din clasele 3 – 6. În acest fel, timpul și efortul aferent gestiunii clienților, va fi repartizat în mod corespunzător, iar rezultatele finale ale aceste repartizări se por concretiza într-o gestiune mulțumitoare a clienților.

Notarea creditului (credit scoring) este o metodă de estimare a probabilității ca un client

al întreprinderii să ajungă în stare de faliment. În acest scop, se iau în calcul o seamă de indicatori de eficiență, considerați a fi cei mai semnificativi, care se introduc într-o funcție matematică Z, având rolul de a evidenția corelația acestor indicatori, cu starea de faliment a clientului.

Rezultatul numeric obținut prin rezolvarea funcției Z considerate se numește scor, iar metoda analizată (de interpretare) a acestuia se numește metoda scorurilor și are o largă utilizare în practica nord americană și în Europa Occidentală.

Dintre multiplele funcții construite în acest scop, pe baza unor eșantioane reprezentative și a unor observații empirice de durată, în acest subcapitol redăm următoarele două funcții – cea elaborată de Eduard I. Altman și cea a cercetătorilor francezi Joël Conan și Michael Holder (pentru întreprinderile industriale)

Z = 0,012 *

unde: – raportul dintre capitalul de lucru net (fondul de rulment net) și totalul activului;

– raportul dintre profitul reținut la dispoziția întreprinderei și totalul activului;

raportul dintre profitul din exploatare și totalul activului;

– raportul dintre valoarea de piață a capitalului propriu și datoriile totale ale

întreprinderei;

– raportul dintre cifra de afaceri (fără TVA) și totalul activului.

Funcția lui Altman este tranșantă, în sensul că are în vedere o singură valoare indicativă. dacă Z ≥ 2,675, situația financiară a agentului economic este caracterizată ca bună, iar

dacă Z < 2,675, atunci probabilitatea apariției falimentului este ridicată.

Funcția Joël Conan și Michael Holder se calculează astfel:

Z = -0,16 *

unde: – raportul dintre activele circulante (fără stocuri) și totalul activului;

– raportul dintre capitalul permanent și totalul pasivului;

raportul dintre cheltuielile financiare și cifra de afaceri;

– raportul dintre cheltuielile de personal și valoarea adăugată;

– raportul dintre excedentul brut de exploatare și datoriile totale ale întreprinderei.

Funcția Conan-Holder este mai nuanțată, având la bază 3 valori semnificative, în funcție de care a fost evaluată probabilitatea apariției falimentului:

pentru Z = -0,164, probabilitatea este de 10%;

pentru Z = -0,068, probabilitatea este mai mare de 50%;

pentru Z = 0,210, probabilitatea este de 100%.

Pragul limită al acestei funcții este -0,068, iar depășirea sa relevă riscul ridicat al apariției

falimentului, care se manifestă prin creșterea riscului neplății contravalorii facturilor diverșilor furnizori.

Ca reper al măsurării calității creditului-client, durata medie de încasare a facturilor emise

se calculează atât pentru totalul creanțelor asupra terților. cât și pentru fiecare client „j” în parte, fiind utilizabile relațiile:

=

=

unde : – durata medie în zile a recuperării/încasării creanțelor

CA – cifra de afaceri totală
– soldul mediu al creditelor-clienți

– durata medie în zile a recuperării creanțelor asupra clientului j

– cifra de afaceri realizată din raporturile economice cu clientul j

– soldul mediu al creditului – clientului j

Prin compararea duratei medii de încasare calculată pentru un anumit, cu durata medie generală a recuperării creanțelor aferente livrărilor totale, se apreciază situația clientului respectiv și se decide asupra conduitei în raporturile economice viitoare. În acest sens, dacă se constată depășirea unei limite considerată rezonabile, se trece la inițierea și punerea în practică a măsurilor corectoare aferente, spre a evita sau a reduce la minim riscul neîncasării contravalorii.

Instrumente utilizate pentru acordarea creditului clienți

Instrumentele de acordare a creditului-client sunt: contul deschis, nota angajament și cambia.

Contul deschis (open account) este instrumentul cel mai uzual, care se folosește pentru derularea obișnuită a vânzărilor către clienții cunoscuți. În acest caz, singura dovadă a acordării creditului-client este factura întocmită de furnizor și semnată de cumpărător – care servește și pentru înregistrarea în evidențele contabile ale celor doi parteneri ai operațiunii de vânzare-cumpărare.

Nota angajament este un instrument care se utilizează îna numite situații speciale, în vederea creșterii posibilității furnizorului de a-și încasa contravaloarea livrării, inclusiv pe calea justiției. Astfel de note se cer dacă:

livrarea este de valoare ridicată;

furnizorul anticipează unele dificultăți posibile în ce privește încasarea viitoare;

cumpărătorul dorește să plătească după o perioadă de timp mai mare decât cea obișnuită

pentru livrări similare.

În acest document se înscriu: suma de plată, scadențele plăților, eventuala rată a dobânzii

percepută de furnizor și alte condiții ale raportului de credit-client.

Cambia ( comercial draft) este un înscris care conține promisiunea de a plăti la o dată determinată, fiind cel mai cunoscut efect comercial, care se utilizează în două forme: trata și biletul la ordin. Datorită „standardizării” circuitului său și reglementărilor pe baza cărora se utilizează, cambia reprezintă un instrument ce conferă o siguranță sporită în promovarea afacerilor pe credit comercial.

Managementul riscului valutar

Creanțele în valută ale întreprinderii, rezultate din operațiuni comerciale și financiare cu străinătatea, determină o poziție de creditor în valută a întreprinderii, poziție supusă posibilelor fluctuații de curs valutar. În mod similar, datoriile comerciale și financiare în valută determină poziție de debitor în valută, supusă, de asemenea, variațiilor de curs valutar.

Definirea și măsurarea riscului valutar

La nivelul creanțelor și datoriilor exprimate în aceeași valută și având aceeași scadență (de încasare și de plată), întreprinderea poate înregistra următoarele poziții nete.

poziție închisă, în caz de echilibrare a creanțelor cu datoriile

poziție deschisă, în caz de dezechilibrare a creanțelor cu datoriile.

Pentru poziția închisă, întreprinderea este acoperită împotriva riscului valutar. Indiferent de variația cursului valutar, efectele asupra creanțelor vor fi compensate integral de efectele inverse asupra datoriilor.

După cum se sugerează și prin denumire, întreprinderea poate înregistra un risc valutar pentru poziția deschisă. Riscul valutar este deci, posibilitatea apariției unei pierderi din operațiunile comerciale și financiare cu străinătatea, ca urmare a modificării cursului valutar între data apariției creanței/datoriei în valută și momentul încasării/plății efective a acesteia. La rândul ei, poziția deschisă poate fi:

poziție lungă (creditoare), atunci când creanțele sunt mai mari decât datoriile

poziție scurtă (debitoare), atunci când creanțele sunt mai mici decât datoriile

Pentru o poziție lungă, întreprinderea creditoare în valută va suporta o pierdere în cazul

scăderii cursului valutar, până la scadența soldului creanțelor neacoperite, la scadență valuta fiind mai slabă. La o creștere a cursului valutar însă, întreprinderea poate înregistra un câștig, motiv pentru care aceasta poate fi interesată în păstrarea poziției lungi dacă are previziuni pertinente că la scadență cursul valutar va crește.

Pentru poziția scurtă, întreprinderea debitoare în valută va suporta o pierdere, în cazul creșterii cursului valutar, de plată a soldului datoriilor neacoperite, la scadență valuta fiind mai scumpă. În cazul scăderii cursului valutar, întreprinderea poate avea un câștig, ceea ce motivează conservarea acestei poziții, atunci când scăderea cursului valutar este evidentă.

Măsurarea riscului valutar se face în funcție de mărimea poziției nete deschise și de variația cursului valutar :

Risc valutar = Poziția netă * ΔCv

Modalități de acoperire împotriva cursului valutar

Cursul valutar este însă o variabilă aleatoare, cu o fluctuație aproape imprevizibilă. În conformitate cu principiul prudenței, întreprinderea gestionează riscul valutar prin operațiuni de acoperire a poziției deschise și prin constituirea de provizioane pentru riscul valutar. Operațiunile de acoperire ale poziției deschise constau în:

vânzare – cumpărarea imediată de valută la bănci;

cumpărare – vânzare sau schimbare la termen ferm si nestandard de valută (forward, swaps);

vânzare – cumpărare de contracte la termen ferm și standard de valută (futures);

vânzare – cumpărare de contracte la termen și în condiții opționale de valută ( option).

