Managementul Acordarii de Credite
Introducere……………………………………………………………………………………… 5
Capitolul I. RISCUL DE CREDIT…………………………………………………………….. 6
Creditul – Definiție.Importanța economică a creditului……………………………………… 6
Trasaturile si functiile creditului……………………………………………………………… 6
Tipuri de credite…………………………………………………………………………….. 10
Risul in creditare.Riscul în activitatea bancară ……………………………..…………………12
1.5.1 Riscul de credit…………………………………………………………………………………………………….. 15
1.5.2 Riscul aferent particularilor și intreprinderilor…………………………………………………………. 15
1.5.3 Prevenirea riscului de credit…………………………………………………………………………………… 16
1.5.4 Masurarea riscului de credit……………………………………………………………………………………. 18
1.5.5 Gestiunea riscului de credit ……………………………………………………………………………………. 20
1.6 Metodologia de analiză și evaluare a riscului în activitatea de creditare prin metoda punctajelor ……………………………………………………………………………………………………………………20
1.7 Sectorul bancar românesc și riscurile asociate acestuia…………………………………………………. 25
1.8 Indici de masurare și control a riscurilor bancare…………………………………………………………. 26
Capitolul II. MANAGEMENTUL ACORDARII DE CREDITE…………………………………… 29
2.1 Informații generale pentru acordarea creditului……………………………………………………………..29
2.2.1 Garantarea creditelor……………………………………………………………………………………………….31
2.2.2 Garanții deductibile din expunera bancii față de client in determinarea provizioanelor de risc in creditare……………………………………………………………………………………………………………….35
2.3.1 Urmarirea creditelor………………………………………………………………………………………………..37
2.3.2 Monitorizarea creditelor………………………………………………………………………………………….38
2.3.3 Responsabilitațile ofiterului de credit………………………………………………………………………..38
2.3.4 Controlul creditelor bancare și masuri ce pot fi luate în urma controlului………………………41
2.4.1 Creditele neperformante………………………………………………………………………………………….45
2.4.2 Erori comise de catre creditor (banca – ofiterul de credit)……………………………………………46
2.4.3 Identificarea creditelor neperformante………………………………………………………………………48
2.4.4 Aparitia unor situatii nefavorabile…………………………………………………………………………….50
2.4.5 Solutionarea creditelor neperformante……………………………………………………………………….54
Capitolul III. NOUL ACORD DE LA BASEL ………………………………………………………………58
3.1 Acordul Basel II………………………………………………………………………………………………………..58
3.2 Obiectivele Acordului Basel II……………………………………………………………………………………60
3.3 Structura Acordului Basel II……………………………………………………………………………………….62
3.4.1 Implementarea Basel II în România………………………………………………………………………….67
3.4.2 Rolul BNR in procesul supravegherii prudenței bancare……………………………………………..66
3.5.1 Schimbarile aparute în sistemul bancar român odata cu implementarea Acordului Basel II…………………………………………………………………………………………………………………………………..69
3.5.2 Infrastructura de piață – reacție a grupului de interes la riscul operațional……………………..72
3.5.3 Principiile Acordului Basel 2- noi teme de strategie bancară…………………………………………………73
Capitolul V.INFORMATIACĂ BANCARĂ…………………………………………………………………..98
5.1. Informatica bancara…………………………………………………………………………………………..98
5.2. Principiile organizării, funcționării și eficienței sisitemului informațional bancar……………………………………………………………………………………………………………..99
5.3. Descrierea unei aplicații informatice în vederea calculării riscul de creditare…………101
CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………………105
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………107
INTRODUCERE
În ultimele două decenii, inovațiile rapide de pe piețele financiare și internaționalizarea fluxurilor financiare au modificat sectorul bancar făcandu-l aproape de nerecunoscut. Atât progresul tehnologic cât și liberalizarea au oferit noi oportunități pentru bănci și instituțiile nebancare, exercitând presiuni competitive sporite asupra acestor doua entități.
Profiturile asociate unor astfel de instrumente inovatoare sunt mari dar de asemenea sunt și volatile și, în acest fel, expun băncile la grade noi sau ridicate de risc. Corelația dintre diferitele tipuri de risc , atât in cadrul unei banci individuale cât și în interiorul sistemului bnacar privit în ansamblu, s-a accentuat și a devenit mai complexă. Internaționalizarea și liberalizarea au crescut posibilitățile de contagiere de la o zonă la alta cu efecte asupra sistemului bancar din întreaga lume.
Obiectivul managementului financiar este maximizarea valorii unei banci , aceasta determinandu-se în funcție de profitabilitate și nivelul de risc. Având în vedere că în mediul bancar riscul este inerent și inevitabil, sarcina managementului financiar este să gestioneze riscul în așa fel încat diferitele tipuri de risc să fie păstrate la nivele acceptabile, iar profitabilitatea să fie menținută. În acest sens sunt necesare :
– o identificare, cuantificare si monitorizare continuă a expunerilor la risc, care solicită, in schimb, politici sănătoase, o organizare adecvată, procese eficiente, analiști cu experiență și sisteme informaționale computerizate care să fie extrem de elaborate.
– capacitate de a anticipa schimbările și de a acționa în așa fel încat activitățile unei bănci să poată fi structurate și restructurate în scopul obținerii de profit de pe urma schimbărilor, sau cel puțin al minimizării pierderilor;
– autorități de supraveghere care să nu recomande modul în care trebuie conduse afacerile, ci să mențină o supraveghere prudentă a băncilor, evaluând structura riscului aferent acestora și insistând ca o valoare corespunzătoare de capital și rezerve să fie disponibilă pentru garantarea și apărarea solvabilității.
Inovația în sistemul bancar a făcut ca practicii tradiționale – bazată pe constituirea de depozite și acordarea de credite, adesea cel mai puțin profitabilă – să i se adauge noi activități bazate pe informații, care țin cont de cerințele de capital prudent și care reprezintă acum sursele majore de profitabilitate ale băncilor. De exemplu tranzacționarea pe piețele financiare și generarea veniturilor cu ajutorul comisioanelor, tranzacționarea activelor bancare prin introducerea instrumentelor extrabilanțiere etc.
Capitolul I. RISCUL DE CREDIT
I.1.Creditul – Definitie. Importanța economică a creditului
Creditul permite disponibilizarea de fonduri lichide pentru investiții sau activități curente. Fondurile disponibile, constând în economii pentru diferite perioade de timp, precum și fondurile strânse prin vânzarea de acțiuni și obligațiuni, pot fi folosite pentru acordarea de împrumuturi întreprinderilor de stat și particulare.
Creditul este orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la plata unei sume de bani.
IMPORTANȚA ECONOMICĂ A CREDITULUI
În economia de piață, creditul are un rol deosebit. Creditul este unul din motoarele principale ale întregului angrenaj economico-social. Utilizarea rațională a creditului sporește puterea productivă a capitalului și asigură un volum mare de produse. Creditul a apărut pe baza dezvoltării producției de mărfuri, corelat cu dezvoltarea schimbului (vânzare pe credit).
Sub aspect economic, creditul reprezintă operațiunea prin care o persoană fizică sau juridică (debitor) obține fonduri sau bunuri de la altă persoană fizică sau juridică (creditor), asumându-și obligația să le restituie sau să le plătească la termen/scadență. Creditul a apărut din necesitatea stingerii obligațiilor dintre diferiții agenți economici, proces căruia moneda lichidă nu-i putea face față.
In acest context, un rol deosebit de important îl dețin băncile. In conformitate cu legea 58/20061 și modificărilor ulterioare, banca "este persoana juridică autorizată să desfasoare in principal, activități de atragere de depozite și de acordare de credite în nume și cont propriu".
Cu toate că activitatea băncilor comerciale a devenit foarte complexă, totuși esența acesteia este mijlocirea creditului și efectuarea plăților între agenții economici și/sau persoanele fizice. Deci, băncile comerciale reprezintă instituții primitoare și distribuitoare de capital.
I.2. Trasaturile și funcțiile creditului
În orice operațiune de credit, de regulă, intervin doi subiecți: cel care acordă creditul, numit creditor și cel care primește creditul, numit debitor.
Un element esențial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică separarea printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cel al rambursării acesteia.
1 Legea 58/ 2006 privind institutiile de credit
Pentru timpul care va trece între primirea sumei și rambursarea sa, beneficiarul operațiunii va plăti o dobândă concretizată în suma de bani plătită de către debitor creditorului său pentru creditul acordat pe un timp determinat. Rata dobânzii este în strânsă corelație cu rata profitului, trebuind să fie mai mică decât aceasta. Altfel, întreprinzătorii nu vor angaja credite, deoarece din valorificarea acestora, prin investiții, ar trebui să consume întregul profit sau chiar mai mult, pentru a plăti dobândă, ceea ce ar face nerentabilă activitatea lor.
Rata dobânzii este prețul plătit pentru a dispune timp de un an de o anumită cantitate de monedă. Rata dobânzii reprezintă raportul procentual dintre: mărimea absolută a dobânzii anuale plătite și creditul acordat. Rata dobânzii depinde însă și de rata inflației, adică de rata deprecierii monetare.
Rambursarea creditului la o anumită dată reciproc convenită, denumită scadență (momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului, ratele parțiale care se rambursează eșalonat, la anumite termene, conform înțelegerii stipulate în contractul de credit).
Garantarea creditului
Perioada de grație (perioada între momentul angajării creditului și începerea
rambursării sale).
Pe măsura dezvoltării economico-sociale, rolul și importanța creditului în economia fiecărei țări au marcat iale a devenit foarte complexă, totuși esența acesteia este mijlocirea creditului și efectuarea plăților între agenții economici și/sau persoanele fizice. Deci, băncile comerciale reprezintă instituții primitoare și distribuitoare de capital.
I.2. Trasaturile și funcțiile creditului
În orice operațiune de credit, de regulă, intervin doi subiecți: cel care acordă creditul, numit creditor și cel care primește creditul, numit debitor.
Un element esențial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică separarea printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cel al rambursării acesteia.
1 Legea 58/ 2006 privind institutiile de credit
Pentru timpul care va trece între primirea sumei și rambursarea sa, beneficiarul operațiunii va plăti o dobândă concretizată în suma de bani plătită de către debitor creditorului său pentru creditul acordat pe un timp determinat. Rata dobânzii este în strânsă corelație cu rata profitului, trebuind să fie mai mică decât aceasta. Altfel, întreprinzătorii nu vor angaja credite, deoarece din valorificarea acestora, prin investiții, ar trebui să consume întregul profit sau chiar mai mult, pentru a plăti dobândă, ceea ce ar face nerentabilă activitatea lor.
Rata dobânzii este prețul plătit pentru a dispune timp de un an de o anumită cantitate de monedă. Rata dobânzii reprezintă raportul procentual dintre: mărimea absolută a dobânzii anuale plătite și creditul acordat. Rata dobânzii depinde însă și de rata inflației, adică de rata deprecierii monetare.
Rambursarea creditului la o anumită dată reciproc convenită, denumită scadență (momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului, ratele parțiale care se rambursează eșalonat, la anumite termene, conform înțelegerii stipulate în contractul de credit).
Garantarea creditului
Perioada de grație (perioada între momentul angajării creditului și începerea
rambursării sale).
Pe măsura dezvoltării economico-sociale, rolul și importanța creditului în economia fiecărei țări au marcat o creștere considerabilă, având loc totodată, diversificarea funcțiilor îndeplinite de credit.
In primul rând, creditul îndeplinește o funcție distributiva prin faptul că redistribuie rezervele bănești disponibile la un moment dat în economie sub forma împrumutiirilor acordate anumitor ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanțare. Prin disponibilități sunt desemnate atât excedentele din conturile „întreprinderilor deschise la bănci și aflate temporar în stare inactivă, rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi la bănci, cât și sumele economisite de populație pentru diferite scopuri și depuse spre păstrare la casele de economii și/sau la bănciie comerciale.
Oferind întreprinzătorilor toate aceste disponibilități, băncile, prin creditarea acestora, transformă economiile sterile în capitaluri productive, contribuind astfel la creșterea avuției reale a societății. De aceea se poate spune că, creditul sporește puterea de acțiune productivă a capitalului.
Printr-o analiză atentă a cererilor de credite se favorizează orientarea disponibilităților spre ramurile sau activitățile mai rentabile, acest lucru asigurând o mai mare posibilitate de adaptare la cerințele pieței interne și externe. Având în vedere cele prezentate, creditul, prin funcția sa distributivă, participă la creșterea gradului de centralizare și concentrare a capitalului.
Economisirea fără investire conduce la tezaurizare, care poate provoca recesiune.
Nu orice individ poate fi întreprinzător – nu dispune de calitățile necesare sau nu dispune de capitalul necesar. De aici se poate observa importanța pe care o are creditul în procesul de transformare a economiilor în investiții.
Cu alte cuvinte, creditul este un importanț factor al creșterii economice.
Prin urmărirea și verificarea atentă a modului de utilizare a sumelor primite, creditul joacă un rol de diminuare a inițiativelor nerentabile, care provoacă pierderi.
Un întreprinzător care prezintă inițiative riguros fundamentate și însoțite de garanții reale acoperitoare poate să obțină un credit. Astfel, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, adesea promotoare ale inovației ceea ce favorizează concurența, cu efectele sale pozitive asupra economiei în ansamblul său.
O altă funcție importantă a.creditului este cea de emisiune monetara.
O dată cu diversificarea tehnicii de plată (virament, cec, trată etc.) s-a ajuns la diminuarea folosirii numerarului și în consecință la creșterea în proporții mari a monedei de cont (scripturale).
Prin aceasta s-a asigurat și importanta reducere a cheltuielilor cu circulația banilor, noile tehnici și, instrumente de plată oferite de existența creditului făcând față creșterii volumului de tranzacții.
Reglând dimensiunile cererii și ale ofertei de mărfuri tocmai prin creditarea consumului pe de o parte și creditarea stocurilor pe de altă parte, creditul contribuie, alături de alți factori, la stabilitatea prețurilor.
Ca urmare a naturii sale, creditul contribuie la viteza de rotație a banilor, la multiplicarea monedei scripturaie, la rularea continuă a fondurilor.
Nu trebuie neglijată nici prezența din ce în ce mai masivă a creditului în rândul populației sub formele sale de credit de consum, credit ipotecar, ș.a.
Un rol deosebit îl are creditul în promovarea relațiilor economice internaționale prin creditarea activităților de comerț exterior cel mai frecvent cu avantaje deosebite pentru producător.Nu putem ignora nici importanța creditului în acoperirea deficitului bugetului de stat prin creditul public.De asemenea, creditul exercită o influență benefică asupra consumului, prin cumpărarea pe credit și plata în rate a unor bunuri de folosință îndelungată.
Pe acest fond, rolul și amploarea creditului au crescut mult, o dată cu dezvoltarea economico-socială, devenind o activitate economică deosebit de importantă.
O dată cu relevarea acestor funcții importante, trebuie menționat, în același timp, că abuzul de credit prezintă și dezavantaje importante, putând să determine pierderi pentru instituțiile de credit, falimente ale instituțiilor insolvabile sau influențe negative asupra conjuncturii economice.
În cadrul economiei de piață, creditul are o foarte mare răspândire, el reprezentând un
mod de finanțare a necesarului de resurse în completarea celor proprii, iar în anumite
cazuri poate constitui chiar sursă unică de finanțare.
Este oportun ca pentru realizarea unei creșteri economice să se apeleze la credite decât să se aștepte o perioadă îndelungată până când s-ar putea forma fondurile proprii, pe seama capitalizării beneficiilor. Folosind creditele, agenții economici câștigă timp în lupta de concurență, pot să-și adapteze operativ activitatea în conformitate cu cerințele pieței și totodată, printr-o activitate eficientă își creează și mijloacele necesare pentru rambursarea ratelor scadente și plata dobânzilor.
Dacă folosirea creditului este o operațiune necesară pentru agenții economici, mai ales în condițiile când capitalul propriu este neîndestulător pentru promovarea diverselor proiecte avute în vedere, tot atât de adevărat este că se impune o atitudine prudentă din partea debitorului care să-i creeze certitudinea folosirii eficiente a sumelor împrumutate, astfel încât să se realizeze o rentabilitate satisfăcătoare pentru a rambursa la timp creditele, să plătească dobânzile aferente, în condițiile obținerii de profit.
Sintetizând, creditul îndeplinește următoarele funcții în economie:
înlesnește sporirea capitalului real printr-o mai bună utilizare a factorilor de producție existenți;
facilitează distribuirea resurselor bănești între diferite întreprinderi și ramuri care sunt bine situate pe piață, creditul contribuind la concentrarea întreprinderilor;
accelerează tranzacțiile comerciale, ameliorând procesul de desfacere a mărfurilor la scară largă;
sporește viteza de rotație a monedei și contribuie la dimensionarea ei, asigurând în același timp și o reducere a cheltuielilor în circulația banilor;
creditul contribuie, prin reglarea ratei dobânzii, la stăvilirea fenomenului de inflație;
exercită o influență pozitivă asupra consumului în cazul acordării de credite pentru consum;
contribuie la apariția de firme mici, care adesea sunt promotoare de inovație, ceea ce favorizează amplificarea concurenței – factor al creșterii economice;
creditul are un rol deosebit și în promovarea relațiilor internaționale
I.3. Tipuri de credite
Creditele bancare pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii, astfel:
1.Înfunctie de perioada de acordare:
Credite pe termen scurt respectiv operațiuni de împrumut pe termen până la 1 an
pentru suplimentarea mijloacelor circulante;
Credite pe termen mediu acordate pe o perioadă de până la 5 ani pentru
operațiuni de export-import sau investiții;
Credite pe termen lung acordate pe o perioadă de peste 5 ani pentru investiții de
amploare, retehnologizare.
În fiecare din cele 3 cazuri banca trebuie să se asigure că rambursarea creditului/ratelor de credit se va face la scadență, în caz contrar sunt afectate angajamentele asumate față de cei ce i-au încredințat fondurile spre păstrare
2. În funcție de debitorii băncii (beneficiarul creditului):
Credite acordate persoanelor fizice, în principal, pentru construcția de locuințe, achiziționarea de autoturisme, cărți de credit, etc.
Credite acordate persoanelor juridice – agenți economici,
Pentru a face față cheltuielilor productive societățile comerciale apelează la credite bancare, banca urmând să satisfacă numai nevoile temporare de lichidități, sprijinind în principal, activitățile rentabile.
3. Înfunctie de destinație:
• Credite pentru producție, acordate pentru activitatea curentă și de investiții în perioada actuală, creditele productive dețin ponderea cea mai mare din volumul creditelor acordate de bănci.
– Creditele pentru activitatea curentă se solicită de societățile comerciale pentru desfășurarea activității curente (achiziționarea de materii prime, materiale, fond de marfa, prestarea unor lucrări și servicii facturate la sfârșitul perioadei, etc.) Aceste credite intră în categoria celor pe termen scurt, cu rambursare parțială sau integral la scadență, rata dobânzii stabilindu-se diferențiat de la bancă la bancă și garantate cu gaj cu sau fără deposedare de mărfuri, ipotecă și cesiunea creanțelor.
– Credite pentru investiții acordate pentru construirea unor obiective industriale; ele fac parte din categoria creditelor pe termen mediu și uneori chiar lung. Angajarea unor asemenea credite de valori mari, presupune un control riguros din partea băncii începând cu faza de proiectare, de construcție și apoi de exploatare, asumarea unui risc mai mare determinat de rezultatele calculului de actualizare, deci a eficienței investiției. Specificul acestor credite este acordarea unor perioade de grație atât pentru rambursarea împrumutului (uzual 1 sau 2 ani, dar uneori și 5 ani) cât și pentru dobândă (pentru primele 6 sau 12 luni).
Garanția materială a acestui credit este însăși investiția plus alte garanții care aparțin agentului economic. Acest tip de credit ridică o serie de riscuri deloc de neglijat din partea băncii, unul dintre ele materializându-se în dificultatea atragerii unor surse de creditare pe termen mediu și lung.
• Credite pentru export-import – vizează activitatea de comerț exterior. Diversitatea operațiunilor de comerț exterior a determinat condiții specifice de creditare pentru acest domeniu.
Băncile comerciale sprijină realizarea contractelor de export oferind o serie- de facilități producătorilor (prefinanțare, scontarea efectelor de comerț, asigurarea creditului de export) de multe ori la costuri mai mici decât cele ale creditelor obișnuite, premise notabile pentru ca operațiunile de export sa fie "motor" pentru economie, factor important în creșterea resurselor valutare..
La rândul lor operațiunile de import generează elemente tehnice specifice, particularități în acordarea (credite sub formă de avansuri, credite pentru deschideri de acreditive de import, etc), utilizarea, costul și rambursarea acestui tip de credite. In plus, operațiunile de export și import prevalează tehnicilor de finanțare pe termen scurt, iar pentru investițiile internaționale specifice sunt finanțările pe termen lung ceea ce presupune-în majoritatea cazurilor surse externe, fie de la bănci străine fie de la organisme internaționale.
