Management Bisericesc
CUPRINS
PREFAȚĂ ………………………………………………………………………………………………………4
INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………..7
CAPITOLUL I: CONCEPTE TEORETICE ALE MANAGEMENTULUI
Definirea și semnificația managementului ……………………………………13
Procesul de management. …………………………………………………………………17
Funcțiile managementului. …………………………………………………………………20
Relațiile de management. ……………………………………………………………………24
Importanța managementului. …………………………………………………………….25
Se poate vorbi despre management în Biserică ? ………………………….27
CAPITOLUL II: VIAȚA RELIGIOASĂ DIN ROMÂNIA …………………….29
2.1. Creștinismul primar. Originea și vechimea creștinismului românesc.
2.1.1. Biserica – locaș de închinare. ……………………………………………………33
2.1.2. Spiritualitatea creștină. ………………………………………………………………..35
2.2. Management bisericesc. ……………………………………………………………………38
Principii de constituire și organizare a Bisericii Ortodoxe Române.
2.2.1. Principii canonice cu fond dogmatic și juridic. ……………………. 41
2.2.2. Principii canonice cu fond simplu juridic. …………………………….44
2.2.3. Aspecte concrete ale managementului în Biserică. ………………45
2.2.4. Biserica și Statul – trecut și prezent. ………………………………………58
CAPITOLUL III: MANAGEMENTUL BISERICESC CU APLICARE
LA MONAHISMUL ORTODOX
Monahismul Ortodox. Origini și dezvoltare. …………………………………61
Monahismul românesc. Origini, dezvoltare, – stare actuală. ………63
Bazele organizării actuale a monahismului ortodox românesc. Regulamentul pentru organizarea vieții monahale și funcționarea administrativă a mănăstirilor. ……………………………………………………………73
Aspecte ale managementului monahal. Studiu de caz. ………………..99
CAPITOLUL IV: MANAGEMENT BISERICESC – Proiecte și perspective
Necesitatea unei legislații de stat, adecvate în relația Stat – Biserică.
Raportări ale Bisericii la legislația socio – economică și de
Management. ……………………………………………………………102
Restituirea proprietăților Bisericii Ortodoze Române. ……………103
(mobile și imobile).
Legislația privind patrimoniul bisericesc cultural național. ……103
Forme posibile de management. ……………………………………….105
CONCLUZII ……………………………………………………………………….107
ANEXE ………………………………………………………………………………109
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………..122
PREFAȚĂ
Anul 1990 a adus mari schimbări în societatea românească. Așa se face că și în viața mea s-a produs o cotitură importantă care schimba situația existentă până atunci. În primăvara anului 1990 am fost invitate mai multe maici de la Sfânta Mănăstire Dintr-un Lemn la Hramul Bisericii Sf. Gheorghe din Localitatea Cugir, Județul Alba, localitate unde am văzut și eu lumina zilei la 2 ianuarie 1965. Am participat cu evlavie la Sfânta Slujbă oficiată de Î.P.S. Sa Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei, înconjurat de Prea Cucernici și Cuvioși Preoți slujitori.
După încheierea rugăciunilor la Biserică, toți invitații au mers la o agapă (masă) oferită în cinstea praznicului. Înalt Prea Sfințitul Andrei, a ținut un cuvânt de suflet celor prezenți, iar apoi a accentuat necesitatea înființării în Ardeal, în special în Eparhia de Alba-Iulia a unor mănăstiri și schituri. În acea perioadă aveam în mine o deosebită energie, un dinamism greu de potolit. Doream să realizez „ceva” trainic, să dăinuiască peste timp. Sigur, au fost foarte multe insistențe din partea părinților mei, a Preoților Consilieri de la Sf. Arhiepiscopie (pe atunci Episcopia de Alba-Iulia) a cunoștințelor etc. – să revenim pe locurile natale și să putem împreună să realizăm o lucrare frumoasă și plăcută lui Dumnezeu.
Așa a început în primăvara anului 1990, să se pună bazele pentru înființarea Sfintei Mănăstiri Oașa, situată în Munții Sebeșului, la o distanță de aproximativ 40 km. de Localitatea Șugag – o comună frumoasă de deal, dar unde exista amplasat și sediul central al unei organizări de șantier preocupată cu construcția celor trei hidrocentrale pe Râul Sebeș. La început am fost trei maici și un părinte duhovnic (Părintele Serafim), dar nu ne-am descurajat, ci am luptat cu toate obstacolele și cu toate greutățile pentru a realiza un complex monahal, așa cum poate fi vizitat astăzi. În toate eforturile noastre am fost foarte mult sprijiniți și de oamenii din zonă dar și de alții din țară și străinătate. Așa am început să mă implic în toate problemele, de orice natură pentru realizarea proiectului propus. Trebuia lucrat pe două planuri distincte: – unul duhovnicesc, pentru primirea și formarea personalului
mănăstiresc (a maicilor și surorilor) și cel de-al doilea – pe plan material, construcția tuturor spațiilor unui locaș monahal după tradiția mănăstirilor ortodoxe.
La Oașa, exista atunci când am ajuns noi doar Sfânta Biserică, strămutată din
albia lacului de acumulare unde s-a aflat până la umplerea cu apă. Se lucra încă la biserică, iar după așezarea noastră s-au montat catapeteasma cu icoanele, iconostasele și toate celelalte, iar în 31 septembrie 1990 a fost sfințită de Î.P.S. Andrei al Alba-Iuliei. Pe parcursul anilor s-au construit: clopotnița, chilii și ateliere pentru măicuțe, trapeza cu bucătăria, cămări, centrală termică proprie, brutărie, magazii și gospodărie anexă. Mai există în lucru o clădire pentru credincioșii care vor dori să poposească pentru liniștea și folosul slujbelor ce se săvârșesc aici. Bunul Dumnezeu a făcut o minune mare cu acest „colț de rai” pentru că în decurs de 7-8 ani s-au putut realiza foarte multe obiective și pe plan spiritual, dar și pe cel material. Obștea Sf. Mănăstiri a ajuns la un număr de 25 de viețuitori (23 maici și surori și 2 Preoți duhovnici) care vegheau zi și noapte, pentru a păstra candela aprinsă credinței noastre strămoșești, și aici pe aceste meleaguri pitorești. Mihail
Sadoveanu a numit această zonă în scrierile sale „Valea Frumoasei” și într-adevăr erau locuri extraordinare pentru meditație, reculegere și apropierea de Dumnezeu.
Preocupată de multe și diverse probleme în această perioadă, mai precis din anul 1998 am urmat și cursurile Facultății de Teologie din Alba-Iulia, iar un an mai târziu, în 1999 am primit binecuvântarea de la Î.P.S. Andrei, pentru examenul de admitere la Facultatea de Management.
Desigur, erau câțiva ani de când conduceam și coordonam o instituție și deseori eram confruntată cu diverse situații care trebuiau să fie rezolvate în modul cel mai optim și eficient. Nu știu dacă întotdeauna am ales cea mai bună cale, am luat cele mai bune decizii pentru rezolvarea lor, dar tocmai de aceea am ales să fac și Facultatea de Management – pentru a învăța cât mai multe lucruri, noțiuni despre conducerea unei mănăstiri (firme sau societăți), unde se întâlnesc ramuri și activități administrativ-gospodărești ca într-o altă instituție, și un management corespunzător face ca viața duhovnicească și cea materială, – Marta și Maria – rugăciunea și munca, să se desfășoare într-o armonie și conlucrare binecuvântată de Dumnezeu.
Îmi exprim mulțumirile și recunoștința, superiorilor mei, prietenilor și tuturor celor ce îmi sunt aproape în momentele de bucurie și de încercare ale vieții, pentru sprijinul, încurajarea și purtarea de grijă pe care mi-i le-au oferit pe parcursul perioadei de studiu și în realizarea acestei lucrări de licență.
În mod deosebit, doresc să muțumesc din suflet:
– Î.P.S. Părinte Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, pentru binecuvântarea acordată în anul 1999, de a urma cursurile acestei Facultăți de Management;
– Î.P.S. Părinte Teofan, Mitropolitul Olteniei, pentru grija spirituală ce mi-o poartă;
– P.S. Părinte Episcop Gherasim, Episcopul Râmnicului, pentru binecuvântări;
– P.C. Părinte Exarh Vartolomeu, inspectorul Sf. Mănăstiri, P.C.Părinte Chesarie, duhovnicul Sf. Mănăstiri Dintr-un Lemn – Vâlcea, pentru rugăciuni și sfătuiri alese;
– P.C. Maicii Starețe Emanuela și tuturor maicilor de la Sf. Mănăstire Dintr-un Lemn, pentru sfaturile sincere și sprijinul spiritual, material și financiar acordat;
– Prof. Univ. Dr. Ioan Plumb, Decanul Facultății de Management–București, pentru sprijinul și îndrumările oferite pentru întocmirea acestei lucrări de licență;
– Familiei Scheau Ioan și Viana, pentru că m-au îndrumat și încurajat, să urmez această facultate, dar și pentru sinceritatea și bunătatea cu care mi-au fost alături;
– Familiei Cojoc Petru și Constanța, pentru toată dragostea ce o au pentru noi;
– Tuturor Profesorilor mei de la Facultatea de Management din Alba Iulia, care pe parcursul celor 4 ani de studiu, s-au străduit să ne formeze în această specialitate;
– Pe plan personal, doresc în mod deosebit să mulțumesc părinților mei Manase și Maria, surorii mele – Maica Spiridona, rudelor mele și tuturor cunoscuților care într-un fel sau altul m-au purtat în gând și în suflet, rugând pe Dumnezeu să mă păzească de tot răul, să-mi dea sănătate, putere, și înțelepciune în tot ceea ce fac.
INTRODUCERE
Sfârșitul secolului XX și începutul mileniului trei au adus omenirii numeroase schimbări pe plan mondial. Acestea se observă în toate domeniile, dar poate în mod deosebit, au marcat lumea afacerilor, unde pot apărea numeroase oportunități, dar și riscuri pe măsură. Acestea devin uneori dificile pentru cei care conduc, pentru manageri, deoarece în relațiile inter-umane sunt inevitabile diferențele de comportament, de atitudini, aspirații, valori și norme la care aceștia aderă prin prisma credinței și culturii de care aceștia aparțin.
Acest proces de management se desfășoară în diverse domenii de activitate, cuprinzând în egală măsură specialiști de diferite profesii, cum ar fi: economiști, ingineri, juriști, medici, etc. Calitatea managementului se reflectă întotdeauna în progresul economic, social și spiritual (moral) aș mai adăuga eu, ce reprezintă fiecare țară, fiecare națiune dar în același timp și fiecare generație ce traversează o anumită perioadă în istoria omenirii. Se vorbește foarte mult acum despre tendința de globalizare, caracterizată printr-o economie globală interdependentă. Ea este puternic influențată de creșterea numărului și puterii economice a marilor Companii care desfășoară activități internaționale. Competitivitatea fiecărei companii este în general strâns legată de nivelul de competitivitate caracteristic țării din care provine compania respectivă.
Managementul poate fi considerat „cea mai veche dintre arte” întrucât între primele domenii în care omul și-a folosit talentul a fost acela al coordonării eforturilor membrilor unui grup organizat de oameni.
În acest sens J.J. Serven Screiber afirma că: „managementul este arta artelor, întrucât are în vedere dirijarea talentului altora”. Arta managementului constă deci în „folosirea talentului conducătorului în desfășurarea procesului de management”, iar în ziua de astăzi disp – Î.P.S. Părinte Teofan, Mitropolitul Olteniei, pentru grija spirituală ce mi-o poartă;
– P.S. Părinte Episcop Gherasim, Episcopul Râmnicului, pentru binecuvântări;
– P.C. Părinte Exarh Vartolomeu, inspectorul Sf. Mănăstiri, P.C.Părinte Chesarie, duhovnicul Sf. Mănăstiri Dintr-un Lemn – Vâlcea, pentru rugăciuni și sfătuiri alese;
– P.C. Maicii Starețe Emanuela și tuturor maicilor de la Sf. Mănăstire Dintr-un Lemn, pentru sfaturile sincere și sprijinul spiritual, material și financiar acordat;
– Prof. Univ. Dr. Ioan Plumb, Decanul Facultății de Management–București, pentru sprijinul și îndrumările oferite pentru întocmirea acestei lucrări de licență;
– Familiei Scheau Ioan și Viana, pentru că m-au îndrumat și încurajat, să urmez această facultate, dar și pentru sinceritatea și bunătatea cu care mi-au fost alături;
– Familiei Cojoc Petru și Constanța, pentru toată dragostea ce o au pentru noi;
– Tuturor Profesorilor mei de la Facultatea de Management din Alba Iulia, care pe parcursul celor 4 ani de studiu, s-au străduit să ne formeze în această specialitate;
– Pe plan personal, doresc în mod deosebit să mulțumesc părinților mei Manase și Maria, surorii mele – Maica Spiridona, rudelor mele și tuturor cunoscuților care într-un fel sau altul m-au purtat în gând și în suflet, rugând pe Dumnezeu să mă păzească de tot răul, să-mi dea sănătate, putere, și înțelepciune în tot ceea ce fac.
INTRODUCERE
Sfârșitul secolului XX și începutul mileniului trei au adus omenirii numeroase schimbări pe plan mondial. Acestea se observă în toate domeniile, dar poate în mod deosebit, au marcat lumea afacerilor, unde pot apărea numeroase oportunități, dar și riscuri pe măsură. Acestea devin uneori dificile pentru cei care conduc, pentru manageri, deoarece în relațiile inter-umane sunt inevitabile diferențele de comportament, de atitudini, aspirații, valori și norme la care aceștia aderă prin prisma credinței și culturii de care aceștia aparțin.
Acest proces de management se desfășoară în diverse domenii de activitate, cuprinzând în egală măsură specialiști de diferite profesii, cum ar fi: economiști, ingineri, juriști, medici, etc. Calitatea managementului se reflectă întotdeauna în progresul economic, social și spiritual (moral) aș mai adăuga eu, ce reprezintă fiecare țară, fiecare națiune dar în același timp și fiecare generație ce traversează o anumită perioadă în istoria omenirii. Se vorbește foarte mult acum despre tendința de globalizare, caracterizată printr-o economie globală interdependentă. Ea este puternic influențată de creșterea numărului și puterii economice a marilor Companii care desfășoară activități internaționale. Competitivitatea fiecărei companii este în general strâns legată de nivelul de competitivitate caracteristic țării din care provine compania respectivă.
Managementul poate fi considerat „cea mai veche dintre arte” întrucât între primele domenii în care omul și-a folosit talentul a fost acela al coordonării eforturilor membrilor unui grup organizat de oameni.
În acest sens J.J. Serven Screiber afirma că: „managementul este arta artelor, întrucât are în vedere dirijarea talentului altora”. Arta managementului constă deci în „folosirea talentului conducătorului în desfășurarea procesului de management”, iar în ziua de astăzi dispunem de o știință a managementului. În ultima perioadă, se manifestă pe plan mondial o intensificare a preocupărilor pentru dezvoltarea „laturii umane” a managementului care nu suferă formalizări, care nu poate fi modelată, deci care depinde în foarte mare măsură de talentul, imaginația, capacitatea de sinteză și de analiză a conducătorilor. Indiferent de domeniul în care activează sau de nivelul ierarhic la care se situează, conducătorii, managerii, exercită aceleași funcții ale managementului, și anume: de prevedere, organizare, coordonare, antrenare și de control – reglare. Se poate afirma că activitatea de conducere are o existență milenară, în decursul căreia a înregistrat progrese substanțiale, fără de care , de altfel, nu ar fi fost posibil progresul societății omenești.
Cercetările în domeniu, de după 1980 au relevat că în eficientizarea procesului de management, o componentă importantă este considerată cultura organizațională și implicit cultura managerială. Așadar, cultura managerială se referă la sistemul de valori, credințele, aspirațiile, așteptările și comportamentele managerilor dintr-o firmă, organizație, care se reflectă în tipurile și stilurile de management practicate, marcând sensibil conținutul culturii organizaționale a fiecărei firme și performanțele sale.
Lucrarea de față se dorește a fi o prezentare generală a principiilor prin care Biserica creștină – instituție religioasă, chemată să se ocupe de mântuirea oamenilor, fără să se erijeze nicidecum într-o instituție lumească, așa cum a precizat Însuși Întemeietorul ei care a spus: „Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, și lui Dumnezeu cele ce sunt ale Lui Dumnezeu” (Matei 22, 21), întregul edificiu clădindu-se pe acest fundal scripturistic. La temelia Bisericii se află permanent întreaga zestre spirituală lăsată nouă moștenire de Sfinții Apostoli numită «Succesiune apostolică», și care în esență constă în starea harică a preoției, în cele trei trepte de instituire divină și în puterea pe care o au acestea,- de a continua lucrarea Sf. Apostoli și a Mântuitorului Însuși.
Privită sub cele trei înfățișări: «de lucrare sfințitoare, de lucrare propovăduitoare și de lucrare pastorală» această zestre a fost transmisă în mod direct și solidar celor trei trepte căci «preoția este una, dar din ea toți membrii stării preoțești dețin împreună și în mod solidar câte o parte ( clerus unus est, cujus a singulis in solidum pars tenetur) cum spunea Sfântul Ciprian». «Potrivirea lucrării Bisericii cu lucrarea Lui Dumnezeu prin vreme» a fost și rămâne o linie de conduită permanentă în Biserica noastră. În Ortodoxie se păstrează și se exprimă în cele mai variate forme, colaborarea Bisericii conducătoare cu credincioșii laici. Biserica se situează în mijlocul lor, atât prin lucrarea ei sacerdotală cât și prin celelalte lucrări legate de organizarea și cârmuirea chipului său social. Ea nu se situează și nu este deasupra poporului, nu se distanțează de el, ci tot ceea ce face, face la arătare, în fața sa și sub controlul credincioșilor.
Rolul mirenilor în Biserică, colaborarea între cler și credincioși pe baza principiului constituțional bisericesc, sunt și mai mult puse în evidență în Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române, în care se accentuează importanța ce se acordă acestora de către Biserica noastră, păstrătoare fidelă a doctrinei și practicii canonice ortodoxe. „Potrivit acestei rânduieli, puterea bisericească se deține și se exercită, în forme determinate pe principiul dragostei creștine, care îmbină autoritatea cu libertatea, și pe principiul responsabilității generale a tuturor membrilor Bisericii, pentru buna ei chivernisire”. Formele acestea sunt: colegiile, adunările, congresele, consiliile, comitetele, sinoadele arhierești și mixte.
În Biserică, prin administrare se exprimă modul în care se aplică puterea sfințitoare la realitățile vieții bisericești, adică modul în care se săvârșesc lucrările sfinte, încredințate unor slujitori (episcop, preot, diacon), cărora le revine dreptul de a folosi puterea ce le-a fost încredințată. Activitatea organelor individuale și a celor sinodale, în ansamblul ei, este lucrarea de administrare a Bisericii, pentru atingerea scopului ei, prin folosirea mijloacelor adecvate. Administrația economică se referă la gospodărirea sau chivernisirea bunurilor material-economice.
Actele prin care se asigură îndeplinirea activității de administrare a puterii bisericești se împart în:
acte de administrare a puterii învățătorești,
acte de administrare a puterii sfințitoare,
acte de administrare a puterii conducătoare,
iar pentru activitatea de aplicare a puterii bisericești există:
acte cu caracter spiritual-religios și cultural;
acte prin care se creează, se pune în mișcare și se dirijează aparatul bisericesc (acte de administrație curentă);
acte de administrare a justiției;
acte de administrație economică.
Administrarea puterii învățătorești în Biserică se exercită atât în interiorul cât și în afara ei, după cum a poruncit Mântuitorul Sfinților Apostoli, atunci când îi pregătea pentru lucrarea misionară: «Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura »(Marcu 16, 15), «Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul, prin semnele care urmau.»(Marcu 16, 20); iar la sfârșitul acestei pregătiri repetă într-o formă mai precisă aceeași poruncă spunându-le:«Mergând, învățați toate neamurile, botezându-i pe ei, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și povățuindu-i să țină tot ceea ce v-am poruncit vouă» (Matei 28, 19). Obiectivele cu privire la actele de administrare a puterii învățătorești sunt:
păstrarea învățăturii de credință prin organizarea activității didactice, în chip felurit, în școli de diverse tipuri;
răspândirea și apărarea învățăturii creștine (prin propovăduire și misiune și scrieri corespunzătoare).
Administrarea puterii sfințitoare sau sacramentale constituie acea lucrare prin care se sfințește viața credincioșilor, administrându-se atât harul pe care-l împărtășesc sfintele Taine, cât și acela pe care-l împărtășesc ierurgiile.
Administrarea puterii conducătoare – duce la îndeplinirea a trei funcțiuni și anume:
acte prin care se îndeplinește activitatea legislativă;
acte prin care se îndeplinește activitatea judecătorească;
acte prin care se îndeplinește activitatea executivă (aici intră și activitatea de administrație economică).
Biserica este definită ca «așezământ sfânt întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos pentru mântuirea credincioșilor».
Sub chipul organizatoric, Biserica se înfățișează ca o instituție obștească creștină, formată din credincioși și organizată după rânduielile religioase și morale specifice credinței creștine. Pe lângă chipul văzut – de instituție religioasă (chipul material), mai există un chip nevăzut, adică o latură nevăzută a Bisericii (chipul moral, religios sau imaterial). Între acestea două există o strânsă legătură. Raportat la aspectul său nevăzut, chipul văzut al Bisericii poate fi numit învelișul material al credinței și al harului, iar chipul nevăzut al Bisericii, cu raportare la aspectul său văzut, poate fi numit învelișul ei imaterial, veșmântul său haric sau eonul său divin. Elementele care alcătuiesc chipul nevăzut al Bisericii sunt:
Credința – care constă într-o stare sufletească de aderare intuitiv-afectivă la un adevăr religios. «Credința este adeverirea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute» (Evrei XI, 1).
Harul – este o putere sau energie nevăzută a Lui Dumnezeu care se manifestă întotdeauna ca lucrare ce se adaugă stării sau puterii morale creată de credință, precum și lucrării mântuitoare pe care o realizează credința și faptele bune. Harul se dobândește prin rugăciune, prin Sfintele Taine și prin ierurgii.
Legătura credinței – este legătura ce se stabilește în chip nevăzut, între toți cei care cred, precum și legătura acestora cu Dumnezeu. Aceasta se prezintă pe trei planuri temporale și anume:
– ca legătură cu toți care au murit în credință și cu nădejdea mântuirii în Hristos;
ca legătură cu toți cei ce trăiesc în aceeași credință și cu aceeași nădejde, indiferent de locul unde se află în întreaga lume, și
ca legătură cu toți cei ce vor veni, în succesiunea nesfârșită a generațiilor, până la sfârșitul veacurilor, mărturisind aceeași credință și având aceeași nădejde a mântuirii prin Iisus Hristos.
Legătura credinței stabilește o comuniune nemărginită de timp și spațiu, între toți cei care au primit credința în Hristos și fac parte din Împărăția Lui Dumnezeu.
Legătura dragostei – care se naște din dragostea desăvârșită adusă de Iisus Hristos, și-i cuprinde pe toți oamenii, pe creștini și pe necreștini, pe credincioși și pe necredincioși.
Ea este dragostea Lui Dumnezeu revărsată asupra oamenilor și apoi dragostea cuprinsă de creștini în sufletele lor din necuprinsa dragoste a lui Dumnezeu și răsfrântă apoi din sufletele credincioșilor asupra tuturor oamenilor.
Legătura dragostei aruncă o punte de împăcare între autoritate și libertate și îi obligă pe toți să ridice principiul vieții comunitare la un nivel de trăire cu adevărat mântuitoare. În felul acesta se prezintă, prin elementele sale principale, chipul nevăzut al Bisericii, care este mereu prezent în chipul văzut al Bisericii.
Biserica e singura navă a mântuirii, care străbate valurile vremii și înalță
creatura spre Creator. Biserica văzută reprezintă locul în care oamenii sunt chemați prin mijloace adecvate naturii lor și ajutați cu toate mijloacele pe care le-a lăsat Iisus Hristos, să-și agonisească, să-și dobândească mântuirea.
Așa trebuie înțeleasă Biserica, Trupul tainic al Domnului, «marele corp al
obștii bisericești, în totalitatea lui, cler și credincioși», care conform spiritului tradiției noastre canonice se bucură de asistența Duhului Sfânt și prin aceasta de infailibilitate.
CAPITOLUL I
CONCEPTE TEORETICE ALE MANAGEMENTULUI
Definirea și semnificația managementului.
Din cele mai vechi timpuri, omul, ca ființă inteligibilă, a urmărit întotdeauna satisfacerea, îndeplinirea necesităților proprii cu cheltuieli de muncă cât mai reduse. El a observat că acest lucru este posibil dacă se asociază cu alți semeni, desfășurând activități în comun, dar și organizându-se corespunzător în acest sens. Cei aflați în fruntea acestora îndrumau, coordonau, dirijau și controlau activitățile desfășurate, și astfel se obțineau rezultate superioare, față de situația în care fiecare individ ar lucra separat. Activitatea de conducere care a apărut odată cu primele forme de organizare socială și s-a dezvoltat concomitent cu procesul material și spiritual al omenirii constituie o componentă a oricărei activități colective. Ea are rolul de a asigura conexiunea și unitatea tuturor activităților umane desfășurate în colectiv, de a le coordona și dirija în conformitate cu cerințele funcționării întregului sistem social. Această acțiune practică este cunoscută astăzi sub denumirea de management. Cuvântul derivă din latinescul „manus” (mână) și reprezintă ca expresie literară „manevrare”, „pilotare”. În limba italiană corespondentul este „mannegio”, în franceză „manège”, iar în limba engleză „to manage”, însemnând a administra, a conduce. Deci, etimologic, management înseamnă „a ține în mână”, „a conduce în mod eficient”. Ca răspuns la stringentele necesități ale practicii sociale, Managementul – ca știință, s-a cristalizat relativ recent, aceasta fiind posibilă prin eforturile depuse de un mare număr de specialiști din întreaga lume. Managementul firmei este abordat din multe puncte de vedere. Astfel, pornind de la lucrările de management nord-americane, vom reda mai jos unele din definițiile atribuite managementului de pe poziția managerului.
Spre exemplu, Reece și O'Grady definesc managementul ca fiind „procesul de coordonare a resurselor umane, informaționale, fizice și financiare în vederea realizării scopurilor organizației”, iar Longenecker și Pringle îl denumesc ca fiind „procesul de obținere și combinare a resurselor umane, financiare și fizice în vederea îndeplinirii scopului primar al organizației – obținerea de produse și servicii dorite de un anumit segment al societății”. Din cunoscuta publicație franceză Larousse am extras – „managementul este știința tehnicilor de conducere a întreprinderii”; iar profesorii ruși Popova și Krasnopoiasa consideră că știința managementului se ocupă de „legile conducerii generale și de legile sintetice ale componentelor sale”. William Newman definește managementul ca „importantă tehnică socială, ca direcționare, conducere și control al eforturilor unei grupe de indivizi în vederea realizării unui scop comun”. A. Mackensie arată că: „managementul este procesul în care managerul operează cu trei elemente fundamentale – idei, lucruri și oameni,…”; Jean Gerbier spune: „managementul înseamnă organizare, arta dea conduce, de a administra”.
Din examinarea acestor definiții rezultă conținutul sensibil diferit atribuit științei managementului întreprinderii, fiecare specialist având în vedere doar unele elemente care constituie de fapt obiectul acestei științe, neindicând suficient de riguros specificul său. Așadar, managementul firmelor rezidă în studierea proceselor și relațiilor de management din cadrul lor, în vederea descoperirii legităților și principiilor care le guvernează și a conceperii de noi sisteme, metode, tehnici și modalități de conducere, de natură să asigure obținerea și creșterea competitivității. Prin conținut și mod de manifestare, procesele și relațiile de management prezintă o serie de trăsături particulare ce conferă acestei științe o pronunțată specificitate. De aceea, esența științei managementului o reprezintă studiul relațiilor și proceselor de management.
Având în vedere caracterul aplicativ al acestei științe, un rol major în cadrul său îl deține conceperea de noi sisteme, metode, tehnici, proceduri de management al întreprinderii în ansamblul său și ale componentelor sale majore. Elaborate pe baza studiului și proceselor de conducere și a legităților descoperite, elementele metodologice ale științei managementului reprezintă instrumentarul pus la dispoziția managerilor și a colaboratorilor acestora pentru a eficientiza activitățile firmei.
Caracteristic științei managementului firmei este situarea, în centrul investigațiilor sale, a omului în toată complexitatea sa, ca subiect și ca obiect al managementului, prin prisma obiectivelor ce-i revin, în strânsă interdependență cu obiectivele, resursele și mijloacele sistemelor în care este integrat. Managementul firmei reprezintă o componentă a științei managementului, de fapt cea mai dezvoltată, cunoscută și – în condițiile economiei de piață – importantă. Aceasta se explică, în principal, prin două cauze:
firma este agentul economic de bază al fiecărei economii, principalul generator de valoare și de valoare de întrebuințare, în cadrul căreia își desfășoară activitatea majoritatea populației din fiecare țară, indiferent de nivelul său de dezvoltare. De aici importanța deosebită și implicațiile multiple economice, sociale, politice ale managementului firmei;
primele cristalizări ale științei managementului au avut ca obiect firma, întreprinderea, care în continuare s-a manifestat ca unul din terenurile cele mai fertile ale inovării pe planul teoriei și practicii managementului, cu contribuția directă și nemijlocită a unui mare număr de persoane.
Poziția pe care o deține managementul firmei în cadrul științei managementului, interdependențele cu celelalte componente ale sale se reflectă în dublul său caracter: – este o disciplină economică de sinteză, deoarece preia o serie de categorii economice și de metode de la numeroase alte discipline din acest domeniu: economie politică, analiză economică, organizare, marketing, aprovizionare tehnico – materială, finanțe etc. – și în al doilea rând are un caracter multidisciplinar, determinat de integrarea în cadrul său a o serie de categorii și metode sociologice, matematice, psihologice, statistice, juridice etc., folosindu-le într-o manieră specifică.
J.J.Serven Screiber afirma că „managementul este arta artelor, întrucât are în vedere dirijarea talentului altora”. Arta managementului constă deci în „folosirea talentului conducătorului în desfășurarea procesului de management”.
O altă noțiune a acestui domeniu o reprezintă managementul științific, care constă în „aplicarea legităților, conceptelor, metodelor și tehnicilor puse la dispoziție de știința managementului în practica socială”.
În procesul de evoluție a practicii manageriale, pe plan mondial, dar și în țara noastră, pot fi identificate diferite perioade în care accentul s-a pus mai mult pe talentul conducătorului sau mai mult pe cunoștințele de management, deci pe știința managementului. Urmează apoi o perioadă în care se încurajează folosirea unor cunoștințe științifice, mai ales în domeniul organizării, dar și în alte domenii ale managementului. În ultima perioadă, se manifestă pe plan mondial o intensificare a preocupărilor pentru dezvoltarea „laturii umane” a managementului, care nu suferă formalizări, care nu poate fi modelată, deci care depinde în foarte mare măsură de talentul, imaginația, capacitatea de sinteză și de analiză a conducătorului. Majoritatea specialiștilor sunt de părere că firmele care au rezultate spectaculoase pe plan mondial sunt conduse de specialiști în management, care dispun și de o serie de calități înnăscute.
În teoria și practica socială, managementul are o triplă semnificație: activitate practică (proces), centru de decizie și disciplină științifică.
Pentru prima dată, managementul a apărut ca activitate practică, în forma ei empirică, având la bază elemente intuitive ca talentul, experiența, capacitățile personale ale conducătorului. La baza apariției managementului ca activitate practică a stat procesul de muncă, sub dublul său aspect, ca proces conștient și proces social. Caracterul conștient al muncii impune realizarea unor obiective, ceea ce reclamă o activitate de prevedere, aceasta constituind una dintre funcțiile managementului. Pe de altă parte, caracterul social al muncii, dat de desfășurarea unor activități în grup, a impus și impune o organizare a muncii membrilor grupului, o coordonare, o antrenare a eforturilor depuse de componenții grupului la realizarea obiectivelor pe care grupul trebuie să le îndeplinească, un control al modului de desfășurare a activităților, dar și gradul de îndeplinire a obiectivelor propuse.
Managementul ca activitate practică (proces) poate fi definit ca „un tip special de muncă intelectuală, prin care o persoană (managerul, leaderul, conducătorul) determină alte persoane (subordonații) să desfășoare anumite activități în vederea realizării unuia sau mai multor obiective”.
O altă semnificație a managementului, este de centru de decizie situat la diferite niveluri ierarhice ale firmei. În cadrul unei organizații pot fi identificate mai multe centre de decizie cum sunt: Adunarea Generală a Acționarilor (AGA), Consiliul de Administrație (CA), Comitet de Direcție (CD), Manager general, Director de producție, Șef serviciu etc. Fiecare dintre aceste centre de decizie dispun, potrivit Regulamentului de Organizare și Funcționare (ROF) sau a fișelor postului, de o anumită competență decizională.
Managementul ca un centru de decizie este reprezentat de „persoana sau grupul de persoane investite cu o autoritate formală, în virtutea căreia iau decizii prin care vor influența activitatea și/sau comportamentul altor persoane”.
Managementul ca disciplină științifică reprezintă „ explicarea naturii și trăsăturilor procesului de management, conturarea unui ansamblu organizat de cunoștințe specifice formării managerilor și orientării activității lor”.
Managementul modern reprezintă, așadar, sinteza dintre știință, practică și artă; este o stare de spirit specifică, reflectată de un fel anume de a vedea, a dori, a căuta și a accepta progresul. În concluzie, putem spune că managementul cuprinde într-un tot unitar următoarele concepte fundamentale: previzionale, inovaționale, operaționale, de gestiune și de personal. Aceste concepte realizează organic conținutul integrator al managementului modern, capabil să asigure succesul întreprinderilor într-o economie în care competiția deschide porți largi afirmării noului.
1.2. Procesul de management.
Ansamblul proceselor de muncă ce se desfășoară în orice firmă, organizație se pot împărți în două categorii: procese de execuție și procese de management. Procesele de execuție se caracterizează prin aceea că forța de muncă acționează cu ajutorul unor mașini, utilaje, instalații etc. asupra materiilor prime, materialelor, în vederea obținerii unor produse, servicii, lucrări, corespunzător obiectivelor stabilite; iar procesele de management se caracterizează prin aceea că o parte a forței de muncă acționează asupra celeilalte părți în vederea armonizării tuturor acțiunilor întreprinse. Considerăm că procesul tipic de management constă în „ansamblul fazelor prin care se determină obiectivele, se organizează activitățile, se coordonează eforturile și acțiunile, se antrenează personalul pentru a participa la realizarea obiectivelor, se controlează modul de desfășurare a activităților și se reglează funcționarea sistemului condus”.
Procesul de management prezintă mai multe trăsături, prin care se deosebește de alte procese de muncă, care sunt:
Interdependența activităților componente. Activitățile componente, respectiv funcțiile managementului, sunt interdependente, întrucât ele se influențează reciproc.
Continuitatea, procesului de management se explică prin aceea că și activitățile conduse sunt continue.
Ciclitatea. Fiind continuu, procesul de management se desfășoară pe cicluri. Ciclitatea este dată de repetarea unor activități pe care le desfășoară managerul în activitatea practică. Un ciclu de management începe cu stabilirea obiectivelor, continuă cu organizarea activităților, antrenarea personalului etc. și se încheie cu control-reglarea funcționării subsistemului condus.
Progresivitatea. Procesul de management este și progresiv, întrucât, la trecerea de la un ciclu la altul, se urmărește stabilirea unor obiective la un nivel superior, o organizare mai bună a activităților etc.
Eficacitatea procesului de management se explică prin tendința oricărui manager de a înregistra rezultate superioare prin exercitarea funcțiilor managementului și implicit desfășurarea activităților specifice subiectului conducător.
Procesul tipic de management cuprinde trei faze, și anume:
Faza previzională se caracterizează prin preponderența previziunii și exercitarea celorlalte funcții într-o viziune prospectivă. Acestei faze îi corespunde „managementul stategic”, prin care se vizează orizonturi de timp mai îndelungate, iar deciziile sunt cu preponderență strategice și tactice.
Faza operativă se caracterizează prin preponderența organizării, coordonării și antrenării personalului la realizarea obiectivelor, dar și exercitarea previziunii pe termen mai scurt și pe un control operativ.
Faza postoperativă se caracterizează prin exercitarea cu preponderență a funcției de control – reglare în vederea comensurării și interpretării rezultatelor, a depistării abaterilor de la obiective, a identificării cauzelor acestor abateri.
Importanța proceselor de management o constituie faptul că prin intermediul lor se asigură o mai mare eficiență a resurselor de care dispune o organizație și este mai bine utilizat personalul firmei respective.
