Management de Caz Pentru Copii Aflati In Situatie de Risc (separare Temporara sau Permanenta de Parintii Lor Firesti)

Management de caz pentru copii aflați în situație

de risc (separare temporară sau permanentă de părinții lor firești)

CUPRINS

Partea I. Introducere pag. 2

1. Afirmarea problemei pag. 2

2. Scopul studiului pag. 3

3. Întrebările principale și secundare pag. 3

4. Definiții pag. 4

5. Delimitări și limitări ale studiului pag. 5

6. Semnificația studiului pag. 6

Partea a II-a. Trecerea în revistă a literarturii de specialitate pag. 7

Partea III -a. Procedura de cercetare pag. 26

1. Supoziții și justificarea alegerii proiectării calitative a cercetării pag. 26

2. Tipul de proiectare folosit pag. 27

3. Rolul cercetătorului pag. 27

4. Procedurile de culegere a datelor pag. 28

5. Procedurile de analiză a datelor pag. 29

6. Metode pentru verificare pag. 29

7. Rezultatele studiului și relaționarea acestora cu teoria și lieratura

de specialitate pag. 30

Concluzii finale ale lucrării pag. 40

Bibliografie pag. 42

Anexe pag. 44

Partea I.

Introducere

Afirmarea problemei

Perioada de tranziție actuală din România, a determinat că numărul tuturor familiilor care trăiesc la limita subzistenței să crească într-un mod alarmant, aspect care a favorizat creșterea masivă a numărului de copii abandonați. În cadrul centrelor de plasament își trăiesc copilăria, copii orfani, copii care provin din medii familiale dezorganizate și copii abuzați de propria familie. Ce înseamnă de fapt abandonul pentru un copil, care sunt adevăratele efecte ale instituționalizării și a lipsei mediului familial adecvat pentru dezvoltarea corespunzătoare a acestuia, sunt elemente ce vor fi prezentate în cadrul aceastei lucrări.

După cum reiese și din studiile efectuate în mai multe țări, pentru un nivel cât mai optim de dezvoltare psihică și fizică, un copil trebuie crescut și educat în cadrul familiei de care aparține.

Peste tot în lume, sunt foarte mulți copii care după ce au văzut lumina zilei au fost părăsiți chiar în spitale și maternități, lăsați fără niciun fel de ocrotire, fără iubirea de mamă, sau copii care la un moment dat, din diferite motive au fost pur și simplu abandonați în centre de plasament. Pe lângă aceștia însă mai există și o altă categorie de copii, care nu numai că nu știu ce înseamnă de fapt dragostea adevărată din partea celor care le-au dat viața , ci au fost chiar abuzați exact de persoanele care ar fi trebuit să-i iubească, să-i protejeze și să-i îngrijească.

De-a lungul timpului, mai mulți autori au asociat instituționalizarea cu o serie de importantă de caracteristici ale mediului instituțional, având astfel diverse repercursiuni asupra personalității și asupra conduitei copiilor, a căror creștere și dezvoltare nu are loc în aceleași tipuri de condiții ca și în cazul copiilor din familii.

Lipsa totală a mediului familial bazat pe afecțiune și dragoste părintească absolut necesare copilului pentru o dezvoltare armonioasă, atât din perspectiva psihică cât și fizică, conduce la posibilitatea ca acești copii instituționalizați să adopte un comportament nepotrivit, iar evoluția lor spre un destin adecvat să fie nefavorabilă.

2. Scopul studiului

Scopul studiului de față constă în identificarea principalelor probleme cu care se confruntă copiii aflați în situație de separare temporară sau definitivă de parinții lor firești, atât în cadrul unor instituții, cât și în plasament. Identificarea acestor problematici, precum și a cauzelor care le determină este foarte importantă în vederea determinări unor măsuri reale de soluționare a acestei situații, cu care se confruntă copiii separați temporar sau permanent de părinți.

Întrebările principale și secundare

Întrebările la care studiul de față își propune să răspundă sunt următoarele:

Cu ce probleme se confruntă copiii aflați în situație de risc din cadrul instituțiilor?

Sunt îngrijiți corespunzător?

Li se respectă toate drepturile?

Se adaptează ușor la mediul instituționalizat?

Cu ce probleme se confrunta copiii aflați în plasament?

Se integrează în cadrul familiei?

Cu ce probleme se confruntă copiii aflați în situație de risc, separați temporar de părinți?

Își doresc reîntoarcerea în familie?

Prezintă semne de evoluție?

Prezinte semne de involuție?

Cu ce probleme se confruntă copiii aflați în situație de risc, separați definitiv de părinți?

Sunt adaptați?

Sunt inadaptati?

Sunt adoptați?

Sunt dați în plasament?

Sunt instituționalizați?

Prezintă semne de evoluție?

Prezintă semne de involuție?

4. Definiții

Familia

În sens vast, termenul de familie este frecvent utilizat în mod complet nediferențiat atât pentru familia din care provine de fapt un anumit individ, cât și pentru propria familie constituită din punct de vedere legal prin căsătorie.

Familia reprezintă una dintre cele mai longevive tipuri de comunitate umană, o instituție cu adeavărat stabilă, cu obiective fundamentale pentru toți indivizii și pentru societate, în general. (Voinea, M., 1996, p. 53).

Conceptul de familie trebuie înțeles în mod special ca drept, un grup uman de temelie dar și ca o realitate socio-umană determinată de toate relațiile de cuplu, cele de tip parental dar și de toate legăturile implicate în succesiunea tuturor generațiilor și în viața domestică de familie, în comun.

Familia constituie “elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea statului”. (Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.16).

Berge (1967, p. 43-45) este de părere că familia reprezintă un fel de cooperativă de sentimente, care îndulcește de fapt pentru fiecare membru, loviturile cele mai dificile ale vieții, repartizând efectele pentru absolut toți cei implicați.

Abandonul familial

În limbajul de tip juridic, se declară abandonat doar copilul care, în condițiile legii, se află în grija unei instituții sau a unui asistent maternal, cu acreditare socială sau de tip medical, de stat sau privată, ori a unei persoane fizice, ca urmare a faptului că părinții, în mod vădit s-au dezinteresat într-un fel sau altul de el, pe o perioadă mai mare de șase luni. (Dumitrana, M., 1998, p. 66.)

Dezinteresul, în cadrul acestui context, este definit astfel ca drept încetarea oricăror tipuri de legături între părinți și copil, legături care să dovedească astfel existența unor raporturi afective absolut normale.

Abandonul familial reprezintă o faptă cu caracter penal și o încălcare a unor valori protejate de către organismele statului. Tocmai din acest motiv, în relațiile de familie, mai exact în relațiile dintre soți, dintre părinți și copii intervine în mod frecvent o serie importantă de norme juridice, menite să protejeze viața de familie, precum și drepturile copiilor, inclusiv dreptul la familie.

Abandonul familial reprezintă o situație problematică în care un copil, de cele mai multe ori sugar, este părăsit de către părinte sau de către îngrijitor cel mai adesea într – un loc public, cu intenția conștientă de a crea o separare de tip permanent. (Neamțu, G., 2004, p. 798)

Mueller și Sherr (2009) sugerează faptul că definiția abandonului familial ar trebui să depindă de legislația țării respective. În orice caz, în cadrul unui studiu realiat pe 10 țări europene (Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Franța, Ungaria, Lituania, Polonia, România, Slovacia și Marea Britanie), doar una (Polonia) a precizat foarte clar în definiție, cadrul legal al abandonului.

Instituționalizarea

Instituționalizarea se asociază în mod foarte frecvent cu o serie importantă de caracteristici ale mediului de tip instituțional, având diverse repercursiuni asupra personalității și a conduitei copiilor, viitori adolescenți, a căror creștere și dezvoltare normală nu are loc în aceleași condiții ca și în cazul copiilor care locuiesc în cadrul unei familii, cu proprii lor părinți biologici.

Acest proces este reprezentat de toate tipurile de separări și rupturi care practic "smulg o persoană din legăturile sociale curente și (…) amputează brutal noul sosit de diferitele sale particularități sociologice, iar principiile de diferențiere socială ale lumii exterioare sunt abolite" (Ian, H., et al, 2004).

5. Delimitări și limitări ale studiului

Studiul de față se va desfășura în cadrul Uniunii Creștine din România, doar la nivelui județului Cluj-Napoca, așa încât nu va putea fi posibilă compararea rezultatelor cu alte județe.

O altă limită importantă a studiului s-ar putea referi la reticența participanților la cercetare, ceea ce ar putea îngreuna foarte mult întregul proces de cercetare. Neimplicarea activă a subiecților poate conduce la un eșec inevitabil și, implicit, la lipsa de autenticitate și obiectivitate.

6. Semnificația studiului

Efectele reale ale instituționalizării se resimt la absolut toate nivelele personalității copilului instituționalizat și în absolut toate domeniile funcționării acesteia: dezvoltarea de tip cognitiv, maturizarea afectivă și emoțională, dezvoltarea sistemului de interese și de valori, formarea unor comportamente manifeste, formarea conștiinței de și despre sine, dezvoltarea imaginii și a respectului de sine.

Instituționalizarea copiilor până în momentul de față reprezintă o problemă socială reală, atât timp cât există anumite tipuri de lipsuri în educație și în concepția de procreere de la vârsta fragedă a mamelor. În acest context trebuie implicată și societatea în general, respectiv oamenii, printr- o serie întreagă de programe care să cuprindă în mod special educația, atât în ceea ce privește creșterea semnificativă a nivelului de cultură cât și de educație sexuală, în ceea ce privește vârsta uneori prea fragedă atunci când viitoarea mamă nu cunoaște prea multe despre procreere.

Tuturor copiilor le este foarte dificil să se integreze și să se adapteze în mediul instituționalizat, ca urmare a tuturor regulilor și normelor pe care trebuie să le respecte. Copiilor aflați în situație de seprare temporară le va fi mult mai greu să se adapteze, decât celor aflați în situație de separare permanentă.

Concluziile mai multor studii și cercetări efectuate de foarte curând demonstrează faptul că o mare parte dintre copiii care au trăit și încă trăiesc în centrele de plasament nu pot face față tuturor experiențelor de viață; confruntarea acestora cu mediul în care se află și cu toate problemele pe care le au este extrem de dură,  aceștia încercând întotdeauna să supraviețuiască la nivel emoțional. 

Pornind de la toate aceste afirmații se justifică astfel actualitatea acestei teme, precum și interesul și motivația mea în cercetarea și analizarea intensă a acestui fenomen, atenție care nu este tocmai recentă în literatura de specialitate.

Partea a II-a.

Trecerea în revistă a literarturii de specialitate

După cum au mai demonstrat deja numeroși autori, instituționalizarea se asociază cu o serie semnificativă de caracteristici ale mediului de tip instituțional, având serioase repercursiuni asupra psihicului copiilor aflați în situație de separare temporară sau permanentă de părinți.

O. Pop (1998, p. 71) consideră că separarea temporară sau permanentă a copiiilor de familie, în primii ani de viață, constituie una dintre cele mai importante cauze ale retardului de dezvoltare bio-psihică, retard recuperabil însă în timp. Transferul din cadrul unei instituții în alta creează în mod frecvent fondul tuturor crizelor de adaptare care, de asemenea, prejudiciază la rândul lor dezvoltarea și maturizarea normală a copilului. Cele mai mari problematici educative, sub aspectul integrării reale în regimul vieții instituționale și al performanțelor învățării, sunt ridicate de către copiii proveniți din familii dezorganizate, precum și din relații de concubinaj. Pentru toți cei care sesizează și, mai târziu, conștientizează chiar că aparțin familiei, absența unor condiții materiale fiind de altfel pretextul abandonării în fapt, raportarea la o familie determină și structură tuturor complexelor de proveniență și de instituționalizare, cu diverse efecte negative asupra echilibrului bio-psihic general al maturizării bio-psiho-sociale.