Prin inițierea acestor opțiuni rezultă o poziție inversă (short sau long) și egală cu cea de

acoperit (long sau short). Costul inițierii și derulării acestor operațiuni este asumat de întreprindere ca și cost al acoperirii împotriva riscului valutar. În caz de apariție a riscului valutar, mărimea acestui cost este marginală și de mai mică importanță, în raport cu pierderea evitată. În caz contrar, aceasta apare ca un cost suplimentar ce poate fi absorbit parțial sau integral de câștigul valutar din variația favorabilă a cursului.

Pentru a evita costurile angajării unor asemenea operațiuni de acoperire, întreprindera poate iniția unele operațiuni interne și permisive de reducere sau eliminare a poziției deschise:

alegerea valutei de decontare care să aibă o stabilitate consacrată prin care se anulează riscul valutar

anticipări sau întârzieri în decontarea creanțelor/datoriilor. În cazul creșterii cursului valutar, se va înregistra depunerea la bancă a documentelor de livrare, până la limita de valabilitate a acreditivului. În același timp, se va urgenta plata datoriilor pentru a evita cât mai mult creșterea de curs, operațiunile fiind inversate în cazul previzionării unei scăderi a cursului valutar

acordarea unor sconturi pentru încasarea imediată a creanțelor. Se evită astfel riscul valutar, crește trezoreria întreprinderii, iar plata scontului este asumată de întreprindere ca și cost al acoperirii riscului valutar.

Operațiunile interne sunt însă limitate în ceea ce privește acoperirea riscului. Pe de o

parte, ele nu pot fi inițiate decât în cazul unor termene contractuale care nu pot fi depășite, iar pe de altă parte, efectul lor nu acoperă integral riscul valutar ci doar atenuează efectele acestuia.

În situațiile previzionării unui risc valutar rămas sigur neacoperit, întreprinderea își constituie un provizion, o rezervă financiară din venituri, care să servească la acoperirea eventualei pierderi valutare. În cazul producerii riscului valutar, provizionul devine o cheltuială efectivă, iar în cazul evitării riscului reconstituie ansamblul veniturilor din care s-a format.

Finanțarea ciclului de exploatare

Obiectul deciziei de finanțare a ciclului de exploatare îl constituie selecția și mobilizarea

operativă a surselor de capitaluri circulante, la cel mai redus cost al procurării acestora în condiții de reducere a riscurilor. Mijloacele de procurare ale capitalurilor circulante sunt sursele proprii, atrase ți împrumutate. Decizia de finanțare a ciclului de exploatare dă finalitate întregii gestiuni a capitaluri circulante, respectiv echilibrul ce trebuie asigurat între necesarul de finanțare al ciclului de exploatare (NFCE) și sursele de finanțare ale acestuia (SFCE). Practic, este vorba de rezolvarea egalității NFCE = SFCE, în condiții de eficiență economico-financiară.

Sursa:

Există 2 reguli fundamentale ale echilibrului financiar:

Nevoile permanente pentru constituirea activelor fixe trebuie finanțate din surse permanente, mobilizate pe termen lung;

Nevoile temporare trebuie acoperite din surse temporare.

În decizia de finanțare, principala alegere se face între sursele proprii și cele

împrumutate, iar criteriul de selecție îl reprezintă costul procurării capitalului, urmărindu-se reducerea costului mediu ponderat al capitalului și, în consecință, creșterea valorii întreprinderei.

Fundamentarea deciziei de finanțare a exploatării

Apelarea surselor proprii, atrase sau împrumutate, se face în condiții de armonizare a relației rentabilitate-lichiditate și de diminuare a riscului. Sursele proprii constituie cea mai sigură sursă de finanțare, determină autonomie financiară și elimină riscul retragerii fortuite a capitalurilor, chiar dacă implică participarea investitorilor de capitaluri la proprietate și profitul net. Sursele atrase în schimb, sunt numeroase dau nesigure. Evoluția lor este strâns legată de evoluția și caracteristicile ciclului de exploatare care determină atât mărimea datoriilor curente cât și durata lor de exigibilitate. Sursele împrumutate pe termen scurt prezintă principalul avantaj al mobilității lor, pentru a amortiza variația dintre necesarul de finanțat și sursele proprii atrase de capitaluri circulante. După caz, această variație poate fi atât în același sens cât și în sensuri contrare, totodată, sursele împrumutate determină creșterea gradului de îndatorare a întreprinderii.

O decizie optimă de finanțare a ciclului de exploatare poate fi aceea care echilibrează relația contradictorie dintre creșterea autonomiei financiare (prin folosirea surselor proprii, folosire ce este însoțită de anumită rigiditate în atragerea acestor surse și în costul cel mai ridicat al acestora) și necesitatea apelării la credite pe termen scurt, flexibile, care să acopere nevoile temporare și să vină în completarea surselor proprii (apelare care este însoțită de intensificare a controlului bancar în legătură cu utilizarea creditelor și garanția rambursării lor). Decizia este, astfel, destul de complexă, dar criteriul optim va fi realizarea obiectivelor financiare de rentabilitate, lichiditate și diminuare a riscului.

La rândul lor, sursele proprii și împrumutate sunt în corelație directă cu sursele atrase din decalajele favorabile de plăți către furnizori, stat, salariați respectiv datorii curente din exploatare: comerciale, fiscale, sociale. Până la scadența lor și uneori chiar peste scadență, aceste datorii reprezintă capitaluri atrase gratuit de la cei care întreprindera are obligații de plată.

Surse de finanțare ale ciclului de exploatare

Surse durabile

Surplusul de surse permanente, degajat din finanțarea pe termen lung, a nevoilor permanente îl constituie fondul de rulment. Fondul de rulment (FR) se determină ca diferență între capitalurile proprii și datoriile pe termen lung, pe de o parte, și activele imobilizate nete pe de altă parte:

FR = (Cpr + DTML)-AI

Deoarece toți termenii din partea dreaptă a ecuației sunt variabili, mărimea fondului de rulment înregistrează variații pe toată perioada viitoare. Aceste variații sunt determinate de diferența dintre fluxurile de venituri și cele de cheltuieli din partea de sus a bilanțului: creșteri de capital, contractări de noi împrumuturi pe termen lung, rambursări de împrumuturi, profituri și amortizări nerepartizate, provizioane constituite, rezerve reglementate. În aceste condiții, previziunea fondului de rulment este influențată de rezultatele situației fluxurilor de trezorerie. În funcție de previziunile bugetului investițiilor și ale bugetelor exploatării, se poate aprecia mărimea fondului de rulment pentru anul următor.

Afectarea unei părți a capitalurilor permanente pentru acoperirea nevoilor ciclice este motivată de caracterul continuu reînnoibil al stocurilor și creanțelor, care fac din aceste active temporare o necesitate de capitaluri bănești. Apare astfel o problemă de soluționat: care va fi mărimea optimă a fondului de rulment?

Fiind o sursă permanentă, este recomandabil ca mărimea fondului de rulment să fie egală cu o nevoie cvasipermanentă din domeniul exploatării. Dar în cadrul ciclului de exploatare stocurile și creanțele sunt reînnoibile, iar pentru reînnoire întreprinderea are nevoie de capitaluri prin care să-și constituie un stoc optim de materiale, de produse și de numerar, precum și un sold optim de creanțe-clienți. În acest fel, caracterul reînnoibil al stocurilor și creanțelor face ca și în ciclul de exploatare să se manifeste o nevoie permanentă de capitaluri. Odată cu reînnoirea stocurilor și a creanțelor din pasivul bilanțului, se reînnoiesc, în aceeași proporție și datoriile către furnizori, datorii fiscale și sociale, către salariați etc.

În domeniul ciclului de exploatare există o nevoie netă de capitaluri de investit în active circulante nete ( și aceasta ar fi contrapartida fondului de rulment (FR) ca sursă de finanțare, fondul de rulment optim fiind cel necesar pentru acoperirea activelor circulante nete minime și permanente.