Între cele trei faze ale managementului firmei există o strânsă interdependență, acestea fiind dificil de disociat, ca urmare a unității și complexității procesului de conducere. „Materiile prime” pe care se fundamentează fazele și funcțiile proceselor de management sunt informația și oamenii. Ponderea deosebită a factorului uman în management este subliniată de numeroși specialiști: Scott Shell, James Dean, Harold Parnes îl abordează în dubla ipostază – de resursă a managementului și de aspect uman, informațional. Aceasta servește la elaborarea deciziilor – principalul instrument de management – prin care se manifestă în modul cel mai pregnant specificitatea proceselor de management. De calitatea sa depinde sensibil eficacitatea managementului firmelor, indiferent de dimensiune sau ramură a economiei. Deși, cantitativ aceste procese reprezintă doar o pondere redusă în ansamblul proceselor de muncă, aflată de altfel în continuă creștere, prin conținutul, complexitatea și implicațiile lor au rol adesea decisiv pentru competitivitatea firmelor. În concluzie, procesele de execuție și management sunt complementare, delimitarea lor fiind rezultatul firesc al adâncirii diviziunii sociale a muncii. Managementul trebuie să fie conștient întotdeauna de situația și de utilizarea resurselor organizației. Aceste resurse reprezintă toate activele disponibile pentru activare pe parcursul operațiilor normale; ele cuprind: resurse umane, resurse monetare, resurse de materii prime și resurse de capital. Pe parcursul procesului de producție, resursele organizației sunt combinate, utilizate și transformate în produse finite. Resursele umane sunt oamenii care lucrează pentru firmă, resursele monetare sunt reprezentate de banii pe care-i folosesc managerii pentru a cumpăra bunuri și servicii pentru organizație, materiile prime sunt „ingrediente” folosite direct în procesul de producție, iar resursele de capital reprezintă utilajele folosite pe parcursul procesului de producție.
Funcțiile managementului.
Cel care a identificat și analizat procesele de management pentru prima dată a fost Henry Fayol, în cadrul lor definind cinci funcții principale: previziunea, organizarea, comanda, coordonarea și controlul.
Justin Longenecker și Charles Pringle delimitează patru funcții: planificarea și luarea deciziilor, organizarea pentru performanțe eficace, dirijarea și motivarea și, ultima, controlul rezultatelor.
După cercetătorii și profesorii români, O. Nicolescu și I. Verboncu, procesul de management se poate partaja, având în vedere natura sarcinilor implicate de desfășurarea lui și modul de realizare, în cinci funcții: previziune, organizare, coordonare, antrenare, evaluare – control.
a) Previziunea constă în ansamblul proceselor de muncă prin intermediul cărora se determină principalele obiective ale firmei – societate comercială sau regie autonomă – și componentelor sale, precum și resursele și principalele mijloace necesare realizării lor. Rezultatele previziunii se împart în funcție de orizont, grad de detaliere și obligativitate în trei categorii principale: prognozele, ce acoperă un orizont minim de zece ani, au un caracter aproximativ, nefiind obligatorii. ( set de date cu valoare indicativă referitoare la ansamblul firmei sau la principalele activități încorporate; planurile se referă, de regulă, la perioade cuprinse între cinci ani și o lună, și au un caracter obligatoriu, fiind baza desfășurării activităților încorporate; programele având orizontul redus, cel mai adesea o decadă, o săptămână, o zi, un schimb, o oră și cuprind previzionări referitoare la activitățile de fabricație și aprovizionare, stabilind în mod precis cantitățile de produs sau materie primă pe formații de muncă și executanți, la nivel de săptămână, zi, schimb ș.a.
b) Organizarea. Această funcție desemnează ansamblul proceselor de management prin intermediul cărora se stabilesc și delimitează procesele de muncă fizică și intelectuală și componentele lor (mișcări, timpi, operații, lucrări, sarcini etc.), precum și gruparea acestora pe posturi, formații de muncă, compartimente și atribuirea lor personalului, corespunzător anumitor criterii manageriale, economice, tehnice și sociale, în vederea realizării în cât mai bune condiții a obiectivelor previzionate. În cadrul organizării delimităm două subdiviziuni principale. Mai întâi, organizarea de ansamblu a societății comerciale sau regiei autonome concretizată în stabilirea structurii organizatorice și a sistemului informațional. Această parte a funcției de organizare este exercitată de managementul superior al firmei, condiționând sensibil eficiența procesului de management în ansamblul său. A doua categorie majoră o reprezintă organizarea principalelor componente ale întreprinderii: cercetarea – dezvoltarea, producția, personalul etc. Specific acestei componente majore a funcției de organizare, predominantă cantitativ, este realizarea sa la nivelul managementului mediu și inferior, dat fiind necesitatea luării în considerare a specificului proceselor de execuție și de management supuse organizării și a volumului de muncă apreciabil implicat. Trebuie reținut și dublul caracter al organizării: funcție a managementului și domeniu de sine stătător, ce nu se exclud, ci, dimpotrivă sunt complementare, evident subordonate realizării obiectivelor fundamentale ale firmei. Trecerea la economia de piață impune o organizare cu un pronunțat caracter creativ, flexibil și dinamic, de natură să asigure diferențierea sa în funcție de caracteristicile agenților economici și mediului ambiant, astfel încât să faciliteze la maximum desfășurarea unor activități profitabile. (activități desfășurate de manageri sau personal specializat).
c) Coordonarea constă în ansamblul proceselor de muncă prin care se armonizează deciziile și acțiunile personalului firmei și ale subsistemelor sale, în cadrul previziunilor și sistemului organizatoric stabilite anterior. Fundamentul coordonării îl constituie comunicarea, adică transmiterea și recepția unor informații. Ca schimb permanent de informații aceasta depinde de o serie de factori cum sunt: realismul obiectivelor, nivelul de pregătire al personalului, stilul de management, interesul față de soluționarea problemelor, receptivitatea față de nou etc. Necesitatea exercitării acestei funcții a managementului se explică prin :
– Dinamismul activității organizației și a mediului în care aceasta funcționează, dinamism care nu poate fi întotdeauna surprins de sistemul organizatoric creat;
– Complexitatea și diversitatea reacțiilor personalului firmei la schimbările ce se produc în interiorul acesteia sau subunităților componente.
Coordonarea îmbracă două forme:
• Coordonarea bilaterală, atunci când are loc între un șef și un subordonat; cu avantajul preîntâmpinării unor deficiențe ale sistemului informațional cum sunt filtrajul sau distorsiunea, dar are dezavantajul unui consum mare de timp, în special din partea managerilor.
• Coordonarea multilaterală, care presupune un schimb de informații între un șef și mai mulți subordonați, utilizată frecvent în cadrul ședințelor. Acest tip de comunicare prezintă avantajul economiei de timp din partea managerilor, presupune un stil de management participativ, dar prezintă dezavantajul apariției unor deficiențe în transmiterea informațiilor.
d) Antrenarea, ca funcție a managementului, cuprinde ansamblul proceselor prin care se determină personalul organizației să contribuie la realizarea obiectivelor stabilite, pe baza luării în considerare a factorilor motivaționali. Antrenarea răspunde la întrebarea „de ce personalul firmei participă la stabilirea și realizarea obiectivelor acesteia ? La baza antrenării stă motivarea (pozitivă sau negativă), care constă în corelarea satisfacerii necesităților și intereselor personalului cu gradul de participare la realizarea obiectivelor. Motivarea pozitivă constă în amplificarea satisfacerii exigențelor personalului, pe măsura creșterii aportului la realizarea obiectivelor, iar motivarea negativă constă în amenințarea personalului cu reducerea satisfacțiilor, dacă acesta nu participă la realizarea obiectivelor.
H. Maslow a întocmit o scară motivațională, care cuprinde următoarele categorii de nevoi: fiziologice, de securitate și siguranță, contacte umane și apartenența la grup, statut social și autorealizare. Exercitarea eficientă a funcției de antrenare presupune ca procesul motivării să întrunească simultan mai multe caracteristici:
– Să fie complex, adică să se utilizeze în mod combinat atât stimulente materiale, cât și stimulente psihosociale, cunoscut fiind faptul că oamenii reacționează diferit la stimulente;
– Să fie diferențiat, în sensul că motivațiile utilizate trebuie să fie în concordanță cu caracteristicile fiecărui grup sau chiar a fiecărei persoane;
– Să fie gradual, adică să se satisfacă în mod succesiv necesitățile personalului, în strânsă legătură cu aportul la realizarea obiectivelor.
Funcția de antrenare prezintă importanță deosebită în procesul de management, prin aceea că ea condiționează exercitarea eficientă a celorlalte funcții, atât din amonte (prevedere, organizare, coordonare), cât și din aval (control – reglare).
e) Control – evaluare, este funcția ce poate fi definită ca ansamblul proceselor prin care performanțele firmei, și componentelor acesteia sunt măsurate și comparate cu obiectivele și standardele stabilite inițial, în vederea eliminării deficiențelor constatate. Exercitarea acestei funcții presupune parcurgerea următoarelor etape:
– Măsurarea realizărilor,
– Compararea realizărilor cu obiectivele prestabilite și evidențierea abaterilor,
– Determinarea cauzelor care au generat abaterile constatate,
– Efectuarea corecturilor ce se impun, inclusiv acționarea, pe măsura posibilităților, pentru funcționarea eficace a obiectului condus.
Eficacitatea exercitării funcției de control – reglare presupune ca aceasta să prezinte unele caracteristici:
• Să fie continuă, adică să se desfășoare pe tot parcursul desfășurării activităților conduse, nu numai la anumite intervale de timp;
• Să fie preventivă, adică să urmărească preîntâmpinarea apariției unor abateri negative;
• Să fie corectivă, adică să urmărească luarea unor decizii care să conducă la eliminarea cauzelor care generează abateri negative și la generalizarea cauzelor care determină abateri pozitive. Corespuntător sferei de cuprindere și a modalității de realizare, controlul la nivelul organizației, (firmei) este de două tipuri și anume:
Controlul participativ;
Controlul ierarhic – specializat.
Această funcție încheie ciclul de management, conținutul și eficacitatea sa condiționând sensibil calitatea de ansamblu a procesului de conducere și, în special, eficiența muncii depuse de personal pe timp scurt, mediu și lung.
Relațiile de management.
Relațiile de conducere (de management) sunt relații interumane, formalizate și pot fi definite ca raporturile care se stabilesc între componenții unui sistem (organizație) și între aceștia și componenții altor sisteme (firme) în procesele previzionării, organizării, coordonării, antrenării și controlului activităților desfășurate în organizația respectivă. Relațiile de conducere sunt influențate de mai multe variabile, între care:
Dimensiunea organizației;
Complexitatea obiectivelor organizației;
Nivelul dotării tehnice;
Gradul de cooperare și de specializare;
Dispersia teritorială a subunităților componente;
Potențialul uman; etc.
Analiza acestor variabile au condus la concluzia că acestea au o triplă determinare: socio-economică, tehnico-materială și umană. Între componenții unei organizații se pot stabili și formaliza următoarele tipuri de relații de management:
Relații de autoritate, care la rândul lor pot fi: ierarhice, funcționale și de stat major,.
Relații de cooperare,
Relații de control.
Relațiile de autoritate sunt reprezentate de raporturile ce se stabilesc între persoane în procesul de management, prin care se stabilește ca unele să dispună de competență decizională asupra altora.
• Relațiile de autoritate ierarhice reprezintă raporturile ce se stabilesc între un manager (conducător) și un subordonat, prin care se prevede că managerul și numai el decide asupra executantului, cu privire la toate activitățile pe care le desfășoară în vederea realizării obiectivelor individuale.
• Relațiile de autoritate funcționale apar ca urmare a specializării și sunt reprezentate de raporturile ce se stabilesc între un specialist și un executant, prin care specialistul îndrumă și controlează executantul în desfășurarea activităților, dar fără a avea asupra acestuia autoritate decizională.
• Relațiile de autoritate de stat major sunt reprezentate de ansamblul raporturilor care se stabilesc între un colectiv de persoane specializate (stat major), căruia i se delegă de către conducerea organizației o anumită autoritate și șefii sau componenții compartimentelor implicate în soluționarea unor probleme complexe.
Relațiile de cooperare sunt raporturile ce se stabilesc între funcții (posturi) de pe același nivel ierarhic, dar care se află în compartimente diferite.
Relațiile de control sunt raporturile ce se stabilesc între organismele specializate de control și personalul din celelalte compartimente ale organizației.
1.5. Importanța managementului.
Managementul influențează toate fazele organizațiilor moderne. Managerii din fabrici conduc operațiunile prin care se produc hainele pe care le purtăm, alimentele pe care le mâncăm și mașinile pe care le conducem. Managerii de vânzări conduc un personal de vânzări care vinde bunurile. Managerii de personal asigură organizațiilor o forță de muncă productivă și competentă. Societatea n-ar putea exista în forma pe care o cunoaștem astăzi și nici nu ar putea să progreseze fără manageri care să ghideze organizațiile. Peter Drucker a accentuat acest aspect atunci când a susținut că managementul eficient este, probabil, principala resursă a țărilor dezvoltate și resursa de care au cea mai mare nevoie țările în curs de dezvoltare. Alături de importanța sa pentru societate privită ca un întreg, managementul este vital pentru numeroase persoane care își câștigă existența în calitate de manageri. Statisticile internaționale arată că ponderea posturilor de management în totalul locurilor de muncă a crescut de la 10% în 1950 la 18% în prezent. Managerii au specializări diverse. Mulți oameni care inițial s-au pregătit pentru a deveni contabili, profesori, finanțiști, sau chiar scriitori au ajuns pe posturi de manageri. Deși pe termen scurt, solicitările pe care le au managerii pot varia într-o anumită măsură, pe termen lung, posturile manageriale pot aduce salarii mari, statut, o muncă interesantă, dezvoltare personală și un sentiment intens de realizare. Eficiența managerială este gradul în care resursele organizației contribuie la obținerea productivității. Ea este măsurată prin ponderea resurselor totale ale organizației folosite pe parcursul procesului de producție. Robert L. Katz spunea: „succesul managerial depinde în principal de performanță și nu de trăsăturile de personalitate”, și tot el susține că abilitatea managerilor de a-și îndeplini sarcinile depinde de aptitudinile lor manageriale. Un manager cu aptitudinile necesare își va îndeplini probabil bine sarcinile și va fi relativ plin de succes.
Aptitudinile tehnice presupun capacitatea de a aplica cunoștințe de specialitate în executarea tehnicilor și a procedurilor de muncă.
Aptitudinile umane presupun capacitatea de a dezvolta cooperarea în interiorul echipei conduse.
Aptitudinile conceptuale presupun capacitatea de a percepe organizația ca pe un întreg.
Dintre principiile managementului vom aminti pe cele mai importante și anume:
• Principiul creșterii eficienței, conform căruia orice sistem de management urmărește obținerea unor efecte maxime cu cheltuieli cât mai reduse.
• Principiul gestiunii economice, pe baza căruia managementul, în esență, trebuie să urmărească utilizarea judicioasă a factorilor de producție, gospodărirea rațională a resurselor proprii, atrase și împrumutate, desfășurarea unei activități care să asigure recuperarea capitalului și obținerea de profit.
• Principiul unității conducerii și răspunderii, conform căruia întregul sistem de management al organizației trebuie astfel conceput încât fiecare manager să aibă stabilite precis atribuțiile, responsabilitățile și sfera de acțiune.
• Principiul competenței profesionale și motivării salariaților, conform căruia este necesar ca pe fiecare treaptă ierarhică să se găsească cele mai competente persoane și fiecare salariat să fie motivat corespunzător unor criterii precis stabilite la nivelul organizatoric (pregătire profesională, vechime în muncă, rezultate obținute ș.a.)
• Principiul flexibilității, conform căruia sistemul de management trebuie astfel conceput încât să se caracterizeze prin suplețe, să se poată adapta continuu la forma de organizare a unităților, precum și la schimbările ce se produc în firme.
Principiile managementului sunt universale: Aceasta înseamnă că ele se aplică tuturor tipurilor de organizații (firme, biserici, cluburi, spitale etc.) și tuturor nivelurilor organizatorice, variind întrucâtva de la un tip de organizație la altul, deoarece fiecare solicită folosirea unor cunoștințe de specialitate, cadrul unic de muncă și folosirea de tehnologii diferite.
Henri Faloy, unul dintre primii oameni de știință care a abordat managementul, a susținut că toți managerii trebuie să dispună de anumite trăsături, cum ar fi: trăsături fizice și mentale pozitive, precum și cunoștințe de specialitate privind operațiunile specifice. B.C. Forbes a accentuat importanța unor trăsături mai personale, susținând că entuziasmul, seriozitatea scopului, încrederea și credința în propria valoare sunt caracteristicile esențiale ale managerilor de succes.
1.6. Se poate vorbi despre management în Biserică ?
Biserica este o instituție religioasă, divino-umană chemată să se ocupe de mântuirea oamenilor. Aceasta se realizează propriu-zis prin activitatea, lucrarea organelor de conducere a acestei organizații. În ordine cronologică, cea dintâi și cea mai importantă lucrare pe care au desfășurat-o pe terenul propovăduirii adevărului creștin – atât slujitorii Bisericii cât și credincioșii – a fost lucrarea misionară, care a avut însă un caracter complex constând din diferite acte, a căror notă comună era totuși misiunea. Viața bisericească înainte de a-și fixa – oarecum – forma de organizare, și-a creat și și-a statornicit minime forme de cult. Acestea au fost așezate de Sf. Apostoli după îndrumările și după pilda Mântuitorului Însuși, cea mai tipică pildă și îndrumare a Lui fiind aceea de la Cina cea de Taină. Firește, Mântuitorul nu le-a dat îndrumări amănunțite Sfinților Săi Apostoli cu privire la săvârșirea tuturor lucrărilor sfinte, dar precum mărturisesc înșiși Sf. Apostoli, ei au primit astfel de îndrumări privind elementele esențiale ale lucrării sfințitoare pe care aveau să o săvârșească în Biserică. Lucrarea de propovăduire s-a cristalizat în forme deosebite pe cale de diferențiere și de organizare, potrivit cu nevoile vieții bisericești și cu împrejurările în care se putea desfășura orice lucrare bisericească. Astfel s-a ajuns să se deosebească următoarele categorii de lucrări principale în exercitarea puterii învățătorești :
lucrarea de păstrare a adevărului revelat;
lucrarea misionară sau de răspândire a învățăturii creștine;
lucrarea de precizare și de adâncire a adevărurilor de credință;
lucrarea de apărare a acestora din urmă, adică a adevărurilor de credință.
Activitatea sfințitoare, această lucrare prin care se sfințește viața credincioșilor, administrându-se atât harul pe care-l împărtășesc Sfintele Taine, cât și acela pe care-l împărtășesc ierurgiile. Este un lucru bine cunoscut că Biserica și-a însușit cele dintâi norme de drept, din viața de stat, creându-și mai târziu o terminologie juridică proprie, specifică. Deci, a treia activitate pe care o îndeplinește Biserica este cea jurisdicțională (prin putere jurisdicțională se înțelege puterea de conducere sau de cârmuire a unei societăți organizate, prin folosirea normelor de drept). Ca subiect de drept, Biserica poate fi definită drept comunitatea religioasă creștină al cărei țel este înfăptuirea mântuirii membrilor săi prin folosirea mijloacelor care intră în alcătuirea puterii bisericești. În structura Bisericii se constată mai întâi existența unui grup mare sau a unei mase mari de oameni care sunt legați între ei prin aceeași credință, prin aceeași nădejde a mântuirii și prin aceeași legătură a desăvârșirii care este dragostea creștină; cele trei categorii de membrii, categorii care se numesc stări fiind: starea laică sau stare mirenească, starea clericală sau starea preoțească și starea monahală sau călugărească.
H. Koontz și H. Weihrich defineau managementul „ca un proces de proiectare și menținere a unui climat în care oamenii, muncind împreună în colectiv, realizează eficient scopurile stabilite.” În Biserică, așadar, se poate vorbi de management ? – răspunsul la această întrebare, îl consider categoric – Da.
CAPITOLUL II
VIAȚA RELIGIOASĂ DIN ROMÂNIA
2.1. Creștinismul primar. Originea și vechimea creștinismului românesc.
Biserica este începută și temeinicită de Hristos, înființată la Cincizecime și desăvârșită de Duhul Sfânt, care rămâne apoi în ea și o umple de darurile și prezența Sa. Ea este răspândită, organizată și condusă în chip văzut de Apostoli mai întâi și apoi de ierarhia bisericească înființată de ei. Răspândită în țări și la popoare diferite, Evanghelia face, din oamenii și neamurile cele mai îndușmănite, o singură Biserică, un popor înfrățit în dragoste și în credință, o Biserică a Lui Dumnezeu.
Viața și organizarea acestei Biserici apare împletită cu viața Apostolilor. Organizarea ei este ierarhică cu cele trei trepte, iar conducerea ei apare sinodală. În general slujitorii bisericești apar și harismatici pentru că, pe lângă „harisma” ierarhică, singura permanentă și absolut indispensabilă în Biserică, ei aveau și alte harisme pe care, uneori le puteau avea și unii dintre credincioși. Dar aceștia erau totdeauna în dependență de Apostoli și de ierarhie, care aveau autoritatea de a le controla, disciplina și chiar interzice, când nu zideau Biserica (I Cor. 14 13,28). Ajutați de aceste daruri spirituale, Apostolii întemeiau Biserici pretutindeni și le organizau cu cler ierarhic, dându-le un drum nou și o viață nouă religioasă și socială. Dacă în ce privește viața religioasă, Biserica era unitară, în tot locul, datorită unității de credință și cult, în latura socială era organizată diferit. În Jerusalim, pe principiul comunitarist, se ducea o viață de obște cu comunitatea de bunuri, iar în celelalte Biserici din afară, adică din lumea păgână, viața funcționa pe principiul aceleiași dragoste și frății universale, fiecare dispunând însă de bunuri proprii, din care împărtășeau și celorlalți. Expresia acestei dragoste față de frații din afară și de departe, erau colectele care constituiau totodată și un mijloc material de solidaritate socială și universală. În chipul acesta, creștinismul era îndrumat nu numai spre latura interioară – spirituală, ci mai ales spre latura lui practică–socială. El era acțiune, era viață nouă și pilduitoare, frățelnică și pașnică, în care dispăreau deosebirile de neam, rasă, sex, ori rang social etc., fiindcă toți deveneau una în Hristos. Credința era unită cu fapta, dogma cu viața. Supunerea față de stăpânirile cele mai înalte era o poruncă, iar dragostea care prisosea în toate, făcea să dispară ura și chiar răceala dintre oameni și să se statornicească raporturi de bune relații de prietenie și colaborare armonioasă, chiar cu necreștinii. Așa era între oameni și tot așa între popoare (Efes. II 14-16, I Cor. 17, 12-15). Aceleași principii noi de viață religioasă și socială călăuzeau pe toți, iar viața comunității devenea pilduitoare și pentru necreștini. „Comunitățile creștine ale timpurilor primare erau ca niște faruri, ce răspândeau până departe mănunchi de raze strălucitoare, în mijlocul întunericului profund dimprejurul lor. Prin viața lor ele dovedeau că într-însele se aflau puteri de viață nouă, puterile lumii viitoare, capabile de a reînnoi vechea lume în descompunere”. Astfel, idolatria, magia, misticismul bolnav, superstițiile și ignoranța erau înlăturate și oamenii erau eliberați de ele, ca dintr-o robie, prin lumina Evangheliei Lui Hristos. Acum ia naștere o lume nouă, luminată, înfrățită, pașnică, râvnitoare de muncă rodnică în slujba aproapelui; familia sfințită, munca ridicată la rangul de virtute morală și socială, sfințită de Însuși Mântuitorul Hristos și Apostolii care au practicat-o. „Bisericile „creștine se conduceau tocmai după această regulă a muncii prin care s-a creat apoi o lume nouă”. Ca mijloace de legătură între membrii ei și Bisericile de pretutindeni, în afară de doctrină și cult erau agapele și colectele. De asemenea, erau Epistolele Sfinților Apostoli, care circulau din loc în loc, de la o Biserică la alta; apoi vizitele Apostolilor și însoțitorilor lor, etc., care făceau legătura de idei și schimb de experiență duhovnicească. Atât de mare unitate și solidaritate spirituală se făcuse între creștinii de pretutindeni, încât chiar și martirii erau socotiți comuni tuturor Bisericilor și întregii creștinătăți.
Cu astfel de viață, creștinii, fără arme și fără război „au biruit împărății” și au încreștinat popoarele lumii, înfrățindu-le treptat în Hristos. Acesta este creștinismul autentic așa cum l-au trăit Apostolii, cum l-au practicat primii creștini și cum îl descriu Faptele Apostolilor și Epistolele lor. Această transferare prin care lumea nu mai este separată de Biserică, ci este încorporată Bisericii, iar Biserica este angajată în opera continuă de transformare și îmbunătățire morală a lumii, a fost posibilă prin crearea unei civilizații creștine.
Poporul român – popor romanic, așa cum o dovedește și limba, în toate elementele ei – este singurul din Europa de Est ce aparține popoarelor latine. Formarea sa este rezultatul simbiozei populației autohtone traco – geto – dace cu cea romană și a asimilării treptate a altor neamuri stabilite vremelnic pe întinsa vatră pe care el s-a plămădit. Aici, creștinismul a început să pătrundă încă din timpul apostolic. În Dobrogea – fostă Scytia Minor – Cuvântul Evangheliei a fost propovăduit, în cea de a doua jumătate a secolului I d.H., de către Sfântul Apostol Andrei. După cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (106 d.H.), numărul credincioșilor din nordul Dunării a început să crească, fie prin venirea aici a unor adepți ai noi credințe, plecați din mijlocul populațiilor romanizate de la sud de Dunăre, fie prin cei sosiți în aceste locuri odată cu coloniștii, armata, minerii și negustorii, trimiși în noua sa provincie de Imperiul Roman. În marea lor majoritate, aceștia proveneau din provinciile deja „misionate de apostolii Domului”.
După retragerea, în anul 271 d.H., a administrației și armatei romane din nordul Dunării, creștinii, nemaitemându-se de autoritatea păgână a Romei, care-i urmărea și pedepsea pentru credința lor, s-au înmulțit și au început să se organizeze bisericește. Marele număr al martirilor daco-romani de la Dunărea de Jos din timpul persecuției împăratului Dioclețian (284-305), care au plătit cu viața mărturisirea credinței în Hristos, probează răspândirea creștinismului, în acel timp, prin aceste părți. Totodată, întărește convingerea că, în această zonă, creștinismul era cu mult mai vechi, de vreme ce în timpul perioadei romane existau episcopi și preoți. Creștinismul a luat un avânt deosebit la strămoșii noștri, atât din sudul, cât și din nordul Dunării, în timpul Păcii Constantine, care a urmat edictului de toleranță religioasă de la Milan, din anul 313 d.H. Ca urmare, la Dunărea de Jos se întâlnesc funcționând numeroase centre episcopale, unele desigur mult mai vechi. Printre acestea s-a aflat și Episcopia Tomisului, înființată – foarte probabil – în ultima parte a secolului al III-lea, cu autoritate canonică atât în dreapta, cât și în stânga Dunării. Ridicată, în veacul al V-lea, la rangul de arhiepiscopie autocefală și apoi de mitropolie, aceasta a avut în dependență canonică, în secolul următor, 14 scaune episcopale. În secolul al VI-lea, împăratul Justinian (527-565) a readus stăpânirea bizantină în stânga Dunării, reunind acest teritoriu, și bisericește, cu cel din dreapta fluviului, prin punerea sa sub autoritatea canonică a Arhiepiscopiei Justiniana Prima, pe care o înființase în 535. Ajutată de astfel de împrejurări, creștinătatea nord-dunăreană a făcut progrese însemnate. Bazilici și alte numeroase vestigii paleocreștine descoperite până acum pe aproape întreg cuprinsul țării noastre confirmă acest lucru.
Terminologia creștină din limba română, mai cu seamă aceea care exprimă noțiunile fundamentale de credință, constituie, la rândul său, un indiciu că strămoșilor noștri li s-a vestit Cuvântul Evangheliei și în limba latină, pe care, ca populație romanizată, o înțelegeau.
În concluzie, atunci când poporul român a apărut în istorie ca popor de sine stătător și de gintă latină, el era deja creștin, fiind astfel unul dintre puținele neamuri care, fără a avea o dată fixă a încreștinării lor, s-a născut creștin și așa a rămas până astăzi, fiind singurul popor latin de credință ortodoxă și, totodată, cel mai vechi neam creștin din această parte a Europei. Mai mult, ca propovăduitor al Cuvântului Evangheliei, el a pregătit pe bulgari și slavi pentru încreștinare. La rândul său, silit de împrejurări istorice, a trebuit, ulterior, să primească limba slavă în cultul Bisericii sale, folosind-o până prin secolul al XVII-lea.
În secolul al XIV-lea, după formarea statelor feudale românești de la sud și est de Carpați – Țara Românească și Moldova – ca o probă a deplinei lor independențe politice, s-a pășit și la organizarea lor bisericească. În anul 1359 a luat ființă în Țara Românească o mitropolie cu sediul la Curtea de Argeș, iar în anul 1401, în Moldova, a fost confirmată de Patriarhia de la Constantinopol Mitropolia cu sediul la Suceava.
În anul 1370, în Țara Românească se înființează o nouă mitropolie la Severin, iar la începutul secolului al XVI-lea câte o episcopie la Râmnicu Vâlcea și Buzău. La est de Carpați, în secolul al XV-lea s-au înființat episcopiile de la Roman și Rădăuți, iar în secolul XVI-lea episcopia de la Huși și în 1864 episcopia Dunării de Jos. Și în Transilvania au existat centre episcopale ortodoxe: mai întâi la Dăbâca, apoi la Vad, Feleac, Geoagiu, Bălgrad (Alba Iulia), Ienopolea, Caransebeș, Arad, Oradea și Sighetu Marmației. Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei, desființată în anul 1701, a fost reactivată, ca episcopie nouă, în anul 1761. În anul 1864, a fost ridicată la rangul de mitropolie, așa cum este și astăzi.
Mitropoliții Țării Românești și ai Moldovei, împreună cu Bisericile lor, au stat întotdeauna în legătură canonică cu Patriarhia ecumenică din Constantinopol și s-au bucurat de o deosebită cinste din partea lumii ortodoxe.
În anul 1885, Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a semnat tomosul de recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, care consacrându-i acesteia deplina egalitate în drepturi cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, o menținea totodată în interdependență cu ele din punct de vedere dogmatic, canonic și liturgic. Tomosul patriarhal, semnat și de ceilalți membri ai Sfântului Sinod Ecumenic, era al treilea document de acest fel, după cele din 1850 (emis de Biserica Greciei) și din 1873 (emis pentru Biserica Sârbă).
Ridicarea Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1925, la rangul de Patriarhie a fost urmarea pe plan religios a desăvârșirii unității statale de la 1 Decembrie 1918, precum și o ilustrare firească a rolului jucat de Biserică în istoria poporului român. Este unanim recunoscut că în momentele cardinale ale istoriei românilor Biserica Ortodoxă a fost un factor primordial în păstrarea și afirmarea identității naționale. Primele cărți în limba română au fost tipărite în cadrul așezămintelor bisericești; primele școli românești au fost cele organizate în cadrul acestor așezăminte.
2.1.1. Biserica – locaș de închinare.
După înălțarea Mântuitorului la cer, Sfinții Apostoli frecventau templul «lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu». În timpul împlinirii misiunii lor de vestitori ai Evangheliei la toate popoarele, ei își împlineau obligațiile religioase în sinagogi unde-L predicau pe Hristos iudeilor neconvertiți, cât și în case particulare, unde săvârșeau rugăciunile zilnice și frângerea pâinii. În Ierusalim, Sf. Apostoli, împreună cu Maica Domnului, se adunau în așa numita cameră sau foișorul de sus unde a avut loc Cina cea de Taină. În această casă, care după tradiție aparținea Sfintei Maria, mama Sfântului Evanghelist Ioan-Marcu, se pare că a avut loc și pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli în ziua Cincizecimii (Fapte II, 1-2). Spre sfârșitul secolului al II-lea s-a început zidirea primelor biserici creștine. Scrierile pseudoepigrafice, numite Rânduielile bisericești, cuprind informații despre forma și împărțirea bisericii, încă din secolul al III-lea. Bisericile creștine au următoarele părți principale: pridvorul, pronaosul, naosul și altarul.
Repartiția scenelor picturale în ansamblul iconografic al bisericii, se face în funcție de rolul fiecărei părți a acestui locaș în cadrul cultului, cât și de semnificația lor simbolică, prezentată de marii tâlcuitori ai cultului creștin.
După Sfântul Gherman al Constantinopolului, «biserica este cerul pământesc, întru care locuiește și umblă Dumnezeul cel ceresc, închipuind răstignirea, înmormântarea și învierea lui Hristos, mai preaslăvit decât Cortul mărturiei lui Moise, preînchipuită în Patriarhi, așezată pe temelii de Apostoli, întru care este izbăvirea și Sfintele Sfinților…».
După Sfântul Maxim Mărturisitorul, «locașul bisericii este imaginea lumii sensibile, a universului, având ca altar cerul și ca naos frumusețile pământului. Cosmosul însuși, cât și ființa umană, zidită după chipul Lui Dumnezeu, pot fi asemănate cu o biserică, al cărei altar este sufletul, sanctuar este spiritul, rațiunea, mintea, iar naos este trupul».
Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului precizează că biserica închipuie toată lumea, pentru că Dumnezeu este pretutindeni. Ea se împarte în trei părți în cinstea Sf. Treimi. Sfântul Altar închipuiește cele mai presus de ceruri, unde se află scaunul Lui Dumnezeu, simbolizat prin Sfânta Masă. Naosul închipuie lumea văzută, iar partea lui de sus, pe cea nevăzută.
Locașul bisericii este deci imaginea văzută a întregului univers, a lumii văzute și nevăzute, strânsă în jurul Creatorului. În același timp ea este și imaginea sensibilă a Bisericii triumfătoare din ceruri. Acesta este locașul sfânt unde Domnul sălășluiește. Aici cerul s-a coborât pe pământ, iar cei de pe pământ, prin efortul lor și cu ajutorul divin se înalță spre Dumnezeu. În atmosfera de sfințenie a sfântului locaș, credincioșii legați prin dragostea lui Hristos, aduc jertfă de laudă și preamărire lui Dumnezeu și se împărtășesc din roadele harului prin lucrarea Sfintelor Taine. În acest locaș Pruncul abia născut, se naște din nou pentru viața în Hristos, prin baia Sfântului Botez, devenind fiu al lui Hristos după har, mădular al Trupului Său Tainic, Sfânta Biserică, și moștenitor al împărăției lui Dumnezeu. Aici primește pecetea darului Duhului Sfânt, care-l întărește și-l menține în viața cea nouă în Hristos. Aici, la fiecare Sfântă Liturghie de săvârșește jertfa euharistică, care prelungește spre noi jertfa de pe Golgota, făcând-o accesibilă tuturor, căci prin împărtășirea cu Sfântul Trup și scumpul Sânge al Mântuitorului Hristos, ne unim cu El. Aici credincioșii dobândesc iertarea păcatelor mărturisindu-le în fața lui Hristos prin Taina Spovedaniei, spre a ne putea împărtăși cu Sfânta Euharistie. Tinerii primesc aici binecuvântarea iubirii lor prin Taina Cununiei, luând ființă familia creștină. Frumusețea locașului, profunzimea rugăciunilor, bogăția conținutului și armonia melodică a cântărilor rânduielilor liturgice, sunt factori care produc în sufletul celui ce se roagă în biserică stări înălțătoare de trăire duhovnicească, pregătindu-l pentru primirea harului divin.
Deci, locașul sfânt al bisericii este un element nelipsit din viața spirituală a celor ce-l caută pe Dumnezeu și doresc să se împărtășească din darurile Lui cele bogate, spre a atinge piscurile desăvârșirii creștine, după Modelul Hristos.
Spiritualitatea creștină.
În limba română cele două noțiuni «lume» și «om» au un caracter pozitiv aproape în exclusivitate. Îndrumăm un prieten să fie «om» când așteptăm de la el o bunăvoință, «omenia»; ne purtăm «omenește», dacă înțelegem pe alții etc. Pe de altă parte când solicităm de la cineva să ne facă un lucru «ca lumea» înțelegem că dorim un lucru bun. Îndrumăm copiii noștri să se comporte «ca lumea», adică frumos, civilizat. Desigur, putem să spunem că un om s-a comportat «prea lumește», când a făcut ce face «lumea», cu toate că nu este în conformitate cu normele cele mai distinse. Dar acest lucru este ca un fel de umbră; lângă lumina care ne arată că, cuvântul «lume» are de obicei un sens pozitiv.
Viață! Cel mai minunat și mai scump cuvânt, miracolul existenței, suflare din suflare divină, darul cel mai de preț al lui Dumnezeu! Viață ! Cuvânt sfânt cântat de poeți, analizat de filozofi, preamărit de teologi, bucurie a bucuriilor, de la gânguritul copilului la înțelepciunea bătrânilor. Viață ! Ceva pe care o ai, o simți, o trăiești, o pierzi temporar la moarte, dar o câștigi pentru împărăția cerurilor prin credință și fapte, conform învățăturii creștine.