Un studiu condus de Browne et al. (2005) s-a descoperit că abandonul copilului a reprezentat motivul principal pentru care copilul mai mic de trei ani ajunge să fie plasat într-o instituție de îngrijire.

Într-o cercetare efectuată de Sherr et al. (2009) s-au identificat 124 de cazuri de abandon al copilului în Marea Britanie între 1998 și 2005. Dintre acestea, 77% se produceau încă de la naștere, iar 23% la vârstă cuprinsă între o săptămână și 2 ani. În medie, erau abandonați 16 copii pe ani, reprezentând 0,002 copii dintr-o mie născuți vii. În Marea Britanie, legislația nu permite nașterea sub anonimat sau renunțarea rapidă la copil, astfel încât, marea majoritate a cazurilor de abandon au fost secrete, 75% dintre copii fiind abandonați în aer liber.

Efectele reale ale instituționalizării se resimt deci la toate nivelele personalității individului și în toate domeniile funcționării acestuia. În baza acestei accepțiuni se constată că individul instituționalizat se află pus în situația de a se supune unui regim de viață reglementat în totalitate din exterior, într-un mod foarte strict, și supus controlului permanent al unei instanțe asupra căreia individul în cauză nu are niciun fel de influență. (Goffman, E., 2004, p. 76-81)

De subiectul instituționalizării s-au mai preocupat de-a lungul timpului și alți autori, mulți dintre ei chiar români, care au considerat că instituționalizarea trebuie sprijinită prin intermediul măsurii de închidere a instituțiilor de tip vechi, alături de descoperirea unor soluții alternative reale pentru protejarea și asigurarea drepturilor omului care să răspundă tuturor nevoilor sale personale. (Zamfir, C., 1997, p. 79-88).

Lumea instituționalizată este foarte frecvent percepută ca drept realitate de tip obiectiv. Aceasta are istoria sa, care a existat de fapt de la nașterea individului și va continua să existe chiar și după moartea sa. Biografia personală este adesea percepută ca drept un episod din istoria obiectivă a unei societăți.

Toate instituțiile, în calitatea lor de fenomene istorice și obiective apar pentru om ca adevărate fapte incontestabile. În aceste condiții, instituțiile sunt percepute de individ ca externe, păstrându-și însă realitatea, indiferent dacă individului îi convine sau nu. Toate instituțiile sunt obiective, întrucât individul nu le poate înțelege prin intermediul introspecției, ci trebuie să le studieze în detaliu, așa cum studiază și natura. (Berger, P.L. și Luckmann, T., 1999)

Atât instituțiile cât și structurile sociale care conduc de fapt societatea par să se fundamenteze pe principiile dominației, ale competiției, ale egoismului și în niciun caz pe grija față de ceilalți.

Indiferent de tipul de instituție în care se află un copil în situație de separare temporară sau permanentă, toate aceste procese de impersonalizare sunt aceleași, fiind în foarte mare măsură raportate adesea la lumea angajaților respectivei instituții; ei fiind cei care controlează de fapt viața tuturor instituționalizaților.

Declinul de tip economic din România, alături de deficitul de personal specializat în ceea ce privește îngrijirea copiilor instituționalizați, au condus la deteriorarea absolut dramatică a condițiilor în instituții. Nu există însă statistici exacte, însă se estimează totuși că la începutul anului 1990 existau în jur de 100.000 copii în instituții (Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului).

Începând cu anul 1995, România adoptă un sistem social care vizează promovarea și respectarea drepturilor tuturor copiilor. În ceea ce privește pregătirea pentru viață a tuturor tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului s-a urmărit de fapt integrarea lor socio-profesională prin intermediul creării unui cadru legislativ și de tip instituțional care să asigure suportul absolut necesar pentru descoperirea unui loc de muncă și a unei locuințe, cu instituirea unor adevărate servicii specifice din cadrul Direcțiilor pentru Protecție a Copilului.

Un studiu referitor la instituționalizarea copilului, realizat în anul 1991, scotea în evidență anumite tipuri de întârzieri semnificative în dezvoltarea fizică și intelectuală a tuturor copiilor instituționalizați pe perioade îndelungate de timp față de copilul de aceeași vârstă crescut în familie.

În ceea ce privește situația copiilor instituționalizați, de cele mai multe ori victime clare ale abandonului de către părinți, conform unui raport recent al Comitetului Națiunilor Unite pentru Drepturile Copiilor, România stă mult mai bine doar față de unele state foste comuniste. În acest mod, în urmă cu un an, România înregistra 740 de minori instituționalizați la fiecare 100.000 de copii, Bulgaria însă avea 759 persoane aflate în aceeași situație la 100.000 de persoane între 0 – 17 ani, iar Lituania 1.376 la 100.000, în timp Rusia, din capul listei, 1.408 copii instituționalizați la 100.000 de minori.

Într-un studiu similar realizat în anul 1997, situația părea a se fi ameliorat într-o oarecare măsură, în mod special în ceea ce privește dezvoltarea fizică, însă se înregistrează și anumite tipuri de întârzieri în dezvoltarea intelectuală, manifestate cu precădere prin nereușita de tip școlar.

Un alt raport evidențiază faptul că cele mai importante cauze ale abandonului sau ale instituționalizării copiilor țin de situația socio-materială și financiară a familiei. Sărăcia de tip extrem, condițiile de locuire absolut precare, asociate cu dezorganizarea familială (familii instabile, dezorganizate, incomplete, mamă singură, tatăl nu recunoaște copilul) și cu diverse tipuri de comportamente patologice (alcool, droguri, violență, abuzuri) sunt mediile care favorizează de fapt abandonul sau instituționalizarea copilului. Rezultatele tuturor cercetărilor în acest sens (UNICEF, 1991, 1996, 2001) demonstrează faptul că foarte multe familii consideră instituția drept un internat, acolo unde copilul beneficiază de toate condițiile care nu-i pot fi oferite în mediul familial, și că mare parte dintre acești copii nu ar fi ajuns acolo, dacă ar fi existat un sprijin corespunzător pentru toate aceste familii.

Referitor la abandonul familial, consecința absolut imediată în acest context este, pentru cei mai mulți dintre copii, intrarea în instituție sau în grija unui asistent maternal. Foarte mult timp, aceasta a fost considerată drept soluția cea mai convenabilă, atât pentru copii, cât și pentru comunitate în general, chiar dacă evidențele o infirmau.

Un aspect cu adevărat important în vederea analizei a fenomenului de abandon familial, în cadrul României, îl reprezintă de fapt efectele negative ale tranziției, efecte care și-au pus o amprentă foarte puternică asupra sistemului de protecție socială a copilului. Interzicerea tuturor avorturilor în perioada de tip comunist a avut ca și consecințe reale creșterea numărului semnificativ de copii nou născuți nedoriți de către familiile lor și implicit creșterea semnificativă a numărului de copii abandonați; toate întreruperile necorespunzătoare de sarcină au provocat de asemenea creșterea semnificativă a mortalității infantile și a mortalității materne. (Preda, M., 2002, p. 112)

Copiii pot fi însă declarați în mod legal abandonați dacă nu au avut contact cu un anumit membru al familiei timp de cel puțin șase luni. Un val important de copii abandonați au devenit dintr-o dată disponibili și au fost plasați în mai multe familii adoptive sau foster, mai exact, la asistenți maternali.

Marea majoritate a statisticilor demonstrează faptul că cele mai multe cazuri de abandon au loc în cadrul maternităților sau ale secțiilor de pediatrie ale spitalelor, femeile fiind astfel cele care comit actul abandonului. Realitatea de dincolo de statistici demonstrează însă că cele mai multe mame se despart de proprii lor copii pentru că și ele, la rândul lor, au fost abandonate de către tatăl copilului.

Abandonul reprezintă deci fapta persoanei care are un copil în îngrijire, de a-l lăsa singur în circumstanțe în care acesta poate suferi daune serioase și nu va avea ocazia de a crește în cadrul familiei sale naturale.

Așadar, cercetările pe tema copiilor abandonați cuprind însă foarte puține informații cu privire la motivele reale pentru care mamele recurg la astfel de gesturi. Un raport al Adunării Parlamentare din Uniunea Europeană în 2008 a evidențiat problematica abandonului ca având nevoie de o cuantificare mult mai amplă, înainte de a se încerca o identificare a măsurilor de combatere a acestui fenomen. Este mai mult decât vital ca noi să înțelegem tipologia femeilor care își abandonează copiii, înainte de a propune orice fel de măsură sau de a emite o ipoteză. (Dailard, C., 2000, p. 147-154)

Este cert deja faptul că abandonul familial reduce în mod semnificativ egalitatea tuturor șanselor de acces la educație, la o pregătire profesională corespunzătoare, forma acestei urmări constând în abandonul școlar. Fenomenologia acestei adevărate provocări, bogată desigur, are la baza toate acuzele și manifestările de renunțare absolut prematură la școlarizare. Denumirile cele mai consacrate sunt foarte cunoscute și sub titulaturile de abandon școlar, de sărăcie, de educație precară sau lipsă de educație și de șomaj în rândul tinerilor. (Neacșu, I., 2010, p. 98)

Abandonul reprezintă deci o problematică care implica drepturile copilului, precum și pe cele ale mamei. De regulă, problematica abandonului anonim a iscat cele mai multe controverse, susținându-se că această practică violează drepturile copilului. (Werner, N.E., 2010, p. 223-232)

Orice copil are nevoie de drepturi dar mai ales de respectarea acestor drepturi , așa cum și noi toți avem nevoie de drepturi. Supraviețuirea, dezvoltarea, precum și protecția ne sunt asigurate de toate aceste drepturi. Drepturile asigură faptul că suntem cu toții tratați într-un mod egal și corect.

Toate drepturile fundamentale ale copilului sunt menționate în cadrul ,,Declarației Drepturilor Copilului’’ adoptată în anul 1959 de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite.

În anul 1989, ONU, a adoptat ,,Convenția cu privire la Drepturile copilului”.

În anul 1990, însă în România a fost adoptată legea internațională asupra tuturor drepturilor copiilor din intreaga lume . Din acel moment reprezentativ, autoritățile din țara noastră au fost absolut obligate să se îngrijească de îmbunătățirea situației copiilor și de asigurarea celor mai optime condiții ca ei să crească sănătoși, să aibă o educație de foarte bună calitate și să participe în mod activ la viața comunității. Pentru a asigura respectarea tuturor drepturilor celor peste 4 milioane de copii din România, în țara noastră a fost înființată o Autoritate Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului.

Potrivit Legii privind protecția, respectarea și promovarea tuturor drepturilor copilului, apărarea drepturilor și libertăților cetățenești în relațiile acestuia cu toate autoritățile publice se realizează și prin cadrul instituției Avocatul Poporului.

Pentru a putea supraveghea respectarea tuturor drepturilor copilului și pentru a putea ajuta copiii din întreaga lume, în anul 1946 a fost creat UNICEF (Fondul Națiunilor Unite pentru Copii). În momentul de față, UNICEF este prezent în lume în mai mult de 158 de țări. În România, organizația este reprezentată prin intermediul Comitetului Național Român UNICEF.

Copilul abandonat dezvoltă astfel diverse atitudini negative, generate de traumă reală a despărțirii de familia sa naturală și din lipsa afecțiunii părintești. Sentimentul de abandon conduce la nesiguranță, tristețe, anxietate, depresie, frustrare, ostilitate, agresivitate, nesiguranță, deznădejde, negativism, etc .ca și rezultat al dezorganizării echilibrului de tip afectiv.