= AC–DC=FR

variază în corelație cu variațiile cifrei de afaceri (CA). Pentru realizarea unei CA, superioare celei din anul anterior, se vor angaja stocuri și creanțe mai mari. Acestea pot determina o creștere a chiar și atunci când are loc creșterea concomitentă a datoriilor curente.

Această creștere a se va finanța din fondul de rulment și, în completare, din credite bancare. În cazul reducerii , surplusul de FR se va regăsi în creșterea trezoreriei nete (TN). Acest surplus nu pateu fi plasat avantajos pe piața monetară deoarece costul surselor proprii și împrumutate pe termen lung este mai mare decât rata dobânzii la depozitele bancare pe termen scurt. În consecință, surplusul de FR trebuie să fie cât mai mic.

Deci, FR trebuie să fie minim și trebuie să acopere minime și permanente, urmând ca surplusurile să fie acoperite din credite de trezorerie sau alte credite pe termen scurt mai ieftine.

Sursa:

Sursele atrase (datoriile din exploatare)

Datoriile curente (din exploatare) rezultă din relațiile contractuale ale întreprinderii cu terții (care asigură furnizarea de materii prime, materiale, manoperă. servicii), cu statul (impozite și taxe) și cu personalul (salarii datorate, salarii neridicate). Pe intervalul de timp de la apariția acestor datorii și până în momentul plății efective, întreprindere beneficiază în mod gratuit de o sursă de capitaluri, furnizată de acești terți.

Având în vedere caracterul avantajos al acestei surse de capital, întreprinderea ar putea profita prin creșterea, ca volum, a datoriilor și prin amânarea termenului de plată (datoriile sunt reglementate prin contracte sau prin legi de impozitare).

Cu toate acestea, amenzile și penalizările pentru amânare plății furnizorilor fie nu se aplică, fie nu sunt destul de penalizatoare, ceea ce face amânarea plății furnizorului să devină un fenomen real, critic în economia românească. Din motive ce țin de întreprindere (lipsa de lichidități) sau de sistemul bancar (întârzieri în decontarea plăților), se ajunge frecvent la blocaj financiar, în special la întreprinderile furnizoare de servicii publice.

Un serviciu de trezorerie activ va căuta să angajeze întotdeauna, datorii cu scadențe relaxate, în raport cu stocurile și creanțele clienți pe care va căuta să la transforme cât mai operativ în bani. Dacă trezorierul va ajunge să aibă datori curente mai mari decât stocurile și creanțele întreprinderii, atunci el va reuși să realizeze o economie de , adică să aibă un surplus de pasive circulante, concretizat într-un surplus de trezorerie, provenit gratuit de la terți.

Fiind surse gratuite de capital, o gestiune eficientă a pasivelor circulante ar fi aceea care reușește un volum al decalajelor favorabile de plăți, mai mare decât al decalajelor nefavorabile de încasări. Aceste datorii ale întreprinderii către terți au un caracter repetabil, deoarece sunt atrase și se reînnoiesc continuu. În mărime efectivă, acestea se evaluează la soldurilor curente din bilanț, iar ca mărimi previzionate se estimează după metoda procent din vânzări, prin coeficientul de rotație, metodă identică cu cea folosită în previzionarea necesarului de finanțare al stocurilor, creanțelor și activelor circulante nete.

Ca și în cazul activelor circulante, previziunea pasivelor pornește de la relația de proporționalitate dintre datoriile curente și cifra de afaceri, relație considerată constantă în timp:

Coeficient de rotație=Datorii de exploatare/ Cifra de afaceri sau

Durata media a plăților = Datorii de exploatare /Cifra de afaceri *360

Astfel, mărimea previzionată a datoriilor curente este influențată de cifra estimată a vânzărilor pentru anul următor și de coeficientul de rotație sau durata de plată a datoriilor curente înregistrate în anul precedent:

* coeficient de rotație

*

Finanțarea prin credite pe termen scurt

În completarea surselor proprii și atrase, întreprindere apelează la credite bancare de trezorerie sau de scont. Acestea au un rol de amortizor între creșterea sau reducerea nevoii de capitaluri circulante. Aceste variații se vor reflecta în mărimea soldului creditelor bancare. Față de perioada precedentă, soldul creditelor planificate poate fi diminuat cu excedentul de trezorerie degajat în perioada respectivă, sau poate fi majorat cu deficitul de trezorerie rezultat la sfârșitul perioadei precedente. Majorarea soldului creditelor bancare poate fi făcută până la o limită, respectiv cea a unui plafon stabilit de bancă în relațiile sale de credit cu întreprinderea.

Soldul final, determinat ca diferență dintre încasările și plățile perioadei, poate exprima un deficit de trezorerie (plățile sunt mai mari decât încasările perioadei) sau un excedent de trezorerie (când încasările sunt mai mari decât plățile). Deficitul de trezorerie determină nivelul noilor credite pe care întreprindere le va solicita în perioada respectivă pentru acoperirea plăților superioare încasărilor. Necesarul de credite ia în calcul și nevoia de formare a unui sold minim permanent de numerar, ca un stoc de siguranță pentru plăți neprevăzute. Excedentul de trezorerie determină volumul creditelor în sold care urmează a se rambursa în perioada respectivă, sau volumul plasamentelor de trezorerie în cazul în care soldul de trezorerie rămâne excedentar.

În general, întreprinderile se confruntă în primele trimestre cu deficite între încasări și plăți, până în momentul în care acestea sunt acoperite din profitul net și amortizare. Acoperirea acestora se face prin solicitarea de credite de trezorerie și mai rar prin scontarea de efecte comerciale (cambii, bilete la ordin, cecuri) sau prin afacturare (vânzarea creanțelor). La rândul lor, băncile analizează aceste solicitări de credite prin prisma bonității clienților, în funcție de care se fixează rata dobânzii, comisioanele, garanțiile solicitate. Analiza solicitării de credite are ca scop identificarea clasei și a subclasei de risc care va fundamenta decizia de acordare a creditelor.

Echilibrul financiar al unei întreprinderi

Bilanțul este instrumentul de reflectare al echilibrului financiar al întreprinderii, la

încheierea exercițiului, de reflectare materială (prin active) a modului de utilizare al capitalurilor proprii și împrumutate. Bilanțul oferă deci criterii de apreciere ale echilibrului financiar la un moment dat și baza de calcul pentru elaborarea bugetelor întreprinderii.

Pornind de la structura bilanțului se pot evidenția însă, anumite riscuri care fac ca echilibrul financiar să nu fie respectat:

în primul rând, există posibilitatea încetinirii viteze i de rotație a activelor circulante datorită creșterii stocurilor într-un ritm mai mare decât ritmul creșterii vânzărilor, creșterii duratei de încasare a clienților sau datorită creșterii numărului clienților insolvabili;

în al doilea rând, există posibilitatea reducerii valorii activelor circulante ca urmare a degradării sau învechirii stocurilor;

în al treilea rând, există posibilitatea creșterii vitezei de rotație a pasivelor circulante ca urmare a reducerii duratei de plată a furnizorilor.

Ca regulă generală a echilibrului financiar al întreprinderii, capitalul permanent trebuie să

acopere activele imobilizat și o parte a activelor circulante, deoarece pentru a putea funcționa are nevoie, pe lângă clădiri, mașini și instalații, și de un stoc minim de materii prime, materiale, producție în curs de fabricație, respectiv produse finite.

În procesul de luare al deciziilor, managerii întreprinderilor sunt interesați de natura, structura și valoarea resurselor utilizate, întrucât acestea influențează asupra expunerii la risc a întreprinderii. Deciziile de finanțare a activelor, generează costuri și riscuri diferite. Finanțarea pe seama capitalurilor împrumutate crește expunerea întreprinderii la risc. Nivelul dobânzilor și fluctuația acestora generează costuri și riscuri financiare.

Nivelul resurselor investite în active și finanțarea acestora ridică problema dimensionării și utilizării activelor imobilizate (durabile) și circulante (curente), concomitent cu capacitatea întreprinderii de a-și plăti obligațiile pe termen scurt și lung. Metodele de calcul ale lichidității și echilibrului financiar dinamic au rolul de a asigura informații privind fluxurile financiare și evitarea stării de faliment generate de lipsa de lichidități. Unele metode au un caracter static, iar altele dinamic.