O altă particularitate pe care o implică creditarea activității de export-import este varietatea și dimensiunile considerabile, ale garanțiilor (de la gajul asupra bunurilor, cesiunea de creanțe prezente și viitoare, ipoteca, gajul asupra întregului patrimoniu, obiectivul care a fost finanțat).
• Credite de consum sunt tipul de credite pe termen scurt sau cel mult pe termen mijlociu acordate persoanelor fizice și sunt destinate, să acopere costul bunurilor și serviciilor de care beneficiază prin rețeaua de comercializare. Un astfel de credit este limitat și prin costul pe care îl comportă.
4. În activitatea practică regăsim și alte tipuri speciale de credite ce se acordă agenților economici:
• Creditele de trezorerie reprezintă raporturi de credit menite să satisfacă necesitățile curente ale societăților comerciale de regulă, din sursele proprii ale băncii remunerate în strânsă corelare cu dobânda pieței și garantate, de obicei, prin desfășurarea întregii activități la banca creditoare.
• Liniile de credit presupun efectuarea creditării fie prin cont curent, fie prin cont de împrumut. Această linie de credit presupune un plafon maxim de creditare stabilit anual, de regulă, un procent din cifra de afaceri sau procent din rulajul conturilorcurente (lei/valută), bonitatea societății, notorietatea publică a acesteia, precum și de posibilitățile de garantare a liniei de credit. întrucât plafonul de credit are valori de obicei mai mari și sursa acestui tip de credit este una atrasă, costurile sunt implicit mai ridicate.
• Creditele pe obiect presupun raporturi de credit în care obiectul creditării este foarte bine delimitat (de ex.: achiziționarea de material lemnos pentru fabricarea de mobilă, achiziționarea unui anumit activ fix), rata dobânzii fiind determinată de costul sursei atrase și este garantat de regulă cu active fixe.
• Creditele preferențiale – raporturi de credit izvorâte din acte normative ale statului român care prin politica sa economică poate sprijini o anumită ramură (de ex.: sprijinirea activității de export sau a agriculturii prin facilități de dobândă).
• Creditele pentru stocuri și cheltuieli sezoniere – se acordă agenților economici care constituie stocuri de materii prime și produse, cum ar fi: produse agricole, agroalimentare, de proveniență vegetală sau animală etc. Ele se acordă, în special, pentru agricultură.
• Creditul de scont sau scontarea titlurilor de credit (cambii, bilete la ordin) sau a altor instrumente de plată (scrisori de credit) ce reprezintă o relație de credit de un tip special, solicitat de agenții economici atunci când duc o lipsă acută de disponibilități. Menționăm că valoarea creditului acordat de băncile care practică acest sistem de creditare este diminuată cu valoarea scontului.
5. In funcție de calitatea lor:
Credite performante – reprezintă angajamente de plată ale societăților comerciale față de bancă, onorate la scadență. Derularea lor se face în conformitate cu contractul de credit încheiat și cu normele interne bancare.
Credite neperformante – reprezintă angajamente de plată asumate de societățile
comerciale care nu își achită la timp obligațiile, generând credite restante și dobânzi neachitate cu consecințe directe asupra activului, solvabilității și a cheltuielilor băncii prin constituirea de provizioane într-un volum mai mare.
I.4. Riscul în creditare.Riscul în activitatea bancară.
Riscul în creditare reprezintă probabilitatea de a suferi o pierdere datorită încălcării obligațiilor debitorilor, prevăzute în contractul de credit. Pierderea constă în nerecuperarea sumelor avansate clientului, precum și a dobânzilor aferente.
Riscul de creditare mai este denumit și risc de insolvabilitate a debitorului sau risc de nerambursare. El apare când împrumuturile nu sunt rambursate în volumul și la termenul stabilit.
Riscul de credit este în corelare cu riscul de reinvestire. Banca înregistrează pierderi nu numai datorită faptului că împrumutul și dobânzile aferente nu au fost rambursate în volumul și la termenul stabilit, ci și datorită faptului că nu a reinvestit la timp sumele pe care trebuie să le primească.
Astfel, dacă o bancă trebuie să încaseze o rată de credit și dobânda aferentă la data de 1 martie și le încasează abia pe 8 martie, banca pierde dobânda pe care ar fi obținut-o prin plasarea sumei respective pentru o săptămână.
Pentru a reduce, până la eliminare, riscul de credit banca trebuie să analizeze în amănunt activitatea clienților și să evalueze factorii care ar putea influența negativ derularea afacerii și pot induce pierderi în firmă, periclitând rambursarea ratelor creditului în volumul și la termenul stabilit.
Pentru o bună analiză de risc a clientului, banca, prin ofițerul de credit, trebuie să realizeze o cât mai completă analiză non-financiară și o cât mai precisă analiză financiară.
Riscul în activitatea bancară
Noțiunea de risc poate fi definită ca un angajament care poartă o incertitudine datorită probabilității de câștig sau pierdere.
Etimologic, termenul provine din latina „re-secare" care înseamnă ruptură într-un echilibru.
În activitatea bancară, asumarea riscurilor poate fi cercetată pentru posibilele sale avantaje viitoare, cum este cazul operațiunilor speculative pe piețele financiare sau de schimb, dar și a posibilelor pierderi imprevizibile.
În general, asumarea riscurilor este legată de funcția de bază pe care o au băncile în economie, și anume funcția de investiții. Or, riscul este atribut al investițiilor în general, asumarea riscului devine inevitabilă și justifică existența băncilor.
După cum se știe, băncile investesc resurse împrumutate – care sunt un multiplu substanțial al propriului capital. Recuperarea cu întârziere a resurselor investite provoacă o serie de dezechilibre la nivelul băncii care pot îmbrăca diferite forme și se pot alimenta reciproc.
Perioada actuală este denumită „era managementului de risc" în domeniul bancar, iar managementul riscului constituie o sarcină extrem de complexă și importantă a managementului bancar. De obicei, asumarea unor riscuri atrage după sine și câștiguri mai mari.
Literatura de specialitate clasifică riscurile specifice activității bancare în trei categorii:
riscuri financiare;
riscuri comerciale;
riscuri de mediu.
Riscuri financiare
Sunt riscuri specifice operațiunilor de creditare, cele mai multe dintre aceste riscuri fac obiectul unor reglementări bancare. Formele sub care se manifestă sunt următoarele:
– riscul de credit;
– riscul ratei dobânzii;
– riscul de lichiditate;
– riscul de schimb valutar;
– riscul insolvabilității.
Riscurile financiare sunt strict legate de structura bilanțului contabil al băncii, sunt foarte sensibile la dezechilibrele care pot să apară în compoziția resurselor și plasamentelor băncii.
Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi generate, gestionate, amplificate sau eliminate de către managementul bancar.
Datorită importanței pe care o au în gestiunea zilnică a băncii, le vom trata în mod individual acordându-le atenția ce li se cuvine.
Riscuri comerciale
Sunt riscuri generate de inadaptabilitatea băncii la noile servicii și produse ca urmare a unui slab serviciu de marketing și lipsa de talent managerial pentru noile piețe.
Formele sub care se manifestă sunt următoarele:
a. riscul de produs/serviciu;
b. riscul de piață;
c. riscul de imagine comercială.
a. Riscul de produs/serviciu este rezultatul unei evoluții nefavorabile a valorificării unui produs nou sau serviciu, ca urmare a lipsei de abilitate a băncii privind distribuirea produselor.
b. Riscul de piață este efectul dependenței de piață a băncii. Dacă acesta nu este „împărțit" între mai multe piețe, rentabilitatea băncii este dependentă direct de evoluția unei singure piețe.
c. Riscul de imagine comercială constă în percepția negativă a unei bănci de către clienții ei ca urmare a unei calități generale proaste de servire a clienților, tratament prost al reclamațiilor clienților culminând cu articole de presă în defavoarea băncii.
Riscuri de mediu
Sunt riscuri asupra cărora banca fie nu are control, fie are un control limitat. Formele sub care se manifestă sunt următoarele:
-riscul de deficit – produs de către hoți sau fraudă comisă de angajații băncii;
-riscul economic – determinat de conjunctura economică la nivel național și regional;
-riscul competițional – determinat de similitudinea produselor și serviciilor oferite de celelalte bănci sau instituții financiare;
-riscul de reglementare – determinat de deciziile luate de autoritățile bancare, de cele mai multe ori într-o manieră nefavorabilă pentru bancă.
I.5.1. Riscul de credit
Riscul de credit poate fi definit ca riscul ca dobânda, creditul sau ambele să nu fie rambursate la scadență sau să fie rambursate parțial. Acest risc este specific băncilor a căror funcție importantă în economie este creditarea.
Deși motivul este același – incapacitatea de rambursare a creditului de către împrumutanți, cauzele sunt diferite, de aceea se impune o abordare distinctă a riscului de credit și anume:
-riscul aferent particularilor și întreprinderilor,
-riscul de țară.
I.5.2. Riscul aferent particularilor și întreprinderilor
În cazul particularilor și întreprinderilor, incapacitatea de rambursare este, fie rezultatul unui decalaj între venituri și cheltuieli, riscul fiind ca venitul viitor al acestora să se diminueze sau să dispară, fie necinstea împrumutantului, care este un risc dificil de apreciat de către banca, care nu dispune de informații suficiente pentru a anticipa un astfel de comportament.
Riscul insuficienței venitului viitor este mai greu de anticipat mai ales în condițiile în care evoluția inflației impune creșterea dobânzilor bancare și deci scumpirea creditului.
În cazul întreprinderilor, incapacitatea de rambursare a creditului este cauzată de mediul înconjurător al întreprinderii sau de întreprindere.
Mediul înconjurător, definit ca totalitatea factorilor exogeni întreprinderii de natură economică, politică, socială, precum și situația ramurii (sectorului) în care activează întreprinderea, își pun amprenta în mod decisiv asupra activității întreprinderii.
Decizii cu caracter politic, cum ar fi embargoul asupra vânzărilor unor produse (armament), acorduri regionale și internaționale, au un impact profund asupra unor întreprinderi.
Atunci când aceste decizii sunt luate sub presiunea faptelor, întreprinderea își vede piața de desfacere modificată inopinat, ceea ce îi afectează activitatea.
Riscurile economice provin din bulversările provocate de schimbări în structura economică și socială a unei țări sau faze ale conjuncturii economice. În perioadele de recesiune întreprinderile întâmpină, dificultăți majore până la faliment.
Situația și evoluția ramurii influențează în mod contradictoriu activitatea unor întreprinderi. Inovațiile pot modifica procedeele de fabricație, dar pot determina și apariția unor produse noi, mai competitive, determinând ca producția unor întreprinderi să fie mai puțin cerută pe piață, de asemenea, și evoluția gusturilor beneficiarilor unor produse pun în dificultate întreprinderea.
Deci banca trebuie să cunoască evoluția mediului înconjurător al întreprinderii și prin analiza ramurii în care aceasta activează. Băncile trebuie să dispună de ofițeri specializați pe sectoare de activitate (ramură), pentru ca acestea să și adapteze în mod continuu normele interne de analiză a bazei de credit a solicitanților.
Incapacitatea de rambursare a cretiituiui poate proveni și din cauza unor factori interni întreprinderii, cum ar fi:
– calitatea și moralitatea managementului – este greu de apreciat de către bancă, de aceea banca cere un curriculum vitae și relații de la terți privind managementul întreprinderii și relațiile managementului cu personalul;
– incapacitatea întreprinderii (incapacitate dată de tehnologie, dar și de mentalitate) de a se adapta pieței sau noului în materie de brevete, invenții, inovații;
– timpul în care se încasează creanțele de la beneficiari poate determina biocaje financiare și deci dereglări în producție și în activitatea întreprinderii.
Managementul riscului de credit presupune: prevenirea riscului, măsurarea riscului și gestiunea propriu-zisă.
I.5.3. Prevenirea riscului de credit
Prevenirea riscului vizează două aipecte: divizarea riscului și constituirea garanțiilor
Divizarea riscului are ca obiectiv disiparea riscurilor, astfel încât legea probabilităților să reducă posibilitatea înregistrării unor pierderi mari din partea bărcii.
Divizarea riscurilor se face mai întâi între particulari și întreprinderi, băncile fixându-și plafoane de credite. Pentru întreprinderi, banca își va repartiza riscurile acordând credite atât producătorilor mari, cât și celor mici, lucrând cu sectoare de activitate diferite și având o repartiție teritorială cât mai amplă.
Pentru particulari, băncile vor acorda credite de preferință la salariați, liber profesioniști și pensionari.
Diversificarea domeniilor în care acționează banca permite menținerea riscului de credit în limite controlabile. Pe de altă parte, anumite întreprinderi de mari proporții au nevoi mari de credite, pe care o singură bancă nu poate să le satisfacă.
In sistemul bancar francez se întâlnesc monopoluri specializate, constituite dintr-un număr mare de bănci organizate care finanțează aceeași întreprindere. Fiecărei bănci din monopol îi revine o cotă-parte din volumul de credite alocate întreprinderii respective. Una sau două bănci din monopol care au cota-parte cea mai ridicată sunt numite șefe de rețea (filieră).
Monopolul bancar, pe lângă faptul că divizează riscurile, permite și băncilor mai mici să finanțeze întreprinderile mari, iar în cazul când întreprinderile au dificultăți, monopolul are puterea de a impune acestora să aplice un plan de redresare.
Băncile anglo-saxone nu au practica monopolului bancar, fiecare întreprindere este clientul unei singure bănci.
În Japonia, banca îndeplinește pe lângă funcția clasică de asigurare a resurselor de finanțare a marilor grupuri industriale zaibatsu și de supervizare a împrumuturilor pe care acestea le fac (procentul împrumuturilor întreprinderilor nipone raportate la capitalul lor este superior celui acceptat de țările occidentale) adesea din rândul personalului băncii numindu-se directorul general.
In România, până în 1989 funcționau trei bănci specializate: Banca Română de Comerț Exterior, Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară, Banca de Investiții, care erau organizate și funcționau pe baza propriului statut, aprobat prin Decret.
După 1989, cele trei bănci specializate au fost transformate în bănci comerciale cu capital de stat, având dreptul de a efectua întreaga gamă de operațiuni specifice activității bancare: atragere de resurse, acordarea de credite, efectuarea de plăți și încasări, precum și alte servicii bancare.
Intervenția Executivului a determinat ca băncile de stat să-și concentreze creditele în unele sectoare nerentabile ale economiei, ducând astfel la creșterea riscului de creditare în băncile de stat (numai Banca Agricolă a înregistrat 3000 mild. lei credite neperformante).
Acoperirea creditelor neperformante și a dobânzilor restante de către băncile de stat s-a făcut în principal prin surse de la bugetul de stat, astfel în perioada 1990-1994 s-au alocat 776,8 mild. lei de la buget, iar în 1997, 7875 mild. lei au fost preluate la datoria publică, reprezentând credite neperformante și dobânzi restante ale Băncii Agricole și Bancorex.
La 31 decembrie 2008, în România, există 42 de bănci ceea ce înseamna o crestere favorabila pe piața economica.
Constituirea garanțiilor
Deși constituirea garanțiilor în favoarea băncilor nu este obligatorie în uzanțele bancare din țările dezvoltate, în sistemul bancar românesc garanția constituie condiția de bază în acordarea creditelor, acestea fiind constituite înainte de acordarea creditelor, îmbrăcând diferite forme: gaj, ipotecă etc.
În mod practic, garanțiile nu trebuie să fie privite decât ca o siguranță subsidiară, decizia de a acorda creditul trebuie să fie luată în funcție de posibilitatea de rambursare a creditului, care rezultă din analiza afacerii pe care o bancă o creditează.
Banca, trebuie să ia în calcul faptul că primii despăgubiți vor fi creditorii privilegiați – fiscul, statul, deci garanția nu va acoperi niciodată valoarea creditului acordat.
Garanțiile ar trebui considerate în condițiile în care banca acordă un credit foarte riscant, asumându-și practic responsabilitatea recuperării creditului prin executarea garanției.
I.5.4. Măsurarea riscului de credit
Măsurarea riscului de credit se face în două etape. Prima etapă constă în stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc față de fondurile proprii ale băncii prin calcularea raportului de solvabilitate (norma Cooke) și pe care banca va trebui să o respecte – de altfel, respectarea raportului de solvabilitate este impus de Banca Națională.
A doua etapă constă în măsurarea riscurilor la care banca este expusă prin evaluarea periodică a portofoliului de credite. Banca Națională impune băncilor să-și clasifice portofoliul de credite și să-și constituie provizioane de două ori pe an, respectiv la sfârșitul lunilor iunie și decembrie și să raporteze situația, în termen de 30 zile, Direcției de Autorizare și Supraveghere Prudențială a societăților bancare din cadrul B.N.R.
Măsurarea riscului de credit în vederea constituirii provizioanelor de risc impune evaluarea performanțelor financiare ale tuturor clienților băncii pe baza bilanțurilor contabile de la 30 iunie, respectiv 30 decembrie, evaluare care este identică cu cea utilizată la acordarea creditelor.
In urma evaluării performanțelor financiare ale clienților, creditele vor fi incluse în una din următoarele categorii;
– standard – categoria „A" cuprinde clienții a căror performanțe economice și financiare sunt foarte bune și permit achitarea la scadență a dobânzii și a ratelor. Totodată, din analiza efectuată rezultă că se prefigurează menținerea și în perspectivă a performanțelor financiare la un nivel ridicat;
– în observație – categoria „B" – performanțele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menține acest nivel în perspectivă mai îndelungată;
– substandard – categoria „C" – performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendință de înrăutățire;
– îndoielnic – categoria „D" – performanța financiară este scăzută și cu o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp;
– pierdere – categoria „E" – performanțele financiare arată pierderi și există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.
Serviciul datoriei, respectiv capacitatea agentului economic de a rambursa creditele la scadență și a plăti dobânzile datorate la termenele stabilite, va fi apreciat ca:
– bun – în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite la scadență cu o întârziere maximă de 7 zile;
– slab – în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de până la 30 de zile;
– necorespunzător – în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de peste 30 de zile.
La terminarea provizioanelor, expunerea debitorului poate fi micșorată cu valoarea unor angajamente, cum ar fi:
– garanții necondiționale de la Guvernul României sau de la B.N.R.;
– garanții necondiționate de la băncile din țările care nu pun probleme în ceea ce privește riscul de țară;
– garanții necondiționate de la altă banca din România;
– depozite gajate, plasate la banca, creditoare;
– colaterale acceptate de conducerea băncii.
Pentru persoanele fizice, clasificarea portofoliului de credite se face în funcția de serviciul datoriei astfel:
– categoria A – foarte bun – clientul nu are rate și/sau dobânzi restante;
– categoria B – bun – clientul a înregistrat accidental rate sau dobânzi restante pe perioade de până la maxim 7 zile;
– categoria C – slab – clientul are o rata și dobânzile aferente restante de până la 30 de zile;
– categoria D – foarte slab – clientul are două rate și dobânzile aferente restante;
– categoria E – necorespumăior – clientul are peste două rate și dobânzile aferente restante.
Sumele aferente provizioanelor de risc se includ în cheltuieli. Utilizarea și deductibilitatea fiscală a provizioanelor de risc este reglementată de B.N.R. și Ministerul Finanțelor.
În această etapă, se pot determina pe sectoare de activitate (ramuri industriale, zone geografice și pe categorii socioprofesionale de clienți) ponderea împrumuturilor slabe în total împrumuturi acordate de bancă, ponderea pierderilor din împrumuturi acordate acestor ramuri și categorii de clienți în total împrumuturi acordate de bancă, ponderea provizioanelor în total împrumuturi etc.
Comparând cele două sume ale activelor cu risc determinate în cele două etape, banca poate să intervină în vederea diminuării riscului fie prin stabilirea unor plafoane de credite pe sectoare și categorii de clienți, fie nemaiacordând credite sectoarelor care aduc pierderi băncii.
Aceasta presupune o adaptare din mers a politicii de creditare a băncii la condițiile reale ale economiei și orientarea ei către alte categorii de clienți.
Suma împrumuturilor neperformante sau pierdute trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu limita stabilită în prima etapă, adică de maxim 8% din fondurile proprii ale băncii.
I.5.5. Gestiunea riscului de credit
Gestiunea riscului constă în utilizarea unor tehnici prin care banca poate să diminueze (elimine) pierderile sau poate să salveze creditul.
În vederea diminuării sau eliminării pierderilor, băncile monitorizează calitatea portofoliului de credit printr-un audit period (revizuire) în funcție de notarea internă a creditului care a fost făcută cu ocazia instrumentării dosarului de credit.2
Monitorizarea permite detectarea din timp a creditelor care ar putea deveni credite problemă.