La copiii instituținalizați, dezvoltarea fizică, precum și psihică este totuși încetinită cu aproximativ două luni și jumătate în urmă, în comparație cu dezvoltarea reală a copiilor care cresc în familie..

Foarte mult timp, instituționalizarea precoce a fost însă considerată ca având diverse efecte ireversibile asupra dezvoltării generale a copiilor, însă dacă se insistă foarte mult asupra stabilirii unor adevărate relații afective educator-copil, dacă se asigură deci o dotare corespunzătoare a unității cu jucării și cu alte tipuri de materiale didactice, mai exact să se asigure o reală ambianță care să permită copilului ocrotit o permanentă situație de comunicare și de acumulare de informații prin intermediul activităților ludice, o ambianță de tip stimulatoare, o continuă stimulare de tip verbal și cognitiv din partea tuturor adulților, atunci se poate deci estima o adevărată diminuare semnificativă a retardării creat de instituționalizare. Acest întreg fenomen apare foarte frecvent și conduce la incapacitatea copiilor proveniți din instituții de a putea face fața tuturor solicitărilor programei pentru preșcolari, ca urmare a tulburărilor de comportament, vocabularului extrem de redus, insuficienței dezvoltări a motriocitatii, insuficienței echilibrului biopsihic al individului și împiedică astfel satisfacerea trebuințelor.

Colectivitatea de tip nestimulativ a copiilor instituționalizați în primii săi ani de viață, montonia programului zilnic, relația de tip afectiv dintre adult și copil prejudiciază astfel individualizarea îngrijirii și a educației copiilor. Din acest motiv, ideal ar fi ca acest întreg climat socio-educațional din cadrul instituției să compenseze absența familiei și a tuturor carențele spiritual-afective, precum și morale din cadrul familiilor care nu oferă însă toate condițiile de creștere și de educare a copilului. Compensarea se realizează însă pe plan material, existențial, dar și pe plan spirirtual-afectiv, moral.

Raportarea copilului la mediul material și uman al instituției de ocrotire în care trăiește determină acceptarea sau neacceptarea condiției de instituționat, care influențează de fapt adaptarea și integrarea în cadrul regimului vieții școlare, având diverse repercursiuni asupra tuturor performanțelor de învățare și asupra întregii pregătiri pentru o anumită profesiune, responsabilități absolut benefice pentru maturizarea sa, pentru echilibrul sau afectiv și pentru integrarea sa socială.

Marca tuturor factorilor exogeni favorizanți devierii comportamentale frânează însă chiar până la anulare posibilitatea reală a evoluției spre succesul moral. Venind astfel mai târziu în instituție, toți acești copii oscilează practic între conformism și răzvrătire, între solidaritate socială și însingurare, trăind în acest mod cu o intensitate absolut zguduitoare rolul de victimă și de agresor.

Toți acești copii manifestă o foarte mare acuitate a simțurilor, o percepție mult mai rapidă, o înțelegere mult mai amplificată repercutând asupra intelectului care, dacă nu este însă determinat profund, provoacă cu intensitate foarte rapidă de abilitați distructive. În existența lor absolut dramatică de refuzați, mare parte dintre acești potențiali "infractori" suportă cu foarte mare dificultate crize de adaptare, complexul de inferioritate morală punând astfel grave probleme conștiinței. Noi obișnuim însă să spunem că este vorba despre o bogată experiență de viață, dar de fapt este vorba despre o maturizare înainte de timp care se impune tuturor celorlalți prin forța.

Personalul din instituții exercită asupra copiilor ocrotiți atât influențe de tip negativ cât și de tip pozitiv în ceea ce privește orientarea școlară și profesională a copiilor. Spre exemplu dacă unul dintre copii optează pentru o anumită profesie (chiar dacă acesta este mai slab la învățătura) trebuie stimulat și chiar îndrumat în primul rând de către educator. Doar în acest mod, copilul va putea capătă astfel încredere în forțele proprii, se va strădui tot mai mult să reușească, iar în caz contrar copilul își poate pierde absolut tot entuziasmul, încrederea în sine, astfel instalându-se și complexul de inferioritate.

În cadrul contextului abordării psihologice, logica dezvoltării familiei nu corespunde însă cu logica dezvoltării societății. Atât societatea cât și familia sunt deci simbiotice și sinergice doar într-o anumită măsură, însă, luând în considerare atât obiectivele societății, cât și cele ale familiei, ar putea să fie privite chiar ca antagoniste. 

În cadrul mediului de tip familial , într-o familie normală și obișnuită, părinții care într-o primă fază preiau absolut toate responsabilitățile referitoare la viață și la dezvoltarea copilului lor, îi transferă astfel în mod treptat acestuia o parte tot mai importantă a tuturor acestor responsabilități și veghează și la dezvoltarea să tot mai autonomă și tot mai conștientă de sine. Copilul se străduiește în acest mod să-și formeze toate deprinderile referitoare la necesitatea satisfacerii tot mai depline a propriilor trebuințe prin intermediul propriilor tipuri de resurse, precum și necesitatea panificării cât mai atente ale tuturor acestor procese. (Bowlby, J. 1974, p.240),

În calitatea sa de grup social omogen, familia reprezintă deci grupul principal în interiorul căreia indivizii își pot însuși primele și cele mai importante noțiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicție, marcând în acest mod dezvoltarea unei structuri cât mai generalizate a conștiinței morale și juridice. Familia reprezintă deci cadrul de realizare a sociabilității, premisa întregii deprinderi normelor dezirabile, a tuturor modelelor de conduită așteptate. Individul stabilește în acest mod primele contacte în vederea înțelegerii tuturor noțiunilor de responsabilitate și de raționalitate, primele tipuri de confruntări cu situații supuse prescripțiilor, interdicțiilor, dar și evaluărilor normelor și a idealurilor grupului social larg.

În momentul de față, mediul social, informațional, cultural în care se dezvoltă familia este din ce în ce mai divers și aflat într-o continuă dinamică. Această realitate solicită însă adaptabilitatea familiei și impune și o deschidere a acesteia către exterior. Copiii, părinții și comunitatea în general se influențează în mod reciproc. Relația individuală cu exteriorul și cu rolul său în producerea sinelui a reprezentat totodată și nucleul teoriei rețelelor.

Din perspectiva acestei teorii, copilul este deci considerat în centrul unei adevărate rețele alcătuite din instituții și persoane; numărul polilor, diversitatea lor, toate strategiile familiale referitoare la contactele exterioare ale tuturor copiilor, competentele atribuite fiecărui pol constiuie de fapt indicatori ai experienței sale sociale.

Mihăilescu (1999) sesizează faptul că familiile din cadrul societăților contemporane au suportat în ultimele decenii transformări foarte mari, atât de importante încât și conceptul de "familie" a devenit din ce în ce mai ambiguu, tinzând practic să acopere în momentul de față diverse tipuri de realități complet diferite de cele caracteristice generațiilor precedente.

Dinamismul structurii și a tuturor funcțiilor familiei pot părea pentru foarte mulți absolt surprinzătoare. Opinia curentă, preluată și în cadrul discursului politic și științific, afirmă faptul că familia este cea mai fidelă și păstrătoare a tradițiilor, a tuturor valorilor naționale. Contrar tuturor acestor opinii, familia este mult mai puțin "depozitară" și mai de curând "barometrul" al schimbărilor sociale.

Complexele proce de decantare a relatiilor familiale datorate obligațiilor sociale și atracțiilor oferite de viața socială fac din familia modernă un câmp explorativ foarte interesant. (apud. Neacșu, I., 2010, p. 110)

Reintegrarea reprezintă în acest sens revenirea copilului în cadrul familiei naturale, în cazul copiilor aflați în situație de separare temporară, după o perioadă de timp în care copilul a fost separat de aceasta prin intermediul unei măsuri de protecție luată în momentul în care se află în dificultate (plasament la un anumit tip de serviciu public specializat ori plasament în asistență maternală) și reluarea tuturor relațiilor specifice vieții de familie. Acest fapt poate fi cu adevărat realizat mai ales în momentul în care toate problemele care au condus la dezorganizarea familiei au fost complet depășite iar familia își manifestă o disponibilitate reală și are capacitatea de a le depăși.

Motivațiile pentru care unii dintre părinți nu sunt însă capabili să-și îndeplinească la un moment dat ori pentru o anumită perioadă de timp responsabilitățile de creștere și de îngrijire ale copiilor sunt cât se poate decomplexe. De regulă, cauzele care conduc la ruptura copilului de familia să țin mai mult de contextul socio-economic al familiei.

Familia joacă astfel rolul de mediator între individ și societate. În trecut însă, această funcție era întotdeauna realizată unilateral, așa încât, familia lua de fapt asupra sa sarcina de a putea asigura dezvoltarea societății prin cadrul adaptării culturale și de rol a individului. Un alt aspect deosebit de important este acela conform căruia familia poate realiza și misiunea de a putea fi mediator între individul care se dezvoltă și societate, mai exact de a-i oferi societății un dar – omul.

Mediul familial constituie de fapt un factor absolut primordial de socializare în viața copilului. Climatul din cadrul familiei poate influența în mod decisiv maniera în care minorul își construiește astfel sistemul de valori propriu, după care se va ghida ulterior în viața sa de adult.

Relația cu familia reprezintă un factor deosebit de important în această perioadă, pe care l-am abordat în lucrarea de față. Deși n-au ajuns încă la o maturizare completă, copiilor instituționalizați le place să creadă că sunt adulți, și ca atare încearcă să și gândească precum niște adulți, deci se pot descurca în acest mod și singuri.

În esență, consider că familia reprezintă unicul grup de tip social caracterizat de determinările naturale și biologice, unicul în care toate legăturile de dragoste și de consanguinitate capătă o importanță absolut primordială prin interacțiunile multiple și determinante între toți membrii săi.

Așadar, întregul context de tip familial este unul cât se poate de favorabil pentru copil, iar întoarcerea sa în cadrul mediului său natural reprezintă de fapt o reală necesitate. Această necesitate îl poate ajuta însă foarte mult pe copil în viitor și îi poate influența viața într-un mod pozitiv.

Orice copil, ar trebui să o aibă în preajmă o figură maternă, mai exact persoana gata să se sacrifice pentru el în orice moment. Din păcate, însă unele dintre mame nu pot sau poate că nici măcar nu vor să se asemene modelului de mama, ca urmare a anumitor aspecte care le împiedica astfel să-și îndeplinească îndatoririle față de proprii lor copii.

Vremurile s-au schimbat, iar în zilele noastre, nu mai este necesar ca mama să facă sacrificii supreme pentru a fi o mamă bună.

Pentru a-i putea oferi copilului său siguranța, grijă și atenție, nu trebuie decât să-i ofere necesarul suficient, astfel încât copilul să poată dezvolta și un atașament securizat, fapt care îi va conferi tăria de a înfrunta cu foarte mare ușurință greutățile vieții. Pentru a se simți securizat însă, copilul are nevoie de comunicarea reală cu părintele său. Prezența și atenția completă a mamei, contactul vizual, atingerea corporală prin îmbrățișări și prin mângâieri, întărirea comportamentului pozitiv, vor determina astfel copilul să aibă încredere în forțele sale proprii și să devină o persoană puternică.

Problematicile protecției sociale, cu care se confruntă în momentul de față absolut toate țările, reprezintă o preocupare complet aparte pentru statele aflate în tranziție, în general, și pentru țara noastră, în mod special.