Viața, hayim – în ebraică, zoi – în greacă sau vita – în latină este starea unei ființe dotată cu activitate proprie și în măsură să o exercite. Alcătuită din diferite stadii sau trepte – viață fizică, psihică, morală, supranaturală, viitoare sau în slavă – viața este un tot unitar, existând de fapt o singură viață, care-și are obârșia și țelul final în Dumnezeu, Creatorul și Viața prin excelență.
Printre toate religiile și concepțiile filozofice ale antichității, doctrina creștină a dat un sens și o valoare nouă vieții umane, nu numai în perspectiva veșniciei, ci și în aceea a existenței și duratei sale efemere, căci ea a permis creștinului să realizeze plenitudinea demnității sale de fiu al lui Dumnezeu, răscumpărat din robia păcatului și a morții prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos. Recunoscând supremația vieții asupra bunurilor efemere, teologia ortodoxă română a afirmat importanța deosebită a vieții nu numai în perspectiva eshatologică, ci și în aceea a ajutorului pe care poate și trebuie să-l dea societății și umanității, punându-se în slujba marilor idealuri umane.
Noi, creștinii, vedem izvorul vieții în Dumnezeu, căci poate dărui viață numai Cel care posedă plenitudinea vieții, a vieții fără început și fără sfârșit. Izvor primar și distribuitor permanent al vieții, Dumnezeu este, în același timp și apărătorul ei. Conform învățăturii creștine, omul – «acest pumn de țărână peste care cade raza veșniciei» – este coroana creației, ocupând primul loc în ierarhia ființelor vii. Menirea sa constă pe pământ în desăvârșire, în realizarea ideală a personalității umane, a asemănării cu Dumnezeu, chipul avându-l sădit de la creație. Desăvârșirea omului se poate realiza prin dezvoltarea aptitudinilor sale spirituale, garantul perfecționării vieții sale morale fiind Dumnezeu. Dăruindu-se Acestuia, prin dăruirea jertfelnică față de semeni, creștinul simte prezența activă a lui Dumnezeu, care viază în el. Astfel, înflorește în inima omului o viață nouă, plină de har și bucurie, valorile morale răsfrângându-se asupra tuturor aspectelor vieții umane, inclusiv asupra aspectelor sociale.
Darul vieții are ca element principal bucuria, creștinismul apărând de la început ca o religie a bucuriei, iar Bucuria se răsfrânge în lucrarea binelui în lume.
Viața nu aparține unei persoane decât ca dar, ea fiind împrumutată pentru o durată limitată. Acest dar al lui Dumnezeu este o taină, de aceeași categorie cu existența Sa inefabilă. Vine un moment când creștinul răspunde pentru viața și modul cum a folosit-o în fața lui Dumnezeu, căci omul este chemat nu numai la viața pământească ci și la una superioară, viața viitoare, care nu se va sfârși. Bucuria deplină va fi pentru aceia care au lucrat în viața de aici binele, adică dreptatea, pacea și dragostea. Dumnezeu este Creatorul și Proniatorul nostru. Dumnezeu este mereu alături de noi, îndemnându-ne și ajutându-ne la tot lucrul cel bun; «Ochii lui Dumnezeu sunt pretutindeni, veghind asupra tuturor».
Potrivit semnificației sale originale, spiritualitatea creștină nu se demonstrează, ci se trăiește:
• Spiritualitatea creștină este sursă creatoare de valori. Suprema valoare cu care ea se afirmă este însăși calitatea vieții. «Ceea ce sufletul este în trup, aceea sunt creștinii în lume». Creștinii se descoperă printr-un mod de viață, alcătuind laolaltă un «neam sfânt» (I Petru 2,9). Modul lor de viețuire este exemplar, definindu-se prin sfințenie.
• Spiritualitatea creștină este modul împărtășirii de puterea lui Hristos. În lucrarea Sa în lume, Sfântul duh este necontenit o mișcare către Hristos, pentru a-L face prezent și manifestat în noi și cu noi. Avându-L pe Dumnezeu în Iisus Hristos, noi avem de fapt cea mai mare putere, în măsură să stăvilească puterea răului și să întrețină în noi tensiunea unei infinite pasiuni pentru adevăr și dreptate pe pământ.
• Spiritualitatea creștină este creatoare de comuniune. Biserica, viața liturgică, comuniunea euharistică, sunt, în primul rând sinonimele spiritualității. Ecumenismul însuși este o dovadă a unei comuniuni pe care o realizează Sfântul Duh în vederea înfăptuirii unității creștine, precum și a angajării creștinilor din zilele noastre în soluționarea marilor probleme ale omenirii.
• Spiritualitatea creștină se descoperă printr-o condamnare categorică a răului din persoana umană și din societate. E vorba de lupta împotriva păcatului. Efortul ascetic convertește patimile și pregătește îmbrăcarea sufletului
cu forma divină;postul și rugăciunea,fiind armele cele mai de preț în această luptă.
• Spiritualitatea creștină reprezintă o formă de viață anticipativ activă, preludiul unui mare viitor. În Sfântul Duh sunt marile nădejdi ale descoperirii veacului de acum și a celui ce va să vină. El este puterea viitorului. (Rom. 8,23; II Cor. 1,22; 5,5). Nu poate exista o spiritualitate autentică creștină fără angajare, fără o trăire permanentă în conformitate cu Sfințenia Duhului din noi, prin care ne predăm în întregime iubirii și slujirii lui Dumnezeu și semenilor noștri.
2.2. Management Bisericesc. Principii de constituire și organizare a
Bisericii Ortodoxe Române.
Biserica de la Cincizecime este o realitate deschisă care se zidește zi cu zi prin cuvântul harului lui Dumnezeu și a martorilor săi autentici întru așteptarea și grăbirea venirii Zilei Domnului. Credința, viața și mărturia Bisericii, cu cele patru fundamente ale ei: Învățătura apostolilor, comuniunea sau părtășia materială și spirituală, stăruința în frângerea pâinii și rugăciunea constituie modelul cu care Biserica lui Hristos din toate timpurie trebuie să se măsoare pentru a-și verifica fidelitatea ei față de evanghelia primită. Credința noastră trebuie să mărturisească o Persoană: Iisus, Domnul, Fiul lui Dumnezeu. Ea trebuie să-l încredințeze pe om unei Persoane și nu unor idei, sau unui mit al mântuirii după chipul celor propuse de atâtea ideologii umane.
Actul Unirii Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918, care a dus la constituirea Statului național român unitar, a impus o serie de schimbări și în viața bisericească. Cea dintâi îndatorire ce revenea Bisericii Ortodoxe în noua situație politică era unificarea ei, adică organizarea ei unitară, sub conducerea Sfântului Sinod din București. Încă din 23 aprilie 1919, Sinodul ierarhilor ortodocși din Mitropolia Ardealului s-a declarat desființat, cerând includerea membrilor săi în Sf. Sinod din București. S-au început apoi lucrările de unificare bisericească, instituindu-se o comisie care a lucrat la Sinaia în cursul anului 1919. În septembrie 1920 s-a alcătuit o „Constituantă bisericească”, formată din membrii Sf. Sinod, profesori de teologie, delegați ai preoțimii și foștii miniștri ai Cultelor. În martie-aprilie 1925, Parlamentul a votat Legea și Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, promulgate la 6 mai 1925, iar la 4 februarie în același an 1925 Sf. Sinod a hotărât să înființeze Patriarhia Ortodoxă Română. Prin Legea și Statutul de organizare, se consfințea autocefalia Bisericii noastre, organizată ca Patriarhie. În fruntea ei se află Sfântul Sinod, format din patriarh ca președinte, din mitropoliții, episcopii și arhiereii vicari în funcțiune. În atribuțiile Sinodului intrau probleme de ordin spiritual, canonic și dogmatic.
Întreaga viață și lucrare a Bisericii se desfășoară pe temeiurile ei de credință, cuprinse în Revelație, adică în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție.
Biserica de pe pământ și cea din ceruri este nu numai o solidaritate, ci și o continuitate. Mărturisirea lui Dositei zice: «Nu confundăm Biserica aceasta care e pe drum (in via), cu aceea care e în patrie». Între Biserica de pe pământ și cea din cer, e o legătură, prin rugăciunile adresate sfinților prin comunicarea puterii lor, și prin sfintele lor moaște. Biserica este o instituție văzută, corpul mistic al lui Hristos, căreia Sinodul II ecumenic (Constantinopol 381) ia atribuit patru însușiri: unitatea, sfințenia, universalitatea și apostolicitatea. Biserica creștină este unica instituție înzestrată cu dumnezeiescul Har, unde se poate dobândi mântuirea subiectivă. Organul mântuirii sau sfințirii omului este Biserica învățătoare sau ierarhia bisericească, prin întreita sa putere: a învăța, a sfinții și a conduce.
1. Sfințenia Bisericii. După învățătura creștină, Biserica e sfântă pentru că este casa Domnului, în care sălășluiește Duhul Sfânt, a cărui putere sfințitoare se împărtășește din Sfintele Taine. Biserica e sfântă pentru că ea reprezintă Trupul tainic al Domnului, și dintre formele de viețuire omenească, ea singură, ea una și unică e sfântă, prin faptul că ea este singurul Trup tainic al Domnului și ea singură are puterea sfințitoare. Biserica mai e sfântă pentru că ea continuă lucrarea sfințitoare și mântuitoare a Domnului.
2. Biserica cea «Una Sfântă». Așa cum se desprinde înțelesul unității din însăși viața Bisericii, ea se prezintă sub îndoit aspect, și anume:
a) ca unitate dată, existentă exprimată prin următoarele:
– ca Trup tainic al lui Hristos, care este doar Unul, și Biserica este una și unitară în alcătuirea și lucrarea ei;
– Biserica mărturisește «un Domn, o credință, un Botez» (Efes. 5,5);
– «Un Domn», adică un singur Cap al Bisericii există și acesta e Hristos Domnul, care cârmuiește o singură Biserică, căci una singură a întemeiat.
– «O credință», adică un singur adevăr la temelia ei și la temelia Bisericii, căci adevărul desăvârșit în materie de credință numai unul poate fi, iar nu mai multe.
– «Un Botez», adică un singur izvor al harului sfințitor, care asigură Bisericii unitatea sacramentală, sfințenia cea una după natura ei divină, în unitatea duhului.
– «O Preoție», ca singură mijlocitoare a harului sfințitor care-i asigură Bisericii unitatea organizatorică și disciplinară. Unitatea Bisericii se mai reazemă și pe sfințenia Trupului tainic al lui Hristos și ea reflectă într-un fel și unitatea perihoretică a Sfintei Treimi.
3. Biserica sobornicească, (Ecumenicitate, universalitate, catolicitate, sobornicitate), – care înseamnă a trăi în unitate internă de credință și în unitate externă de fapte și manifestări, a trăi după rânduiala întregului care înlătură izolarea și rămânerea în afara acestui întreg.
4. Biserica apostolică, stâlp și întărire a adevărului. Infailibilitatea. Prin voința întemeietorului ei, Biserica va dăinui în veac și «nici porțile iadului nu o vor birui» (Matei 16, 18) și chiar dacă «cerul și pământul vor trece, cuvintele Domnului nu vor trece» (Marcu 13, 31).
Biserica prin cele două elemente constitutive, coordonate ale ei, – clerul și laicii – clerul ca stare harică superioară, creată prin Taina Hirotoniei, care-i dă calificarea necesară pentru a îndeplini o slujire superioară și constantă în viața Bisericii, potrivit stării sale harice; iar laicii, ca o stare harică inferioară aceluia a clerului, dar nu mai puțin necesară decât clerul și fără de care , ca și de cler, n-ar putea să existe nici Biserică, nici lucrarea ei mântuitoare. Principiile canonice trebuie să fie de acord cu învățătura de credință a Bisericii, ele nu pot fi contrare dogmelor sau moralei creștine, întemeiată și ea tot pe aceleași învățături de credință; unele s-au născut din interesele sau nevoile practice ale Bisericii. De aceea ele pot fi împărțite în două categorii și anume:
Principii canonice cu fond dogmatic și juridic.
Cele mai importante principii canonice din această categorie sunt următoarele:
Principiul ecleziologic instituțional, – exprimat în întreaga învățătură de credință a Bisericii, și constant în viața și lucrarea ei. Acest principiu precizează caracterul Bisericii de instituție sau de așezământ văzut și organizat după norme religioase dar și după norme comune omenești de conviețuire socială. Principiul ecleziologic – instituțional, este «alfa» principiilor canonice și din el derivă toate celelalte principii canonice de organizare și de conducere a Bisericii care nici nu ar avea rațiune fără de acesta.
Principiul organic. (Principiul alcătuirii și lucrării organice a Bisericii sau Principiul constituțional – bisericesc). El reflectă alcătuirea organică a Bisericii și faptul că toate părțile acestui organism contribuie efectiv la săvârșirea oricărei lucrări bisericești.
Principiul ierarhic. Acesta constă în organizarea, lucrarea și conducerea Bisericii după rânduiala pe care o imprimă întregii vieți bisericești ierarhia clerului de instituire divină; ierarhia fiind formată din trei trepte: episcopatul, prezbiteratul (preoția) și treapta diaconiei.
Aspectul dogmatic al acestui principiu se relevă prin următoarele elemente:
– prin instituirea divină a preoției neotestamentare în cele trei trepte ale ei;
– prin faptul că preoția în cele trei trepte ale ei, este purtătoarea principală a succesiunii apostolice;
– prin faptul că în aceste două calități, preoția este mijlocitorul principal al harului sfințitor și lucrătorul principal al mântuirii;
– prin faptul că, în virtutea celor trei elemente, preoția, în cele trei trepte ale ei, este un element constitutiv esențial al Bisericii, în sensul că Biserica nu poate exista fără preoția de instituire divină în cele trei trepte.
Aspectul canonic al principiului ierarhic se relevă în următoarele elemente:
– prin poziția pe care o are ierarhia preoțească, de element ce formează osatura organizatorică a Bisericii;
– prin faptul că ierarhia preoțească deține și exercită în mod individual și în chip sinodal, puterea bisericească, adică mijloacele de conducere a Bisericii;
– prin faptul că ierarhia preoțească constituie factorul care asigură ordinea și disciplina în Biserică;
– prin faptul că poziția și lucrarea ierarhiei preoțești este obiectul celei mai amănunțite legislații canonice, fiind așezată în centrul acestei legislații.
c) Principiul sinodal sau principiul sobornicității. Acesta constă în rânduiala potrivit căreia, organele superioare de conducere a Bisericii nu sunt cele individuale, reprezentate de câte o persoană, ci cele constituite sub formă de sinoade, adică sub formă de organe colegiale sau colective.
Aspectul dogmatic al acestui principiu se relevă în următoarele elemente:
– prin numeroase porunci și învățături ale Mântuitorului, dar mai ales prin modul în care El însuși i-a înzestrat pe Sfinții Apostoli în chip egal cu puterile necesare pentru cârmuirea Bisericii, apoi prin modul în care le-a poruncit să nu se certe pentru întâietate, ci să lucreze toți împreună slujind Biserica în chip sobornicesc, zicându-le: «Știți că ocârmuitorii neamurilor… le stăpânesc… iar între voi nu va fi așa, ci care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slujitor» (Mt. XX, 25-26). Prin această poruncă Mântuitorul le-a arătat că nu instituie nici o autoritate supremă individuală în Biserică, refuzând sistemul autocrat al lumii de atunci și dispunând ca toți Apostolii să slujească și să conducă împreună Biserica;
– prin modul în care Sf. Apostoli au dat urmare acestei porunci, lucrând în chip sinodal;
– prin modul în care Sfânta Tradiție a precizat învățătura că autoritatea superioară în Biserică o dețin sinoadele la diverse niveluri, iar nu vreo căpetenie ierarhică în mod individual;
– prin acordul dintre întreaga învățătură despre Biserică și despre ierarhie și dintre învățătura despre sinoade.
Potrivit acestei rânduieli, puterea bisericească se deține și se exercită, în forme determinate, pe principiul dragostei creștine, care îmbină autoritatea cu libertatea, și pe principiul responsabilității generale a tuturor membrilor Bisericii pentru buna ei chivernisire. Aceste forme sunt colegiile, adunările, congresele, consiliile, comitetele, sinoadele arhierești ca și sinoadele mixte etc.
e) Principiul iconomiei sau al pogorământului. Iconomia sau chivernisirea mijloacelor prin care se săvârșește lucrarea Bisericii, este de două feluri: una de chivernisire a harului sfințitor, deci a puterii sfințitoare a Bisericii, și alta de chivernisire a celorlalte mijloace comune ale puterii bisericești.
Fondul dogmatic al acestui principiu poate fi relevat prin următoarele elemente:
– prin faptul că slujitorii Bisericii sunt numiți «Iconomi ai tainelor lui Dumnezeu»;
– prin faptul că Biserica este datoare să deschidă tuturor ușile mântuirii, și ca urmare, este oprită să le închidă, adică ea nu poate lipsi pe nimeni de mântuire;
– prin faptul că Sfânta Tradiție a consacrat ca învățătură de credință, învățătura despre iconomie în privința lucrărilor ce se săvârșesc prin harul sfințitor.
Fondul canonic poate fi relevat prin următoarele elemente:
– prin faptul că numeroase canoane prevăd în mod expres posibilitatea iconomiei și rânduiesc modul de aplicare al ei;
– prin faptul că o foarte variată dar constantă aplicare a iconomiei este atestată de practica vieții bisericești și consacrată astfel prin obiceiul de drept al Bisericii.
f) Principiul autonomiei externe. Prin acest principiu se înțelege rânduiala canonică, potrivit căreia Biserica este autonomă, adică independentă, sau de sine stătătoare în treburile sale religioase, față de orice altă organizație din afara ei.
Fondul dogmatic al acestui principiu se întemeiază pe următoarele elemente:
– pe natura religioasă proprie a Bisericii care derivă din originea ei ca așezământ de mântuire, calitate prin care se deosebește de orice altă formă de organizare religioasă sau nereligioasă a vieții omenești;
– prin folosirea unor mijloace proprii, specific religios creștine, de care nu dispune nici o altă organizație de nici un fel;
– pe urmărirea unui scop specific religios, care este mântuirea prin Iisus Hristos;
– pe cuprinderea tuturor acestor elemente din învățătura dogmatică despre Biserică.( el definește poziția Bisericii în raport cu Statul. (Art. 3, 4 din Statut).
g) Principiul loialității față de Stat. Prin loialitate se înțelege legalitatea, (corectitudinea Bisericii față de Stat, atitudine care a fost stabilită de Mântuitorul prin cuvintele: «Dați cezarului cele ce sunt ale cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu» Matei XXII, 21) în sensul de purtare după legile probității sau corectitudinii în raporturile dintre oameni sau dintre grupurile de oameni.
2.2.2. Principii canonice cu fond simplu juridic.
Cele mai importante principii canonice din această categorie sunt:
a) Principiul autocefaliei. Prin acest principiu se înțelege rânduiala canonică potrivit căreia, o unitate bisericească, ierarhic, sinodal și teritorial determinată, se conduce în mod complet independent de alte unități de același fel, cu care păstrează totuși, în mod obligatoriu unitatea dogmatică, cultică și canonică. Acest drept al oricărei Biserici de a exercita, în limitele posibile, jurisdicția sa asupra diasporei proprii, este un drept inerent autocefaliei, ține de esența ei și este garantat de întreaga tradiție a Bisericii și de acele canoane care opresc în mod expres amestecul străin în treburile Bisericilor autocefale și care le asigură în același chip expres, jurisdicția acestora asupra diasporei. (can. 28, Sin. IV Ecum.)
b) Principiul autonomiei interne, prin care anumite unități ale Bisericii se conduc de sine, prin organe proprii, fiind totuși supuse supravegherii, controlului și îndrumării din partea autorităților bisericești superioare. În cadrul dezvoltării istorice a organizării Bisericii, acest principiu și-a găsit aplicarea în două feluri, și anume: – în raportul dintre unitățile teritoriale mai mari sau situate la mari distanțe unele de altele, și – în raportul dintre unitățile și chiar dintre așezămintele sau instituțiile unei Biserici locale. În primul caz sunt unitățile numite Biserici autonome (mitropolii sau numai eparhii autonome), care se bucură de o independență mai restrânsă în raport cu cea a Bisericilor autocefale, în sensul că sunt într-o anumită măsură subordonate Bisericilor autocefale. În al doilea caz, sunt mitropoliile, arhiepiscopiile, protopopiatele, parohiile, mănăstirile și orice alte așezăminte din cuprinsul unei Biserici locale autocefale sau autonome.
c) Principiul nomocanonic sau pravilnic, ce constă în rânduiala canonică consacrată prin practica constantă a vieții bisericești, adică pe calea obiceiului de drept al Bisericii, rânduială potrivit căreia, Biserica se conduce, atât după legi proprii, cât și după legi de stat. De aici și numele nomocanoanelor (pravile): nomos = lege de stat, și canon = lege bisericească, deci colecție mixtă de legi bisericești și de stat. Dintre cele câteva zeci de pravile în text slav, grec și român, s-au tipărit cinci, mai multe decât în oricare altă Biserică Ortodoxă, și anume: pravila lui Coresi, Brașov 1561-1580; pravila Mică sau Pravila de la Govora, Govora – 1640; Pravila bisericească de la Iași, 1644; Pravila lui Vasile Lupu sau Pravilele împărătești, Iași – 1646; și în fine, Pravila Mare sau Îndreptarea Legii, sau Pravila lui Matei Basarab, Târgoviște – 1652.
d) Principiul teritorial . Prin acest principiu se înțelege acomodarea sau potrivirea formelor organizației bisericești teritoriale, după tiparele organizației teritoriale a unităților de stat. Gruparea episcopiilor s-a făcut la început mai mult în cadrul etnic sau geografic; ele se numeau provincii (în latinește) sau eparhii (în grecește) și erau formate din mai multe cetăți sau parohii episcopale și din mai multe parohii rurale sau sătești. Unitatea bisericească teritorială corespunzătoare acestor unități etnice sau geografice, a devenit prototipul mitropoliilor, deși atât organizația mitropolitană cât și numele de mitropolie și de mitropolit apare mai târziu, în primele decenii ale veacului al IV-lea.
Biserica noastră a păstrat în zestrea ei canonică tot ce s-a dovedit mai autentic și mai folositor în decursul timpului. Această zestre al cărui conținut îl formează principiile și normele canonice de bază ale Ortodoxiei, a fost preluată, adaptată și depozitată de către conducerea Bisericii Ortodoxe Române în legiuirile ei de valoare după care își orientează și astăzi întreaga lucrare de slujire evanghelică.
2.2.3. Aspecte concrete ale managementului în Biserică.
După schimbările din decembrie 1989, în fața Bisericii se puneau probleme noi, în primul rând, revenirea la vechile structuri dinainte de 1944 – 1948, dar se impunea și o adaptare a metodelor misionare tradiționale la noua mentalitate a lumii de azi. Vom urmări câteva aspecte „înnoitoare” din viața Bisericii noastre: Un prim lucru care ar trebui sesizat privește configurația confesională a întregii țări.
Potrivit recensământului din anul 2002, – ortodocșii reprezintă 86,8% din populația țării; – romano-catolici 4,7%; reformați 3,2%; greco-catolici 0,9% iar sectari 1,5 %.
O situație detaliată a împărțirii populației din România după religie în anii 2002, 1992 dar și comparativ cu anul 1930, se găsește la anexa 1.
În ce privește organizarea bisericească s-au reactivat câteva din eparhiile desființate în 1948. La începutul anului 2000, în cuprinsul Patriarhiei Române, existau 5 Mitropolii, cu 21 eparhii, 143 protopopiate, 10230 parohii și 3049 filiale, cu 9436 preoți și 115 diaconi. În ce privește „diaspora”, în pofida încercărilor de restabilire a situației existente înainte de 1944 în Basarabia (azi Republica Moldova), până în prezent s-a realizat prea puțin. Este adevărat că după 1989 s-au deschis aici peste 600 de biserici ortodoxe, precum și o bună parte din mănăstirile desființate în timpul regimului comunist – sovietic. În 1992 vechea Mitropolie a Basarabiei, a trecut sub jurisdicția Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În 1994 a fost ales un mitropolit pentru Europa Centrală și Occidentală, iar în 1998 s-a constituit o nouă Arhiepiscopie, cu sediul la Paris, pentru parohiile românești din aceste țări. Comunitățile românești din Țara Sfântă, Australia și Noua Zeelandă depind direct de Patriarhie. Pe continentul nord-american activează, în continuare, cele două eparhii românești, cea din Detroit și cea de la „Vatra Românească” (lângă orașul Jackson – Michigan, unde s-a ridicat recent o Mănăstire de maici cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”).
În Bucovina, puținele parohii ortodoxe românești care au mai rămas (românii reprezintă azi abia 20% din populația „regiunii Cernăuți”) se găsesc sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei. S-au redeschis și aici o serie de biserici și mănăstiri.
Își continuă activitatea și Vicariatele ortodoxe române din Gyula (Ungaria) și Vârșeț (Iugoslavia).
Biserica Ortodoxă Română își desfășoară activitatea pe baza Statutului de organizare și funcționare aprobat pentru prima dată de Sfântul Sinod în anul 1948.
De asemenea, sunt în vigoare 10 Regulamente Bisericești (vezi anexa III) pentru reglementarea diferitelor sectoare de activitate (organele deliberative și executive ale unităților bisericești, monahismul, numirea și transferarea clerului, învățământul teologic etc).
Statutul de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române și regulamentele de aplicare au suferit, de-a lungul vremii, importante modificări și adăugiri. Cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Române pentru toate problemele dogmatice și canonice, precum și pentru cele bisericești de orice natură date în competența sa, este Sfântul Sinod. Acesta se compune din Patriarh și arhiereii în funcțiune.
ORGANIZAREA CANONICĂ A BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
EPARHIILE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ
I. Mitropolia Munteniei și Dobrogei, cu Eparhiile: cuprinde județele: 1. Arhiepiscopia Bucureștilor, cu reședința în Municipiul București Ilfov, Prahova
2. Arhiepiscopia Tomisului, cu reședința în Municipiul Constanța Constanța,Tulcea 3. Arhiepiscopia Târgoviștei, cu reședința în Municipiul Târgoviște Dâmbovița
4. Episcopia Buzăului și Vrancei, cu reședința în Municipiul Buzău Buzău, Vrancea
5. Episcopia Argeșului și Muscelului, cu reședința în municipiul Curtea de Argeș Argeș
6. Episcopia Dunării de Jos, cu reședința în Municipiul Galați Galați, Brăila
7. Episcopia Sloboziei și Călărașilor, cu reședința în Mun. Slobozia Ialomița, Călărași
8. Episcopia Alexandriei și Teleormanului, cu reședința în Mun. Alexandria Teleorman
9. Episcopia Giurgiului, cu reședința în Municipiul Giurgiu Giurgiu
II. Mitropolia Moldovei și Bucovinei, cu Eparhiile:
1. Arhiepiscopia Iașilor, cu reședința în Municipiul Iași Iași
2. Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, cu reședința în Mun. Suceava Suceava,Botoșani
3. Episcopia Romanului, cu reședința în Municipiul Roman Bacău, Neamț
4. Episcopia Hușilor, cu reședința în Municipiul Huși Vaslui
III. Mitropolia Ardealului, Crișanei și Maramureșului, cu Eparhiile:
1. Arhiepiscopia Sibiului, cu reședința în Municipiul Sibiu Sibiu
2. Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj
cu reședința în Municipiul Cluj-Napoca Bistrița -Năsăud
3. Arhiepiscopia Alba Iuliei, cu reședința în Municipiul Alba Iulia Alba, Mureș
4. Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului și Sălajului, Bihor
cu reședința în Municipiul Oradea Sălaj
5. Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului, Maramureș
cu reședința în Municipiul Baia – Mare Satu – Mare
6. Episcopia Covasnei și Harghitei, Covasna
cu reședința în Municipiul Miercurea-Ciuc Harghita
IV. Mitropolia Olteniei, cu Eparhiile:
1. Arhiepiscopia Craiovei, cu reședința în Municipiul Craiova Dolj, Gorj
2. Episcopia Râmnicului, cu reședința în Municipiul Râmnicu – Vâlcea Vâlcea, Olt
3. Episcopia Severinului și Strehaiei, cu reședința în Municipiul
Drobeta-Turnu-Severin Mehedinți
V. Mitropolia Banatului, cu Eparhiile:
1. Arhiepiscopia Timișoarei, cu reședința în Municipiul Timișoara Timiș
2. Episcopia Aradului, Ienopolei și Hălmagiului, Arad
cu reședința în Municipiul Arad Hunedoara
3. Episcopia Caransebeșului, cu reședința în Municipiul Caransebeș Caraș – Severin
VI. Mitropolia Basarabiei, cu Eparhia:
1. Arhiepiscopia Chișinăului, cu reședința în Municipiul Chișinău
VII. Vicariatul Ortodox Ucrainean,
cu reședința în Municipiul Sighetul Marmației – Maramureș.
Eparhiile pentru Românii ortodocși din străinătate
I. Mitropolia ortodoxă Română pentru Germania, Europa Centrală și de Nord
cu reședința la Regensburg, GERMANIA
II. Mitropolia ortodoxă Română pentru Europa Occidentală și Meridională
cu reședința la Paris, FRANȚA
III. Arhiepiscopia Ortodoxă Română în America și Canada
cu reședința la Detroit, Michigan, S.U.A.
IV. Episcopia Ortodoxă Română din Iugoslavia, a Vârșețului
V. Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria, cu reședința la Gyula, UNGARIA
Părțile componente ale Bisericii Ortodoxe Române sunt:
a) Parohia, este comunitatea credincioșilor clerici și mireni de religie ortodoxă – cea mai mică unitate administrativă bisericească locală – așezați pe un anume teritoriu, sub conducerea organelor locale ale puterii bisericești, în frunte cu un preot paroh;
b) Protopopiatul, este unitatea administrativă bisericească a unei unități teritoriale de circumscripție, din cuprinsul unei eparhii, formată dintr-un număr de parohii, sub conducerea unui protopop;
c) Eparhia, este unitatea administrativă bisericească a unei unități teritoriale regionale (unul sau două județe din cuprinsul Mitropoliei formată dintr-un număr de parohii, protopopiate și mănăstiri), sub conducerea organelor centrale eparhiale ale puterii bisericești, în frunte cu un epitrop;
d) Mitropolia, este unitatea administrativă bisericească a unei unități teritoriale provinciale din cuprinsul Patriarhiei, formată dintr-un număr de eparhii, sub conducerea organelor centrale mitropolitane ale puterii bisericești, în frunte cu un mitropolit.
e) Mănăstirile, aceste forme de obște sau grupări bisericești sunt simple părți componente ale Bisericii, acolo unde ele există. Ele nu sunt însă părți componente necesare organice ale Bisericii. Istoria lor și istoria Bisericii nu lasă nici o îndoială asupra acestui adevăr, fiindcă monahismul este un voluntariat. (Mănăstirea este un așezământ în care trăiește o comunitate de călugări sau călugărițe care și-au consacrat viața rugăciunii, sărăciei, înfrânării și ascultării. Conducătorul mănăstirii este chiriarhul locului, reprezentat de stareț, care este ajutat de soborul mănăstiresc, consiliul duhovnicesc și consiliul economic.
ÎNVĂȚĂMÂNTUL TEOLOGIC
Domeniul învățământului teologic și religios, precum și procesul și fenomenul mai larg al educației religioase în general, în rândul tineretului, atât în Biserică și în școală, cât și în afara lor, constituie o preocupare majora ă Bisericii Ortodoxe Române și întregește slujirea ei în rândul semenilor ce se desfășoară și în alte multe domenii. În contextul actual din țara noastră această datorie, misiune și lucrare învățătorească a Bisericii are condiții de dezvoltare și afirmare în diverse forme de manifestare și concretizare, contribuind astfel, ca și celelalte activități în care Biserica este antrenată, la creșterea rolului ei în societatea românească. Biserica se bucură în rândul poporului care o creditează, cu cel mai mare procent în raport cu alte instituții. Fenomenul, atât ca domeniu, obiect, finalitate și mai ales factor uman, este complex și antrenează mulți factori, diverși, de la cel de modelat la modelator, de la cel de decizie la cel de execuție, de la profesor la elev, de la duhovnic la fiu duhovnicesc, din partea cărora se cere receptivitate, atașament față de valorile promovate, responsabilitate, exigență și, mai ales o deosebită dăruire. Din desfășurarea activităților din anii precedenți și din analiza celor până în 2003, se poate desprinde constatarea și afirmația, că s-a mers pe o linie ascendentă, de adaptare la situațiile aflate într-un permanent proces de mișcare, dinamic și, mai ales, de rezolvare a problemelor curente.
Învățământul religios din România, în anul 2003 are următoarea structură:
Predarea religiei în învățământul public
Învățământul teologic ortodox preuniversitar
– a) Seminarii teologice (Cifra de școlarizare, anul școlar 2003-2004=1114)
– b) Școli de cântăreți bisericești ( anul școlar 2003-2004=334)
– c) Școli Teologico-Sanitare post-liceale (anul școlar 2003-2004=188)
III. Învățământul teologic ortodox universitar
– Cursuri de licență ( anul universitar 2002-2003 =2471 studenți )
IV. Învățământul teologic ortodox postuniversitar
– a) Master ( admiși în 2002-2003 – 368 de studenți)
– b) Doctorat ( înscriși 332 de doctoranzi, iar 22 au obținut titlul de doctor)
– c) Burse de studii
REȚEAUA INSTITUȚIILOR DE ÎNVĂȚĂMÂNT TEOLOGIC
Facultăți Teologice:
– Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității București
– Facultatea de Teologie a Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
– Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Aurel Vlaicu” din Arad
– Facultatea de Teologie Ortodoxă și Litere a Universității de Nord din Baia Mare
– Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Babeș- Boyai” din Cluj-Napoca
– Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Ovidius” din Constanța
– Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Craiova
– Facultatea de Teologie Ortodoxă, Litere și Științe a Universității
„Dunărea de Jos” din Galați
– Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
– Facultatea de Teologie ortodoxă a Universității din Oradea
– Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Pitești
– Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna” a Universității
„Lucian Blaga” din Sibiu
– Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Valachia” din Târgoviște
– Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității de Vest din Timișoara
– Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Eftimie Murgu” din Reșița
b) Seminarii teologice liceale:
1. – Seminarul Teologic București
2. – Seminarul Teologic Monahal Cernica
3. – Seminarul Teologic Monahal Pasărea
4. – Seminarul Teologic Giurgiu
5. – Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei” Tulcea
6. – Seminarul Teologic Târgoviște
7. – Seminarul Teologic „Episcopul Chesarie” Buzău
8. – Seminarul Teologic Monahal Rătești ( în lichidare)
9. – Seminarul Teologic Liceal Monahal Ciolanu
10. – Seminarul Teologic Câmpulung Muscel
11. – Seminarul Teologic „Neagoe Vodă” Curtea de Argeș
12. – Seminarul Teologic Galați
13. – Seminarul Teologic Slobozia
14. – Seminarul Teologic „Calinic Cernicanul” Turnu Măgurele
15. – Seminarul Teologic „Sfântul Vasile cel Mare” Iași
16. – Seminarul Teologic Botoșani
17. – Seminarul Teologic „Sfântul Ioan Iacob” Dorohoi
18. – Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” Neamț
19. – Seminarul Teologic Monahal „Cuvioasa Paraschiva” Agapia
20. – Seminarul Teologic Piatra Neamț
21. – Seminarul Teologic „Mitropolitul Dosoftei” Suceava
22. – Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe” Roman
23. – Seminarul Teologic Huși
24. – Seminarul Teologic Brașov
25. – Seminarul Teologic Făgăraș
26. – Seminarul Teologic Cluj – Napoca
27. – Seminarul Teologic „Mitropolitul Simion Ștefan” Alba Iulia
28. – Seminarul Teologic Beiuș
29. – Seminarul Teologic Zalău
30. – Seminarul Teologic Baia Mare
31. – Seminarul Teologic „Sfântul Grigorie Teologul” Craiova
32. – Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” Râmnicu Vâlcea
33. – Seminarul Teologic Timișoara
34. – Seminarul Teologic Arad
35. – Seminarul Teologic Caransebeș
36. – Seminarul Teologic Monahal Prislop
37. – Seminarul Teologic Liceal Ortodox Constanța
38. – Seminarul Teologic Monahal „Cocoș”
Licee cu clase de Teologie: Liceul din Târgu Jiu și Liceul din Deva
c) Școli de Cântăreți Bisericești:
1. – Școala de cântăreți bisericești București
2. – Școala de cântăreți bisericești Târgoviște
3. – Școala de cântăreți bisericești Buzău
4. – Școala de cântăreți bisericești Curtea de Argeș
5. – Școala de cântăreți bisericești Tecuci
6. – Școala de cântăreți bisericești Brăila
7. – Școala de cântăreți bisericești Călărași
8. – Școala de cântăreți bisericești Neamț
9. – Școala de cântăreți bisericești Botoșani
10.- Școala de cântăreți bisericești Roman
11.- Școala de cântăreți bisericești Huși
12.- Școala de cântăreți bisericești Galați
13.- Școala de cântăreți bisericești Constanța
14.- Școala de cântăreți bisericești Alba Iulia
15.- Școala de cântăreți bisericești Craiova
16.- Școala de cântăreți bisericești Turnu Severin
17.- Școala de cântăreți bisericești Arad
18.- Școala de cântăreți bisericești Râmnicu Vâlcea
d) Școli Postliceale Teologico – Sanitare:
1. – Școala Postliceală Teologico – Sanitară București
2. – Școala Postliceală Teologico – Sanitară Constanța
3. – Școala Postliceală Teologico – Sanitară Iași
4. – Școala Postliceală Teologico – Sanitară Piatra Neamț
5. – Școala Postliceală Teologico – Sanitară Brăila
În cadrul școlilor de stat de nivel preuniversitar pentru anul 2001-2002 au predat disciplina Religie un număr de 10.235 de profesori. Dintre aceștia, 2204 sunt titulari, 2103 au definitivatul, 448 au gradul didactic II, iar 95 au gradul didactic I. Restul sunt profesori debutanți sau suplinitori. Activitatea de îndrumare și control a profesorilor de religie a fost asigurată de un efectiv de 44 de inspectori de specialitate, dintre care 35 au studii teologice, iar 9 au studii laice.