Metode statice

Managerii răspund de asigurarea finanțării activelor reale curente, transformarea acestora în lichidități în scopul onorării obligațiilor, asigurarea echilibrului financiar dinamic al întreprinderii. La nivelul unei întreprinderi, analiza statică a echilibrului financiar se poate realiza pe 3 nivele:

echilibrul pe termen lung, când se compară resursele permanente cu utilizările permanente și când pentru măsurarea echilibrului se folosește indicatorul ”fond de rulment”

echilibrul pe termen scurt, când se compară resursele temporare cu utilizările temporare, iar indicatorul folosit este ”necesarul de fond de rulment”

echilibrul curent, când se urmărește nivelul trezoreriei, prin compararea disponibilităților cu nivelul creditelor bancare temporare.

FONDUL DE RULMENT – CONȚINUT ȘI FORME

Ca flux financiar, fondul de rulment „constituie o marjă de securitate pentru întreprindere,

aceasta este partea din resursele pe termen lung care finanțează activele circulante” . Valoarea fondului de rulment constituie rezultatul deciziilor de politică economică și financiară promovate de manageri. Aceștia sunt obligați să procedeze la ajustarea și prevenirea fluctuațiilor nedorite ale fondului de rulment, prin acțiunile asupra fluxurilor financiare.

Ca indicator financiar, acesta se poate calcula fie pe baza bilanțului financiar sau a bilanțului – lichiditate, fie pe baza bilanțului funcțional, care are în vedere destinația economică a activelor și natura juridică a pasivelor. Compararea structurală și stabilitatea acestora permite prognoze privind dinamica echilibrului financiar.

Teoria evidențiază că există un anumit grad de ambiguitate atunci când se vorbește despre fondul de rulment. Acesta este generat de numeroasele accepțiuni utilizate. Pierre Conso consideră că „definiția generală acceptată acum este următoarea: fondul de rulment este excedentul capitalurilor permanente față de activul imobilizat”. Diferitele metode de estimare pun în evidență originea și destinația resurselor destinate finanțării activelor circulante. Întreprinderea dispune de capitaluri proprii pe o durată practic egală cu durata sa de activitate, în timp ce datoriile curente și durabile sunt disponibile în limitele prevederilor contractuale. Aceasta trebuie să armonizeze ritmul de transformare a activelor în lichidități, cu ritmul de rambursare al datoriilor.

Fondul de rulment se poate calcula în valori absolute sau în mărime relativă. Sub aspectul conținutului, semnificației și utilității, fondul de rulment poate fi de mai multe feluri. În practică, cel mai frecvent concept utilizat este cel de fond de rulment net, determinat pe baza bilanțului financiar. Alte concepte utilizate sunt:

fond de rulment total;

fond de rulment propriu;

fond de rulment străin;

fond de rulment funcțional.

Pentru estimarea necesarului de finanțat, managerii recurg la studiul necesarului de fond

de rulment, iar studiul trezoreriei asigură informații cu privire la mijloacele băbești de care întreprinderea dispune la un moment dat.

Fondul de rulment net

Managerii întreprinderilor sunt interesați de valoarea capitalului permanent pa care o pot

utiliza pentru finanțarea activelor reale curente și plata efectivelor comerciale de plătit. Fondul de rulment net sau fondul de rulment lichid, determinat pe baza bilanțului financiar (care prezintă fluxurile nete de lichidități, grupate în funcție de factorul timp), oferă informații utilizabile în activitatea decizională operativă, dar și în activitățile de analiză și de prognoză. Cele două metode de calcul reflectă originea respectiv destinația resurselor durabile (stabile) folosite pentru finanțarea activelor curente. De aceea, fondul de rulment net (FRN) sau fondul de rulment lichid este denumit de unii specialiști și fond de rulment permanent.

FRN = CAPITALURI PERMANENTE – ACTIVE IMOBILIZATE

Această metodă. care reflectă originea fondului de rulment, permite cunoașterea și analiza operațiunilor economico-financiare care generează fluctuația acestuia în sensul:

Scăderii:

creșterea investițiilor în activele corporale, necorporale și financiare

rambursarea creditelor bancare pe termen mediu și lung

amortizarea împrumuturilor obligatare

reevaluarea activelor imobilizate

reducerea capitalurilor proprii

Creșterii:

vânzarea de titluri de participare

vânzarea acțiunilor, obligațiunilor deținute în portofoliu, în scopul obținerii de venituri financiare

contractarea de credite bancare pe termen mediu și lung

emisiunea de obligațiuni

emisiunea de acțiuni

vânzarea mijloacelor fixe

amortizarea capitalurilor imobilizate în mijloacele fixe

Metoda permite analiza modalităților de finanțare a activelor curente, reflectând pe

termen scurt echilibrul dintre capitalurile permanente și fluxurile de utilizări durabile (stabile). Totuși, metoda nu este lipsită de critici. Pierre Conso consideră că: „conceptul definit ca diferență între noțiunile contabile de capitaluri permanente și activele imobilizate prezintă puțin interes pentru finanțist. Într-adevăr, optica funcțională reținută pentru gruparea costurilor preferă, a nivelul activului, criteriul destinației economice, celui de lichiditate și, la nivelul pasivului, criteriul naturii juridice, celui de exigibilitate. În consecință, noțiunile de capitaluri permanente și de active imobilizate, care rezultă, nu sunt strict din punct de vedere financiar mai semnificative. Fondul de rulment net global devine o noțiune eterogenă. El nu permite aprecierea echilibrului financiar al întreprinderii pe termen mediu, în măsura în care ia în calcul elemente a căror lichiditate sau exigibilitate sunt puternice (imobilizări financiare și datorii financiare sub un an, dividende, dobânzi care nu au ajuns la scadență), și ignoră altele, a căror lichiditate sau exigibilitate sunt reduse, (creanțe și datorii din exploatare mai mari de un an, avansuri pe durată lungă de la clienți).”

Altă metodă de calcul reflectă destinația fondului de rulment: finanțarea stocurilor, plata efectelor comerciale de plătit, finanțarea altor creanțe curente. Aceasta reflectă echilibrul pe termen scurt dintre utilizările și resursele curente.

FRN = ACTTIVE CIRCULANTE – DATORII PE TERMEN SCURT

Metoda permite analiza structurii activelor și angajamentelor curente la un moment dat, oferind informații asupra fluxurilor reale și monetare anterioare și curente, care au generat fluctuația fondului de rulment. Relațiile analitice reflectă influența stocurilor, creanțelor și datoriilor pe termen scurt asupra lichidității curente și fluctuațiile fondului de rulment destinat finanțării activelor curente.

O bună gestionare a resurselor financiare imobilizate în stocuri impun analiza cauzelor care generează fluctuația stocurilor. Dacă creșterea rentabilității impune promovarea unei politici a stocurilor optime (normale), în schimb, asigurarea funcționării normale necesită practicarea unei politici a stocurilor care nu se pot transforma rapid în lichidități, necesare plății obligațiilor pe termen scurt. Acest raționament se poate extinde asupra efectelor comerciale de primit și respectiv de plătit.

Viteza de rotație a stocurilor, timpul necesar transformării creanțelor în bani și politica de reînnoire a creditelor pe termen scurt influențează asupra nivelului funcționării și lichidității întreprinderii. Corectarea fluctuațiilor temporare de lichiditate și limitarea creșterii fondului de rulment necesar pot determina pe managerii întreprinderii să recurgă la noi credite bancare pentru finanțarea curentă. O asemenea decizie diminuează autonomia financiară a întreprinderii și creșterea expunerii la risc.

O parte din valoarea stocurilor utile este finanțată pe seama datoriilor pe termen scurt, care se reînnoiesc permanent, ca urmare a funcționării întreprinderii. Diferența se poate finanța pe seama fondului de rulment, integral sau parțial. Dacă activele circulante care nu pot fi finanțate pe seama fondului de rulment se transformă în lichidități pe măsura exigibilității datoriilor pe termen scurt, atunci lichiditatea întreprinderii este asigurată.

Reflectând relația dintre finanțarea pe termen lung și finanțarea pe termen scurt, fondul de rulment net poate înregistra în decursul activității întreprinderii valori pozitive, negative sau neutre.