            Sistemul de protecție a tuturor cetățenilor, reprezintă de fapt ansamblul beneficiilor sociale alcătuit din toate beneficiile universaliste și sistemul de securitate socială. Protecția socială mai poate fi apreciată ca drept ansamblu de acțiuni, de decizii și de măsuri întreprinse în societate pentru prevenirea, diminuarea ori înlăturarea completă a consecințelor unor evenimente considerate ca fiind riscuri sociale asupra condițiilor de viață ale populației și constituie una din cele mai importante definiții agreate de către specialiștii în științe sociale.

            Protejarea populației unei țări de inflație, menținerea unui anumit preț la toate produsele de bază prin acordarea de diverse tipuri de subvenții de către stat, asigurarea unui venit minim familial, măsuri de reducere a criminalității, a impactului calamitaților de tip natural, a răspândirii unor anumite boli, programe naționale de luptă împotriva corupției sau adevărate planuri naționale de ocupare a forței de muncă, de luptă împotriva saraciei, sunt tot atâtea câteva exemple importante de realizare a protecției sociale la nivelul întregii societăți în care trăim.

        Unul dintre obiectivele de bază ale protecției sociale are în vedere în special reintegrarea în viață normală a tuturor persoanelor care au beneficiat sau încă mai beneficiază de asistență socială prin:

activarea resurselor proprii lor;

identificarea modalităților optime de a putea face fața problemelor;

promovarea unor anumite tipuri de soluții de a putea reduce timpul marcat de către situația de risc.

            În vederea integrării sociale, nevoia socială reprezintă de fapt întregul ansamblu de cerințe indispensabile fiecărei persoane în parte pentru asigurarea condițiilor corespunzătoare de trăi, în condiții decente.

  Serviciul de asistență socială funcționează după un alt principiu decât cel al asigurărilor, bazându-se în mod special strict pe fonduri provenite din cadrul bugetului statului ori din diverse donații ale voluntarilor și ale instituțiilor internaționale, asistenta socială nu presupune în acest sens nicio contribuție financiară anterioară a persoanei asistate. Ajutorarea reală a persoanelor aflate în situații de risc, are la bază principiul solidarității și presupune evaluarea tuturor trebuințelor asistatului.

Managementul de caz în ceea ce priveste protecția copilului reprezintă un real concept care desemnează o metodă unică de coordonare și de integrare a tuturor serviciilor sociale, medicale și educaționale destinate exclusiv categoriilor de populații vulnerabile și dezavantajate, de organizare și gestionare a tutror intervențiilor specifice realizate de către diverși specialiști în acord cu toate obiectivele stabilite în ceea ce privește schimbarea tuturor situațiilor problematice ale beneficiarilor.

Managementul de caz se centrează așadar pe coordonarea, organizarea și chiar direcționarea tuturor intervențiilor destinate exclusiv asigurării serviciilor și integrarea acestora în beneficiul real al copiilor și al familiilor acestora, reducerii masive a perioadei de ședere a tuturor copiilor în sistemul de protecție socială prin urmărirea permanentă a tuturor progreselor înregistrare în ceea ce privește atingerea reală a finalității tuturor planurilor individualizate de protecție și concertarea astfel a activităților destinate exclusiv prevenirii separării copilului de familia sa. În funcție de strategia utilizată în ceea ce privește utilizarea tuturor resurselor, orientarea și chiar îndeplinirea obiectivelor, de viziunea în implicarea beneficiarilor în ceea ce privește realizarea tuturor schimbărilor dorite și complet intenționate, putem spune așadar că există patru tipuri de forme ale managementului de caz, pe care putem să le reluăm în acest context: managamentul centrat pe resurse, managementul centrat pe rezultate, managementul centret pe probleme și managementul de caz apreciativ, inspirat de modelul analizei SWOT.

În sistemul de asistență socială românească, doar pentru managementul de caz privind protecția copilului aflat în situație de dificultate managementul de caz este definit prin intermediul Ordinul nr.288/2006, în mod absolut restrâns ca “metodă de coordonare a tuturor activităților de asistență socială și protecție specială desfășurate în interesul superior al copilului de către profesioniști din diferite servicii sau instituții publice private”.

Pentru managementul de caz referitor la protecția copilului aflat în situație de dificultate există anumite tipuri de standarde și de norme metodologice de implementare a tuturor acestora, care să asigure o monitorizare absolut standardizată a tuturor cazurilor. Standardizarea se referă la:

·       stabilirea foarte clară a tuturor condițiilor pentru utilizarea metodei;

·       responsabilitățile tuturor părților implicate;

·       respectarea tuturor etapelor managementului de caz;

·       utilizarea unor anumite tehnici și instrumente tip;

·       perioadele de evaluare și de realizare a rapoartelor precum și a planurilor de servicii (PS) precum și a planului individualizat de protecție(PIP,PIS);

·       monitorizarea și postmonitorizarea.

Intr-un sens mult mai larg, conform Standardului 1/Ord.288/2006,managementul de caz este “o metodă de lucru obligatorie utilizată în domeniul protecției copilului și reprezintă ansamblul de tehnici, proceduri și instrumente de lucru care asigură coordonarea tuturor activităților de asistență socială și protecție specială desfășurate în interesul superior al copilului de către profesioniști din diferite servicii/instituții publice și private”.

Scopul de bază al utilizării acestei metode constă de fapt în asigurarea unei intervenții multidisciplinare și chiar interinstituționale, organizată, riguroasă, eficientă și foarte coerentă pentru copil, familie, reprezentant legal și alte persoane importante pentru copil.

Pentru utilizarea absolut corectă a managementului de caz furnizorul împreună cu toți coordonatorii serviciilor vor stabili toate criteriile de eligibilitate (de admitere) pentru accesul tuturor clienților la serviciile propuse dar și metodologiile și chiar procedurile de lucru pentru fiecare tip de serviciu.

Începând cu primele tipuri de standarde ISO 8402/1994 până la cele din 2000 cu ISO 9000, managementul calității este definit ca “ansamblul activităților funcției generale de management, ce determină politică în domeniul calității, obiectivele și responsabilitățile și le implementează prin mijloace ca planificarea , controlul, asigurarea și îmbunătățirea calității, în cadrul sistemului calității” (Butu, Mihai, Mihăilescu Pintia,2000:273)

Pentru beneficiar insă calitatea înseamnă:

· Timpul și atenția acordată de către profesioniști în tot ceea ce privește furnizarea serviciilor, momentul dar și durata tuturor acestora;

· Stabilitatea tuturor serviciilor, potrivit contractului stabilit;

· Diferența – atitudinea reală a personalului față de beneficiar;

· Finalitatea- obținerea tuturor rezultatelor așteptate de beneficiar.

Criteriile fundamentale pentru acordarea unor astfel de servicii calitative, sunt corelate întotdeauna cu drepturile omului dar și cu principiile etice ale muncii asistentului social. Toate acestea se referă deci la: respect și la simpatie pentru beneficiar, nondiscriminare, promptitudine, angajarea de personal calificat precum și capacitatea acestuia de a putea utiliza toate deprinderile de comunicare îndreptate în special către atenție/ascultare activă și claritatea informațiilor.

Funcțiile managementului calității tuturor serviciilor sociale sunt întotdeauna corelate cu funcțiile managementului clasic însă accentul cade pe calitatea îndeplinirii scopurilor și obiectivelor.

Pentru a putea realiza aceste tipuri de funcții, este absolut necesar ca serviciul social să funcționeze după câteva tipuri de principii care vizează toate standardele calității în asistența socială. Toate aceste standarde ale serviciului trebuie să fie foarte vizibile și cunoscute atât de profesioniști cât și de beneficiari.

Managementul cazului este un termen contemporan care se referă la acțiunile asistentului social pentru a mobiliza și a crea împreună cu ceilalți colaboratori un sistem de servicii care să răspundă eficient și efectiv la nevoile celor care solicită ajutor. Managerul cazului încearcă să coordoneze, monitorizeze și evalueze serviciile oferite. Asistentul social care este maneger de caz trebuie să folosească diferite deprinderile pentru a putea realiza un climat aerisit și oferind tuturor posibilitatea de a se exprima. Când mai multe resurse lucrează împreună pentru a stabili un plan, a lua o decizie.

Luând în considerare etapele managementului de caz și problematica copilului în dificultate , facem câteva precizări referitoare la acestea pentru care se va folosi suportul legislativ: Ordin 286/2006, privind aprobarea Normelor metodologice pentru întocmirea Planului de Servicii precum și a Planului individualizat de protecție; Ordin 288/2006, referitor la Standardele minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul protecției drepturilor copilului .

Monitorizarea se realizează asupra intervențiilor dar și asupra modurilor de realizarea a acestora (Cojocaru,Cojocaru,2008:33).

UNICEF se implică în mod frecvent în managementul de caz. Spre exemplu, solicită guvernelor și partenerilor sociali să situeze copii și tinerii în centrul procesului de adoptare a deciziilor. Pentru fiecare nouă decizie luată în calcul sau adoptată, guvernele trebuie să analizeze impactul și efectele asupra copiilor, familiilor cu copii, adolescenților și tinerilor adulți.

            Nevoilor sociale cu o etiologie de tip economi, li se poate răspunde prin intermediul unor intervenții în care beneficiile sociale acoperă întregul necesar dorit pentru un anumit standard minim de viață. Serviciile din domeniul asistenței sociale sunt cât se poate de specifice pentru nevoile cauzate de incapacitați personale sau dependentă.

            Asistenții sociali au marea responsabilitate de a putea reinventa practică, aceștia nu au de aplicat doar soluții, ci se implică și în soluționarea de probleme, adică în căutarea de soluții noi adaptate fiecărei situații în parte.

            Activitatea tuturor asistenților sociali, are de efectuat două dimensiuni esențiale:

cea de ordin economic, care vizează în special alocarea unor resurse financiare și materiale persoanelor care pentru o anumită perioadă limitată de timp nu pot conduce o viață auto-suficienta.

dimensiunea propriu-zisă socială și psiho-sociala care vizează în mod special toate procesele de integrare și de reintegrare socială în sens larg

            Sistemul instituțiilor asistențiale de stat diferă însă foarte mult de la o țară la alta, acesta dezvoltându-se în funcție de toate resursele bugetare ale statelor, de specificul tuturor problemelor sociale pe care încearcă să le soluționeze, de toate tradițiile asistențiale și organizaționale, precum și de ideologia dominantă. Acest întreg sistem evoluează permanent ,adaptându-se astfel dinamicii problemelor sociale.

            Sintagma ,,problemă socială'' apare în sociologie, dar și în domeniul politicilor sociale pentru a putea desemna astfel un set important de situații problematice întâlnite la nivel comunitar, societal și mai puțin la nivel personal.

Macro-problemele, precum și micro-problemele sociale, devin în acest mod aspecte esențiale complet diferite ale aceluiași fenomen. Nevoia de sprijin a unei anumite persoane aflate în situație de risc, devine astfel o problemă pentru toți asistenții sociali atunci când familia ori comunitatea locală apropiată nu pot răspunde sau nu o pot împlini.

În acest mod, sprijinul de care au nevoie toate persoanele și toate familiile acestora, vine adesea atât de la formele instituționalizate de asistență socială cât și de la comunități ori de la societate.

În cadrul sistemului de protecție socială, asistenta oferă deci o protecție minimală indivizilor aflați într-o situație problematică.