O activitate remarcabilă s-a înregistrat și în domeniul publicațiilor și revistelor religioase, apărute în cadrul Școlilor generale sau Liceelor din Țară. Amintim aici revistele: Mozaic, Liceeni și Lăstarul din București, Agapis – Liceul Traian Lalescu (Reșița), Tineretul credincios (Oțelu Roșu), Credo (Reșița), etc.
Se acordă o atenție deosebită reeditării unor manuale, care în majoritate au fost epuizate. La Seminariile și Institutele Teologice sunt înființate coruri care participă la concursuri școlare sau manifestări cultural – naționale, fiind apreciate pentru nivelul calitativ – artistic ( concerte de colinde, sărbătoarea hramului sau cele de sfârșit de an). Activitatea lor depășește cadrul strict al școlii, devenind adevărate manifestări culturale de amploare.
Elevii Seminariilor participă la olimpiade, atât la disciplinele teologice cât și la disciplinele de cultură generală, ocupând primele locuri la concursuri naționale și internaționale.
Învățământul teologic ortodox superior.
În facultățile de teologie există opt specializări, și anume:
– Teologie Pastorală
– Teologie Litere (limba și literatura română, limba și literatura străină:
franceză, engleză)
– Teologie Limbi Clasice (limba greacă și limba latină)
– Teologie Asistență Socială
– Teologie Pictură Bisericească
– Teologie Patrimoniu Cultural
– Teologie Istorie
– Teologie limbaj mimico – gestual
De perspectivă acestora li se mai adaugă și: Teologie Muzică și Teologie Comunicare Socială și Relații Publice.
Cadrele didactice care predau în facultățile de teologie sunt în număr de 449, din care: profesori–79, conferențiari–74, lectori–157, asistenți–83, preparatori–56.
Învățământul teologic ortodox postuniversitar.
a) Studii aprofundate – Master. Cursuri de studii aprofundate sunt organizate în 11 facultăți de teologie: București, Constanța, Târgoviște, Pitești, Iași, Sibiu, Oradea, Craiova, Timișoara și Arad. Există patru specializări, cu denumiri diferite:
– Biblică (Exegeză și Ermineutică, Biblică și administrație)
– Sistematică (Doctrină și cultură, Teologie și cultură, Sistematică)
– Istorică (Istorie și tradiție, Istorie bisericească)
– Practică (Pastorație și viață liturgică, Teologia ecleziastică modernă și contemporană, Liturgică, drept canonic și administrație).
b) Doctoratul. Centre universitare care organizează doctorat sunt: București, Sibiu, Cluj-Napoca și Oradea.
c) Burse de studii. Activitatea Biroului din cadrul Sectorului Învățământ vizează
trei direcții: centralizarea cererilor de burse de studiu pentru românii din afara granițelor țării, obținerea burselor pentru cetățenii străini, care doresc să studieze în școlile din România și selecționarea și obținerea burselor de studiu pentru teologii români care doresc să-și continue studiile în străinătate. În anul universitar 2002-2003, în școlile teologice din România studiau un număr de 353 de tineri români din afara granițelor țării. Bursele de studiu în străinătate sunt obținute pe trei căi: prin Centrele eparhiale, prin Biroul de Burse din cadrul Sectorului Învățământ sau pe cale particulară. În prezent, se află la studii în străinătate un număr de 138 de tineri. Cei mai mulți studiază în Grecia – 46, în Italia – 22, Germania – 18, Elveția – 14, Franța – 14, în Anglia – 8, etc.
ACTIVITATEA EDITORIALĂ
Activitatea editorială cunoaște un avânt remarcabil. Mai mulți ierarhi și profesori de teologie de la București, Sibiu, Cluj-Napoca, au publicat și după 1989, lucrări de teologie, de istorie bisericească sau manuale pentru învățământul teologic universitar și seminarial. S-au republicat o serie de lucrări ale unor teologi din perioada interbelică sau de după aceea (Nichifor Crainic, Teodor Popescu, Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea ș.a.) Au apărut noi traduceri din literatura patristică, postpatristică sau din teologi greci și ruși contemporani.
În ce privește presa bisericească, se mențin vechile reviste centrale: Biserica Ortodoxă Română, Ortodoxia, Studii Teologice, Glasul Bisericii – la București; Teologie și viață – la Iași; Revista teologică – la Sibiu; Mitropolia Olteniei – la Craiova; Altarul Banatului – la Timișoara. Pe lângă vechea foaie șaguiană Telegraful român, apar și o serie de alte periodice eparhiale: Vestitorul Ortodoxiei, Luminătorul, Renașterea, Candela Moldovei, Învierea, Legea românească, Foaia diecezană, Călăuză ortodoxă. (vezi anexa V)
În cadrul Patriarhiei Române funcționează un Institut Biblic și de Misiune Ortodoxă care coordonează activitatea editorială și activitatea atelierelor centrale eparhiale. Mai există tipografii bisericești aproape în toate Eparhiile Patriarhiei.
ARTA BISERICEASCĂ
Se continuă acțiunea de restaurare a unor vechi monumente de artă. Mai cu seamă în Moldova. S-au rezidit chiar și câteva din bisericile demolate în perioada regimului totalitar (Biserica Sf. Spiridon Vechi din București). Pe întreg cuprinsul Patriarhiei se ridică biserici de mir (peste 700), mai cu seamă în marile orașe, acolo unde nu a fost posibil acest lucru până în 1989. Se execută lucrări de pictură la numeroase biserici parohiale și mănăstiri.
Au fost redeschise aproape toate așezămintele monahale desființate abuziv în 1959; paralel, au luat ființă schituri și mănăstiri noi, mai cu seamă în Transilvania. După lucrarea „Drumuri spre mănăstiri” din 2002, existau în jur de 458 de așezăminte monahale pe teritoriul României, cu 2833 călugări și 4875 călugărițe. (vezi Anexa IV)
Sfințirea unor noi așezăminte monahale a luat forma unor adevărate sărbători naționale – bisericești, cum a fost cazul la Mănăstirea Sâmbăta de Sus și Mănăstirea Nicula, în 15 august, bisericile noi de la Mănăstirile Neamț și Secu, în octombrie 1997, cu participarea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu.
Numărul tinerilor care intră în viața monahală este de-a dreptul impresionant, ca de altfel și numărul mare de tineri care se îndreaptă spre școlile teologice.
În cadrul Bisericii Ortodoxe Române sunt organizate 95 de colecții muzeale de artă și centre pentru conservarea cărții de patrimoniu și a obiectelor vechi bisericești; 11 la centre eparhiale, 44 la mănăstiri, 26 la parohii și 14 la protopopiate și în alte locuri.
În cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române există valoroase biblioteci, dintre care amintim: Biblioteca Sfântului Sinod, Biblioteca Mitropoliei Sinodului și bibliotecile de la Mănăstirile Neamț și Cernica.
ASISTENȚA SOCIALĂ
Asistența socială a Bisericii s-a intensificat treptat. În multe orașe s-au creat posturi de preoți pentru spitale, armată, penitenciare și azile, iar în unele din ele s-au deschis capele. Biserica și-a creat proprii așezăminte de asistență socială (Spitalul „Cristiana”, Centrul social „Casa Barnabas”, Cabinetul medical „Sf. Alexandru”, Căminul de bătrâni de la Mănăstirea Pasărea, Așezământul medico-farmaceutic „Vasiliada”, Centru social „Sf. Dimitrie” , Asociația „Sf. Stelian”, Casa „Sfânta Macrina”, Fundația „Sfânta Maria”, din București și altele). În unele eparhii s-au înființat felurite asociații pentru ajutorarea celor în suferință, ori s-au organizat colecte speciale în biserici, la diferite sărbători, pentru sprijinirea bolnavilor, orfanilor, handicapaților etc.
S-au reînființat o serie de asociații cu caracter misionar: Oastea Domnului, Societatea Națională a Femeilor Ortodoxe, Frăția Ortodoxă Română „Sf. Andrei”, Liga Tineretului Ortodox, Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români (ASCOR), Asociația „Frăția Ortodoxă Română”(F.O.R.), Asociația „Liga Tineretului Creștin Ortodox”(L.T.C.O.R.), „Asociația femeilor ortodoxe” și altele, toate acestea desfășurând o activitate apreciabilă.
Pentru sprijinirea celor nevoiași, a orfanilor, vârstnicilor neajutorați și a persoanelor cu handicap, s-au înființat și în provincie o serie de așezăminte, cum ar fi: căminele de bătrâni de la Suceava, Mănăstirea Recea, Parohia Tocile (județul Brașov), satul Câmpeni, comuna Amaru (Județul Buzău), așezămintele pentru orfani de la Valea Plopului (județul Prahova), Sfântul Sava (județul Buzău), Mănăstirea Râmeț (județul Alba).
În ultimii ani, Sf. Sinod al Bisericii noastre a procedat la canonizarea unor noi sfinți „naționali”, care au adus un spor de evlavie și de credință în rândul credincioșilor Bisericii noastre. Un rol important în adâncirea vieții duhovnicești l-au constituit pelerinajele prilejuite de aducerea în țara noastră a unor relicve sfinte, precum o părticică din Sfânta Cruce a Mântuitorului adusă de la Mănăstirea Xeropotam și moaștele Sf. Apostol Andrei aduse de la Patras – Grecia.
LEGĂTURILE CU ALTE BISERICI CREȘTINE
După 1989, relațiile tradiționale ale Bisericii noastre cu alte Biserici creștine s-au intensificat. De pildă, ne-au vizitat țara și Biserica patriarhii Bartolomeu I al Constantinopolului (1993) și Partenie III al Alexandriei (1994), iar la festivitățile prilejuite de împlinirea a 110 ani de la autocefalie și 70 de ani de la ridicarea Bisericii noastre la rangul de Patriarhie (oct. 1995), au fost prezenți reprezentanți ai mai multor Biserici ortodoxe surori: Patriarhii Bartolomeu al Constantinopolului, Partenie III al Alexandriei, Pavel al Serbiei, Maxim al Bulgariei, Patriarhul Șenuda III al Bisericii copte din Egipt, arhiepiscopii din Cipru, Cehia, Slovacia, reprezentanți ai altor Biserici surori, reprezentantul Vaticanului, al Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Biserica noastră continuă dialogul teologic cu Biserica Romano – Catolică. Legăturile cu aceasta au culminat cu vizita Papei Ioan Paul II în România, la invitația Prea Fericitului Patriarh Teoctist, între 7-9 mai 1999, prima vizită a unui papă într-o țară majoritar ortodoxă; apoi vizita P.F. Părinte Patriarh la Vatican între 7-14 octombrie 2002. Prin aceasta se demonstreză încă o dată deschiderea Bisericii Ortodoxe Române față de lume, dar și dorința sinceră de o mai bună cunoaștere reciprocă pe calea dialogului frățesc între împlinirea poruncii Mântuitorului nostru Iisus Hristos „ca toți să fie una”.
Au loc noi contacte cu Bisericile necalcedoniene, cu Biserica Evanghelică din Germania și cu Biserica Anglicană. Biserica noastră este prezentă, în continuare, la întrunirile Consiliului Mondial al Bisericilor: de pildă, la a VII-a Adunare generală de la Canberra – Australia, a VIII-a de la Harrare, în Zimbabwe.
Se continuă legăturile și cu celelalte confesiuni creștine din țara noastră, în cadrul „ecumenismului”. Biserica Ortodoxă Română este membră în Consiliul Mondial (Ecumenic) al Bisericilor și în Conferința Bisericilor Europene. Participă, de asemenea, la activitatea organizațiilor internaționale creștine ale tineretului, femeilor. Biserica creștină, care este în organizarea și conducerea ei împlinitoarea voii lui Dumnezeu, poate fi o mărturie vie nu numai a Crucii, ci și a Învierii Domnului. De aceea, în dialogul actual între Bisericile creștine se cere ca toate eforturile să fie îndreptate spre realizarea unei ecclesiologii asemenea celei a Bisericii creștine primare, când legea divină pozitivă era în deplină armonie cu legea bisericească. Ținând seama de faptul că porunca de a iubi pe Dumnezeu și pe aproapele rezumă toată legea divină pozitivă, ne dăm seama bine ce trebuie să caracterizeze aceste eforturi și legea bisericească actuală.
2.2.4. BISERICA ȘI STATUL – Trecut și prezent
Biserica – instituție, după Revelația divină, este, în planul lui Dumnezeu, Împărăția cerurilor, a harului pe pământ și nici «porțile iadului nu o vor putea birui…» (Matei XVI, 18). Biserica este o instituție de împăcare și binefacere sufletească. Regulamentele organice reprezintă legi de stat care cuprind norme cu privire la treburile interne ale Bisericii. Biserica Română se organizase până la apariția Regulamentelor organice, într-o dependență mai mult formală de Patriarhia de Constantinopol, însă această organizare nu era precizată în legi fundamentale proprii. Deși recunoscută, totuși competența domnitorilor în chestiuni bisericești nu era precizată prin vreo lege. În ce privește situația politică, noi eram vasali turcilor. În trecut, Statul și Biserica s-au organizat paralel, într-o strânsă dependență. Statul era organizat de către Domni împreună cu ierarhii țării, iar Biserica era organizată de ierarhi împreună cu Domnitorul și boierii în soboare sau chiar în Divan. Deci, exista atât o prezență a clerului în afacerile statului cât și o prezență a statului în chestiunile bisericești. Amestecul Statului în domeniul bisericesc era o moștenire de origine bizantină, care a existat în toate Bisericile Ortodoxe tributare Bizanțului. Conform acestei moșteniri, Statul legifera pentru Biserică, lua măsuri pentru organizarea ei și se îngrijea atât de problemele materiale cât și de cele spirituale ale Bisericii. Granițele până unde putea merge acest amestec nu erau fixate prin vreo lege și adesea limita lui o determina numai respectul pentru Biserică și cler.
Organizarea vieții noastre bisericești și de stat s-a dezvoltat nu numai sub influența tradiției bizantine, ci adeseori și sub alte influențe dinafară. Prinși în încleștarea marilor împărății ale veacurilor ce au trecut, adesea am fost incluși în tratatele internaționale și prin acestea s-au prevăzut nu odată măsuri referitoare la organizarea noastră internă. În aceste condiții ale dezvoltării noastre istorice au apărut și Regulamentele Organice. Ele sunt legiuiri prin care se orânduiește atât organizația Statului cât și cea a Bisericii; ele sunt date în urma unor convenții internaționale și conțin o seamă de principii organizatorice împrumutate de la cei mai avansați decât noi, unele rămânând valabile până astăzi. În haosul, abuzurile, neorânduielile și nesiguranța care se instauraseră la noi în epoca fanariotă, ele vin și aduc ordinea și stabilitatea, însă introducea și dispoziții ca: – clerul să fie supus controlului Statului, încât nu se puteau face hirotonisiri, instituiri de egumeni ca și înființări de mănăstiri decât cu învoirea domnului, apoi seminariile erau incluse în buget, și statul avea controlul învățământului, acordarea de pământ preoților, introducerea actelor de stare civilă etc.
Fără îndoială, că deși Regulamentele Organice nu au tins spre așezarea organizației bisericești din Principate pe baze canonice, totuși prin legalitatea pe care au impus-o, prin spiritul nou de ordine, precum și prin statornicirea unor rânduieli lăsate odinioară mai mult la bunul plac, ele au contribuit în mod esențial și hotărâtor la progresul vieții bisericești, marcând începutul unei ere noi, a cărei dezvoltare a dus din treaptă în treaptă la eliberarea vieții noastre obștești de întunecata moștenire pe care ne-o lăsaseră turcii și fanarioții.
Regulamentele Organice, rânduielile aduse de ele au rămas și stau și astăzi ca principii de ordine, de gospodărire și de legalitate pentru viața bisericească.
De-a lungul vremii, Biserica de fapt și-a modelat mereu chipul, atitudinea în raport cu Statul, după nou, nu după vechi, deși acest lucru l-a făcut uneori greu, în virtutea unei inerții tradiționale. Legată permanent de tradiție, dar pusă în același fel permanent și în fața progresului, ea s-a situat mereu pe aceste poziții, ci urmând calea tradițională evanghelică a Ortodoxiei. Fără îndoială, Biserica Ortodoxă a colaborat totdeauna cu Statul, mai ales cu instituțiile sale culturale și de binefacere. Statul român se preocupă astăzi de domeniul vieții religioase cu aceeași atenție pe care o acordă sectoarelor vieții social – economice, aparent mai stringente și cu implicații mai directe asupra cetățenilor.
În Programul de Guvernare se înfăptuiesc măsuri legislative și administrative care au scopul de a stimula dezvoltarea vieții religioase, de a permite ca Bisericile și cultele religioase să se poată manifesta în condiții optime, avându-se mereu în vedere întărirea și menținerea credinței, tradițiilor și valorilor culturii naționale, specifice spațiului carpato-danubiano-pontic, precum și a celor din comunitățile românești de pretutindeni.
Prin Stat înțelegem forma superioară, instrumentul conducerii unei societăți, a unui popor. Statul sprijină această activitate și sub aspect financiar, acordând o contribuție lunară la salarizarea personalului de cult, alocând anual fonduri pentru construirea unor lăcașuri noi, ca și pentru conservarea și restaurarea bunurilor de patrimoniu aflate în proprietatea cultelor. La rândul lor, cultele dispun de o bază economică proprie: case parohiale, imobile, terenuri agricole, edituri, organe de presă, tipografii, fabrici de lumânări, ateliere pentru obiecte de cult etc.
CAPITOLUL III
MANAGEMENTUL BISERICESC CU APLICARE LA MONAHISMUL ORTODOX
3.1. Monahismul Ortodox. Origini și dezvoltare.
În Biserica primelor decenii creștine, cei dintâi credincioși trăiau în familiile lor, în sate sau în orașe, încercând, în primii ani, chiar un fel de viață de obște în ceea ce privește bunurile materiale. Așa ne informează autorul Faptelor Apostolilor: „credincioșii erau toți împreună și aveau toate de obște; își vindeau moșiile și averile și le împărțeau tuturora, după trebuința ce avea fiecare”. Și mai departe se precizează: „Mulțimea celor ce crezuseră aveau o inimă și un suflet și nimenea nu zicea că din averile lor e ceva al lor, ci toate le aveau de obște”. Nu se știe exact cât și cum a putut dura modul vieții de obște. E de presupus că a fost doar o efervescență de început în comunitățile direct apostolice, pentru că n-o mai aflăm atestată în epoca imediat următoare. I-a urmat o altă efervescență: – a martirilor. A fost o epocă de înflorire, oricâtă suferință a costat. „Sângele martirilor – sămânța creștinilor”, s-a zis, și pe bună dreptate.
Concomitent, în ultima perioadă a epocii martirilor, spre sfârșitul secolului al III-lea, au apărut eremiții, pustnicii, singuraticii retrași în locuri izolate (Sf. Antonie cel Mare – anul 270). Abia după aceea au apărut chinoviile, mănăstirile de obște, începătorii acestora fiind Sf. Pahomie († 346) – un soldat convertit, Sf. Eftimie († 453), Sava cel Sfințit († 532), Sf. Vasile cel Mare, Sf. Casian Romanul originar din Dobrogea. Au urmat apoi stabilirea Rânduielilor monahale de către acești mari povățuitori. Cât privește începuturile vieții monahale propriu-zise, ele se situează abia în veacul III. Cauzele apariției monahismului sunt de natură religioasă prin excelență, și ele trebuie căutate în dorința unora dintre creștini de a se conforma cât mai mult normelor religioase și morale ale credinței.
Deci, putem afirma că geneza ascetismului creștin în Orientul apropiat, mai precis în Egipt, Palestina și Siria a avut loc la răscrucea secolelor III – IV. Pe temeiul unor izvoare demne de crezare, se poate afirma că într-o perioadă cvasi-contemporană – a doua jumătate a veacului IV – existau mănăstiri și la Dunărea de Jos. Firește, nu e ușor de lămurit stilul de viață al călugărilor din Dacia în sec. IV. Asceții se orientau după forma orientală, dată fiind originea audienilor, sau își vor fi însușit forma elenică, chinovia propriu-zisă (traiul comun sau de obște). Acestea sunt de fapt cele două tipuri principale ale monahismului bizantin dar și cel românesc. De începuturile „vieții angelice” se leagă viața Sfinților Părinți amintiți; aceștia fiind îndrumătorii spirituali pentru mii și mii de monahi. Relativ târziu, monahismul și-a făcut apariția în Constantinopol. La 383 se ridică prima mănăstire ortodoxă, numită a lui Dalmatie, iar cea de a doua a „Neadormiților”, dar cea mai ilustră ctitorie a Bizanțului este fondată în anul 463. La sfârșitul secolului V și îndeosebi sub Împăratul binecredincios Justinian (527-565), Constantinopolul devine un centru monahal de vază (325 de mănăstiri), cu monahi de diferite obârșii: egipteni, greci, etc., iar în partea apuseană a Imperiului bizantin, centrul monastic era Tesalonicul.
Un merit deosebit și o cinstire deosebită și-au câștigat membrii stării monahale prin faptul că mulți dintre ei, pe calea practicării tot mai depline a lepădării de sine au ajuns să fie proslăviți de Domnul prin virtuți sau puteri deosebite, care le-au atras nu numai faima de oameni cuvioși, ci au sfârșit prin a-i așeza în rândul sfinților. Practicând viața de obște, membrii stării monahale nu i-au dat acesteia întrebuințare numai pentru nevoile proprii, ci și pentru ajutorarea celor lipsiți sau aflați în nevoi, angajându-se voluntari și ca persoane și prin mijloacele de care dispuneau în opera de asistență socială a Bisericii, prin care au făcut și mai autentică și mai utilă aplicarea dragostei creștine. Dedicați unei viețuiri în mai deplină lepădare de sine, mulți dintre membrii stării monahale, folosind liniștea mănăstirilor sau a altor așezăminte în care erau chemați la ascultare, s-au îndeletnicit cu felurite meșteșuguri, cultivând și unele arte, dar punând realizările lor la dispoziția Bisericii și în slujba credincioșilor.
3.2. Monahismul românesc. Origini, dezvoltare, stare actuală.
Monahismul a fost de la început prezent în viața bisericească a românilor. Formarea poporului român și a limbii române începută în secolul II s-a desăvârșit și încheiat spre sfârșitul secolului VI. Încă din secolele V-VI sunt amintiți „călugării sciți” din Scythia Minor – Dobrogea de azi. Dar înainte de aceștia exista Ioan Casian (călugărit în una din așezămintele monahale de aici (360-435) – autor de lucrări teologice, originar din această zonă, părinte bisericesc recunoscut atât în Biserica Răsăriteană, cât și în cea Apuseană. Un alt teolog a fort Dionisie Exiguus, sau „cel Mic” (470-545) – și el autor a numeroase lucrări teologice și traducător din literatura patristică greacă în cea latină și este cel care a stabilit „era creștină”, cu numărătoarea anilor de la nașterea lui Hristos, sistem cronologic folosit azi în toată lumea. Existența unei Episcopii la Tomis, încă de la începutul secolului IV sunt încă o dovadă că în această provincie existau și mănăstiri, așezări monahale, în genul peșterilor sau bisericilor rupestre.
O nouă perioadă în istoria monahismului românesc începe din secolul VII, până pe la mijlocul celui de al XIV-lea. Atestările documentare evidențiază continuitatea vieții monahale pe pământul nostru și în această perioadă, deși ea a fost frământată de năvălirile barbare devastatoare. Fără îndoială că, în afară de aceste așezări monahale atestate documentar, au existat și altele. Mulți pustnici sau sihaștri de neam român vor fi trăit prin locuri retrase, prin peșteri, prin poienile ascunse ale codrilor, respectând pravila vieții călugărești. Însuși cuvântul românesc „sihăstrie”, provenit din limba greacă ce însemna – loc de liniște, de retragere, constituie o mărturie că mișcarea isihastă dezvoltată îndeosebi la Athos în secolul XIV, a fost cunoscută și de români.
Din a doua jumătate a secolului XIV, odată cu organizarea canonică a Bisericii Ortodoxe începe a treia perioadă din istoria monahismului românesc, perioadă care poate fi numită „perioada clasică” sau „epoca de aur”. Aceasta durează până la începutul secolului al XIX-lea. Ea corespunde cu „epoca medievală” sau cu „evul mediu” românesc. În acest timp, care cuprinde aproape jumătate de mileniu, numai în Țara Românească și Moldova s-au ridicat aproximativ 200 de mănăstiri. Ele au fost ctitorite, fie de către domnii țării, fie de către marii dregători. Cele mai multe există până astăzi. La acestea trebuie să mai adăugăm alte peste 100 de schituri, ridicate prin jertfe materiale ale unor călugări cu viață aleasă, ajutați de preoți de mir și de credincioșii satelor noastre.
Un rol însemnat în reorganizarea vieții călugărești de la noi, chiar la începutul perioadei acesteia, a revenit Sfântului Nicodim de la Tismana, care a ridicat mănăstirile Vodița (1372), cu ajutorul domnitorului Vladislav (Vlaicu Vodă); Tismana, cu ajutorul lui Radu I (1377-1383) conducându-le până la moarte (1406). Tot lui i se atribuie și întemeierea Mănăstirii Prislop din ținutul Hațegului, alături de alte sfinte locașuri ridicate în Transilvania în secolele XIII-XV.
În secolul al XVIII-lea, ca urmare a schimbărilor politico-sociale survenite în țările românești extracarpatice, inaugurate de „regimul fanariot” (1711/15-1821) la conducerea acestor țări au fost numiți de către turci, demnitari greci din cartierul Fanar din Constantinopol. Viața mănăstirilor din Moldova de Nord (Bucovina) a cunoscut grave perturbări după 1775, când această regiune a fost încorporată imperiului habsburgic. Din această pricină, sute de călugări au trecut în Moldova liberă. În Transilvania, viața monahală ortodoxă s-a dezvoltat în alte condiții față de Țara Românească și Moldova, datorită împrejurărilor politice diferite, cu puternice presiuni de catolicizare (până la mijlocul sec. XVI), din partea regilor maghiari și a papilor; de calvinizare (în sec. XVI-XVII) din partea principilor calvini ai Transilvaniei cu sediul în Alba Iulia și apoi de atragere la uniație ( sec. XVIII), din partea iezuiților și a habsburgilor care înglobaseră Transilvania între granițele imperiului austriac încă din 1688-1691. Cu toate acestea, în afară de mănăstiri existau și 180 de schituri românești, majoritatea din lemn, ridicate din evlavia și dăruirea călugărilor, preoților și credincioșilor de aici. O parte din acestea și-au încetat existența între anii 1761-1762 când, din ordinul generalului Nicolae Adolf Bukow, trimisul împărătesei Maria Tereza în Ardeal, majoritatea schiturilor din lemn au fost arse, iar cele din cărămidă și piatră au fost distruse cu tunurile. În felul acesta, în Transilvania practic a încetat orice urmă de viață monahală ortodoxă; cei cu vocație și doritori să intre în viața monahală fiind nevoiți să treacă în Țara Românească și în Moldova.
Anii 1821-1918 reprezintă a patra perioadă din istoria monahismului ortodox românesc, corespunzând epocii „moderne” din istoria poporului și Bisericii românești. Până în 1863, când s-a făcut secularizarea averilor mănăstirești, vechile așezări monahale din Țara Românească și Moldova și-au continuat viața și lucrarea lor tradițională, S-au ridicat aici, în această perioadă și alte mănăstiri noi. (Cocoș, Taița, Cilic în Dobrogea, Horaița în Moldova etc.). În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), multe mănăstiri și schituri fiind înconjurate de sate, au fost transformate în biserici de mir, iar în clădirile din incintă s-au înființat școli sau așezăminte de asistență socială, tipografii și ateliere mănăstirești.
Situația s-a mai schimbat, abia după 1918, anul formării statului național unitar român, când începe a cincea perioadă în istoria Bisericii și a monahismului ortodox. S-au întemeiat acum câteva mănăstiri noi, dar au fost redeschise și din cele vechi mai ales în Transilvania și Banat. În unele locașuri s-au înființat tipografii – la Cernica, Neamț – cea din urmă funcționând până azi, dând la lumină sute de titluri de cărți. Tot la Mănăstirea Neamț s-a înființat un seminar monahal, cu 8 clase, mutat apoi la Cernica, unde a funcționat până în 1940, pregătind numeroși slujitori ai mănăstirilor. În același timp s-au redeschis o serie de ateliere de covoare, tricotaje, țesătorii, croitorii, broderie etc.
Preocupările majore ale călugărilor români din totdeauna au fost: rugăciunea și munca. Pe lângă obligația participării tuturor la slujbe, fiecare din ei avea și câte o responsabilitate specială, numită „ascultare”. Așadar, mănăstirile au îndeplinit în viața poporului român înainte de toate un rol duhovnicesc, ele puteau, dar pot și astăzi să fie cercetate de orice credincios care dorește să participe la Sf. Slujbe, să se spovedească, să se împărtășească sau să ceară îndrumări pentru viață de la duhovnici cu renume. Mănăstirile românești au avut un rol însemnat în istoria culturii românești. Unele mănăstiri de la noi au fost adevărate focare de cultură, prin: cărțile de cult, operele omiletice și de exegeză, scrierile dogmatico-polemice, lucrările filocalice, hagiografia, literatura apocrifă și beletristică, cronicile, textele juridice, parenetice, filozofie – știință – medicină etc.
În acest sens, se cunosc călugări copiști de manuscris încă din timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432); în timpul lui Ștefan cel Mare (1457-1504) au luat naștere adevărate, „școli de copiști” la Mănăstirea Neamț, Putna. Acțiunea de copiere de manuscrise a continuat și în secolele următoare. De exemplu, la începutul secolului XVI-lea s-a format o școală de copiști la mănăstirile Dragomirna și Moldovița. Tot din această perioadă începe acțiunea de traducere a cărților de slujbă ortodoxă din slavonește în românește, cu alte cuvinte s-a pornit la românizarea slujbelor bisericești, la care se adaugă traduceri din Cărțile Sf. Scripturi, din lucrările Sfinților Părinți și post patristice și din literatura populară bizantină. Trebuie amintit, că în mănăstiri s-au scris și numeroase lucrări originale, fie teologice, fie istorice; au luat ființă primele tiparnițe, în 1807 – tipografiile de la Neamț, Buzău și Căldărușani. Cei mai de seamă tipografi din acest secol s-au recrutat tot dintre călugări: Meletie Macedoneanul de la Govora, Mitrofan de la Bisericani, ajuns episcop de Huși și de Buzău, Antim Ivireanul de la Snagov, care au inițiat în meșteșugul tiparului numeroși ucenici. Pe lângă multe mănăstiri funcționau școli, care răspândeau știința de carte cu caracter bisericesc și laic. În aceste școli se predau cunoștințele trebuitoare pentru cei ce urmau să devină preoți, precum și dieci, logofeți și caligrafi în cancelaria domnească. Astfel de școli au funcționat la mănăstirile: Vodița, Tismana, Cozia, Neamț, Putna, Voroneț, Moldovița etc. La Putna, funcționa în secolul XVI o școală elementară, dar și medie, în care se predau gramatica, retorica, logica, muzica, limbile greacă, slavonă și română. Primul seminar propriu-zis din Moldova a luat ființă în incinta mănăstirii Socola de lângă Iași (1803). Marile mănăstiri posedau biblioteci cu numeroase manuscrise și tipărituri: Neamț, Putna, Mărgineni, Dragomirna, Secu, Cernica, Căldărușani și altele. Deci, Biserica a exercitat vreme îndelungată în țările române o influență esențială în cultura scrisă. Sub conducerea Bisericii s-au organizat principalele centre de activitate cărturărească ale evului mediu. N. Cartojan, un excelent cunoscător al literaturii române vechi, a scris un capitol în istoria sa intitulat „Mănăstirile, focare de cultură”. Gavriil Uric fondează o autentică școală moldoveană de caligrafie din anul 1413. Existența unui «izvod moldovenesc» caracterizat printr-o funcție și armonie deosebită, prin eleganța ornamentației, creație a aceluiași Gavriil, a fost evidențiată mai întâi de slaviștii ruși. «Izvod» înseamnă de fapt o variantă regională a limbii slavone literare cu particularități lingvistice și ortografie corespunzătoare. Apoi Pripelele lui Filotei, fostul logofăt al lui Mircea cel Bătrân, s-au conservat în cel puțin 25 de manuscrise slavo-române și slavone și în mai multe tipărituri; cel mai vechi păstrat (1437) se află azi în Rusia. Din păcate, multe manuscrise și cărți lucrate pe pământul românesc au luat calea străinătății. Între cărțile de cult, primul loc îl ocupă – Triodul – Penticostar – de la Sibiu (1200), unul din cele mai vechi manuscrise din România; Apostolul slav (sec. XIII – Biblioteca Academiei Române); Octoihul de la Caransebeș (sec. XIII-XIV); Letopisețul zis de la Bistrița – cea mai veche cronică slavo-română etc. În privința tiparului, contribuția călugărească a fost capitală. (inițiat de Radu cel Mare (1495-1508) voievodul Țării Românești și ieromonahul Macarie – la Mănăstirea Dealu-Târgoviște). Fiind a treia tiparniță din Europa ea a scos la lumină: – un Liturghier (1508), un Octoih (1510) și un Tetraevanghel (1512). Tipăriturile macariene s-au difuzat nu numai în toate cele trei Țări Române, ci și peste Dunăre, la Athos, Moscova etc. Un alt domeniu îl constituie pictura bisericească. Pictura monumentală a Mănăstirii Curtea de Argeș se consideră ca rezultatul unui stil care răspândește peste Sud-estul Europei una din formulele de excelentă calitate artistică ale picturii paleologe, ea se individualizează prin virtuți artistice de neconfundat. (Prof. S. Radojčić de la Beograd). În foarte multe mănăstiri se desfășurau și alte activități artistice. Mulți dintre călugări au fost zugravi de biserici, care lucrau frescă în stil bizantin. Alții erau sculptori în lemn sau gravori, meșteșuguri care de asemenea se continuă și azi; iar în mănăstirile de maici au cunoscut o înflorire deosebită atelierele de broderie, confecționându-se epitafuri, acoperăminte de mormânt, odăjdii dintre care multe se găsesc în muzee. «Sinteza născută pe pământul țării dovedește, în cumpănirea cu care tradiția se împacă cu inovațiile, atât originalitate, cât și simțul profund pentru caracterul heteronom al valorilor estetice, care trebuiau să se lase călăuzite de exigențe superioare lor». Un loc aparte în cercul artelor decorative îl ocupă țesăturile, apoi arta ceramicii, argintăria românească medievală. Referitor la broderia din această perioadă, cercetătoarea Maria-Ana Musicescu nota: ele «nu sunt, nici chiar în sensul cel mai larg al noțiunii numai lucrări de artizanat. Echilibrul și adesea monumentalitatea compoziției, puritatea și organizarea liniei, subtila armonie cromatică, intensitatea concentrată a expresiilor, eleganța discretă a gesturilor, corespondența perfectă între ritmuri de la ansamblu până la detalii așează broderia printre artele majore, o înrudesc cu pictura, cu miniatura». Un rol aparte îl prezintă arhitectura. Temeliile dezvelite la biserica – mănăstire de la Niculițel ( sec. XI-XII) formează prima etapă a evoluției unor tipuri arhitectonice pe pământul României. E vorba de întâia atestare a planului treflat care în varianta triconcului va face carieră și în celelalte ținuturi românești. Sculptura, încadrându-se armonios în peisajul arhitectonic, este ilustrată prin ancadramente de uși și ferestre, lespezi de mormânt și alte accesorii. Sculptura în lemn rămâne la fel de valoroasă (ușile de la paraclisul Mănăstirii Snagov – 1453).
