Maltratarea Copilului. Conceptul DE Abuz

MALTRATAREA COPILULUI

CONCEPTUL DE ABUZ

CUPRINS

INTRODUCERE

Preocuparea societății pentru copil – din punct de vedere umanitar și legal – precum și necesitatea protejării sale atunci când provine dintr-un mediu familiar neprielnic, uneori periculos, sunt relativ recente.

În momentul de față, toate societățile civilizate acceptă ideea conform căreia copilul nu aparține nici părinților săi nici statului ci își aparține sieși sub protecția părinților săi.

Copilul trebuie înțeles ca o persoană care are nevoie de respect recunoaștere, dragoste, sprijin și îndrumare iar modelele educative tradiționale trebuie tratate dintr-o nouă perspectivă și adaptate noilor principii pedagogice care țin cont de nevoile și drepturile copilului.

O nouă viziune se impune și în ceea ce privește abuzul și neglijarea copilului. Deși se recunoaște existența diferitelor forme de abuz asupra copilului în ceea ce privește mediatizarea datelor, cunoașterea consecințelor abuzului contra copilului modalitățile de intervenție și reabilitare a lui, nu

s-au depus suficiente eforturi. Procesul de identificare a abuzurilor, de prevenire sau tratare întâmpină încă mari greutăți și prezintă multe disfuncții. Primul pas important în acest proces este acceptarea faptului că există într-adevăr o problemă. Natura și dimensiunea problemei trebuie aduse în atenția opiniei publice și prezentate în toată complexitatea lor.

Conform Convenției Națiunilor Unite pentru Drepturile Copilului, este dreptul fiecărui copil să fie protejat împotriva oricărei forme de abuz. Rareori copiii abuzați au șansa de a cere ajutor, fiind lăsați să se apere singuri. De aceea este extrem de important ca autoritățile și serviciile sociale să se implice într-o strategie coerentă de prevenire cunoaștere și recuperare.

Relele tratamente aplicate copilului chiar în propria lui familie trebuie să constituie un motiv de îngrijorare pentru toți cei implicați și responsabili de protecție lui. Dacă cei responsabili de protecție copilului nu se implică atunci când dezvoltarea și integritatea fizică și psihică a acestuia sunt periclitate, abuzul poate avea consecințe dezastruoase.

Combaterea eficientă a violenței în familie presupune un ansamblu coerent de măsuri la aplicarea cărora trebuie să conlucreze pe lângă organismele și instituțiile abilitate ale statului, specialiști în diverse domenii, inclusiv asistenți sociali, medici și psihologi, ce pot interveni cu competență în atenuarea efectelor traumatice, precum și organizațiile neguvernamentale pentru apărarea drepturilor copilului.

CAPITOLUL I

MALTRATAREA ÎN CONTEXTUL

VIEȚII SOCIALE ȘI FAMILIALE

Premisele maltratării la nivel familial

Unul dintre cele mai importante grupuri sociale cu rol deosebit în structurarea personalității și asigurarea securității individului este grupul familial. Familia poete fi privită ca un adevărat ,,laborator” de formare a personalității. Pentru o perioadă a vieții familia alcătuiește aproape întregul univers social al copilului. De aceea, familia trebuie definită ca un fenomen social vital, cu structură și funcții complexe și trebuie așezată corect în ansamblul factorilor sociali și umani pentru a o perfecționa, pentru

a-i îmbunătății calitatea intervențiilor sale interne și externe.

Realitățile sociale și economice au un mare impact asupra structurii familiei influențând pe de o parte mărimea ei (numărul de membrii), iar pe de altă parte relațiile din cadrul ei, dependența față de societate și stabilitatea ei.

Se consideră că familia întemeiaza un sistem de interrelații afective foarte intense este aptă de a reacționa corect la preferințele copilului și de a favoriza dezvoltarea personalității acestuia și a imaginii lui despre lume.

Este cunoscut faptul că primele experiențe infantile au un caracter instinctiv și emoțional pe cât de intens pe atât de puțin diferențiat. S-a evidențiat faptul că orice formă de cunoaștere a copilului este precedată de o cunoaștere emotivă, iar copilul mic suferă în lipsa mamei, pe care aproape nici nu o cunoaște vizual. S-a evidențiat de asemenea că ,,privațiunea afectivă este tot atât de periculoasă pentru sugar ca și privațiunea alimentară” și că, pe lângă toate îngrijirile materiale, sunt necesare și cele afective. Ecourile privațiunii afective au rezonanță nu numai la copilul mic ci și în continuare. Familia reprezintă locul în care copilul învață să iubească și să fie iubit, cadrul în care el își va investi toate resursele emoționale și va învăța să le controleze, o adevărată școală a sentimentelor, modelând în acest fel personalitatea în dimensiunile sale fundamentale.

Familia cuprinde în ea relații și interacțiuni numeroase, ea încorporând adulți și copii, tineri și bătrâni, persoane feminine și masculine, toate unite prin legături stabilite de viața în comun și prin afecțiune. Prin această bogăție și variație de relații, familia își definește funcția sa profund socializatoare. Ea impune copilului modalități de adaptare socio-afectivă care sunt tipărite în straturile de bază ale personalității.

Copilul trăiește în familia sa o gamă amplă de relații individuale care îi vor defini comportamentul mai departe.

Prin intermediul familiei, copilul participă la o viață socială intensă și variată, înainte de a fi conștient de această participare. Familia dă astfel copilului cele mai mari posibilități de a se defini pe sine, punându-i în același timp la dispoziție modele la care acesta se poate referi.

Copilul este îngrijit încă de la naștere de persoane mature, care au dobândit un fel de a fi, de a gândi, de a simți și de a acționa care le este propriu și caracteristic. Ele, prin întregul lor comportament ca și prin felul în care se raportează la copil își exprimă propria personalitate și, în același timp, îi arată acestuia cum se trăiește, îi dezvăluie comportamentul uman, de fapt, propriul comportament, rezultatul unor influențe culturale, opinii, prejudecăți, credințe, obiceiuri, ca și propriul temperament, caracter educație și cunoștințe dobândite. La început copilul este doar un ansamblu de calități biologice, iar personalitatea sa trebuie construită prin procesul socializării. Sistemul cultural este cel care determină educație copilului, în toată complexitatea ei, de la 0 la 18 ani.

Familia carențată din punct de vedere cultural va influența în mod negativ educația copilului în general și în special primii ani de viață prin ceea ce este denumit substimulare. Efectul asupra dezvoltării mentale se extinde și asupra dezvoltării afectiv-comportamentale a copilului, tulburând tabloul normalității.

Familia trebuie să ofere copilului sentimentul de siguranță care apare ca o condiție fundamentală a dezvoltării și echilibrului său interior. Ea reprezintă un cadru relativ stabil și coerent în care teama, anxietatea provocate în copil de incapacitatea sa de a face față numeroșilor stimuli interni și externi ce îl asaltează sunt reduse considerabil. Această acțiune securizantă este exercitată mai ales de mamă și se realizează prin satisfacerea trebuințelor elementare ale copilului aflat în diferite stadii de vârstă. Sentimentul de siguranță, atât de important pentru ființa în formare, depinde de un complex de factori. Deosebit de importantă este apariția sentimentului de a fi acceptat, și mai mult, de a fi iubit. Acest lucru este evidențiat prin tandrețea manifestată de părinți, prin tonalitatea generală afectuoasă binevoitoare care apare în cadrul raporturilor dintre copil și membrii familiei. Când copilul este mic, va intui această dragoste prin îngrijirile primite, duioșia manifestată, iar mai târziu prin bucuriile care i se oferă și în special prin interesul pe care adultul îl oferă faptelor sale și prin timpul pe care i-l atribuie. El nu va înțelege decât că nu este iubit dacă mama sau tata nu au timp pentru el, pentru a-l asculta, a-i răspunde sau pentru a-l aprecia.

Copiii tratați veșnic ca niște obiecte supărătoare, care deranjează, nu au cum să-și dea seama că sunt totuși iubiți. Pentru ei dragostea nu este ceva abstract, ea trebuie să fie simțită, să fie exprimată într-un limbaj clar, limpede, care nu este alcătuit doar din cuvinte. În aceste condiții se formează autoaprecierea copilului, valoarea pe care el și-o atribuie este determinată de valoarea pe care i-o acordă părinții. Astfel dacă părinții îl vor trata ca pe un lucru neglijabil, va apărea foarte repede sentimentul de nonvaloare și de inferioritate.

Sentimentul de siguranță se creează din primele zile de viață și se exprimă prin ceea ce specialiștii numesc relație de atașament. Alimentația la sân este primul și cel mai important contact al copilului și de modul în care mama va ști să depășească toate problemele (care țin de copil și de ea) depinde crearea sentimentului de securitate la copil. Satisfacerea în liniște, tandrețe, căldură a nevoilor biologice ale copilului în primul an de viață va fi reflectată în gradul de atașament. Același rol îl asigură și tatăl prin ajutorul pe care îl dă mamei, prin modul în care înțelege să depășească o situație dificilă, dar normală în creșterea unui copil.

Sentimentul de siguranță este întărit de sentimentul de apartenență la familie. A fi acceptat înseamnă a cunoaște și a se supune dispozițiilor și regulilor care guvernează viața grupului. Copilul are mare nevoie să știe clar ce este permis și ce este oprit, aceasta încă dinainte de a putea lua singur hotărâri. Autoritatea întărește sentimentul de siguranță al copilului, iar acceptarea și iubirea față de el înseamnă acceptarea caracteristicilor sale proprii, în special slăbiciunea și trebuința sa de experiențe fără număr. Nu trebuie ca părintele să se substituie prin intervențiile lui acțiunilor copilului în rezolvarea unei probleme pe care el are puterea să o controleze, sau dimpotrivă, să-l lase să se descurce singur, neacordându-i ajutor atunci când slăbiciunea lui nu îi permite să rezolve situația. Și într-un caz și în altul, el se va considera devalorizat, ori sentimentul de siguranță implică și încrederea copilului în propria persoană, în propriile posibilități.

De multe ori părinții se interpun între copil și realitate, animați de cele mai bune intenții, frustrându-și copiii de experiențe care îi pot duce la cucerirea încrederii în sine. Părinții trebuie să înțeleagă că nici un copil nu se poate dezvolta nu poate învăța decât experimentând el însuși. Deci, a accepta copilul include a accepta și această dorință de a explora și de a încerca singur rezolvarea problemelor.

Pentru a dobândi sentimentul de acceptare copilul trebuie să cunoască și să se supună autorității, regulilor impuse de viața în grupul familiar dar, în același timp, trebuie să aibă acces la libertate. Trebuie să dăm copilului momente de libertate pentru ca acesta să-și exprime inițiativele, ideile, dorințele, pentru ca activitatea sa și propria persoană să capete valoare.

Se poate aprecia că sentimentul de siguranță depinde de următoarele condiții:

protecția împotriva factorilor externi;

satisfacerea trebuințelor elementare;

coerența și stabilitatea cadrului de dezvoltare;

sentimentul de acceptare în familie.

Ca membru în familie el dorește să fie iubit, să dăruiască dragoste, să fie condus și îndrumat, iar ca ființă umană el dorește să i se accepte caracteristicile individuale, să aibă posibilitatea de acțiune experiență personală și să-i fie asigurată o anumită arie de libertate.

Absența uneia dintre aceste componente sau a mai multora dintre ele va determina o perturbare în formarea personalității copilului. Dacă familia nu-și îndeplinește funcția fundamentală de securizare, atunci este posibil ca rolul ei socializator și individualizator să fie alterat.

LAMB (1978) afirma: ,, copilul mic are deprinderile necesare pentru a observa comportamentul altora și de a aplica această informație în vederea inițierii, modelării și întreruperii interacțiunii cu adulții.”

Copilul semnalează nevoile sale și părinții răspund la semnale. Părinții stimulează copilul și primesc un răspuns. Răspunsul copilului este un stimul nou care generează răspunsul părinților. Acest dans începe deja din primele zile de viață ale copilului. El afectează și schimbă amândouă părțile. ,,interacțiunea dintre părinți și copii este decisivă pentru felul cum se percepe copilul pe el însuși și lumea din jurul său. Interacțiunea este importantă pentru gradul și calitatea atașamentului copilului față de părinți. Calitatea interacțiunii decide calitatea atașamentului.” AINSWORTH (1971) a descris trei modele de atașament:

Atașamentul sigur

Copilul are încredere că părinții vor fi disponibili, receptivi și îi vor acorda ajutor dacă s-ar ivi situații dificile sau de teamă. Cu această convingere copilul are curajul să exploreze lumea. Acest model este menținut și dezvoltat de părinți, ei fiind în primii ani disponibili, atenți la semnalele copilului și capabili să îi ofere liniște, alinare ori de câte ori are nevoie de ea.

Atașamentul anxios

Copilul este nesigur dacă părinții vor fi disponibili, receptivi și gata să îi ofere ajutor când sunt solicitați. Din cauza incertitudinii copilul trece prin teama de separare și tinde să fie timorat în manifestările comportamentale de explorare a mediului său. Acest model este menținut și dezvoltat de părinții care uneori sunt disponibili și dispuși să acorde ajutor și alteori nu. Amenințările cu bătaia sau cu abandonul sunt folosite în creșterea și educația copilului. Acestea duc la trăirea unor sentimente de nesiguranță care pot deveni cronice.

Acest mod de atașament se observă adesea la copilul ,,iubitor” care-și sacrifică propriile nevoi pentru a le satisface pe cele ale adulților.

Evitarea anxioasă a atașamentului

Copilul nu are încredere că părinții vor reacționa pozitiv și sunt gata de a-i oferi ajutor. El se așteaptă la respingere și încearcă să se descurce fără dragostea și ajutorul celorlalți. El luptă pentru a deveni independent emoțional. Acest model este întâlnit în relația părinți – copil, în care copilul a devenit independent prematur.

Apar astfel situații în care interacțiunile dintre părinți și copii sunt perturbate, iar copiii suferă deoarece părinții lor nu sunt în stare să le ofere îngrijire și un climat de securitate.

Funcțiile parentale sunt hotărâtoare pentru calitatea atașamentului între părinți și copii, deoarece ele afectează în mod direct interacțiunea dintre copil și părinți.

Funcțiile interne ale familiei:

funcția biologico-sanitară (de procreere și asigurare a condițiilor sanitare membrilor săi);

funcția de solidaritate familială (ajutor reciproc între soți, între părinți și copii, etc.);

funcții economice ca: strângerea de venituri și organizarea unei gospodării pe baza unui buget comun;

funcții pedagogice și educative (asigurarea educației copiilor);

funcții morale (crearea unui climat moral și cultural sănătos).

Funcțiile externe ale familiei sunt:

funcția de încadrare socială (încadrarea membrilor familiei în sistemul activităților sociale);

funcția de reglare a interacțiunilor dintre copil și mediul social.

Sub aspect educativ, aceste funcții externe operează în două direcții fundamentale: socializarea și individualizarea copilului. Familia este cea care conduce, integrarea lui socială, dar și trebuința lui de a se defini, de a se constitui ca personalitate unică și autonomă, armonizată cu viată și cerințele societății.

Mulți adulți încearcă să considere familia ca pe un univers artificial și restrâns unde, bine adăpostit, copilul crește fără nici un fel de risc și care creează condiții de pregătire pentru viața adevărată abia între 10 și 20 de ani. Această teorie nu respectă realitatea și nu este realizabilă pentru că influențele lumii exterioare nu se opresc la ușa casei, părinții însuși aducându-le cu ei, întrucât viața familială participă la viață în general și, pe de altă parte, toate aspectele ei materiale, economice și sociale au ecou în familie.

Familia nu trebuie să joace rolul de protector călduț, ci de mecanism reglator care permite copilului să trăiască o viață reală, intensă, viața lui proprie.

Ea este cea care armonizează într-o oarecare măsură presiunile mediului ambiant asupra copilului și, pe de altă parte, potențează posibilitățile copilului, oferindu-le eficacitate. Deci familia îl apără și totodată îl înzestrează pe copil cu posibilități de a stabili schimbul cu mediul.

De exemplu, mama care ia de mână copilul în timpul traversării unei străzi aglomerate nu exclude amenințările externe, însă le atenuează considerabil. Familia apare, înainte de orice, ca un mediu optim pentru copil, în care acesta poate trăi și se poate iniția pentru viață.

Toate cercetările în domeniu conduc la concluzia că nici o instituție nu poate îndeplini această funcție în toată complexitatea sa pentru că nici o altă instituție nu este atât de direct sensibilă la exprimarea trebuințelor, a slăbiciunilor sau a potențialului de dezvoltare a copilului, nici o altă instituție nu cuprinde ființe legate de un copil în mod atât de direct și intens ca mama și tata.

Părinții ar trebui să fie cu adevărat și profund consacrați copilului lor. Ei reprezintă atât de mult datorită sentimentelor, afecțiuni și implicării în dezvoltarea copilului. Ceea ce dă familiei caracterul unic și face copilul să se bucure, fără altă condiție specială, este tocmai atenția, considerația și devotamentul pe care părinții le manifestă față de acesta.

În baza informațiilor existente astăzi se pot formula funcții specifice ale părinților care sunt de o extremă importanță și decisive pentru dezvoltarea copilului indiferent de contextul cultural sau istoric:

Abilitatea de percepere a copilului în mod realist;

Abilitatea de a accepta că este responsabilitatea adulților să satisfacă nevoile copilului și nu invers;

Abilitatea așteptărilor realiste privind colaborarea copilului;

Abilitatea de a se angaja pozitiv în interacțiunea cu copilul;

Abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul;

Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului;

Abilitatea de a-și stăpâni propria durere și frustrare fără a o răsfrânge asupra copilului.