Revizuirea creditelor pe lângă faptul că reduce pierderile, permite atingerea și a altor probleme cum ar fi:
– asigură aplicarea uniformă a documentației de creditare;
– verificarea că politica de credit, normele băncii și reglementările bancare sunt respectate;
– informarea managementului băncii despre situația generală a portofoliului de credite;
– monitorizarea ofițerilor de credite care sunt răspunzători de evoluția nefavorabilă a creditelor, în cazul când nu au luat nici o măsură.
Organizarea operațiunii de revizuire ține de mărimea băncii. în băncile mari trebuie să existe un personal care se ocupă numai de revizuire sub coordonarea Comitetului de Risc, pentru a-și asigura independența față de personalul de creditare.
I.6. Metodologia de analiză și evaluare a riscului în activitatea de creditare prin metoda punctajelor.3
Banca, are organizată ca activitate distinctă analiza și evaluarea riscului de creditare, folosind în acest sens diferite metode de analiză, cu scopul de a lua măsurile care se impun în vederea diminuării acestui risc.
Analiza riscului de credit conține în principal două etape:
evaluarea riscului;
gestionarea riscului.
2 Ion Nițu – "Managementul Riscurilor Bancare." , ed.Expert București,2002
3 Luminița Roxin, Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactică și Pedagogică, București 2001;
Analiza și evaluarea riscului de credit prin metoda punctajelor, se efectuează avându-se în vedere următoarele categorii de riscuri:
1. Riscul financiar
2. Riscul comercial .
3. Riscul de garanție . '
4. Riscul managerial
5. Riscul de senzitivitate
1.Riscul financiar (RF) reflectă dificultățile ce pot apare în activitatea financiară a firmei legate mai ales de posibilitățile de rambursare la termen a obligațiilor către bancă.
Documentele care conțin datele necesare desfășurării acestei analize sunt: situațiile financiare âlefirmei, date statistice oficiale, evidențele băncii.
Datele de referință la care se vor efectua aceste analize vor fi finele ultimului an, precum și luna anterioară solicitării creditului. Pentru societățile comerciale cu activitate mai mică de un an datele de referință sunt finele ultimului semestru și luna anterioară solicitării creditului.
Analiza riscului financiar se efectuează cu ajutorul'metodei punctajelor (Z) bazată pe modelul J.Conan și M.Holder, care permite evaluarea riscului de faliment și are la bază "următoarea formulă de calcul: .
Z = 0,24Xi + 0,22X2+ 0,16X3-0,87X4-0,10Xs
în care variabilele Xi X5 sunt indicatori economico-financiari, iar constantele cu care sunt amplificați aceștia sunt indicatori de natură statistică, exprimând ponderea variabilelor în evaluarea riscului de faliment.
Excedentul brut de exploatare = venituri din exploatare – cheltuieli din exploatare permanent
Capitalul permanent = capital propriu + datorii pe termen lung Active circulante – stocuri
Valoarea adăugată este diferența dintre valoarea veniturilor în perioada analizată și valoarea bunurilor sau serviciilor cumpărate și folosite pentru producerea acestor venituri, în aceeași perioadă.
Interpretarea riscului de faliment se va efectua după cum urmează: .
a. Z>0,16 – situația financiară a firmefeste foarte bună, riscul de faliment este mai mic de 10%.
b. 0,10 < Z < 0,16 – situația financiară a firmei este buna, riscul de faliment fiind cuprins între 10% și 30%.
c. 0,04<Z<0,10 – situația financiară a firmei este în observație, riscul de faliment fiind cuprins între 30% și 65%.
d. Z< 0,04 – riscul de faliment este mai mare de 65%.
2. Riscul comercial (RC) reprezintă incertitudinea ce.poate să apară la încasarea creanțelor și /sau la plata furnizorilor, și va fi evaluat cu ajutorul următorilor indicatori:
a. Perioada medie de încasare a creanțelor (PrIC), reprezentând numărul mediu de zile în care se încasează creanțele față de cifra de afaceri din perioada respectivă, se determină pe baza formulei:
b.Perioada medie de plată a furnizorilor (PmPjF), reprezentând numărul de zile în care sunt plătiți furnizorii față de cifra de afaceri din perioada respectivă, se determină pe baza formulei:
Evaluarea riscului pe baza indicatorilor calculați se face astfel:
PmIC > PraPF -* risc mare
PmIC = PmPF -* risc mediu
PmIC < PJPF -> risc redus
3. Riscul de garanție (RG) este reprezentat de posibilitatea apariției unor dificultăți legate de valorificarea bunurilor aduse în garanție în situația în care împrumutul nu rambursează creditul și nu plătește dobânzile aferente conform contractului de credite.
Evaluarea riscului de garanție se face în funcție de nivelul valoric al acestora și al rapidității posibilităților de valorificare:
a. siguranța maximă: garanții necondiționate și irevocabile emise de Ministerul Finanțelor pe baza mandatului Guvernului României acordat prin acte normative, scrisori de garanție emise de bănci, necondiționate, bilete la ordin avalizate de bănci, gaj cu deposedare, depozite"1 bancare în valută sau lei, după caz, precum și garanții emise de Fondul Român de Garantare a Creditelor;
b. siguranța medie: ipoteci asupra clădirilor cu destinație spații industriale (fabrici, ateliere, firme), spații comerciale (magazine și sedii), precum și asupra, terenurilor din intravilan din orașe mari și localități turistice; bunuri mobile procurate din credite, cesiuni asupra creanțelor din exporturi cu plata prin acreditive irevocabile emise de bănci agreate;
c. garanții nesigure: clădiri cu destinația de locuință, stocuri de produse agroalimentare, industriale, semifabricate, materii prime, ipoteci asupra clădirilor din zonele rurale și terenurilor din extravilan, alte garanții.
4. Riscul managerial (RM) este determinat de calitatea echipei de conducere a firmei și va fi analizat pe baza cunoașterii directe a acesteia de către ofițerul de credit.
Evaluarea riscului managerial se va face în funcție de următoarele caracteristici ale echipei de conducere:
a. este (nu-aste) calificată și are (nu are) experiență îndelungata în domeniul în care firma își desfășoară activitatea;
b. în funcție de evoluția în timp a indicatorilor economico-financiari a demonstrate (nu a demonstrat) capacitatea necesară în conducerea eficientă a afacerii;
c. calitatea relațiilor cu proprietarii (asociații), cu salariații, spiritul organizatoric și de echipă, adaptarea la schimbări etc;
d. a avut (nu a avut) relații corespunzătoare cu banca, a (nu a) efectuat operațiuni prin contul deschis; a (nu a) deschis conturi la alte bănci; a (nu a rambursat) la termen împrumuturile; a (nu a) plătit le termen dobânzile etc, iar cu partenerii de afaceri: sunt (nu sunt) parteneri permanenți, și-a (nu și-a) plătit la timp furnizorii, și-a (nu și-a) încasat la timp debitorii, a avut (nu a avut) litigii cu partenerii, dacă a fost implicată în evaziuni fiscale etc.
5. Riscul de senzitivitate (RS)
Pentru investițiile pe termen mediu și lung (la agenți economici și persoane fizice), în analiza și evaluarea riscului de credit se face și o analiză de senzitivitate.
Analiza de senzitivitate este o tehnică de analiză a riscului individual al unui proiect de investiții care indică cât de mult se va modifica VNA (valoarea netă de actualizare) sau RIR (rata internă de rentabilitate) ca reacție la modificarea unei variabile de intrare, celelalte elemente rămânând constante.
Orice decizie a agenților economici, în ceea ce privește dezvoltarea și restructurarea producției, retehnologizarea sau modernizarea fondurilor fixe care poate fi pusă în aplicare cu ajutorul creditelor pe termen mediu și lung, antrenează un risc în obținerea rezultatelor estimate inițial, datorită influenței schimbărilor ce se manifestă neîncetat în mediul tehnic, financiar, economic, social, intern și extern. De aici, necesitatea analizei senzitivității variantelor studiate față de schimbările probabile precum și a coeficientului de risc sub influența factorilor ce nu au putut fi luați în considerare în mod explicit.
Asemenea schimbări pot fi:
creșterea prețului materiilor prime;
creșterea costului echipamentului (între momentul elaborării proiectului și achiziționarea acestuia);
creșterea salariilor;
creșterea valorii investiției pe parcursul realizării acesteia;
majorarea costurilor de producție;
neatingerea capacității de producție proiectată (se menține la un anumit procent din total);
prelungirea nejustificată a duratei de execuție fața de prevederile proiectului;
riscul concurenței externe; .
riscul producerii unor calamități etc.
În analiza senzitivității se folosesc doi indicatori:
RIRB – rata de rentabilitate financiară calculată pe baza fluxului de disponibilități monetare pentru varianta de bază;
RIRF – rata de rentabilitate financiară calculată pe baza aceluiași flux de disponibilități, la care se aplică o creștere de 1% a costurilor de producție față de venituri, ca urmare a acțiunii cumulate a factorilor sus-menționați.
Coeficientul de risc față de varianta de bază (r), se calculează după formula:
I.7. Sectorul bancar românesc și riscurile acestuia
Băncile dețin poziția dominantă în sistemul financiar românesc. Celelalte tipuri deinstituții financiare, deși au cunoscut o creștere rapidă în ultimii ani, ocupă cote de piață relativ scăzute ceea ce face ca impactul lor asupra stabilității financiare sa fie redus. Instituțiile financiare nebancare cu activitate de creditare au intrat recent în sfera de reglementare, monitorizare și supraveghere a băncii centrale. Sistemul banca românesc este astăzi dominat de capitalul privat străin, care a înlesnit accesul la finanțarea externă, a condus la creșterea eficienței în administrarea riscului și a influențat pozitiv stabilitatea sectorului bancar.
Din totalul de 40 de instituții de credit în funcțiune la sfârșitul primului trimestru 2006, în marea lor majoritate bănci universale, două și-au orientat activitatea preponderent spre finanțarea IMM, respectiv finanțarea achiziționării de autoturisme. Trei bănci funcționează ca bănci specializate, din care două sunt implicate în creditarea construcțiilor de locuințe, iar activitatea celei de a treia se circumscrie operațiunilor de comerț exterior.
Procesul de restructurare a sistemului bancar a debutat la sfârșitul anului 1990 când Banca Comercială Română, nou înființată, a preluat operațiunile cu clientela efectuate până atunci de BNR. Concomitent, a început procesul formării unor societăți bancara eu capital privat și de integrare a sucursalelor băncilor străine în activitatea bancară internă, numărul băncilor aproape triplându-se în intervalul 1991- 1998.
Pătrunderea capitalului străin și procesul de privatizare au condus la modificări importante în structura sistemului bancar românesc. Astfel, la finele primului trimestru 2006 cota de piață în funcție de active a băncilor cu capital majoritar de stat s-a restrâns la 6,0%, în favoarea segmentului bănei-lor cu capital majoritar privat(94,0 %). .De asemenea, laaceeași.. dată, băncile cu capital majoritar străin dețineau 61,9% la sută din activele sistemului bancar
Gradul de concentrare a pieței bancare din România măsurat prin ponderea primelor 5 bănci din sistem în activul agregat (57,8%) se numără printre cele mai scăzute din grupul țărilor în curs de aderare și candidate, continuând însă să rămână deasupra celui înregistrat de țările din zona euro.Concentrarea in sistemul bancar romanesc ( primele cinci banci din top)
Dec. Dec. Dec. Dec. Dec.
2005 2006 2006 2007 2008
Active 62.8 63.9 59.2 58.8 57.8
Credite 56.2 57.1 55.7 61.2 60.5
Titluri 74.2 75.4 61.5 60.1 63
Depozite 74.2 75.4 61.5 60.1 63
Capitaluri
proprii 64.5 61.2 60.5 55.1 52.5
Densitatea bancară (nr. de bănci/100 000 locuitori) s-a menținut, în ultimii ani, la un nivel aproximativ constant (în jurul valorii de 0,18%, ușor în creștere din 2007). Ca urmare a dezvoltării rețelelor teritoriale numărul de unități pe instituție de credit a fost în creștere în ultimii ani, depășindu-1 de aproape cinci ori pe cel din zona euro.
I.8. Indicatori de măsurare și control a riscurilor bancare
Indicatorii de risc capată mai multa relevanta într-un context general de apreciere a profitabilității băncii și competitivității sale de piața, obiectivul final al managementului bancar constând și în maximizarea veniturilor acționarilor ajustate de influenta riscurilor.
În practica băncilor romanești au fost confirmați, pentru cuantificarea riscurilor interne, următorii indicatori tradiționali:
indicatorii riscului de creditare
indicatorii riscului de lichiditate
indicatorii riscului ratei dobânzii
indicatorii riscului valutar
Indicatorii riscului de creditare
Aproape toate băncile, într-o măsura mai mica sau mai mare, își asuma riscul de creditare, ceea ce presupune necesitatea analizei atente a modului în care evoluează în timp calitatea portofoliului de credite, cu impact deosebit asupra profitabilității, adecvării capitalului si încrederii generale in banca respectiva. Prin urmare , doi indicatori de referința pentru estimarea riscului de creditare se determină pe baza ponderii de calitate slabă, care întarzie sau nu permit realizarea veniturilor anticipate, respectiv :
volumul creditelor restante/total credite * 100
volumul creditelor neperformante/total credite * 100
Desigur, optimul este reprezentat de valorile minimale ale celor doi indicatori, tinzând spre zero, în primul caz, și în al doilea caz, creditele restante, dar mai ales cele neperformante grevând activitatea si rezultatele financiare ale băncii.
Alți indicatori ai riscului de creditare utilizează formula de calcul al rezervelor si provizioanelor pe care băncile si le constituie pentru acoperirea eventualelor pierderi, cum ar fi:
Rezerve pentru pierderi de credite/total credite * 100, raport ce exprima sintectic așteptările manageriale privind evoluția calității portofoliului de împrumuturi
Provizioane pentru pierderi de credite/pierderi nete * 100, raport ce reflecta nivelul de prudența adoptat de banca în politica sa de creditare
Profitul brut/provizioane pentru pierderi din credite * 100 respectiv, costul acoperirii riscului de creditare asumat de bancă.
Indicatorii potențiali de măsurare a riscului care pot semnala în avans variațiile veniturilor băncii sunt: concentrarea geografica si pe sectoare economice a creditelor, ritmul accelerat de creștere a volumului de credite, rentabilitatea ridicată a unor categorii de credite.
Deși nici unul dintre indicatorii menționați nu repezintă un prezicător perfect, totuși nivelul necorespunzător al unuia dintre aceștia constituie un barometru al viitoarelor probleme de creditare.
Prevenirea riscului de credit vizează doua aspecte :
1.divizarea riscului
Divizarea riscului are ca obiectiv disiparea riscurilor, astfel încât legea probabilităților sa reducă posibilitatea înregistrarii unor pierderi mari din partea băncii. Divizarea riscului se face mai întai între particulari si întreprinderi, băncile fixandu-și plafoane de credite. Pentru întreprinderi banca își va repartiza riscurile acordând credite atât producătorilor mari cât și celor mici, lucrând cu sectoare de activitate diferite și având o repartiție cat mai ampla.
Pentru particulari, banca poate acorda credite de preferința la salariați, liber profesioniști si pensionari.
2. constituirea garanțiilor
In cadrul societăților bancare garanția constituie condiția de baza în acordarea creditelor, acestea fiind constituite înainte de acordarea creditelor, îmbrăcând forme diferite : gaj, ipoteca , etc.
In mod practic , garanțiile nu trebuie să fie privite decât ca o garanție subsidiară, decizia de a acorda creditul trebuie sa fie luată în funcție de posibilitatea de rambursare a creditului care rezultă din analiza afacerii pe care o societate bancară o creditează.
Gradul de acoperire cu garanții (Gr) se calculează pe total client și va cuprinde toate angajamentele, atât bilanțiere, cât și angajamentele extrabilanțiere , după formula :
Provizioanele specifice de risc de credit se determină numai pentru angajamentele bilantiere ale clientului. Calculul volumului necesar de provizioane se realizează pe fiecare contract de credit pe care banca le are angajate și de mărimea fondurilor proprii ale băncii, dar și de politica în materie de riscuri pe care banca o abordează în mod global, indiferent de beneficiarii creditelor.
Un rol important în prevenirea riscului îi revine sistemului de asigurare și garantare a creditelor. Asigurarea creditelor constă în asumarea obligației de către societățile de asigurări de a rambursa băncii creditoare creditul acordat de aceasta beneficiarului străin, în cazul în care respectivul credit nu a fost rambursat.
Riscurile de natură comerciala și politică nu sunt acoperite integral de societățile de asigurări, banca preluând practic o parte din risc numită franchisa. Societatea de asigurare primește o prima de risc din partea celui care a cerut asigurarea. Pentru diminuarea sau eliminarea eventualelor pierderi , băncile pot cere constituirea unor garanții în favoarea lor (ipoteci, gajuri, etc) de la beneficairii de credite.
Pentru partea neacoperita a creditului , banca își constituie un provizion care se va diminua sau mari în funcție de mărimea pierderii.
CAPITOLUL II. MANAGEMENTUL ACORDĂRII DE CREDITE
II.1.Informații generale pentru acordarea creditului
Ofițerul de credit trebuie să insiste asupra întrebărilor ale căror răspunsuri pot furniza informații esențiale despre următoarele cinci domenii de interes:
• solicitantul;
• împrumutul cerut;
• capacitatea clientului de rambursare a creditului;
• existența garanțiilor reale și personale;
• relațiile dintre client și bănci la momentul respectiv.
Ofițerul de credit trebuie, în urma interviului, să obțină răspunsuri la următoarele întrebări: 1.Solicitantul
a) Producător individual:
• Nume și adresă/sediu;
• De cât timp își desfășoară activitatea?
• Care sunt produsele?
• Care este numărul de angajați?
• Cine cumpără produsele?
• Există vreun contract ferm?
• Este activitatea profitabilă?
b) Societăți comerciale:
• Nume și adresă/sediu
• Societatea comercială este o societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, sau, respectiv, societate pe acțiuni, societate în comandită pe acțiuni, societate cu răspundere limitată?
• De când funcționează societatea?
• Ce produse și ce servicii furnizează societatea respectiva?
• Care sunt principalii proprietari și câte părți sociale / acțiuni deține fiecare?
• Este conducerea separată de acționari? In caz afirmativ, cine sunt directorii?
• Ce experiență are personalul de conducere?
• Câți angajați are societatea?
• Ce poziție ocupă societatea în ramura'în care își desfășoară activitatea?
• Deține societatea un capital corespunzător?
• Există bunuri personale care se pot constitui drept garanții pentru creditori?
• Cine sunt principalii furnizori și clienți ai societății?
• Care sunt condițiile normale în care își desfășoară activitatea comercială?
• Există contracte importante, pentru furnizarea de materii prime sau pentru vânzarea produselor?
• Este societatea profitabilă?
2.Cererea de împrumut
• Care este scopul pentru care se solicită un credit: de exemplu, pentru a face o investiție în vederea achiziționării de utilaje sau clădiri sau pentru finanțarea cheltuielilor curente de aprovizionare, salarii, impozite, etc?
• Ce anume îl determină pe client să considere că împrumutul solicitat îl va ajuta la creșterea profitului?
• Perioada de rambursare solicitată de client este rezonabilă, având în vedere scopul pentru care acesta solicită creditul, precum și modalitatea de rambursare a acestuia? De exemplu, este creditul acordat pe o perioadă ce se încadrează în durata de utilizare a activului care a fost finanțat? Țineți cont de faptul că împrumuturile pentru investiții se pot acorda pe termene lungi, în timp ce creditele pentru cheltuieli curente ar trebui să fie pe termen scurt.
• Ce alte condiții (dacă este cazul) mai sunt solicitate de către client?
3.Capacitatea clientului de a rambursa creditul
• Prin utilizarea creditului, va obține clientul un venit suplimentar care să asigure rambursarea creditului?
• Condițiile de creditare sugerate de client (atunci când este cazul) sunt în concordanță cu posibilitățile sale de rambursare?
4.Garanții personale
• Există giranți?
• În cazul în care există giranți, în ce relații se află clientul cu aceștia?
• Care este puterea financiară a giranților?
5.Garanții reale
• Unde sunt amplasate garanțiile?
• Care este gradul de lichiditate al garanțiilor?
• Bunurile ce se constituie drept garanții sunt perisabile?
• Care sunt modalitățile prin care au fost evaluate garanțiile? Este valoarea acestora realistă și există posibilități ca aceasta să fluctueze?
• Este necesară obținerea acordului prealabil al instanței în cazul în care banca va fi pusă în situația de a vinde garanțiile respective?
6.Relațiile dintre solicitantul creditului și bancă
Care sunt băncile cu care lucrează în mod obișnuit solicitantul?
În vederea obținerii creditului, solicitantul a adresat cereri și către alte bănci?
Ce anume 1-a determinat pe client să solicite creditul de la această bancă?