Mănăstirile românești au îndeplinit de asemenea și un însemnat rol social – umanitar. Opera de asistență socială s-a concretizat prin înființarea de așezăminte, bolnițe, case pentru îngrijirea gratuită a călătorilor, străinilor (de regulă pentru trei zile), călugărilor bătrâni și bolnavi. Prin anii 1701-1702, spătarul Mihai Cantacuzino a ctitorit Mănăstirea Colțea din București, având «o bolniță și o casă de străini spre odihna și mângâierea întru Hristos a fraților noștri care pătimesc de boale», cu 12 paturi pentru bărbați și 12 pentru femei, întreținuți gratuit. Era primul „spital” din București situat pe locul celui modern de azi, întreținut din veniturile mănăstirii, deci o bolniță mănăstirească unde aveau acces și credincioși din jur. În „așezământul” mitropolitului Antim Ivireanul, mănăstirea Toți Sfinții din București (Antim), ctitoria sa, ctitorul a lăsat o serie de dispoziții prin care se fixau anual, anumite sume din veniturile ei pentru opere umanitare, precum: înmormântarea celor săraci, înzestrarea unei fele pentru căsătorie, îmbrăcăminte pentru trei săraci și trei fete în fiecare an, întreținerea gratuită pe trei zile în mănăstire a celor străini, întreținerea la școală a trei copii săraci, anual, ajutoare săptămânale pentru cei săraci și cei aflați în închisori, etc. Așadar, prin aceste modeste așezăminte, în mănăstirile românești s-a desfășurat o bogată și însemnată acțiune filantropică.
Din lectura documentelor vremii rezultă că bunurile afierosite mănăstirilor ajungeau patrimonii cu o însușire caracteristică: continuau o bază colectivă, dar teoretic erau inalienabile și indivizibile între membrii comunității ce formează suportul ctitoriilor în cauză. Însăși întemeierea de mănăstiri este reglementată nomocanonic. Orice ctitorie se înfăptuiește cu aprobarea episcopului locului. Canonul 4 al Sinodului IV ecumenic (451) a stabilit ca: „nimeni, în nici un chip, să nu clădească ori să înființeze mănăstiri sau case de rugăciuni fără știrea episcopului cetății” sau „nici o mănăstire, nici o biserică, nici o casă de rugăciuni să nu înceapă a se zidi înainte ca episcopul cetății, bineplăcut lui Dumnezeu, să facă în acel loc rugăciune și să înfigă crucea”.
Cultul nostru ortodox este caracterizat ca fiind „cerul pe pământ”, exprimând prin aceasta bogăția lui deosebită de idei și forme artistice. Cultul ne face să trăim intuitiv, aidoma, fapte sau întâmplări din istoria sfântă. Slujbele noastre nu sunt o „reamintire”, ci o continuă „reînnoire” și o „retrăire” a evenimentelor și a realităților sfinte, pe pământ. De fapt, toată viața noastră este un continuu Paște, un neîncetat urcuș spre Înviere prin Cruce, prin asceza trupului și răstignirea propriilor noastre patimi, pentru care ne și rugăm în cântările noastre zicând: „Cel ce pentru noi cu trupul patima ai primit și a treia zi din morți ai înviat, patimile noastre trupești vindecă-la și ne ridică din greșelile cumplite Iubitorule de oameni, și ne mântuiește pe noi”.
Despre „viața de obște” din a doua jumătate a secolului XIV-lea vorbește Sintagma lui Vlastares raportându-se la Just. Nov. 123: toți monahii să locuiască într-o casă, să mănânce la un loc și să doarmă sub același acoperiș, însă separat și pe rând, ca privegherea să fie permanentă. Se îngăduie și câțiva anahoreți. Tot pentru progresul obștii întru virtute, se recomandă citirea cărților sfinte și lucrul manual. În subsidiar, treburile pământești, administrative, se soluționează – prin grija episcopului – de către apocrisiari. Pravila Mare (cap. 121) decide ca monahul să nu iasă în lume, numai dacă este trimis în solie ori în treaba mănăstirii…Dacă vreun monah ar părăsi propria mănăstire pentru viața lumească sau pentru altă mănăstire, «zestrea» lui rămâne la prima mănăstire. «Capul să i se taie» celui ce îndeamnă la descălugărire, proclamă pravilele din 1652 și 1652….
Contactele frecvente ale Bisericii dobrogene îndeosebi, cu Centrul Ortodoxiei răsăritene ne dau dreptul să susținem că exista o bună cunoaștere a canoanelor la Dunărea românească. La sfârșitul sec. IV forma principală de viețuire monahală în această parte a fost chinovia – viața de obște. Canonul 43 al Sinodului VI ecumenic admite oricărui creștin – chiar și vicios – să îmbrățișeze nevoințele ascetice în mod de pocăință și în căutarea mântuirii pe temeiul cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos; «Pe cine vine la Mine, nu-l voi scoate afară» ( Ioan 6,37). Canonul 40 al Sinodului impune ca nimeni să nu fie primit în mănăstire fără o prealabilă examinare sau ispitire; vârsta minimă 10 ani. (Pravila Mare cap. 119). Sfântul Vasile cel Mare era de acord (canonul 18) cu tunderea la 16 sau 17 ani, însă pentru fecioare.
După canonul 5 /I-II (proto-devtera, 861) noviciatul era de trei ani. Educația novicilor revenea egumenului care era obligat să-i inițieze în „tainele” călugăriei. În unele mănăstiri sarcina aceasta cădea pe un monah mai priceput. După perioada de „ispitire” urma tunderea și se primea schima și un nume nou. Ritualul începea cu o rugăciune, fiind descris în cele mai vechi manuscrise din sec. VIII-IX, nedeosebindu-se esențial de cel observat astăzi la tunderea în monahism. Urmau întrebările prin care făgăduia să respecte cele trei voturi (ascultării, sărăciei și castității). Teologhisind, P. Evdochimov leagă cele trei juruințe de cele trei ispitiri ale Mântuitorului în pustiu, ca și de cele trei răspunsuri memorabile. După tundere și depunerea „cinstitelor făgăduințe”, monahul lua schima mică sau chipul monahicesc, adică mantia și celelalte: cămașa, paramanul, crucea, dulama, brâul, potcapul, rasa, sandalele, camilafca, metaniile. Purtătorii marelui și îngerescului chip trebuiau să viețuiască într-o severă asceză. Nu se cuvine, pe urmă, ca monahul (monahia) să părăsească propria mănăstire și să plece în alta. În această împrejurare se va găzdui, dar nu se va primi fără consimțământul „superiorului” său. Mănăstirile întemeiate de Sf. Vasile erau astfel concepute ca viețuirea activă să nu fie fără «filozofie», nici filozofarea fără viață comunitară; timpul călugărilor era împărțit în ore de rugăciune, de muncă fizică și intelectuală, și opere de caritate. Fiecăruia se împărțea pe măsura nevoii sale, deoarece scopul vieții ascetice rămâne mântuirea sufletului. De asemenea Sf. Ioan Casian îi prezintă pe părinții din pustiu ca „eroi ai filosofiei creștine”. Această filosofie se întreținea cu post și rugăciune, la care se alăturau faptele bune. «Ostașii iubirii» posedau sau își procurau – prin îndelungă stăruință – «armele necesare luptei cu ispitele, în egală măsură urmărind elevația duhovnicească și ajutorarea semenilor în lume».
– Patrimoniul călugăresc; Activitatea economică. Aproximativ toate modalitățile de câștigare și menținere a proprietății mănăstirești la români au corespondențe și la bizantini, la primii ponderea avându-o daniile, gratuitatea de roade și alte produse, ca și procedeul de cumpărare – vânzare. Cât despre averea mănăstirii, ea cuprindea două elemente distinctive. Mai întâi, fondatorii atribuiau ctitoriilor proprietatea bunurilor de bază și a imobilelor, ale căror venituri aveau deseori o destinație specială. În al doilea rând, donațiile domnești ca și alte donații, se adăugau averilor teritoriale sub formă de daruri periodice în natură și în bani. Orice persoană avea posibilitatea să afierosească bunuri mănăstirilor. Domeniile monastice cuprindeau cele mai felurite ramuri: pescuitul, agricultura, creșterea vitelor, albinăritul, viticultura, pomicultura ș.a. Mănăstirile noastre dețineau râuri, gârle, iezere, bălți, heleșteie – mai toate din „mila Domnului”. Agricultura și creșterea animalelor joacă un rol de frunte în economia mănăstirească, ea necesită fânețe și pășuni în zonele deluroase și muntoase. Aproape toate mănăstirile românești aveau unul sau mai mulți munți. Se creșteau ovine, vaci, boi, cabaline. Mănăstirile făceau negoț și în afara țării, bucurându-se de scutiri vamale, primele produse de export fiind peștele sărat și vitele. Apicultura forma o ocupație importantă; mierea se utiliza ca hrană, iar ceara la confecționarea lumânărilor și pentru piață. Vinul era folosit la cultul divin, la masă și pentru vânzare. Terenuri cu viță–de-vie aveau toate clasele sociale, inclusiv monahii. O altă ocupație rentabilă era morăritul. Ele aduceau mănăstirilor noastre un beneficiu substanțial.
Monahismul: câteva teze
• Monahismul s-a integrat în chip natural în viața creștină, anticipând în forme vizibile, în viața de aici, idealul religios care ar trebui realizat în ziua a opta, încercând un fel de anticipare a vieții eterne în veacul prezent. Din această cauză, viața monahală a fost numită de la început: „viață îngerească”. „Dorești să te învrednicești de îngerescul chip și să fii rânduit în ceata călugărilor ?” e întrebat novicele la începutul ceremoniei călugăriei.
• Monahismul n-a reprezentat niciodată o formă de disperare, de fugă, de evadare, sau de abdicare de la viață; el a fost dimpotrivă o harismă, o vocație liber consimțită sub inspirația Sf. Duh. Cei care o primeau nu puteau s-o refuze, nici să i se sustragă. N-a fost niciodată o cădere, ci o dorință de urcuș; nu o resemnare, ci un avânt.
• Monahismul, ca formă de viață creștină, își are sursa în Evanghelie. Primul și cel mai mare exemplu a fost Iisus Hristos Însuși. Idealul la care Evanghelia îi îmbie pe unii este acela al desăvârșirii. E o chemare, nu o trimitere. Și, mai presus de orice, e încrederea în mai mult, mai bun, mai frumos, în omul total, în omul om, dumnezeiesc.
• Monahismul e o confirmare constantă și expresă a perspectivei eshatologice a existenței. Prin viața lor, monahii au afirmat credința în nemurire, în înviere. Ei anticipează moartea pentru a renaște încă aici eliberați de moarte și recâștigând totul prin anticipare.
• S-au dat monahismului multe definiții: „ Monahismul este o viață bazată pe sensul transcendenței lui Dumnezeu”… Caracterele specifice monahului sunt cele trei voturi pe care le-am mai amintit: ascultarea fără condiții, sărăcia de bună voie și castitatea sau fecioria. Toate trei au o singură rațiune: să permită monahului să se purifice de egoism și să creeze în el disponibilitatea pentru Dumnezeu și pentru poruncile Sale.
• Rezumându-se într-un singur cuvânt: monahul este specialistul în rugăciune.
Într-un document eclesiastic oficial monahii sunt numiți „permanenții” rugăciunii.
• Monahismul este eliberare și libertate. Un părinte zicea că „monah este cel care este liber de păcate și liber de răutate”. Regula nu este literă de evanghelie; ea poate fi ignorată dacă împiedică libertatea duhului, exercițiul dragostei, al carității, al bunătății.
• Monahismul este opțiune liberă pentru sacrificiu, dăruire totală, credință neîndoielnică, generozitate, dragoste de aproapele pentru că trebuie să ieși din tine însuți, pentru a te oferi; a-ți învinge egoismul.
Bazele organizării actuale a monahismului ortodox românesc.
Regulamentul pentru organizarea vieții monahale și funcționarea administrativă a mănăstirilor
CAPITOLUL I
AȘEZĂMINTELE MONAHALE ȘI MENIREA LOR
Art. 1. În cadrul Bisericii Ortodoxe Române ființează ca așezăminte monahale: mănăstirea, schitul și metocul.
Art. 2. Mănăstirea este un așezământ de rugăciune în care viețuiește o obște de călugări sau călugărițe care au făgăduit înaintea lui Dumnezeu, în cadrul slujbei solemne de intrare în monahism, să-și petreacă viața în înfrânare, în sărăcie de bunăvoie și ascultare.
Art. 3. Mănăstirile sunt de două feluri: eparhiale, care țin de Chiriarhul locului, și stavropighii, care se află permanent și direct sub jurisdicție patriarhală.
Art. 4. Mănăstirea, cu excepția stavropighiei, este încadrată în organizarea Eparhiei în cuprinsul căreia se găsește.
Art. 5. Mănăstirea este persoană juridică de drept public (art. 86 Statut).
Art. 6. Schitul este un așezământ monahal în care viețuiește, după aceeași rânduială ca și în mănăstire, o obște mai mică de călugări sau călugărițe, cu personalitate juridică, aflându-se sub administrarea unei mănăstiri sau direct a Centrului Eparhial.
Art. 7. Metocul este așezământ monahal, alcătuit din case (chilii), locaș de cult, terenuri și alte bunuri, sau numai din case și curtea împrejmuitoare, în care se orânduiesc de către Centrul Eparhial sau, cu aprobarea Chiriarhului, și de către unele mănăstiri, câțiva viețuitori (viețuitoare) având îndatorirea chivernisirii bunurilor încredințate.
Art. 8. Schitul și metocul depind, de regulă, de mănăstirea rânduită de Chiriarh sau direct de Centrul Eparhial.
Art. 9. Chiriarhul este conducătorul suprem al mănăstirilor, schiturilor și metocurilor care aparțin canonic de jurisdicția sa (art. 75 din Statut). Catedrala eparhială are statut canonic de mănăstire.
Art.10. Înființarea, desființarea, precum și schimbarea unor astfel de așezăminte, din mănăstire de călugări în mănăstire de maici și invers, se pot face numai cu aprobarea Sfântului Sinod, la propunerea Chiriarhului (art. 76 din Statut). Înființarea sau desființarea schiturilor și metocurilor, precum și schimbarea lor din așezăminte monahale de călugări în așezăminte monahale de călugărițe sau invers, se pot face de Chiriarhul locului, aducându-se și la cunoștința Consiliului Eparhial.
Art. 11. Nimeni dintre ctitori și dintre cei care donează bani, materiale, terenuri sau alte bunuri pentru înființarea unui așezământ monahal – după intrarea acestuia în circuitul normal de funcționare – ori pentru bunul mers al acestuia, nu are nici un drept de proprietate sau amestec în administrarea și viața spirituală ale așezământului respectiv (Can. 7 și 8, Gangra; Can. 26, IV Ecumenic; Can. 11, VII Ecumenic; art. 175-180 din Statut).
Persoanele fizice și juridice care au făcut donații, inclusiv terenuri, obiecte sau alte bunuri, nu mai pot pretinde returnarea acestora.
De asemenea, celor care ajută mănăstirile într-un fel sau altul, nu li se poate asigura spațiu de cazare (găzduire), special repartizat, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.
Art. 12. Potrivit menirii sale, fiecare mănăstire sau schit, prin organele de răspundere, este datoare:
Să-și rânduiască astfel viața, încât să dea dovadă de aleasă viață duhovnicească, de practicarea virtuților creștine, de evlavioasă trăire la slujbele religioase, de bogată mângâiere sufletească și pildă de viață creștinească, atât pentru viețuitorii ei cât și pentru închinători;
Să practice îndeletniciri potrivite cu sfințenia locului, atât spre folosul viețuitorilor cât și al credincioșilor, dovedind dragoste prin fapte bune față de Țară și neam (art. 77 din Statut).
Art. 13. În acest scop, în mănăstiri, cu aprobarea autorității bisericești se vor înființa:
a) Cursuri religioase pentru îndrumare monahală și misionară, ce se vor ține în fiecare duminică și sărbătoare sau, la propunerea starețului (stareței), cu aprobarea Chiriarhului, și în alte zile din cursul săptămânii, imediat după vecernie.
Temele vor fi susținute de stareț(ă), monahi cu studii superioare sau, în cazuri excepționale, de unii profesori de la școlile teologice din Eparhie, la propunerea starețului(ei), cu aprobarea Chiriarhului locului;
b) Ateliere pentru pictură, sculptură, strungărie, argintărie bisericească, cruciulițe, ceramică, croitorie, covoare, broderie artistică etc.;
c) Școli de cântăreți bisericești și Seminarii Teologice Monahale, cu aprobarea Sfântului Sinod.
Art. 14. În cazuri cu totul speciale, cu aprobarea Chiriarhului, mănăstirea (schitul) poate să ajute parohiile învecinate.
CAPITOLUL II
PRIMIREA ÎN VIAȚA MONAHALĂ
A. Actele necesare
Art. 15. Primirea în mănăstire, schit sau metoc a celor ce doresc să între în monahism se face numai cu aprobarea Chiriarhului.
Art. 16. Cel care dorește să intre în viața monahală este dator să înainteze Chiriarhului locului o cerere scrisă, însoțită de următoarele acte:
certificatul de naștere;
certificatul de botez;
actul de studii (solicitantul, dacă este minor, să fie absolvent al Școlii generale cel puțin, și să aibă consimțământul scris al ambilor părinți sau al tutorilor);
cazier judiciar,
certificat de stare civilă, din care să se constate că nu are nici una din obligațiile familiale prevăzute de Codul familiei;
recomandarea preotului paroh;
act privind stagiul militar și declarația că renunță la averea sa, donându-o rudelor sau mănăstirii;
fișa medicală privind starea sănătății fizice și psihice.
Vârsta minimă pentru primirea în mănăstire, ca novice, este de 16 ani (cu acordul scris al părinților sau tutorilor).
Art. 17. La primirea în mănăstire, starețul (a) va avea în vedere cercetarea amănunțită a noului venit: scopul venirii (vocație, decepție, interese personale), starea fizică și psihică, caracter, temperament, aptitudini, cunoștințe religioase, formare spirituală, hotărâre, impedimente.
Art. 18. După cercetarea actelor de mai sus, starețul (a) mănăstirii (schitului) încredințează pe noul venit unui (unei) monah(ii) sau membru al Consiliului Duhovnicesc și-l așează în ascultările mănăstirii, pentru începători, iar în cazul când candidatul (candidata) dovedește o purtare bună și este folositor obștii mănăstirești după o probare de trei luni, starețul(a) îl(o) recomandă Chiriarhului pentru admiterea în rândul fraților, înaintându-i actele, urmând ca, după aprobare, să fie rânduit pentru ispitirea canonică.
B. Ispitirea canonică
Art. 19. Ispitirea canonică sau noviciatul durează de la primirea în mănăstire (schit) și până la tunderea în monahism a celui admis. Timpul ispitirii canonice cuprinde trei stadii: – Primul stadiu este de la primirea în mănăstire până la admiterea noului venit în rândul fraților (adică trei luni). În acest timp, fratele (sora) este considerat începător și este povățuit(ă) de îndrumătorul duhovnicesc și de duhovnicul său spre toată fapta cea bună și ferirea de tot răul și a-și cerceta conștiința sa; toate gândurile, cuvintele și faptele sale să le descopere, nefățarnic, părintelui (maicii) său (sale) duhovnicesc, în fiecare seară și nimic să nu facă după voia sa, chiar dacă i s-ar părea că este bine, ci în toate să asculte de povățuitorul său, știind că voia sa este tăiată. Acum el (ea) este trecut(ă) prin diferite ascultări, pentru a i se vădi răbdarea și înclinațiile practice. Totodată, va participa cu regularitate la sfintele slujbe, pentru a se deprinde cu rânduielile bisericești. Pe baza referințelor îndrumătorului duhovnicesc, starețul(a) va respinge pe novice sau îl va propune Chiriarhului pentru admiterea în rândul fraților care primesc binecuvântarea de a purta dulamă.
Art. 20. Al doilea stadiu este de la admiterea în rândul fraților până la îmbrăcarea în haina monahală (dulamă). În această perioadă, fratele (sora) stă sub aceeași îndrumare și face aceleași ascultări ca la art. 17, stăruind să se deprindă și mai temeinic în așteptare, în răbdare, în înfrânare și în tăierea voii. Îndrumătorul duhovnicesc este dator a supraveghea cu toată grija pe începător, dacă într-adevăr caută pe Dumnezeu, dacă are râvnă pentru lucrul Domnului (rugăciune), dacă este grabnic la ascultare, dacă rabdă dojana. Trebuie să i se spună toate greutățile și ispitele ce se întâlnesc în calea spre Dumnezeu. Cei nepotriviți pentru mănăstire vor fi îndrumați spre alt mod de viață. Al doilea stadiu durează cel puțin șase luni și cel mult trei ani. După trecerea termenului de cercetare, cei găsiți corespunzători și cu vocație monahală, pe temeiul referințelor îndrumătorului duhovnicesc sunt recomandați Chiriarhului să aprobe trecerea lor în rândul rasoforilor.
Art. 21. Al treilea stadiu este de la îmbrăcarea hainei monahale (rasofor) și până la tunderea în monahism. La trecerea în rândul rasoforilor se va oficia slujba din Molitfelnic, potrivit rânduielilor. Candidatul este tuns ca rasofor, i se schimbă numele, i se dă rasă, culion, camilafcă, centură și metanie. Acum, rasoforul (rasofora) trebuie să aibă o sporită îndrumare și supraveghere în viața monahală și anume:
Să împlinească pravila Bisericii și cele șapte Laude, viața de obște, smerenia, purtarea modestă și cuviincioasă și, mai ales, să aibă în tot timpul rugăciunea lui Iisus în gură, în minte și în inimă, nevoindu-se a-și împreuna lucrul cu rugăciunea.
Rasoforului (rasoforei) i se pot încredința, dacă este destoinic(ă), și ascultări deosebite. Starea de rasofor durează cel puțin șase luni și cel mult trei ani.
Potrivit canoanelor 19 Ancira și 18 al Sfântului Vasile cel Mare, rasoforul care părăsește mănăstirea, în cazul că se căsătorește, i se oficiază numai cununia a doua și nu poate fi hirotonit preot.
Art. 22. Absolvenții Școlilor de cântăreți bisericești și ai Seminariilor Teologice, licențiații și doctorii în teologie pot primi haina monahală și pot fi rasofori într-un timp mai scurt, cu aprobarea Chiriarhului.
C. Tunderea în monahism
Art. 23. Dacă în timpul ispitirii canonice, candidatul(a) dă dovezi de suficientă pregătire și de chemare pentru monahism și dacă și-a însușit temeinic cunoștințele pravilelor călugărești și, mai ales, Regulile Sfântului Vasile cel Mare, dacă dovedește că-și dă seama de rostul călugăriei și numai dacă a împlinit vârsta de 21 de ani, având consimțământul scris al duhovnicului și la recomandarea Consiliului Duhovnicesc și a starețului(ei), Chiriarhul aprobă tunderea în monahism
Art. 24. Dacă în timpul ispitirii canonice, fratele (sora) ar fi în primejdie de moarte și ar cere călugăria ca pe cea mai de pe urmă dorință pentru mântuirea sufletului, atunci, cu binecuvântarea Chiriarhului eparhiot, să fie tuns(ă) în monahism, conform hotărârii canoanelor pentru asemenea caz (Can. 26 al Sf. Nichifor Mărturisitorul).
Art. 25. Tunderea în monahism nu este îngăduit a se face decât numai în mănăstire (schit), de către Chiriarh sau delegatul său din cinul monahal, adică în mănăstiri de călugărițe, dacă este soră, și după regulile stabilite mai sus.
Art. 26. Prin voturile monahale, călugărul s-a făcut pe sine, pentru întreaga-i
viață, dar lui Dumnezeu.
Art. 27. Gradele monahale sunt: monah, ierodiacon, arhidiacon, ieromonah, singhel, protosinghel și arhimandrit.
La maici se disting: starețe fără cruce și starețe cu cruce (stavrofore).
Gradele monahale se dau de Chiriarh la recomandarea starețului (stareț) pe baza unei recomandări a Consiliului Duhovnicesc al Mănăstirii respective, numai celor cu pregătire și merite deosebite. Gradul de arhimandrit se va conferi de Chiriarhul locului, cu aprobarea Sfântului Sinod (Art. 82 din Statut).
Art. 28. Conform hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice (Can. 4, Sin. IV; Can. 2, Sin. VII), călugării sunt datori a rămâne în ascultare, până la sfârșitul vieții în mănăstirile lor de metanie sau unde au fost rânduiți de Chiriarh, păzind întru totul disciplina canoanelor și rânduielilor monahale și ascultării necondiționate, fiindu-le interzisă mutarea cu de la sine putere dintr-o mănăstire în alta.
În interesul Bisericii, la recomandarea starețului(ei) și a Consiliului Duhovnicesc, Chiriarhul locului poate muta din mănăstirile lor de metanie în alt așezământ monahal ori numi în posturi administrative superioare pe oricare dintre viețuitori (viețuitoare), aceștia trebuind să dea dovadă de deplină ascultare.
Art. 29. Toți monahii, chiar dacă sunt pensionari, indiferent de rangul și funcțiile avute, se vor supune acelorași rânduieli mănăstirești ca toți ceilalți viețuitori, participând la toate sfintele slujbe și contribuind, după pricepere și putere, la ascultările din mănăstire. Aceștia nu au voie să părăsească mănăstirea (schitul) fără învoirea starețului(ei), care poate elibera bilet de voie pentru o perioadă de timp de cel mult 8 (opt) zile pe an; pentru o durată mai mare de 8(opt) zile, aprobarea de învoire o dă, pe baza cererii scrise, Chiriarhului locului.
CAPITOLUL III
CONDUCEREA MĂNĂSTIRII
Art. 30. Conducătorul suprem al oricărui așezământ monahal este Chiriarhul.
Art. 31. Persoanele prin care se exercită cârmuirea chiriarhală la fața locului sunt următoarele: starețul, egumenul și conducătorul metocului.
A. Starețul
Art. 32. Ca împuternicit al Chiriarhului și părinte duhovnicesc al obștii mănăstirii, starețul(a), ajutat de egumen, conduce mănăstirea, potrivit cu sfintele canoane, pravila monahală, hotărârile Sfântului Sinod și îndrumările Chiriarhului locului. El este ajutat de: Soborul mănăstiresc, Consiliul duhovnicesc și de învățătură, Consiliul economic și Consiliul de disciplină (judecată).
Soborul mănăstiresc este alcătuit din toți monahii (monahiile) din mănăstirile, din schiturile sau metocurile aparținând acesteia, împreună cu rasoforii și frații (surorile), absolvenți ai școlii monahale ori ai școlii de cântăreți bisericești, ai seminarului teologic sau licențiați în teologie, ori cu studii superioare sau medii, având o vechime de cel puțin 3 (trei) ani în așezământul monahal respectiv; soborul lucrează sub președenția starețului (stareței). Consiliile se aleg de popor, prin ridicare de mâini, la propunerea starețului(ei), în prezența delegatului chiriarhal, și se aprobă de Chiriarh cu posibilitatea de realegere.
Art. 33. Starețul se numește direct de Chiriarh dintre călugării cei mai vrednici sau, în mănăstirile cu obște mai mare, dintre primii trei candidați aleși de sobor, în cazul când Chiriarhul a dispus să se facă alegere. Starețul(a) va fi numit(ă) pe o perioadă nedeterminată. Încetarea mandatului său se face:
la alegerea sa, motivată, și aprobată de Chiriarh;
în cazul unor abateri de la normele vieții monahale sau grave deficiențe de ordin administrativ – financiar;
pentru interese bisericești superioare.
Art. 34. Dacă Chiriarhul dispune alegere, se va avea în vedere următoarea procedură: a) Spre ziua alegerii, se face în biserică priveghere;
b) A doua zi, după Sfânta Liturghie, dându-se veste prin clopot, se adună toți
părinții în trapeza mănăstirii unde , de timpuriu, este așezată o masă pe care sunt puse Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce, urnele și cele trebuitoare pentru scris;
Mai întâi se face Te-Deum de mulțumire cu polihroniu,
c) Delegatul Chiriarhului citește ordinul de alegere de nou stareț, apoi lista de
candidați propuși, listă alcătuită după sfătuiri prealabile cu Consiliile de conducere și monahii cei mai duhovnicești și destoinici din mănăstire;
d) Se face apelul nominal al membrilor votanți: monahi și rasofori cu o vechime
de cel puțin 3(trei) ani în acea mănăstire;
e) Alegerea se face prin vot secret și numai dintre candidații propuși;
f) Pentru ordine la alegere, se formează biroul: delegatul Chiriarhului eparhiot ca președinte, și doi secretari desemnați de sobor prin aclamație;
g) După aceasta, biroul împarte bilete tuturor votanților, spre a scrie pe ele numele persoanei ce conștiința le-ar spune că merită a fi povățuitorul chinoviei;
h) Biletele împărțite să fie toate din aceeași hârtie și de mărime uniformă și ștampilate. După ce toți au scris biletele, biroul cheamă pe rând pe toți votanții să-și depună biletul în urnă. La sfârșitul votării, președintele numără voturile trecându-le în a doua urnă, apoi unul din secretari citește biletele, iar celălalt scrie voturile sub numele fiecăruia dintre candidați;
i) Primii trei candidați, care întrunesc cele întrunesc cele trei voturi, sunt considerați aleși de sobor.
Lucrarea alegerii se va constata prin proces-verbal, subscris de birou, care se va înainta Chiriarhului locului. Acesta va numi pe noul stareț, dintre cei trei aleși.
Art. 35. Dacă s-ar dovedi că vreunul dintre monahi întrebuințează mijloace necinstite spre a deveni stareț pe alte căi decât cele arătate aici sau dacă are purtări îndoielnice, va pierde pentru totdeauna dreptul de a fi numit stareț și, după gravitatea cazului, se va canonisi la altă mănăstire ca un tulburător de rânduială.
Art. 36. Dacă în vreo mănăstire s-ar afla vreun arhiereu retras sau pensionar, el poate fi numit stareț, direct, de Chiriarh.
În cazul că arhiereul respectiv nu este stareț, conducătorul mănăstirii și soborul trebuie să-i dea toată cinstea cuvenită demnității arhierești și să-i asigure toate înlesnirile traiului.
Art. 37. După numire, starețul (stareța) instalat(ă) de Chiriarhul locului sau delegatul său, devine conducătorul acelui așezământ și trebuie să i se supună toți viețuitorii, starețul fiind îndatorat a lua în primire, pe bază de proces-verbal, întreg patrimoniul mănăstirii (schitului) de care va răspunde personal.
Art. 38. Îndatoririle starețului (stareței) sunt:
a) A rândui fiecăruia ascultarea cuvenită, potrivit cu trebuințele mănăstirii și cu puterile fiecăruia. Cine nu ascultă și nu se supune dispozițiilor lui, cade sub osânda canoanelor monastice;
b) A priveghea ca sfintele slujbe bisericești să se oficieze întru totul după tipicul mănăstiresc. De asemenea, și pravila monahicească de la chilii;
c) A da, prin modul personal de viață și prin conduita sa, cel dintâi, pildă de viață duhovnicească, conform cu regulile disciplinei monahale, statornicită de Sf. și Cuvioșii Părinți ai monahismului, și a ține obștii cuvânt de povățuire călugărească cel puțin o dată pe lună, în afară de cursurile misionare și duhovnicești din sărbători ori din alte zile din cursul săptămânii;
d) Să nu se deosebească de ceilalți prin îmbrăcăminte, prin rasă deosebită sau alte distincții exterioare, ci să poarte haină de același fel ca și ceilalți monahi, după vechile tradiții monastice și să stea la aceeași masă cu toți, afară de caz de boală sau de oarecare ocupații însemnate;
e) Pentru orice abatere a vreunui monah de la canoanele monastice, starețul, mai întâi, după învățătura Sfintei Evanghelii, îl va sfătui părintește și-l va povățui la îndreptare.
Dacă vinovatul nu va asculta și va continua în neorânduiala sa, starețul supune cazul Consiliului Duhovnicesc. Dacă vinovatul nu s-ar îndrepta nici prin sfaturile și povățuirile duhovnicilor, atunci starețul convoacă Consiliul de Judecată pentru a se pronunța conform art. 245-248 din Regulamentul instanțelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, cum și conform art. 117 și urm. din acest Regulament;
f) Va obliga pe cântăreții și monahii cu pregătire din mănăstire să predea muzica, tipicul, rânduielile vieții monahale, tuturor monahilor și fraților capabili să le învețe;
g) E dator a vizita schiturile care țin de mănăstirea sa, pentru cuvânt de zidire duhovnicească, și are dreptul să fie cu cinste și consultat de acestea în chestiunile lor mai importante, fie duhovnicești, fie disciplinare și mănăstirești;
h) Ca președinte al soborului mănăstiresc, starețul este dator a consulta în probleme importante soborul și a-i aduce la cunoștință dispozițiile autorității bisericești, Statutul și Regulamentul pentru disciplina monahală etc.;
i) Să gestioneze corect averea mănăstirii (mobilă și imobilă) atât direct, cât și prin delegații săi, purtând o grijă deosebită pentru toate bunurile și mai ales pentru cele care fac parte din patrimoniul cultural – național.
Art. 39. Starețul(a) reprezintă mănăstirea și așezămintele monahale care țin de aceasta înaintea instanțelor judecătorești, a tuturor unităților administrative și față de terți.
Art. 40. Potrivit rânduielilor monahale, starețul(a) este doar administratorul bunurilor mănăstirești; altfel, este tot atât de sărac ca toți ceilalți care au depus voturile monahale, fără a dori să i se creeze sau a-și crea singur privilegii.
Art. 41. Nu este îngăduit starețului și nici unui monah să posede bunuri personale ca: mașini, case, apartamente, garsoniere, terenuri ș.a. Această stare contravine rânduielilor vieții mănăstirești autentice și voturilor monahale.
Art. 42. Când interesele mănăstirii sau problemele personale impun, starețul(a) poate pleca din mănăstire, cu aprobarea verbală a Chiriarhului, pentru cel mult 3 (trei) zile, iar pentru o perioadă mai mare de timp numai pe bază de cerere motivată, aprobată în prealabil, de Chiriarh.
Art. 43. În cazul când starețul nu și-ar îndeplini pe cât se poate cu sfințenie și strictețe îndatoririle sale față de obște și mănăstire, ci ar duce o viață străină de rânduielile stabilite, atunci, cel mai în vârstă dintre duhovnicii mănăstirii, va convoca Consiliul Duhovnicesc, care, constatând acestea, va sfătui pe stareț a se îndrepta, iar dacă stăruie în neorânduială, Consiliul Duhovnicesc va convoca Soborul care cu două treimi de voturi, va hotărî și va aduce la cunoștința Chiriarhului, spre cele de cuviință.
La mănăstirile de maici, preotul duhovnic este îndatorat a atrage stareței atenția pentru eventualele abateri ale unor maici și surori de la viața monahală și, în cazuri excepționale, chiar și asupra propriilor abateri. În cazul repetării unor astfel de abateri, preotul-duhovnic este îndatorat a aduce toate acestea la cunoștința Chiriarhului locului. Stareța, dacă constată unele abateri în lucrarea duhovnicească a preotului-duhovnic, va aduce la cunoștința ierarhului titular.
B. Soborul
Art. 44. Toți monahii sau monahiile dintr-o mănăstire sau schit, împreună cu rasoforii și frații (surorile, absolvenții Școlii Monahale, ai Școlii de cântăreți a Seminarului sau licențiați în teologie) formează Soborul mănăstiresc, care lucrează sub președenția starețului (stareței).
Art. 45. Soborul mănăstiresc se îngrijește de bunul mers al vieții religioase culturale și economice din mănăstire.
Atribuțiile Soborului sunt:
Alegerea candidaților pentru stareț, potrivit hotărârii Chiriarhului, a membrilor Consiliilor Duhovnicesc, Economic și de Judecată,
Votarea bugetului mănăstirii, care va fi trimis spre aprobare Chiriarhului, înainte de începerea anului;
Stabilirea eventualelor cheltuieli extraordinare și înaintarea documentelor respective spre aprobare Chiriarhului;
Examinarea gestiunii financiare prezentată în fiecare an de Consiliul Economic și trimiterea ei la Centrul Eparhial;
Îngrijirea de buna stare religioasă, morală și didactică a Școlii Monahale sau a altor școli din mănăstire;
Purtarea de grijă, pe sectoare de activitate, de toate bunurile înscrise în inventarul mănăstirii.
Hotărârile Soborului se iau cu majoritate de voturi.
Eventualele contestații se pot adresa Chiriarhului locului, în termen de 8 zile.
C. Consiliul Duhovnicesc
Art. 46. Consiliul Duhovnicesc este compus din duhovnicii mănăstirii și din 3-6 ieromonahi sau monahi cu autoritate morală, care au credibilitate deosebită și trăiesc viață pilduitoare, aleși de Sobor și aprobați de Chiriarh; ei lucrează sub președenția starețului (stareței).
În mănăstirile de maici, Consiliul duhovnicesc este format din: duhovnic, stareță, 3-4 maici mai în vârstă, cu viață pilduitoare.
Preotul duhovnic, monah, în consens cu stareța mănăstirii, se va îngriji, cu precădere, de viața duhovnicească a așezământului respectiv, având întreaga responsabilitate pentru respectarea tipicului și canoanelor bisericești, fără a avea drept de decizie în problemele gospodărești, putând însă să ajute la buna desfășurare a acestora, dar numai la solicitarea stareței și a Consiliului Economic.