Aceste funcții sunt strâns legate. Funcționarea părinților nu este statică. Aceste funcții pot fi slăbite sau întărite de situații sociale sau psihologice. De exemplu o situație de criză poate slăbi temporar funcțiile părintești sau un cumul de factori socio-economici pot sta în calea exercitării sau îmbunătățirii lor.

Evaluarea acestor funcții va fi de ajutor în identificarea situației de maltratare și în planificarea tratamentului atât în beneficiul copiilor cât și al părinților.

Factorii socio-economici în situațiile de maltratare

Analiza familiilor ce își maltratează copiii este centrată asupra modului în care ele luptă cu problemele sociale și economice pe lângă propriile probleme din interiorul familiei.

Deseori ei au dificultăți economice considerabile, se confruntă cu o proastă acomodare, condiții de muncă nesigure sau lipsa unui loc de muncă precum și alte situații similare. Acești factori interrelaționând afectează maltratarea.

Câțiva cercetători( GIL 1970 și PELTON 1978) au accentuat un prim rol al sărăciei în abuzul psihic.

,,A explica abuzul ca rezultat al sărăciei, ca unic factor, este totuși o simplificare.”

SPINETT și RIGLER (1972) au arătat că majoritatea familiilor cu resurse limitate nu-și expun copiii la abuzuri fizice. SIMMONS – 1966 a arătat că numai factorii socio-economici nu sunt o cauză a abuzului. A fost stabilită o interacțiune între factorii sociali, psihici și emoționali.

O lucrare ce a arătat foarte bine pericolul de a exagera rolul factorilor economici este a lui STEELE și POLLOCK(1968). Ei au concluzionat că factorii economici și sociali, deși stresanți funcționează ca ,, întăritori întâmplători ai factorilor personali înrădăcinați”.

Aceasta coincide cu concluziile lui PARKER și COLLMER care arată că stresul nu este nici necesar nici suficient pentru apariția abuzului. Crizele vieții și multele schimbării neprevăzute reduc capacitățile familiei de adaptare și cresc riscul apariției unor comportamente violente față de copil.

Problemele de la locul de muncă au o importanță aparte.

JUSTICE și DUNCAN (1978) au arătat că problemele legate de locul de muncă (concedierea, șomajul, suprasolicitarea, mutarea din cauza serviciului) determină crize ce au ca rezultat factori ce produc abuzul fizic. Sentimentul părinților de a nu fi destul de buni la lucru și acumularea factorilor de stres constituie condiții pentru maltratare.( Decisivă este însă și perceperea individuală a stresului).

O cercetare efectuată în județul Cluj de Universitatea ,,Babeș – Bolyai” și World Vision în 1996 ce-și propunea drept scop culegerea unor informații referitoare la abuzul asupra minorilor a folosit în abordarea acestei problematici atât de complexe și variate următoarea ipoteză de lucru: ,,Copiii expuși în mai mare măsură la pericolul de a fi supuși unor rele tratamente, se regăsesc cu predilecție printre cei cu situație materială precară.”

Analizând și interpretând datele obținute s-a concluzionat astfel:

,,Starea materială precară este percepută de părinți ca reprezentând o problemă importantă pentru familie. Astfel 32,2% susțin că rămân fără bani pentru cheltuielile zilnice (foarte des), iar 11,5% susțin că nu au suficienți bani pentru a cumpăra alimentele de bază necesare. La rândul lor 9,2% copii comparându-se cu ceilalți colegi de clasă spun că familia lor este mai săracă. Făcând referire la aceeași problemă, diriginții consideră că 16,3% dintre copii au o situație materială grea.”

,, Riscul de a fi abuzat este direct proporțional cu percepția stării materiale a familiei, atât din perspectiva copiilor cât și a părinților.”

Astfel, familiile mai sărace, cu risc de a săvârși abuzuri asupra minorilor, se disting clar față de cele medii sau înstărite:

Tabel nr. 1

Riscul de abuz în familie

Sursa: CIOFU, C. – Interacțiunea părinți-copii – Editura Științifică și Enciclopedică – București 1989

Această concluzie pare să contrazică net constatarea optimistă de la începutul analizei privind ponderea redusă (40%) a pedepsei fizice convenționale în lotul studiat. Fără a contesta valabilitatea acestei constatări trebuie să acceptăm și să înțelegem coexistența celor două fenomene. Una din explicații este de natură psihologică. Cunoscând caracteristicile agresivității umane, recunoaștem dificultatea limitării ei la forme acceptabile, convenționale și, ceea ce este esențial din punctul de vedere al copiilor, care să nu provoace vătămări de nici un fel. Modalitatea cea mai sigură de a nu produce leziuni este evitarea totală a agresivității îndreptate asupra copiilor.

Explicația de mai sus trebuie completată cu analiza variabilelor de natură socială, ca de exemplu șomajul, numărul de copii din familie, nivelul de educație al părinților.

Se pare că există o categorie de populație destul de largă care acumulează riscuri sociale crescute, a căror acțiune stresantă se exercită, probabil asupra atitudinilor educaționale. Acest model de analiză converge cu analizele clasice și mai recente privind fenomenul violenței în societate, descrise de M. RUTTER( 1989), E. STAUB( 1996) și J. GARBARINO( 1992). În privința rădăcinilor culturale și sociale ale violenței, E. STAUB conchide că situația materială și socială influențează viața copiilor, reducând capacitățile părinților de a atitudini suportive și favorizând atitudinile coercitive, dure.

Se remarcă astfel confirmarea ipotezei de lucru privind legătura strânsă între relele tratamente la care sunt supuși minorii și situația materială a familiei din care aceștia provin. Se constată accentuarea fenomenului în familiile cu greutăți materiale, marcate de sărăcie. Lipsa de respect pentru personalitatea copilului se corelează cu factorul de pauperitate a familiei.

Rezultă astfel că factorii externi de stres pot împovăra relația părinți – copii, iar în interacțiunea cu alți factori pot duce la abuz și neglijare.

Abilitățile părinților de a empatiza cu copiii au un rol central în prevenirea situației ca factorii externi de stres să acționeze asupra copiilor.

1.3. Rolul rețelei de relații sociale în cazurile de maltratare

Relațiile sociale ale copilului și ale părinților afectează în mod direct și indirect dezvoltarea copilului.

Relațiile sociale acționează ca un filtru în interacțiunea dintre copil și societate.

Influența familiei asupra dezvoltării sociale a copilului poate fi minimalizată prin relații sociale extinse. Siguranța că există oameni care vor ajuta și proteja creează securitate și atașament și va contribui la dezvoltarea identității, atât la copii cât și la părinți.

Un sistem de legături bine pus la punct are de asemenea și o funcție de susținere a normelor.

,,Rețeaua de relații sociale este importantă pentru rezolvarea adecvată a problemelor în situații de criză.” O rețea de relații deficitară așa cum se întâlnește ea în mediul urban este asociată cu sănătatea mintală deficitară atât la părinți cât și la copii (DALGARD 1980). Problemele sociale abundă și sunt mult mai serioase în comunitățile caracterizate de o densitate mare de populație, în comparație cu comunitățile medii. Deosebirea nu este neapărat între oraș și sat ci mai probabil între gradele de funcționalitate ale rețelei de relații sociale.

Când îngrijirea dată de părinți este deficitară legăturile sociale devin deosebit de importante. Existența unui adult din afara familiei de care copilul să se poată atașa poate fi crucială pentru modul în care copilul va ,,supraviețui” maltratării (LYNCH și ROBERTS).

CRITTENDEN (1985) a studiat legătura dintre rețeaua de suport social și dezvoltarea copiilor și a identificat trei tipuri de modele de legături:

stabile, deschise și cooperante;

stabile, închise și retrase;

instabile, deschise și ostile.

A fost descoperită o relație între aceste modele și securitatea și atașamentul copiilor.

Primul model caracterizează legăturile familiilor în care îngrijirea este destul de bună și atașamentul sigur. Prieteniile erau de lungă durată. Contactul cu prietenii era des iar cu familia sporadic. Primeau susținere emoțională atât de la prieteni cât și de la familie. Trăiau sentimentul că pot avea încredere în rețeaua lor de relații sociale.

Al doilea model caracterizează familiile în care copilul era expus la neglijare. Prieteniile erau de scurtă durată, iar contatele cu prietenii erau puține. Aceste familii aveau deseori contact cu rudele. Erau extrem de dependenți de rude, prieteni sau profesioniști și erau nesatisfăcuți pentru că aceștia nu puteau avea încredere în ei.

Al treilea model caracterizează familiile în care copiii erau expuși atât la neglijare cât și la abuz. Prieteniile au fost de scurtă durată, a avut contacte frecvente atât cu prietenii cât și cu rudele și erau nesatisfăcuți pentru că nu puteau avea încredere în rudele lor.

Rețeaua de relații sociale limitată sau absența acesteia

Foarte rar se întâlnesc părinți complet izolați, fără nici un fel de legături. Mulți și-au respins sau au fost respinși de rețeaua lor anterioară de legături.

Este, se pare, un proces dual: familiile se izolează și sunt activ izolate de către rețelele lor de legături. Este vorba de interacțiunea dintre suspiciunea părinților și prejudiciul adus rețelei. În unele cazuri, comportamentul disturbant al părinților determină respingerea acestora de către rețea. Aici se poate observa interacțiunea dintre respingere și retragere, văzută la cele mai dezavantajate grupuri.

POLANSKI(1985) a arătat că rețelele familiilor care-și maltratează copiii sunt văzute fiind pozitive de către celelalte familii, în timp ce, familiile însele care îi maltratează le văd negative.

Neglijarea nu a fost relaționată de condițiile de viață dificile. Mamele care neglijau erau percepute ca deviante și nu avea acces la potențialul care poate fi oferit de o rețea de suport.

Copiii pierd ocazia de a testa realitatea, lucru foarte important pentru copiii cu părinți care au o percepție distorsionată a realității. Ei nu au tovarăși de joacă, iar izolarea nu permite copilului să se atașeze de adulții din afara casei.

Rețeaua de relații sociale supradimensionată

Acest tip de rețea este deseori întâlnită în cazul familiilor abuzive.

Rețelele cu legături multe, supradimensionate, solicită un efort economic mai mare și pot agrava dificultățile economice ale părinților (BELLE 1982). Coeziunea grupului este menținută doar din punct de vedere material fără suport emoțional sau practic.

De exemplu, resursele financiare limitate care ar trebui să fie suficiente pentru a satisface nevoie de bază ale mamei și ale copilului sunt epuizate rapid într-un cerc dependent de droguri, deoarece mama ,,împarte” cu ei pentru a-și dovedi loialitatea. Astfel de cercuri pot fi percepute pozitiv de părinții aflați sub influența lor, dar negativ de către copil. Membrii grupului care ar trebui să aibă grijă de copil s-ar putea să funcționeze la fel de deficitar ca și părinții.

Deseori apar conflicte între părinți și relațiile lor. Ele pot preceda ruperea contactului și izolarea.

Exista și o relație strânsă între funcțiile parentale și funcțiile în alte roluri sociale.

Așa cum a evidențiat BJŐRK(1989), o rețea nu se creează de la sine ci individul este cel care o creează și o menține. Poate fi văzută ca o oglindă a personalității. Lumea interioară a persoanei este proiectată în lumea exterioară.

Calitățile unei rețele funcționale sunt greu de definit.

SVEDHEM (1985) susține că ea este alcătuită din circa 25 de indivizi care sunt considerați importanți, cu care cineva se întâlnește sau are contact între o dată pe săptămână și o dată pe lună. Aceștia sunt oamenii cu care persoana se simte în siguranță.

BROFENBRENNER (1977) accentuează că o calitate adițională a unei rețele este existența contactelor între anumite părți ale acestora.

Rețeaua de legături sociale joacă un rol central în funcționarea familiei și în creșterea copiilor. Rețelele pot fi privite ca resurse dar pot fi și distructive.

Din cele prezentate mai sus rezultă cu claritate că maltratarea este un fenomen complex, rezultat al interacțiunii dintre factorii de stres exteriori și factorii familiali incluzând aici și caracteristicile individuale ale părinților și ale copilului.

CAPITOLUL II

FORME DE MALTRATARE ȘI ASPECTELE PRIVIND

PROTECȚIA COPIILOR ÎMPOTRIVA ORICĂREI

FORME DE ABUZ

Dacă ne-am întoarce în timp, de-a lungul istoriei, în societățile premoderne copiii au fost considerați proprietatea părinților lor care îi puteau trata după bunul lor plac, asemenea unor obiecte. După caz, ei erau crescuți cu bunătate sau cruzime, puteau fi vânduți, exploatați și chiar sacrificați, nu aveau nici un drept în fața legii.

Din antichitate și până în secolul XX, nici o societate nu le-a recunoscut personalitatea proprie, ci doar forța de muncă, utilizată adesea de la niște vârste foarte fragede și în condiții deosebit de vitrege. Fără a beneficia de protecție specială, minorii au fost victime ale războaielor, convulsiilor sociale, pierderii precoce a părinților.

În Occident, ultimii 35 de ani au însemnat în domeniul protecției copilului o explozie în recunoașterea riscurilor și abuzurilor cărora sunt expuși minorii: abuz fizic și neglijare fizică, abuz și neglijare emoțională, abuz și exploatare sexuală. Totodată se accentuează din ce în ce mai des efectele atât de nocive ale expunerii copiilor la violența domestică sau extrafamilială.

În sens larg, protecția copilului reprezintă sistemul global prin care statul își asumă responsabilitatea de a îngriji și de a administra ceea ce este zilnic necesar vieții și dezvoltării armonioase a minorilor. Sistemul de protecție a copilului se referă la toate activitățile prin care nevoile copilului sunt satisfăcute de către părinți, tutori sau persoane de îngrijire, atât în familie cât și în instituțiile de ocrotire. Activitățile de protecție a copilului include grija fizică (adăpost, hrană), asigurarea sănătății, formarea de obișnuințe (de la igiena corporală până la socializare) și deprinderi de autocontrol, accesul la educație, dragostea și grija părintească, iar pe alt plan consilierea, tutela și ajutorul în caz de nevoie.

Problematica abuzului este foarte puțin cercetată în România. Absența studiilor, rapoartelor și a anchetelor oficiale privind relele tratamente aplicate minorului, lipsa datelor referitoare la incidența și prevalența fenomenului, contrastează flagrant cu faptul că țara noastră este semnatară a Convenției Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, aceasta în condițiile în care și copiii din România, ca de altfel toți copiii lumii, sunt la fel de vulnerabili la abuz și neglijare, sub toate formele.

Câtă vreme persoane sau instituții responsabile pentru ocrotirea și protecția copilului, în cunoștință de cauză fiind, ignoră datele reale despre riscurile privind viața, dezvoltarea lor, respectarea drepturilor minorilor în România va rămâne doar un deziderat cu aplicare facultativă.

Abuzul, în general, este definit drept un comportament inadecvat, menit în mod intenționat să cauzeze vătămare fizică, psihică, financiară sau de alt tip, uni individ/grup.

Abuzul asupra copilului reprezintă acel comportament care în mod intenționat cauzează leziuni de natură fizică sau psihică, unui minor dependent. Modalitățile prin care se comit abuzurile asupra copiilor acoperă o paletă deosebit de largă. Abuzul săvârșit asupra minorului este conceptualizat de obicei la trei nivele de manifestare: societal, instituțional și familial.

Abuzul familial este comis de către părinți sau de acele persoane în a căror îngrijire se află minorul.

Relele tratamente îmbracă forme variate de manifestare. În literatura de specialitate există o diferențiere între patru tipuri de maltratare:

abuzul fizic;

abuzul emoțional;

abuzul sexual;

neglijența.

Abuzul fizic

Această categorie include pe cei care au fost răniți în mod deliberat precum și pe cei răniți datorită ineficienței supravegherii. Prima dată când

s-a diagnosticat unitar un copil maltratat fizic a fost în 1942 când s-a descris tabloul unui copil agresat fizic violent, tablou ce a căpătat denumirea de ,,sindrom Silverman”/,,sindromul copilului bătut”.

Semnele uzuale ale abuzului fizic sunt contuziile și arsurile. Contuziile pot apărea de la ciupituri, lovituri, trântiri ale copilului. Există și contuzii care nu arată foarte diferit de cele pe care copiii și le fac adesea la joacă. Localizarea rănii, vârsta copilului, explicația felului în care acestea au apărut pot indica totuși abuzul. Situația poate fi și mai complicată, datorită faptului că vătămările cele mai grave nu au în mod necesar nici un semn exterior (de exemplu loviturile la cap făcute unui copil mic).

Alte vătămări provenite frecvent din abuzul fizic deliberat sunt mâinile și picioarele rupte.

,,Abuzul fizic poate fi considerat minor atunci când se constată existența unor bucăți de piele înroșite sau leziuni ușoare și major când este vorba de fracturi (craniene, ale membrelor, coastelor sau arsuri). În această categorie poate fi inclusă și exploatarea copilului prin supunerea la munci fizice dificile, care îi depășesc puterile.”