Valoarea pozitivă a fondului de rulment net (FRN˃0) reflectă situația în care valoarea activelor circulante este superioară datoriilor pe termen scurt, exprimând existența unu excedent potențial de lichidități pe termen scurt.

Întreprinderea poate să-și onoreze obligațiile scadente curente și dispune de un excedent de lichidități utilizabil în cazul apariției unor dificultăți legate de vânzarea activelor sau de plata obligațiilor față de terți. Se poate considera că, solvabilitatea și echilibrul financiar dinamic pe termen scurt sunt asigurate.

Valoarea negativă a fondului de rulment (FRN<0) reflectă situația în care valoarea activelor circulante este inferioară datoriilor pe termen scurt, exprimând existența unui excedent de datorii.

Echilibrul financiar pe termen scurt este afectat, întrucât lichiditățile potențiale nu acoperă exigibilitățile potențiale. Analiza trebuie extinsă prin luarea în considerare a vitezei de rotație a activelor și pasivelor. În situația în care durata medie de conversie a activelor circulante este mai scurtă decât durata medie de plată a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar este posibil să fie totuși realizat. Astfel spus, atunci când gradul de lichiditate al activelor circulante este superior gradului de exigibilitate al datoriilor pe termen scurt, întreprinderea realizează un excedent de lichidități, care îi permite achitarea datoriilor exigibile curente.

Valoarea neutră a fondului de rulment net (FRN=0) reflectă situația în care valoarea activelor circulante este egală cu datoriile pe termen scurt. Teoretic, solvabilitatea curentă este asigurată, însă practic există riscuri legate de lichiditatea și exigibilitatea elementelor patrimoniale:

transformarea cu întârziere a stocurilor în lichidități

existența unor stocuri nevandabile și deteriorate

insolvabilitatea clienților

schimbarea structurii și a nivelului cererii de bunuri și servicii economice

Managerii întreprinderii sunt constrânși să ia măsuri de vindere rapidă a creanțelor, activelor neutilizabile, valorificare a creanțelor, creștere a autofinanțării, a capitalului social și a capitalului împrumutat pe termen mediu. În practică, valoarea neutră a fondului de rulment constituie o raritate, însă sunt posibile valori apropiate a nivelului neutru.

Fondul de rulment total

Fondul de rulment total (FRT), cunoscut în teorie și în practică sub denumirea de fond de

rulment economic și, respectiv, brut, reflectă ansamblul elementelor de activ a căror lichiditate este sub un an:

disponibilități bănești în casă

disponibilități bănești în conturi curente la bănci

cec-uri de încasat

investiții financiare realizate în scopul obținerii de venituri financiare pe termen scurt

efecte primite de la clienți

avansuri acordate furnizorilor

sume de încasat din interese de participare

sume de încasat de la întreprinderile din cadrul grupului

stocuri

Toate activele luate în calcul trebuie să se reînnoiască cel puțin o dată, respectiv să se

poată transforma în bani cel puțin o dată pe an. Restul elementelor de activ, care nu satisfac aceste cerințe, sunt eliminate din calculul fondului de rulment total:

imobilizări corporale

imobilizări necorporale

imobilizări financiare ˃ 1 an

stocuri depreciate

stocuri greu vandabile

stocuri fără mișcare sau cu mișcare lentă care au ieșit din sezon sau nu mai corespund cu structura de producție

cheltuieli în avans ˃ 1 an

În consecință, tendința de a pune semnul egalității între fondul de rulment total și activele

circulante nu este recomandată. Se impune, în prealabil, analiza structural – calitativă a activului bilanțier.

FRT = TOTAL ACTIVE – ACTIVE IMOBILIZATE PE TERMEN LUNG

Reflectând valoarea activelor a căror lichiditate este sub un an, fondul de rulment total oferă informații asupra fluxurilor de lichidități existente și potențiale. Aceasta reflectă influența gestiunii și a creanțelor asupra lichidității întreprinderii.

Fondul de rulment propriu

Cele două metode de determinare a fondului de rulment propriu (FRP) reflectă utilizarea

capitalurilor proprii pentru finanțarea:

lucrărilor și proiectelor de cercetare – dezvoltare, brevetelor, licențelor, mijloacelor fixe, realizate pe cont propriu sau cumpărate de la terți, în scopul menținerii în aceeași stare sau creșterii capitalului productiv

activelor circulante proprii (Cpr) față de activele imobilizate (Ai) reflectă autonomia în materie de investiții, de care dispune întreprinderea

FRP=CAPITALURI PROPRII – ACTIVE IMOBILIZATE

Fondul de rulment propriu (FRP) constituie o componentă a fondului de rulment net (FRN), alături de datoriile pe termen mediu și lung (Dtml) care contribuie la finanțarea activelor circulante: FRN=FRP – Dtml.

Partea din capitalurile proprii pe care întreprindere o poate utiliza pentru finanțarea activelor circulante este reprezentată de diferența dintre fondul de rulment net (FRN) și datoriile pe termen mediu și lung:

FRP = FRN – DTML

Cele două relații utilizate pentru determinarea fondului de rulment propriu reflectă:

Capitalurile proprii rămase disponibile:

destinate finanțării stocurilor materiale, creanțelor comerciale, salariale, sociale, fiscale, în cadrul grupului și cu asociații

pentru realizarea de investiții financiare pe termen scurt, sub forma plasamentelor în acțiuni și obligațiuni

După finanțarea utilizării durabile:

concretizate în investiții productive, destinate înlocuirii sau creșterii imobilizărilor corporale

destinate realizării de investiții financiare sub forma titlurilor de participare, creanțelor atașate participațiilor și altor imobilizări financiare la patrimoniul altor întreprinderi

Nivelul capitalurilor proprii rămase disponibile pentru finanțarea activității de exploatare este influențat de strategia investițională promovată de managerii întreprinderilor. Fondul de rulment poate fi:

pozitiv, atunci când activele imobilizate sunt integral finanțate pe seama capitalurilor proprii. Întreprinderea dispune de autonomia financiară pentru finanțarea integrală a activelor imobilizate și parțială a activelor circulante;

negativ, atunci când capitalurile proprii contribuie a finanțarea parțială a activelor imobilizate, și în consecință, întreprinderea trebuie să recurgă la resursele disponibile de pe piața monetară a creditului, piața obligatară, sau să opteze pe viitor pentru finanțarea oferită de piața leasingului. Pentru finanțarea activelor circulante, întreprinderea este dependentă de creditul bancar, creditul comercial și de datoriile medii minime și cvasipermanente față de personal, stat și bănci.

Proporția în care ansamblul elementelor circulante sunt finanțate pe seama capitalurilor proprii este reflectată de raportul:

=* 100

unde: – gradul de acoperire al activelor circulante

FRP – fondul de rulment propriu

FRT fondul de rulment total

Fondul de rulment străin

Fondul de rulment străin (FRS) reflectă datoriile pe termen mediu și lung utilizate pentru finanțarea întreprinderii. Acesta se determină prin două metode:

FRS = CAPITALURI PERMANENTE – CAPITALURI PROPRII

sau FRS = FOND DE RULMENT NET – FOND DE RULMENT PROPRIU

Atunci când CP Ai, o parte din Dts constituie, alături de Cpr și Dtml, o componentă a CP. Dezvoltarea analitică a celor două metode de calcul reflectă conținutul fondului de rulment străin.

Participarea fondului de rulment la finanțarea activității de exploatare

Pentru a prognoza lichiditatea și starea de echilibru financiar dinamic, alături de estimarea fondului de rulment net sau permanent, managerul financiar trebuie să aibă în vedere durata medie de conversie a activelor în lichidități (gradul de lichiditate a activelor) și durata medie de plată a datoriilor față de terți (gradul de exigibilitate a activelor). În situația în care fondul de rulment net este asigurat în cea mai mare parte pe seama fondului de rulment propriu (FRP FRS), întreprinderea dispune de autonomie pentru finanțarea investițiilor, dispunând de capitaluri proprii pentru finanțarea parțială a operațiunilor curente de exploatare. Dacă FRSFRP, expunerea la risc a întreprinderii crește datorită gradului ridicat de îndatorare.

În vederea elaborării politicii de finanțare a activității de exploatare, managerii întreprinderii utilizează, alături de estimarea fondului de rulment în valori absolute, un ansamblu de rapoarte specifice, în scopul analizării participării acestuia la finanțarea activității curente și respectiv viitoare de exploatare.