Art. 47. Atribuțiile Consiliului Duhovnicesc sunt:
Examinează pe candidații la admitere în mănăstiri ca frați, pe frați (surori)
pentru a fi rasofori și pe candidații pentru tunderea în călugărie, recomandându-i Chiriarhului locului;
Îndrumează viața duhovnicească din mănăstire și face propuneri în fața
Soborului pentru bunul ei mers, recomandând pe cei vrednici la grade monahale superioare;
Analizează și aduce la îndeplinire chestiunile de disciplină ce i s-ar pune de
stareț sau de autoritatea eparhială. Opinia emisă de Consiliul Duhovnicesc, cu unanimitate sau în majoritate, devine hotărâtoare. Aceasta se trece într-un proces-verbal, cu arătarea motivelor și a temeiurilor legale pe care s-a bazat;
d) Ține o condică de evidență privind conduita tuturor trăitorilor în mănăstire, după un anumit formular ce se va da de autoritatea eparhială. În acea condică se trec, la finele anului, calitățile morale ale monahilor, cu arătarea tuturor cazurilor, în bine sau în rău, ce s-au petrecut în viața fiecărui monah, în curgerea anului;
e) Pentru cunoașterea și supravegherea tuturor viețuitorilor din mănăstire sau schit, membrii Consiliului Duhovnicesc își împart răspunderea, luând fiecare un număr de viețuitori sub îndrumare și supraveghere timp de un an; În anul următor își schimbă sectoarele între dânșii. Și așa în fiecare an, pentru ca fiecare să poată ajuta pe stareț(stareță) în conducerea duhovnicească a mănăstirii, aducând la cunoștința starețului(stareței) virtuțile sau abaterile celor supravegheați, pentru a fi notate în condica de conduită sau pentru măsuri disciplinare;
f) Notarea în condică se face personal de către stareț(ă), pe baza procesului-verbal încheiat de Consiliul Duhovnicesc sau a altor documente venite de la Centrul Eparhial, în prezența a cel puțin 2-3 membri ai Consiliului Duhovnicesc.
D. Consiliul Economic
Art. 48. Consiliul Economic este compus din: stareț, ca președinte, casierul, eclesiarhul, secretarul, arhondarul și chelarul mănăstirii, toți aleși de Sobor dintre monahii mănăstirii, oameni onești, cu pregătire corespunzătoare, capabili de a administra bunurile mănăstirii și a ține contabilitatea, după normele stabilite de legile în vigoare ale țării și dispozițiile Sfântului Sinod. El se confirmă de către Chiriarh, la propunerea starețului.
La mănăstirile care au peste 20 de călugări, Soborul poate alege în Consiliul Economic, la propunerea starețului și cu aprobarea Consiliului Economic, pe egumenul mănăstirii, care are în grija sa ordinea și disciplina între viețuitorii mănăstirii și pe trapezarul care se îngrijește de masa de obște, curățenia în trapeză etc. La schituri sau la metocuri, conducătorii acestor așezăminte se vor numi egumeni; ei fac parte, de drept, din Consiliile: Duhovnicesc, Economic și de Judecată ale mănăstirii de care depind.
Art. 49. Starețul încredințează membrilor Consiliului, pe bază de inventare speciale, parte din bunurile mobile și imobile înscrise în inventarul general al mănăstirii, astfel: economului-obiectele din gospodăria mănăstirii; casierului-casa de bani cu toate cele țin de ea; eclesiarhului-biserica cu tot ce ține de dumnezeieștile slujbe, și arhondarului-arhondaricul cu toate cele ce țin de primirea oaspeților; trapezarului-inventarul ce ține de trapeză, iar egumenului atribuții de ordin gospodăresc și disciplinar.
Art. 50. Consiliul Economic decide în toate cele ce privesc buna întreținere materială a mănăstirii, în limita prevederilor bugetului, pe care îl întocmește anual.
Atribuțiile lui sunt:
a) A se îngiji de aprovizionarea nesară cu alimente, îmbrăcăminte și combustibili;
b) A cumpăra toate la timp, de calitate bună și cu prețuri pe cât posibil mai moderate;
c) A purta grijă de masa comună, ca hrana să fie bună, sănătoasă, îndestulătoare; de asemenea, (a purta de grijă – n.r.) și de întreținerea bolnavilor și bătrânilor din mănăstire;
d) A hotărâ executarea micilor reparații nesare mănăstirii.
Pentru reparații mai mari sau pentru construcții noi, precum și pentru cumpărări-vânzări sau împrumuturi mai însemnate, Consiliul va trebui să ceară consimțământul Soborului și aprobarea Chiriarhului;
e) A primi și împărți, după nevoi, ofrandele făcute în folosul obștesc sau pentru săraci. Numele donatorilor vor fi trecute într-o condică. Aceasta va fi încredințată eclesiarhului spre pomenirea binefăcătorilor;
f) A administra fondul creat din munca obștească a călugărilor, pentru ajutorarea săracilor;
g) Nici un membru al Consiliului, nici însuși starețul, nu poate face cumpărări-vănzări fără consimțământul Consiliului Economic și referat special în acest scop.
Art. 51. Fiecare din membrii Consiliului Economic are îndatoriri legate de slujba sa, și anume:
a) Economul poartă de grijă de aprovizionarea mănăstirii, cu alimente și îmbrăcăminte, de cămări, magazii și pivnițe. Cumpărările le face, prin ofertă, cu aprobarea Consiliului Economic și sumele i se eliberează de casier, în baza aprobărilor date de Consiliu. Pentru toate ia acte legale prin licitație, cu aprobare prealabilă. Este răspunzător și de executarea la vreme a ascultărilor mănăstirești unde nu este egumen.
Egumenul își va îndeplini obligațiile sale fără să producă nemulțumiri în rândul fraților, urmărind și mântuirea sufletului său, aducându-și pururea aminte de cuvântul Apostolului care ne învață:"Cei ce slujesc bine, rang bun dobândesc și mult curaj în credința cea întru Hristos Iisus" (I Tim. 3, 13).
Să se îngrijească mai ales cu toată osârdia de bolnavii și bătrânii din mănăstire, știind că în ziua judecății va da seama dacă s-a purtat cu nedreptate și fără milă față de aceștia.Toate lucrurile mănăstirii și tot avutul ei să le socotească bunuri de obște. Nimic să nu facă cu nebăgare de seamă; să nu fie zgârcit, nici risipitor,nici neînțelept cu avutul mănăstirii, ci toate să le facă cu înțelepciune, dând fiecăruia după trebuință.
Dacă obștea e mare, să i se dea ajutoare, ca, împreună mai cu spor și cu stăruință să îndeplinească ascultarea ce i s-a încredințat;
b) Casierul face încasări și plăți în numele mănăstirii, respectând normele legale. Nu eliberează nici o sumă decât cu aprobarea Consiliului Economic și a starețului, trecând toate sumele în actele contabile. El este răspuzător în fața Consiliului și a autorităților superioare de orice nereguli în mânuirea sumelor ce i s-au încredințat, el se alege dintre membrii cu studii corespunzătoare ai Soborului.
c) Eclesiarhul are în grija sa slujbele dumnezeiești ce se săvârșesc în mănăstire și veghează ca ele să se facă zilnic; îngrijește de cele necesare cultului, de buna întreținere a bisericilor mănăstirii și de inventarul lor, primind de la casier sumele de bani necesare. Este dator să vegheze ca sfintele slujbe să se săvârșească după Tipicul mănăstiresc, cu toată evlavia și buna credință, și răspunde de felul cum personalul bisericesc își îndeplinește datoria. El ține un registru cu sumele încasate pentru pomeniri, pe care le depune săptămânal la caseria mănăstirii, slujitorii neavând îngăduința de a-și opri ceva. El se alege dintre ieromonahi;
d) Arhondarul îngrijește casa de oaspeți și se ocupă de primirea închinătorilor. El ține registre de vizitatori și răspunde de conduita personalului ajutător și de buna ordine în arhondărie, precum și de respectarea prevederilor art. 91-98 din acest Regulament și de dispozițiile Chiriarhului privitoare la primirea și găzduirea oaspeților;
e) Chelarul se îngrijește de păstrarea produselor alimentare, depozitate în magazii, cămări și pivnițe, de distribuirea lor, având răspunderea directă, împreună cu bucătarul, de calitatea mesei de obște.
Art. 52. La sfârșitul fiecărei luni, casierul, eclesiarhul, arhondarul și chelarul sunt datori a prezenta starețului justificarea bunurilor și a sumelor din afară și din caseria mănăstirii. Starețul convoacă Consiliul Economic și constată felul de întrebuințare a bunurilor. Contatarea se consemnează într-un proces-verbal semnat de toți cei prezenți. Aceste constatări vor servi ca piese justificative la încheierea contabilității anuale.
Art. 53. Când s-ar constata că vreuna din aceste persoane ar fi întrebuințat incorect bunurile și banii ce i s-au încredințat, atunci respectivul este obligat să despăgubească mănăstirea, altfel cazul se va aduce la cunoștința Chiriarhului, care va dispune conform legilor în vigoare.
Art. 54. Lucrările de cancelarie le îndeplinește un secretar, care întocmește și păstrează toate scriptele Consiliilor (Duhovnicesc, Economic și de Judecată). El se alege de Sobor dintre monahii cu studii corespunzătoare, mai pricepuți, și se aprobă de Chiriarh. Secretarul este dator a ține în ordine arhiva mănăstirii, îngrijind să treacă la timp schimbările provenite în registrul înventar general și de personal, precum și să țină la zi corespondența oficială.
E. Consiliul de disciplină
Art. 55. Consiliul de Disciplină este alcătuit din stareț, ca președinte, și din doi călugări cu deosebite cunoștințe de pravilă mănăstirească, aleși de Sobor și aprobați de Chiriarh.
Art. 56. Atribuțiile Consiliului de Disciplină sunt următoarele:
a) Certează toate abaterile viețuitorilor mănăstirii de la rânduielile vieții monahale;
b) Pentru abaterile de la disciplina mănăstirească (neascultarea de stareț, lipsa repetată de la slujbele religioase, de la consfătuirile de învățătură și de ascultarea rânduită, precum și orice alte fapte săvârșite împotriva ordinei din mănăstire și a bunei cuviințe monahale), Consiliul de Disciplină este îndreptățit să aplice următoarele pedepse: rânduirea la ascultări inferioare, luarea culionului (scufiei) pe timp limitat și trimiterea la canon, pe un anumit timp, la unul din schiturile mănăstirii;
c) Pentru abateri de la rânduielile canonice (încălcarea făgăduințelor monahale, părăsirea mănăstirii fără învoirea starețului, administrarea necinstită și înstrăinarea bunurilor de obște, răzvrătirea împotriva autorității bisericești de stat, precum și orice alte delicte disciplinare, prevăzute în sfintele canoane și în legiuirile bisericești) – după cercetarea lor – Consiliul de Disciplină încheie cuvenitul proces-verbal de constatări și propuneri, pe care starețul îl înaintează, cu raport, Chiriarhului pentru a lua măsurile cuvenite.
Împotriva propunerii de sancționare făcută de Consiliul de Disciplină, învinuitul se poate adresa în scris Chiriarhului, care după caz, dispune cercetarea.
Art. 57. Consiliul de Disciplină ține ședințe ori de câte ori este nevoie, consemnându-se hotărârile într-un registru propriu de procese-verbale, de către secretar.
Art. 58. Împotriva hotărârii de excludere din monahism și de caterisire, se poate face cerere de recurs numai la Sfântul Sinod. Pe temeiul avizului Chiriarhului eparhiot și al propunerii Comisiei canonico-juridice, Sfântul Sinod va hotărâ asupra menținerii sau iertării pedepsei.
F. Egumenul
Art. 59. Egumenul conduce un schit sub directa îndrumare a Centrului Eparhial sau a starețului mănăstirii de care depinde schitul.
Art. 60. În schit are aceleași îndatoriri ca și starețul în mănăstire.
Art. 61. La conducerea schitului, egumenul este ajutat de un Consiliu alcătuit din: econom, eclesiarh, arhondar și de secretar, numiți de Chiriarh, la propunerea starețului mănăstirii de care acesta depinde.
Art. 62. Egumenul este numit de Chiriarh, la propunerea starețului. În lipsa egumenului de la schit, economul îi ține locul.
G. Conducătorul metocului
Art. 63. Conducătorul metocului administrează un metoc aflat sub directa îndrumare a Centrului Eparhial sau a mănăstirii de care depinde.
Art. 64. Conducătorul metocului este numit de Chiriarh la propunerea exarhului sau a starețului respectiv.
CAPITOLUL IV
VIAȚA MĂNĂSTIREASCĂ
Art. 65. În mănăstiri și schituri se duce, de regulă, viață de obște. Viața de sine se îngăduie numai în mănăstirile și schiturile lipsite de condiții pentru organizarea vieții de obște.
Art. 66. Cei care s-au făgăduit lui Dumnezeu să trăiască în castitate, sărăcie și ascultare deplină, în mănăstire, sunt datori să-și petreacă viața în rugăciune, învățătură și muncă. Toți viețuitorii (viețuitoarele), inclusiv monahii (monahiile), chiar dacă sunt pensionari (e), trebuie să participe la treburile obștești ale mănăstirii, atunci când hotărăște starețul (stareța).
A. Rugăciunea
Art. 67. Toți viețuitorii mănăstirii (începători, frați, rasofori și monahi), în frunte cu starețul, sunt îndatorați să ia parte, cu toată evlavia, la slujbele religioase rânduite după Tipicul mănăstiresc, numai în bisericile mănăstirii, în afară de cei bolnavi ori aflați în călătorie, la bucătărie sau îngrijirea animalelor.
Art. 68. În chilie, fiecare este dator să-și îndeplinească pravila personală.
În această privință, împreună cu rugăciunea personală cea din toată vremea și cu pravila de chilie, el este dator să ia parte cu tot sufletul său, în primul rând, la cele șapte Laude ale rugăciunii și cântării de obște .
"Nimic mai înălțător, spune Sfântul Vasile, decât să imiți pe pământ corurile îngerilor din ceruri și să cânți împreună cu ei imn Atotfăcătorului".
Art. 69. Precum a spus psalmistul: "De șapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne", cele șapte Laude din zi sunt datori și călugării a le aduce înaintea lui Dumnezeu, prin rugăciunile și cântările lor de obște, de la care nu pot lipsi decât bolnavii sau din alte motive binecuvântate;
1) Ceasul al IX-lea, adică ceasul în care Domnul și-a dat duhul pe Cruce, în graiul profetic al Psalmilor să preamărim pe Stăpânul, pentru zidirea cea din nou a lumii și marea binefare a Jertfei Sale.
2) La ceasul Vecerniei, ca, o dată cu apusul soarelui, "să mulțumească lui Dumnezeu, prin ridicarea mâinilor, pentru toate câte au primit de la El în curgerea zilei care se sfârșește", după cum zice dumnezeiescul nostru Părinte Vasile.
3) La Pavecerniță, ca să rugăm pe Dumnezeu de toate câte am greșit, și odihnă cu inimă trează să ne dăruiască împotriva tuturor ispitelor și a uneltirilor diavolului.
4) La Miezonoptică, vegherea noastră aducând-o jertfă curată întru întâmpinarea Mirelui, Care și în miez de noapte va veni să facă judecată lumii asteia.
5) La Utrenie și ceasul I, adică la rugăciunea pentru întâmpinarea dimineții, ca, pomenind "mânecarea adâncă" a ceasului învierii, înainte de orice lucru, cele dintâi mișcări ale sufletului și ale minții să le închinăm lui Dumnezeu, ca o naștere din nou de fiecare zi și ca o înviere. Se încheie serviciul de seară.
6) La Ceasul al III-lea," ca să primim și noi de la Duhul Sfânt îndrumare și povățuire spre cele de folos", luând arătarea cea în limbi ca de foc a Duhului, Care a venit peste Apostoli, întru al treilea ceas din zi. Se începe serviciul de dimineață.
7) La Ceasul al VI-lea, pentru ca, după pilda sfinților, să ne apărăm cu psalmul al nouăzecelea,"de demonul cel de amiază-zi" și să ne hrănim sufletul cu hrana dragostei, cugetănd la covârșitoarea bunătate a Domnului față de noi, în ceasul acesta al răstignirii Sale.
8) Se cade a ști că așa cum este o Sfântă a Sfintelor, o cântare a cântărilor, așa cum este în iconomia darului și o laudă a Laudelor, această cunună a tuturor Laudelor Bisericii este Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.
La tainica ei lucrare de prefacere a firii și de îndumnezeire, călugării sunt cu deosebire datori să ia parte toți la cântarea în comun, jertfind pe omul cel vechi și poftele lui odată cu înjunghierea cea fără de sânge a Mielului și întărind pe omul cel nou cu dumnezeiască merindă, despre care Însuși Domnul a zis:" Dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață întru voi" (Ioan 6, 53). Când nu se săvârșește Sfânta Liturghie, se citesc Obednița și celelalte, după rânduiala Tipicului zilnic.
Art. 70. Scopul acestei întregi rânduieli de laudă este să țină aprins în mănăstire un duh de evlavie din ce în ce mai fierbinte și să atragă pe monahi spre o unire cu Dumnezeu din ce în ce mai strânsă și roditoare în fapte de dragoste.
Pentru atingerea acestui scop se cere:
a) Atât psalmodierea, cântarea, cât și rostirea rugăciunilor să se facă cu înțelegere.
"Ceea ce este simțul gustului în cunoașterea mâncărurilor, același lucru este priceperea când este vorba de cuvintele Sfintei Scripturi", zice Sfântul Vasile. De aceea, de are cineva sufletul tot așa de simțitor la puterea fiecărui cuvânt, precum are gustul simțurilor la felul mâncărurilor, atunci împlinește cuvîntul care zice:"cântați cu înțelegere" (Pravila Mică 279);
b) Să împlinim rânduiala de rugăciune până la sfârșit cu toată îngăduința și răbdarea, fără a întinde cântarea, ca să nu fie obositoare, și fără a o grăbi, ca să nu se stingă focul rugăciunii;
c) Să se păstreze, pe cât se poate, tăcerea și luarea-aminte neîmprăștiată, în tot timpul rugăciunilor.
Unor frați care nu-și puteau stăpâni mintea și întrebau:" Cum să avem mintea neîmprăștiată la rugăciune?" Sfântul Vasile le răspunde: "Numai dacă vă veți încredința că Dumnezeu stă cu adevărat înaintea voastră.
Iar dacă stați la rugăciune cu minte împrăștiată, deși ați putea să stați cu toată luarea-aminte, atunci să nu cutezați a sta înaintea lui Dumnezeu, ca să nu se schimbe rugăciunea voastră în păcat. Iar dacă, fiind copleșiți de păcate, nu veți putea să vă rugați cu minte neîmprăștiată atunci îndemnați-vă pe voi înșivă pe cât vă vor ajunge puterile, rămânând locului, și stați înaintea lui Dumnezeu, îndreptându-vă către Dânsul și strângând-o înăuntrul vostru și Dumnezeu vă va ierta, fiindcă nu din lenevie, ci din slăbiciune n-ați avut puteri să stați înaintea Lui, așa precum se cade";
d) Să însoțim citirile într-un duh de rugăciune, în taină, căutând, pe cât se poate, cu necontenită îndemnare a inimii și ascuțită trezire a minții, să intrăm în duhul de rugăciune al Bisericii, adică în lucrarea duhovnicească a slujbelor ei și în marile lor simțăminte vii și adânci: de adorație și de smerenie, de mulțumire și de cerere, de dor după Dumnezeu și de frică, de căință și de ispășire, de supunere și de încredere, de luptă și de jertfă, de dăruire și de dragoste, în așa fel încât să putem face din rugăciunea Bisericii propria noastră rugăciune;
e) Cu dragostea pentru ajutorul, mântuirea și îmbunătățirea vieții proprii, monahul să împreune, pe cât îl vor ajuta puterile, totdeauna, după pilda sfinților, îndemnul și dragostea de rugăciune spre folosul și mântuirea tuturor oamenilor.
Trebuie să se știe că monahul stă tot timpul mai aproape de Dumnezeu ca să poată împlini datoria rugăciunii și pentru oamenii care nu au atâta timp ca el către aceasta, precum cei ce nu știu sau nu pot să se roage, și mai ales pentru cei care nu s-au rugat niciodată. Așa cum chemarea lui e să fie om de rugăciune, și apostolatul lui este, în primul rând, un apostolat al rugăciunii. Monahul este ca o candelă de rugăciune veșnic aprinsă, în mijlocul poporului, iar rugăciunea e cea dintâi faptă bună pe care el e dator să o împlinească din dragoste pentru oamenii din lume.
Art. 71. Odată cu venirea statornică la adunările cântării și rugăciunii de obște, monahul e dator să fie cu cea mai mare grijă față de tot ce poate să dea o așezare temeinică vieții lui duhovnicești.
Cu deosebire, trei lucruri hotărăsc călugărilor vechile rânduieli în această privință:
a) Datoria de a se curăți de patimi prin luptă de fiecare clipă cu sine însuși, pentru omorârea omului vechi cu păcatele, gândurile și poftele lui, pentru biruința omului nou, zidit după chipul lui Hristos, spre curățire de patimi, spre câștigarea Duhului Sfânt și spre toată roada cea de bucurie a dragostei de oameni;
b) Datoria de a-și hrăni sufletul în fiecare zi, învățând cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi și aducându-și cât mai des gândul în tainele și marile adevăruri ale credinței, între care mai ales moartea, judecata și taina vieții în harul lui Hristos, acestea fiind marile temeiuri de hotărâri puternice și imbold pentru simțul răspunderii în viața călugărească.
Cu același scop de hrană a sufletului și de îndemn la viața sfântă, pe lângă împărtășirea cât mai deasă cu dumnezeiasca hrană a Tainelor lui Hristos, se va ține, în fiecare mănăstire, cuvânt duhovnicesc, cel puțin în fiecare duminică, la toată obștea și se va rândui cuvânt de folos totdeauna, atât la trapeză cât și la biserică;
c) În sfârșit, datoria de a-și controla și de a-și primeni viața lui de evlavie după înțelepciunea din scrierile Sfinților Părinți sau luînd povață din cuvântul viu al bărbaților încercați, dar mai cu seamă trezindu-se neîncetat cu chemarea lui Iisus și mărturisindu-se cât mai des la duhovnicul său, ca nu cumva neispitindu-și în nici un fel cugetul și încrezându-se peste măsură în socotința lui, să cadă din treapta evlaviei, să se împietrească și să se usuce în netrebnicie ca smochinul cel blestemat.
Art. 72. În privința Spovedaniei trebuie să se știe că mănăstirile urmează această rânduială: părinții care au hirotonie și slujesc la Sfântul Altar cât și cei care au luat parte activă la toate serviciile religioase din toată săptămâna, fără nici o lipsă și fără să refuze vreo ascultare și doresc să se împărtășească duminica, sunt datori să se spovedească o dată în fiecare săptămână; ceilalți părinți și frați din obștea mănăstirii să se spovedească cel puțin o dată pe lună și să se împărtășească, dacă sunt vrednici, iar cine nesocotește pravila mărturisirii păcatelor măcar o dată pe lună, orânduiala sfintelor slujbe și ascultările este canonisit.
Art. 73. Călugării sunt datori, după porunca Sfinților Părinți, să-și înnoiască în fiecare zi dragostea și râvna lor spre mântuire, citind cu luare-aminte din dumnezeieștile Scripturi, din Pateric și din alte cărți de zidire sufletească.
Art. 74. Adunările pe la chilii, vorba deșartă și toate felurile de purtări nefolositoare sau vătămătoare de suflet sunt cu totul oprite. Petrerea cea mai plăcută a călugărului trebuie să fie rugăciunea, slujba dumnezeiască și ascultarea. Cine nu-și află mulțumirea sufletească întru acestea și caută desfătări lumești, acela nu esta monah.
B. Învățătura
Art.75. Pentru îmbunătățirea cunoștințelor de teologie, tipic, muzică bisericească și de cultură generală, toți viețuitorii mănăstirii sunt datori să ia parte la:
a) cuvântul de învățătură, care se va ține zilnic – după slujba religioasă de dimineață – în biserică, trapeză sau într-o altă sală a mănăstirii sau a schitului;
b) consfătuirile vor avea loc după Vecernie, o dată pe săptămână în lunile de vară și de două ori pe săptămână în lunile de iarnă;
c) cuvântul de zidire duhovnicească de duminică, după Sfânta Liturghie.
Art. 76. Sub îndrumarea Consiliului Duhovnicesc, fiecare viețuitor își va spori cunoștințele prin citirea de cărți religioase și de cultură generală.
Art. 77. Așa cum mănăstirea este un așezământ organizat, de rugăciune și evlavie, tot la fel este și un așezământ de muncă organizată în duhul Mântuitorului, fiindcă viața de evlavie nu îngăduie să fie prilej de lenevire.
a) "Mai este oare nevoie să arătăm ce mare rău e nelucrarea?" – spune Sf. Vasile cel Mare – când Apostolul ne învață lămurit "…dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce" (II Tesaloniceni 3, 10).
b) "În aceeași măsură în care avem trebuință de hrana zilnică, la fel suntem datori să muncim, după puterile noastre"."E vădit – spune iarăși Sf. Vasile – că oricare ar fi lucrul întru care ne ostenim, suntem datori să împlinim cu toată râvna munca noastră și trebuie să muncim nu numai pentru înfrânarea trupului și pentru hrana lui, ci și pentru aproapele, următori făcându-ne prin aceasta Apostolului, care îndeamnă: «Să ostenească lucrând cu mâinile sale, lucrul cel bun, ca să aibă să dea celui ce are nevoie»" (Efeseni 4, 28).
c) Munca în mănăstire – după înțelegerea Sfîntului Vasile cel Mare – trebuie să fie organizată în așa fel încât "să nu tulbure pacea și liniștea vieții din mănăstire; să nu ceară alergătură prea mare pentru împlinirea ei și să nu prilejuiască întâlniri necuviincioase și dăunătoare între bărbați și femei, fiindcă ținta anume pe care trebuie să o avem în toate este simplitatea, curăția și smerenia".
Art. 78. Potrivit cu porunca Sfinților Părinți, care statorniște că ”în nici o vreme nu se cuvine călugărilor să stea fără de lucru", precum și după toată tradiția de organizare a nevoinței mănăstirești, "călugării sunt datori să lucreze în tot timpul atât în cuprinsul vieții de obște cât și în viața lor de chilie”.
În munca de obște se cuprind toate ascultările care răspund la trebuințele și îndatoririle de obște ale mănăstirii, precum: povățuirea sufletelor, administrația mănăstirii, învățământul, primirea străinilor, îngrijirea bolnavilor, munca în atelierele mănăstirii ( tâmplăria, croitoria, țesătoria, covoare, ceramică, cismărie, sculptură, pictură, cusături naționale, broderia, tipografia, grădinăritul, pomicultura, stupăritul, cultura plantelor medicinale, curățenia, pregătirea hranei, etc.).
De munca de chilie se leagă: curățenia, scrierea și studiul.
Starețul și duhovnicii sunt datori să privegheze ca fiecare monah, în timpul lăsat liber de slujba dumnezeiască și de ascultarea de obște, să nu-și irosească vremea zadarnic ci să se îndeletniască cu lucrul, făcându-și din toate acestea adevărată pavăză duhovnicească, după cuvântul Fericitului Ieronim care zice:" diavolul să te afle pururea lucrând".
Art. 79. Când, după porunca starețului, se va face chemarea pentru vreo lucrare de obște, toți monahii, afară de bolnavi și de cei ce vor fi rânduiți la alte ascultări, sunt datori a merge la locul și la lucrul arătat și a petrece acolo timpul hotărât de stareț. Cine ar voi, fără cuvânt de îndreptățire, a se retrage de la asemenea ascultare, va cădea sub canonisire.
Art. 80. În mănăstire să se mențină – și acolo unde nu se află, să se înființeze – ateliere pentru fabricarea diferitelor obiecte necesare vieții mănăstirești, precum: țesătorii pentru fabricarea stofelor, croitorie pentru hainele trebuitoare monahilor, ateliere pentru fabricarea potcapelor, culioanelor și încălțămintei, stupărie, ateliere pentru lemnărie etc. La toate aceste ascultări, starețul va rândui câte un îndrumător dintre monahii cunoscători ai meșteșugului, precum și personalul trebuitor pentru fiecare îndeletnicire.
Art. 81. Consiliul Economic va rândui ca venitul din asemenea îndeletniciri să se întrebuințeze spre folosul vieții de obște, pentru dezvoltarea diferitelor meșteșuguri din mănăstire, precum și pentru fapte de milostenie; el va ține contablitatea în ordine de toate aceste venituri și va da seama în fața obștei la încheierea fiecărui an.
Art. 82. Starețul și duhovnicii mănăstirii vor avea grijă ca atât munca de obște, cât și cea de chilie să slujească la desăvârșirea duhovniască a monahilor, organizând munca în așa fel, încât lucrul să poată fi împreunat cu rugăciunea. Trebuie să se știe că toată osteneala cea din afară, nepătrunsă de rugăciune, ajunge o adevărată primejdie și chiar o cădere de la mântuire. Se va veghea, dar, ca munca să nu ajungă cu nici un chip o piedică în calea lucrării de căpetenie, care este sfințirea călugărului.
Toată munca trebuie sfințită prin duhul rugăciunii, după cuvântul Sfântului Teodor Studitul: "Sfințiți-vă mâinile voastre cu slujba ce vi s-a dat, ca să aduceți lui Dumnezeu jertfă binemeritată. Căci cu adevărat jertfă este." Un călugăr nu împlinește, așadar, cu adevărat munca cerută lui de votul ascultării, decât atunci când o împlinește ca pentru Dumnezeu, orice alte motive omenești sunt străine și în afară de adevărata ascultare. De aici și numirea de "sfânta ascultare" dată muncii în vorbirea călugărilor. Nu trebuie să se creadă că din această alcătuire duhovnicească a muncii în mănăstire se folosește numai călugărul; dimpotrivă, din ea câștigă și munca însăși. Ne încredințează despre aceasta și Sfântul Vasile cel Mare când zice: "Gândul că avem pe Dumnezeu privind la munca noastră, trebuie să ne insufle o neobosită înflăcărare și o nespus de mare grijă ca să lucrăm bine în tot ceea ce facem".
Art. 83. În ceea ce privește îmbinarea muncii cu rugăciunea, tradiția monahismului răsăritean ne descoperă următoarele rânduieli:
a) Așezământul unei pravile de rugăciune în comun, înainte de începerea lucrului zilnic, așa cum ne îndeamnă și Sfântul Vasile: " Să ne trezim în revărsatul zorilor la rugăciune, ca să cântăm imnuri Ziditorului, plecând apoi când soarele străluște, la lucrul nostru, mereu în prezența rugăciunii ";
b) Meșteșugul duhovnicesc de a ține treaz duhul de rugăciune în tot timpul muncii, fie prin citiri sfinte, în timpul lucrului – făcute de preoți duhovnici – fie cugetând la cuprinsul părților din Sfânta Scriptură învățate pe de rost, cum făceau Părinții din Egipt, fie executând în comun diferite cântări, imne, tropare etc., fie înnoind mereu înăuntrul nostru gândul că osteneala o facem pentru Dumnezeu – cum statorniște Sfântul Vasile, fie, în sfârșit, având tot timpul în minte, în gură și în inimă rugăciunea: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul !".
CAPITOLUL V
VIAȚA DE OBȘTE
Art. 84. Ceea ce este însă chipul vieții îngerești pe pământ, ceea ce este socotit de Sfinții Părinți drept darul cel mai ales al Fiului lui Dumnezeu și al Prea Curatei Sale Maici, ceea ce ne-a învățat însăși pilda viețuirii Domnului cu Apostolii și ceea ce dă un temei de bună rodnicie, atât rugăciunii cât și muncii în mănăstire, este viața de obște (chinovie). Iată de ce, mai presus de toate, călugării sunt datori a păzi în așezămintele lor o desăvârșită viață de obște, adică: unirea în duh și legătura dragostei între frați pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă, după cum spunea Sfântul Vasile, acesta este lucrul cel mai de seamă din toată iconomia întrupării Mântuitorului; ca să facă pace între oameni, să-i învețe a se iubi unul pe altul.
Art. 85. Monahii trăitori în mănăstire sunt datori să-și arate dragostea lor față de obște "nu numai cu cuvântul – cum spunea Apostolul dragostei – ci și cu fapta și cu adevărul", arătând adică o iubire frățească, sinceră și egală față de toți, îndreptându-se frățește unul pe altul, pentru desăvărșirea întregii obști, îngrijindu-se să nu aducă sminteală între frații împreună-viețuitori, precum și ferindu-se de neînțelegeri, înfruntări și jigniri, necăutând cinstea, întâietatea și stăpânirea, ci întrebuințând tot cuvântul de folos spre zidire; în scurt, păstrând, fără abatere, smerenia, frăția duhovnicească și râvna cea bună, care îndepărtează de la patimi și ridică la Dumnezeu.
"Pe această râvnă, mai ales, cu cea mai mare dragoste curată unul altuia frică având de Dumnezeu, pe starețul lor iubindu-l nefățarnic și curat și nimic socotind a fi mai scump decât Hristos, Care pe noi toți ne va duce la viața de veci".
Art. 86. Pe temeiul sfintelor canoane, care ne învață: "Monahii nu trebuie să aibă nimic al lor, propriu, ci toate ale lor se închină mănăstirii de care țin", călugării sunt datori să aibă toate lucrurile și masa, de obște, iar acolo unde o astfel de rânduială lipsește, conducătorii mănăstirilor trebuie să o introducă, întrucât fără ea călugării nu-și pot trăi votul neagoniselii.
Art. 87. În monahism, viața de obște obligă pe călugări să socotească drept bun al obștei (chinoviei) din care fac parte fructul muncii lor și să primească în schimb – la sănătate și la boală – locuință, hrană, îmbrăcăminte și tot ce este de trebuință vieții lor de călugări. Din pricina aceasta, lenea și pierderea de timp din partea călugărilor, ca unele care aduc pagubă chinoviei, sunt un păcat contra vieții de obște.
Art. 88. Bunurile materiale ale obștei să fie întrebuințate după regula vieții obștești, adică să se dea fiecărui călugăr după trebuința lui, fiindcă Sfântul Vasile cel Mare zice în Regula sa: "Măsura întrebuințării bunurilor este însăși trebuința", și cel ce nu ține seama de adevărata trebuință se face vinovat fie de lăcomie, fie de poftă, fie de trufie. Cu toate acestea, trebuie înlăturată zgârcenia nechibzuită, ca nu cumva călugării mai puțin îmbunătățiți să caute ajutor în afară de obște.
Art. 89. Monahii salariați sau pensionarii sunt îndatorați să depună la caseria mănăstirii jumătate din salariu ori pensie în folosul obștii, iar acolo unde se hotărăște donarea întregii sume, conducerea mănăstirii se va îngriji de procurarea tuturor celor necesare pentru toți viețuitorii acelui așezământ monahal.
Art. 90. Din tot venitul mănăstirii, atât cel provenit din afară, cât și cel din veniturile
bisericii și al muncii călugărilor – se va întocmi un fond, adică toți banii se vor vărsa la caseria mănăstirii. Din ei, casierul va elibera sumele de trebuință pentru cheltuieli, ori de câte ori va fi nevoie, cu încuviințarea de la conducerea mănăstirii.
Art. 91. Monahii nu pot să împrumute pe cineva cu bunurile mănăstirii și nici să împrumute de la cineva fără învoirea starețului. Nici milostenie nu pot face monahii din bunurile obștii fără aprobarea directă a starețului, fiindcă bunurile date lor spre folosință sunt ale comunității și ei nu se pot folosi de ele decât în hotarele trebuinței personale. Mănăstirile, cu acordul Consiliului Economic, în frunte cu starețul, pot da ajutoare (bani, materiale, alimente) unor mănăstiri sărace sau unor parohii (pentru construcții sau reparații de biserici, lucrări de pictură, construcții de case parohiale), precum și unor credincioși bolnavi aflați în alte nevoi, având în prealabil, aprobarea Chiriarhului locului.
Art. 92. Cheltuielile pentru călătoriile necesare pot fi făcute și din bunurile de obște, fiindcă potrivit votului neagoniselii, monahii, fără aprobarea starețului, nu pot întrebuința pentru nevoile lor bunuri provenite de la rude sau de la prieteni, căci atunci greșesc contra vieții de obște.
Art. 93. Călugării care, din nepurtarea de grijă, din lenevie, din iubire de trai bun sau din altă pricină vrednică de osândă, fie că folosesc în chip neîngăduit bunurile chinoviei, fie că lasă să se strice lucrurile date lor spre folosință de către stareț, se fac vinovați față de obștea mănăstirii.
Art. 94. Masa să fie de obște, pentru toți fără deosebire, și nimeni nu are voie să facă mâncare în afară de bucătăria obștei. Excepție de la aceasta fac bolnavii cărora li se gătește aparte, precum și cei trimiși în ascultări departe, care din această pricină nu pot fi de față la timpul obișnuit al mesei. Nu este iertat nimănui a lua bucate de la masa de obște și a le duce în chilia sa. În mod cu totul excepțional, în unele mănăstiri, la propunerea starețului și a Consiliului Duhovnicesc și cu acordul Soborului, având și aprobarea Chiriarhului locului, se poate consuma și carne.