Se poate face distincția între pedepse grave cauzatoare de vătămări și pedepse minore. Pedepsele fizice, în general, includ toate formele de pedeapsă folosite pentru a cauza minorului durere fizică: bătăi cu mâna sau cu orice alt obiect, aplicate pe oricare parte a corpului, punerea copilului în genunchi, scuturarea copilului, lovirea copilului de perete sau de vreun obiect, arderea sau otrăvirea lui, trasul de păr…

Pedepsele minore sunt cele care nu pun în pericol sănătatea și integritatea corporală a copilului. Nici ele nu sunt total lipsite de pericol. Folosite în mod repetat, impropriu sau în neconcordanță cu faptele comise, ele pot conduce la traume psihice la minorii astfel tratați. În această categorie se află bătaia cu mâna pe diferite părți ale corpului, punerea în genunchi, bătaia ușoară cu nuiaua sau cu bățul, trasul de urechi, etc.

Pedepsele grave cauzatoare de vătămări pot fi definite ca pedepse aplicate intenționat minorilor, care comportă un risc substanțial pentru sănătatea și integritatea lor corporală (arsuri cauzate copilului, înfometarea intenționată, folosirea furtunului, a cablului, a cuțitului ca instrumente pentru a bate, provocarea de urme adânci și răni, folosirea curentului electric și altele).

Există diferite situații care pot fi asociate cu aceste tipuri de abuz. În conflictele maritate agresiunea care se dorește direcționată spre unul dintre soți poate fi adesea canalizată spre copil. În situația în care copilul respins devine ,, turbulent” el ajunge să-i ,,înnebunească” pe părinți. Copilul pare să funcționeze în familie ca un fel de țap ispășitor.

O situație mult mai complicată pare să apară când copiii reprezintă o proiecție negativă pentru părinți. Unul dintre acești copii este respins extrem încă de la început, totul petrecându-se cu repetate abuzuri fizice. Copilul învață să se perceapă ca un ,,copil rău” care nu merită dragoste și îngrijire. Se așteaptă să fie respins. Pentru a nu risca o nouă respingere va încerca să se apere folosindu-și toate eforturile pentru a evita stârnirea furiei celor mari. Copilul trăiește zilnic în această situație grotească, la nivele diferite de conștientizare dezvoltând strategii de supraviețuire.

Unele categorisiri ale abuzului fizic fac diferența între rănirile dovedite sau admise a fi deliberate și suspiciunea legată de asemenea răniri. Altele fac diferențierea între abuzul activ și cel pasiv. Dacă părinții recunosc sau nu faptul că au cauzat vătămări copilului depinde foarte mult de relația lor cu asistentul social. Este foarte greu de evaluat dacă vătămarea produsă este urmarea unui act deliberat sau a pasivității și neprotejării copilului. S-a propus ca modalitate de limitare a conceptului de abuz fizic asupra copilului, să se considere doar vătămările produse în mod deliberat. Acest lucru este extrem de dificil de evaluat. Gradul de intenție este adesea neclar și părinților.

Alte categorisiri fac diferența între pedepsele fizice disciplinare și abuzul fizic. Unii accentuează asupra faptului că scopurile sunt diferite. Disciplinarea urmărește educarea copilului indiferent că suntem sau nu de acord cu formele folosite. De cealaltă parte abuzul asupra copilului arată răbufnirile tensiunilor interioare ale părinților. Cu toate acestea este greu să facem o diferențiere în practică. Ceea ce începe ca o relație disciplinară poate sfârși ca abuz. Disciplinarea fizică este deja interzisă prin lege în unele țări: Norvegia – Legea copilului, 1981, paragraful 30 – ,, nu este permisă expunerea copilului la violență sau comportarea față de acesta în orice alt mod prin care sănătatea lui emoțională și fizică ar putea fi periclitate”.

Vătămarea fizică este, cu toate acestea, doar temporară, chiar dacă este vorba de una serioasă. Spaima și climatul emoțional asociat sunt pătrunzătoare și de durată.

CLAUSEN și CRITTENDEN (1991) au găsit că abuzul emoțional a fost prezent în aproape toate cazurile de abuz fizic și că abuzul emoțional a fost cel care a cauzat cele mai mari daune dezvoltării copilului.

Există tendința de a ne concentra atenția asupra vătămării în sine și mai puțin asupra situației în care a avut aceasta loc, ceea ce ne îndepărtează de o evaluare corectă și clară a situației familiale în momentul apariției abuzului. În modul acesta limitele familiei și resursele acesteia sunt slab evaluate. Gravitatea vătămării nu e în mod necesar o măsură a gradului de patologie a familiei. Consecințele abuzului fizic nu sunt întotdeauna aceleași; ele depind și de anumite elemente de șansă (de exemplu: copilul lovit poate să cadă pe covor sau ciment).

Din studiile efectuate în SUA se poate că pedeapsa fizică este o formă de disciplinare extrem de răspândită. Unele date arată că 93% din părinți recurg la o anumită formă de pedeapsă corporală ( GIL 1970).

Trebuie subliniat că abuzul părinților asupra copiilor nu se regăsește de obicei încadrat în sfera patologicului. În realitate este vorba de reacțiilor unor indivizi normali, care răspund astfel la anumiți factori stresanți conform capacităților individuale și nivelului lor de maturitate (ZIGLER HALL 1989).

Neglijarea

,, Neglijarea copilului reprezintă o ucidere tăcută și necruțătoare a spiritului uman.

Neglijarea emoțională poate fi definită ca slaba abilitate a părinților de a se angaja pozitiv emoțional în creșterea copilului.

Neglijarea fizică se referă la refuzul îngrijirii sub aspectul sănătății, la alimentația necorespunzătoare, întârzierea la solicitările de acordare a îngrijirilor medicale la îmbolnăvire, supravegherea neadecvată, alungarea de acasă, abandonul copilului.

Neglijarea educațională presupune neîncadrarea copilului într-o formă adecvată de învățământ, neglijarea nevoilor speciale de educație, orientarea spre alte activități în detrimentul celor școlare (îngrijirea fraților mai mici, munci gospodărești, etc.), neocrotirea față de influențele negative.

Neglijarea presupune în genere de privarea copilului de cele necesare nevoilor sale biologice, emoționale și de dezvoltare psihică.

Semnele vizibile ale serioasei neglijări sunt multiple. Copilul poate fi murdar și urât mirositor, înfometat, alb la față, nu câștigă greutate…

Copilul trăiește într-o lume în care nevoile lui sunt rareori percepute. Nimeni nu se apropie de el și nu-i arată că este dorit. Dezvoltarea copilului este serios afectată. Lipsa răspunsurilor și stimulării conduce la dezvoltări întârziate psihomotorii și de limbaj, precum și la o slabă concentrare (de exemplu: un copil la 12 luni poate arăta ca unul la 6 luni).

Neglijarea gravă nu dăunează doar sferei emoționale a copilului ci afectează și dezvoltarea lui fizică.

Uneori neglijarea poate avea consecințe mult mai serioase decât abuzul fizic (lipsa unei hrăniri adecvate afectează dezvoltarea creierului).

În cazul neglijării va trebui parcursă o cale lungă până se va ajunge la momentul de criză. Așa cum spune GRITTENDEN (1992) ,, printre copiii neglijați nu rămân supraviețuitori care să plângă sau să protesteze”. Asta scoate în evidență aspectele distructivității sale. ,, prin faptul că ucide spiritul celor care au supraviețuit fizic, neglijența nu lasă nici un martor.”

Neglijența poate fi mai puțin evidentă și nu neapărat continuă (de exemplu: copilul poate fi ridicat doar după ce a țipat suficient de mult, poate primi hrană dar nu neapărat suficientă sau adecvată, poate primi afecțiune și îngrijire din partea părinților dar prea puțină).

Numeroși copii neglijați preiau un fel de rol de adult la o vârstă fragedă pentru a compensa ceea ce părinții lor nu le-au oferit. Ei trebuie să se îngrijească pe ei înșiși și adesea și de proprii părinți. Se întâmplă ca acești copii să fie lăudați de adulți pentru comportarea lor matură, fără însă ca cineva să observe că ei sunt privați de copilărie; e poate cea mai importantă daună care s-ar putea să nu fie observată decât mult prea târziu.

Neglijența emoțională nu e în mod necesar combinată cu cea fizică. Părinții pot fi incapabili de a se angaja într-o relație emoțională cu propriul copil și încearcă să compenseze aceasta prin satisfacerea nevoilor materiale într-un mod exagerat.

EGELAND (1992) afirma că ,,lipsa unei disponibilități emoționale reprezintă baza tuturor celorlalte aspecte dăunătoare ale abuzului emoțional.

Abuzul Emoțional

Abuzul emoțional este cel mai greu de definit dintre toate formele de maltratare și poate să apară în diferite situații de viață.

Poate fi definit ca o atitudine sau acțiune cronică a părinților sau a altor persoane îngrijitoare care dăunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului.

Abuzul emoțional nu are de a face cu întâmplările izolate de respingere care pot fi întâlnite la marea majoritatea a familiilor. Abuzul emoțional implică un model comportamental continuu și stabil față de copil, comportament ce devine o trăsătură dominantă a vieții acestuia. Răul făcut poate trece neobservat. Cicatricile sunt interne dar pot reflecta daune mai mari decât orice altă formă de abuz.

O altă definire a abuzului emoțional se referă la izolarea forțată a copilului (față de alți copii sau încuierea în pivniță sau pod etc.), neacordarea suportului emoțional, terorizarea, refuzul de a ajuta copilul la solicitarea acestuia, degradarea, devalorizarea, umilirea sau exploatarea morală (folosit drept servitor), denigrarea, coruperea minorului prin învățarea sau recompensarea comportamentelor rasiste sa criminale.

Altfel spus, abuzul emoțional este un comportament comis în mod intenționat de un adult și perceput ca abuziv de către copil, care îl jignește, îl devalorizează sau îl înfricoșează, afectându-i în acest fel echilibrul emoțional și dezvoltarea psihică. Concret acesta se referă la izolarea copilului, ignorarea sentimentelor sale, privarea de posibilitățile de învățare extrașcolară, adresarea cu un limbaj considerat de copil ca fiind jignitor.

Categorisirea diferitelor forme de abuz emoțional poate fi făcută pe baza tipului de situație la care este expus copilul.

Un tip de abuz este legat de copiii care sunt percepuți în mod negativ de părinții lor, uneori chiar de la naștere (sunt expuși în mod continuu la diferite grade de rejectare). Copiii simt că ceva nu este în regulă cu ei, că sunt ,,proști”, ,,răi”, sau ,, nebuni”. Ei sunt trecuți cu vederea, ridicularizați, respinși și văzuți ca o sursă a problemelor părinților. Această formă de abuz poate merge mână în mână cu abuzul fizic. Uneori abuzul emoțional este cel mai puternic, alteori cel fizic este dominant.

Poate fi observat și ,,sindromul Cenușăresei”. Copilul nu este expus numai abuzului emoțional al părinților ci și al fraților. Ceilalți frați, simțindu-se deja în nesiguranță și suferind de o anxietate cronică datorată atitudinii părinților, aleg ca o ușurarea posibilitatea de a se alia cu părinții puternici și periculoși. Ei definesc fratele, sora ca fiind ,, imposibilă”, ,,stupidă”, ca pe cineva care este vinovat de tot ceea ce este rău în familie.

Abuzul emoțional include terorizarea copilului prin amenințări cu pedeapsa, cu părăsirea sau alungarea. Amenințările îi creează o stare de anxietate căreia copilului îi va fi greu să facă față. BOWDEBY (1973) susține că amenințările separării sunt probabil mai dăunătoare decât adevărata separare.

Abuzul emoțional este diferit de cel fizic prin faptul că cel abuzat nu este în mod necesar conștient că a fost abuzat, iar nici cel care abuzează nu este în mod necesar conștient de abuzul său.

ROHNER folosește denumirile de ,,respingere parentală” și ,,abuz emoțional” c același sens: ,, părinții care resping sau își supun copiii unui abuz emoțional sunt adesea cei cărora nu le plac, nu acceptă sau sunt împotriva copiilor. Respingerea se manifestă în lume în două moduri principale: pe de o parte prin neglijență și pe de altă parte prin indiferență”.

Un alt grup de copii care sunt expuși abuzului emoțional sunt cei a căror părinți sunt violenți unii cu alții. Pentru mulți dintre acești copii a experimenta violența înseamnă a trăi în același apartament sau casă cu părinții și de asemenea de a suporta consecințele climatului de ură și ostilitatea dintre părinți și din restul familiei (CLISTENSEN 1988). Acești copii trăiesc în anxietate și-și folosesc adesea energia pentru a avea grijă de ei înșiși și în mod ironic chiar de părinții lor.

Trebuie luați în considerare și copiii celor care consumă droguri sau alte substanțe. Copiii aflați în asemenea situații observă faptul că adulții sunt prea preocupați de propria lor lume, de propriile nevoi și probleme, încât nu mai pot avea grijă de ei și nevoile lor. Copilul este expus la anxietate și situații neprevăzute pe care u le poate înțelege. Copilul va observa părinții care sunt incapabili de a avea grijă de ei înșiși și nu mai au control.

În cazul în care abuzul are loc mai mult timp, familiile sunt fie izolate, fie au o rețea socială dezorganizată. Alți factori stresanți asociați sunt legați de problemele financiare, materiale sau de coabitare.

Chiar în cazul în care abuzul de substanță nu este o problemă cronică, acesta poate juca un rol central atât în abuzul fizic cât și în cel sexual. Alcoolul reduce stăpânirea de sine care altfel ar fi putut preveni abuzul ( LERNER a găsit că în 75 – 90% din cazurile de maltratare a copiilor a fost implicat și alcoolul).

Copiii consumatorilor de substanțe sunt maltratați deja de la nivelul vieții intrauterine. Femeile care au avut un consum cronic de alcool în timpul sarcinii vor avea un risc de 30 – 40% de a da naștere unui copil care să prezinte un sindrom complet de alcoolemie fetală. Frecvența abuzului de droguri în timpul sarcinii poate duce la o dependență fizică a fătului.

Copiii ai căror părinți divorțează fără a fi capabili să realizeze creșterea copilului sunt expuși la abuz emoțional. Copilul este plasat la începutul unui conflict cronic în care unul din părinți îl acuză pe celălalt iar copilul poate fi forțat să ia partea unuia dintre ei. Copilul devine anxios și are sentimente confuze. El pierde un părinte fără să-i fie permis să fie necăjit sau să ceară afecțiune și să o primească. El devine deprimat și dificil. Trece printr-un proces care-i poate afecta legăturile cu cei mai apropriați, într-un mod negativ, timp de mulți ani.

,,CLOSINKY (1993) menționează patru aspecte legate de separare și divorț care pot fi identificate ca abuz emoțional:

atunci când copilul dezvoltă o anxietate cronică de separare și sentimentul de vină datorită faptului că ,,a ținut partea” unuia dintre părinți;

cazul în care copilul a fost folosit conștient/inconștient spre a ajuta ,,la funcționarea” unuia dintre părinți (de exemplu: trimiterea de mesaje, spionarea, etc.). În aceste situații copilul va dezvolta adesea tulburări de psihosomatice și de comportament;

cazul răpirii copilului sau separării ilegale a acestuia față de părinți;

cazul în care părinții se bat în prezența copilului”

Pe lângă aceste tipuri de abuz emoțional unii autori au găsit alte două sindroame de maltratare: ,,MŰNCHAUSEN prin intermediar” (ROSENBERG 1987) și ,,eșecul non-organic de a se dezvolta” (CRITTENDEN 1987).

Sindromul ,,MŰNCHAUSEN prin intermediar” desemnează un tip de maltratare în care părinții fabrică o boală de care pretind că suferă copilul. Aceștia fabrică simptomele unei boli și istoria acesteia. Ei tind să dobândească cunoștințe vaste despre simptomele respectivului sindrom și descriu starea copilului într-un mod foarte convingător. Aceasta înseamnă că acel copil poate fi supus unor investigații și tratamente dureroase, deci acest sindrom îmbracă aspectul abuzului fizic și emoțional, singura diferență fiind că alte persoane decât părinții sunt cele care în final supun copilul la disconfort și risc.

Sindromul ,,eșecul non-organic de a se dezvolta” – ENOD este întâlnit la copiii care primesc îngrijire fizică adecvată dar care sunt neglijați din punct de vedere emoțional. Suferința lor în plan afectiv duce la o slabă dezvoltare și o slabă creștere în greutate.

AYOUB și MILLER au definit ENOD astfel: ,, eșecul de dezvoltarea datorat mediului (EDM) nu poate primi un diagnostic organic. Etiologia sa este centrată pe comiterea sau dereglarea unor aspecte din cadrul relației părinte – copil. Problemele existente în cadrul diadei pot varia de la simpla lipsă de cunoștințe sau deprinderi până la complicate paternuri de atașament care se pot traduce prin paternuri de hrănire greșite față de satisfacerea nevoii de hrană.

Perpetuarea în timp a ENOD poate duce la deteriorare iremediabilă a dezvoltării fizice precum și a altor aspecte din dezvoltarea copilului. Dacă u este tratat acest sindrom, el poate duce chiar la moartea copilului.

Abuzul emoțional deși cel mai greu de diagnosticat este premergător și implicat în toate formele de abuz.

Abuzul Sexual

Exploatarea sexuală a unui copil implică ca acesta să fie victima persoane adulte sau în orice caz cu o diferență sensibilă de vârstă, în scopul obținerii satisfacției sexuale.

Abuzul sexual reprezintă utilizarea corpului unui copil pentru obținerea unei plăceri sexuale din partea unei alte persoane, indiferent de vârsta acestuia, de relația existentă între aceștia și chiar dacă utilizarea se face fără violență.