Ajutorul acordat pe o perioadă relativ limitată de timp tuturor celor cu diverse probleme deosebite, nu depinde însă de vreo contribuție a acestora și nici nu presupune o rambursare a ajutorului. Sistemul asigurărilor (care stă la fundamentarea securității sociale) se întemeiază pe o logică absolut contributivă în cadrul căreia toate cotizațiile finanțează astfel compensările de venituri în mod absolut proporțional cu contribuția anterioară a individului. (Legea nr.272 privind protecția și promovarea dreptului copilului publicat în cadrul Monitorului Oficial, 23 iunie 2004)

            Asistența socială experimentează în acest moment o foarte importantă perioadă de schimbare a tuturor priorităților, a organizării și a practicii de zi cu zi.

Potrivit noilor prevederi de tip legislativ referitoare la protecția copilului, a tuturor persoanelor cu deficiențe, a persoanelor vârstnice, apoi cele din cadrul domeniului justiției restaurative, a tuturor alternativelor la formele de tip tradițional de asistență, a perspectivei comunitare și individualizate de intervenție, natura, precum și viitorul asistenței sociale se modifică în mod considerabil.

Marea majoritate a instituțiilor de tip rezidențial în ceea ce privește ocrotirea copilului formează în momentul de față, o soluție reală la toate problemele copiilor aflați în dificultate, în situație de separare permanentă ori temporară.

  Toate instituțiile publice pentru ocrotirea copiilor au fost întotdeauna în mod tradițional organizate pe criteriul vârstei. Însă tradiția la care se face referire era aceea de a ocroti copilul cu vârste cuprinse între 0-3 ani în instituție de tip leagăn, iar pe cel cu vârsta cuprinsă între 3-18 ani în ,,casa de copii". Întrucât copilul aflat în cadrul cele două tipuri de instituții are aceleași categorii de nevoi, categorisirea pe criteriul vârstei poate fi considerată a fi artificială.

Toate aceste tipuri de instituții au avut o întotdeauna subordonare administrativă și metodologica complet diferită: leagănele aparținând Ministerului Sănătății, iar casele de copii aparținând Ministerului Educației Naționale. Toate aceste subordonări au generat de-a lungul timpului evidențierea caracteristicilor esențiale, precum și diferențierea celor două tipuri de instituții.

            De regulă, numărul de copii îngrijiți și ocrotit în cadul fiecărei instituții publice de ocrotire este foarte mare. Pe de altă parte însă, perioada pe care o poate petrece un anumit copil într-o instituție poate fi foarte îndelungată. Instituțiile fiind unele mari, insuficient adaptate tuturor nevoilor copiilor, este foarte dificil de realizat pe o scară largă programe individualizate pentru fiecare copil în parte.

În același timp însă, lipsa acută de alternativa adecvată la sistemul de ocrotire rezidențială, face ca absolut ficare copil care pătrunde în cadrul acestui sistem, să trebuiască să treacă cel puțin o dată în viață dintr-o instituție în alta (în funcție de vârsta sa), realizându-se în acest mod, schimbare întregului mediu pe care acesta îl cunoștea (locație, personal de îngrijire, colegi, amici, prieteni). Acest fapt nu poate însă contribui în mod semnificativ la o dezvoltare cu adevărat armonioasă a copilului, ba din contră, va conduce la o îngreunare reală de adaptare cu mediul care și așa nu era prea optim și adecvat pentru dezvoltarea psihică și fizică a unui copil.

  Necesitatea reală a elaborării unei concepții unitare și coerente, în interesul real al copilului lipsit de familie, în vederea recurgerii la ocrotire în cadrul instituției doar atunci când acest fapt nu poate fi evitat ,trebuie însă să se regăsească cu adeavrat în scopul primordial al tuturor instituțiilor de tip rezidențial. Indiferent care ar fi însă vârsta copilului, acesta trebuie neapărat să se reîntoarcă în mediul său familial și să fie deci pregătit pentru viața socială reală. Nu trebuie însă trecute cu vederea toate experimentele realizate în cadrul câtorva instituții de ocrotire, inclusiv de către organizații de tip neguvernamental, care au și demonstrat în nenumărate rânduri, posibilitatea urmăririi evoluției reale a copilului prin proiecte individuale.

            În momentul de față, în institurii, relația socială este foarte subestimată. Deși în ultimii ani s-au produs numeroase ameliorări importante ale acestei întregi situații, aceasta rămâne încă o problematică deosebit de importantă.

În ceea ce privește prelungirea perioadei de timp pe care copilul aflat în sistemul de ocrotire o petrece în instituție după vârsta de 3 ani, fără o adaptare a tuturor normativelor de personal, a tuturor programelor de activitate, precum și a condițiilor materiale de viață nu creează însă garanția funcționarii instituției în vederea servirii interesului fundamental al copilului.La nivelul intregiinoastre țări există în acest sens un număr de aproximativ 60 de instituții, în cadrul cărora se întâlnesc aproximativ 9800 de copii aflați situație de separare temporară sau permanentă.

            Un fenomen absolut îngrijorător care nu s-a manifestat până la începutul anului 1990 (sau cel puțin, nu cu o astfel amploare) este reprezentat de către prezenta absolut ilegală a majorilor în cadrul casele de copii.

Potrivit legii, după împlinirea vârstei de 18 ani beneficiază de ocrotire doar acei majori care aleg să continue studiile, până la vârsta de 25 de ani. Cu toate acestea însă, lipsa ofertelor de muncă și dificultatea de a putea găsi o locuință, au îngreunat astfel situația tinerilor crescuți în cadrul casele de copii.

Neavând astfel o locuință, un loc de muncă sau poate o familie ori un grup de prieteni care să îi sprijine, unii dintre acești tineri intra în mod frecvent în conflict cu legea. Aceștia continuând să locuiască în casele de copii și chiar creează probleme deosebite societății, în general.

            În ceea ce privește instituțiile private de ocrotire a copilului, acestea formează o categorie comple aparte în cadrul peisajului românesc. Acestea sunt deci înființate de diferite tipuri de ONG-uri și sunt în mod absolut esențial diferite de toate instituțiile publice în acest sens.

Aceste institutii private sunt create din start după anumite tipuri de standarde moderne, corespunzătoare și adecvate practicii actuale în  domeniu pe plan internațional..Asigurarea întregii legalități a înființării și funcționarii tuturor acestor tipuri de instituții s-a fundamentat exclusiv pe încheierea unor anumite tipuri decontracte de asociere cu toate autoritile județene ori locale ori pe contracte similare ,încheiate în mod direct cu anumite structuri ale guvernului.

            Aprximativ toate tipurile de instituții de ocrotire gestionate de către ONG-uri pot constitui un model pentru ceea ce înseamnă de fapt ocrotire de tip familial, instituție deschisă către comunitate, abordare de tip plenara dezvoltării individuale a fiecărui copil ocrotit. Întreaga filosofie care stă practic la baza majorității acestor tipuri de instituții este aceea conform căreia toate acestea constituie de fapt centre de tranzit al copilului spre o familie viitoare.

Cu toate acestea însă, întregul monopol impus de către toate instituțiile publice de ocrotire nu a putut fi deci desființat, sistemul public de ocrotire rezidențială demonstrând în acest sens o foarte mare rezistență la schimbări de tip structural.

Toate principiile și valorile absolut cruciale ale practicii asistenței sociale umaniste sunt, în opinia lui Payne (2011) reprezentate de promovarea justiției sociale, dezvoltarea individuală a clientului și a profesionistului, de complexitatea finite umane, de flexibilitatea de tip metodologic, de valorificarea creativității clientului și a profesionistului, de valorificarea potențialului de spiritualitate al întregii personalități umane, de promovarea securizării și de dezvoltarea rezilientei individuale.

În acest context, compasiunea, dragostea, solidaritatea, empatia, altruismul, sentimental etic, atașamentul emoțional, vocația profesională, concepția despre lumea înconjurătoare, credința religioasă etc sunt doar câteva caracteristici personal-empatice ale personalității umaneempatice a profesionistului dn cadrul serviciului de asistență socială.

Considerând astfel familia drept cel mai adecvat mediu pentru creșterea, dezvoltarea și ocrotirea personală a copilului, toate serviciile de zi asigura astfel menținerea, refacerea și chiar dezvoltarea capacității copilului și a părinților acestuia, în vederea depistării situațiilor care ar putea însă determina separarea temporară sau permanentă a copilului de familia sa naturală. Toate aceste servicii comunitare reprezintă deci un sistem de tip alternativ pentru instituționalizare, dar și o condiție esențială pentru respectarea dreptului fundamental al fiecărui copil de a putea crește și de a se putea dezvolta în propria familie, potrivit art. 108 .

La trecerea copilului ocrotit din instituții pentru copii preșcolari instituții pentru copii școlari, în vederea dezvoltării sale psihice se înregistrează mai multe particularități determinate de către condițiile educative și de către viața, mai ales în cazul copilului provenit din cadrul unei familii problematice.

În acest sens, în planul psihologic apare de fapt enurezismul ca urmare a unor factori importanți, prcum: metodele de tip educațional foarte rigide în cadrul instituțiilor, teama și anxietatea în ceea ce privește introducerea să forțată într-o anumită colectivitate, mai multe insuccese repetate, frustrări etc, ca și rezultat al situației în care se afla și pe care el o percepe și o trăiește în același timp ca o stare complet negativă.

Enurezismul poate deci persistă inclusiv până la vârsta preadolescentă, putând fi astfel vindecat doar printr-un real complex de măsuri de ordin educativ general și de tip special.

La toți copiii ocrotiți (mai ales la cei proveniți din instituții pentru copii preșcolari și din familii dezorganizate și cu un nivelul socio-cultural foarte scăzut) se constată foarte frecvent anumite tipuri de întârzieri în dezvoltarea vorbirii.

Toate acestea sunt mult mai accentuate mergând până la anumite tipuri de aspecte de pseudodebilitate mintală, create de de retardarea pedagogică consecutiva, dar și de nedezvoltarea corespunatoare a limbajului ca și instrument al gândirii.

Toți acești copii prezintă deci un vocabular foarte sărac, codul lor lingvistic fiind practic insuficient dezvoltat, capacitate redusă de înțelegere a tuturor mesajelor verbale etc. Nivelul de comunicare se menține astfel într-un registru foarte sărac iar ritmul real al dezvoltării gândirii este foarte redus, copiii întâmpinând în acest mod serioase dificultăți în ceea ce privește dezvoltarea operațiilor gândirii, dar și în ceea ce privește operarea cu anumite abstracțiuni și generalizări.

Handicapul de tip lingvistic generează și el foarte mari dificultăți de însușire a cititului și a scrisului după cum grevează și asupra întregii performanțe de tip școlar, care se bazează de fapt, în cea mai mare parte pe limbajul de tip verbal, îmbinat cu diverse tipuri de dificultăți de atenție, handicapul lingvistic, dar și urmările sale în domeniul comunicării, precum și al dezvoltării reale a gândirii conduce deci la randamentul foarte scăzut în învățătura școlara, la eșecul de tip școlar care este foarte agravat de către o altă particularitate prezenta la toți acești copii și anume, formarea într-un ritm foarte lent a motivației pentru învățătura.

Alături de toate traumele psihice suferite în viața de tip familial (determinate de către toate violentele dintre părinți, maltratările copilului, alcoolism etc.) ruperea completă a copilului de familie provoacă mai multe tipuri de efecte negative care distorsionează însă întrega personalitate a copilului ajuns în cadrul sistemului de ocrotire.

Partea III -a.