Participarea fondului de rulment la finanțarea activității curente de exploatare depinde de impactul deciziilor economico-financiare asupra cifrei de afaceri, activelor patrimoniale, capitalurilor permanente.

Pentru fundamentarea deciziei de finanțare se pot utiliza următoarele rapoarte de analiză ale fondului de rulment net:

Ponderea în CA – Aceasta permite analiza nivelului fondului de rulment net și a evoluției acestuia, în funcție de mărimea cifrei de afaceri realizate și respectiv previzionate. Valoarea considerată normală este în jur de 33%.

%CA = * 100

Durata de reconstituire – Indicatorul măsoară viteza de rotație a fondului de rulment net, indicând durata intervalului de timp în care acesta de reconstituie. Concomitent cu creșterea previzionată a resurselor de finanțare, se previzionează și o creștere cu 9,52 zile a intervalului de timp necesar reconstituirii fondului de rulment.

DZ = * 365

Gradul de finanțare al Ac – Valorile considerate normale ale gradului de finanțare a activelor circulante pe seama fondului de rulment sunt cuprinse între 25% și 40%.

= * 100

În situația creșterii gradului de finanțare a activelor circulante se impune extinderea analizei structurale. De ce? Întrucât aceasta poate fi generată de creșterea gradului de îndatorare pe termen lung, care antrenează efecte nedorite: sporirea cheltuielilor financiare, diminuarea profitului și deteriorarea autonomiei financiare. Starea financiară a întreprinderei este bună, atunci când fondul de rulment net are tendință crescătoare, ca urmare a sporirii capitalurilor proprii.

Gradul de finanțare al stocurilor – Indicatorul reflectă gradul de finanțare a stocurilor pe seama resurselor permanente de finanțare.

= * 100

Gradul de finanțare extins al activelor imobilizate – Indicatorul reflectă participarea capitalurilor permanente la finanțarea activelor imobilizate. Valorile peste 100% reflectă situația în care întreprinderea asigură pe seama resurselor permanente finanțarea integrală a investițiilor și parțială a nevoilor curente de exploatare.

=* 100

Sporirea capitalurilor permanente pe seama creșterii capitalurilor proprii atragerea de noi împrumuturi pe termen mediu și lung, într-un ritm superior activelor imobilizate sau diminuarea acestora din urmă, ca urmare a unor decizii de dezinvestiții (vânzările de active necorporale, corporale, financiare), contribuie la creșterea gradului de finanțare pe seama FRN.

În schimb, o politică activă de distribuție a dividendelor, înregistrarea de pierderi, rambursarea datoriilor contractate pe termen lung, promovarea unei politici active de investiții, necorelate cu resurse permanente disponibile, generează reducerea gradului de finanțare. Valorile sub 100% reflectă faptul că o parte din activele imobilizate sunt finanțate pe seama datoriilor pe termen scurt.

Gradul de finanțare restrâns al activelor imobilizate – Indicatorul reflectă participarea capitalurilor proprii la finanțarea activelor mobilizate. Valorile peste 100% reflectă faptul că resursele proprii contribuie la finanțarea integrală a investițiilor și parțială a nevoilor curente de exploatare. În situația contrară, întreprindere recurge în completare la datorii pe termen mediu și lung.

=* 100

Gradul de finanțare extins și respectiv restrâns a activelor imobilizate reflectă

autonomia financiară pe termen lung a întreprinderii. Studiul evoluției trecute și viitoare a fondului de rulment net trebuie să releve măsura în care se asigură continuitatea părților și onorarea angajamentelor la termenele contractuale. Activitățile desfășurate la nivelul întreprinderii sunt generatoare și consumatoare de fond de rulment de unde și variabilitatea acestuia.

Vânzarea producției realizate generează creșterea încasărilor și efectelor comerciale de primit (majorarea FRN). Fabricarea produselor generează scăderea stocurilor, creșterea efectelor de plătit în cazul aprovizionărilor, concomitent cu creșterea cheltuielilor de exploatare (diminuarea FRN). Plata dobânzilor, drepturilor salariale, obligațiilor fiscale, cotizațiilor sociale, rambursarea creditelor, realizarea de noi investiții diminuează FRN. În schimb, dividendele și dobânzile provenind din investiții pe piețe de capital, alături de creșterea capitalurilor proprii, datoriile contractate pe termen mediu și lung, valorificarea unor active imobilizate, contribuie la majorarea FRN. Rezultatul acestor fluxuri este reflectat în variația FRN.

Întreprinderile nou înființate și cele aflate în expansiune se pot confrunta cu insuficiența capitalurilor destinate finanțării creșterii activelor imobilizate, stocurilor și creditelor acordate clienților (valoare și durată). Unele alocă o parte importantă din fondul de rulment pentru finanțarea investițiilor destinate creșterii activelor imobilizate, în detrimentul finanțării activelor de exploatare. Există situații în care întreprinderea manifestă rețineri, întâmpină dificultăți sau renunță la obținerea de active de pe piața monetară a creditului. Existența fondului de rulment asigură finanțarea stocurilor, rambursarea datoriilor, plata datoriilor.

În consecință, analizarea variațiilor trecute și previzionarea evoluției viitoare a fondului de rulment asigură diagnosticul lichidității, solvabilității, stării de echilibru.

NECESARL DE FOND DE RULMENT

Conținutul și estimarea necesarului de fond de rulment

Abaterea dintre utilizările(alocările) și resursele aferente ciclului operațiunilor aferente (din exploatare și din afara exploatării) constituie necesarul de fond de rulment (NFR), care exprimă necesarul de capital destinat finanțării ciclului activităților curente când abaterea este pozitivă și care o numim NFR pozitiv sau un deficit de resurse numit NRF negativ.

În vederea estimării capitalului necesar finanțării ciclului operațiunilor curente se exclud: disponibilitățile bănești, plasamentele financiare, creditele bancare pe termen scurt și solduri creditoare la bănci. Relațiile de calcul utilizate în vederea determinării necesarului de fond de rulment pe baza bilanțului financiar sunt:

NFR = Utilizări curente – Resurse curente

unde : Utilizări curente = Active curente – disponibilități bănești – Plasamente financiare

Resurse curente = Datorii pe term. scurt–Credite pe term. scurt–solduri cred. la bănci

de unde rezultă: NFR = Stocuri + Creanțe totale – Datorii și resurse curente

Necesarul de fond de rulment poate fi:

Pozitiv, atunci când utilizările (alocările) curente sunt mai mari decât resursele curente care pot fi mobilizate. Cauza o constituie decalajul dintre gradul de lichiditate a stocurilor și creanțelor totale, care este mai redus, comparativ cu gradul de exigibilitate a datoriilor curente. Întreprinderea se confruntă cu încetinirea ritmului încasărilor și creșterea ritmului plăților. Numai dacă creșterea necesităților de finanțare este consecința unei politici active de investiții, situația financiară a întreprinderii poate fi considerată normală.

Negativ, atunci când utilizările (alocările) curente sunt mai reduse decât resursele curente, ca urmare a creșterii vitezei de rotație a activelor circulante și existenței unor termene de plată a datoriilor avantajoase pentru întreprindere. Dacă aceasta se confruntă cu întreruperi temporare în aprovizionarea și reînnoirea stocurilor, atunci necesarul de finanțare se reduce, putând înregistra valori negative.

Sub aspectul stabilități temporale, capitalul necesar finanțării ciclului operațiunilor curente cuprinde:

NFR permanent, destinat finanțării alocărilor structurale cu caracter stabil. Partea structurală poate fi finanțată integral pe seama capitalurilor permanente (CP). Atunci când capitalurile proprii (Cpr) și datoriile pe termen mediu și lung (Dtml) participă la finanțarea alocărilor structurale.

NFR variabil, destinat finanțării alocărilor cu caracter conjunctural sau instabil (fluctuații întâmplătoare sau cu caracter sezonier ale activității). Finanțarea acestor alocări impune utilizarea unor resurse cu caracter temporar: credite bancare curente, amânarea plății obligațiilor față de terți, când cele degajate sub forma NFR nu sunt suficiente.