O altă definire consideră abuzul sexual asupra copilului drept participarea unui copil sau adolescent la activitățile sexuale pe care aceștia nu sunt în stare să el înțeleagă sau nu sunt adecvate vârstei (dezvoltării psihosociale) prin seducție.

Abuzul sexual reprezintă în esență obligarea minorului de a participa la activități sexuale menite în principal la satisfacerea plăcerii sexuale a adultului.

Abuzul sexual se concretizează prin supuneri la practici de intruziune orală, genitală sau anală, molestare de natură sexuală, cu contact genital sau fără, exploatare sexuală.

Copiii sunt dependenți de cei care îi îngrijesc pentru satisfacerea nevoilor fizice și emoționale. Din această cauză abuzul sexual asupra copiilor poate fi săvârșit de părinți, bunici, alte rude apropiate, alți ,,adulți de încredere”.

Abuzul sexual săvârșit de cei care îngrijesc copilul cuprinde un spectru larg de activități, de la urmărirea împreună cu copilul a filmelor/revistelor porno până la privirea adultului în timpul masturbării sau practicarea unor jocuri cu tentă sexuală ca pipăirea și apoi masturbarea sau intromisiunea orală, anală, genitală.

Adultul folosește astfel copilul pentru satisfacerea propriilor nevoi sexuale.

Copiii pot fi abuzați de la vârste foarte mici. Ei sunt seduși adesea printr-un joc într-o situație sexual abuzivă. Copilul este simulat sau obligat să se angajeze în relația abuzivă. Aceasta se realizează prin recompense sau amenințări. Activitatea sexuală este prezentată ca ceva special iar copilul ar trebui ,,să se considere norocos pentru faptul că are șansa să participe la ea”. Copilul nu are capacitatea de a înțelege ce se întâmplă. Rolul copilului în acest joc ,,secret” variază. El poate fi activ sau pasiv.

Abuzul sexual din cadrul familiei sau rețelei familiale se întâmplă rar să fie violent, acestea arătând a fi senzuale și protectoare. Cu toate acestea abuzul este traumatizant din punct de vedere emoțional, prin faptul că tăcerea copilului este adesea asigurată prin corupere, copilul simțindu-se vinovat și responsabil față de ceea ce i se întâmplă.

Există posibilitatea ca abuzul să fie sau să devină violent dacă evoluează din joc în intromisiune.

Un aspect confuz și înspăimântător al abuzului sexual pentru copil este secretul pe care trebuie să-l țină și sentimentul complicității care îl domină. Situațiile prin care se poate depista abuzul sexual sunt variate. Copiii pot fi adesea foarte ,,direcți” în exprimare; unii copii mai mici pot să-și destăinuie experiențele sexuale în timp ce se joacă, schițându-le gestual sau verbal. Copiii mai mari pot povesti altor copii și acestea adulților. Cu toate acestea, de obicei, copiii păstrează secretul acelor întâmplate și le neagă dacă este întrebat direct.

Copiii care au fost de mici expuși abuzului sexual vor prezenta un comportament senzualizat timpuriu. Ei se vor apropia de alți oameni într-un mod asemănător celui pe care l-au învățat de la abuzator. Acești copii se feresc să aibă contacte cu alți copii de vârsta lor pentru că aceștia ,,ar putea observa”, se izolează și ajung să se privească ca și cum ar fi diferiți de ceilalți copii.

Dereglări serioase ale somnului, fobii și coșmaruri, având un conținut sexual pot fi de fapt semnale ale faptului că a fost abuzat sexual. Pot apărea crize isterice cu țipete, tremurături și leșine. Este întâlnită și o formă de pseudoepilepsie precum și dereglări ale poftei de mâncare.

Nereușind să scape de abuz ei vor reacționa ca și cum urmările dezvăluirii abuzului ar putea fi mai rele decât expunerea în continuare la abuz. Astfel sinuciderea poate fi văzută ca unica cale de ieșire dintr-o dilemă irezolvabilă: a spune sau a nu spune.

Este mult mai dificilă obținerea unei dovezi în legătură cu abuzul sexual decât dovedirea abuzului fizic. Excepție fac cazurile de transmitere sexuală a unor boli și cazurile de sarcină. Uneori pot fi demonstrate anumite modificări fizice: dilatări ale anusului, urme pe coapse și sâni, infecții urinare și vaginale cronice, sângerări și mâncărimi ale zonelor genitale și anale; tulburări psihosomatice: dureri de burtă și în zona pelviană și dificultăți de a merge sau de a se așeza precum și regresia întâlnită frecvent la diferite forme de stres.

Atunci când un copil prezintă mai multe dintre aceste simptome în același timp ar trebui să dea de gândit în sensul că abuzul sexual ar fi o explicație posibilă și această ipoteză trebuie inclusă în realizarea diagnosticului diferențiat.

O formă deosebit de gravă a abuzului sexual o reprezintă incestul definit ca o relație sexuală între rude foarte apropiate. Cel mai frecvent incest se manifestă între tată – fiică sau frate – soră și mai rar ( dar cel mai patogen) între mama – fiu. Astfel de relații apar în familii cu disfuncționalități, familii alcoolice, violente, needucate, izolate.

Tații, în aceste situații, apar ca persoane perverse, psihopatice dar care nu se deosebesc la prima vedere de anturaj și pot da impresia unor părinți atenți la copii. Sunt imaturi din punct de vedere afectiv și nu realizează suferințele pe care le provoacă copilului. Își caută adesea justificări de genul ,,a fost provocat de copil …”.

Mamele se caracterizează prin toleranța inconștientă și complicitate inconștientă. Sunt dominate de depresie sau narcisism, sunt adesea ocupate profesional, refuză sexualitatea sau ele însele sunt abuzate sexual de soțul violent și abuziv. După descoperirea incestului mama fie susține copilul și cere pedepsirea tatălui, fie ascunde evenimentul (dacă este dependentă se soț) ceea ce conduce la repetarea actului.

Incestul între frați în general se întâmplă în familiile în care legătura copiilor cu părinții este foarte slabă. Copiii sunt dependenți unul de altul, marcați de relații afective puternice ce pot duce la alunecarea spre incest.

În cazul incestului între mamă și fiu, mamele sunt cele are prelungesc dependența copilului, sunt carențate afectiv și încearcă să domine personalitatea copilului.

O situație aparte o constituie și relația incestuală în care sunt antrenați un adult și un copil, dar care nu fac parte din familia naturală( de exemplu: tați vitregi și fetele mamei).

Abuzurile sexuale extrafamiliale sunt imprevizibile și foarte greu de prevenit.

O formă majoră de abuz o reprezintă pedofilia concretizată prin predilecția adultului spre relații sexuale cu copiii, valabilă pentru ambele sexe, dar mai frecvent adult – bărbat, copil – băiat. Poate fi heterosexuală sau homosexuală. Pedofilii sunt atrași de anumiți copii, mai precis cel prepuber sau la debutul adolescenței. Dacă copilul cu care desfășoară relația ajunge la vârste mai mari nu mai prezintă atracție pentru pedofil.

Abuzul sexual poate fi asociat cu alte tipuri de maltratare.

În toate aceste categorii maltratarea poate fi întâlnită în diferite grade. Poate fi mai mult sau mai puțin gravă, de scurtă sau de lungă durată, asociată cu situații particulare sau cronică. În unele familii aspectul maltratării poate avea o singură dimensiune sau le poate acumula pe toate.

Aspecte din legislația internă și internațională privitoare la protecția copilului împotriva oricărei forme de abuz

Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948)

Art. 3 – ,,Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa”.

Art. 5 – ,,Nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”.

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale (1966)

Art. 10. alineatul 3 – ,, Măsuri speciale de ocrotire și asistență trebuie luate în favoarea tuturor copiilor și adolescenților, fără nici o discriminare din motive de filiațiune sau din alte motive. Copiii și adolescenții trebuie ocrotiți împotriva exploatării economice sau sociale. Folosirea lor la lucrări de natură a dăuna moralității sau sănătății, de a le pune viața în primejdie sau de a dezvoltării lor normale trebuie sancționate prin lege.”

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice(1966)

Art. 24. – ,, Orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, origine națională sau socială, avere sau naștere, are dreptul din partea familiei sale, a societății și a statului la măsuri de ocrotire pe care le cerea condiția de minor.”

Convenția cu privire la drepturile copilului(1989)

Art. 19 – aliniatul 1 – ,, Statele părți vor lua toate măsurile legislative, administrative, sociale și educative corespunzătoare pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme de violență, vătămare sau abuz fizic sau mental, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv violență sexuală, în timpul î care se află în îngrijirea părinților sau a unuia dintre ei, a reprezentantului sau reprezentanților legali sau a oricărei persoane căreia i-a fost încredințat.”

alineatul 2: ,,Aceste măsuri de protecție vor cuprinde proceduri eficiente pentru stabilirea de programe sociale vizând furnizarea de sprijin necesar copilului și celor cărora le-a fost încredințat, precum și pentru alte forme de prevenire ca și pentru identificarea, raportarea, retrimiterea, anchetarea, tratarea și urmărirea penală pentru cazurile de rele tratamente – descrise mai sus – aplicate mai sus și vor cuprinde măsuri de intervenție judiciară.”

Art. 32 – ,,Statele părți recunosc drepturile copilului de a fi protejat împotriva exploatării economice.”

Art. 34 – ,,Statele părți se angajează să protejeze copilul contra oricărei forme de exploatare sexuală și de abuz sexual. În acest scop, statele părți vor lua toate măsurile corespunzătoare, pe plan național, bilateral și multilateral, pentru a împiedica:

incitarea sau constrângerea unui copil de a fi implicat într-o activitate sexuală ilegală;

exploatarea copiilor în scopul prostituției sau a altor practici sexuale ilegale;

exploatarea copiilor în vederea producției de spectacole sau de materiale cu caracter pornografic.”

Art. 36 – ,, Statele părți vor proteja copilul împotriva celorlalte forme de exploatare dăunătoare a oricărui aspect al bunăstării lui”.

Art. 39 – ,, Statele părți vor lua toate masurile corespunzătoare pentru a promova refacerea fizică și psihică și reintegrarea socială a oricărui copil victimă a oricărei forme de neglijență, exploatare sau abuz, a torturii sa a oricărei ale forme de pedeapsă sau formă de cruzime, inuman sau degradant. Această refacere și această reintegrare se vor desfășura în condiții care favorizează sănătatea, respectul de sine și demnitatea copilului”.

Constituția României

Art. 45 – Protecția copiilor și a tinerilor

Alineatul 3: ,,Exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața sau dezvoltarea normală sunt interzise.”

Legea 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copiilor

Art. 64 – (1): ,, Plasamentul copilului în regim de urgență neste o masura de protectie speciala, cu caracter temporar, care se stabileste in situatia copilului abuzat, neglijat, exploatat, precum si in sitatia copilului gasit sau a celui abandonat in unitatile sanitare .”

Codul familiei – L4/’54

Art. 109 – ,, Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtarea abuzivă sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte,[..], instanța judecătorească va pronunța decăderea părintelui din drepturile părintești.”

Codul Penal

Titlul IX – Capitolul I – Infracțiuni contra familiei

Art. 305 – ,,Săvârșirea de către persoana care are obligația legală de întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere a unuia dintre următoarele fapte:

părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale;

neîndeplinirea cu rea credință a obligațiilor prevăzute de lege;

se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”

Art. 306 – ,,Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau oricare persoană căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare se pedepsește cu închisoare de la 2 la 12 ani.”

Capitolul III – Infracțiuni privitoare la asistența celor în primejdie

Art. 314 – ,,Părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, în orice mod, a unui copil, [..], de către cel care îl are în îngrijire punându-I în pericol iminent viața, sănătatea sau integritatea corporală se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.”

Capitolul IV – Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială

Art. 329 – ,,Îndemnul sau constrângerea la prostituție, ori înlesnirea practicării prostituției sau tragerea de foloase de pe urma practicării prostituției de către o persoană precum și recrutarea unei persoane pentru prostituție ori traficul de persoane în acest scop se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.(+ varianta agravantă dacă fapta e săvârșită față de minor se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani)”

Titlul II – Infracțiuni contra persoanei

Capitolul I – infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății

Art. 180 – ,,Lovirea sau orice alte acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă.”

Art. 181 – 182 – Vătămarea corporală se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani / vătămarea corporală gravă se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Capitolul III – Infracțiuni privitoare la viața sexuală

Art. 197 – ,, Raportul sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani. Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani dacă victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului.

Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 ani dacă victima nu a împlinit 14 ani.”

Art. 198 – ,,Raportul sexual cu o persoană de sex feminin care nu a îndeplinit vârsta de 14 ani se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează raportul sexual cu o persoană de sex feminin între 14 și 18 ani dacă fapta este săvârșită de tutore, curator, supraveghetor, îngrijitor, medic, profesor, educator folosind calitatea sa.”

Art. 199 – ,,Fapta aceluia care, prin promisiuni de căsătorie, determină o persoană de sex feminin mai mică de 18 ani de a avea cu el raport sexual, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.”

Art. 200, alineatul 2 – ,,Fapta majorului de a avea relații sexuale cu un minor de același sex se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.”

Art. 202 – ,,Actele cu caracter obscen săvârșite asupra unui minor sau în prezența unui minor se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”

Art. 203 – Raportul sexual între rude în linie directă sau între frați și surori se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.”

Art. 201 – ,,Perversiunea sexuală(orice acte nefirești în legătură cu viața sexuală, altele decât cele prevăzute în art. 200).

dispozițiile articolului 200 – aliniatul 2 se aplică în mod corespunzător.”

Chiar dacă în legislația românească nu este utilizat termenul de ,,abuz” asupra copilului, acesta este sancționat sub diferite denumiri, în funcție de natura dreptului încălcat și gravitatea faptei.

CAPITOLUL III

COPILUL ÎN SITUAȚIA DE MALTRATARE

3.1. Particularitățile nefavorabile ale copilului

Copilul este vulnerabil și are nevoie de protecție specială datorită caracteristicilor specifice vârstei: lipsa aproape completă a posibilităților fizice și psihice de apărare; capacitatea redusă de înțelegere a efectelor, a consecințelor unor acțiuni proprii sau a altor persoane; imposibilitatea de a discerne între intențiile bune sau rele ale altor persoane; gradul crescut de sugestibilitate și inocență.

MIDDLEMORE(1948) a fost unul dintre primii care a clasificat temperamentele noilor născuți. Cele trei categorii ale sale, copilul ,,hipersensibil”, ,,placid” și ,,nuanțat” și modul în care acestea influențează relația mamă – copil le putem găsi în alte categorii ulterioare cum ar fi, copilul dificil, copilul de care te poți apropia cu greutate, copilul cuminte, etc.

THOMAS a identificat un continuum al diferențelor temperamentale de la ,,cuminte” la ,,dificil” și a definit extremele în modul următor:

copilul cuminte este acel copil a cărui constelație comportamentală constă în regularitate, un mod de a reacționa pozitiv la noii stimuli, o mare abilitate de adaptare la schimbări precum și o intensitate moderată a reacțiilor sale. Acest copil își va forma obiceiuri regulate de somn, de hrană, se va adapta ușor la un nou tip de alimentație, va zâmbi persoanelor străine ș va accepta cea mai mare parte a frustrărilor chiar cu un anumit grad de dificultate;

copilul dificil prezintă funcții biologice neregulate; are un somn și obiceiuri de hrană neregulate, acceptă cu greu noul tip de aliment și noile rutine în care trebuie să se integreze; prezintă reacții refractare, se adaptează cu greu la schimbări iar reacțiile sale sunt negative și intense.

Acești factori constituționali de bază ai copilului afectează percepția de sine și percepția mediului înconjurător.

,,Copiii cuminți le oferă părinților sentimentul de a fi buni părinți. Aceasta va sprijini comportamentul de atașament al copilului și va întării stima de sine a părinților”.

În cazul copilului dificil, părinților le e greu să satisfacă nevoile acestuia, să stabilească o interacțiune pozitivă, acest lucru putându-le genera sentimentul eșecului care ar putea duce la formarea unui cerc vicios. Aici părinții reacționează în mod negativ la acțiunile copilului iar copilul înregistrează atitudinea părinților, devine mai dificil și prin aceasta întărește reacțiile negative ale părinților.

OGDEN(1990) și-a pus întrebarea dacă există copii care să fie imuni la tarele psihosociale și a pus în discuție capacitățile înnăscute ale copilului. Un temperament ,,bun” este considerat ca un vaccin dat pentru a putea face față respectivelor tare .

S-a arătat că în anumite condiții, bine definite, există o strânsă relație între greutatea redusă la naștere, prematuritate și predispunerea la abuz.

Copilul prematur obosește mult mai repede și poate fi perceput ca un copil dificil.

Copilul prematur s-ar putea să fie greu de îngrijit în primul an de viață, va avea colici des, va avea o iritabilitate crescută și de aceea va provoca frustrarea și agresivitatea celor din jur.

Tulburările cerebrale, nașterea prelungită, remediile medicale aduse mamei în timpul nașterii au același rol și anume acela de a produce mai târziu agresivitatea părinților.

Prematuritatea copilului este un factor de risc în situații în care există condiții speciale în viața părinților, de exemplu: retardatul în dezvoltare, imaturitate, abuzul de droguri, probleme emoționale.