Procedura de cercetare

1. Supoziții și justificarea alegerii proiectării calitative a cercetării

A fi părinte profesionist e o meserie remunerată. Asistentul maternal e recompensat cu un salariu de bază (brut, echivalent cu cel al unui asistent social cu studii medii), la care se adaugă 15% – spor de stres și spor de vechime în muncă. Pentru fiecare copil, se primește alocația de plasament și alocația de stat. Uneori e posibil ca, din donații și sponsorizări pentru copiii luați în îngrijire, asistenții să primească ajutoare (îmbrăcăminte, încălțăminte, mobilier pentru copii, rechizite). Asistentul maternal este remunerat doar pe perioada cât are un copil în îngrijire. Ca orice salariat bugetar, el își poate lua transferul dacă între timp găsește un loc de muncă. Nu are dreptul la spor de noapte și nici la concediu în sensul clasic. Oriunde pleacă, trebuie să ia copilul cu el, prin contract neavând voie să-l lase în grija altcuiva.

Instituționalizarea copiilor reperzintă o problematică socială din ce în ce mai gravă. Studiile de specialitate demonstrează că acești copii întâmpină diverse probleme de adaptare, de integrare și de comportare în societate.

Consecința imediată a actului de abandon este, pentru cei mai mulți dintre copii, intrarea în leagănul sau casa de copii. Mult timp, aceasta a fost considerată soluția cea mai convenabilă, atât pentru copii, cât și pentru comunitate, chiar dacă evidențele o infirmau. Numai în momentul când, ,produsul“ nesatisfăcător al acestor instituții a fost adus în atenția conștiinței publice, abia atunci s-a înregistrat o creștere a interesului pentru factorii care determină supraaglomerarea caselor de copii. Pentru unele familii în dificultate, leagănul constituie o soluție salvatoare.

Deși povizorie, instituționalizarea afectează dezvoltarea armonioasă a copilului, chiar în condițiile în care familia păstrează legătura cu copilul. Separarea copilului de familie reprezintă o situație stresantă, generatoare de frustrare afectivă, cuconsecințe negative asupra adaptării și integrării copilului în regimul de viață al instituției deocrotire și asupra maturizării lui psihosociale. Se consideră că separarea copiilor de familie, în primii ani de viață, constituie una dintre cauzeleretardului de dezvoltare bio-psihică, retard recuperabil în timp.

Odată cu problemele instituționalizării survin și cele de adaptare. În acest sens consider că activitățile ludice pot soluționa într-o măsură foarte mare această problemă.

Tipul de proiectare folosit

Cercetarea de față este una de tip calitativ bazată pe următoerele metode:

Studiul de caz:

Studiul de caz este una dintre metodele de a realiza o cercetare în domeniul științelor sociale. Alte metode de cercetare în domeniul științelor sociale: experimentul, chestionarul, istoricul și analiza informațiilor obținute.

Un studiu de caz demonstrează, modul în care problema a fost identificată, care dintre soluții a fost aleasă și evidențiază rezultatul final, pentru un domeniu anume.

Menține atenția celui care citește studiul de caz prin accentuarea explicațiilor în rezolvarea problemei, prin termeni măsurabili și cuantificabili. Susține materialul prin date statistice, grafice sau tabele, în funcție de caz. Argumentează avantajul recuperării investiției în serviciul său produsul oferit în cifre de creștere.

Pwntru cercetarea de față am realizat câteva studii de caz, din care să se evidențieze probelemele de adaptare, intergrare, socializare și conduită ale copiilor instituționalizați, încercând totodată să construiesc și un plan de intervenție pentru fiecare caz în parte.

Rolul cercetătorului

Rolul cercetătorului în cazul de față este acela de a observa sistematic situațiile, de a evalua starea psihologică a subiecților și de a se implica activ în solutionarea tuturor problemelor cu care subiecții se confruntă.

Măsurile de acțiune în acest caz au rol de stimulare și de încurajare a comportamentului social, dar și de menținere a sănătății psihologice a copiilor institutionalizați, aflați în situație de separare temporară sau permanentă.

În urma identificării tuturor nevoilor cu care copiii aflați în situație de seprare se află, cercetatorul va realiza un proiect de prevenție a tuturor aspectelor la care copiii institutionalizați întâmpină probleme.

Procedurile de culegere a datelor

Pentru a se putea atinge toate obiectivele propuse dar și pentru a se proba ipotezele de la care s-a pornit, cercetarea da față se va baza pe metoda experimentului, în urma căruia se va realiza un studiu de caz, în care se vor prezenta rezultatele obținute.

Metoda experimentalăconstă de fapt într-un adevărat sistem complex de cunoaștere a realității, sistem caracterizat prin utilizarea raționamentului de tip experimental care prelucrează atât idei născute din observații sistematice, cât și din teste și chestionare. Experimentul în sine presupune o stare activă a participantului și implică o foarte bună activare metodică orientată spre un obiectiv deja propus.

Experimentul reprezintă deci provocarea unui fapt psihic, în condiții foarte bine determinate cu rolul de a proba o ipoteză.

În cadrul experimentului se vor utiliza urmatoatrele tehnici:

Observația:

Observația experimentală se realizează într-un spațiu creat de cercetător, în care exista condițiile prilenice stabilite inițial, încercându-se astfel și o neutralizare a influenței altor factori.

Cercetătorul stabilește încă de la început, în absolut toate detaliile, condițiile de desfășurare a observației, elaboramd în același timp un ghid comple de observație.

Observația este responsabilă de meritul că ne putem astăzi permite studierea activității psihice în condițiile vieții cotidiene. Astfel, activitatea psihică a unui elev (de exemplu) se manifestă în condiții ludice, în procesul de educație etc., a unui muncitor la locul de muncă, în contactul cu colegii săi de muncă etc. Chiar și așa, interpretarea rezultatelor obținute pe bază de observație crește și riscul unei anumite doze de subiectivitate.

Toate rezultatele obținute în urma observației trebuie să fie consemnate chiar în timpul observării, dar fără ca cel observat să știe acest lucru, sau imediat după ce observația s-a finalizat. Câteodată, observația psihologică poate fi combinată cu utilizarea unor procedee speciale de înregistrare sau de consemnare a fenomenelor observate, precum: cronometrul, aparatul video sau foto, reportofonul etc.

Convorbirea:

Convorbirea solicită din parte subiectului investigat răspunsuri, atitudini și modalități de a le exprima având avantajul că poate determina o cercetare cât mai focalizată. În funcție de metoda folosită putem vorbi de:

convorbire liberă;

convorbire semi-dirijată;

convorbire dinamice;

convorbire reflexă;

convorbire dirijată.

Procedurile de analiză a datelor

Într-o prima fază, toate datele culese în urma observațiilor și a convorbirilor vor fi transformate în studii de caz.

A doua fază a cercetării cuprinde centralizarea datelor statistice ale testelor aplicate și transferarea acestora într-o bază de date, în urma căreia se vor realiza statisticile descriptive și corelațiile dintre variabile.

Ultima etapă a cercetării constă in experimentul propriu-zis care vizează cuantificarea datelor obținute în urma aplicarii programului de prevenție.

Metode pentru verificare

Verificarae și evaluarea programului va fi una calitativă și va consta în prezentarea rezultatelor obținute sub formă de rapot.

În cadrul acestui raport se va ține cont de:

– gradul de atingere a obiectivelor propuse;

– nivelul de progres înregistrat de subiecți;

– modul de percepere de către subiecți a programului susținut;

– influența pe care experimentul o are asupra subiecților.

Rezultatele studiului și relaționarea acestora cu teoria și lieratura de specialitate

Studii de caz

Primul caz pe care am să îl prezint este unul cu risc de neglijare, este vorba despre o fată în vârstă de 10 ani, naționalitatea română, religia: ortodoxă.

1.Numele : M.C.M

Descrierea situației copilului

M.C.M provine dintr-o relație legal constituită a părinților. Cei 2 soți s-au căsătorit în anul 1990 și au împreună 5 copii. Aceștia fiind: M.A (băiat), are 25 ani, în prezent nu are un loc de muncă, M.D.S (băiat), are 24 ani, în prezent este elev la Seral la Grup Școlar de Industrie Alimentară, M.A (fată), are 19 ani, în prezent este plecată în Spania unde lucrează fără carte de muncă. Este necăsătorită și e însărcinată cu o persoană pe care a cunoscut-o la locul de muncă, M.C. (băiat), are 17 ani, este elev la licelul Romulus Ladea, în clasa a X-a.

M.C.M are probleme de sănătate, are un chist ovarian și este sub urmărire medicală făcându-și periodic analize pentru a verifica mărimea chistului. Tatăl lui M.C.M a decedat în anul 2014, a avut diabet, a făcut septicimie, ulterior stop cardiac. Doamna M.M. ( mama lui M.C.M.) a absolvit 10 clase, are meseria de desenator tehnic, iar în prezent nu este angajată cu forme legale. Aceasta lucrează ocazional ca și îngrijitoare, face curățenie la câteva familii din Cluj atunci când este chemată. Bunicii materni a lui M.C.M. sunt decedați, iar buncii paterni sunt în viață și păstrează legătura cu nepoții lor.

Forma de învățământ

M.C.M este elevă la Liceul de Arte Plastice Romulus Ladea, în clasa a – III-a .

Venitul familiei

Alocațiile de stat a celor 2 copii în valoare de 42 de lei/fiecare, pensia de urmaș pentru cei 2 copii în valoare de 400 lei/fiecare. În total au 884 de lei cu care trebuie să se descurce 3 persoane într-o lună.

Recomandări

Având în vedere situația familiară a lui M.C.M, îi încurajăm participarea și implicarea în activitățile desfășurate la centrul de zi pentru copii orfani sau cu risc de separare de părinți din cadrul asociației Uniunea Creștină din România (UCR). Activitățile la care va participa vor oferi un mediu prielnic dezvoltării personale și a propriului potențial. Toate aceste activități vor ajuta copilul să urmeze un comportament sănătos.

Copilului i se recomandă ședințe de consiliere la cabinetul școlii din care face parte, de cel puțin două ori pe săptămână. Consilierul va lucra intensiv la stima de sine, cât și la problemele de comunicare.

Copilul va participa de asemenea și la diverse acțiuni sociale de grup, bazate pe interacțiune socială și pe activități recreative.

M.C.M. va primi de asemenea și îngrijirile medicale de care are nevoie. Se vor organiza și campanii de ajutorare și stângere de fonduri, pentru ca starea sa de sănătate să se îmbunătățească.

M.C.M va primi gratuitate și la un after-school, unde iși va efectua temele școlare, va aprofunda limba germană și va participa la diverse alte activități extracurriculare.

Concluzii

În urma activităților susținute se sesizează o evoluție favorabilă în ceea ce privește starea generală a M.C.M.

S-a îmbunătățit și situația școlară, precum și înclinația către arte.

M.C.M. a participat la ședințe de consiliere, iar acum are o stimă de sine mai crescută și se gândește mai mult la viitor. Iar abilitățile de comunicare s-au îmbunătățit și ele.

S-a îmbunătățit și relația cu mama, cele două fiind acum foarte apropiate, putând avea unele conversații pe care nu le-a avut până acuma.

Cel de-al doilea caz, este vorba tot de o fată, în vârstă de 12 ani, situația ei este una de risc de abandon din cauza situației medicale pe care o are mama acesteia.

2.L.L.R. naționalitatea: Romă, religia: Ortodoxă.

Descrierea situației copilului

L.L.R. provine dintr-o familie legal constituită între tatăl B.V. și mama L.N. Cei doi soți au locuit împreună timp de 2 ani după care s-au despărțit. Tatăl nu și-a mai recunoscut copilul și nu păstrează legătura cu familia. Doamna L.N. este diagnosticată cu schizofrenie și este încadrată în cadrul de handicap grav. L.L.R. este și ea diagnosticată cu schizofrenie fiind sub tratament. Mama își întreține familia din munci ocazionale ( de exemplu: adună cartoane și resturi din zona piața Mărăști).