Art. 95. Posturile, cele așezate de Biserică și orânduite de Sfinții Părinți să se păzească cu mare scumpătate, iar hrana să fie gustoasă, curată și pregătită după regulile așezate de Sfinții Părinți și Tipicul bisericesc.
Art. 96. Masa călugărilor să fie întotdeauna însoțită de rânduielile puse de Sfinții Părinți, atât în privința timpului cât și a rugăciunilor, cântărilor statornicite de Tipicul mănăstiresc. Cel rânduit la cuvântul ce se citește la trapeză, va avea grijă să aleagă din timp, după îndrumarea starețului sau a duhovnicului, cuvântul de folos pentru citire.
Art. 97. Nu este îngăduit nici unui monah sau monahii să iasă din mănăstire fără bilet de voie, eliberat de stareț sau stareță, cu ștampila mănăstirii și în care să se arate motivul învoirii sau însărcinarea dată, locul unde merge și timpul pe cât este învoit. Cine calcă această dispoziție va fi socotit vagabond. Stareții și starețele mănăstirilor vor observa cu toată luarea – aminte să nu elibereze învoiri monahilor sau monahiilor a căror purtare este supusă îndoielii. În caz de nerespectare a acestei dispoziții, direct răspunzător este cel ce a semnat învoirea.
Art. 98. Monahii sau monahiile ieșind din mănăstire cu încuviințare, după cum s-a arătat mai sus, sunt datori să se poarte cu toată bunăcuviința cerută de disciplina monahală, atât în vorbire, la servirea mesei, cât și la folosirea timpului și în îmbrăcăminte. Ei sunt datori:
a) Să se prezinte cu biletele de voie spre vizare la autoritățile bisericești locale, arătând scopul venirii lor, precum și locul unde găzduiesc;
b) Să nu găzduiască decât în case de creștini evlavioși, ferindu-se a poposi în cârciumi sau pe la gazde care ar da loc la sminteală;
c) Cerșetoria este interzisă cu desăvârșire clericilor monahi, monahiilor (monahilor), fraților sau surorilor din mănăstire, sub orice formă. Celor care s-ar afla cerșind prin orașe și sate, să li se facă cunoscut să se întoarcă în cel mai scurt timp la metania lor, iar de nu se vor supune, atunci să fie deferiți judecății Consistoriului monahal;
d) Eventualele colecte pentru nevoile unor mănăstiri se pot face numai cu aprobarea Chiriarhilor Eparhiilor respective și acordul preoților din parohii. Aceștia vor anunța în biserică rezultatul colectei, care va fi trecut într-un proces – verbal semnat de preotul paroh, epitropul – casier și delegatul mănăstirii respective, urmând ca așezământul monahal care a fost ajutat să adreseze, în scris mulțumiri credincioșilor, prin preotul paroh;
e) Nimeni nu are voie să poarte costumul monahal, dacă nu este îndreptățit la aceasta. Cei excluși din monahism, care refuză a dezbrăca haina monahală și cei care poartă ilegal acest costum vor fi identificați de către organele bisericești și semnalați autorităților statului, cu cererea de a li se aplica dispozițile legilor penale în vigoare.
Art. 99. Ori de câte ori, un monah sau frate se întoarce dintr-o călătorie, din învoire sau dintr-o ascultare în care a fost trimis afară din cuprinsul mănăstirii, e dator să se mărturisească la duhovnic.
CAPITOLUL VI
OSPITALITATEA SAU PRIMIREA STRĂINILOR
Art.100. Orice viețuitor sau oaspete ar veni la mănăstire, va fi primit în orice timp al anului cu toată buna-cuviință, și arhondarul îl va găzdui cel mult trei zile în chiliile anume rânduite pentru oaspeți, cu aprobarea starețului. Se va avea grijă ca arhondaricul să fie într-o clădire sau aripă separat de locuințele monahilor și să nu se transforme în casă de odihnă cu regim de hotel. Vizitatorii găzduiți în arhondarie sau în chiliile rânduite de stăreție pentru găzduire vor fi înscriși într-un registru în care se vor trece: numărul și data actului de identitate, precum și autoritatea care l-a eliberat și localitatea.
Art.101. Fiecare mănăstire este îndatorată să rânduiască, cu toată grija, casa și cele de trebuință pentru odihna și mângâierea închinătorilor, pe care se cade a-i primi ca pe Însuși Hristos, fiindcă El va zice oarecând: "Străin am fost și M-ați primit…". La casa de oaspeți să se numească arhondar un monah plin de frica lui Dumnezeu, care să supravegheze acolo toate, căutând ca totul să fie curat și în bună rânduială, și toată casa, ca o casă a lui Dumnezeu să fie ținută.
Art.102. Arhondarul și cei împreună cu dânsul slujitori la casa de oaspeți, vor purta grijă ca străinii să fie primiți toți cu aceeași dragoste și sârguință, fără deosebire, aducându-și aminte de Avraam cel ce a primit Sfânta Treime în loc de străini. De îndată ce străinii au sosit la mănăstire, frații rânduiți la aceasta se cade să-i întâmpine cu toată bucuria și, pe cât e cu putință, străinii să fie conduși mai întâi la biserică, pentru rugăciune, apoi să li se poarte de grijă cu toate cele de trebuință. Masa și toată îngrijirea să se dea în așa chip, încât să nu iasă mâhniți sau nefolosiți întru ceva, nefăcându-se nici economie peste măsură, nici risipă fără de rânduială, ci, cu dreaptă socotință, pe toți mulțumindu-i.
Art.103. Cei rânduiți la această slujbă sunt datori – mai ales față de femei, în mănăstirile de bărbați, și față de bărbați, în mănăstirile de femei – să se poarte cu toată paza și chibzuința și cu toată frica de Dumnezeu, ca să nu fie prilej de sminteală, iar viețuitorii din mănăstire nu au voie să se întâlnească și să stea de vorbă cu oaspeții, fără blagoslovenia starețului.
Art.104. În caz că nu ar fi încăperi în arhondaric, oaspeților nu le este îngăduit a-și alege singuri gazdă în mănăstire, decât aceea care li se va hotărâ de stareț sau de stareță.
De asemenea, nici călugărilor, nici călugărițelor nu le este îngăduit în nici un chip să închirieze chilii oaspeților, oricine ar fi aceștia, decât cu aprobarea Chiriarhului, la propunerea starețului.
Art.105. Oaspeții care ar dori să viziteze mănăstirea sau chiliile călugărilor, vor fi întotdeauna însoțiți fie de arhondar, fie de un alt monah cu nume bun, în mănăstire, rânduit de stareț. Cu aceeași rânduială, vor vizita și monahii sau monahiile pe oaspeți la locurile lor de găzduire.
Art.106. Intrarea femeilor în chiliile călugărilor și ale fraților de mănăstire este cu desăvârșire oprită. Nu este îngăduit nici unui duhovnic, ieromonah sau frate a primi în chilii rudenii, frați sau surori, fără blagoslovenia starețului.
Închinătorii care vor avea de vorbit cu viețuitorii din mănăstire, se vor întâlni cu aceștia numai la arhondaric sau la vorbitorul mănăstirii.
Bolnavilor și celor care au nevoie să li se citească sfintele rugăciuni, Sfântul Maslu etc., li se vor face aceste slujbe în biserică sau în paraclise, numai cu blagoslovenia starețului.
Art.107. Este oprit cu desăvârșire vizitatorilor de a intra în mănăstire cu ținuta vestimentară indecentă, instrumente muzicale, ori de ce fel ar fi, sau a se deda la jocuri, precum și a tulbura liniștea mănăstirii prin conversații zgomotoase, ci, dimpotrivă, vizitatorii sunt datori ca în timpul șederii lor în mănăstire să se poarte cuviincios și să ia parte cu toată evlavia la dumnezeieștile slujbe și mai ales la Sfânta Liturghie.
Primirea, fotografierea, înregistrarea video și audio, precum și organizarea unor manifestări cultural – artistice sunt interzise în mănăstiri, în bisericile și muzeele acestora, cu excepția celor pentru care există aprobarea Chiriarhului ca urmare a propunerii conducerii așezământului monahal respectiv.
De asemenea, sub nici un cuvânt, nu este iertat călugărilor sau călugărițelor să însoțească pe vizitatori în excursiile lor în împrejurimile mănăstirii.
În caz că vreun vizitator s-ar abate de la acestea, arhondarul este dator să-i atragă luarea-aminte. Dacă oaspetele nu se îndreaptă, arhondarul va supune cazul starețului, care, la rândul lui, va chema pe vizitator la ordine.
CAPITOLUL VII
BIBLIOTECA ȘI MUZEUL MĂNĂSTIRII
Art.108. Fiecare mănăstire va avea o bibliotecă, în care, pe lângă cărțile de slujbă, se vor păstra și alte cărți de suflet folositoare: Sfânta Scriptură, scrierile Sfinților Părinți și alte cărți religioase, morale și de cultură generală, precum și revistele patriarhale, mitropolitane și eparhiale.
Art.109. În fiecare mănăstire va fi un muzeu în care se vor păstra cărți vechi, manuscrisele, obiectele de artă religioasă ce aparțin mănăstirii (candele, icoane, odăjdii, etc.) diferite documente în legătură cu trecutul acesteia.
Art.110. Unul din monahii cu pregătire corespunzătoare va fi rânduit de stareț cu ascultarea de bibliotecar, căruia se vor încredința după catagrafie (inventar), biblioteca și toate cele aparținătoare ei și muzeului, de a căror gestiune va răspunde personal. Biblioteca va fi așezată într-un spațiu adecvat din încăperile mănăstirii, la un loc cu muzeul sau aparte.
Art.111. Bibliotecarul va avea o condică, legalizată de conducerea mănăstirii, în care va subscrie persoana ce a primit de la bibliotecă vreo carte, și va îngriji ca toate cărțile, eliberate de la bibliotecă să fie înapoiate la timp de primitori în starea în care au fost primite.
Art. 112. Din biblioteca mănăstirii sau din muzeu nu este îngăduit a se da vreo carte sau obiect în afară de cuprinsul acesteia, fără aprobare specială din partea Chiriarhului.
Art. 113. Fiecare mănăstire va avea o condică legalizată de autoritatea eparhială, sub numele de "Sinodic al mănăstirii" sau "Carte de aur" a mănăstirii. În sinodic se vor trece numele ctitorilor și ale tuturor binefăcătorilor mănăstirii, cu precizarea anului când s-a înființat mănăstirea, cu numele persoanelor ce au contribuit și cu ce anume au contribuit, precum și anul când s-a făcut vreo binefacere mănăstirii și de cine anume. Se va păstra la stăreție.
Art.114. Sinodicul "Cartea de aur", după ce s-a terminat, se va păstra cu cea mai mare grijă în biblioteca mănăstirii, atât pentru veșnica pomenire a binefăcătorilor la sfintele slujbe, cât și pentru a servi de material la istoria mântuirii, în special, și a Bisericii naționale, în general.
Art.115. Pomelnicul cu numele ctitorilor și ale binefăcătorilor se va păstra la Sfântul Jertfelnic pentru a se pomenii în toate zilele, după rânduiala Bisericii Ortodoxe.
Art.116. Forma sinodicului se va da de către autoritatea eparhială. Starețul va priveghea a se trece în el, fără amânare, toate cazurile de binefacere, raportând, totodată, și Chiriarhului eparhiot pe cele mai importante.
Art.117. Starețul și Soborul mănăstirii sunt îndatorați să poarte deosebită grijă pentru conservarea în cele mai bune condiții – conform legilor în vigoare – a bisericilor, clădirilor și obiectelor de valoare istorică și artistică.
Art.118. Pentru fiecare mănăstire, schit și metoc, care sunt monumente istorice, se va alcătui și tipări un scurt ghid la îndemâna vizitatorilor sau cel puțin se va afișa un scurt istoric în limba română și alte limbi de circulație internațională.
CAPITOLUL VIII
ORGANELE DE CONTROL
Art.119. Pentru controlul mănăstirilor, fiecare Eparhie va avea un exarh, numit de Chiriarh dintre arhimandriții, având atribuțiuni generale de inspecție și control a mănăstirilor și de referent pentru problemelel mănăstirești (art.109, lit b din Statut).
În caz de nevoie, Chiriarhul poate delega pe protopopul locului, inspectorul sau unul dintre consilierii eparhiali, vicarul administrativ ori arhiereul-vicar sau episcopul vicar, să facă anchete în mănăstiri, schituri sau metocuri.
Art.120. Exarhul mănăstirilor este la dispoziția Chiriarhului pentru trebuințele monahale. El este însărcinat de Chiriarh cu supravegherea, controlul și îndrumarea vieții mănăstirești din Eparhie; întocmește referatele cerute de Chiriarh sau de vicar la chestiunile de ordin administrativ, disciplinar și duhovnicesc cu privire la mănăstiri; inspectează mănăstirile și schiturile din Eparhie, raportând Chiriarhului; primește delegații de a face anchete în legătură cu abaterile de la viața duhovnicească sau cu nereguli de ordin gospodăresc din mănăstire.
Art.121. Exarhul mai este obligat:
a) A ține o evidență a personalului din mănăstiri;
b) A vizita mănăstirile cât mai des;
c) A se interesa de mersul vieții călugărești, de școlile și atelierele lor;
d) A controla, cu binecuvântarea Chiriarhului, administrarea averii mănăstirești și veniturile;
e) A se convinge despre executarea ordinelor Chiriarhului;
f) A face Chiriarhului propuneri motivate pentru îndreptarea neregulilor și introducerea îmbunătățirilor în toate privințele
Chiriarhul poate delega și alte organe bisericești pentru controlul periodic necesar asupra gestiunii și întregului patrimoniu: revizor, contabil ș.a.
CAPITOLUL X
INFIRMERIA SAU BOLNIȚA
Art.134. Pentru monahii neputincioși sau bolnavi, care nu vor avea mijloace pentru a se îngriji ei înșiși, se vor amenaja spații speciale în încăperile mănăstirii, ce se vor numi infirmerii sau bolnițe, unde se vor îngriji cu cele trebuitoare, de către Consiliul Economic al mănăstirii, în modul cel mai uman și mai potrivit cu starea suferinței lor. Mănăstirile vor putea inființa, acolo unde există posibilități, Cămine de bătrâni în unele localități, numai cu aprobarea Chiriarhului, în care, pentru îngrijire vor putea fi folosiți monahi (monahii) devotați ajutorării semenilor.
Art.135. O casă curată, bine aerisită, încălzită și luminată, paturi curate, rufe des schimbate, hrană sănătoasă și bine preparată, vase curate și bine întreținute, medicamente aduse și date la timp de medicul lor sunt necesități de prim ordin la infirmeria sau bolnița din mănăstire.
Art.136. Starețul va orândui un îngrijitor-infirmier pentru bolnavi și neputincioși, care va cere de la Consiliul Economic tot ce ar fi de trebuință pentru buna îngrijire.
Art.137. Membrii Consiliului Economic și duhovnicii, pe rând, vor vizita în fiecare zi infirmeria sau bolnița și pe cei bolnavi și vor raporta starețului despre starea cum i-au găsit.
Art.138. Hrana bolnavilor să fie preparată deosebit de cea comună, conform cu prescripțiile medicului sau după cererea bolnavului.
Art.139. După recomandările medicului locului, se va organiza în fiecare mănăstire o mică farmacie cu medicamente de primă necesitate.
CAPITOLUL XI
DISPOZIȚII FINALE
Art.140. Dispozițiile venite de la alte autorități pentru mănăstiri, schituri și metoace se rezolvă numai de Chiriarhul locului în calitate de conducător suprem al așezămintelor monahale. În consecință, stareții sunt obligați să aducă la cunoștința Chiriarhului, fără întârziere, asemenea dispoziții.
Art.141. Persoanele care vin pentru cercetări istorice și paleografice, ori pentru a scoate copii de pe pictură, fie din biserici, fie din muzee vor fi primite numai cu autorizare specială din partea Chiriarhului.
Art.142. Întrucât mănăstirile sunt înființate de pioșii noștrii strămoși, iar noi, urmașii lor, având datoria creștinească de a le ține ca pe niște monumente de pietate strămoșească, suntem datori cu toții să contribuim fiecare după puterea noastră pentru menținerea lor în stare bună.
De aceea, starețul sau stareța fiecărei mănăstiri va înființa un registru în care fiecare credincios să treacă cu mâna sa propria sumă ce va binevoi să o ofere mănăstirii pentru diferitele ei întrebuințări, iar la fiecare trimestru starețul, împreună cu Consiliul Economic, să facă o încheiere de sumele adunate și să raporteze Chiriarhului. Acest registru să nu fie confundat cu sinodicul. Fiecărui registru, când se termină, i se dă un număr de volum, se parafează cu proces – verbal și se depune la actele de gestiune ale mănăstirii.
Art.143. Bunurile monahilor și monahiilor aduse de dânșii în mănăstire, ca și cele dobândite în orice mod în timpul monahismului, rămân, după deces, mănăstirii de care au ținut în ultimul timp al vieții lor.
Art.144. Nici unui viețuitor de mănăstire nu-i este îngăduit să-și construiască locuință personală în incinta mănăstirii ori în afara acesteia. Nu este îngăduit nici unui frate (soră) sau monah (monahie) să iasă din mănăstire fără bilet de voie tipărit-model, eliberat de stareț sau stareță, prevăzut cu ștampila mănăstirii, în care să se arate: motivul învoirii sau misiunii date, locul unde merge și timpul cât este învoit. Cine va călca aceste dispoziții va fi socotit vagabond și pedepsit potrivit prevederilor canoanelor și Regulamentului de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată, semnalându-se cazul și autorităților Statului, cu cererea de a se aplica dispozițiile legale în vigoare.
Art.145. Starețul (stareța) vor putea acorda învoiri, pentru motive întemeiate, numai pe timp de 8 zile într-un an. Învoirile mai mari se acordă numai de Chiriarh, la propunerea starețului. Fiind în permanentă ascultare, personalul monahal încadrat nu beneficiază de concediu de odihnă, întrucât în mănăstiri se acordă așa – numitele învoiri pentru cazuri deosebite.
Art.146. Călugării (călugărițele) excluși din monahism, care refuză a dezbrăca haina monahală, și pretinșii călugări (așa-zișii frați, ipodiaconi, misionari etc.) care poartă ilegal uniforma clericală sau oficiază servicii religioase fără să aibă calitate, vor fi identificați de organele bisericești și semnalați autorității Statului cu cererea de a li se aplica dispozițiile legilor penale în vigoare.
Art.147. Cei care se abat de la dispozițiile Regulamentului de față, dacă vor fi clerici, vor fi raportați de stareț (stareță) Chiriarhului locului respectiv pentru pedepsirea lor, iar de vor fi simpli viețuitori în mănăstire li se va interzice, cu desăvârșire, pe viitor, reprimirea în mănăstirea respectivă sau în orice alt așezământ monahal.
Art.148. Regulamentul acesta se va citi la trapeză la începutul fiecărei luni ca să poată fi cunoscut de toți, în toate amănuntele lui.
Pentru toate cazurile neprevăzute prin acest Regulament, starețul(a) va cere dezlegare sau lămuriri Chiriarhului eparhial.
Art.149. Toate dispozițiile prezentului Regulament sunt aplicate în cadrul și în conformitate cu Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române.
Art.150. Acest Regulament a fost alcătuit în timpul, din inițiativa și sub îndrumarea patriarhului Justinian și votat de Sfântul Sinod în ședința din 25 februarie 1950, după care a fost revizuit și completat în vremea arhipăstoririi Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, potrivit cerințelor actuale ale monahismului românesc și aprobat în ședința Sfântului Sinod din 4-5 iunie 1998.
Art.151. Cu aceeași dată, se abrogă dispozițiile Regulamenrului pentru organizarea vieții monahale, întocmit de Sinodul Permanent și votat de Sfântul Sinod în ședința din 3 iulie 1959.
3.4. Aspecte ale managementului monahal.
Studiu de caz: Sfânta Mănăstire Râmeț
O mărturie din cele mai grăitoare despre existența unei puternice vieți spirituale în inima Transilvaniei o reprezintă Mănăstirea Râmeț, străveche vatră de cultură și credință strămoșească. Prin așezarea ei pitorească mănăstirea este un loc atrăgător de refugiu, pentru reconfortare fizică și adâncă reculegere sufletească. Pelerinului sau cercetătorului ajuns aici i se înfățișează cadrul natural de o sălbatică frumusețe: -biserica veche, școala veche a mănăstirii ce adăpostește un muzeu cu exponate de valoare, biserica nouă de curând sfințită, minunatele covoare lucrate cu migală, răbdare și pricepere de către călugărițele acestei mănăstiri.
Unii dintre cercetători, ca: Nicolae Iorga, Ștefan Meteș, Virgil Vătășianu au afirmat că vechimea Sf. Mănăstiri Râmeț se leagă de secolul XV (1487), dar studiile mai recente pe unele inscripții de pe arcada ce desparte naosul de pronaos a dus la descifrarea unui text care atestă vechimea sa, – anul 1377.
Între ctitorii cei mai de seamă, amintim: Matei Corvin, Radu Vodă cel Mare etc.
Deși, nu a fost ocolită de mânia și tunurile generalului Bucow (1782), totuși
candela de aici nu s-a stins, precum a notat și marele istoric Ștefan Meteș „a fost o sfântă cetate de rezistență dârză și apărare biruitoare a ortodoxiei și românismului pe aceste meleaguri”. Pictura bisericii (în frescă–restaurată și conservată între 1987-1989) prezintă o importanță deosebită pentru istoria artei medievale. Biserica mare
(Sf. Apostoli Petru și Pavel), s-a sfințit în anul 1992.
Mănăstirea Râmeț este organizată cu viață de obște și are un sobor de
peste 100 de maici și surori conduse de Maica Stavroforă Ierusalima și Părintele duhovnic Ioachim, iar în ultimii ani cunoaște o prosperare în rugăciune, în muncă, în trăire ecumenică și înfrățire cu toți oamenii. În cadrul mănăstirii funcționează un atelier de covoare manuale (scoarțe oltenești și persane), un atelier de pictură, de broderie, tricotaj, croitorie, unde maicile lucrează cu multă măiestrie și multă pricepere. În dotare există o bibliotecă cu cărți de diferite domenii, care stau la dispoziția personalului pentru a-și îmbogăți cunoștințele teologice și literare. Dar, Slujbele Sfinte care se oficiază în această vatră de spiritualitate ortodoxă, aduc aici mulți închinători și pelerini care vin să se împărtășească de darurile Sf. Duh, primind liniște, sănătate, și o credință mai puternică în Dumnezeu, în Maica Domnului și toți Sfinții ( Sf. Ghelasie de la Râmeț).
La Râmeț a existat încă înainte de 1762 și o școală pentru copiii satului.
Aici ei învățau de la călugări carte, slujbe și cântările bisericești. De atunci funcționează fără întrerupere până azi, unde Măicuțele se străduiesc să sădească în mintea acestor copii, învățătura de carte, dragostea de Dumnezeu și iubirea de țară. Sprijinul Statului este prezent în mănăstirile noastre, prin aprobarea unor posturi de salarizare pentru personal, acordând lunar valoarea salariului minim pe economie. Aceste posturi (funcții) sunt: stareț, preot, secretar, contabil, bibliotecar, supraveghetor muzeu, gestionar, cântăreț, magazioner, șofer, îngrijitor,paznic etc. La mănăstirile de obște de la noi este specifică autogospodărirea. Se cresc în spații special amenajate, animale ( păsări, ovine, bovine, porcine, etc.) necesare pentru consumul personalului dar și pentru foarte mulți închinători ce poposesc la Sf. Mănăstiri pentru rugăciuni. Îmi aduc aminte cu drag, de sfatul ce-l dădea Părintele duhovnic Dometie, maicilor de la Mănăstirea Râmeț, când le îndemna să dea de mâncare tuturor credincioșilor care participau la sf. slujbe în Duminici și Sărbători, acest lucru păstrându-se până astăzi, prin dragostea și jertfa măicuțelor.
Deschiderea sufletească, înțelepciunea și dragostea Maicii Starețe Ierusalima, crează în Sfânta Mănăstire Râmeț o mare „familie” bazată pe armonie, comunicare, dar și respectarea cu strictețe a celor trei voturi: ascultarea, sărăcia de bună voie, și castitatea. Pr. Prof. I.G.Coman scrie: «Spiritualitatea mănăstirilor românești, organizate și ducând o viață după rânduielile Sf. Vasile cel Mare avea și are ca izvoare:Sfânta Scriptură, Regulile vasiliene și bogata tradiție monahală a Sf. Părinți»
Produsele obținute în atelierele mănăstirii se vând, iar cu banii se acoperă alte
cheltuieli ale mănăstirii cum ar fi: energie electrică, combustibil, telefon, alte investiții, alimente, îmbrăcăminte personal, etc.
Toate cele relatate în acest studiu de caz, reflectă o bună și eficientă organizare a tuturor activităților desfășurate în cadrul unei mănăstiri. Cred că nu greșesc dacă aș denumi vasta activitatea de conducere a mănăstirilor – management monahal.
CAPITOLUL IV
MANAGEMENT BISERICESC – PROIECTE ȘI PERSPECTIVE
4.1. Necesitatea unei legislații de stat adecvate în relația Stat – Biserică.
Legislația de Stat referitoare la problemele Bisericii a fost în general una
benefică. Aici putem să amintim: Legea Fondului funciar (modificată în mai multe rânduri) care atribuie terenuri agricole, tuturor părților componente ale B.O.R. (mănăstire, parohie, protopopiat, eparhie și pariarhie); Legea nr. 27/1994 modificată în 1998 și apoi în 1999, privind impozitele și taxele locale (proprietățile bisericești sunt scutite de taxe și impozite);
Legea privind dreptul exclusiv al cultelor pentru producerea obiectelor de cult, din 1992; Legea privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, din 1991; Legea privind stabilirea zilelor de sărbătoare legală în care nu se lucrează, din 1996; Ordonanța privind acordarea de contribuții de la bugetul de stat pentru completarea salarizării personalului unităților de cult din țară și străinătate, din 1993, Ordonanța privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unitățile de cult cu venituri mici sau fără venituri…, din 1994; Ordinul Ministerului Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului și Ministerului Culturii și Cultelor privind unele măsuri ce se impun în vederea împiedicării, distrugerii, precum și protejarea bunurilor imobile cu valoare de patrimoniu, din 1992; Ordonanța de urgență pentru modificarea și completarea Legii învățămâmtului, din 1995/1997; Legea Sponsorizării, etc. Aceste ajutoare și facilități pe care Statul român le acordă bisericii, se doresc însoțite de un cadru legislativ și juridic adecvat unei țări care a pășit în mileniul III cu frică de Dumnezeu, care să permită României folosirea și dezvoltarea unui potențial de spiritualitate în direcția împlinirii destinului românesc pe aceste meleaguri. Avem convingerea că aceste legi dar și altele care vor mai fi, vor ajuta Biserica în toată misiunea pe care trebuie să o îndeplinească în societate, în lume și pentru lume.
4.2. Raportări ale Bisericii la legislația social – economică
și de management.
Multele și diversele probleme care au apărut în viața social-economică a societății noastre, determină Biserica Ortodoxă, ca Biserică națională, să se implice direct sau indirect în viața socială, economică, morală a națiunii.
Sectorul Biserică și Societate împreună cu Organizația Internațională pentru Migrație, colaborează, pentru derularea Programului Național de Combaterea Fenomenului Traficului de Ființe Umane; Secretariatul de Stat pentru Culte, Patriarhia Română și Ministerul Tineretului și Sporturilor au încheiat un protocol privind colaborarea la o programă de educație cu caracter moral-religios a tineretului. Dezideratele întocmite de Sectorul Învățământ al Patriarhiei Române , urmăresc cuprinderea lor în proiecte de legi privind învățământul actual al țării:
– adaptarea, în funcție de evoluția legislației, a planurilor de învățământ pentru
Seminariile teologice la noua structură a învățământului obligatoriu de 10 clase;
regândirea programelor școlare pentru Seminariile teologice, ținându-se seama că elevii acced în Seminarii după studiul religiei în școala generală;
Reeditarea, într-un ritm mai susținut a manualelor școlare de toate gradele;
Armonizarea formării personalului didactic cu pregătire superioară la necesitățile actuale, atât ca proporție cât și ca diversitate;
Creșterea ponderii laturii formative și educative în școlile teologice prin predarea religiei;
Adaptarea sistemului de învățământ din școlile teologice la noile structuri ale învățământului public;
Diversificarea activităților extrașcolare în școlile teologice și în învățământul public, cu accent pe valorificarea tezaurului cultural – religios;
Diminuarea fenomenelor negative printr-o mai susținută activitate în rândul elevilor și studenților;
Determinarea unor coordonate ale responsabilității factorilor de educație în raport cu autoritatea superioară bisericească;
Formarea unor convingeri, deprinderi și priceperi de viață morală și cultico-liturgică în rândul elevilor și studenților;
Dezvoltarea înclinațiilor spre lectura ziditoare de suflet la tineri;
Antrenarea elevilor și studenților la activități pastoral-misionare în parohii;
Afirmarea tinerilor teologi în viața cultural-spiritual a țării;
Formarea și consolidarea atașamentului față de Biserica Ortodoxă Română și valorile ei,
Prea Fericitul Părinte Patrirh spunea „Tinerii trebuie să aibă posibilitatea de a-și păstra ființa cea lăuntrică curată în această învolburare a progresului tehnicii și a civilizației, care nu este totdeauna spre zidirea sa spirituală. Sigur că Europa ne aduce multe lucruri bune, pe care le salutăm, dar sunt și lucrurimai puțin bune sau chiar dăunătoare, care îl îndepărtează pe om de Dumnezeu și de semenul său, sau care aduc cu ele tot felul de păcate, pe care suntem datori să le combatem cu metodele pe care le avem de la Sfănții Părinți”. În decursul lucrării au fost amintite și alte multe activități la care participă Biserica, privind viața social-economică, printr-un management bisericesc bine structurat.
4.3. Restituirea proprietăților Bisericii Ortodoxe Române
(mobile și imobile)
Restituirea proprietăților bisericești constituie o problemă stringentă a Bisericii. În acest sens se fac în continuare demersuri pentru :
– redobândirea fostelor imobile, care urmează a fi destinate instituțiilor de învățământ, filantropice sau altor activități bisericești;
– redobândirea tuturor bunurilor bisericești, pentru executarea lucrărilor de conservare și restaurare a monumentelor istorice bisericești;
– retrocedarea proprietăților bisericești ( mobiliare, imobiliare și funciare) etc.
4.4. Legislația privind patrimoniul bisericesc cultural-național.
În privința administrării averii bisericești nu putem găsi de la începutul Bisericii norme definitive. Patrimoniul Bisericii, atât cât s-a putut agonisi la început era administrat fără prea multe reguli de contabilitate, și numai cu multă cinste, de către episcop, cu ajutorul clerului de care avea nevoie pentru păstorirea comunităților creștine. Din canoanele apostolice ca și din Constituțiile apostolice – care se găseau deja grupate în colecții la sfârșitul secolului III – se poate deduce concepția pe care și-o stabilise Biserica pe baza experienței, în privința administrției patrimoniului ei. Patrimoniul Bisericii s-a mărit în decursul vremii cu clădiri și cu terenuri întinse, episcopul fiind nevoit să-și ia ajutoare pentru administrarea lui. Ușurarea episcopului în administrarea averii eparhiei s-a realizat sub două forme: Pe de o parte prin funcționarea unor organe ajutătoare ale episcopilor ca executanți ai dispozițiunilor acestora – adică diaconii -, pe de altă parte prin descentralizare, prin creare de parohii de sine stătătoare, independente ai căror preoți săvârșeau slujbele religioase pentru credincioșii respectivi, funcționând cu caracter permanent. Nevoia unei cât mai bune administrări a bunurilor bisericești a determinat crearea unei funcțiuni noi pe lângă episcop, aceea a economului. În Biserica Ortodoxă Română, episcopul este ajutat de Consiliul Eparhial, ca organ executiv al Adunării Eparhiale, iar parohul de Consiliul Parohial, ca organ executiv al adunării parohiale.
Bunurile mobile cu valoare de patrimoniu cultural-național, sunt: cărțile vechi bisericești, documente, icoane, obiecte liturgice confecționate din metale prețioase, veșminte și accesorii vestimentare, broderii, sculpturi, piese de mobilier etc. Acestea se găsesc în trei ipostaze distincte:
în locașurile de închinare slujind în practica de cult sau împodobind, iconostasele, altarele, amvoanele, icoanele etc.;
în muzee, biblioteci sau colecții de artă religioasă, în spații special amenajate în mănăstiri, biserici, sedii episcopale, ale protopopiatelor, decanatelor, case parohiale;
în depozite de ocrotire special amenajate și organizate în mod deosebit de Biserica Ortodoxă Română.
Este necesar să menționăm că un număr important de bunuri patrimoniale mobile de valoare deosebită, se regăsesc în prezent, cu titlu de custodie sau împrumut, în instituții culturale de stat, centrale sau locale: muzee, arhive, biblioteci. În legătură cu acest patrimoniu, precizăm că Biserica și Secretariatul de Stat pentru Culte a făcut mai multe demersuri pentru ca aceste bunuri preluate, în cele mai multe situații, în mod abuziv de la culte, să se reîntoarcă la adevărații lor proprietari. Sperăm că o lege adecvată în acest sens, va fi elaborată și aprobată de organele în drept, în perioada imediat următoare.
4.5. Forme posibile de mangement.
a) Managementul deschis. Sistemul managerial deschis, care încurajează
schimbul de informații și opinii, permite colaborarea creatoare a managerilor cu personalul organizației respective. Astfel se pot discuta problemele care apar și se pot adopta deciziile necesare ușor și rapid.
b) Managementul „inversat”. Acest management încurajează subordonații să prezinte conducătorului orice propunere de modificare a procedurilor de lucru pentru activitățile ce se desfășoară în instituție.
c) Managementul prin obiective, este o abordare de management care folosește obietivele organizației ca pe unul dintre mijloacele principale pentru conducere. Acesta constă din cinci etape:
1. Trecerea în revistă a obiectivelor organizației – Managerul cunoaște în mod clar care sunt obiectivele de ansamblu ale organizației;
2. Stabilirea obiectivelor pentru salariați – Managerul și salariatul se întâlnesc pentru a cădea de acord asupra obiectivelor care trebuie îndeplinite până la finele perioadei normale de funcționare;
3. Monitorizarea progresului – Pe parcursul perioadei normale de operare, managerul verifică împreună cu salariatul dacă sunt îndeplinite obiectivele;
4. Evaluarea performanțelor – La sfârșitul peroiadei normale de funcționare, performanțele salariatului sunt apreciate în funcție de gradul în care și-a îndeplinit obiectivele;
5. Oferirea recompenselor – Recompensele oferite salariatului se bazează pe măsura în care acesta și-a îndeplinit obiectivele.
d) Managementul prin excepție, este o tehnică de control care aduce în atenția managementului numai devierile semnificative ale rezultatelor obținute de la obiectivele (rezultatele) planificate.
e) Managementul calității totale, este procesul continuu de implicare a tuturor membrilor organizației, în urmărirea, ca fiecare activitate legată de producerea bunurilor sau serviciilor să aibă un rol adecvat în asigurarea calității produsului. Membrii instituției acționează atât individual, cât și colectiv pentru a păstra calitatea produselor (serviciilor) oferite pieței.
În mod esențial, rolul managerilor este acela de a conduce organizațiile înspre atingerea obiectivelor. „Nu există o idee mai importantă pentru management decât obiectivele. Managementul nu are nici o semnificație fără obiectivele sale”.
Analizând aceste forme de management, practicate în firme (organizații) am constatat că ele se regăsesc și în domeniul bisericesc, și în special în monahism. Am reușit ca în decursul celor douăzeci de ani de când am pășit în viața monahală, să cunosc mai multe forme de manifestare practică a vieții din mănăstire. Desigur, toate aceste așezăminte sfinte au același scop, aceeași menire, dar există și unele particularități. Acest lucru este determinat, cred în primul rînd de conducătorul instituției monahale care poate fi numit și manager. În acest sens cunosc mănăstiri cu o viață mai aspră, ascetică (Sf. Mănăstire Frăsinei), unde se pune accentul mai mult pe rugăciune, și altele în care pe lângă rugăciune, acordă o importanță deosebită și celorlalte activități mănăstirești, amintite în această lucrare.
În epoca modernă s-a produs și se produce o oarecare deplasare a centrului de interes și de greutate. Interesul nu mai cade asupra individului izolat, ci asupra persoanei în relație cu alții, cu masa și cu colectivitatea. Biserica a fost redefinită cu insistență pe plan local și în mediile ecumenice, în teologie, în patorală și în misiune, „popor al lui Dumnezeu”. Sfinții n-au fost scoși din istorie, dar idealului de sfințenie personală i s-a alăturat acela al slujirii reciproce, ca semn al apartenenței efective și autentice la Evanghelie și la Biserică.