O situație aparte o constituie cazul copilului cronic handicapat motor sau mental și cel al copilului purtător al unor malformații congenitale, în special la nivelul feței. Acesta creează părinților o stare de disconfort și insatisfacție. În aceeași situație se află și părinții copiilor care au elemente psihopatologice caracteristice sindromului organic cerebral la copil și manifestă agresivitate, instabilitate, impulsivitate, tulburări de atenție, modificări de temperament și afectivitate ceea ce-I face pe părinți să obțină cu greu o relație optimă cu copilul lor. Astfel, disabilitățile copilului, atât cele fizice cât și cele emoționale pot fi în anumite situații factori provocatori ai situațiilor abuzive. Ei pot fi de asemenea un factor care contribuie la apariția unor interacțiuni distructive în care copilul este respins într-un mod mai mult sau mai puțin deschis.

3.2. Reacții și manifestări clinice condiționate de atitudini parentale perturbate

Copilul va dezvolta sentimentul de încredere sau de neîncredere față de mediu în funcție de modul în care nevoile sale de bază, cele emoționale și cele fizice sunt sau nu satisfăcute. Acestea au fost descrise de Erikson (1958) ca fiind primele sarcini în dezvoltare. Copilul care este expus maltratării în timpul primilor ani ai vieții va dezvolta un atașament nesigur față de părinți și va avea dificultăți în stabilirea încrederii în ceilalți. Pe măsură ce va crește își va crea o imagine negativă atât despre lume cât și despre sine. El va interpreta mediu în baza experiențelor trăite în propriul cămin. Creșterea și învățarea ajută copilul să se adapteze la mediu și să oblige mediul să se adapteze la el. Dacă mediul nu se schimbă, copilul este nevoit să se adapteze la acesta. Copilul folosește multe resurse pentru a se adapta la situația de maltratare în care se află.

Situația de maltratare este caracterizată printr-o satisfacere inadecvată a nevoilor. Insatisfacerea nevoilor creează probleme de dependență. Aceasta dependență este foarte pronunțată la copiii aflații în situații dificile. Problemele de dependență de dezvoltă cel mai adesea în două moduri diferite: o dependență deschisă și una defensivă.

Dependența deschisă se poate manifesta ca o tendință constantă spre contacte fizice, comportament de căutare a atenției, preocuparea pentru controlul și stăpânirea altora, încercări permanente de a mulțumi și de a fi acceptat de părinți și de alți adulți.

Pe de altă parte copilul poate prezenta o dependență defensivă, o independență excesivă și o retragere emoțională atât față de părinți cât și față de alți adulți. Copilul adoptă o atitudine rece și dificilă și se comportă ca și cum nu i-ar păsa de nimeni.

În spatele acestor reacții copilul tânjește după siguranță și recunoaștere a sa de către persoanele care-l îngrijesc. Chiar dacă situația de maltratare variază din punct de vedere al tăriei și tipologiei, toți copiii care sunt supuși maltratării au anumite trăiri comune: fiecare dintre ei trăiește sentimentul anxietății, îngrijorării, dezamăgirii, suferinței.

SPITZ (1964) și BOWLBY (1960) au realizat primele descrieri legate de depresia copiilor care se instalează în momentul separării acestora față de părinți.

ROBERTSON (1967) descrie reacțiile copiilor de-a lungul a trei faze: ,,protest”, ,,disperare”, ,,negare”. Protestul copilului mic este evidențiat prin plâns. Strigătul lui poate fi foarte puternic încât pătuțul se scutură, apoi plânsul se transformă în suspine dureroase și disperate, iar pe măsură ce timpul trece iar persoana de care copilul este atașat nu apare, totul se transformă într-un geamăt tăcut și resemnat. Dacă nici persoana dorită nu apare se va instala negarea.

Fără deosebire de locul în care se desfășoară procesul de suferință al copilului, în propria lui familie sau prin separare, aceasta va interfera cu procesul de dezvoltare normală a copilului. Aceste două procese se vor ciocni unul de celălalt iar unul dintre ele va trebui să cedeze în fața celuilalt. De obicei, suferința prin puterea ei reușește să învingă opozantul, procesul normal de dezvoltare.

,,Situația de maltratare poate conține o înlănțuire de înfrângeri și crize de-a lungul unor lungi perioade de timp, astfel că noile traume apar adesea în momentele în care copilul încă mai luptă cu cele anterioare. Toate aceste lupte slăbesc copilul și nu-i mai rămâne suficientă putere pentru a investi în propria-i dezvoltare”.

Copilul folosește mult mai des decât adulții disocierea ca mecanism de apărare pentru a se proteja de consecințele psihice ale traumelor suportate. ,,Folosirea disocierii și a negării creează copilului posibilitatea de a se elibera de simptomele și amintirile abuzului. Astfel amnezia totală sau parțială poate persista timp de luni de zile sau chiar ani. Copilul va dezvolta tulburări ale percepției de sine schimbări ale stării de spirit și ale comportamentului”.

Deprimarea copiilor poate fi observată în jocul lor. Copiii au nevoie să se joace însă mulți copii aflați în situația de maltratare aproape că nu se joacă deloc, acesta fiind un mod de a-și exprima depresia prin pasivitate fizică. Copiii deprimați prezintă o creativitate mai scăzută în raport cu ceilalți copii.

O importantă cale de dezvoltare a imagini de sine a copilului o reprezintă percepția lui despre părinți. Copilul care se simte iubit și acceptat are o bază bună pentru a-și construi o bună imagine și stimă de sine. Părinții abuzanți îi comunică de timpuriu copilului faptul că nu e suficient de bun, că nu e dorit, că e responsabil de ce e rău în familie. El va dezvolta de-a lungul timpului o imagine de sine distorsionată și negativă și o scăzută stimă de sine. Acest copil are o lume interioară plină de sentimente și gânduri negative despre sine și lume. (LOVDAL 1988)

Copiii depun mult efort în încercarea de a înțelege situația în care se află. Ei încearcă să interpreteze situațiile și să explice comportamentul agresorului luând asupra sa întreaga responsabilitate și vină. Trăirea vinei poate fi exprimată în diferite forme de comportament autodistructiv. Copiii care preiau foarte mult din responsabilitate sunt extrem de loiali părinților lor. Abilitatea copilului de a ascunde lucruri și fapte, de a ține secret situația de abuz este aproape fără limită. Acești copii care au semnalat de timpuriu lumii adulte faptul că sunt implicați în astfel de activități, au primit drept răspuns, neîncrederea și respingerea. Mulți copii nu găsesc altă posibilitate decât de a retracta ceea ce au spus. Adulții percep acest lucru ca o confirmare a faptului că acesta a mințit în declarațiile anterioare. Copiii se tem de o eventuală înfăptuire a amenințărilor agresorului și sunt înspăimântați de răzbunarea familiei, dezintegrarea acesteia sau surghiunul.

Având întârzieri în dezvoltare și probleme de concentrare a atenției este inevitabil ca acești copii să nu prezinte diferite tipuri și grade de probleme de învățare. Trăirile lor în relație cu alți copii și adulți sunt caracteristice poziției de apărare. Există și excepții: unii copii au resurse interioare foarte mari încât sunt capabili să facă abstracție de aspectele negative și distructive ale situației de acasă și să se bucure din plin de școală și de liniștea pe care aceasta o oferă. Școala poate deveni un sanctuar și oferă posibilități compensatoare foarte mari oferind șansa atașamentului față de persoane din afara familiei.

,,Anomalia relației părinți copii se traduce clinic printr-un complex de simptome, simulând uneori boli fizice sau tulburări de comportament dificil de diagnosticat și încadrat etiologic.

malnutriția și întârzierea creșterii de cauză neorganică;

tulburarea aportului alimentar;

abdomen dureros recurent psihogen;

tulburarea instalării controlului voluntar al micțiuni;

întârzierea controlului sfincterului anal;

țipătul primitiv la sugar;

tulburările somnului la copil;

deficiențe ale dezvoltării cognitive;

bâlbâiala;

depresiunea.

Malnutriția și întârzierea creșterii de cauză neorganică

În manualele clasice de pediatrie malnutriția este inclusă în rândul bolilor organice. În ultimul deceniu a fost dezvăluită componenta neorganică a unor sindroame de malnutriție ale sugarului, consecință exclusivă a unor relații inadecvate mamă – copil. Exploatând caracterul relațiilor mamă – copil, la copilul malnutrit se demonstrează că în majoritatea cazurilor sunt disruptive. În lumina acestor observații sindromul de malnutriție, la care s-a exclus o cauză organică, se dezvăluie a fi consecința unui sindrom de privare emoțională. Separarea psihologică creată de mamă prin lipsa ei de reciprocitate și răspuns neadecvat la intențiile de comunicare a copilului, ca și incapacitatea ei de a obține o relație optimă cu copilul, produce copilului o suferință cu aceleași consecințe cu separarea fizică mamă – copil sau carența unor factori nutriționali.

Întârzierea creșterii din cauză neorganică este tratată în unele manuale de pediatrie sub numele de nanism psihosocial. Copiii sunt palizi, apatici și asociază totdeauna deficit cognitiv moderat ca și dificultăți ale înțelegerii sau exprimării verbale, rezultatul unei lipse cronice de stimulare psihointelectuală. Se asociază frecvent tulburări ale aportului nutritiv, tulburări de somn și întârzierea obținerii controlului sfincterelor. Tabloul clinic descris este caracteristic copiilor care trăiesc în familii care sunt victime ale deprivării emoționale, care trăiesc în familii în care se perpetuează situații conflictuale sau disrupții.

Tulburarea aportului alimentar

Apetitul sau pofta de mâncare este în directă legătură cu senzația de foame, reflex înnăscut care constă din nevoia fizică periodică de a ingera alimente. Anorexia, scăderea poftei de mâncare, poate fi determinată de boli organice sau este de cauză psihogenă. Anorexia psihogenă, care debutează încă din perioada de sugar, este în mod invariabil opera familiei, pe care a desăvârșit-o cu migală. Administrarea forțată de alimente este cea mai frecventă cauză a anorexiei psihogene. Anorexia psihogenă se dezvoltă la copiii care provin din familii în care există situații conflictuale declarate sau ascunse cu mare grijă și exprimă anxietatea acestora. Sugarul cu anorexie psihogenă continuă să aibă aceleași obiceiuri alimentare și la vârsta de preșcolar sau școlar atât timp cât nu au loc schimbări în mediul său familiar. Anorexia tranzitorie cu coloratură psihogen se întâlnește și la copilul recent separat de mamă.

Ruminația constituie un simptom de afectare psihică gravă a sugarului care constă în posibilitatea readucerii anormale a alimentelor ingerate din stomac în gură pentru a fi remestecate și reînghițite. Ruminația va fi interpretată ca un act de autostimulare prin care sugarul își creează gratificație orală. Se dezvoltă la copiii lipsiți de dragoste de mamă și la cei lipsiți de contacte sociale. Se descrie după vârsta de 3 luni pentru că abia atunci copilul stă mai multă vreme treaz și poate sesiza lipsa de interes a mamei și este și vârsta când are nevoie de gratificație. În familia copilului există un climat emoțional de insecuritate sau unul din părinți suferă de o boală psihică francă.

O altă formă și cea mai severă de tulburare a aportului alimentar de cauză psihogenă este anorexia nervoasă.

Abdomen dureros recurent psihogen

Dureri abdominale recurente la care s-au exclus cauzele organice se întâlnesc la 10–15% dintre copiii școlari. Durerea abdominală neorganică este difuză sau cu localizare schimbătoare. Iradierea ei este bizară și se poate stabili o legătură temporală între apariția durerii și stres. Se remarcă uneori existența unui model social și copilul imită simptomatologia acuzată și de alți membrii ai familiei. Unii copii speră că o durere abdominală care în general impresionează anturajul, să îi faciliteze accesul la gratificație, sau chiar beneficiu. La originea durerilor psihogene se poate afla o reacție de conversiune (conflictele în plan psihic sau emoțional sunt convertite în simptome simbolice).

Tulburarea instalării controlului voluntar al micțiunii și al defecării

S-a remarcat că majoritatea copiilor și în special fetițele cu enurezis(=micțiune involuntară apărută în timpul somnului, în absența oricărei afecțiuni organice identificabile) suferă de tulburări emoționale. Psihiatrii de copii încadrează enurezisul într-o formă imatură de gratificație, pe care copilul și-o permite. Ca expresie a ostilității copilului față de o mamă prea severă care-l domină prin metode educaționale rigide.

Întârzierea controlului voluntar al sfincterului anal este întâlnită cel mai frecvent între 2 și 4 ani fiind consecința unor defecte educaționale sau disrupției relației mamă – copil.

Tulburările somnului la copil

Tulburările somnului la copil sunt legate de particularitățile psihice și de dezvoltare și nu se supun tiparelor de clasificare utilizate la alte vârste (insomnii, parasomnii).

Trezirea frecventă în timpul nopților este cu atât mai sigură cu cât copilul este de vârstă mai mică. Se înregistrează două variante de tulburări ale somnului: durata scurtă și trezirile frecvente. Atât ,,colicile” cât și trezirile frecvente nocturne se asociază cu temperamentul dificil al sugarului.

Și după depășirea perioadei de sugar, până în jurul vârstei de 4 ani există o categorie de copii (15 – 30%) care continuă să nu prezinte somn nocturn neîntrerupt. Pediatri au tendința să considere că acest comportament al copiilor este consecința atitudini părinților, indicând un conflict emoțional mamă – copil. Dintre factorii de mediu care se asociază cu persistența tulburărilor de somn la preșcolar se poate cita absența îndelungată a mamei (separarea), depresiunea acesteia, boală sau un accident grav în familie. Părinții acestor copii sunt nevrozați, au probleme în legătură cu armonia căsniciei lor, unii sunt consumatori de alcool.

Somnul întrerupt al copiilor tulbură somnul părinților care devin obosiți, stresați, nevrozați. Mama și copilul alcătuiesc un sistem biologic și social care se influențează reciproc, așa că factorii din mediu îi afectează concomitent, se naște un cerc vicios datorită căruia atât mama cât și copilul au semne de stres.

Deficiențe ale dezvoltării cognitive

Studierea copiilor cu handicap mental a dus la descoperirea că pentru marea majoritate a cazurilor, factorii psihoemoționali de mediu au o prevalență mai mare în rândul factorilor de risc decât caracteristicile intrinseci ale copilului. Pentru apariția retardului mental rolul factorilor nebiologici par să depășească ca semnificație anamneza biomedicală a cazului.

Cercetările făcute asupra copiilor expuși asupra abuzului fizic și neglijării (MORSE, ZAHLER, FRIEDMAN 1970 și BUCHAMAN și OLIVIER 1977) au arătat o apariție relativ mare a retardului mental la acești copii. Poate fi cauzat atât de leziuni cerebrale, subalimentare și de probleme de atașament din timpul alăptării precum și de un abuz emoțional continuu.

Este dovedit că viitorul psihointelectual al copilului depinde de o multitudine de variabile care trebuie înțelese ca interacțiunea factorilor biologici și a condițiilor de îngrijire și educare din mediu familial. Dintre condițiile de îngrijire foarte importantă se dovedește a fi calitatea relației părinți – copii și separarea de lungă durată a părinților (mai ales a mamei) de copil. Pentru dezvoltarea intelectuală a copilului au fost identificate ca având valoare determinantă contextul relațional familial, atitudinea părinților în timpul îngrijirii copilului și sistemul educațional din familie.

Tulburările de dezvoltare cognitivă devin probabile dacă se corelează factorii nefavorabili de mediu familial și cultural care presupun deficiențe educaționale, substimulare și lipsă de afectivitate.

Bâlbâiala

Cea mai acceptată teorie consideră bâlbâiala o stare nevrotică întreținută de mediul familial. Tulburarea relației mamă – copil și dezechilibrul afectiv al familiei par să condiționeze în cea mai mare măsură apariția acestui defect de vorbire.

Depresiunea

Inclusă în rândul tulburărilor emoționale depresiunea se datorește atât unor factori biologici cât și unor factori psihofamiliali.

Termenul este folosit generic pentru a defini stări de pesimism sau tristețe excesivă.

Numeroase semne și simptome însoțesc sau exprimă starea depresivă; ele se întrepătrund și se condiționează reciproc:

simptome afective: disforia (lipsa de plăcere în efectuarea oricărei activități), tristețea, disperarea, pesimismul, nesiguranța, sentimentul de culpabilitate care exprimă pierderea autostimei și tendința de preocupare morbidă pentru propria persoană;

simptome somatice: instabilitate motorie, agitație, tulburări ale aportului alimentar, tulburări ale somnului, tulburări digestive și semne cardiace(palpitații). Copilul este veșnic obosit și lipsit de energie.

simptome comportamentale: pierderea interesului pentru propria persoană, familie, școală, prieteni având ca efect ruperea contactelor sociale.

Principala cauză de depresiune la copil este alterarea gravă a relației normale părinte – copil. Reiese însemnătatea mare a unui echilibru psihic familial și a unei afectivități normale între părinți și copii pentru evitarea manifestărilor de depresiune la vârstele pediatrice.

Abuzul nedepistat și netratat produce modificări grave în structura personalității copilului, cu repercursiuni majore în timp, ce se regăsesc la adult într-un comportament cu dificultăți de adaptare și integrare socială.