Forma de învățământ

L.L.R este elevă la școală speciala- Centru de resurse privind Educația Inclusivă/ Integrată, în clasa a-V-a.

Relația copil-scoala

Din declarațiile cadrelor didactice din cadrul școlii reiese faptul că L.L.R. nu este interesată de școală, absentează des, refuza să studieze preferând să-și petreacă timpul pe stradă.

Venitul familiei

Alocația de stat a lui L.L.R. și pensia de handicap a mamei în valoare de 320 de lei.

Recomandări

Având în vedere situația familiară a lui L.L.R., îi încurajăm participarea și implicarea în activitățile desfășurate la centrul de zi pentru copii orfani sau cu risc de separare de părinți din cadrul asociației Uniunea Creștină din România (UCR). Activitățile la care va participa vor oferi un mediu prielnic dezvoltării personale și a propriului potențial. Toate aceste activități vor ajuta copilul să urmeze un comportament sănătos.

Se va organiza dea semenea și o stângere de fonduri pentru L.L.R., așa încât să-și schimbe hainele sărăcăcioase și să obțină rechizite.

I se recomandă ședințe de consiliere, la cabinetul școlii din care face parte, pentru a se lucra intensiv pe partea comportamentală, de două ori pe săptămână.

De asemenea, cadrele didactice se vor preocupa mai mult de situația lui L.L.R., astfel încât să o motiveze să nu renunțe la studii, dar și să o ajute să-și îmbunătățească relația cu ceilalți colegi.

L.L.R. va putea beneficia de hrană gratuită zilnică și va participa la activitățile de grup din cadrul centrului social. Se va pune un accent deosebit pe integrarea în grup și participarea nondiscriminativă.

Concluzii

În urma intervenției susținute, situația lui L.L.R. s-a îmbunătațit considerabil. A primit foarte multe ajutoare din donații, inclusiv în bani. Iar părinții au reușit să-și achite o parte din datorii.

L.L.R. merge în continuare la ședințele de consiliere și nu se mai simte discriminată. Și-a făcut prieteni și a înțeles că nu este cu nimic mai diferită față de ceilalți.

Primește în continuare hrană zilnică, iar acum este alimentată și îngrijită corespunzător.

S-a îmbunătăți de asemenea și situația ei școlară.

Cel de-al treilea caz, este vorba despre o fată, în vârstă de 13 ani, situația ei este de neglijare, risc de abandon și abuz sexual.

3.S.C, locuiește în Cluj, naționalitate: romana, religia: ortodoxă.

Descrierea situației copilului

S.C. provine dintr-o relație întâmplătoare a mamei. Mama nu a fost niciodată căsătorită iar copii se afla în grijă și întreținerea ei. În prezent mamă, în vârstă de 33 de ani, se afla într-o relație de concubinaj. Cei doi concubini împreună cu S.C. și fratele ei locuiesc împreună într-un imobil închiriat. Din discuțiile purtate cu mama lui S.C. reiese faptul că aceasta are probleme de sănătate, conform ultimului bilet de ieșire din spital reiese faptul că aceasta este diagnosticată cu tulburare hiperkinetica cu deficit de atenție, tulburări mixte de conduit, dislalie, deprinderi nevrotice. Situația familial este atipică. Din discuțiile purtate cu mama lui S.C. reiese faptul că aceasta a fost abuzată sexual de către străbunicul ei.

Forma de învățământ

S.C. este elevă la Școală Gimnaziala Ana Aslam, în clasa a VI-a.

Relația copil-scoală

S.C. este înscrisă la Școala Generală Ana Aslam, în clasa a VI-a. Rezultatele ei școlare sunt slabe.

Venitul familiei

Este format din alocații duble de stat a celor 2 copii, alocația monoparentală, ajutor de handicap, venitul ocazional al concubinului mamei care lucrează în construcții. În total venitul familiei este de aproxmativ 300 de lei, iar o foarte mare parte din bani este chiria si cheltuielile aferente unei locuințe.

Recomandări

Având în vedere situația familiară a lui S.C., îi încurajăm participarea și implicarea în activitățile desfășurate la centrul de zi pentru copii orfani sau cu risc de separare de părinți din cadrul asociației Uniunea Creștină din România (UCR). Activitățile la care va participa vor oferi un mediu prielnic dezvoltării personale și a propriului potențial. Toate aceste activități vor ajuta copilul să urmeze un comportament sănătos.

Se va lucra și la nivel de grup, stimulându-se astfel integrarea și interrelaționarea cu ceilalți.

S.C. va primi zilnic hrană gratuită și rechizite lunar. Va fi înscrisă la un after school și va lucra și cu un consilier școlar. Se va pune accent pe activitățile creative și recreative, stimulăndu-se dezvoltarea sa armonioasa.

În cadrul centrului de zi se vor organiza următoarele tipuri de activități:

Dans;

Modelaj artistic;

Colaje;

Picturi;

Sesiuni de comunicare;

Activități plastice.

Concluzii

În urma activităților susținute, starea generală a lui S.C. este vizibil îmbunătățită, la fel și relația cu ceilalți.

Aspectul general al lui S.C. este acum îmbunătățit, iar aceasta este hrănită și vioaie.

Participă în continuare la activitățile centrului, precum și la ședințele de consilere. Acum este mult mai optimistă și mai încrezătoare în propriile forțe.

S-a îmbunătățit și situația scolară, la fel și interesul pentru diverse materii, precum desenul, muzica și educația fizică.

În cel de-al patrulea caz, este vorba despre o situație mai delicată a unui băiat în vârstă de 7 ani, acesta este separat definitiv de părinții lui firești.

4.B.R.D, Naționalitatea: română, Religia: ortodoxă. Locuiește într-un sat din apropierea Clujului.

Descrierea situației copilului

B.R.D. provine dintr-o relație de concubinaj a părinților. După naștere mama și-a abandonat copilul, iar acesta a rămas în grija tatălui. Tatăl copilului nu are loc de muncă stabil, prestând munci ocazionale la consătenii lui. Din declarațiile vecinilor tatăl consuma alcool și nu reușește să se ocupe de educația lui B.R.D., drept urmare acesta nu mergea la grădiniță. În prezent B.R.D. se află în îngrijirea unei cunoștințe a familiei B. Doamna N.A.M. care se ocupă din anul 2013 de creșterea și educația lui B.R.D. În acest sens deține o procură specială autentificată la notar. Aceasta l-a înscris la grădiniță și se ocupă de educația copilului. Doamna N.A.M. deține tutela lui B.R.D.

Forma de învățământ

Frecventează grădinița cu program săptămânal din Cluj-Napoca.

Relația copil-scoală

B.R.D. frecventează grădiniță cu program săptămânal. Din declarațiile doamnei N.A.M. reiese faptul că B.R.D. a întâmpinat dificultăți în procesul de acomodare la programul de grădiniță.

Venitul familiei

Alocația de stat a lui B.R.D. ( 42 lei)

Recomandări

Având în vedere situația familiară a lui B.R.D., îi încurajăm participarea și implicarea în activitățile desfășurate la centrul de zi pentru copii orfani sau cu risc de separare de părinți din cadrul asociației Uniunea Creștină din România (UCR). Activitățile la care va participa vor oferi un mediu prielnic dezvoltării personale și a propriului potențial. Toate aceste activități vor ajuta copilul să urmeze un comportament sănătos.

B.R.D. va trebui să lucreze cu un psiholog pentru a reuși să-și învingă stările anxietate și depresie care se pot amplifica pe măsură ce timpul trece.

B.R.D. trebuie să învețe să comunice și să renunțe la autoizolare, întrucât aceste stări se pot agrava pe viitor și îi pot afecta viața.

B.R.D. va participa de asemenea și la activități extracurriculare, de tip excursii sociale, în care să învețe să relaționeze cu ceilalți.

Concluzii

După intervențe, B.R.D. se prezintă ca fiind mai sociabil și mai comunicativ, însă este foarte trist.

Frecventează în continuare serviciile psihologului, însă prezintă semne foarte mari de anxietate de separare.

A fost în excursii cu colegii de grădiniță și s-a prezentat ca fiind foarte încântat. Educatoarele se declară mulțumite de comportamentul său social și susțin că îmbunătățirile sunt vizibile și importante.

Cel de-al cincilea caz, este vorba despre un băiat în vârstă de 10 ani, acesta este în situație de risc de abandon, deoarece situația financiară a familiei nu este una foarte bună, iar familia este una foarte extinsă.

5.B.R.I. Naționalitatea: română, religia: Baptist

Risc de abandon/neglijare

Condiții de locuit

B.R.I. locuiește într-un imobil cu 2 camere, bucătărie, baie, alături de 6 frați și mama acestora. Acest imobil este închiriat din anul 2005 și plată pe lună este de 200 lei

Situația familiei

Tatal- decadat ( B.G.)

Mama- 43 de ani (B.M.)

B.R.I. provine dintr- o relație legal constituită a părinților. Domnul B.G. împreună cu doamna B.M. au împreună 8 copii: B.A ( gen feminin) – vârsta: 23 de ani, B.P. (gen feminin)- vârsta: 18 ani, B.A. (gen masculin)- vârsta: 16 ani, B.S. ( gen masculin)- vârsta: 14 ani, B.M ( gen masculin)- vârsta:12 ani, B.R.I. (gen masculin)- vârsta: 10 ani, B.M. (gen feminin)- vârsta 8 ani, B.L. (gen feminin)- vârsta: 6 ani.

Domnul B.G. a decedat în 2012, fiind diagnosticat cu cancer pulmonary. După decesul tatălui, cei 8 copii au rămas în grija mamei.

Doamna B.M. a absolvit 12 clase, are profesia de baza de vânzătoare și este diagnosticată cu astm bronșic. Fiica cea mare, B.L., lucrează și nu mai locuiește în aceeași casă cu frații ei. Doamna B.M. a declarat faptul că atât părinții cât și socrii ei sunt decedați.

Forma de învățământ

B.R.I. este elev la Școala Generală Nicolae Iorga, clasa a IV-a. Acesta are probleme la învățătura și are nevoie de meditații.

Venitul familiei

Este format din 7 alocații de stat în valoare de 42 de lei/fiecare, 7 pensii de urmaș în valoare de 350 lei/fiecare, salarul mamei în valoare de 670 lei.

Recomandări

Având în vedere situația familiară a lui B.R.I., îi încurajăm participarea și implicarea în activitățile desfășurate la centrul de zi pentru copii orfani sau cu risc de separare de părinți din cadrul asociației Uniunea Creștină din România (UCR). Activitățile la care va participa vor oferi un mediu prielnic dezvoltării personale și a propriului potențial. Toate aceste activități vor ajuta copilul să urmeze un comportament sănătos.

În cazul lui B.R.I. trebuie să se intervină în primul rând în planul motivațional, pentru stimularea intresului față de școală. Elevul are nevoie însă și de atenție specială din partea cadrelor didactice, de mai multă preocupare din partea bunicilor și de mai mult sprijin moral, dar și material, din partea părinților.

Ședințele de consiliere la cabinetul școlii ar trebuie să fie nelipsite, pentru a se lucra intensiv pe partea motivațională, ajutând-o să-și recapete stima de sine, cât și pentru minimalizarea conduitelor deviante.

B.R.I. are nevoie și de un grup de prieteni, de acceași vârstă cu ea, pentru a învăța să comunice, să relaționeze și să coopereze mai bine.

Tot în cazul său se va organiza și o strângere de fonduri, și va fi înscris în cadrul unui after-school social.

Concluzii

După interveție, starea generală a lui B.R.I. este îmbunătățită, la fel și situația șscolară.