Sub aspectul naturii operațiunilor curente, capitalul necesar finanțării acestora cuprinde necesarul de fond de rulment din exploatare și respectiv din afara exploatării. Estimarea acestor două componente poate fi realizată pe baza informațiilor din bilanțul funcțional.

Necesarul de fond de rulment funcțional din exploatare (NFRexpl), se determină ca

diferență între alocările și resursele aferente exploatării. Nivelul utilizărilo (alocărilor) este determinat de valoarea:

stocurilor de materii prime și materiale

producție în curs de execuție

produselor finite și mărfurilor

avansurilor pentru cumpărări de mărfuri

furnizorilor-debitori

efectelor comerciale de primit de la clienți

clienților incerți sau în litigiu

cheltuieli efectuate în avans aferente exploatării

creanțe de natură fiscală și socială

Nivelul resurselor este reprezentat de valoarea:

avansurilor încasate de la clienți

efectelor comerciale de plătit

datoriilor față de furnizori

datoriilor fiscale și sociale

provizioanelor pentru deprecierea stocurilor și creanțelor

veniturilor înregistrate în avans din exploatare

Necesarul de fond de rulment funcțional din afara exploatării (NFRafexpl), se determină ca diferență între alocările și resursele din afara exploatării. Nivelul utilizărilor (alocărilor) este determinat de valoarea:

creanțelor de încasat din interese de participare

titlurilor de participare pe termen scurt

cheltuielilor în avans din afara exploatării

Nivelul resurselor este reprezentat de valoarea:

vărsămintelor de efectuat pentru imobilizări financiare

datoriilor ce privesc investițiile financiare

datoriilor privind interesele de participare

venituri în avans

dobânzi diverse de plătit

Astfel, necesarul de fond de rulment funcțional (NFRF) la nivelul întreprinderii constituie suma algebrică a celor două componente prezentate anterior:

necesarul de fond de rulment funcțional din exploatare(NFRFexpl) care exprimă capitalul necesar pentru finanțarea stocurilor și decalajelor temporale dintre încasări și plăți;

necesarul de fond de rulment funcțional din afara exploatării (NFRFaf.expl), care exprimă capitalul necesar pentru finanțarea operațiunilor financiare.

NFRF = NFRFexpl + NFRFaf.expl

Factorii care influențează asupra necesarului de finanțare

Operațiunile din cadrul activității de exploatare sunt cele care influențează ponderea asupra nivelului și fluctuației fondului de rulment. Principalii factori de influență sunt:

Viteza de rotație a stocurilor – Accelerația rotației stocurilor determină reducerea intervalului de timp în care acestea sunt transformate în lichidități, antrenând diminuarea capitalului necesar finanțării continuității activității de exploatare. Încetinirea rotației generează creșterea necesarului de capital.

Dimensiunea cifrei de afaceri – Nivelul de activitate nu este constant în timp, antrenând fluctuația:

– creanțelor față de clienți, ca urmare a evoluției cifrei de afaceri sub aspect fizic, dar și valoric (datorită impactului inflației asupra prețurilor)

– datoriilor față de furnizori, determinată de evoluția cantitativă și valorică a stocurilor.

Necesarul de fond de rulment fluctuează în funcție de valoarea cifrei de afaceri CA. Se consideră că ponderea optimă a NFR în cifra de afaceri nu trebuie să depășească o rată de 10-15%.

%CA =* 100

Creșterea ponderii semnifică fie o creștere a decalajelor activului, fie o reducere a decalajelor pasivului. Pentru a stabili decalajele respective, se impune calcularea perioadelor de rotație în zile a stocurilor, clienților și furnizorilor: perioada de conversie a stocurilor (PCS), perioada medie de colectare a creanțelor de la clienți (PMC), perioada de întârziere a plăților către furnizori (PÎP)

Mărimea valorii adăugate și a duratei ciclului de exploatare – Necesarul de fond de rulment diferă în funcție de obiectul de activitate al întreprinderii. Întreprinderile cu profil industrial au nevoie de un necesar de fond de rulment superior celor care activează în comerț. Creșterea valorii adăugate și a duratei ciclului de exploatare necesită sporirea capitalului necesar finanțării activității curente.

Nivelul și periodicitatea veniturilor în avans, nivelul datoriilor minime cvasipermanente față de furnizori, personal, stat, nivelul creanțelor întreprinderii față de terți, perioadele de plată și respectiv de încasare influențează asupra necesarului de fond de rulment.

În situația în care FRNNFR, întreprindere nu este constrânsă să recurge la credite de trezorerie, dar riscă să se confrunte cu lipsa lichidităților, dacă clienții întârzie plățile, iar furnizorii solicită urgentarea plăților. În consecință, întreprindere trebuie să acționeze în direcția transformării mai rapide a stocurilor în lichidități și accelerării încasării creanțelor.

În situația în care FRNNFR, pentru a acoperi necesarul de finanțare al ciclului operațiunilor curente, întreprinderea este constrânsă să recurgă la credite de trezorerie. Relația fundamentală care reflectă modul de acoperire a necesarului de finanțare este:

NFR = FRN + Credite de trezorerie

TREZORERIA NETĂ

Deciziile pe termen lung, cu privire la politica de investiții și de finanțare influențează asupra fondului de rulment net (FRN). Fluctuația nivelului de activitate măsurată prin cifra de afaceri și decalaje pe termen scurt dintre venituri și cheltuieli, încasări și plăți influențează asupra necesarului de fond de rulment (NFR). Ajustarea valorii relativ constante a (FRN) cu valoarea fluctuantă în timp a NFR se realizează prin intermediul trezoreriei nete (TN).

TN = FRN – NFR

Această relație reflectă faptul că, orice fluctuație a FRN și NFR influențează asupra trezoreriei nete, care constituie soldul disponibilităților resurselor financiare pe termen scurt sau excedentul capitalului permanent față de nevoia de active circulante neacoperite din resurse pe termen scurt.

Fluctuația trezoreriei nete (TN) depinde de evoluția fondului de rulment net (FRN) și necesarul de fond de rulment (NFR):

Analiza structurală a elementelor patrimoniale permite managerilor întreprinderilor luarea deciziilor necesare corectării fluctuațiilor nedorite. În acest scop, fluxurile globale din relația de bază pot fi descompuse în fluxurile componente, astfel: TN = FRN – NFR

unde: FRN = CP – Ai sau FRN = Ac – Dts

NFR = (Ac – Db – Pfin) – (Dts – Cts – Scb) sau Nfr = S+ Ct – Dc

Deci: TN=(CP-Ai) – sau TN=(Ac-Dts) – (S+Ct-Dc)

Trezoreria netă poate fi:

pozitivă, când FRNNFR. În această situație, întreprindera dispune de un excedent de lichiditate care permite efectuarea de plasamente fie pe piața monetară, fie pe piețele de capital. În acest caz, se verifică relația: NFR+Disponibilit. bănești=FRB+Credite pe ts.

Trezoreria pozitivă asigură realizarea echilibrului financiar pe termen scurt. Totuși, pe

termen lung, utilizarea insuficientă a resurselor durabile (stabile) poate crea consecințe negative asupra recompensării capitalurilor proprii și rambursării împrumuturilor contractate de pe piață. Această situație este specifică numai întreprinderilor din sfera comerțului. În practică pot exista situații speciale, în care trezoreria este pozitivă, dar atât FRN, cât și NFR au valori negative.

negativă, când FRNNFR. În această situație. întreprinderea nu-și poate finanța integral ciclul de exploatare pe seama FRN. Aceasta trebuie să recurgă la contractarea de noi credite bancare. Întrucât mărimea creditelor este superioară mărimii lichidităților, costurile financiare și expunerea la risc cresc. Riscurile sunt atât de natură economică, cât și de natură pur financiară: fluctuația permanentă și respectiv inversarea nedorită (dezavantajoasă) a ratei medii a dobânzii pe piață. Trezoreria negativă este mai des întâlnită în cazul întreprinderilor din industrie. În practică, pot exista situații speciale în care trezoreria netă este negativă, dat atât FRN, cât și NFR au valori pozitive.

neutră, când FRN=NFR. În practică, situația în care întreprinderea dispune de un FRN care finanțează exact NFR se poate întâlni în mod excepțional. În practică, situațiile în care valoarea trezoreriei nete fluctuează în jurul pragului de neutralitate, sunt mult mai frecvente în raport cu neutralitatea absolută.