Aceste modificări sunt:

disfuncții somatice;

disfuncții în sfera sexuală:

– hipersexualitate;

– respingere a actului sexual;

– atracție sexuală față de copii;

perpetuarea uni comportament abuzator;

comportament agresiv față de sine:

– tentative suicidare;

– automutilare;

– consum exagerat de alcool și sau droguri;

comportament agresiv față de alții:

– acte violente;

– limbaj violent nejustificat;

tulburări în sfera afectiv emoțională:

– impulsivitate și violență;

– depresie și izolare socială;

– neîncredere în sine și în ceilalți;

– labilitate psihoemoțională;

– culpabilizare;

– anxietate;

tulburări de adaptare și relaționare socială:

– dificultăți profesionale;

– incapacitatea de a constitui un cuplu stabil.

3.3. Strategii de supraviețuire ale copilului maltratat

Aceste strategii de supraviețuire sunt modalități prin care copilul reacționează și încearcă să facă față situației de amenințare în cel mai bun mod posibil. El încearcă să se apere atât împotriva propriilor sentimente cât și a mediului înconjurător.

Copiii aflați în situația de maltratare sunt slăbiți, confuzi, anxioși, însă fac tot ce pot pentru a supraviețui.

GREY și KEMPE (1976) au descris două strategii de supraviețuire pe care le folosesc copiii în situații de maltratare:

copiii se comportă astfel încât să îndeplinească dorințele și așteptările adulților. Sunt hipersensibili la semnalele trimise de adulți, semnale legate de modul în care copilul ar trebui să se comporte. Acești copii folosesc o mare parte din resursele proprii pentru a face față acestor așteptări și pentru a evita furia și reacțiile violente ale părinților. Acești copii se vor comporta ca niște mici adulți. Acest grup se poate împărți în alte trei subgrupuri:

a1) cei care-și îndeplinesc cu bine sarcinile, sunt activi și sunt ,,învingători”;

a2) cei care adoptă un rol de îngrijitor;

a3) cei pasivi și retrași.

Acești au un comportament continuu provocator, agresiv, distructiv și hiperactiv, cu un grad ridicat de agitație. Agresivitatea unui astfel de copil se poate isca din nimic. El reușește să dobândească un fel de control asupra mediului înconjurător. El reușește să-i aducă pe cei mari în pragul nebuniei.

Aceste două strategii sunt întâlnite cel mai des. Strategiile folosite de copii în cazurile de maltratare pot altera în funcție de situația în care se află.

Strategiile pot fi atât constructive cât și distructive. Cu ajutorul lor copiii își asigură un anumit control asupra situației, sau în cel mai rău caz o iluzie a controlului situației.

Rolul asistentului social în relaționarea cu copiii maltratați

Există o incertitudine referitoare la măsura în care copilul trebuie angajat în evaluarea maltratării. Este o ironie deoarece copilul este cel care știe cel mai bine despre situația pe care asistentul social încearcă să o înțeleagă.

Deseori apar situații în care datorită lipsei de încredere în validitatea informațiilor furnizate de copil, acesta nu e ascultat. Noua viziune despre ,,client ca expert a propriilor probleme” nu pare să se aplice în cazul copiilor abuzați și neglijați.

Astfel stabilirii unei relații cu copilul i s-a acordat mai puțină atenție în literatura de specialitate decât stabilirii unei relații cu adulții.

Priceperea de a comunica cu copiii este o condiție esențială pentru a putea stabili o relație atât de necesară nu numai în faza evaluării ci și pe parcursul întregului proces de sprijinire a copilului.

Principii de bază în stabilirea relației de cooperare cu copiii maltratați:

Cunoașterea copilului pe plan emoțional.

Datorită dezamăgirilor repetate, frustrări și altor experiențe dureroase legate de părinți, copiii se așteaptă la aceleași lucruri și din partea altor adulți. O condiție esențială pentru el este să-și dezvolte încrederea în noi.

Copilul se luptă cu sentimentele lui și cu reacțiile față de părinți. Acestea pot fi contradictorii – un amestec de loialitate și conflicte. Pentru a cunoaște copilul așa cum e, trebuie să empatizăm cu aceste sentimente și să încercăm să ne raportăm la ele.

O precondiție pentru a fi capabili să ne raportăm la experiențele copilului este aceea de a fi în stare să înfruntăm realitatea. Numai așa vom putea cunoaște copilul efectiv.

Când suntem în stare să recunoaștem sentimentele și conflictele copilului, încercăm să-i comunicăm înțelegerea noastră, încercăm să-i comunicăm această recunoaștere și acceptare a sentimentelor și conflictelor cu care el se luptă; încercăm să ne relaționăm în moduri care au înțeles pentru copil.

Satisfacerea nevoii copilului de a ști despre noi

Trebuie să-i acordăm copilului toate ocaziile și timpul necesar pentru a-și face o părere despre tot așa cum noi trebuie să avem șansa și timpul necesar pentru a observa copilul.

Copilul ne poate privi ca o amenințare, ca pe cineva care creează neliniște și nesiguranță.

Dacă neliniștea copilului și sentimentele sale confuze sunt copleșitoare, el poate avea greutăți în a percepe ce-i spunem.

Să fii deschis și direct cu copiii este la fel de important ca și cu adulții. Este important să le explicăm rolul nostru cât mai corect și mai simplu de putință.

Grija față de părinți

Este important să avem grijă de părinți pentru ca ei sa nu-și piardă încrederea. Aceasta ajută la respectul de sine al părinților, facilitează relațiile cu copilul și cooperarea lor cu noi. Stabilirea unei relații cu copilul depinde și de abilitatea noastră de a lua în considerare loialitatea copilului față de părinți. Trebuie să avem în cap imaginea părinților formată în mintea copilului.

A avea grijă de părinți nu înseamnă a nu lua o poziție în legătură cu maltratarea, însă trebuie să o facem în așa fel, încât în același timp să le comunicăm că-i acceptăm ca indivizi fără a accepta însă ceea ce au făcut.

Încurajarea copilului de a comunica

A include copilul în evaluare nu înseamnă ,, a-l chestiona”. Copilul comunică mai ușor desenând sau jucându-se. cu mijloace simple copilul comunică multe despre ceea cel preocupă.

Fiecare copil are o poveste ce trebuie spusă, o poveste pe care deseori oamenii au fost incapabili să o asculte. Nu-i ușor pentru copil să folosească cuvintele dar prin exprimare copilul ajunge să se cunoască pe sine.

Metode de stabilire a relațiilor:

comunicarea directă a înțelegerii empatice a experienței copilului;

comunicarea înțelegerii prin generalizare;

comunicarea înțelegerii prin povestiri;

comunicarea înțelegerii cu ajutorul păpușilor, desenelor și jocurilor;

comunicarea înțelegerii cu ajutorul literaturii pentru copii.

Este necesar să-l facem pe copil mai ,,vizibil” în evaluare. Trebuie să investim în stabilirea unei relații cu el; doar atunci îl putem ajuta. Comunicarea empatiei și înțelegerii fac posibilă împărtășirea durerii copilului și sprijinirea lui.

Copilul trebuie ajutat să facă față experiențelor lui emoționale și cognitive.

Principii care guvernează această abordare:

Reduceți haosul intern al copilului și împărtășiți-i durerea;

Copilul se luptă deseori cu un haos interior de sentimente puternice și contradictorii. Acest haos va duce mai devreme sau mai târziu la ,,demisionare” și retragere. Punând un nume sentimentelor contradictorii și arătându-ne înțelegerea și acceptarea vom reduce haosul interior.

Faceți viața mai ușor de înțeles

Foarte multe lucruri se întâmplă simultan iar copilului îi este dificil să le înțeleagă și să le vadă extinderea. Copilul își folosește o mare parte din energie încercând să înțeleagă ce se întâmplă. A ajuta copilul să înțeleagă situația mai bine îi poate reduce efortul și îi oferă posibilități mai mari de a-i face față.

Faceți viața mai previzibilă

Făcând viața mai previzibilă eliberăm energiile care, altfel, dacă lucrurile sunt necunoscute, ar fi prinse în confuzie și nesiguranță.

Copiii au posibilități limitate de a anticipa ce s-ar putea întâmpla sau de a se imagina în viitor. Este necesar ca ei să fie informați despre ce se întâmplă. Copiii au nevoie de ajutor pentru a se pregăti pentru micile/marile provocări cu care sunt confruntați.

Reducerea sentimentului de responsabilitate și vină a copilului pentru maltratare

Pentru a obține acest deziderat trebuie să-i explicăm copilului următoarele adevăruri:

copiii nu sunt niciodată vinovați de ceea ce fac părinții lor;

este responsabilitatea părinților să aibă grijă de copiii lor; unii pot învăța, alți nu;

este responsabilitatea celorlalți adulți să aibă grijă de cei care nu reușesc să se îngrijească singuri.

Ajutați copilul să-și exprime sentimentele

Mulți dintre acești copii au avut experiențe care le-au blocat sentimentele. Deseori ei nu știu ce simt și sunt departe de a fi capabili să-și exprime sentimentele în cuvinte. Lucrul cu copiii cere perseverență pentru că ei rămân pasivi mult timp înainte de a releva aspecte afective ale maltratării.

Remarcați copilul

Prin mijloace simple putem face copilul remarcat atât pentru sine cât și pentru alții. Un mod simplu de a face asta este de a comenta cu înțeles ce face copilul.

Dați copilului o trăire nouă și diferită a relațiilor

Copilul aduce cu sine ,,modele interioare” de relații în noile relații. El se așteaptă să întâlnească reacții și atitudini similare în relațiile noi, cu cele pe care le-a trăit anterior.

Trebuie să dezvoltăm o relație complet diferită cu copilul care să-i dea o experiență nouă despre cum poate fi o relație.

Copiii maltratați au nevoie de experiențe vii nu ,,care învie”.

Ajutați copiii să facă față situației

Problemele comportamentale pe care le au mulți copii maltratați fac ca relațiile lor cu alți copii să fie dificile. Mulți au abilități sociale limitate.

Învățarea de deprinderi sociale poate contribui la dezvoltarea unei relații mai bune cu mediul.

,,Copilul trebuie să dobândească sentimentul că el este valoros prin el însuși și nu prin ceea ce ar putea face pentru ceilalți.”

CAPITOLUL IV

PĂRINȚII ÎN SITUAȚIA DE MALTRATARE

4.1. Germenii maltratării copilului în viața de cuplu

Părinții prea uniți

S-a spus și s-a repetat că înțelegerea între părinți este necesară pentru formarea și dezvoltarea personalității copilului, dar se uită uneori să se adauge o condiție indispensabilă: dragostea dintre părinți să integreze prezența copiilor și să n-o excludă. Acest din urmă caz este foarte frecvent mai ales în cazul copilului venit pe lume prea de timpuriu la părinți prea tineri. Acesta este perceput de părinți ca un element care jenează.

La copiii aparținând unui cuplu a cărui vocație pentru căsnicie este cu mult mai puternică decât cea părintească, se constată un puternic sentiment de frustrare, o nostalgie a contactului mai intim cu adulții.

Părinți neglijenți

În această categorie intră părinții hărțuiți de grijile materiale, cei care se consacră pe deplin vieți profesionale sau mondene, cei care sunt absorbiți de o pasiune(fie ea jocul, vânătoarea, dragostea, etc.) și mulți alții încă. Toți au un punct comun: nu sunt suficient de disponibili pentru copiii lor care-și construiesc un univers separat și care se simt mai mult sau mai puțin frustrați.

Părinții infantili

Cazul este foarte frecvent și poate lua formele cele mai diverse după cum unul sau altul dintre părinți (sau amândoi) sunt lipsiți de maturitate și refuză să-și asume răspunderea unei familii.

Securitatea, continuitatea și echilibrul familiei sunt perturbate de infantilismul părinților. Autoritatea în familie este exercitată inconsecvent și incoerent iar copilul este derutat și confuz, cu dificultăți mari în echilibrarea propriei personalități.

d) Părinți dependenți

Incapacitatea de a se despărți de familia de origine pentru a fonda una nouă este o altă formă a lipsei de maturitate care prejudiciază evident echilibrul căsniciei. Un bărbat sau o femeie prea atașați de mamă, prea dependenți de ea din punct de vedere afectiv, se simt uneori vinovați față de ea dacă se atașează prea mult de propria familie, de soție, de copii, ca și cum ar comite o infidelitate față de mamă.

Doctorul BORGE citează cazul unei tinere femei a cărei mamă geloasă nu dorea ca ea să aibă copii. Totuși un copil a apărut și din nefericire nașterea lui a coincis cu moartea bunicii. Tânăra femeie a resimțit această moarte ca o pedeapsă și profund culpabilizată nu putea să-l iubească pe copil, rodul nesupunerii ei și-l trata cu ostilitate profundă.

Copilul apare ca un ,,țap ispășitor” pentru cel nefericit. Reacția părintelui este sfâșietoare pentru că ea creează la copil sentimentul confuz al unei nedreptăți a cărui cauză nu o poate înțelege.

Părinții care nu se înțeleg

Conflictele, chiar și cele ascunse, au repercursiuni grave asupra copilului.

Un bărbat înșelat și decepționat poate să respingă copilul celei care l-a trădat: pe ea o va lovi prin copil. În mod analog, o mamă care nu-l mai iubește sau nu-l mai admiră pe soțul ei, riscă să-și perturbe destul de grav copiii prin faptul că ea găsește în ei ceea ce îi amintește de defectele soțului ei și devine critică agresivă și nedreaptă.

Uneori părinții fac din copii arbitrii neînțelegerilor lor și îi constrâng să ia partea unuia dintre ei. Copilul poate reacționa diferit la conflicte prin evadare în visare, regresul în stadiu mai infantil, agresivitate sub forma unor explozii de mânie și toate aceste reacții pot avea efecte dăunătoare asupra dezvoltării normale a copilului.

Dar situația de conflict are cele mai dăunătoare efecte când se exprimă prin discuții având ca subiect copilul. Fiecare dintre părinți critică obiceiurile educative ale celuilalt și copilul care se crede motivul conflictului consideră că este adevărata cauză care-i ațâță pe părinți unul împotriva celuilalt, de aici sentimentul inferiorității și al culpabilității.

Se vede că toate dificultățile de adaptare ale cuplului au repercursiuni asupra echilibrului copiilor și al dezvoltării personalității lor. Dat presupunând că părinții formează un cuplu perfect, trebuie precizat modul în care acest cuplu concepe relațiile cu copilul.

K.WOLF a arătat patru concepții eronate, deși extrem de curente:

copilul pitic: considerat ca o ființă nedezvoltată și deci lipsită de valoare, care trebuie să fie mereu certată;

copilul marionetă care trebuie să fie cât se poate de cuminte, să corespundă în toate privințele dorințelor părinților și exigențelor lor;

copilul sălbatic care trebuie dresat și ale cărui porniri, neapărat urâte, trebuie să fie reprimate;

copilul idol, înger pur și inocent, trăind în lumea ireală și adorat pentru perfecțiunea lui.

Toate aceste concepții au un punct comun: acela că toate îl izolează pe copil, îl situează într-o lume aparte, lume în care părinții își pot exercita dominarea.

4.2. Tipuri de dominare parentală

Părinții autoritari și disciplinarea copilului

Părinții nu încadrează totdeauna disciplinarea copilului între regulile de comportament social.

Disciplinarea copilului este inițiată de părinți în concordanță cu părerea lor despre supunere și autoritate, despre dependența sau autonomia pe care sunt dispuși să o acorde copilului lor.

Provenind din medii diferite, părinții pot avea păreri contradictorii privind disciplinarea copilului. Aceste neconcordanțe pot genera dificultăți de educare.

Părinții trebuie să aibă capacitatea de a-și analiza comportamentele și atitudinile lor nerezonabile și de a nu le impune fără discernământ copilului. De asemenea ei trebuie să reziste tentației de a face uz de forță pentru a impune cu brutalitate anumite reguli copilului și de a-l umili dacă acesta se opune dorinței lor.

Unul din principiile de bază care ar trebui urmărite în disciplinarea copilului este cel al fermității. Este greșit să se alterneze perioade de mare severitate cu perioade de laxitate. Pentru aceeași vină copilul trebuie admonestat mereu la fel.

,,Referitor la modul în care părinții concep să-și disciplineze copilul se descriu 5 variante de atitudini pe care le considerăm grave: părinți autoritari, părinți hiperprotectori, părinți indulgenți, părinți severi și chiar părinți agresivi. De obicei ei iau măsuri de disciplinare pe care le știu dintr-o experiență proprie sau le deduc intuitiv și rareori cunosc principii științifice de pedagogie.”

Cel mai mare dezavantaj al utilizării pedepsei corporale este că părintele îl învață pe copil ce trebuie să nu facă și nu ceea ce trebuie să facă. Bătaia(pedepsirea fizică) are un efect temporal și o valoare educativă mică.

b) Părinți hiperprotectori

Supraprotecția parentală apare în cazurile unui contact excesiv între mamă și copil, la vârsta la care ar fi trebuit să se fi instalat relativa lui independență. Mama doarme cu copilul în pat chiar la vârsta de școlar, nu-l lasă să depună nici un fel de activitate casnică, îi face baie și alte servicii care nu sunt necesare.

Copilul supraprotejat este de obicei anxios iar mamele își arogă atitudini hiperprotectoare de infantilizare. Mamele sunt restrictive și limitează mult tendințele copilului de a avea autonomie. Această hiperdependență de mamă este diferită de atașamentul selectiv care exprimă securitate emoțională și autonomie socială.

Intențiile mamelor hiperprotectoare sunt totdeauna bune și, de obicei, nu realizează răul pe care îl generează copilului, limitându-i acțiunile independente.

Familia copilului supraprotejat suferă de lipsă de comunicare între parteneri.