Are solicitantul contractate împrumuturi de la alți creditori și neachitate încă?
După ce s-a răspuns la toate întrebările necesare, ofițerul de credit poate decide dacă este cazul ca acțiunea să continue sau cererea de împrumut să fie refuzată Dacă cererea de împrumut nu se încadrează în politica de creditare a băncii, aceasta trebuie respinsă.
Respingerea unei cereri de împrumut trebuie făcută în mod politicos, dar ferm, iar clientului trebuie să i se explice argumentele pe baza cărora cererea de împrumut a fost respinsă. Majoritatea solicitanților apreciază un refuz adus la cunoștință în mod profesional, din care pot să înțeleagă situația reală în care se află și cauzele care au determinat-o.
Dacă, după discuția preliminară, ofițerul de credit consideră că cererea de împrumut este în concordanță cu criteriile de bază ale băncii în domeniul creditării, următorii pași vor fi efectuarea unor investigații mai în detaliu și a unei analize financiare, pe baza documentelor solicitate clientului și a unor informații obținute de la bancă și din alte surse externe.
II.2.1. Garantarea creditelor
Reglementările prevăzute în legislația română în vigoare cuprind două categorii principale de garanții:
1.Garanții reale (gajul, ipoteca, cesiunea de creanțe, depozitul bancar);
2.Garanții personale (cauțiunea sau fidejusiunea, garanția bancară).
Garanția reală reprezintă un activ acordat de către debitor unui creditor (banca), astfel încât datoria să fie însoțită de o anumită siguranță. Garanția reală constă în rezervarea unor bunuri individualizate în scopul garantării creditului.
1.Garanțiile reale cuprind: gajul, ipoteca, cesiunea de creanță și depozitul bancar.
A.Contractul de gaj are un caracter accesoriu și dă naștere unui drept real pe care creditorul îl dobândește ca accesoriu al dreptului său de creanță.
Gajul constă în remiterea bunurilor mobile sau a titlurilor de proprietate asupra acestor bunuri de către debitor creditorului său pentru garantarea unui împrumut sau a oricărei alte obligații.
Contractul de gaj poate apărea sub două forme:
– Gajul cu deposedare;
– Gajul fără deposedare.
Gajul cu deposedare (amanetul) este un contract accesoriu, unilateral, real, prin care debitorul remite creditorului său un bun mobil, în vederea garantării datoriei sale. Se constituie în situații mai deosebite, asupra unor bunuri mobile cu valoare mare și volum fizic mic (metale prețioase, tablouri, alte obiecte de artă, hârtii de valoare etc) fără deposedare reprezintă un contract consensual în baza căruia, bunul ce constituie obiectul gajului rămâne în continuare în posesia debitorului. Bunurile asupra cărora se poate constitui gaj fără deposedare sunt următoarele:
– bunuri mobile existente în patrimoniul împrumutatului de natura materiilor prime, materialelor, semifabricatelor, produse finite și a altor mărfuri, aflate în unitățile de producție sau depozite, dacă pe toată perioada creditării se vor putea regăsi în aceeași formă, vor putea fi numărate sau măsurate.
– bunuri mobile de natura mijloacelor fixe existente în patrimoniul împrumutatului și care vor putea fi admise în garanție numai dacă sunt în stare de funcționare și gradul lor de uzură nu depășește 50%.
B. Ipoteca . .
Ipoteca este o garanție accesorie contractului de credit ce nu deposedează pe clientul proprietar al bunului ipotecat și care dă dreptul băncii să urmărească și să execute bunul în scopul de a recupera creanța cu preferință față de ceilalți creditori.
Pot constitui obiecte ale ipotecii următoarele:
apartamente în blocuri de locuit situate în zone care să permită o valorificare ușoară și să nu prezinte defecte majore ale utilităților (apă, gaz, electricitate);
case de locuit individuale sau vile, inclusiv terenurile aferente, care să fie ușor de valorificat;
terenuri intravilane cu acces ușor, bine delimitate, cu posibilități de alimentare cu apă sau diverse amenajări specifice. Valoarea terenurilor intravilane acceptate în garanție nu poate depăși 30% din valoarea totală a garanțiilor acceptate;
hale industriale de producție, inclusiv dotările funcționale aferente care pot fi valorificate ușor;
alte tipuri de construcții: anexe tehnico-sociale, cantine, case de edituri, hoteluri,
cabane, spații comerciale.
Acceptarea de către bancă a ipotecii impune îndeplinirea următoarelor condiții:
– ipoteca să fie de rangul I, întrucât în caz de faliment cel ce deține o astfel de ipotecă este despăgubit primul și în cea mai mare măsură, la masa credală, în raport cu ceilalți creditori;
– valoarea imobilului ipotecat să fie actualizată în funcție de valoarea de piață și marja de risc aferentă acestui tip de garanție și să-și conserve valoarea în timp;
– durata existenței în timp a imobilului ipotecat să fie certă până în momentul stingerii integrale a obligației ce a generat ipoteca;
– imobilul ipotecat să fie asigurat împotriva tuturor riscurilor, iar polița de asigurare să fie cesionată în favoarea băncii;
– să existe o piață sigură pentru bunurile ipotecate;
– clădirile să permită amenajări și adaptări pentru utilizări multiple;
– bunurile ipotecate să nu fie afectate de alte sarcini.
C.Cesiunea de creanță – presupune ca debitoail să pună la dispoziția băncii sale (creditoare) drepturile privind încasarea contravalorii mărfurilor, lucrărilor și serviciilor, vândute și respectiv prestate unor terti.
Cesiunea de creanță este admisă drept garanție dacă privește drepturile de încasat, rezultate din contracte ferme cu parteneri cunoscuți ca solvabili de către banca.
Cesiunea de creanță este acceptată sub forma transmiterii înscrisului (contract) dacă: plata este prevăzută a se face în cadrul termenului de creditare;
Beneficiarul mărfurilor livrate, serviciilor prestate își dă acordul, conform unei note de accept pentru schimbarea creditorului inițial, prin achitarea acestora în contul băncii creditoare.
D.Depozitul bancar – reprezintă o garanție materială directă și sigură pentai bancă, materializată sub forma unei sume bani depusă într-un cont cu destinație specială, de garantare a creditului, având avantajele simplității deosebite și a vitezei de executare.
Principalul dezavantaj al utilizării depozitului bancar ca sursă de garantare, rezidă în faptul că orice asemenea depozit presupune o imobilizare de fonduri din partea debitorului pentru garantarea obligațiilor sale de plată.
2.Garanții personale
Garanțiile personale reprezintă angajamente ale agenților economici și persoanelor fizice prin care aceștia se obligă să suporte datoriile debitorilor către bancă, pentru creditele acordate.
Acest tip de garanție mai poartă denumirea de cauțiune sau fidejusiune și este valabilă dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
să existe un contract separat prin care o persoană fizică sau juridică se obligă să garanteze obligațiile agentului economic împrumutat cu întregul său patrimoniu;
cel ce garantează să aibă deplină capacitate;
garantul să fie solvabil;
garantul să domicilieze sau să aibă sediul în județul unde funcționează banca ce acordă creditul;
patrimoniul ce se constituie garanție să nu fie afectat de alte datorii sau obligații.
A.Cauțiunea (fidejusiunea) este o garanție personală și reprezintă un contract prin care o persoană denumită fidejusor, se obligă față de creditorul altei persoane să execute obligația celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa.
Fidejusiunea poate fi de trei feluri:
• convențională, când părțile cad de acord asupra necesității aducerii unui garant;
• legală, când printr-o dispoziție a legii debitoail este obligat să aducă.un fidejusor pentru garantarea obligațiilor ce-i revin;
• judecătorească, atunci când într-o cauză litigioasă instanța judecătorească este aceea care dispune aducerea unui fidejusor, care să garanteze executarea obligației unei persoane.
B.Garanția bancară (sau scrisoarea de garanție bancară)
Scrisoarea de garanție bancară reprezintă un înscris prin care o bancă (garant) se angajează necondiționat și irevocabil, în cazul în care un debitor (împrumutat) nu execută obligația de a plăti la o dată bine stabilită o sumă de bani determinată, să plătească suma neachitată în favoarea creditorului (împrumutător).
Valoarea scrisorii de garanție trebuie să acopere creditul și dobânda în procent de 100% (tară cotă de risc), în cazul scrisorilor emise de Ministerul de Finanțe, Banca Națională a României sau orice altă bancă centrală din străinătate.
În cazul în care scrisoarea de garanție este emisă de o bancă comercială din țară sau din străinătate, valoarea acesteia trebuie să acopere creditul, dobânda și o cotă de risc de minimum 25%.
Termenul de valabilitate al scrisorilor de garanție bancară trebuie să fie cu cel puțin 30 de zile mai mare decât termenul pentru care se acordă creditul.
II.2.2. Garanții deductibile din expunerea băncii față de client în determinarea provizioanelor de risc în creditare
Băncile trebuie să-și constituie provizioane specifice de risc în creditare, conform Regulamentului nr.5/ 22.07.2002.
Pentru determinarea necesarului de provizioane aferente unui credit sau plasament, se vor parcurge următoarele etape:
1. Determinarea bazei de calcul pentru provizioane:
a) Prin deducerea din expunerea băncii față de debitor a garanțiilor acceptate a fi luate în considerare, conform normelor metodologice BNR nr. 12 /2002 – în cazul unui credit clasificat în categoria "standard", "în observație", "substandard", "îndoielnic",
"pierdere", în situația în care nu s-au inițiat proceduri judiciare și în situația în care toate ratele creditului înregistrează un serviciu al datoriei de cel mult 90 zile.
b) Prin luarea în considerare a întregii expuneri, indiferent de garanții – în. Cazul unui credit clasificat în categoria "pierderi", în situația în care s-au inițiat proceduri judiciare sau în situația în care cel puțin una din ratele creditului înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 90 zile, precum și în cazul unui plasament, indiferent de categoria de clasificare a acestuia.
2. Aplicarea coeficientului de provizioane asupra bazei de calcul obținute
Corespondențe între categoriile de clasificare a creditelor și coeficienții de provizioane este următoarea:
Categoria de clasificare Coeficientul
Standard 0
In observație 0,05
Substandard 0,2
Îndoielnic 0,5
Pierdere . 1
În conformitate cu norma nr. 12/2002 a BNR, următoarele categorii de garanții primite pot diminua expunerea băncii față de entitatea de risc (client):
1. Garanții personale – se referă la garanțiile furnizate de terți
• cauțiuni, avaluri și alte garanții primite de la bănci;
• garanții primite de la organismele administrației publice și asimilate;
• garanții primite de la societăți de asigurare și capitalizare;
• garanții primite de la clientela financiară;
• alte angajamente de garantare primite.
4 Regulamentului nr.5/ 22.07.2002.
2. Garanții reale – se referă la bunuri corporale sau necorporale primite în garanție
• ipoteci imobiliare;
• gaj cu deposedare;
• gaj fără deposedare;
• depozite colaterale ale băncilor;
• depozite pentru deschiderea de acreditive;
• depozite pentru emiterea scrisorilor de garanție;
• alte depozite colaterale;
• titluri primite în garanție.
3. Garanții intrinseci – se referă la garanții incluse în caracteristicile operațiunii înseși și care nu fac obiectul înregistrării în posturile bilanțiere sau extrabilanțiere.
Băncile vor putea lua în considerare, în vederea deducerii din expunerea față de entitatea de risc garanțiile prevăzute în norma BNR nr. 12/2002 Anexa 1, care sunt prezentate în Tabelul 1 următor, alături de coeficienții de deducere:
Tabelul 1.
Băncile pot lua în considerare, în vederea deducerii din expunerea față de entitatea de risc și alte garanții decât cele prevăzute în Anexa 1 la Normele BNR nr. 12/2002, în conformitate cu normele interne ale băncilor (aprobate la nivelul Consiliului de Administrație), în următoarele condiții:
la valoarea de piață, în cazul în care aceasta există;
la o valoare stabilită de un expert independent autorizat sau de un expert autorizat angajat în cadrul băncii, valoarea determinată inclusiv pe baza gradului de realizare a garanțiilor de același tip, calculat prin raportarea valorii garanțiilor de același tip valorificate de bancă în anul anterior, la valoarea totală a garanțiilor de același tip înregistrată de bancă în contabilitate în anul anterior și pentru care au fost inițiate proceduri de executare silita, în cazul în care nu există o valoare de piață.
II.3.1. Urmarirea creditelor
Există o serie de motive care relevă importanța procesului de urmărire a creditelor. Astfel, aflarea situației la zi a afacerii clientului, precum, și a posibilității acestuia de a plăti în continuare, datoria către bancă, urmărirea tendințelor contrare astfel încât să se poală lua măsuri preventive, confirmarea folosirii creditului în scopul acordării, infirmarea sau confirmarea informațiilor date de client, descoperirea practicilor neobișnuite folosite de client și informarea despre activitatea clientului și a credibilității lui, asigurarea că acest client este încă solvabil, sunt motive care arată ca, pe lângă procesul complex de acordare a creditului, urmărirea creditelor o etapă deosebit de importantă și absolut necesară în derularea unui credit.
De la aprobarea și acordarea unui credit bancar și până la rambursarea integrală a lui și a tuturor datoriilor aferente acestuia, scopul activității de urmărire a derulării lui este de a menține pe tot parcursul creditării condițiile inițiale de la acordare. Aceasta, pentru a se preveni ca un credit inițial performant să devină neperformant, datorită deteriorării situației economico-fmanciare a împrumutatului.
II.3.2. Monitorizarea creditelor
Monitorizarea creditelor se va realiza de către inspectorul de credite în mod practic pe baza unei planificări, la nivel de sucursală, stabilită în comitetul de credite al acestuia. Urmărirea se efectuează lunar sau ori de câte ori este nevoie, adică ori de câte ori există informații, că situația economico-financiară a agentului economic are tendințe de declin.
Programele de monitorizare a creditelor pe care le desfășoară o bancă trebuie să includă:
• o analiză periodică a tuturor creditelor sau a celor selectate, pentru a se asigura că ele se derulează în conformitate cu politica de creditare a băncii, cu cerințele documentației și în condiții de profitabilitate.
• o clasificare a creditelor din punct de vedere al performanțelor, prin calcularea indicatorilor cheie;
• expertize contabile prin care se determină calitatea portofoliului de credite pe care îl deține banca.
Ofițerul de credit are un rol determinant în stabilirea unui sistem eficient de comunicare între bancă și beneficiarul de credit, în alcătuirea dosarelor de credit, în conducerea analizelor de credit sau la participarea la acestea, în clasificarea creditelor precum și în efectuarea expertizelor contabile. Datorită faptului că ofițerul de credit este singura persoană din bancă ce intră în contact direct cu clientul, în toate etapele procesului de creditare, el este cel mai în măsură să anticipeze eventualele probleme, și, împreună cu clientul, să găsească soluții pentru rezolvarea lor. în consecință, un ofițer de credit slab pregătit sau care nu își îndeplinește în mod conștiincios sarcinile, poate cauza nerealizarea unui program de monitorizare a creditelor, oricât de cuprinzător și bine elaborat ar fi acesta.
II.3.3. Responsabilitațile ofițerului de credit
a. Comunicarea dintre ofițerul de credit și client
Din momentul acordării unui credit, banca trebuie să întrețină un contact permanent cu beneficiarul de credit, adică să dezvolte relația ce s-a stabilit în timpul discuțiilor preliminare, în perioadele de analiză și de aprobare a cererii de împrumut. Mulți dintre clienți apreciază faptul că, din când în când, telefonic, ofițerul de credit se interesează de modul în care ei își desfășoară activitatea. Contactele telefonice și vizitele periodice la sediul beneficiarului constituie o practică prudentă de monitorizare a unui credit și, în același timp, și o relație bună între bancă și client.
Discuțiile telefonice pot constitui un factor încurajator pentru o comunicare reciprocă între bancă și client. Este mult mai probabil că un client care se confruntă cu un declin financiar va înștiința banca despre acest lucru, dacă ofițerul de credit a avut o atitudine deschisă în trecut, manifestându-și bunăvoința și dorința de a ajuta.
Comunicarea se poate realiza în scris, prin discuții telefonice, vizite la locul unde societatea își desfășoară activitatea sau prin evenimente sociale, cum ar fi un prânz de afaceri. In toate cazurile, scopul este de a menține deschise liniile de comunicare între bancă și client. Ofițeail de credit trebuie să creeze o atmosferă de încredere și cooperare. Nu există substituent pentru un dialog deschis și onest între bancă și beneficiarul de credit. Dacă legătura dintre bancă și client este bună, un ofițer de credit cu experiență poate deseori reconstitui situația reală a unui cont de credit, chiar dacă clientul este sincer sau nu.
b. Verificarea contului curent al clientului
Se pot trage foarte multe concluzii din monitorizarea contului curent al unui client și a modalităților de plată practicate. De exemplu, atunci când contul curent prezintă o creștere a soldului debitor sau când se întârzie plata dobânzii și a ratei la un credit pentru investiții, trebuie să se acorde o atenție specială clientului respectiv.
Aceste evoluții pot semnala probleme de lichiditate care pot fi cauzate de încasarea cu întârziere sau neîncasarea creanțelor scadente, imobilizări prea mari în stocuri nevandabile sau pierderea unui client important.
Atunci când apare o schimbare majoră în modalitățile de plată practicate de client, ofițerul de credit trebuie să facă o analiză suplimentară. O practică foarte bună în administrarea creditelor o constituie contractarea de către bancă a câtorva dintre colaboratorii clientului, cum ar fi contabilul, expertul contabil sau consultantul pe probleme financiare, care ar putea furniza informații relevante.
c. Vizită la sediul clientului
Ofițerul de credit trebuie să facă din când în când efortul de a vizita firma clientului. O inspecție la locul de desfășurare a activității acestuia poate releva anumite probleme organizatorice sau operaționale. Cea mai bună modalitate de evaluare cu acuratețe a condiției și valorii activelor pe care le deține clientul este, în cazul unui ofițer de credit responsabil, evaluarea făcută personal și nu cea bazată pe rapoartele colegilor. O vizită la fața locului, creează, de asemenea, posibilitatea de a verifica orice alte garanții râmase în posesia clientului, dacă acestea sunt întreținute sau stocate corespunzător.
d. Conținutul dosarelor de credit
Informațiile cuprinse în dosarele de credit se grupează în mai multe categorii, după cum urmează:
• Documente de creditare
Această secțiune include contractele de credit, actele de încorporare, certificatele de la Registrul Comerțului și alte documente similare.
• Informații financiare
Aceasta secțiune include bilanțul, contul de profit și pierdere, desfășurătoarele, situațiile fluxurilor de fonduri, prognoza lichidităților, planul de afaceri, situația financiară personală și documente privind situațiile financiare ale garanților.
• Garanții
Orice informație referitoare la garanțiile constituite trebuie să fie inclusă în această secțiune, și, în mod special, contractele de garanție.
• Corespondență, rapoarte și note
Dosarul de credit conține, de asemenea, întreaga corespondență purtată între departamentul de creditare și client, discuțiile, rapoartele asupra vizitelor făcute la sediul clientului sau a altor întâlniri cu clientul, rezumate ale convorbirilor telefonice, comentarii cu privire la desfășurarea procesului de creditare, orice alte situații deosebite ale programului de rambursare, informații contabile și recomandări făcute de ofițerul de credit sau de comisia de creditare, referitoare la cererea de împrumut.
• Alte materiale
Această secțiune include toate actele ce nu se înregistrează în altă parte. De exemplu: broșuri referitoare la producția societății, materiale de reclamă, articole din ziare și reviste referitoare la viabilitatea proiectului pentru care se solicită creditul, practicile utilizate în afaceri de către client și proiecte de viitor.