Din cele expuse rezultă că lichiditatea și îndatorarea sunt elemente constitutive ale

trezoreriei nete. Aceasta reflectă fie disponibilitățile bănești, fie creditele pe termen scurt l un moment dat, conform relației: TN = Disponibilități bănești – Credite pe termen scurt.

Trezoreria netă se mai poate determina ca diferență între trezoreria de activ (Ta) și trezoreria de pasiv (Tp), pe baza informațiilor din bilanțul funcțional sau economic.

TN = Ta – Tp

Trezoreria de activ cuprinde:

casa;

conturi curente la bănci;

plasamente pe termen scurt: obligațiuni și acțiuni cotate și necotate, alte titluri de plasament;

avansuri de trezorerie;

valori de încasat;

acreditive.

Trezoreria de pasiv cuprinde:

credite bancare pe termen scurt;

efecte scontate neajunse la scadență;

obligații de plată pe bază de efecte comerciale.

Factorii care influențează asupra soldului trezoreriei nete sunt:

valoarea producției încasate

ritmul încasărilor creanțelor

valoarea și ritmul plăților scadente

poziția întreprinderii pe piața monetară a creditului

Excedentul sau deficitul capitalului disponibil, în raport cu capitalul necesar finanțării

ciclului operațiunilor curente, se poate exprima în mărime relativă, prin intermediul ratei generale a trezoreriei: Rgt =

Această rată reflectă gradul în care fondul de rulment (net, respectiv funcțional) participă la acoperirea necesarului de fond de rulment (net, respectiv funcțional). Capacitatea întreprinderii de a plăti datoriile pe termen scurt la scadență se analizează utilizând rata lichidității generale sau curente, reduse și imediate.

Lg = Lr = Li =

Atunci când lichiditatea imediată 1, întreprindere dispune de un excedent de trezorerie care trebuie plasat. Dacă lichiditatea redusă 1, atunci valoarea disponibilităților ți creanțelor, care pot fi mobilizate de întreprindere, este insuficientă pentru plata la termen a datoriilor exigibile pe termen scurt.

Ratele lichidității imediate și relative sunt utilizate numai pentru analiza comparativă în timp a trezoreriei. Pentru analiza situației curente a trezoreriei, se utilizează rata lichidității generale sau curente.

Constituind un indicator al echilibrului financiar, trezoreria netă are următoarele funcții:

previzionarea bugetelor de trezorerie

estimarea valorii resurselor curente de finanțare

estimarea și analiza fluxurilor bănești de încasări și plăți ale întreprinderei

asigurarea lichidităților

plasarea excedentelor de trezorerie

evaluarea randamentului și lichidității plasamentelor realizate pe piețele de capital

COMENTARII ASUPRA INDICATORILOR ECHILIBRULUI FINANCIAR

Stocurile și creanțele, care se constituie permanent, pot fi considerate nevoi stabile (permanente ca și activele fixe) și care necesită, prin urmare, surse stabile de finanțare. Această regulă specifică de finanțare a activelor circulante este realizată prin existența fondului de rulment, parte din capitalurile permanente, degajate de partea de sus a bilanțului, pentru a acoperi nevoi de finanțare din partea de jos a bilanțului. Poziția strategică a fondului de rulment, de a face legătura între partea de sus și partea de jos a bilanțului, îi oferă o valoare informativă deosebită, conducând la aprecierea aproape unanimă că fondul de rulment reprezintă cel mai important indicator al echilibrului financiar al întreprinderii. În cele din urmă, aceasta este rezultatul arbitrajului între finanțarea pe termen lung și pe termen scurt.

Există însă și păreri conform cărora, necesarul de fond de rulment este indicatorul cel mai relevant al echilibrului financiar, deoarece evidențiază acele nevoi temporare reînnoibile permanente în cadrul ciclurilor de exploatare succesive ale întreprinderii. Această aprecierea pornește de la analiza calitativă a ciclului de exploatare privind capacitatea acestuia de a-și echilibra nevoile curente din surse curente de capital.

Necesarul de fond de rulment trebuie să fie egal sau inferior fondului de rulment. Altfel, calitatea necorespunzătoare a activității de exploatare conduce la un dezechilibru financiar care va afecta exercițiile financiare viitoare sau va pune în pericol integritatea capitalurilor proprii. În starea de echilibru financiar, fondul de rulment ar trebui să fie egal cu necesarul de fond de rulment și să degajeze o trezorerie netă pozitivă, respectiv să echilibreze partea de jos a bilanțului: = AC – DC = FR.

Din relația de mai sus rezultă că fondul de rulment este egal cu necesarul de fond de rulment plus trezoreria netă, oricare ar fi situația acesteia: FR = NFR + TN.

Din ultima relație se desprinde ideea că principala componentă a echilibrului financiar este necesarul de fond de rulment. Mărimea necesarului de fond de rulment este dependentă, în mod direct proporțional, de cifra de afaceri și poate fi previzionată în funcție de politica viitoare a conducerii întreprinderii privind vânzările. Dacă nu intervin modificări importante în partea de sus a bilanțului, această corelație a necesarului de fond de rulment cu cifra de afaceri are o anumită stabilitate, ceea ce permite o bună previzionare a echilibrului financiar al întreprinderii.

Fondul de rulment, ca excedent al capitalurilor permanente în raport cu imobilizările nete, are un caracter relativ stabil pe termen scurt. Dacă nu au loc investiții importante și nici operațiuni financiare pe termen lung, putem asista la o creștere progresivă a fondului de rulment, ca urmare a autofinanțării, respectiv a acumulărilor succesive de amortizări, provizioane și profituri nete nerepartizate.

În condițiile în care necesarul de fond de rulment nu înregistrează aceeași evoluție progresivă, putem asista la o creștere, de asemenea, progresivă a trezoreriei nete. În lipsa unui plasament rentabil, această trezorerie se poate regăsi sub forma unor disponibilități gestionate ineficient. Deși este o situație de echilibru financiar, cu suficientă marja de securitate față de riscurile activității economice, totuși fondul de rulment excedentar are un cost de oportunitate ridicat. Acest cost poate fi calculat ca diferență între rentabilitatea activității economice a întreprinderii și rentabilitatea plasamentelor, pe termen scurt, a trezoreriei nete pozitive. Această situație este rezultatul unei politici generale de prudență și de întărire a autonomiei financiare.

În schimb, în cazul unei politici ofensive de creștere a capacităților de producție sau de diversificare a activității, prin cumpărarea de participații la alte întreprinderi, capitalurile permanente absorbite degajă un fond de rulment inferior necesarului de fond de rulment. Acoperirea deficitului de fond de rulment necesită apelarea la credite pe termen scurt al căror cost este ridicat, atât în ceea ce privește arata mai ridicată a dobânzii, cât și exigibilitatea ridicată a acestora. Aceste credite pun permanent problema negocierii condițiilor de creditare.

O asemenea situație de deficit al fondului de rulment apari și în cazurile unor activități economice cu rentabilitate insuficientă. Întreprinderea are dificultăți financiare pentru acoperirea costurilor capitalurilor proprii (dividendele) și ale celor împrumutate (dobânzi, comisioane).

De aceea este recomandată acea politică generată de echilibru care să mențină fondul de rulment la nivelul mediei fluctuațiilor necesarului de fond de rulment, aceasta fiind mărimea minim necesară a fondului de rulment. Fondul de rulment optimal este cel care menține echilibrul financiar al întreprinderii la cel mai scăzut cost al procurării capitalurilor. Această politică de echilibru între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment, este și cea care asigură cel mai bine realizarea obiectivelor financiare de rentabilitate și lichiditate: diminuarea disponibilităților gestionate ineficient va determina creșterea rentabilității, iar reducerea solicitării de credite pe termen scurt va determina creșterea capacității de plată, respectiv creșterea autonomiei financiare a întreprinderii.

Sursa:

Analizând echilibrul financiar pe termen scurt, cel reflectat în partea de jos a bilanțului, putem calcula activele circulante nete () ca diferență între activul circulant total (inclusiv disponibilități bănești) și datoriile pe termen scurt (inclusiv soldul creditelor bancare pe termen scurt). Acestea sunt egale cu fondul de rulment, destinat finanțării atât nevoilor de exploatare, cât și a celor de trezorerie.