C O N C L U Z I I
Organizațiile non-profit sunt organizații care prezintă o ofertă pe piața bunurilor și serviciilor, având alte scopuri decât câștigul comercial (profitabil). Sunt practic prestatoare de servicii în folosul comunității, deci ofertante de servicii sociale, chiar dacă uneori oferă și bunuri materiale, dar ele nu urmăresc realizarea profitului material sau financiar. Clientul lor este comunitatea, ce include atât beneficiarii ofertei cât și donatorii de fonduri.
Biserica este din punct de vedere juridic o instituție non-profit, în care se desfășoară toate principiile, conceptele unui management general. Biserica Ortodoxă își are o țintă a ei, un scop al ei foarte bine definit, ce pune în valoare omul ca ființă creată de Dumnezeu după chipul Său și asemănarea cu El, printr-un proces neîntrerupt de continuă creștere duhovnicească. Cu deosebită grijă, Biserica îl însoțește pe om, pe parcursul vieții sale, de la naștere până la trecerea pragului acestei vieți, o viață ce nu-i poate rămâne indiferentă. Biserica este chemată să se angajeze activ la sprijinirea și promovarea unei continue îmbunătățiri a vieții umane sub toate aspectele, pentru ca fiecare individ să potă atinge mereu noi trepte pe calea desăvârșirii sale.
Patriarhul Ghermanos al Constantinopolului (715-730) avea convingerea că biserica, acest edificiu, este «cerul pe pământ în care Dumnezeu din cerul de sus sălășluiește și se preumblă». Tradiția spiritualității ortodoxe românești se dovedește a fi fost de-a lungul veacurilor vie și neîntreruptă. Tezaurul curat al Teologiei Ortodoxe, al tradiției – cu cele șapte Sfinte Taine bisericești, cu Sfânta Liturghie și cu cele șapte laude din zi, precum și bazele slujirii monahale, sub o singură formă generală – Ortodoxia – s-a limpezit în primele opt sinoade universale bisericești și așa acționează până azi. S-a remarcat că la noi a prevalat concomitența dintre ora et labora – rugăciune și slujire, interes pentru mântuirea personală, dar și pentru slujirea aproapelui, a societății, a țării, a lumii.
În felul acesta, monahismul ortodox român a îndeplinit un rol îndemnat nu numai în viața Bisericii românești, ci a contribuit și la consolidarea și afirmarea întregii Ortodoxii, prin toată lucrarea sa culturală și duhovnicească, păstrând dar și îmbogățind patrimoniul cultural național. Asceza creștină sau spiritul monastic „n-a fost influențat de evoluția istoriei sau de religiile apocrife asiatice și orientale”, ci este inspirat și decurge din învățătura lui Iisus Hristos „prototipul permanent al ascezei”, nota Mitropolitul Emilianos Timiadis. Ceea ce constituie însă monahismul – „nu sunt virtuțile ascetice, ele pot fi tot așa de bine exersate și de laici. Proprie îi este articularea sa socială, crearea unei lumi noi, în această lume și separată de ea în același timp”. Viață esențial interioară «tăinuită în Hristos», ea nu poate fi sesizată prin observație științifică. „Monahismul este ca un fruct, căruia noi îi putem descrie forma, culoarea,greutatea și volumul, dar suntem incapabili de a spune ce gust are dacă n-am gustat noi înșine din el mai înainte”. Și pe bună dreptate, din moment ce «monahismul nu este altceva decât expresia sublimă a vieții morale și spirituale a Bisericii, el este creștinismul creștinismului, profunzimea și chintesența sa…». Atunci este de la sine înțeles de ce „monahii sunt lumini și surse de mântuire pentru lumea întreagă, modele de virtute ce indică calea progresului spiritual”, „purtători de oxigen, factori de sănătate spirituală”. Monahul este «imitatorul lui Hristos », care este «fondatorul vieții monastice» prin cuvintele sale și prin viața sa. Dintr-o nouă perspectivă, tot ceea ce nu este util societății, nu e nici conform învățăturii creștine, „Ceea ce n-ați făcut aceasta unora dintre aceștia mai mici, Nie nu mi-ați făcut”. Se impune deci, din ce în ce mai mult, Biserica slujitoare și, ca un corolar imediat și o nouă spiritualitate comunitară.
La sfârșitul acestei lucrări, după ce am încercat, să parcurg sistematic subiectul legat de managementul bisericesc și cel monahal, specific spiritualității românești, voi aminti un cuvânt al marelui duhovnic, părintele Cleopa: „Orice săvârșiți cu cuvântul sau cu lucrul, pe toate întru numele Domnului să le faceți”(Col. III, 17). Deci, cine face orice lucru bun spre slava lui Dumnezeu, sau vorbește cele spre folosul altora, pentru Dumnezeu și spre slava Lui, unul ca acela are rugăciune prin fapte,acestea fiind virtuțile care duc la fericirea veșnică.
ANEXA I
POPULAȚIA ROMÂNIEI DUPĂ RELIGIE
LA RECENSĂMÂNTUL DIN 2002, COMPARATIV CU CEL DIN 1992 ȘI 1930
2002 1992 1930
Total populație
din care: 21.698.181 22.810.035 18.057.028
– ortodocși 18.818.000 (86,8%) 19.802.389 (86,8%) 13.108.227 (72,6%)
– romano – catolici 1.026.000 (4,7 %) 1.161.942 (5,0 %) 1.234.391 (6,8 %)
– greco – catolici 0,9 % 223.327 (1,0 %) 1.427.391 (7,9 %)
– reformați 701.000 (3,2 %) 802.454 (3,5 %) 710.706 (3,9 %)
– evanghelici – luterani, 0,3 % 60. 340 (0,3 %) 308,759 (2,2 %)
sinodo – presbitarieni
– unitarieni 0,2 % 76.708 (0,3 %) 69.257 (0,4 %)
– creștini de rit vechi 0,1 % 28.141 (0,1 %)
– penticostali 324.000 (1,5 %) 220.824 (1,0 %)
– baptiști 0,5 % 109.462 (0,5 %) 60.562 (0,3 %)
– adventiști 0,3 % 77.546 (0,3 %) 16.102
– creștini după evanghelie 0,2 % 49.963 (0,2 %)
– musulmani 0,2 % 55.928 (0,2 %) 185.486 (1,0 %)
– mozaici 9.670 756.930 (4,2 %)
– alte religii din care: 56.011 (0,2 %) 7.434
– ortodocși de stil vechi 32.228 (0,1 %)
– armeni (gregorieni, catolici) 2.023 11.445
– lipoveni 57.288 (0,3 %)
– atei, fără religie 21.000 (0,1 %) 34.645 (0,1 %) 6.604
– religie nedeclarată 8.139 6.686
• datele sunt extrase de la Institutul Național de Statistică București – 12 noiembrie 2003
ANEXA II
ORGANIZAREA CANONICĂ A BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
EPARHIILE ȘI MEMBRII SFÂNTULUI SINOD
PATRIARHIA ROMÂNĂ
PATRIARH: Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST, Patriarhul B.O.R.
Episcopi Vicari: P. S. Vincențiu Ploieșteanu
P. S. Ciprian Câmpineanul
P. S. Ambrozie Sinaitul
I. Mitropolia Munteniei și Dobrogei
Mitropolit: Prea Fericitul Părinte TEOCTIST, Arhiepiscop al Bucureștilor,
Mitropolit al Munteniei și Dobrogei și Patriarh al B.O.R.
Arhiepiscopia Bucureștilor
Arhiepiscop: Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST, Patriarhul B.O.R.
Episcopi Vicari: P.S. Sebastian Ilfoveanul
P.S. Varsanufie Prahoveanul
Arhiepiscopia Tomisului
Arhiepiscop: Î.P.S. Dr. Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului
Arhiepiscopia Târgoviștei
Arhiepiscop: î.P.S. Dr. Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei
Episcopia Buzăului și Vrancei
Episcop: P.S. Epifanie, Episcopul Buzăului și Vrancei
Episcopia Argeșului și Muscelului
Episcop: P.S. Calinic, Episcopul Argeșului și Muscelului
Episcopia Dunării de Jos
Episcop: P.S. Casian, Episcopul Dunării de Jos
Episcopia Sloboziei și Călărașilor
Episcop: P.S. Damaschin, Episcopul Sloboziei și Călărașilor
Episcopia Alexandriei și Teleormanului
Episcop: P.S. Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului
Episcopia Giurgiului
Episcop: vacant
II. Mitropolia Moldovei și Bucovinei
Mitropolit: Î.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei
Arhiepiscopia Iașilor
Arhiepiscop: Î.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei
Episcop Vicar: P.S. Calinic Botoșăneanul
Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților
Arhiepiscop: Î.P.S. Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților
Episcop Vicar: P.S. Gherasim Putneanul
Episcopia Romanului
Episcop: P.S. Eftimie, Episcopul Romanului
Arhiereu – Vicar: P.S. Ioachim Băcăoanul
Episcopia Hușilor
Episcop: P.S. Ioachim, Episcopul Hușilor
Arhiereu – Vicar: P.S. Corneliu Bârlădeanul
Mitropolia Ardealului, Crișanei și Maramureșului
Mitropolit: Î.P.S. Antonie, Mitropolit al Ardealului, Crișanei și Maramureșului
Arhiepiscopia Sibiului
Arhiepiscop: Î.P.S.Antonie, Mitropolit al Ardealului, Crișanei și Maramureșului
Episcop Vicar: P.S. Visarion Rășinăreanul
Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului
Arhiepiscop: Î.P.S. Bartolomeu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
Episcopi Vicari: P.S. Irineu Bistrițeanul
P.S. Vasile Someșanul
Arhiepiscopia Alba Iuliei
Arhiepiscop: Î.P.S. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei
Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului și Sălajului
Episcop: P.S. Ioan, Episcopul Oradiei
Arhiereu – Vicar: P.S. Petroniu Sălăjanul
Episcopia Ortodoxă a Maramureșului și Sătmarului
Episcop: P.S. Justinian, Episcop al Maramureșului și Sătmarului
Arhiereu – Vicar: P.S. Iustin Sigheteanul
Episcopia Covasnei și Harghitei
Episcop: P.S. Ioan, Episcop al Covasnei și Harghitei
Mitropolia Olteniei
Mitropolit: Î.P.S. Teofan, Mitropolitul Olteniei
1. Arhiepiscopia Craiovei
Arhiepiscop: Î.P.S. Teofan, Mitropolitul Olteniei
Episcopi Vicari: P.S. Gurie Strehăianul
P.S. Nicodim Gorjeanul
2. Episcopia Râmnicului
Episcop: P.S. Gherasim, Episcop al Râmnicului
Arhiereu – Vicar: P.S. Irineu Slătineanul
3. Episcopia Severinului și Strehaiei
Episcop: vacant
Mitropolia Banatului
Mitropolit: Î.P.S. Nicolae, Mitropolitul Banatului
Arhiepiscopia Timișoarei
Arhiepiscop: Î.P.S. Nicolae, Mitropolitul Banatului
Episcopi Vicari: P.S. Lucian Lugojanul
P.S. Daniil Partoșeanul
Episcopia Aradului, Ienopolei și Hălmagiului
Episcop: P.S. Timotei, Episcop al Aradului, Ienopolei și Hălmagiului
Episcopia Caransebeșului
Episcop: P.S. Laurențiu, Episcopul Caransebeșului
Mitropolia Basarabiei
Mitropolit: Î.P.S. Petru, Mitropolitul Basarabiei, Arhiepiscop al Chișinăului
și Exarh al Plaiurilor
Vicariatul Ortodox Ucrainean
Vicar administrativ: P.C. Pr. Ioan Pițura.
Eparhiile pentru românii ortodocși din străinătate:
I. Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania, Europa Centrală și de Nord
Mitropolit: Î.P.S. Serafim, Mitropolit al Mitropoliei O.R. pentru Germania, Europa
Centrală și de Nord
Episcop Vicar: P.S. Sofian Brașoveanul
II. Mitropolia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală și Meridională
Mitropolit: Î.P.S. Iosif, Mitropolit pentru Europa Occidentală și Meridională
Episcop – vicar: P.S. Siluan Marsilianul
III. Arhiepiscopia Ortodoxă Română în America și Canada
Arhiepiscop: Î.P.S. Nicolae Condrea
IV. Episcopia Ortodoxă Română a Vârșețului
Episcop: P.S. Daniil Partoșeanul (Administrator)
V. Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria
Episcop: P.S. Sofronie
ANEXA III
LEGIUIRILE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
STATUTUL PENTRU ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA
BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Dispozițiuni generale:
Art. 1. Biserica Ortodoxă Română, cuprinde pe credincioșii de religie creștină ortodoxă din România și diaspora ortodoxă română.
Art. 2. Biserica Ortodoxă Română este autocefală și unitară în organizarea sa.
Ea își păstrează unitatea dogmatică, canonică și a cultului cu Biserica Ecumenică a Răsăritului. În România, Biserica Ortodoxă Română este națională și majoritară.
Art. 3. Biserica Ortodoxă Română are conducere sinodală ierarhică, potrivit învățăturii și canoanelor Bisericii Ecumenice a Răsăritului și Tradiției sale și se administrează în mod autonom prin organe proprii reprezentative, alese din cler și popor, prin votul credincioșilor și constituite în conformitate cu dispozițiunile prezentului Statut.
Art. 4. Relațiile Bisericii Ortodoxe Române cu Statul se exercită în lumina prevederilor Constituției României și a Legilor care reglementează raporturile dintre Stat și Cultele religioase legal recunoscute.
Partea I – Organizarea
Art. 5. Biserica Ortodoxă Română, organizată ca Patriarhie, cu titulatura „Patriarhia Română”, sub raportul orânduirii canonice și administrative, cuprinde Eparhiile enumerate la anexa II. Organizarea B.O.R. este structurată astfel:
Capitolul I Organizarea centrală
– Secția I – A. Sfântul Sinod
B. Sinodul Permanent
– Secția II – A. Adunarea Națională Bisericească
B. Consiliul Național Bisericesc
– Secția III – Organe executive centrale – A. Patriarhul
B. Administrația Patriarhală
Capitolul II Organizarea locală
– Secția I – A. Parohia – Secția IV – A. Eparhia
B. Parohul B. Episcopul și Arhiepiscopul
C. Adunarea Parohială C. Adunarea Eparhială
D. Consiliul Parohial D. Consiliul Eparhial
E. Epitropia E. Administrația Eparhială
F. Comitetul Parohial
– Secția II – A. Protopopiatul – Secția V – A. Mitropolia
B. Protopopul B. Sinodul Mitropolitan
C. Mitropolitul
– Secția III – Mănăstirile
Partea II – Despre Cler
Capitolul I Pregătirea clerului
Capitolul II Recrutarea personalului bisericesc
– Secția I – Numirea clerului din parohii
– Secția II – Alegerea clerului superior
– Secția III – Despre vacanțe
Capitolul III
– Secția I – Despre obligațiile și drepturile clerului și ale cântăreților din parohie
– Secția II – Despre conferințele clerului
– Secția III – Distincțiuni bisericești
Capitolul IV – Disciplina clerului
Partea III – Instituții anexe ale Bisericii Ortodoxe Române
Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă
Fondul de Asigurare a Bunurilor Bisericești
Casa de ajutor Reciproc a clerului. Dispozițiuni comune
Partea IV – Dispozițiuni diverse – Despre averea bisericească
– Dispozițiuni cu privire la edificiile și la cimitirele rurale
• Edificiile bisericești
• Cimitirele rurale
• Despre personalitatea juridică
• Despre incompatibilități
• Despre cheltuieli și ajutorul Statului
• Despre asociații de Eparhii
• Dreptul de succesiune al Ierarhilor și monahilor
• Despre stemele eparhiale
• Buletinul Oficial
– Dispozițiuni finale și tranzitorii
– Modificarea Statutului
1. REGULAMENTUL DE PROCEDURĂ AL INSTANȚELOR DISCIPLINARE ȘI DE JUDECATĂ ALE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Capitolul I – Competența Regulamentului
Capitolul II – Abateri și delicte disciplinare – A. Abateri
B. Delicte
– Pedepsele și aplicarea lor – A. Pedepse vremelnice
B. Pedepse definitive
– Despre abateri, delicte și pedepsirea lor
Capitolul III – Instanțele disciplinare și de judecată bisericească
• Consistoriul Eparhial – A. Compunerea Consistoriului Eparhial
B. Procedura în materie de judecată bisericească la
Consistoriul Eparhial
Reclamațiuni, învinuiri din oficiu, anchetarea și acționarea lor
– Procedura chemării în judecată
– Judecarea proceselor – A. Ședințe
B. Instrucția și judecarea proceselor
C. Probe și mărturii
D. Despre hotărâre
– Despre acuzare și apărare
Despre recuzațiune
• Consistoriul Central Bisericesc
Cancelaria Consistoriului Central Bisericesc
Recurs la Sfântul Sinod
Normele și condițiunile de revizuire a hotărârilor date de instanțele
bisericești de judecată
Prescripțiuni
Instanțele judecătorești pentru monahi
Dispozițiuni finale
2. REGULAMENTUL ȘCOLILOR DE ÎNVĂȚĂMÂNT TEOLOGIC
Dispozițiuni generale
Partea I Școlile de cântăreți bisericești
Capitolul I – Organizarea învățământului
Capitolul II – Materiile de învățământ
Capitolul III – Personalul didactic
Capitolul IV – Conducerea școlii
Capitolul V – Cursuri și examene
Capitolul VI – Disciplina – A. Corpul didactic și administrativ
B. Disciplina elevilor
Capitolul VII – Internatul – A. – Directorul
B. – Spiritualul E. – Magazionerul
C. – Pedagogul – infirmier F. – Medicul
D. – Intendentul (Administratorul din internat) G. – Personalul de îngrijire
Partea II Seminariile monahale
Capitolul I – Organizarea învățământului Seminariilor Monahale
Capitolul II – Materiile de învățământ
Capitolul III – Conducerea Seminariilor Monahale
Capitolul IV – Cursuri și examene
Capitolul V – Disciplina – A. Corpul didactic și administrativ
B. Disciplina elevilor
Capitolul VI – Internatul
Directorul E. Intendentul
Spiritualul F. Magazionerul
Pedagogul – infirmier G. Personalul de îngrijire
Medicul H. Ordinea de interior
Partea III Institutele Teologice de grad universitar
Capitolul I – Organizarea învățământului
Capitolul II – Materii de învățământ (Secția Biblică, Istorică, Sistematică, Practică)
Capitolul III – Personalul didactic:
Recrutarea corpului didactic profesional și ajutător
Funcțiunile, drepturile și datoriile membrilor corpului didactic
Capitolul IV – Conducerea Institutelor
Capitolul V – Cursuri pentru licență
Înscrierea, frecvența și disciplina: A. Înscrierea
B. Frecvența
C. Disciplina
Capitolul VI – Examene și diplome:
Examenele din materiile anuale pentru cursurile de licență
Examenele de licență
Capitolul VII – Cursuri pentru titlul de Magistru:
Examenul oral de admisibilitate
Examenul special pentru titlul de magistru
Capitolul VIII – Obținerea titlului de doctor
Capitolul IX – Echivalarea titlurilor universitare străine
Capitolul X – Internatul
Capitolul XI – Taxe studențești
Capitolul XII – Dispozițiuni finale și tranzitorii
Școlile de cântăreți bisericești
Seminariile monahale
Institutele Teologice
3. REGULAMENTUL ORGANELOR CENTRALE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ
Capitolul I – a. Organizarea Centrală
Poziția și atribuțiile Patriarhului
Capitolul II – A. Sfântul Sinod – Atribuțiuni, compunere și prezidare
– Despre sesiunile Sfântului Sinod
– Despre birou și atribuțiunile sale
– Despre ședințe
– Normele discuțiilor
– Despre comunicări, propuneri și întrebări
– Votarea
– Despre comisiuni
B. Sinodul Permanent
Capitolul III – Adunarea Națională Bisericească
• Constituirea provizorie
• Secțiuni pentru verificarea mandatelor
• Constituirea definitivă – Comisiunile și biroul Adunării Naționale Bisericești
– Constituirea și atribuțiunile comisiunilor Adunării
• Diurne și beneficii
• Ședințele Adunării
• Normele discuțiunilor
• Ordinea votării propunerilor
• Modalitățile votării
• Dispozițiuni generale
Capitolul IV – Consiliul Național Bisericesc
Capitolul V – Administrația Patriarhală
Vicari Patriarhali
Consilierii Administrativi Patriarhali și atribuțiunile lor
Secțiunea 1. c. Cancelaria Patriarhală
Cabinetul Patriarhului, Directorul și Secretarul
Serviciul secretariatului, registraturii și arhivei
Serviciul Personalului
Serviciul Învățământului pentru pregătirea personalului bisericesc
Serviciul administrării bunurilor bisericești
Serviciul contabilității și caseriei – Contabilitatea și Caseria
Serviciul Tehnic
Serviciul Contencios
Corpul de inspecție și control
Secțiunea 2. Instituțiuni anexe – Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă:
A. Sectorul de Editură și Tipografie – Organizare, conducere și funcționare
– Biblioteca
B. – Sectorul Atelierelor Institutului
– Organizare administrativă, unități de activitate, conducere
– Organizarea tehnică a atelierelor; producția
– Vânzarea produselor – Depozitele Eparhiale, Colportajele Parohiale
d. Cabinetul medical – Orele de serviciu – Obligațiile funcționarilor
REGULAMENT INTERIOR PENTRU ADUNAREA NAȚIONALĂ BISERICEASCĂ A BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Constituirea provizorie – Secțiuni pentru verificarea mandatelor
Constituirea definitivă – Comisiunile și Biroul Adunării Naționale Bisericești
– Constituirea și atribuțiile comisiunilor Adunării
– Diurne și beneficii
– Ședințele adunării
– Normele discuțiunilor
– Ordinea votării propunerilor
Modalitățile votării – votarea publică
– votarea nominală
– votarea secretă, despoierea scrutinului
Dispozițiuni generale.
5. REGULAMENT PENTRU FUNCȚIONAREA ORGANELOR DELIBERATIVE ȘI EXECUTIVE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ
Partea I Parohia
Capitolul I – Adunarea Parohială
– Secțiunea 1.- Compunerea Adunării parohiale
– Secțiunea 2.- Convocarea Adunării Electorale Parohiale
– Secțiunea 3.- Constituirea
Capitolul II – Consiliul Parohial – Dispozițiuni generale
– Alegerea Consilierilor
– Alegerea membrilor Comitetului Parohial
– Constituirea Consiliului Parohial și a Comitetului Parohial
Capitolul III – Delegarea epitropilor
Capitolul IV – Despre contestarea alegerilor Parohiale
Capitolul V – Atribuțiunile și funcționarea organelor parohiale
• Adunarea Parohială – Atribuțiuni și Funcționare
• Consiliul Parohial – Atribuțiuni și Funcționare
• Comitetul Parohial – Atribuțiuni și Funcționare
• Epitropii Parohiali
Capitolul VI – Dizolvarea organelor parohiale
Partea II Protopopiatul – Atribuțiunile Protopopiatului
– Revocarea Protopopilor
Partea III Eparhia
Capitolul I – Adunarea Eparhială
Secțiunea 1. Dispozițiuni generale
A. Alegerile membrilor clerici
Secțiunea 2. Compunerea colegiului electoral preoțesc
Secțiunea 3. Despre candidaturi
Secțiunea 4. Constituirea colegiilor electorale preoțești
Secțiunea 5. Votarea
Secțiunea 6. Despoierea scrutinului
B. Alegerile mirenești
Secțiunea 7. Modalitatea alegerii membrilor mireni în Adunările Eparhiale
Secțiunea 8. Convocarea Consiliului Parohial Electoral
Secțiunea 9. Despre candidaturi
Secțiunea 10. Constituirea colegiilor mirenești, votarea și
despuierea scrutinului
Secțiunea 11. Despre contestațiuni
Capitolul II – A. Convocarea și constituirea Adunării Eparhiale
B. Alegerea și constituirea Consiliului Eparhial
Capitolul III – A. • Adunarea Eparhială – Atribuțiuni și Funcționare
B. • Consiliul Eparhial – Atribuțiuni și Funcționare
C. • Administrația Eparhială
Cancelaria Eparhială:
Secretariatul – Serviciul tehnic
Personalul – Corpul de inspecție și control
Registratura și Arhiva – Inspectorul bisericesc
Administrația bunurilor bisericești – Exarhul mănăstirilor
Contabilitatea și caseria
Capitolul IV – Confirmarea și dizolvarea Organelor Eparhiale
Dispozițiuni finale.
6. REGULAMENT PENTRU NUMIREA ȘI TRANSFERAREA CLERULUI
Dispozițiuni generale
I Examenul de capacitate preoțească
II Examenul de definitivare
III Examenul de promovare
IV Examenul de selecționare pentru candidații la transferarea în Capitală
V Cursuri pregătitoare
VI Instituirea Comisiilor de examinare și felul de a lucra
VII Excepțiuni
VIII Numirea și transferarea cântăreților bisericești – obligațiuni
XI Dispozițiuni finale și tranzitorii.
REGULAMENTUL PENTRU ADMINISTRAREA
AVERILOR BISERICEȘTI
1. Clasificarea averii bisericești
2. Organele de administrare ale averilor bisericești și atribuțiunile lor
La Parohie – Preot, Epitrop, Consiliul Parohial
La Protopopiat – Protopop
La Mănăstiri – Stareț (ă), Consiliul Economic și Soborul mănăstiresc
D. La Eparhii – Chiriarh, Consiliul Eparhial, Serviciul administrării bunurilor bisericești, Serviciul tehnic, Serviciul contabilității și al caseriei
E. La Patriarhie – Consiliul Național Bisericesc, Serviciul administrării
bunurilor bisericești, Serviciul tehnic, Serviciul de contabilitate și caserie
F. Supravegherea generală a averilor bisericești
3. Dobândirea averilor bisericești
4. Schimbarea, grevarea și înstrăinarea averii bisericești:
A. – La Parohii
B. – La Protopopiate D. – La Eparhii
C. – La Mănăstiri E. – La Patriarhie
5. Administrarea averilor fundațiilor, asociațiilor cu caracter religios și școlilor
pentru pregătirea personalului bisericesc
6. Responsabilități
7. Dispozițiuni finale.
REGULAMENTUL CASELOR DE AJUTOR
RECIPROC ALE CLERULUI
Scopul casei de ajutor reciproc din fiecare Eparhie:
Să dea împrumuturi membrilor, eparhiei, parohiilor și mănăstirilor;
Să acorde ajutoare de înmormântare membrilor și soțiilor lor;
Să dea ajutoare în cazuri grave de boală, membrilor și soțiilor lor;
Membrii, drepturi, datorii, restituiri, împrumuturi,
dacă primesc salariu pe statele de plată lunare din bugetul statului sau fonduri proprii: Chiriarhul, Arhierii, preoții, diaconii, monahii, cântăreții, membrii corpului profesoral și administrativ de la școlile pentru pregătirea personalului bisericesc și salariații centrului Eparhial.
Conducere, administrație și control – Consiliul Administrativ Economic;
Ajutoare
Dispozițiuni trazitorii.
REGULAMENTUL PENTRU ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA FONDULUI DE ASIGURARE A BUNURILOR BISERICEȘTI
Sediul Fondului – Centrul fiecărei Eparhii
Scopul Fondului – este să asigure contra pericolului de incendiu, atât imobilele bisericești ca: – biserici, mănăstiri, schituri, reședințe chiriarhale, protopopiate și parohiale; institute, școli teologice și bisericești, ateliere, case producătoare de venit, etc., cât și conținutul acestor imobile.
– Asigurare, reasigurare, daune.
– Dispozițiuni tranzitorii.
10. REGULAMENTUL PENTRU ORGANIZAREA VIEȚII MONAHALE ȘI FUNCȚIONAREA ADMINISTRATIVĂ ȘI
DISCIPLINARĂ A MĂNĂSTIRILOR
Capitolul I – Așezămintele Monahale și menirea lor
Capitolul II – Primirea în viața monahală A. Actele necesare
B. Ispitirea canonică
C. Tunderea în monahism
Capitolul III – Conducerea Mănăstirii:
A. Starețul
B. Soborul E. Consiliul de disciplină
C. Consiliul duhovnicesc F. Egumenul
D. Consiliul economic G. Conducerea Metocului
Capitolul IV – Viața mănăstirească: – Rugăciunea
– Învățătura
– Munca
Capitolul V – Viața de obște
Capitolul VI – Ospitalitatea sau primirea străinilor
Capitolul VII – Biblioteca și Muzeul Mănăstirii
Capitolul VIII – Organele de control
Capitolul IX – Instanțele de judecată pentru monahi
A. Disciplina
B. Starețul și Consiliul duhovnicesc
C. Consiliul de judecată al mănăstirii
D. Consiliul Monahal Eparhial
Capitolul X – Infirmeria sau Bolniț
Capitolul XI – Dispoziții finale.
ANEXA IV
În anexa V am întocmit o statistică, după mai multe lucrări tipărite în ultimii ani referitoare la construcția și reconstrucția Sfintelor locașuri aparținătoare Bisericii Ortodoxe Române. Este prezentă aici și o situație a numărului de personal din aceste instituții monahale din Patriarhia Română.
Centralizate aceste date, am ajuns la următoarele date:
– Total locașuri monahale – 458
– Total număr de călugări – 2833
– Total număr de maici – 4875
– Total număr de călugări și maici (călugărițe) – 7708.
ANEXA V
PUBLICAȚII PERIODICE EDITATE ÎN
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
– „Biserica Ortodoxă Română” – București (lunar)
– „Ortodoxia” – București (bilunar)
– „Studii teologice” – București (bilunar)
– „Chemarea Credinței” – București (lunar)
– „Vestitorul Ortodoxiei” – București (lunar)
– „Teologie și viață” – Iași (trimestrial)
– „Candela Moldovei” – Iași (lunar)
– „Candela” – Suceava (lunar)
– „Revista teologică” – Sibiu (trimestrial)
– „Telegraful Român” – Sibiu (bilunar)
– „Mitropolia Olteniei” – Craiova (trimestrială)
– „Renașterea Ortodoxiei” – Craiova (bilunar)
– „Altarul Banatului” – Timișoara (trimestrială)
– „Învierea” – Timișoara (bilunar)
– „Tomisul ortodox” – Constanța (trimestrial)
– „Lumină pentru suflet” – Târgoviște (bilunar)
– „Renașterea” – Cluj – Napoca (lunar)
– „Glasul Adevărului” – Buzău (trimestrial)
– „Credința străbună” – Alba Iulia (lunar)
– „Lumină lină” – Curtea de Argeș (6 numere pe an)
– „Călăuza ortodoxă” – Galați (lunar)
– „Biserica și școala” – Arad (6 numere pe an)
– „Legea Românească” – Oradea (ocazional)
– „Graiul bisericii noastre” – Baia – Mare (trimestrial)
– „Bărăganul Ortodox” – Slobozia (trimestrial)
– „Foaie diecezană” – Caransebeș (trimestrial)
– „Cronica Romanului” – Roman (lunar)
– „Renașterea” – Râmnic (bilunar)
– „Ortodoxia” – Teleorman (trimestrial)
B I B L I O G R A F I E
A. BIBLIOGRAFIA DE SPECIALITATE
1. BĂȘANU, Gheorghe, PRICOP, Mihai. Managementul aprovizionării și
desfacerii, Ed. Economică, București, 1996.
2. BURDUȘ, Eugen. Management comparat internațional, Ed. Economică,
București, 2001.
3. BURDUȘ, Eugen, CĂPRĂRESCU, Gheorghița. Fundamentele
managementului organizației, Ed. Economică, București, 1999.
4. CÂRSTEA, Gheorghe. Asigurarea și gestiunea resurselor materiale,
Marketingul aprovizionării, Ed. Economică, București, 2000.
5. CERTO, C. Samuel. Managementul modern, trad. Cosmin Crișan, Ed.
Teora, București, 2002.
6. CLARKE, Liz. Managementul Schimbării, trad. Brândușa Scarpet, Ed.
Teora, București, 2002.
7. CORNESCU, Viorel, MIHĂILESCU, Ioan. Management general, Ed.
Actami, București, 2001.
8. DUMNEAC, Felix. Evocări și mărturisiri din Urmarea lui Hristos, Ed.
„Gândire și artă”, Detroit, MI., S.U.A., 1993.
9. HELLER, Robert. Totul despre management, trad. Adriana Bădescu,
Enciclopedia Rao, București, 2001.
10. MOLDOVEANU, George, Managementul operațional al producției,
Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Economică, București, 1999.
11. NICOLESCU, Ovidiu, VERBONCU, Ion. Management, Ed. Economică,
București, 1999.
12. RADU, Ioan, URSĂCESCU, Minodora. Informatică pentru
managementul firmei, Ed. „Tribuna economică”, București, 2001.
13. RADU, Victor, CURTEANU, Doru. Managementul proiectelor și
producție de construcții, Ed. Economică, București, 1999.
14. RAȚIU – SUCIU, Camelia, LUBAN, Florica. Modelarea și simularea
proceselor economice, Proiect de disciplină, București, 1999.
15. RAȚIU-SUCIU, Camelia, LUBAN, Florica. Modelarea și simularea
proceselor economice, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1999.
16. ROMÂNU, Ion, VASILESCU, Ion. Investiții, Ed. Economică, București,
2000.
B. BIBLIOGRAFIA TEOLOGICĂ, RELIGIOASĂ
17. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a P.F.P. PATRIARH Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed. I.B.M.B.O.R., București , 1997.
18. LEGIUIRILE Bisericii Ortodoxe Române, sub Înalt Prea Sfințitul
Patriarh Justinian, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1953.
19. Secretariatul de Stat pentru Culte, Viața religioasă din România, Studiu
documentar, București, Editura Paideia, 1999.
20. Regulamentul pentru organizarea vieții monahale și funcționarea administrativă și disciplinară a mănăstirilor. (Acest regulament are la bază pe cel aprobat în anul 1953, revizuit de Arhiepiscopia Bucureștilor în anul 1996 și finalizat de o Comisie, instituită la nivelul Sfântului Sinod și prezidată de P. S. EpiscopEpifanie al Buzăului, care s-a întrunit la CentrulEparhial din Buzău în zilele de 27 ianuarie 1997 și 28 ianuarie 1998).
21. CREDINȚA ORTODOXĂ tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Trinitas, Iași, 1996.
22. EVDOKIMOV, Paul. Cunoașterea lui Dumnezeu, trad. Dr. Vasile
Răducă, Ed. Asociației filantropice Cristiana, București, 1995.
23. FLOCA, Ioan. Drept canonic ortodox, Legislație și administrație
bisericească, Vol. I – II, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.
24. GHEORGHESCU, Chesarie-Constantin. Studii de teologie fundamentală
și apologetică, Ed. Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2003.
25. MICLE, Veniamin, Iisus Hristos și Evanghelia mântuirii, Sf. Mănăstire
Bistrița, Ed. Eparhiei Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 2000.
26. PĂCURARIU, Mircea. Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ediția a V-a,
Ed. Sophia, București, 2000.
27. PLĂMĂDEALĂ, Antonie. Tradiție și libertate în spiritualitatea
ortodoxă, Ed. Mitropoliei Ardealului, Sibiu, 1983.
28. PLĂMĂDEALĂ, Antonie. Biserica în mers, Vol. I-II, Ed. Mitropoliei
Ardealului, Sibiu, 1999.
29. PREDA, Constantin, Credința și viața Bisericii primare, Ed.
I.B.M.B.O.R., București, 2002.
30. ŠPIDLĺK, Tomáš. Spiritualitatea Răsăritului Creștin, Vol. II,
Rugăciunea, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998.
31. STĂNILOAE, Dumitru. Ortodoxie și românism, Ed. Mitropolia
Ardealului, Sibiu, 1939.
32. VASILESCU, Emilian. Istoria religiilor, Ed. I.B.M.B.O.R., București,
1975.
33. VLASIE, Mihai. Drumuri spre mănăstiri – Ghidul așezămintelor
monahale Ortodoxe din Patriarhia Română, Ed. Sofia, București, 2002.
STUDII ȘI ARTICOLE
1. Patriarhia Română, Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Credința
Ortodoxă, Ed. Trinitas, Iași, 1996.
Revista Patriarhiei Române, Ortodoxia, Nr. 4, oct. – dec., Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1982.
Almanah Bisericesc, tipărit cu binecuvântarea P.F.P. Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 2003.
4. ARMAND-MUNTEAN, Alexandru. Compendiu alfabetic și tematic din hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, tipărit cu binecuvântarea Î.P.S. Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Editat și tipărit de Sf. Arhiepiscopie a Tomisului, Constanța, 2003.
5. Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, Studii Teologice, Ed.
I.B.M.B.O.R., București, – următoarele numere:
• Martie – aprilie , 1954
• Ianuarie – februarie, 1955
• Mai – iunie, 1956
• Mai – iunie, 1957
• Mai – iunie, 1960
• Septembrie – octombrie, 1960
• Martie – aprilie, 1968
• Noiembrie – decembrie, 1975
• Ianuarie – februarie, 1983
• Ianuarie – februarie, 1984
• Iulie – octombrie, 1984
• Ianuarie – februarie, 1985
• Ianuarie – februarie, 1989
• Iulie – august, 1990
• Ianuarie – februarie, 1991
* * *
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Management Bisericesc (ID: 167276)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.