II.3.4. Controlul creditelor bancare și masuri ce pot fi luate in urma controlului
Datorită faptului că din totalul fondurilor utilizate de către agenții economici, creditele au o pondere însemnată, băncile comerciale au dreptul nu numai să controleze utilizarea împrumuturilor, ci și principalele laturi ale activității acestora. Controlul bancar privind creditele acordate se exercită atât scriptic, adică pe baza documentației, cât și faptic, prin verificarea concretă a situației debitorilor. Acest control se efectuează diferențiat, pe cele două categorii mari de credite: credite pe termen scurt și credite pe termen mediu și lung.
a.Controlul creditelor pe termen scurt
Pentru creditele pe termen scurt, verificarea scriptică se face lunar, pe baza datelor din balanța de verificare și a datelor patrimoniale. Totuși, pentru firmele debitoare care nu au credite, dobânzi sau plăți restante, controlul se poate face trimestrial. Pe baza datelor din documentele menționate anterior, se întocmește situația garanției creditelor pe termen scurt. Astfel, dacă din verificare rezultă minus de garanție, clientul va trebui să ramburseze rate ale creditului egale cu minusul de garanție, iar dacă debitorul nu are disponibilități bănești, minusul de garanție se transformă în credite restante cu dobândă penalizatoare. Controlul creditelor se realizează preponderent în cazul creditelor negarantate, deci a minusului de garanție în urma controlului, se prezintă, conducerii băncii, situații care cuprind analiza faptică a debitorului, propuneri de sistare a creditării, soluții de recuperare a creditelor restante. Dacă există, plusurile de garanție sunt luate în considerație pentru acordarea unor eventuale credite viitoare, suplimentare. Controlul faptic are ca obiect următoarele elemente:
1. Urmărirea și analiza gradului de realizare a principalilor indicatori, cei mai importanți fiind:
• realizarea fluxului de disponibilități monetare în concordanță cu cel prezentat băncii, odată cu documentele de creditare;
• realizarea programelor și utilizarea capacităților de producție;
• existența resurselor și a factorilor de producție;
• stadiul de fabricație, depozitarea produselor și conservarea garanțiilor;
• existența piețelor de desfacere și respectarea contractelor cu beneficiarii;
• existența faptică a datelor din contabilitatea agentului economic;
• respectarea destinației creditelor. Verificarea destinației creditului trebuie să aibă în vedere următoarele elemente:
– destinația dată creditului după angajarea lui trebuie să corespundă cu datele declarate de agentul economic în cererea de credit și detaliat pe furnizori în planul de afaceri și cu datele consemnate în contractul de credit; dacă este vorba de linie de credit, destinația inițială trebuie să fie păstrată în fiecare ciclu de rotație a creditului;
– verificarea se efectuează prin confruntarea datelor din contabilitatea sintetica cu cele din contabilitatea analitică și acestea cu datele din actele de plată a furnizorilor;
2. Evaluarea garanțiilor.
3. Prezentarea măsurilor luate.
4. Întocmirea actelor de control și înregistrarea lor la bancă.
b.Controlul creditelor pe termen mediu și lung
În cazul creditelor pe termen mediu și lung, există, de asemenea, un control scriptic și unul faptic. Primul se realizează atât în cursul executării proiectului de investiții, cât și după punerea în funcțiune a obiectivului, până la rambursarea creditului. Controlul se face atât prin documentele de plăți și de constituire a resurselor proprii, cât și prin balanța de verificare, rezultatele financiare, obligațiile fiscale, situația patrimoniului, principalii indicatori economico-financiari și alte documente prezentate~-de firma debitoare, în timpul execuției proiectului.
La efectuarea plăților, ofițerul de credit trebuie să verifice:
• încadrarea plăților în devizul general și devizele pe obiecte;
• încadrarea plăților în volumul creditelor aprobate;
• încadrarea veniturilor, cheltuielilor și profiturilor în limita celor prevăzute în bugete de venituri și cheltuieli;
• dacă resursele proprii ai! fost constituite conform documentației de creditare;
• dacă creditele din balanța de verificare a agentului economic corespund celor din evidența băncii; .
• dacă se respectă graficul de eșalonare a execuției obiectivului;
• constituirea și eliberarea resurselor proprii pentru investiții.
Controlul faptic, ce se realizează semestrial sau chiar trimestrial, se exercită după un grafic de control, în care vor fi urmărite:
• respectarea soluțiilor tehnice din documentații;
• stadiul fizic și calitatea lucrărilor executate;
• asigurarea factorilor de execuție pentru perioada următoare;
• încadrarea lucrărilor executate și a plăților făcute în cele prevăzute în documentația de creditare;
• analiza fluxului de numerar comparativ cu cel din documentația de credite;
• gradul de realizare a indicatorilor aferenți obiectivului pus în funcțiune;
• situația bunurilor ce constituie garanția creditelor.
Măsuri ce pot fi luate în urma controlului
Pe baza rezultatelor controalelor efectuate, inspectorii de credit fac propuneri de măsuri, care se aprobă de conducerea unității, și anume:
• trecerea la restanță a creditelor utilizate, pentru diminuarea corespunzătoare a limitei de creditare și recuperarea creditelor respective din disponibilitățile și încasările clientului înaintea altor plăți, cu excepția drepturilor de salarii care au prioritate potrivit prevederilor Legii nr. 53/2003 Codul muncii;
• anularea sau reducerea creditului aprobat, în cazul în care se constată că împrumutatul a prezentat băncii date nereale pentru determinarea cuantumului creditului. Această măsură se ia numai după expirarea termenului de 5 zile de preaviz scris;
• întreruperea imediată, fără preaviz, a punerii la dispoziția debitorului de noi tranșe din creditul aprobat; creditul utilizat în alte scopuri, cu dobânzile aferente, se retrage imediat din contul de disponibilități al împrumutatului, iar atunci când nu este posibil se trece la restanță;
• întreruperea, fără preaviz, a creditării în cazul în care situația economică și financiară a împrumutatului înregistrează nivele sub cele avute în vedere la aprobarea creditului și care nu mai asigură condiții de rambursare; banca poate reveni la această măsură după ce se constată redresarea situației clientului;
• retragerea imediată a creditului și dobânzilor datorate din contul de disponibilități al debitorului, iar când acest lucru nu este posibil se va trece la recuperarea creditului și dobânzilor prin executare silită;
• pentru creditele care au fost în competența de aprobare a centralei băncii, se va informa Direcția de Creditare asupra măsurilor luate;
•după aprobarea lor, măsurile stabilite se vor comunica în scris debitorului în termen de 5 zile.
In urma activității de urmărire și control rezultă o serie de semnale de avertizare:
Semnale de avertizare din interiorul băncii:
– viteză de mișcare a contului în creștere sau în scădere; retrageri mari de numerar; intrări de cecuri returnate; variația situațiilor prognozate prezentate; amânarea furnizării situațiilor fmanciar-contabile; clientul este întotdeauna grăbit să obțină un împrumut; zvonuri;
– nerespectarea acordurilor de împrumut și a formelor și principiilor de creditare;
– fondurile împrumutate sunt utilizate în alte scopuri decât cele convenite.
Semnale de avertizare de la client:
– schimbarea comportamentului managerilor față de întâlnirile anterioare;
– evitarea de către aceștia a contactelor cu banca;
– probleme personale ale conducerii;
– schimbări dese în conducere;
– conducere inadaptabilă la schimbare;
– viteză mare de mișcare a personalului;
– active neutilizate; stocuri fără mișcare;
– modificarea condițiilor comerciale;
– imposibilitatea de acoperire a comenzilor;
– politici neștiințifice de stabilire a prețurilor;
– ramură în recesiune;
– presiune mare exercitată de către creditori; obiective inexistente pe termen lung; risc de tară ridicat.
II.4.1. Creditele neperformante
PRINCIPALELE CAUZE ALE APARIȚIEI CREDITELOR NEPERFORMANTE
Există numeroși factori care ar putea genera apariția unui credit neperformant. Cel mai adesea, apariția unui credit neperformant este, mai degrabă, rezultatul acțiunii conjugate a mai multor factori, decât a unuia singur. Mulți dintre acești factori ies din sfera de control a băncii. Un singur factor – greșelile comise de funcționarul bancar – poate fi menținut la un nivel minim, dacă ofițerul de credit a parcurs și executat cu atenție și minuțiozitate fiecare etapă a procesului de creditare.
III.4.2. Erori comise de catre creditor ( Banca – Ofiterul de credit)
Evitarea apariției creditelor neperformante începe printr-o evaluare atentă și minuțioasă a cererii de creditare. Orice etapă a procesului de creditare executată necorespunzător, de la un interviu nesatisfăcător până la un proces inadecvat de monitorizare a creditului, poate avea drept rezultat apariția unui credit neperformant.
Unele dintre cele mai frecvente greșeli comise pe parcursul procesului de creditare sunt următoarele:
Interviu necorespunzător (inadecvat)
Discuțiile preliminare purtate cu clientul se dovedesc a fi necorespunzătoare atunci când ofițerul de credit, în loc să se axeze pe întrebări la obiect, cu scopul precis de a afla informații despre situația financiară a clientului, preferă o conversație prietenească cu acesta. Un alt neajuns constă în incapacitatea de a pune întrebări semnificative sau de a urmări o anumită linie, atunci când răspunsurile primite sunt greșite sau echivoce. Interviul preliminar reprezintă cea mai bună ocazie în care ofițerul de credit poate evalua trăsăturile de caracter ale clientului. Dacă interviul este efectuat într-un mod necorespunzător, poate duce la concluzii greșite în ceea ce privește buna intenție a clientului de a rambursa creditul.
Analiză financiară necorespunzătoare
Multe dintre creditele neperformante apar atunci când ofițerul de credit nu consideră că analiza financiară este un factor important în luarea deciziei finale, deci de acordare sau respingere a unei cereri de creditare. Nimic nu poate substitui o analiză financiară completă în cadru! procesului de creditare. O analiză financiară necorespunzătoare constă în interpretarea superficială a bilanțului și a contului de profit și pierdere, precum și neverificarea corectitudinii situațiilor financiar contabile.
Necunoașterea activității clientului
Problemele apar atunci când ofițerul de credit nu cunoaște activitatea clientului și condițiile în care aceasta se desfășoară. Dacă nu se cunosc aceste lucruri, este dificilă anticiparea necesarului de finanțare în viitor și determinarea celui mai adecvat tip de credit, valoarea acestuia și condițiile de rambursare. Pentru mulți beneficiari de credite, chiar dacă au o situație financiară bună, este dificil să-și onoreze datoriile dacă scadența acestora nu este în concordanță cu ciclurile fluxului de lichidități.
Garantarea defectuoasă a creditului
O altă cauză care duce la apariția pierderilor în activitatea de creditare o reprezintă constituirea unor garanții necorespunzătoare pentni creditele acordate. Acceptarea unor garanții care nu au fost corect evaluate în ceea ce privește posesia, valoarea și posibilitatea de realizare, poate pune banca într-o situație lipsită de protecție sau slab protejată în cazul în care clientul nu-și mai poate onora obligațiile
Documentație incorectă sau incompletă
Lipsa unei documentații corecte în cadrul contractului de credit, care să prevadă în mod precis, atât obligațiile băncii, cât și ale clientului, poate, de asemenea, conduce la apariția creditelor neperformante.
Experință insuficientă în afaceri
Multe dintre creditele neperformante pot fi atribuite lipsei de experiență în afaceri pe care o are clientul.
Management necorespunzător
O cauză frecventă a creditelor neperformante o constituie conducerea necorespunzătoare a activității. De exemplu, chiar dacă într-o întreprindere deciziile sunt luate de către o singură persoană, tof-se va ajunge într-un punct în care este necesară angajarea unor noi factori de decizie pentru domenii specifice: financiar, marketing și vânzări, întrucât această infuzie de idei și creativitate este necesară pentru desfășurarea unei activități performante – deși câteodată s-ar putea ca număml managerilor să fie insuficient pentru o activitate eficientă în cadrul companiei. Dar principala cauză în eșecul unei activități, o reprezintă pur și simplu o conducere incompetentă sau nepăsătoare. Factorii de conducere din cadrul unei companii trebuie să fie capabili să coordoneze diferite compartimente într-un mod cât mai eficient, să elaboreze planuri corespunzătoare pe termen lung și scurt, să folosească favorabil conjunctura și în același timp să fie pregătiți să reacționeze în fața oricăror schimbări adverse. Cele mai multe falimente rezultă dintr-un management necorespunzător.
Capitalizare inițială inadecvată
Firmele mici adesea au probleme chiar imediat după înființare datorită capitalizării inadecvate. Proprietarii subestimează costurile afacerii și supraevaluează viteza cu care ei pot obține profit. Ei își recunosc problemele, după un timp, atunci când capitalul lor se epuizează și creditorii refuză acordarea de credite adiționale.
Deteriorarea producției
Deseori, un credit neperformant apare după ce prețul unui produs sau serviciu rezultat al activității unei societăți, devine necompetitiv sau produsul are o calitate necorespunzătoare. Creșterea cheltuielilor (materiale sau cu forța de muncă) sau lipsa unor utilaje moderne și neținerea pasului cu cele mai recente tehnici de producție, pot genera prețuri necompetitive sau pot forța compania să scadă nivelul de calitate pentai produsul respectiv.
Activitate insuficientă de marketing
Creditele neperformante pot apărea și în cazul în care societatea nu desfășoară o activitate de marketing corespunzătoare. O afacere trebuie să aibă un plan bine definit cu privire la reclamă, volumul vânzărilor și modul de distribuire al produselor. Lipsa acestei activități va duce, în mod invariabil, la scăderea volumului vânzărilor și, în consecință, a profitabilității.
II.4.3. Identificarea creditelor neperformante
Rareori creditele devin neperformante sau generează pierderi peste noapte. Există, aproape întotdeauna, o deteriorare graduală a calității creditului, care este însoțită de numeroase semnale de avertizare.
SEMNALE DE A VERTIZARE GENERALE
Ofițerul de credit trebuie să primească, în mod regulat, din partea beneficiarului de credit situații financiare asupra activității acestuia. Legat de acestea, există semnale de avertizare asupra problemelor ce pot surveni în viitor:
• beneficiarul de credit nu furnizează la termen situațiile financiare (bilanțul, contul de profit și pierderi etc.)
• schimbarea contabilului sau a cenzorului.
Situațiile financiare
Avertismente care reies din analiza bilanțului:
• schimbări semnificative în structura bilanțului;
• deteriorarea lichidității sau a poziției capitalului circulant;
• creșterea rapidă a debitelor;
• creșterea duratei medii de încasare a creanțelor;
• procent ridicat al creanțelor devenite scadente și neîncasate;
• creșterea nivelului pierderilor din credite;
• creșterea accentuată a stocurilor, peste necesitățile de consum, sau încetinirea vitezei
de rotație a acestora;
• investirea în mijloace fixe, fără o finanțare corespunzătoare;
• un nivel scăzut al raportului dintre capitalul social (propriu) și cel împrumutat;
• stagnarea capitalului;
• creșteri disproporționate ale pasivelor curente;
• creșteri substanțiale ale pasivelor pe termen lung;
• creșterea mare a rezervelor.
O alta cauză pentru apariția creditelor neperformante o constituie incapacitatea de anticipare a conjuncturii de piață și de adaptare la schimbările acesteia.
Control financiar necorespunzător
Un control financiar insuficient reprezintă deseori cauza prăbușirii multor societăți. Ar trebui să funcționeze un sistem de încasare a debitorilor și de evaluare a stocurilor, de asigurare a calității produselor și de control al cheltuielilor. De exemplu, probleme, cum ar fi nivelul excesiv sau insuficient al stocurilor, pot trece neobservate până când ating proporții critice sau creșterea debitelor poate reprezenta o amenințare asupra capacității societății de rambursare a creditelor.
II.4.4. Apariția unor situații nefavorabie
Factori de mediu
O altă cauză care poate duce la apariția creditelor neperformante, este incapacitatea beneficiarului de credit de a face față consecințelor unor dezastre naturale cum ar fi incendii, secete, inundații și furtuni. De exemplu, o inundație care poate distrugerea mai mare parte a recoltei unui producător individual, amenință starea economică nu numai a producătorului dar și a furnizoailui de utilaje agricole, îngrășăminte și foița de munca angajată pentru recoltare dar chiar și a producătorului de produse alimentare, pentru care o diminuare a materiilor prime alimentare poate duce la creșterea costurilor.
Recesiune economica
Scăderile în activitatea economică pot stânjeni capacitatea beneficiarului de credit de a-și onora datoriile. De exemplu, în timpul perioadelor de recesiune, multe societăți se confruntă cu lipsa de lichidități cauzată de scăderea vânzărilor, cu creșterea debitelor cauzata de plățile efectuate cu întârziere și cu creșterea costurilor.
Concurență puternică
O concurență puternică poate pune în dificultate alte societăți atunci când acestea operează pe aceeași piață. O societate se poate confrunta cu scăderea vânzărilor și va fi obligată să sporească costurile și / sau să reducă marja de profit atunci când intră în competiție cu alte companii mai puternice din punct de vedere economic, care au o mai bună cercetare în domeniul producției, au produse mai noi și mai eficiente, fac o reclamă mai bună sau acordă un buget mai mare pentru reclamă etc.
Avertismente care reies din analiza contului de profit și pierderi:
• schimbări semnificative în structura contului de profit și pierderi;
• pierderi care reduc valoarea netă;
• pierderi rezultate din activitatea de exploatare;
• creșterea costurilor și micșorarea marjelor de profit;
• creșterea vânzărilor și scăderea profiturilor.
Astfel, evoluția nefavorabilă a rezultatelor economice și financiare și, mai mult,, rezultate economice și financiare mai slabe decât ale altor firme din același domeniu de activitate sunt semnale certe ale apariției creditelor neperformante.
Alte semnale generale
• Vânzarea unor active importante care afectează continuitatea procesului economic.
• Pierderea încrederii unor clienți tradiționali.
• Diferențe mari, în sens negativ, între prognoze și realizări.
• Discrepanțe în informațiile antecedente.
• Schimbări însemnate în sincronizarea cererii de credite sezoniere.
• Creșteri abrupte în volumul cererii de credite.
• Credite a cărei sursă de rambursare nu poate fi identificată cu ușurință și realist.
• Practicarea defectuoasă a unor servicii financiare. .
SEMNALE ALE ACTULUI MANAGERIAL
• Falimente anterioare.
• Lipsa sau modificarea frecventă a structurii societății.
• Asocieri noi, inclusiv achiziții, activități noi, o nouă zonă geografică sau o linie nouă de producție.
• Compania este fragmentată într-o serie de mici departamente interconectate slab operațional.
• Schimbări în atitudinea față de bancă sau față de ofițerul de credit, în special apare o lipsă de cooperare.
• Răspunsuri nefundamentate la semnalele băncii.
• Schimbări în comportamentul personalului cheie.
• Schimbarea personalului de conducere, a proprietarilor sau a personalului cheie.
• îmbolnăvirea sau decesul personalului de bază.
• Lipsa evidentă a unei succesiuni manageriale.
• Rapeluri de muncă degradate.
• Probleme cu forța de muncă.
• Incapacitatea de planificare a activității.
• Lipsa unui plan funcțional.
• 0 slabă administrare, datorată lipsei de experiență.
• Rapoarte financiare și control necorespunzător.
• Controale operative necorespunzătoare.
• Incapacitatea de îndeplinire a obligațiilor conform programului.
• Asumarea unor riscuri fără garanții corespunzătoare.
• Lipsa de sinceritate.
• Neînțelegeri în cadrul managementului sau între parteneri.
• Aventurarea în operațiuni noi, incerte.
• Litigii împotriva beneficiarilor de credite.
• Publicitate negativă.
SEMNALE TEHNICE ȘI COMERCIALE
• Stabilirea unor prețuri nerealiste pentru produse și servicii.
• Dorințe speculative și insistență în realizarea de afaceri riscante.
• Reacții întârziate la restrângerea piețelor sau la condițiile economice nefavorabile.
• Abateri de la disciplina contractuală.
• Pierderea principalelor linii de producție, a drepturilor de distribuție, "franchises" sau a surselor de aprovizionare.
• Pierderea unuia sau mai multora dintre clienții puternici din punct de vedere financiar.
• Apariția unor concurenți puternici și pierderea unui segment foarte mare de piață.
• Cumpărări speculative de stocuri, care par să nu aibă nici o legătură cu activitatea.
• Utilizarea slabă a capacităților de producție.
• Stagnări nejustificate ale procesului de producție.
• Slaba întreținere a sediilor și utilajelor.
• Folosirea de tehnologii învechite.
• Înlocuirea cu întârziere a utilajelor ineficiente.
• Păstrarea în evidențe a stocurilor vechi sau un nivel al stocurilor mai ridicat decât este normal.
• Schimbări nefavorabile în profilul de afaceri.
ALTE AVERTISMENTE
Contacte directe cu clientul
Menținerea unui canal de comunicare, deschis în permanență, între bancă și beneficiarul de credit este o practică foarte bună din mai multe puncte de vedere, în special prin faptul că adună la un loc toate informațiile nonfinanciare care ar putea indica eventuala apariție a unui credit neperformant.
Unele dintre primele semnale de avertizare, cum ar fi slaba întreținere a utilajelor, deteriorarea stocurilor sau neutilizarea întregului personal angajat, sunt mult mai bine reperate în timpul unei vizite la societatea respectivă.
În timpul unei conversații telefonice, clientul poate face aluzii la anumite dificultăți personale sau financiare care s-ar putea să nu reiasă din bilanț sau din situația contului de profit și pierderi.
Informații importante pot fi obținute în avans, prin contactarea directă, cât mai frecventă, a clientului.
Indicații furnizate de către terți
Tranzacțiile dintre client și terți pot furniza unui ofițer de credit prevăzător, o imagine intuitivă cu privire la apariția unui credit neperformant. De exemplu, ofițerul de credit s-ar putea să observe în tabloul financiar apariția altor creditori sau să primească telefoane de la furnizori care solicită informații despre situația creditelor, cu scopul de a evalua clientul respectiv.