B.R.I. a devenit mai comunicativ și are acum un grup de prieteni. S-a dezvoltat de asemenea interesul pentru ședințele de psihologie care sunt absolut nelipsite.

B.R.I. și familia sa au primit foarte multe ajutoare, mai ales în bani și au reușit să își cumpere haine noi.

Întreaga familie a fost încrisă la cantina socială de care aparțin, iar acum B.R.I arată mult mai alimentat și mai îngrijit. Este vioi și prezintă un interes deosebit pentru forbal si baschet.

B.R.I. este în permanență încurajat de cadredele didactice, iar așa a crescut și stima de sine.

Concluzii finale ale lucrării

Problemtica instituționalizării copiiilor în România este una intens abordată și discutată de diverși specialiști. Din păcate însă, soluționarea acestei probleme întârzie să apară, astfel încât, copiii rămân în continuare în centre de plasament sau în casele de copii din lipsă de asistenți maternali.

Instituționalizarea generează o traumă profundă, consecințe extrem de negative pentru întreaga viață a copilului. Copilul plasat în instituții, mai ales atunci când nu a primit nicio explicație referitoare la situația sa, poate să dezvolte sentimentul că nu reprezintă nicio valoare, că nu a fost dorit și nici iubit, sentiment distructiv pentru personalitatea sa. În instituție, lipsa posibilității de a se atașa de un adult într-un mod stabil, continuu, sigur și pozitiv, determină riscul ca acesta să fie sărăcit de anumite aspecte în dezvoltarea sa afectivă, intelectuală, socială și fizică.

Critica instituționalizării nu este îndreptată împotriva ideii de a oferi facilități rezidențiale; se pare că întotdeauna vor fi persoane cu deficiențe profunde și severe care vor avea nevoie de îngrijire și asistență 24 de ore din 24 de ore. De regulă, servicii de acest gen pot fi asigurate prin excelență în cadrul unităților rezidențiale.

Este evident faptul că viața în instituție dă naștere unor frustrări la nivelul personalității individuale a copilului, frustrări care vor da naștere unor suferințe profunde ca urmare a separării de familie, și care pot degenera în comportamente deviante, antisociale.

Instituționalizarea își lasă amprenta asupra dezvoltării copiilor. Copiii instituționalizați sunt dezavantajați în dezvoltarea propriei personalități, demonstrând nivelul scăzut de adaptare școalară, comportament neadecvat, limbaj nesatisfăcător, instabilitate emotivă, lipsă deprinderilor de viață, de inițiativă, instabilitate a atenției, autocontrol nedezvoltat, tempou scăzut al cititului.

Așadar, problematica adaptării este frecvent întâlnită în rândul copiiilor instituționalizați. Ca urmare a sesizării acestei probleme, în cercetarea realizată am propus câteva modele de activități ludice, menite să vină în sprijinul aceste adaptări.

La anumite vârste copilul are o mai mare expresivitate și se poate exprima mai clar prin joc decât poate să se exprime prin cuvinte, iar în psihoterapie este foarte important ca fiecare persoană să-și poată exprima cât mai bine nevoile, temerile, resursele, neajunsurile etc.

Fiecare modalitate de intervenție este aleasă în funcție de particularitățile fiecărui copil și nu există o rețetă standard aplicabilă tuturor pentru că fiecare copil este în același timp ca toți copiii, ca o parte dintre copii și în același timp unic adică, ca nici un alt copil.

În concluzie, consider că activitățile ludice pot reprezenta o reală soluție în ceea ce privește adaptarea socială la instituționalizare a copilului frustrat, dezintegrat, respins și cu diverse probleme comportamentale.

Bibliografie

Băban, A., Consiliere educațională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere, Editura PSINET, Cluj-Napoca, 2003;

Crețu; T., Psihologia educației, Editura Credis, București, 2004;

Daniel, D.,Psihologie clinica si psihoterapie. Editura Polirom, Iași, 2006;

Doloto, F., Când apare copilul, Editura Humanitas,București, 1994;

Doloto, F., Psihanaliza copilului, Editura Trei, București, 2005;

Dumitrana, M., Copilul instituționalizat, Editura Didactică și Pedagogică, București. 1998;

Dumitru, I., Al., Consiliere psihopedagogică. Baze teoretice și sugestii practice, Ediția a II a revăzută și adăugită, Editura Polirom, București, 2008;

Duță,V., Psihoterapie, Editura Ștefan, București, 2006;

Enăchescu, C., Tratat de psihanaliză si psihoterapie, Editura Polirom Iași, 2003;

Florescu, L., Frățiman, L., Ontogeneza dezvoltării în situații de abandon, Editura Fundației ”Andrei Șaguna”, Constanța, 2000;

Macavei, E., Familia și casa de copii, Editura Literă, București. 1989;

Mezei, S., Dicționar de sociologie, Editura Babel, 1993;

Mihăilescu, I., Familia în societățile europene, Editua Universității din București, 1999;

Mitrofan, L., Elemente de psihologie socială, Editura SPER, București, 2004;

Neacșu, I., Empatia și modelarea competențelor pentru profesia didactică, în Pedagogie. Fundamentări teoretice și demersuri aplicative, Polirom, Iași, 2002;

Neacșu, I., Pedagogie socială. Valori, comportamente, experimente, strategii, Editura Universitară, București, 2010;

Neamțu, G.,Tratat de asistență socială , Polirom, Iași, 2004 ;

Pop, O., Copilul abandonat, Editura Ando Tours, Timișoara.1998;

Preda, M., Politica socială românească între sărăcie și globalizare, Editura Polirom, Iași, 2002;

Radu, I. (coord.), Druțu, I., Mare, V., Miclea, M., Podar, T., Preda, V., Introducere în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1991;

Străchinaru, I., Psihopedagogie specială, Vol. I, Editura Trinitas, Iași, 1994;

Tomșa, Gh, în Educația integrată a copiilor cu handicap, Editura RENINCO, București, 1998;

Turliuc, M. N., Psihologia cuplului și a familiei, Editura Performantica, Iași, 2004

Zamfir, C. (coord.), Pentru o societate centrată pe copil, Editura Alternative, București, 1997.

Anexe

Anexa 1

Protocolul studiului de caz

Criteriile de selecție a subiecților:

vârsta ;

complexitatea cazului ;

prezența unei crize în viața sa.

Colecatrea de date generale despre subiect

Identificarea problemelor cu care se confruntă subiectul

Observarea sistematică a comportamentului subiectului

Analiza situației

Oferirea unor posibilie recomandări

Anexa 2

Ancheta socială

Data evaluării ……………………

I. PERSOANA EVALUATĂ

Numele ………. …………… prenumele ……………………………..

Adresa: str. ………………… nr. …, bl…… , sc……. ap. …, localitatea ………….., județul …………, sectorul …………., codul poștal ……. , telefon…………. .., fax …….., e-mail ………………, profesia ……………., ocupația ………………………..

Studii: …… fără; …. primare; …. gimnaziale; …. medii; …… superioare ……… C.N./C.P./B.I./C.I.: …… seria ….. nr. ………………, eliberat de …………….. la data . …………/. …./….. , valabilitatea: ……. ………………

CNP: |_|_|_|_|_|_|_|_|_|_|_|_|_|

S A A L L Z Z N N N N N C

Certificat de încadrare în grad de handicap (anterior) nr. ….. din ……….., gradul …………, codul handicapului ……., valabilitatea certificatului: data de revizuire ……………………………………………

Starea civilă: …. necăsătorit; …. căsătorit; …. văduv de la data …………; divorțat de la data ……………; despărțit în fapt…………; altele: ……,

.

Copii: …. da /….. nu (dacă da, completați tabelul de mai jos):

*T*

*ST*

Medic familie/curant ……………./……………,(numele și prenumele) adresa ………………………………………………………………, telefonul ………………

II. REPREZENTANT LEGAL

Numele ……………………… prenumele …………………….

Calitatea: ….. soț/soție; ….. fiu/fiică; ….. rudă, relația de rudenie ……….; alte persoane …………………………………………………………………………………

Locul și data nașterii ………../………., vârsta ………………

Adresa ………………………………………………………..

Telefon acasă ………, serviciu …….., fax ….., e-mail ……….

1. AUTONOMIA ȘI STATUTUL FUNCȚIONAL AL PERSOANEI

ACTIVITĂȚI ZILNICE

Igiena corporală

Îmbrăcat/Dezbrăcat:

Servire și hrănire:

Mobilizarea:

Dispozitive utilizate la deplasare:

Utilizarea mijloacelor de comunicare

ACTIVITĂȚI INSTRUMENTALE

Prepararea hranei/ Hrănire

Activități gospodărești

Gestionarea propriilor venituri

Efectuarea de cumpărături

Conformarea la recomandările medicale

Utilizare mijloace de transport

Participarea la activități pe timp liber: (ascultă radio, vizionează TV,citeste etc)

Activități realizate:

1. …………………………..

2. …………………………..

3. …………………………..

4. …………………………..

2. EVALUAREA STATUTULUI SENZORIAL ȘI PSIHOAFECTIV AL PERSOANEI

Acuitate vizuală

Comunicarea:

Orientarea

Memoria

Probleme comportamentale

III. EVALUARE SOCIALĂ

A. Locuință: – casă;

– apartament la bloc;

– alte situații.

Situația juridică a locuinței (proprietate personală etc.) ………………………………………

Situată la: – parter;

– etaj;

– acces lift.

Se compune din:

nr. camere ……….;…. bucătărie; … baie; … duș; .. wc: situat în interior/ în exterior.

Încălzire: fără; centrală; cu lemne/cărbuni; gaze; cu combustibil lichid.

Apă curentă: rece/ caldă; alte situații ……………………………………………………..

Condiții de locuit: – luminozitate: adecvată; neadecvată;

– umiditate: adecvată; igrasie.

Igienă: adecvată; neadecvată.

Dotări:

Concluzii privind riscul ambiental:

………………………………………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………………………………….

B. Rețea de familie

Informații relevante despre persoanele care locuiesc cu persoana evaluată (numele și prenumele, gradul de rudenie, adresa, telefonul);

PERSOANA DE CONTACT ÎN CAZ DE URGENȚĂ:

Numele ………………………… prenumele ……………………………………………

Calitatea: ….. soț/soție;…… fiu/fiică; ….. rudă, relația de rudenie …………………….

alte persoane ……………………………………………………………………………………..

Locul și data nașterii ………………………./……………………………………, vârsta ………….,

Adresa ………………………………………………….

Telefon acasă ……………………. serviciu ……………………. fax …………. e-mail ………..

. C. Rețea de prieteni, vecini:

D. Evaluarea situației economice:

venit lunar propriu,

– pensie de asigurări sociale de stat ……………………………

– pensie pentru agricultori …………………………………………

– pensie I.O.V.R. ……………………………………………………..

– indemnizație pentru persoană cu handicap. ……………….

– pensie de urmaș ……………………………………………………..

– alocație de stat pentru copii ……………………………………..

– alte venituri …………… sursa ……………………………………..

Bunuri mobile și imobile aflate în posesie:

……………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………

E. Rezultatele evaluării:

● Tratamentul și îngrijirea socio-medicală se pot realiza la domiciliul persoanei:

– da;

– nu

Dacă nu, se vor preciza cauzele:

……………………………………………………………………………………………………………………

● Nevoile identificate: 1. ………………………………………………………………………….;

2. ……………………………………………………………………….. etc.

● Oferta locală de servicii poate acoperi următoarele nevoi identificate:

1. …………………………………………………………………………………..;

2. ……………………………………………………………………………………. etc.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI:

………………………………………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………………………………….

Asistent social: ………………………….

Semnătura ………….