Nevroza sau bolile psihiatrice ale părinților generează hiperprotecția copilului. Părinții îl consideră hiperdependent, chiar atunci când nu există acest tip de manifestări. În această situație părinții hipohondrii, preocupați de boli imaginare ale lor sau ale copiilor lor solicită frecvent și nejustificat asistența medicală, manifestă neîncredere față de medic și nu în mod excepțional recurg și la serviciile unor vindecători.

Internarea repetată a copiilor, desele examene de laborator constituie un stres permanent pentru aceștia, cărora li se insuflă în mod fals idea unei boli vechi și nevindecabile. Mama pare insensibilă la necesitățile și individualitatea copilului pe care îl copleșește cu autoritatea ei patologică.

c) Părinți severi

Părinții foarte autoritari sau severi obligă copilul să se supună unor măsuri educative aspre, uneori frizând absurdul. Simplificând se poate spune că agresiunea parentală este consecința frustrărilor repetate în viața conjugală sau la locul de muncă, unde nu dau rezultatele scontate. Doar soția și copiii sunt persoanele asupra cărora tatăl își poate manifesta autoritatea(uneori absurdă), fiind singurul loc unde poate și el să comande. Acest tip de cap de familie își consideră familia ca pe o proprietate de care poate dispune după bunul lui plac. Sursa de conflict care conduce la bătaia copilului provine din faptul că părinții au o expectanță nerealistă asupra posibilităților de înțelegere ale unui copil, la o anumită vârstă. Adultul se enervează și se descarcă producând groază copilului. Copilul, mai ales cel mic, nu poate înțelege de ce adultul, care este într-adevăr mai puternic fizic, dar care I-a dat dovezi de dragoste anterior, îl atacă așa de violent.

De fapt, pedepsirea corporală a copilului semnifică doar pierderea controlului adultului și devine o importantă sursă de frustrare pentru părinți care un timp sunt lipsiți de dovezile de afecțiune din partea copiilor, dovezi care le creau satisfacție.

Folosită în mod repetat bătaia își pierde din eficacitate și atunci părintele este tentat să adauge obiecte (bețe, bice), care cresc într-un mod inacceptabil violența unor măsuri educative.

Se știe că un bătaia are un efect temporal și de foarte scurtă durată și în nici un caz nu poate înlocui timpul lung care trebuie acordat copilului pentru a-l învăța ce și cum trebuie să facă.

Maltratarea copilului nu are nici un fel de justificare (ea are explicații, dar nu justificări)!

Părinți agresivi

Sfidând tot ceea ce se știe despre măreția sentimentelor parentale, în contrast cu atitudinea protectoare a majorităților părinților care au o relație normală cu copiii lor, se situează această categorie de părinți care trebuie depistați și demascați iar copiii, victimele agresiunii lor, ocrotiți.

Copilul maltratat este victima agresivității nebănuite și disimulate a familiei.

Studiile psihologice și sociale au adus date importante referitoare la personalitatea părinților agresivi. Cel mai constant element întâlnit este experiența personală dezastruoasă din timpul propriei copilării. Acești părinți au fost la rândul lor deficitar îngrijiți, abandonați, maltratați, lipsiți de căldura unui cămin.

Încă din anii ’50,GIBBINS și WALKER(1953) au concluzionat în urma unor investigații făcute pe 32 de bărbați și 7 femei, închiși pentru că-și abuzau fizic copiii, că era vorba de respingere, indiferență și o experiență a ostilității în propria lor copilărie, lucru ce a condus la noua situație de abuz. Părinții înșiși nu au primit o îngrijire afectuoasă, care este o precondiție pentru a putea oferi dragoste și căldură copilului. O mare atenție a fost acordată părinților care nu împărtășeau sentimente ca grija, dragostea, simpatia. Înșiși părinții lor fuseseră exagerat de critici și severi cerând copiilor să îndeplinească sarcini pe care nici ei nu le înțelegeau sau îndeplineau. Nu toți părinții care au fost expuși abuzului își vor expune copiilor aceluiași lucru. Această fatalitate nu este absolută. Cu câți au existat mai mulți factori de stres în copilăria părinților cu atât mai săracă pare prognoza de a fi părinte bun.

Al doilea element frecvent întâlnit este situația tensionată dintre soți. Cuplurile instabile, concubinajul, cupluri căsătorite în care există relații extraconjugale uni sau bilaterale, la care căsătoria a devenit un teren de imputări, discuții și reproșuri constituie cel mai frecvent cadru familial pe care se grefează maltratarea copilului și neglijarea sa. Părinții acestor copii nu sunt încadrați social, au locuri de muncă instabile pe care le schimbă des( din proprie inițiativă sau pentru că nu dau rezultate). Mișcarea lor frecventă se soldează cu ruperea relațiilor sociale, înlocuirea lor prea rapidă cu altele noi, nesigure, bazate pe lipsa de cunoaștere reciprocă și în cele din urmă aceste familii sunt izolate și rejectate social. S-a dovedit că mamele acestor copii sunt izolate și disperate în izolarea lor, au o imagine nefavorabilă despre el și despre posibilitatea de a fi ajutate de cineva. De obicei aceste mame nu au satisfacții din partea copilului pentru că neglijându-l în mod repetat și nestimulându-l acesta nu răspunde favorabil și nu manifestă atașament față de ea.

Un alt element foarte important în înțelegerea atitudinii ostile a părinților față de copii, este dependența părinților față de anumite substanțe sau alcool. Există câteva cercetări privind copiii abuzați / neglijați de părinți care prezintă comportamente de dependență:

YOUNG (1964) a descoperit că întrebuințarea alcoolului era o problemă primară în 62% din familiile abuzatoare.

FITCH (1975) a raportat de 32,2% din cei care abuzau copiii consumau exagerat alcool. Alcoolicii care-și expun copiii la maltratare sunt caracterizați prin toleranță scăzută la frustrare, imaturitate, dependență și depresie.

Pe lângă abuzul fizic ei cauzează copiilor temeri emoționale care le afectează personalitatea și dezvoltarea socială.

Când ambii părinți folosesc droguri, alcool sau au o legătură puternică cu persoane de acest gen, posibilitățile lor de dezvoltare în rolul de părinte sunt foarte limitate. Ei expun copilul unei dureri mai mult sau mai puțin cronice, unei anxietăți sau unor situații imprevizibile.

Un aspect particular îl reprezintă dificultatea de a demonstra că violența leziunilor se datorează agresivității parentale. Depoziția ar trebui făcută de însăși victima agresiunii care este însă un copil mic ale cărui declarații nu pot fi interpretate decât cu foarte multă prudență. Chiar dacă au o vârstă mai mare și pot vorbi, copiii maltratați sunt anxioși, inhibați și inhibabili, ușor de manipulat în declarațiile lor de către părinți și nu sunt capabili să ofere probe împotriva agresorilor. Acuzarea părinților de agresivitate devine extrem de dificilă, cu atât mai mult cu cât ea este contrară comportamentului comun al cuplurilor parentale.

Pentru a putea interveni cu scopul de a preveni sau evita situația de maltratare este necesar ca părinții să fie capabili să recunoască situația de maltratare provocată. De multe ori părinții nu recunosc această situație minimalizând-o sau negând-o.

O premisă favorabilă este dorința lor de a schimba situația și schimbarea se poate realiza printr-o cooperare activă. Acolo unde negarea situației de maltratare este consolidată și respingerea cooperării este puternică prognoza pentru funcționarea parentală este adesea foarte slabă.

4.3. Dimensiuni ale personalității care afectează negativ funcțiile parentale

Imaturitatea

Problemele emoționale

Psihoza

Retardul mintal

Se poate întâmpla ca mai multe caracteristici să fie prezente la același purtător iar una dintre ele să domine. Aceste trăsături ar putea fi întărite de alcool și drog, abuz de substanțe, relații maritale distructive.

Imaturitatea

Denumește comportamente similare cu comportamentele copiilor în diferite stadii ale dezvoltării lor. (BRATT,1873)

Întâlnim diferite grade de imaturitate sau trăsături imature depinzând de cât de devreme sau cât de grave lipsuri au fost expuși părinții înșiși în copilăria lor. Nu există o delimitare clară între ,,imaturi” și ceilalți. Întâlnim diferite grade de imaturitate chiar și la persoane care aparent se comportă bine. Noi toți avem trăsături imature. Ele pot apărea cu o putere diferită, depinzând de situația și factorii la care suntem supuși. Cu toții dăm dovadă de imaturitate situațională.

Se poate face distincție între imaturitatea primară și imaturitatea secundară.

Se vorbește de imaturitate primară în cazul în care activitatea părinților, în majoritatea rolurilor este caracterizată de imaturitate, când ei nu au acționat nici înainte la un nivel mai matur și ei înșiși nu au beneficiat de continuitate și îngrijiri, premise obligatorii pentru un atașament sigur față de părinți sau alții.

Imaturitatea secundară este caracteristică pentru părinții care anterior au avut o comportare la un nivel mai matur, dar anumiți factori de stres din copilăria târzie, adolescență sau căsătorie prea timpurie, abuz de droguri au condus la forme de comportament care caracterizează imaturitatea primară. Cu toate acestea, imaturii secundari dau dovadă de o capacitate mai bună de a-și structura viața.

Părinții cu imaturitate primară sunt cei care, cea mai mare parte a vieții lor, au trăit în deprimare și eșecuri repetate. Ei înșiși n-au primit niciodată hrană fizică și emoțională care constituie precondiția dezvoltării personalități și a capacității de a avea grijă și a dărui căldură celorlalți.

Pe de altă parte oamenii cu imaturitate secundară au avut parte de mai multe satisfacții în prima parte a vieții și și-au dezvoltat atașamentul propriu pentru părinții sau persoanele care i-au îngrijit. Ei au trăit un proces de socializare structurat și uneori au fost capabili să funcționeze bine. Doar în urma confruntării cu cerințe și constrângeri prea mari, mai târziu în viață, ei au regresat către nivele de maturitate mai timpurii.

În ceea ce privește funcționarea parentală, posibilitățile de dezvoltare ale primului grup sunt limitate. Imaturii secundari par a beneficia de posibilități mai bune de dezvoltare.

Una dintre cele mai importante diferențieri între cele două tipuri de imaturitate poate fi găsită în lipsa atașamentului și a continuității în viața timpurie în cazul imaturității primare. O alta poate fi găsită în adolescență și începuturile perioadei adulte, când imaturul primar nu reușește să stabilească relații mutuale de alt tip decât de exploatare mutuală.

Există două grupuri de părinți întâlniți în situații de neglijare și abuz, părinți a căror imaturitate îi împiedică să se descurce în cele mai multe roluri sociale. POLANSKI (1977) a menționat aceste două grupuri sub numele de ,,mame apatice și inutile” și ,,mame conduse de impuls”. Unii părinți pot avea trăsături din ambele categorii și chiar pot să aibă oscilații de la un moment la altul între cele două moduri de comportament. ,,Părinții apatici și inutili” sunt extrem de pasivi și foarte rar vor desfășura activități cu un anumit țel în raport cu realitatea. Ei lenevesc mult timp ca și cum nimic nu merită făcut. Starea lor poate fi văzută ca o depresie doar că lipsesc durerile pe care depresiile le aduc. Ei dezvoltă un zid de apatie care îi protejează împotriva durerii, traumelor din timpul copilăriei pe care nu au fost capabili să le depășească. Ei reacționează cu greu la semnalele și nevoile copilului. Atașamentul copiilor față de ei este slab.

,,Părinții conduși de impuls” sunt chinuiți de neliniște, agitație, incomoditate și pot avea o caracteristică agresivă persistentă. Chiar frustrări mai mici pot provoca agresiuni puternice. Comportamentul în relații al acestor părinți se aseamănă cu cel al copilului mic, preocupat în relații sociale doar de satisfacerea propriilor nevoi și nu e capabil de reciprocitate. Ei așteaptă ca și copiii să-și satisfacă singuri nevoile de îngrijire și dependență. Cu toate acestea ei sunt mai capabili să-și arate sentimentele decât părinții apatici și inutili. Emoțiile sunt intense dar de scurtă durată. Aceasta afectează viața copilului. Copilul simte că mama se preocupă de el pentru moment, adesea intens, urmând ca în momentul următor să fie abandonat în grija altora sau a nimănui .

Aceste două categorii de părinți apatici și inutili și conduși de impuls nu sunt entități de sine stătătoare; ele se pot întrepătrunde.

Problemele emoționale

Dimensiunea problemelor emoționale cuprinde un număr de simptome diferite ca grad și perioadă de manifestare. Este vorba de anxietate și stări depresive, stări coercitive necontrolabile, agresiune, comportament suicidar și trăsături paranoice. Include și sindromul stresului post traumatic( SSPT). Nu afectează funcționarea parentală în aceeași manieră ca imaturitatea.

Problemele emoționale pot fi :

situaționale (crize și perioade scurte vulnerabile);

moderate (disturbă funcționarea parentală doar până la un anumit grad);

serioase (extind perturbarea funcționării parentale în majoritatea rolurilor sociale);

foarte serioase (părinții sunt incapabili să funcționeze în majoritatea rolurilor sociale).

Atât durată cât și intensitatea problemelor emoționale variază.

Cea mai întâlnită formă a problemelor emoționale în situații de maltratare este concretizată în părinți caracterizați drept ,,depresivi” (părinți care de mulți ani trăiesc o experiență de viață cele subliniază sentimentul de eșec și le reduce respectul de sine; împreună cu viața lor maritală plină conflicte și factori de stres, aceasta poate să le mențină starea mentală precară).

Copiii reprezintă adesea o solicitare copleșitoare pentru acești părinți. Ei pot reacționa față de copiii cu ieșiri puternic agresive și să-și expună copiii abuzului emoțional / fizic.

Își pot motiva propria stare depresivă ca fiind cauzată de comportamentul problematic al copilului.

Relația lor cu alte persoane este caracterizată de distanță emoțională ducând până la izolare. Aceasta contribuie la creșterea riscului pentru copil deoarece familia nu are o rețea la care să facă apel. Sentimentul propriei lor valori este scăzut și sentimentele de vinovăție sunt puternice. Pot suferi de anxietate, insomnie și simptome psiho-somatice. Rareori recunosc că au nevoie de tratament. Modul în care problemele emoționale afectează comportarea parentală depinde de gradul de maturitate al părinților și de felul în care ei încearcă să-și rezolve problemele emoționale.

Psihoza

Cercetările arată că doar 5 – 10% din părinții care-și expun copiii abuzului fizic suferă de o boală psihică(KEMPE, 1992). Acesta include totul, de la stări trecătoare de confuzie, depresii psihotice, boli maniaco – depresive, până la stări paranoice de lungă durată.

Din punct de vedere psihiatric părinții bolnavi își pot expune copiii atât la neglijare cât și la abuz emoțional, fizic, sexual.

În evaluarea comportamentelor părintești, trei aspecte apar ca fiind centrale:

starea părinților care afectează percepția lor asupra copilului;

percepția realității pe care părinții o au și o comunică copilului;

gradul de predictibilitate / impredictibilitate care caracterizează comportamentul părinților.

Acești factori decid într-o mare măsură în ce fel părinții vor relaționa cu copiii și vor reacționa la nevoile lor.

Vârsta copilului în perioada când boala psihică apare este decisivă pentru măsura în care boală va afecta dezvoltarea copilului.

Boala psihică poate fi stimulată sau pusă în legătură cu nașterea; se pot întâlni trei stări diferite:

psihoza după naștere;

depresia după naștere;

,,melancolia post natală”, primele două fiind cele mai obișnuite.

Retardul mental

Părinții retardați mental pe care îi întâlnim în situația de maltratare nu trebuie să dea imediat impresia stării în care se găsesc. Adesea ei pot funcționa bine în diferite situații; în situații structurate de muncă, în condiții sigure ei ar putea îndeplini bine anumite activități. Aceasta nu înseamnă însă că sunt capabili să devină părinți buni. Acești părinți pot să cauzeze mult rău fără voie. În primul rând, părinții cu retard mental își expun copiii la neglijare. Ei sunt concreți și rigizi în modul lor de gândire aceasta afectând sănătatea copilului. Le lipsește abilitatea de a înțelege schimbările copilului și nevoile evidente. Sunt incapabili să-și adapteze îngrijirile în funcție de dezvoltarea copilului( de exemplu: se comportă cu un copil de patru ani ca și cum ar ava un an).

Acești părinți au posibilități reduse de a-și ajuta copilul să exploreze, să învețe și să-și structureze lumea.

Studii despre copiii părinților retardați arată că mulți dintre acești copii trăiesc în condiții foarte sărace și că dezvoltarea lor suferă întârzieri mari.

Imaturitatea, problemele emoționale, psihozele, retardul mental afectează posibilitatea părinților de a da copilului îngrijire. Aceste dimensiuni apar în stadii și combinații diferite. Acești părinți ar trebui să primească ajutor pentru propria dezvoltare, dar dacă acești părinți nu sunt capabili să coopereze sau dacă acest lucru ar lua ani de zile până să se obțină un rezultat, copilul ar trebui încredințat unei noi îngrijiri.

4.4.Tipologizarea părinților abuzatori

Unii autori sau străduit să evidențieze și să sintetizeze trăsăturile particulare ale grupurilor de părinți care folosesc bătaia ca mijloc de agresare fizică puternică a copiilor. S-au remarcat astfel următoarele tipuri de caracteristici:

Caracteristici demografice. Cea mai mare frecvență o dețin părinții care au mariaj instabil, care au divorțat sau s-au separat. De asemenea copilul bătut este de asemenea rezultatul unei nașterii nedorite și cea mai periculoasă perioadă pentru asemenea copiii este perioada primilor trei ani de viață.