Situația contabilă
Pot apărea semne de deteriorare a situației contabile a clientului. Cererile pentru noi împrumuturi sau pentru extinderea celor existente constituie, de asemenea, un indicator evident. Clasificarea clienților debitorului în grupe inferioare poate afecta, într-o mare măsură, bonitatea debitorului.
II.4.5. Soluționarea creditelor neperformante
EVALUAREA SITUAȚIEI CREATE
Apariția multor credite neperformante poate fi evitată prin identificarea promptă a dificultăților și prin remedierea acestora. Atunci când se confruntă cu apariția unui credit neperformant, ofițerul de credit trebuie să acționeze imediat.
Considerații preliminare
Cu cât este mai rapidă reacția, cu atât deciziile luate de către ofițead de credit sunt mai viabile. Pe de altă parte, în cazul în care nu se iau măsuri imediat ce sunt sesizate anumite probleme care indică apariția unui credit neperformant iar beneficiarul de credit întârzie mai multe luni efectuarea plăților, crește posibilitatea ca acesta să fie în întârziere și față de alți parteneri, cum ar fi creditorii comerciali sau societățile de asigurare.
Acțiune competentă
Ofițead de credit trebuie să facă o apreciere corectă cu privire la capacitatea sa de a rezolva în mod eficient o astfel de situație. Trebuie avută în vedere posibilitatea solicitării unui alt ofițer de credit cu mai multe cunoștințe și experiență în domeniu.
Evaluarea situației
O primă etapă în rezolvarea unui credit neperformant constă în a face un bilanț al situației.
În vederea recuperării debitelor cu vechime de peste 30 de zile, provenite din credite acordate de către bancă, se va efectua lunar o analiză fundamentată a situației economico-financiară a clienților în cauză, în care se vor urmări, în principal, obiectivele descrise anterior. In urma acestei analize, clientul se va încadra în următoarele 3 grupe:
1. Cu posibilități reale de recuperare a debitelor în maxim două luni.
2. Cu posibilități reale de recuperare a debitelor, dar într-un termen mai îndelungat și cu sprijinul băncii, prin încheierea unui act adițional la convenția inițială, referitor la prelungirea perioadei de rambursare, reeșalonarea ratelor restante pentru aceeași perioadă de rambursare, constituirea de garanții suplimentare, suplimentarea creditului.
3. Pentru care nu există posibilități de recuperare a debitelor, toate celelalte căi de îmbunătățire a situației economico-financiare a clientului fiind epuizate. în acest caz se declară starea de incapacitate, prin anunțarea clientului în cauză, banca valorifică bunurile materiale, ce reprezentau garanții constituite la acest credit.
Ofițerul de credit trebuie să aprecieze situația în care se află clientul, să cunoască bine politica băncii, să analizeze documentația, să evalueze situația reală a garanțiilor, sa urmărească îndeaproape alte conturi bancare pe care le are clientul, să consulte, ori de câte ori este cazul, ofițeri de credit mai experimentați, toate acestea în scopul de a formula un prim răspuns corespunzător din partea băncii.
Aprecieri asupra clientului
Este imposibil de apreciat caracterul unui client sau alte caracteristici personale până când acestea nu sunt puse la încercare în confruntările cu situațiile dificile. In astfel de cazuri, ofițerul de credit trebuie să aprecieze clientul în lumina noilor situații. De exemplu, este important dacă clientul recunoaște problemele pe care le are și cooperează cu banca în scopul rezolvării acestora. In cazul în care clientul este necooperant și nu prezintă încredere, o noua perioadă de încercare pentru redresarea situației s-ar putea dovedi fără rezultate și, în cazul acesta, banca trebuie să procedeze la lichidarea garanțiilor cât mai curând posibil. S-ar putea ca reeșalonarea creditului pe o nouă perioadă de timp să fie benefică în cazul în care beneficiarul de credit este o persoană competentă, care, accidental, este victima unor situații nefavorabile, scăpate de sub control. Deseori, la început unele activități, se pot confrunta cu dificultăți dar un client problemă de astăzi, poate deveni în viitor o relație solidă și profitabilă din punct de vedere bancar.
Analiza documentației
Ofițerul de credit trebuie să studieze cu atenție toate documentele conexe din dosarul de credit. De exemplu, constatarea că a expirat contractul cu un terț girant contează, dacă se va continua colaborarea cu clientul sau se va căuta o altă variantă.
Evaluarea situației reale a garanțiilor
Ofițerul de credit trebuie să facă o analiză comparativă între disponibilitatea și valoarea garanțiilor reale ale clientului constituite pentru împrumutul pe care 1-a primit. Dacă se constată că garanțiile au o valoare de vânzare redusă, atunci lichidarea acestora trebuie privită ca o ultimă resursă. Pe de altă parte, dacă valoarea de lichidare a garanțiilor depășește datoria clientului, atunci este de preferat ca banca să solicite rambursarea decât să se angajeze în prelungirea perioadei de plată.
Urmărirea și controlul contului bancar al clientului
Contul curent al beneficiarului de credit trebuie urmărit și controlat cu atenție chiar din momentul în care creditul este identificat ca fiind neperformant. în cazul în care clientul are și depozite, probabil va fi necesar să se impună controlul asupra contului bancar, în scopul prevenirii retragerilor de sume mari care ar putea periclita posibilitatea băncii de încasare a împrumutului.
Consultanța juridică
Departamentul juridic, trebuie să ajute ofițerul de credit la determinarea alternativelor pe care le are în cazul apariție! unui credit neperformant. Juristul poate face recomandări sau poate să avertizeze asupra executării anumitor compensații legale iar un ofițer de credit mai experimentat poate conduce și superviza măsurile necesare.
CAPITOLUL III. NOUL ACORD DE LA BASEL
III.1. Acordul Basel II
Mediul, în continuă schimbare, în care operează băncile, generează noi oportunități de afaceri, dar acestea presupun, totodată, riscuri tot mai mari și mai complexe care, la rândul lor, se constituie într-o provocare, pe cât de reală, pe atât de amenințătoare pentru abordările tradiționale ale managementului bancar.
Avându-se în vedere importanța deosebită pe care sectorul bancar o reprezintă pentru orice economie națională-prin funcțiile vitale pe care le îndeplinește, și anume: de sistem de plăți, de sistem de creditare a economiei reale sau de vehicul de transmitere a politicii monetare naționale-reglementarea și supravegherea pe baze prudențiale a principalelor componente ale sistemului bancar devine o premisă și în același timp o condiție esențială pentru asigurarea și menținerea sănătății economico-financiare a unei țări.
Neoliberalismul excesiv practicat în domeniul financiar-bancar la sfârșitul deceniului trecut în marea majoritate a țărilor actualei Uniuni Europene vine să confirme efectele negative pe care lipsa unor reglementări corespunzătoare le poate genera și induce asupra sistemului bancar.Astfel,lanțul de falimente declanșat la nivelul instituțiilor financiar-bancare europene a avut consecințe nu doar în plan național,ci s-a propagat cu repeziciune la nivel european,ca urmare a interdependențelor existente între diferitele sisteme financiare europene(efect cunoscut sub numele de „efectul domino").Consecințele directe ale acestui fenomen s-au regăsit în scăderea încrederii populației și a agenților economici în sistemele bancare naționale și în perpetuarea, pe termen lung, a acestei crize.
Conștientizând importanța deosebită pe care stabilirea unui cadru legal solid și transparent o poate avea asupra redării încrederii în sistemul bancar, autoritățile internaționale, cu veleități în domeniul supravegherii prudenței bancare, au înaintat în iunie 1999 noi propuneri de îmbunătățirie a reglementărilor Acordului Basel 1 .Noile prevederi acordă o atenție sporită necesității determinării gradului adecvat de capitalizare a instituțiilor financiare ca o funcție de nivel agregat al riscurilor la care acestea se expun în derularea activităților lor.Totodată, aceste reglementări urmăreau,în egala măsură, punerea fundamentelor unei convergențe în domeniul supravegherii prudențiale, în vederea garantării unui cadru transparent și concurențial tuturor băncilor care activează în plan internațional. Scopul final 1-a reprezentat în cele din urmă îmbunătățirea politicilor de management al riscului bancar și adaptarea lor la realitățile unei lumi financiare caracterizate printr-un grad ridicat de incertitudine și o volatilitate deosebită a fluxurilor de capital.
În acest context, prima parte a lucrării de față se va concentra pe surprinderea principalelor aspecte vizând necesitatea și oportunitatea procesului reglementării prudențiale a sectorului bancar.
Reglementarea prudențială are drept obiectiv major asigurarea protecției clienților, acționarilor și creditorilor unei bănci, prin definirea unui nivel suficient al capitalizării bancare. "Capitalul economic"- reprezentat de acel nivel al capialului necesar acoperirii pierderilor normale, peste cele medii estimate- reprzintă un bun indicator al necesarului de fonduri destinate asigurării unui nivel optim de protecție.
De asemenea, în vederea creșterii preciziei în determinarea gradului optim de adecvare a capitalului, Acordul Basel 2 instituie ca o noutate în domeniu obligația determinării nivelului fondurilor proprii ca o funcție de dublă senzitivitate a acestora la riscul asociat diferitelor tipuri de active avute în vedere (credite, linii de credit, împrumuturi ipotecare etc), precum și la diferitele clase de risc în care sunt încadrați inițial debitorii.
In vederea contracarării tendințelor instituțiilor de credit de a-și maximiza profiturile prin utilizarea intensivă a fondurilor proprii, autoritățile de supraveghere, în domeniu, au impus menținerea unui anumit echilibru între fondurile proprii și nivelul capitalului împrumutat, stabilind restricții în ceea ce privește utilizarea peste anumitw niveluri a resurselor proprii.
Primul Acord de la Basel, elaborat în anul 1998, aducea ca un element de noutate față de reglementările anterioare în domeniu ideea îmbunătățirii calității managementului riscului și stabilirea unui nivel al capitalizării băncii calculat în funcție de senzitivitatea la risc a activelor sale ( a creditelor acordate). In acest context a fost introdus indicele Cook, definit ca raport între capitalurile proprii ale oricărei instituții de credit și activele sale ponderate în funcție de risc. Nivelul minim al acestui indicator a fost stabilit la 8 %.Indicele Cook este relativ simplu de aplicat și permite verificarea și compararea facilă a nivelulu de solidaritate al băncilor.
Comitetul de la Basel a decis ulterior revizuirea acordului cu privire la evaluarea băncilor din mai multe motive, din care cele mai importante sunt rapida dezvoltare a noilor tehnici de management al riscurilor la nivelul instituțiilor bancare și proliferarea inovațiilor financiare de tipul instrumentelor derivate, care au creat riscuri ce nu sunt încadrate în algoritmul stabilit prin Acordul din 1988.
Procedura de aplicare a prevederilor Acordului prevdea, de asemenea, stabilirea nivelului capitalutilor proprii ca o sumă intre capitalul social al băncii, rezervele acesteia, datoria subordonată și provizioanele de risc, din care urmau să se deducă: activele intangibile și participațiile de natura imobilizărilor financiare la alte instituții de creditare.
Cât privește necesarul de capital, nivelul acestuia urma să se determine în funcție de gradul de risc asociat activului și nu debitorului ca atare.
Cu alte cuvinte, în cazul deschiderii unor linii de credit, de exemplu, pentru doi clienți ai băncii, ponderea de capital pe care banca trebuie să o dețină în fiecare din cele două cazuri era 100% (liniile de credit sunt asociate pozițiilor de active din afara bilanțului). Cu toate acestea, probabilitatea de manifestare a riscului de credit ( a riscului ca unul din clienți să nu își îndeplinească la scadență obligațiile de plată ) este mult mai mare în cazul unor clienți cu o bonitate financiară mai redusă decât în cazul clienților cu un standing financiar solid.
În acest fel, prin nediferențierea nivelului de capital al unei bănci și în funcție de calitatea clienților săi, eficiența metodologiei de adecvare a capitalului este vizibil redusă, ceea ce poate avea, în timp, repercusiuni asupra stabilității întrgului sistem bancar.
În ceea ce privește valoarea capitalului propriu, Acordul 1 prevedea, în plus, unele cerințe resrictive.Aceasta trebuia să acopere în proporție de peste 50% datoriile băncii și provizioanele constituite împotriva riscului de creditare, pentru ca banca respectivă să poată fi încadrată în categoria băncilor cu un grad adecvat de capitalizare.
III.2. Obiectivele Acordului Basel II
Principalele obiective pe care acest prim Acord le urmărea în planul disciplinei finânciar-bancare constau în protecția clienților împotriva eventualelor riscuri sistematice care pot să apară la nivel financiar, în conferirea unei stabilități sporite sistemului bancar și în imprimarea unui grad ridicat de eficiență a operațiunilor bancare prin diminuarea probabilității de apariție și manifestare a pierderilor la nivelul portofoliului de credite gestionat de către bancă.
Cea de-a doua direcție de acțiune, care a făcut practic trecerea între cele două acorduri de la Basel, o reprezintă elaborarea Directivei europene asupra adecvării capitalului. Aceasta stabilea norme concrete de aplicare a prevederilor Acordului Basel 2 . Astfel, Directiva impunea,printre altele, ca toate băncile active în spațiul european săimplementeze prevederile acordului până în anul 2007. De asemenea, țările recent integrate în Uniunea Europeană ( pe data de 1 mai 2004 ), precum și țările prevăzute să adere la Uniune în orizontul de timp 2007 ( România și Bulgaria) urmau să se conformeze și ele noului Acord. Ca un element de noutate introdus de Directivă, comparativ cu Basel 1, putem aminti luarea în calcul a gradului de capitalizare al unei bănci și a riscului de piață. în acest scop se urmărea o divizare a activelor financiare ale unei bănci în: active financiare pe termen lung evaluate la valoarea contabilă și, respectiv, active încadrate în categoria celor speculative ( investiții pe termen scurt). Pentru evaluarea senzitivității la risc, doar pozițiile speculative urmau a fi luate în calcul. Acestea erau marcate periodic la piață urmând a servi determinării nivelului ajustat la risc al capitalului băncii.
A treia direcție de acțiune în ceea ce privește adecvarea capitalului face referire la Acordul Basel 2. Acesta va putea fi utilizat începând cu luna ianuarie 2006 în paralel cu Basel 1, urmând ca de la sfârșitul aceluiași an singurul acceptat în determinarea nivelului de capitalizare a instituțiilor financiar-bancare să fie Noul Acord.
Basel 2 a adus câteva inovații în planul supravegherii prudențiale, prin definirea unui sistem în trei etape de evaluare și urmărire a riscului și în determinarea în consecință a nivelului optim de capitalizare .Astfel, noul Acord avea ca obiectiv crearea unui cadru de adecvare a fondurilor proprii mult mai sensibile față de riscurile bancare și stimularea băncilor în direcția îmbunătățirii sistemelor de măsurare și management al riscurilor.
Cei trei piloni pe care se bazeazănoul Acord Basel 2 fac referire, în primul rând, la necesitatea menținerii unor limite minime de capital, la o întărire a procesului supravegherii prudențiale, precum și la definirea unor reguli minime de disciplinăde piață, acordând în acest sens competențe lărgite băncilor comerciale din jurisdicția lor , constituirea unui nivel al capitalului în exces, față de nivelul minim reglementat prin Basel 2, în cazul în care identifică factori suplimentari de risc precum:
Riscuri associate activității activității de creditare ( concentrarea pe anumite sectoare sau firme și lipsa unei diversificări corespunzătoare a portofoliului de credite al băncii, existența unor puternice corelații între diversele credite din portofoliu etc ).
Efectele unui ciclu economic aflat în faza de depresiune.
Alte caracteristici nefavorabile care afectează în mod direct sau indirect sistemul bancar.
Primul Acord Basel din 1998 a stabilit un raport de minim 8 % între capitalurile proprii și expunerea băncii.Practica a demonstrat însă că între nivelul capitalului și risc este dificil de stabilit un raport, pot exista situații când riscurile asumate de bănci sunt mici și limita de 8 % devine costisitoare și situații când limita nu este suficient dacă băncile se expun la riscuri semnificative.
Obiectivul general al Acordului Basel 2 este acela de a promova capitalizarea adecvată a băncilor și de a susține dezvoltarea managementului riscului, consolidând astfel astfel stabilitatea sistemului financiar. Obiectivul va fi realizat prin introducerea a trei coloane care susțin una pe cealaltă și care creează stimulente pentru bănci de a perfecționa calitatea proceselor de control. Pima coloana reprezintă consolidarea semnificativă a necesarului minim stabilit de Acordul din 1998,iar a doua și a treia coloană reprezintă completările inovatoare la supravegherea capitalului.
Noul Acord Basel 2 identifică mult mai bine riscurile cu care se confruntă instituțiile de credit, pentru că vizează și alte riscuri decât cele de credit și de piață. Acest lucru semnalează importanța care este acordată acestor riscuri, în sensul că manifestarea lor poate cauza instituțiilor de credit pierderi semnificative. Atenția noului acord este deci îndreptată spre riscul operațional cu care se confruntă instituțiile de credit.
Obiectivele Acordului Basel 2, se referă în principal la:
– Asigurarea unui cadru mai flexibil pentru stabilirea cerințelor de capital, adecvat profilului de risc al instituțiilor de credit.
– Consolidarea premiselor pentru stabilitatea sistemului financiar.
Obiectivele BNR cu privire la implementarea Basel 2 pot fi sintetizate astfel:
Dezvoltarea sistemelor de management al riscului la nivelul instituțiilor de credit.
Transparența în legislația primară și secundară a noilor cerințe prudențiale.
Dezvoltarea mijloacelor de supraveghere prudențiale adecvate noului context.
În abordarea conceptului de stabilitate financiară, considerăm că trebuie să se ia în considerare două metode de abordare. Prima metodă se referă la factorii de risc care derivă din interiorul sistemului financiar precum creditul și lichiditatea. Cea de-a doua metodă se referă la riscurile care provin din afara sistemului financiar. Pe această zonă a riscurilor remarcăm în mod deosebit:
creșterea semnificativă a datoriei și prețurilor activelor.
disfuncționalității macroeconomice precum majorarea prețurilor mărfurilor sau dezechilibrele semnificative din economia mondială.
III.3. Structura Acordului Basel II
Astfel, noua structură a acordului Basel 2 are la bază trei piloni:
Pilonul 1- Cerințe minime de capital
Reguli flexibile și avansate de determinare a cerințelor minime de capital pentru: Riscul de credit:
abordarea standardizată
abordarea bazată pe modele interne (Internai Rating Based Approach – IRB)
Riscul de piață
Risc operațional
abordarea indicatorului de bază
abordarea standardizată
abordarea evaluării avansate (modele interne)
Pilonu 2 – Supravegherea adecvării capitalului
Rol activ al autorității de supraveghere în evaluarea procedurilor interne ale băncilor privind adecvarea capitalului la profilul de risc
Verificarea procedurilor interne ale băncilor de către autoritatea de supraveghere
Impunerea cerinței ca instituțiile de credit să mențină capital în exces față de nivelul minim indicat de Pilonul 1.
Implementarea unor mecanisme de intervenție timpurie a BNR
Pilonul 3 – Disciplina de piață
Cerințe de raportare mai detaliate către BNR și, ca noutate, către public, referitoare la:
structura acționariatului
expunerea la risc
adecvarea capitalului la profilul de risc
Pilonul 1 se referă la cerința de adecvare a capitalului, permite identificarea a trei componente ale riscului: riscul de credit, riscul de piață și riscul operațional.
Pilonul 1 din noul Acord de Capital revizuiește restricțiile impuse prin Acordul din anul 1998 aliniind necesarul minim de capital la riscul concret al pierderilor economice pentru fiecare bancă, astfel:
În primul rând, Basel 2 ia în calcul riscul pierderilor referitoare la credit, în general prin impunerea unor niveluri mai mari de capital pentru acele credite care se presupune că reprezintă un risc mai mare. în acest sens se pot identifica trei opțiuni prin care băncile și supraveghetorii pot alege o abordare cât mai potrivită complexității activităților și controalelor interne ale unei bănci:
Prin "abordarea standardizată"a riscului referitor la credite, băncile care practică forme mai simple de creditare și cu giranți și care au structuri de control mai simple, pot utiliza evaluările externe ale riscului presupus de credit pentru a evalua calitatea creditului clientelei în scopul adecvării capitalului.
Băncile care și-au dezvoltat sisteme mai complexe de evaluare a riscului și de asumare a riscului, cu aprobarea supraveghetorilor naționali, pot alege una dintre cele două abordări bazate pe ratingul intern (IRB) pentru riscul presupus de creditare. Folosind o abordare IRB, băncile se bazează parțial pe propria lor evaluare a riscului privitor la creditul clientului pentru a determina necesarul de capital, supus datelor stricte, validării și cerințelor operaționale.
În al doilea rând, noul acord stabilește un necesar explicit de capital pentru expunerile bancii la riscul pierderilor cauzate de deficientele sistemului, a proceselor sau a personalului sau cauzate de evenimente externe, cum sunt dezastrele naturale. Similar gamei de opțiuni pentru evaluarea expunerilor la riscul privitor la credit, băncile vor alege una dintre cele trei abordări de evaluare a expunerii la riscul operațional asupra căruia atât băncile, cat si supraveghetorii acestora, vor cădea de acord asupra calității si complexității controalelor interne asupra acestui domeniu al riscului.
În al treilea rând, aliniind necesarul de capital propriilor evaluări ale băncii la expunerea la riscul de credit și la riscul operațional, Cadrul Basel II încurajează băncile sași perfecționeze aceste evaluări. De asemenea, se oferă stimulente explicite în forma necesarului redus de capital pentru a adopta atât evaluări mai comprehensive și mai precise ale riscului, cât și procese mai eficiente de control ale expunerii la risc.
În ceea ce privește evaluarea riscului de credit opțiunile pentru calculul riscului de credit includ o abordare standardizată și o abordare pe baza de modele bazate pe rating-uri interne (IRB).
Abordarea standard este din punct de vedere conceptual aceeași ca și in vechiul acord, dar este mai sensibilă la risc: banca acordă un coeficient de risc fiecăriu activ și elementelor extrabilanțiere și însumează activele în funcție de acești coeficienți de risc. Coeficienții de risc individual de credit depind de categoria împrumutatului (state suverane, bănci, companii).
Coeficienții de risc vor fi redefiniți in funcție de rating-ul acordat de o agenție de rating specializată . De exemplu , pentru un credit acordat unei firme , acordul existent prevede un singur coeficient de risc : 100%, dar noul acord prevede patru categorii: 20%, 50%, 100%, 150%.
În abordarea standardizată , Agenția Standard&Poor 's grupează debitorii pe clase de risc care reflectă capacitatea și voința acestora de a-și indeplini obligațiile financiare contractuale. Pe baza unor indicatori de performanță se acordă fiecărui debitor un scor cuprins între 1 (cel mai bun risc ) și 5 (cel mai slab risc), scor care este transformat ulterior în clase de risc.
Semnificația claselor de risc pe termen lung este următoarea :
Clasa AAA – capacitate deosebit de mare de respectare a angajamentelor financiare;
Clasa AA – capacitate foarte mare de îndeplinire a obligațiilor financiare ;
Clasa A – capacitate mare de îndeplinire a obligațiilor financiare ;
Clasa BBB – capacitatea de îndeplinire a obligațiilor financiare este bună , dar există un anumit grad de sensibilitate la condițiile economice nefavorabile ;
Clasa BB – vulnerabilitate mică pe termen scurt dar un grad de sensibilitate la condiții economice mai mare comparativ cu clasa BBB ;
Clasa B – în prezent există capacitate de onorare a angajamentelor financiare , dar viitorul este incert.
Clasele de risc pot primi semnul plus sau minus, care indică poziția in cadrul clasei, superioară, respectiv inferioară.
Băncile vor putea utiliza propriile estimări și modele de evaluare privind credibilitatea debitorului.
In acest sens sunt prevăzute metode analitice distincte pentru diferitele tipuri de expunere la risc, de exemplu , pentru creditarea firmelor și a persoanelor fizice ale căror caracteristici de risc sunt diferite.
Banca estimează credibilitatea fiecărui debitor și rezultatele sunt transformate în probabilități ale pierderilor viitoare, care formează baza cerințelor de capital minim >8%.
Prin metodele de bază se estimează probabilitatea de nerambursare a fiecărui debitor, iar autoritățile monetare vor furniza celelalte informații. Conform metodelor avansate , o bancă cu un proces de alocare a capitalului suficient de dezvoltat va putea oferi alte informații necesare. Prin ambele metode coeficienții de risc vor fi mult mai diversificați decât cei din abordarea standard.
Acordul din anul 1988 a stabilit cerințele de capital doar prin prisma riscului de credit, însă capitalul era destinat să acopere și celelalte riscuri. Despre riscul operațional Comitetul de la Basel arată că reprezintă riscul de a înregistra pierderi ca urmare a unor sisteme informatice sau de personal defectuoase, fraude , documentație incompletă sau greșită. în prezent, băncile aloca în medie riscului operațional 20% din capitalul lor intern.
Pilonul 2 se referă la supravegherea procesului intern de evaluare a capitalului . în acest sens, se urmărește întărirea controlului pe care băncile centrale îl pot avea asupra instituțiilor de credit, luând în considerare strategiile active și riscurile excesive pe care și le pot asuma companiile.
Pilonul 2 a noului acord de capital adminte necesitatea unei revizuiri de supraveghere eficiente a evaluării interne a băncilor asupra riscurilor totale pentru a se asigura că managementul băncii procedează corect și alocă un capital corespunzător pentru aceste riscuri, astfel:
Supraveghetorii naționali vor evalua activitățile și profilele riscurilor pentru băncile individuale pentru a determina dacă aceste organizații trebuie să dețină nivele mai ridicate de capital decât se specifică a fi necesarul minim si de a identifica acțiunile corectoare care trebuie întreprinse ;
Comitetul de la Basel consideră că, atunci când supraveghetorii trebuie să impună băncilor să dezvolte structuri solide de control și să perfecționeze aceste procese de control.
Acordul Basel 2 prevede că băncile centrale vor fi abilitate să stabilească nivelul minim de resurse ale băncii, necesare pentru intermedierea bancară și pot stabili cerințe mai mari decât raportul minim convenit (adică rezerve mai mari sau mai mici în funcție de profilul de risc al instituției de credit).
Pilonul 3 vizează disciplina și transparența pieței. Transparența din partea instituțiilor de credit contribuie la o mai bună înțelegere în rândul participanților de pe piață, a calității managementului unei instituții de credit și al profilului de risc al acesteia. De pildă , instituțiile de credit ar trebui să publice semestrial informații legate de creanțe nerecuperate. Transparența va fi in avantajul investitorilor, al deponenților și chiar al instituțiilor de credit, ajutând la menținerea stabilității și a eficienței operațiilor pe piețele de capital.
În cele ce urmează prezentăm succint modificările aduse de noul Acord Basel 2 în comparație cu Acordul Basel 2.
Astfel, prin Acordul Basel 2, elementele de noutate sunt următoarele :
lărgirea gamei ponderilor de risc de credit de la un număr de patru categorii la opt ( 0%, 10%, 20%, 35%, 50%, 75%, 100% si 150%)
diversificare instrumentelor de diminuare a riscului de credit ( recunoașterea ca diminuatoare de credit a garanțiilor oferite de administrații locale și regionale , entități din sectorul public sau alte entități cu rating ridicat, utilizarea instrumentelor derivate – credit default swap, total return swap, credit linked notes)
utilizarea rating-urilor pentru evaluarea clienților (ex.: pentru autorități centrale, corporații, instituții de credit etc.) stabilite de agenții de rating independente.
Prevederile primului pilon pe care se structurează Acordul Basel 2 sunt completate, la rândul lor, cu prevederile pilonului 2 "Supraveghere prudențială" și , respectiv ale pilonului 3 „Reguli de publicitate și transparență", care nu fac altceva decât să stabilească instrumentele necesare punerii în practică a primului pilon. Interdependența între cei trei piloni de bază ai acordului Basel 2 este susținută, de fapt, de către chiar Banca Reglementărilor Internaționale (Bank of International Settlements – BIS) care preciza în ultimul său raport: „Este absolut necesar ca cerințele minime de capital ale primului pilon să fie susținut de o implementare robustă a celui de-al doilea, incluzând aici eforturile băncilor în vederea stabilirii nivelului de adecvare a capitalului și, respectiv, eforturile autorităților de supervizare de a revizui aceste metode de calcul. în plus, prevederile privind publicitatea, stabilite de pilonul 3 al Acordului-cadru, sunt esențiale în asigurarea unei concordanțe între disciplina de piață și ceilalți doi piloni.
Cei trei piloni stabilesc avantajele prudențiale specifice activității fiecărei instituții de credit și profilului de risc pe care acesta îl prezintă. De asemenea, prevederile cuprinse în Basel 2 conduc la dezvoltarea pieței,instituțiilor de rating ca urmare a faptului că instituțiile de credit pot determina calitatea creditului prin raportarea la evaluările realizate de instituțiile externe de evaluare a creditului. Totodată, noile regulamente asigură cadrul legal pentru diversificarea metodelor privind evaluarea riscurilor și stabilirea cerințelor de capital de la un nivel simplificat, prevăzut în Acordul de Capital Basel 1, la un nivel sofisticat, prevăzut în Acordul Basel 2 și determină o reducere a cerințelor de capital în contextul evoluției de la o abordare simplificată la abordări avansate.
De asemenea prevederile celor trei piloni vizează tratamentul riscului de credit al contrapartidei în cazul instrumentelor financiare derivate, al tranzacțiilor de răscumpărare, al operațiunilor de dare/luare de titluri/mărfuri cu împrumut, al tranzacțiilor pe termen lung de decontare și al tranzacțiilor de creditare în marjă, tratamentul riscului de credit aferebt expunerilor securizate și al pozițiilor de securitizare, expunerile mari ale instituțiilor de credit și firmelor de investiții, adecvarea capitalului instituțiilor de credit și firmelor de investiții, criteriile tehnice referitoare la organizarea și tratamentul riscurilor și criteriile tehnice utilizate pentru verificarea și evaluarea cadrului de administrare a strategiilor, proceselor și mecanismelor implementate pentru administrarea riscurilor, cerințelor de publicare pentru instituțiile de credit și firmele de investiții.
Aceste acte normative implementează în legislația românească prevederile a două directive, transpunând la nivelul cadrului normativ prevederile Acordului Basel 2.
III.4.1. Implementarea Basel II în România
Proiectul de implementare a Noului Acord de Capital (Basel 2) se derulează prin transpunerea în legislația națională a normelor comunitare, pe baza unei agende riguros etapizate, pentru realizarea căreia sunt antrenate resurse considerabile.
Implementarea Basel 2 în România a demarat relativ târziu și presupune provocări mari atât pentru banca centrală, cât și pentru instituțiile de credit. Este posibil ca în prima fază, majoritatea covârșitoare a băncilor să adopte varianta cea mai simplă de cuantificare a cerințelor de capital.
După 5 ani de lucru, în iunie 2004 Comitetul de la Basel a publicat forma finală a Noului Acord de Capital sau Basel 2 (BIS, 2004). Obiectivul documentului este de a stabili un cadru mai performant al managementului riscului și al guvernantei corporatiste pentru bănci, conducând implicit și la consolidarea stabilității financiare. Instrumentele de realizare a obiectivului sunt structurate în trei piloni:
1. cerințele minime de capital,
2. procesul de supraveghere
3. disciplina de piață.
PILONUL I stabilește cerințele de capital pentru riscul de credit, de piață și operațional. Basel II tratează amplu riscul de credit și oferă băncilor o gamă largă de opțiuni pentru calcularea cerințelor de capital în funcție de tipologiile expunerilor.
Trei metode pot fi folosite în acest scop: abordarea standard, abordarea de bază și abordarea avansată utilizând modele interne de rating.
PILONUL II abordează calitativ cerințele prudențiale prin intermediul procesului de supraveghere. Autoritatea de supraveghere capătă competențe sporite în evaluarea rocedurilor interne ale băncilor cu privire la adecvarea capitalului funcție de profilul de risc. La rândul lor, instituțiile de credit trebuie să fie capabile să identifice, să măsoare, să raporteze toate riscurile la care sunt expuse și să aloce capital în mod corespunzător. Riscurile nu sunt doar cele captate în Pilonul I, ci și cel de lichiditate, riscul de rata dobânzii pentru expuneri care nu sunt în portofoliul de tranzacționare, riscul de concentrare, riscul rezidual, cel reputațional și strategic.
Autoritatea de supraveghere poate solicita capital suplimentar dacă apreciază că aceste riscuri nu sunt acoperite și/sau banca nu are implementate sisteme corespunzătoare de control. Nu în ultimul rând, autoritatea trebuie să construiască mecanisme de intervenție timpurie care să prevină diminuarea capitalului băncilor sub pragul minim.
PILONUL III încurajează disciplina de piață prin promovarea dezvoltării unui set de cerințe de raportare mai detaliate către autoritatea de supraveghere și către public. Creșterea transparenței scade asimetria informațională, iar riscurile pot fi mai bine evaluate. Cerințele de componentelor capitalului, cerințele de capital pentru toate riscurile etc.).raportare sunt calitative (ex: nivelul de consolidare, structura acționariatului, strategia băncii pentru anumite expuneri etc.) și cantitative.
III.4.2. RoIul BNR în procesul supravegherii prudenței bancare.
Adoptarea Acordului Basel
Așa cum Directiva Europeană privind adecvarea capitalului o prevede, România și Bulgaria trebuie să facă progrese considerabile în domeniul supravegherii prudențiale pentru a se putea alinia, până în anul 2007, noilor cerințe ale Acordului Basel 2.
O analiză asupra progreselor înregistrate de România în adoptarea reglementărilor Acordului Basel 2 relevă faptul că țara noastră a făcut deja primii pași spre racordarea la noile cerințe internaționale privind supravegherea prudențială prin pachetul legislativ elaborat în ultimii ani.în acest sens ținem să menționăm între altele:
Norma nr. 112003 privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit, precum și organizarea activității de audit.
Norma nr.12/ 2003 privind supravegherea solvabilității și a expunerilor mari ale instrumentelor de credit cu actualizările ulterioare (Norma nr.9/2004).
Norma nr. 5/2004 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit.
Cu toate acestea, România este încă departe de atingerea obiectivelor sale de încadrare în prevederile Acordului Basel 2 datorită unor probleme operaționale care mai persistă încă în implementarea acestui acord. Dintre acestea am putea aminti: costurile ridicate de infrastructură privind investițiile în soluții IT dedicate; lipsa unor baze de date suficiente care să permită aplicarea pe criterii de eficiență ridicată a modelelor interne și așa simpliste de evaluare a pierderilor rezultate den manifestarea riscului de creditare și stabilirea pe această cale a unui nivel optim de adecvare a capitalului; inexistența unor sisteme de rating intern, transparente și aplicabile tuturor claselor de activitate și, în fine, lipsa unei bune cunoașteri a acordului de către instituțiile financiare avizate.
III.5.1. Schimbările apărute în sistemul bancar român, odată cu implementarea Acordului Basel 2.
Prevederile Acordulu Basel 2 au intrat in vigoare în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. Astfel, aplicarea Acordului Basel 2 în domeniul bancar a redus împrumuturile acordate băncilor de către instituțiile financiare internaționale, întrucât acestea trebuie eliberate numai în funcție de ratingul acordat solicitantului. în urma introducerii Acordului de capital Basel 2 au fost afectate in mod deosebit băncile mici, întrucât au fost obligate de BNR (Banca Națională a României) să-și majoreze capitalul social.
Problemele băncilor s-au reflectat și în relațiile acestora cu firmele care solicită credite, întrucât pentru acoperirea riscului operațional, instituțiile financiare vor fi obligate să reevalueze riscul clienților.
Comitetul Basel, format din 13 autorități bancare de reglementare, din tot atâtea țări puternic industrializate,(grupul celor 10-G, inițial) a elaborat acordurile Basel 1 (1988) și Basel 2 (2004)5, care impun în esență standarde pentru măsurarea riscului de către bănci și pentru alocarea de capital pentru acoperirea acestor riscuri. Primul Acord de capital Basel 1, care acoperea riscul de credit stabilea un sistem minim de capital necesar în funcție de activele ponderate de risc. Un Acord de modificare a fost eliberat în 1996 pentru acoperirea riscului de piață în funcție de portofoliile de tranzacționare. Deși a fost un bun punct de pornire, Basel 1 a fost foarte simplist în abordarea globală a riscului de credit. De exemplu Basel 1 nu distingea caracteristicile de risc pentru un împrumut de un an, comparativ cu un împrumut de 5 ani. Comitetul de la Basel are în vedere trei obiective pe baza cărora au fost elaborate acordurile și anume: siguranța (a proteja clienții
5 Helian D -" Impactul Aplicării Basel 2 Asupra Sistemului Bancar Românesc."
împotriva riscului sistemic); soliditate (a asigura siguranță în sistemul bancar); eficiența (a desemna capitalul ca o funcție a riscului bancar și a asigura băncile să opereze la costuri reduse). într-un plan mai larg, macroeconomic, se dorește o stabilitate a pieței financiare internaționale print-un mai eficient management al riscului. Fața de Acordul Basel l(care lua în calcul doar riscurile de credit și de piață), Basel 2 introduce criterii noi de abordare atât pentru riscul de credit cât și pentru cel operațional.
Pentru riscul de credit, Basel 2 pune la dispoziția băncilor trei abordări pentru calcularea capitalului minim necesar acoperirii riscului: abordarea standardizată (prin ratinguri/evaluări externe bănci); abordarea pe bază de evaluări interne de fundamentare (proprii evaluări ale băncilor), abordarea avansată, pe baza evaluării interne. Indiferent de abordările care trebuie folosite,- cele noi sau cele modificate- cerințele Acordului Basel 2 vor conduce spre schimbări importante în nevoile de resurse, în procesele interne și în arhitectura sistemului informatic bancar.
Pe plan internațional, țările în curs de dezvoltare vor adopta principiile de management al riscului ce sunt incluse în Acordul Basel 2, pentru a dovedi comunității internaționale preocuparea pentru un management eficient al riscului.
Aceasta este una din condițiile impuse autorității de reglementare din aceste țări, de către organizațiile internaționale pentru alocări de fonduri.
Odată cu implementarea Acordului Basel 2 în România au apărut o serie de inovații în domeniul creditării bancare, Basel 2 acționând conform principiului cadrului de reglementare care urmărește „adaptarea managementului riscuriolor în funcție de particularitățile fiecărei instituții de credit (volum de activitate și caliatatea portofoliului de plasamente)." Cadrul de reglementare asigură:
Senzitivitate față de profilul de risc, volumul și gradul de sifisticare a activității, cu
drepturi și răspunderi sporite pentru instituțiile de credit.
Convergența obiectivelor interne ale instituțiilor de credit (de management al riscului
și de luare a deciziilor de afaceri) cu cele urmărite de autoritățile de supraveghere.
Compensarea influențelor din aplicarea noilor metodologii de calcul pentru fondurile
proprii și pentru determinarea cerințelor de capital pentru riscul de credit. în vederea
menținerii actualului nivel de capital sau chiar a eliberării de capital.
Detaliind problemele risculrilor în cadrul primului pilon, Basel 2 diversifică tehnicile de diminuare a riscului de credti prin aplicarea mai multor categorii de colaterale și garanții exigibile (ex:unități ale organismelor de plasament colectiv, ipoteci asupra proprietăților de natura comercială cât și acceptarea de noi tehnici de diminuare a riscului de credit: compensarea de elemente bilanțiere,derivate de credit etc.
Aplicarea Acordului Basel 2 în instituțiile bancare din România permite de asemenea dezvoltarea unui mediu concurențial potențial, odată cu eliberarea de resurse prin aplicarea Basel 2, precum și accesul pe piața bancară autohtonă prin exercitarea în mod simultan, atât a libertății de stabilire, cât și a celei de prestări servicii.
Instituțiile bancare acționează conform unor politici și strategii privind implementarea Basel 2, precum și a unor proceduri formalizate potrivit cerințelor Basel 2. O componentă importantă a implementării Basel 2 în România, o reprezintă și politicile privind adaptarea sistemelor informatice la noile cerințe Basel 2, manifestându-se printr-un set de politici, proceduri și procese de control de diminuare a riscului în concordanță cu sistemele IT de monitorizare și raportare a expunerii la risc, întrucât Basel 2 are un impact semnificativ asupra gestiunii informației la nivelul fiecărei instituții de credit (înregistare, prelucrare, raportare,arhivare).
Tendințele noului Acord stabilite pentru perioada următoare sunt multiple. Banca Națională a României a elaborat o serie de strategii ce trebuie urmate pe viitor pentru satisfacerea cerințelor impuse de către noul Acord de la Basel. Astfel, aceste strategii sunt:
Adoptarea strategiilor de afaceri, a politicilor și procedurilor interne.
Adoptarea celor mai bune practici de guvernantă corporativă, astfel încât responsabilitățile fiecărei structuri de conducere să fie clar definite și separate.
Reconfigurarea strategiilor de administrare a riscurilor precum și dezvoltarea unui sistem de control intern bine structurat și eficient care să faciliteze accesul la informație.
Reconfigurarea obiectivelor instituțiilor de credit în domeniul clientelei, produselor și serviciilor bancare.
Asigurarea cu personal de înaltă calificare.
Alegerea unor soluții IT care să asigure accesul rapid la date și calitatea corespunzătoare a informațiilor.
Adaptarea aplicațiilor informatice care generează raportările destinate autorității de supraveghere, pentru a putea face față noilor cerințe.
Se desfășoară de asemenea, acțiuni pentru implementarea metodelor avansate de calcul a cerințelor de capital pentru riscul de credit și operațional prin îmbunătățirea sistemelor de rating, asigurarea existenței seriilor de date (interne și externe), dezvoltarea modelelor interne, asigurarea acurateței datelor,bank-testing, integrarea sistemelor de control ale riscurilor.
In ceea ce privește pilonii de acțiune ai Acordului Basel 2 se acordă o importanță deosebită în asigurarea conformității cu cerințele Pilonului 2 cum ar fi:
Perfecționarea metodelor de guvernantă internă.
Implementarea procesului intern de evaluare a adecvării capitalului.
III.5.2. Infrastructura de piață – reacție a grupului de interes la riscul operațional.
Basel 2 aduce un cadru mai flexibil pentru stabilirea cerințelor de capital, cu alte cuvinte permite băncilor și altor instituții financiare să-și reducă riscul prin metode adaptate.Pe plan internațional, un număr însemnat de bănci din întreaga lume se confruntă astăzi cu cerințele noului Acord. -Condiționată cu integritatea datelor, analizele de risc, estimarea corectă a riscului, conformitatea instituțiilor bancare cu Basel 2 va depinde în mare măsură de eficiența departamentelor IT.
Având în vedere că termenul limită a fost stabilit pentru sfârșitul anului 2006, realizarea conformității cu Basel 2 a atins momentul critic și a impus băncilor reanalizarea strategiilor de IT și a priorităților instituțiilor bancare în acest domeniu.
Mesajul comitetului Basel 2 "The whole question of stability of financial institutions – and Basel 2 – also raises the stakes in terms of further industry consolidation. Banks which manage Basel poorly could disappear". Acest mesaj reprezintă un semnal de larmă pentru băncile car nu au în vedere stabilirea unei strategii aliniată la contextual internațional. în domeniul bancar, reglementările vor deveni obligatorii în materie de risc operațional și a riscului de credit, reglementări elaborate de Comitetul Basel, conduc la necesitatea introducerii în premieră a unor noi proceduri care să cuantifice și să controleze activitățile bancare posibil generatoare de risc.
Una dintre tendințele majore ale evoluției pieței financiare este cea a realizării tranzacțiilor globale în timp real. La nivelul unei instituții financiare, această evoluție conduce la necesitatea procesării continue, integrate și în timp real a tranzacțiilor, asigurând gestiunea expunerilor și alinierea propriei performanțe (profitabilitate/cost), la cea a pieței globale.
Aceste schimbări determină apariția unor noi riscuri și expuneri de operare, care trebuie determinate, cuantificate și gestionate în sensul reducerii impactului asupra rezultatelor operațiunii și a imaginii instituției.
O strategie bancară performantă trebuie să cuprindă programe de gestiune a riscurilor bancare, care vizează minimizarea expunerii potențiale a băncii la risc. în ultima vreme noțiunea de risc bancar este privită sub două aspecte și anume:
Elementele de risc tradițional, deja cunoscute (riscul de credit, riscul de piață, riscul de lichiditate, riscul operațional, riscul de imagine).
Elementele de risc tehnologic (managementul proceselor, arhitectura soluției, gradul de integrare a aplicațiilor, securitatea la nivelul IT, disponibilitate).
În domeniul important al supravegherii bancare și la noi în țară, avem în vedere măsuri pentru întărirea capacităților BNR de supraveghere și de constrângere pentru a asigura respectarea de către bănci a reglementărilor prudențiale. Printre altele, s-au intensificat acțiunile de implementare a recomandărilor din Aportul de Audit Operațional (RAO) privind funcțiile de supraveghere ale BNR, care a fost întocmit în conformitate cu termenii de referință elaborați de UE.
III.5.3. Principiile Acordului Basel 2- noi teme de strategie bancară
Principiile Noului Acord privesc:
Abordarea standardizată a riscurilor sub forma sistemelor de rating;
Asumarea de către bănci a gestiunii eficiente a riscurilor mai mari, atât în numele
propriu cât și în numele clienților;
Structura strategică pe cei trei piloni:
Criterii de determinare a nivelului capitalului minim.
Activitatea de supraveghere a evaluării adecvării capitalului.
Disciplina pieței.
În noul context, specialiștii consideră în unanimitate că Basel 2 este mai mult business decât tehnologie și impune căutarea unor soluții care să reducă timpurile și costurile.Basel 2 devine pentru băncile românești o oportunitate pentru noua abordare strategică. Reușita în piață va depinde foarte mult de modul în care fiecare bancă va ști să constituie și să folosească datele.
Toate modelele de analiză de risc necesită baze.de date complexe privind clienții, liniile de business și indicatorii de piață.
Oricare ar fi procedura aleasă în bancă pentru furnizarea datelor necesare modelării,ea trebuie să cuprindă: acces rapid la date, managementul datelor, analiza datelor și raportare
Capitolul V. INFORMATICA BANCARA
5.1. Informatica bancară
Un rol important în cadrul sistemului informațional bancar revine activității de prelucrare electronică a informațiilor. Astfel, informatica bancară constă în culegere, prelucrarea și transmiterea informațiilor.
Informatica bancară permite concentrarea , păstrarea și depozitarea datelor, efectuaea de calcule, prelucrarea informațiilor, realizarea de sinteze și obținerea de variante pentru o mai bună fundamentare a deciziilor.
Activitatea de proiectare a informaticii presupune parcurgerea următoarelor etape:
alegerea unei teme care urmează să fie proiectată și analiza situației existente;
stabilirea și aprobarea obiectivelor ce urmează a se realiza;
proiectarea propriu-zisă a informaticii bancare;
experimentarea;
introducerea și extinderea informaticii bancare proiectate.
Proectarea propriu-zisă a informaticii bancare se realirează în mai multe etape, dintre care cele mai importante sunt:
adaptarea documentelor bancare la cerințele sistemului de prelucrare electronică a datelor;
codificarea informațiilor bancare;
elaborarea schemelor logice prin care se stablește fluxul prelucrării automate a informațiilor;
constituirea fișierelor și elaborarea programelor.
În activitatea de priectare și realizare a informaticii bancare trebuie să urmăreasă sporirea continuă a eficienței privind introducerea și extinderea automatizării oparațiunilor bancare. Aceasta presupune calcularea prealabilă a econimiei de timp, de forța de muncă și reducerea cheltuielilor cu prelucrarea.
Elementul de calcul, prin care se poate aprecia operativitatea obținerii informațiilor bancare este indicele de operativitate.. Acesta se poate exprima ca un raport între timpul necesar obținerii informațiilor bancare, ca urmare a introducerii unui sistem nou de prelucrare electronică a datelor și timpul anterior.
Creșterea eficienței informaticii bancare depinde de nivelul posibilităților, necesităților și exigențelor cerute de aplicarea în practică a premiselor actualei etape de tranziție ia economia de piață.
Prelucrarea automată a datelor presupune culegerea și transpunerea acestora în documentele tipizate suporții tehnici de informații cum sunt hard disk sau floppy disk; în vederea stocării, păstrării și transmiterii informațiilor bancare necesare prelucrării lor pentru buna desfășurare a activității bancare.
Documentele prezentate de către titularii de conturi sunt verificate de către referenți sau administratorii de cont din punct de vedere al modului de întocmire și a corectitudinii înscrierii datelor. După această operațiune, documentele primite de la clienți sunt sortate în mai multe mape, în funcție de natura operațiunii pe care o implică.
Datele din documente sunt apoi introduse de către operatori în memoriile calculatoarelor în vederea prelucrării lor și obținerii documentelor bancare specifice: note contabile, extrase de cont, jurnale operative.
In vederea verificării preluării corecte a datelor din documente în memoriile calculatoarelor, operează, prin program „numărul de control", introducând separat următoarele elemente: simbolul operațiunii, numărul documentului, simbolul contului debitor, codul băncii plătitorului, simbolul contului creditor, contul băncii creditor și suma.
Zilnic, se întocmesc următoarele documente: balanța de verificare cu trei serii de egalități, cumulate de la încwputul anului până în ziua precedentă, situația soldurilor debitoare și creditoare conturilor sintetice purtătoare de dobânzi, conturile personale și extrasele de cont care au avut operațiuni în ziua respectivă.
Periodic, de regulă, lunar, trimestrial sau anual, pe baza datelor preluate din documentele primare, prelucrate sau păstrate în memoriile calculatoarelor se realizează următoarele lucrări: lista dobânzilor și notele contabile de înregistrare a lor, situația centralizatoare a creditelor bancare, situția încasării veniturilor către bugetul statului, situția statistică a decontărilor, situația veniturilor și cheltuielilor proprii ca suport pentru întocmirea contului de rezultate și a bilanțului contabil.
Calitatea acestor lucrări și operativitatea cu care se realizează depinde direct de eficacitatea programelor cu care operează în rețeaua de calculatoare ale fiecărei bănci in parte.
5.2. Principiile organizării, funcționării și eficienței sisitemului informațional bancar
Creșterea profitabilității activității bancare face necesară cunoașterea amănunțită a proceselor și acțiunilor economice, implicațiilor lor financiare. Acest fenomen presupune
organizarea unui sistem informațional bancar potrivit standardelor actuale care să asigure un flux cât mai rapid și conținu de informații.
Activitatea bancară , dar mai ales organizarea controlului bancar și conducerea băncilor se realizează în bune condiții având ca suport activitatea decizională. Legătura între activitatea de decizie și cea operațională se realizează printr-un flux continuu de informații, în cadrul sistemului informațional bancar.
Sistemul informațional bancar este constituit din ansamblul mijloacelor și metodelor prin care se realizează colectarea , prelucrarea și transmiterea informațiilor, reprezentând o premisă a unei bune organizări, atât a activității de conducere, coordonare și control, cât și a celei operative.
Calitatea activității bancare este influnțată de organizarea și funcționarea sistemului informațional, de operativitatea, precizia și calitatea informațiilor culese, prelucrate și transmise, precum și de fundamentarea șiințifică a deciziilor.
Organizarea sistemului informațional bancar presupune o structurare a informațiilor corespunzător necesităților curente și de perspectivă în ceea ce privește prelucrarea automată a datelor.
Datele care stau la baza sistemului informațional bancar au ca suport atât evidența contabilă, operativă și statistică proprie bănculor, ct și a agenților economici în calitate de titulari de conturi.
Sistemul informațional bancar este supus unui proces continuu de îmbunătățire, de perfecționare. Perfecționarea presupune ca volumul de informații bancare să fie redus la strictul necesar, utilitatea fiind principalul criteriu de selecție.
După ce au fost preluate și prelucrate, datele se transpun în informații bancare care pot fi structurate după mai multe criterii, astfel:
Din punct de vedere al gradului de prelucrare:
informații bancare elementare
informații complexe.
Informațiile bancare elementare se carecterizează prin precizarea aspectului direct măsurabil (numerarul încasat sau plătit, cecurile de călătorie ahitate). Informațiile bancare complexe sunt cele rezultate din prelucrarea datelor primare (informații cu privire la creditele acordate, execuția de casă a bugetului statului, activitatea de decontări).
b) După momentul desfășurării operațiunilor, informațiile bancare se pot clasifica în:
informații operative- evidențiază starea curentă și facilitează posibilitatea urmăririi
directe a evoluției activității bancare;
informații postoperative- au ca surse de date evidența contabilă și statistică și folosesc la adoptarea de măsuri menite sa asigure înlăturarea deficiențelor;
informațiile previzionale- se referă la operațiile care se vor produce în viitor și se utilizează cu prioritate în activitatea de programare bancară.
Ca rezultat al prelucrării datelor, informațiile se constituie într-un flux informațional bancar care se manifestă atât în averigile bancare cât și între acestea și titularii de conturi.Complexitatea sistemului informațional bancar impune ca la baza organizării, funcționării și eficienței sale să se situieze o serie de principii, cum ar fi:
conceperea și funcționarea sistemului informațional bancar în funcție de structura
organizatorică a unităților bancare;
ierarhizarea informațiilor bancare după importanță și gradul de operativitate;
concentrarea și centralizarea informațiilor bancare;
tipizarea documentelor bancare;
aprecierea îmbunătățirii aduse de sistemul informațional bancar prin aplicarea în practică a acestora cu cheltuieli cât mai reduse și într-o perioadă de timp cât mai mică;
conceperea, organizarea și funcționarea sistemului informaționalbancar .
Eficiența sistemului informațional bancar este reflectată de calitatea activității unităților bancare, de staea de profitabilitate, de modul în care sunt receptate și apreciate produsele bancare de către titularii de conturi.
CONCLUZII
Evitarea și minimizarea riscului se realizează prin luarea unor decizii și găsirea unor tehnici juridice cât mai coerente. Minimizarea riscurilor suportate de către bancă contribuie la minimizarea pierderilor înregistrate de către bancă și maximizarea rentabilității acesteia.
Pentru diminuarea riscurilor, unitățile bancare trebuie să efectueze obligatoriu analiza financiară a clientului ceea ce presupune analiza ciclului capitalului circulant, analiza indicatorilor de performanță, analiza gradului de îndatorare și analiza lichidității societății care solicită creditul.
Evitarea riscurilor de creditare poate fi realizată direct de la nivelul conducerii. Astfel dacă membrii conducerii își respectă întotdeauna angajamentele,oferă informații de calitate și credibile, contribuie la menținerea relațiilor, au experiență și calități profesionale bune, sunt buni vizionari, efectuează un control excelent, nu își asumă riscuri inutile și au o reputație bună pe piață atunci riscul este foarte scăzut, și ușor de evitat.
În ceea ce privește obiectivul de diminuare a riscului din cadrul activității desfășurate experiența bancară impune cu strictețe implementarea și generalizarea unor modalități eficiente de atenuare, dar mai întâi, de preîntâmpinare a riscului.
Deci, controlul și evaluarea riscului se poate realiza în condițiile în care există un personal calificat superior în domeniu cu experiență, care însă să nu devină un obstacol pentru creditarea agenților comerciali, motorul economiei contemporane. Ca urmare a aplicării noului Acord Basel 2, considerăm că se vor produce unele mutații în peisajul bancar românesc.Acordul Basel 2 va determina scăderea solvabilității pe întregul sistem bancar precum și la nivelul instituțiilor de credit.
În acest sens , în anul 2000, preocupările BNR au stat în principal sub semnul transpunerii și implementării cerințelor europene privind Noul Acord de Capital , eforturile BNR înscriindu-se în direcția dezvoltării mijloacelor necesare realizării unei supravegheri prudențiale adecvate acestui nou cadru. O contribuție importantă pentru realizarea acestor obiective a avut-o intensificarea cooperării și a parteneriatului cu comunitatea bancară, care participă activ la implementarea Basel 2 – mai ales în condițiile deținerii unei cote de 88,6% din piața bancară românească de către băncile cu capital majoritar străin.
Noul Acord Basel 2 lasă la latitudinea instituțiilor de credit posibilitatea de a alege dintre agențiile de rating agreate de autoritatea de supraveghere pe cele patru cu care vor să lucreze , și care produce îngrijorări pe piață și chiar în rândil agențiilor de rating.
Considerăm că, pe lângă generarea de diferențe de capital, deosebirile semnificative pentru rating-urile internaționale / naționale pot să afecteze destul de serios și politica de creditare a instituțiilor de credit.
Noile standarde de aplicare aduc unele modificări cum ar fi nivelul total al provizioanelor admis prin noul standard ce va fi în general mai scăzut , având în vedere ca Standardele Internaționale de Raportare Financiară nu mai permit constituirea de provizioane pentru riscul bancar general sau fondul general de rezerve pentru activități bancare ce va fi reclasificat drept capital.
BIBLIOGRAFIE
1. Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel – „Monedă, Credit, Bănci”, ed. Didactica si Pedagogica, București 1995;
2. Cezar Basno, Nicolae Dardac, „Riscuri bancre. Cerințe prudențiale. Monitorizare”, ed. Didactică și Pedagogică, București 2000;
3. Ioan Bătrâncea, Aurel Bejenaru, Ioan Trenca, Sorin N. Borla – "Analiza Performanțelor și Riscurilor Bancare", ed.Risoprint 2008.
4. Berea Aurel, Berea Octavian, „Orientări în activitatea bancară contemporană”, ed. Expert, București, 2000.
5. Claude Simon, „Băncile”, ed. Humanitas, București, 1993.
6. Roxana Davidescu – „Implementarea Basel 2 In Sistemul Bancar Românesc – Cerință a Activării Competitive In Spațiul European."
7. Vasile Dedu, „Gestiune bancară”, Ediția a II-a, ed. Didadctică și pedagogică, RA București 1999;
8. Helian D – „Impactul Aplicării Basel 2 Asupra Sistemului Bancar Românesc."
9. Lucian C. Ionescu, „Băncile și operațiunile bancare”, ed. Economică, București 1998
10. Sorin V.Mihăescu –„Controlul Financiar Bancar", ed. Sedcom Libris,Iași 2002.
11. Mărgulescu D., „Analiza activității economico-financiare”, ed. Tribuna economică, București, 1994;
12. Negoescu GH., „Risc și incertitudine în economia contemporană”, ed. Alter-Ego, Cristian, Galați, 1995;
13. Ion Nițu – „Managementul Riscurilor Bancare." , ed. Expert București,2002.
14. Alexandru Pântea- „Băncile în economia românească" ed. Economică, București.
15. Rotaru Constantin, „Managementul performanței bancare”, ed. Expert, București, 2001;
16. Luminița Roxin, „Gestiunea riscurilor bancare”, ed. Didactică și Pedagogică, București 2001;
17. Ovidiu Stoica, Bogdan Căpraru, Dragoș Filipescu –„Banca Națională a României și rolul ei în procesul de integrare europeană." ed.Universității Al.I.Cuza, Iași 2005.
18. BNR- "Strategia de dezvoltare a sistemului bancar pe termen mediu”.
19. Legea 58/2006 privind instituțiile de credit.
20. Normele metodologice BNR nr.12/2002.
21. Normele metodologice nr. 12/22 iulie 2007.
22. Regulamentul nr. 5/22 iulie 2002.
23. Regulamentul BNR nr. 15/2006.
24. www.unicredit.ro.
25. www.bnr.ro.
BIBLIOGRAFIE
1. Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel – „Monedă, Credit, Bănci”, ed. Didactica si Pedagogica, București 1995;
2. Cezar Basno, Nicolae Dardac, „Riscuri bancre. Cerințe prudențiale. Monitorizare”, ed. Didactică și Pedagogică, București 2000;
3. Ioan Bătrâncea, Aurel Bejenaru, Ioan Trenca, Sorin N. Borla – "Analiza Performanțelor și Riscurilor Bancare", ed.Risoprint 2008.
4. Berea Aurel, Berea Octavian, „Orientări în activitatea bancară contemporană”, ed. Expert, București, 2000.
5. Claude Simon, „Băncile”, ed. Humanitas, București, 1993.
6. Roxana Davidescu – „Implementarea Basel 2 In Sistemul Bancar Românesc – Cerință a Activării Competitive In Spațiul European."
7. Vasile Dedu, „Gestiune bancară”, Ediția a II-a, ed. Didadctică și pedagogică, RA București 1999;
8. Helian D – „Impactul Aplicării Basel 2 Asupra Sistemului Bancar Românesc."
9. Lucian C. Ionescu, „Băncile și operațiunile bancare”, ed. Economică, București 1998
10. Sorin V.Mihăescu –„Controlul Financiar Bancar", ed. Sedcom Libris,Iași 2002.
11. Mărgulescu D., „Analiza activității economico-financiare”, ed. Tribuna economică, București, 1994;
12. Negoescu GH., „Risc și incertitudine în economia contemporană”, ed. Alter-Ego, Cristian, Galați, 1995;
13. Ion Nițu – „Managementul Riscurilor Bancare." , ed. Expert București,2002.
14. Alexandru Pântea- „Băncile în economia românească" ed. Economică, București.
15. Rotaru Constantin, „Managementul performanței bancare”, ed. Expert, București, 2001;
16. Luminița Roxin, „Gestiunea riscurilor bancare”, ed. Didactică și Pedagogică, București 2001;
17. Ovidiu Stoica, Bogdan Căpraru, Dragoș Filipescu –„Banca Națională a României și rolul ei în procesul de integrare europeană." ed.Universității Al.I.Cuza, Iași 2005.
18. BNR- "Strategia de dezvoltare a sistemului bancar pe termen mediu”.
19. Legea 58/2006 privind instituțiile de credit.
20. Normele metodologice BNR nr.12/2002.
21. Normele metodologice nr. 12/22 iulie 2007.
22. Regulamentul nr. 5/22 iulie 2002.
23. Regulamentul BNR nr. 15/2006.
24. www.unicredit.ro.
25. www.bnr.ro.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Managementul Acordarii de Credite (ID: 141987)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.