,,Istoria“ propriei vieți a părinților

Cei mai mulți părinți ce-și maltratează copiii au fost ei înșiși la rândul lor supuși unui tratament similar de către proprii lor părinți sau au fost în cea mai mare măsură neglijați emoțional de către aceștia.

Atitudini parentale în raport cu creșterea copiilor. Părinții abuzivi în a utiliza mijloace de sancțiune fizică privesc copilul ca pe o modalitate de a-și satisface propriile nevoi, solicitându-l în a întreprinde acțiuni care depășesc posibilitățile lui fizice și psihice. Ei întâmpină mari dificultăți în a stabili legături empatice cu proprii copiii și în a satisface nevoile acestora de dependență.

Tulburări psihologice și psihiatrice. Destul de frecvent se constată că părinții ce-și maltratează fizic copiii prezintă tulburări psihologice și psihiatrice.

ZIGLER și HALL afirmă însă că abuzul părinților asupra copilului nu se regăsește de obicei în sfera patologicului, în realitate fiind vorba de reacțiile unor indivizi normali care răspund astfel la anumiți factori stresanți conform capacităților personale și nivelului lor de maturitate.

O altă încercare de tipologizare a părinților abuzivi în utilizarea agresiunii fizice asupra copiilor, aparține lui MERRILL:

În viziunea acestui autor există patru tipuri de asemenea părinți:

Părinți ce se caracterizează printr-un înalt grad de agresivitate, manifestată continuu, uneori fiind clar centrată și focalizată, alteori însă nu. Supărarea lor scapă controlului fiind nevoie de o minimă acțiune stimulativă iritantă. Explicația unei asemenea conduite vizează în principal, experiențe trăite în perioada copilăriei timpurii.

Părinții sunt rigizi, reci afectiv și, după modul în care procedează în interacțiunea cu copiii pledează mai mult pentru propriile lor drepturi. Ei resping copilul fiind preocupați de propriile plăceri.

Părinții sunt persoane pasive și dependente. Ei sunt oameni modești și reticenți și totodată șovăielnici în a-și exprima sentimentele și dorințele. Aparent sunt foarte neagresivi dar adesea intră în competiție cu copiii pentru a câștiga atenția soțului fiind de obicei imaturi, depresivi și capricioși.

Acești părinți sunt persoane frustrate, fie de tați foarte tineri, fie de oameni inteligenți dar care au anumite disabilițăți fizice care-i împiedică să-și sprijine propria familie. Este posibil ca ei să stea acasă, iar soția să meargă la slujbă. În aceste situații gradul lor de frustrare conduce la pedepsirea severă a propriilor copii.

Așa cum reiese din clasificările de mai sus, există anumite caracteristici ale părinților care pun în pericol îndeplinirea rolului parental și siguranța dezvoltării normale a copilului, ceea ce confirmă încă o dată că maltratarea are explicații și nu justificări.

Un alt model de clasificare a modelelor parentale abuzive aparține lui A.P. JURICH:

Părinți normali rău adaptați

Multe familii ,,normale” cu copii ,,normali” se pot angaja în abuz devenind părinți normali rău adaptați.

Aceste familii se angajează în comportamente abuzive la începutul adolescenței. Înainte de debutul adolescenței aceste familii nu au avut caracteristici deviante și nu au folosit disciplinarea fizică. Sarcina principală a adolescentului este de a se evalua pe sine iar părinții nu știu cum să se descurce în aceste situații. Atitudinea adolescentului nu e percepută în mod pozitiv de către părinți. Foarte multe familii tind să răspundă nevoii adolescentului de independență prin îngrădirea adolescenței. Dacă adolescentul nu se supune apare coerciția și violența.

Acest tip de abuz este sporadic și descris de adolescenți ca fiind mai puțin dureros fizic și mai mult psihologic. Poate degenera în forme severe de abuz dacă familia nu își dezvoltă deprinderi de rezolvare a problemelor.

Părinți idealiști deziluzionați

Acești părinți își construiesc viața în jurul copiilor, au așteptări nerealiste în legătură cu ceea ce pot face copiii în diferite etape ale dezvoltării lor. Ei dau foarte puțină independență copiilor.

Disperarea părinților deziluzionați poate duce la episoade extrem de violente.

Despoți detronați

Acești părinți se caracterizează prin rigiditate și au utilizat întotdeauna disciplinarea fizică. Când este anticipată o problemă în familie se așteaptă ca aceasta să fie de la sine rezolvată. Au rezistență mică la stres.

Dacă o problemă trece granița familiei, aceștia nu au nici un mecanism pentru a reduce nivelul stresului, nu au deprinderi de rezolvare a conflictelor.

Sunt mai dispuși să utilizeze forța și abuzul decât părinții normali rău adaptați sau părinții idealiști deziluzionați.

Abuzatorii cronic

Acestea sunt cazurile cele mai severe. Paternul abuziv începe încă din copilărie și continuă în adolescență concretizându-se în disciplinare fizică și verbală severă. Acești părinți sunt subiectul multor probleme(divorț, lipsa banilor, conflicte în familie, alcoolism). Abuzul apare frecvent când părinții sunt sub influența alcoolului sau drogului. Este posibil ca aceștia să fi fost abuzați la rândul lor când au fost mici. Foarte rar solicită ajutor.

În situația acestei tipologii autorul a pornit de la analiza unor ,,factori cheie” în dezvoltarea stresului în familii cu adolescenți. Acești factori sunt: stresorii, resursele, definiția pe care familia o dă situației(modul în care situația este percepută de familie) și paternurile comportamentale cu care familia răspunde situației provocatoare.

Dacă stresorii sunt rezonabili, resursele solide, dacă familia definește situația corect, dacă are deprinderi bune de a depăși situația, reușește să depășească criza, să crească, să devină mai puternică.

Dacă stresorul este puternic, resursele slabe, dacă familia interpretează greșit situația, dacă deprinderile familiei sunt slabe, familia experimentează o slabă adaptare, trăiește o experiență stresantă și va utiliza tratamente fizice rele în relaționarea cu copiii.

O altă clasificare a familiilor abuzatoare se poate face în funcție de strategiile utilizate în rezolvarea episoadelor / situațiilor abuzive.

părinți ce folosesc drept strategie de rezolvare a situației abuzive – evitarea.

Acesta este cel mai tipic răspuns. Membrii familiei conspiră împreună pentru a pretinde că nu s-a întâmplat nimic și că totul s-a reîntors la normal. Această evitare poate avea consecințe dramatice: refugiul în consumul de droguri și alcool, izolarea de mediul social, etc.

Părinți care utilizează măsuri intrapunitive.

Aceștia sunt părinții idealiști, deziluzionați și vor încerca să se pedepsească singuri.

Părinți care utilizează măsuri extrapunitive.

Măsurile extrapunitive presupun continuarea agresiunii. Este metoda tipică folosită de despoții detronați și de abuzatorii cronic. Pentru aceștia violența este un mod de viață.

Părinții care caută ajutor.

Aceasta este cea mai bună metodă de a rezolva problema după un episod abuziv. Ea presupune utilizarea resurselor familiale și dezvoltarea de noi strategii de rezolvare a problemelor.

CAPITOLUL V

CENTRUL DE PLASAMENT IN REGIM DE URGENTA PENTRU COPILUL ABUZAT NEGLIJAT SI EXPLOATAT

Centrul de Plasament în Regim de Urgență este de tip rezidențial, se află în Brăila pe str. Dobrogeanu Gherea, dispune de 2 dormitoare, o sală de mese, un club, bucătărie, spălătorie, cabinet medical, cabinet psihologic și loc de joacă dotat cu: tobogane, leagăne etc.

Misiunea Centrului;

Ocrotirea copiilor abuzați, exploatați, neglijați, cu respectarea standardelor minime obligatorii, conform Convenției ONU cu privire la drepturile copilului și principiilor legislației în vigoare.

Funcțiile Centrului

Protecție și îngrijire – cazare, hrană, sănătate;

Consiliere, educare, recreere, socializare;

Monitorizare, evaluare;

Integrare – reintegrare în comunitate.

Obiective urmărite

Informare

Colaborare cu alte servicii ale DGASPC, școală, autorități locale, familie, ONG-uri

Formarea continuă a personalului

Îmbunătățirea calității servciciilor de administrare și management

Accesul beneficiarilor în cadrul acestui serviciu se face prin dispoziția Directorului eneral al DGASPC. Numărul de beneficiari este de maxim 20. Fiecare beneficiar are un an individualizat de protecție întocmit pe baza nevoilor identificate și care ulterior se va vizui și adapta în funcție de evoluția și dezvoltarea copilului.

Supravegherea, îngrijirea, educarea copiilor este realizată de echipă pluridisciplinară formată din psiholog, asistent social, asistent medical, instructori de educație.

La baza activității serviciului stau următoarele principii:

respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;

deschiderea către comunitate;

asigurarea, în mod adecvat, a unor modele de rol și statut social, prin încadrarea unui personal mixt și deschiderea centrului către comunitate;

egalitatea șanselor și nediscriminarea;

asistarea copiilor în realizarea și exercitarea drepturilor lor;

respectarea demnității copilului;

ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și gradul său de maturitate;

h) mențienrea relațiilor personale ale copilului și a contactelor directe cu părinții, familia lărgită, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament sau care sunt importante pentru copil;

i) menținerea împreună a fraților;

j) promovarea unui model familial de îngrijire a copilului;

k) asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate a copilului;

1) asigurarea protecției copilului pe o perioadă determinată, până la (re)integrarea acestuia în familia naturală, lărgită sau substitutivă

m) asigurarea protecției împotriva abuzului, neglijării și exploatării copilului;

n) asigurarea unei intervenții profesioniste, prin echipe multidisciplinare;

o) asigurarea confidențialității și a eticii profesionale.

Acest capitol își propune prezentarea unor studii de caz cu privire la fenomenele de abuz, neglijare, exploatare.

CAZ NR. I

În luna martie a acestui an gardianul de serviciu s-a prezentat la sediul Direcției Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului, însoțind un băiat în vârstă de 12 ani.

Copilul fugise de la domiciliul părinților aflat în Braila, în ziua precedentă. Își petrecuse noaptea pe stradă, avea un aspect neîngrijit, speriat și un aer de fragilitate. Nu se afla la prima aventură de acest gen. Copilul fugea de acasă ca să scape de bătăile părinților, de violențele dintre ei. Uneori avea un scop (vroia să ajungă la bunicul matern în Moldova), alteori nu. Copilul prezenta pe corp urme de violență.

Un asistent social din D.G.A.S.P.C a preluat cazul și ca soluție de urgență s-a efectuat plasarea lui la Centrul de primire in regim de urgenta pentru copilul abuzat, neglijat, exploatat din Braila. Urmărindu-i comportamentul și relaționând cu el am încercat o identificare cât mai corectă a nevoilor sale.

Prima prioritate a fost să reduc starea de neliniște și nesiguranță și să-l fac să înțeleagă că rolul asistentului social este de a-l ajuta. Până în acel moment copilul percepea orice adult ca o amenințare.

Evitând culegerea informațiilor printr-o chestionare (interogare) rigidă, asistentul social a stabilit o relație de comunicare lejeră, ba uneori lejeritatea înclinând într-o direcție nedorită.

Copilul devenise un acuzator violent al părinților, al rudelor și chiar al celorlalți copii. Pentru a nu deteriora și mai mult relațiile dintre copil și părinți, pe tot parcursul discuțiilor asistentul social și-a exprimat grija pentru părinți, copilul reușind să transmită informații despre el, despre dorințele lui și despre familia sa.

Părinții au vârste de 45 de ani mama, respectiv 46 ani tatăl și ambii sunt pensionari: tatăl pentru o invaliditate căpătată în timpul revoluției, mama pentru T.B.C. tratat. Nici unul din părinți nu era la prima căsătorie, ambii având copii din alte căsătorii dar care nu locuiau cu ei, băiatul fiind singurul copil pe care îl aveau în întreținere. Ambii părinți consumau alcool, antrenau copilul în alte activități, nu îl lăsau să-și facă temele, generau permanent certuri și violențe între ei și foloseau deseori pedepse corporale față de copil.

Copilul era perceput de familie în mod negativ și probabil că i se spunea foarte des acest lucru, din moment ce copilul repeta mereu ,,sunt un copil rău, un copil problemă, un copil dificil”. Comportamentul dificil al copilului (irascibilitatea, violențele verbale) demonstrau o suferință acoperită. Copilul vroia afecțiune, răbdare, un climat liniștit și din acest motiv insista să fi plasat într-o instituție, fiind convins că acasă nu va putea găsi nici atașament nici securitate.

Întâlnirile cu părinții au avut loc atât la sediul D.G.A.S.P.C cât și la domiciliul lor. Relaționarea cu părinții s-a desfășurat în mai multe etape. La interviurile separate, cât și la cele în comun, ambii părinți au negat acuzele copilului încercând să se protejeze și să justifice comportamentul copilului evocând un accident minor al băiatului în copilărie (o căzătură și o lovitură la cap care ar fi determinat tulburări psihice).

Se simțeau jenați de comportamentul copilului lor, se gândeau la reacția comunității și ,,doreau” să ia copilul acasă promițând o mai bună supraveghere a lui. Faptul că în discuții evidențiau foarte des starea materială bună pe care o au, satisfacerea exagerată a nevoilor materiale ale copilului apărea ca o compensare pentru neglijarea afectiv emoțională a copilului.

Identificarea problemelor:

Abuzul de autoritate familială care a generat reacția de protest a copilului – fuga. Pedeapsa corporală a început ca o metodă de disciplinare și a sfârșit în abuz cu periclitarea sănătății fizice și emoționale și dezvoltării normale a copilului.

Violențele din familie datorate consumului abuziv de alcool ce au creat o stare de insecuritate și i-a făcut să-și dezvolte strategii de apărare (agresivitate, violență, negare).

Frustrările părinților proiectate asupra copilului (de exemplu: deficiența fizică a tatălui).

Soluționarea cazului:

Ținând cont de dorința familiei de a-și asuma răspunderea creșterii, educări și supravegherii în continuare a copilului lor, asistentul social a propus Comisiei pentru Protectia Copilului reîntoarcerea copilului în familie, nu înainte de a se face o consiliere a familiei și a copilului.

Procesul de consiliere a fost programat în mai multe etape (părinții, copilul și apoi familia reunită ), urmărind atingerea următoarelor puncte:

ajutarea părinților să conștientizeze rolul lor în creșterea și educarea unui copil, responsabilitățile și obligațiile față de acesta și recunoașterea deplină a tuturor nevoilor copilului (emoționale, sociale, educaționale, nu doar materiale);

empatizarea părinților cu copilul;

distrugerea relațiilor încordate datorită rejectării ambivalente și acceptarea ajutorului asistentului social pentru ruperea acestui cerc vicios;

ajutarea copilului să manifeste înțelegere față de problemele reale ale părinților și față de încercările lor de a restabili o relație corectă între ei și să se adapteze la problemele care apar.

După primele întâlniri copilul a început să manifeste înțelegere și o vădită dorință de a contribui la schimbarea lucrurilor, acceptând să se întoarcă acasă.

Părinții manifestau aceeași rezistență deși promiteau tot timpul că lucrurile se vor schimba.

După o scurtă perioadă petrecută în cadrul familiei copilul a fugit din nou de acasă. Adus la sediul D.G.A.S.P.C nu a vrut să povestească ce s-a întâmplat cerând să fie internat într-o instituție de ocrotire.

Au fost chemați părinții iar reacțiile copilului au fost foarte violente în momentul apariției mamei. De data aceasta mama a recunoscut totul: copilul fusese maltratat de tatăl care se afla sub influența alcoolului. Încercând să ia apărarea copilului și ea fusese lovită. Și-a recunoscut neputința de a face față problemelor din familie și a recunoscut că și ea consumă des alcool.

Întoarcerea copilului în familie a fost un eșec. Familia nu a reușit să-și dezvolte abilitățile parentale pentru satisfacerea nevoilor copilului devenind sau rămânând o familie împovărată cronic de violență, alcool, abuz și instabilitate.

Copilul a fost internat într-un Centru de plasament. După internare copilul a început să-și manifeste imposibilitatea de adaptare, personalul îl acuza de comportament violent, cu amenințări de suicid la fiecare constrângere. Personalul gândindu-se la un sindrom de alcoolemie fetală, date fiind antecedentele părinților au sugerat un examen medical. I s-a făcut un examen neuro-psihiatric, rezultatul examenului fiind: copil cu tulburări afective și de comportament ce impunea o abordare complexă, educativă și terapeutică. În fața acestui diagnostic personalul Centrului de plasament a rămas neputincios, neavând resursele și competența necesară de a interveni.

La această dată, copilul se află într-o instituție de ocrotire și ca obiectiv pe viitor rămâne identificarea unei familii de plasament care să-i ofere un climat stabil, liniște și înțelegere.

CAZ NR. II

În urma unei sesizări făcute în luna februarie 2000, un asistent social din cadrul D.G.A.S.P.C.Braial s-a deplasat la domiciliul unei familii acuzate că pune în pericol viața unei fetițe de 9 ani, prin neglijare gravă, fetița fiind lăsată singură acasă de 5 zile, timp în care aceasta nu avusese alimentația necesară și nici posibilitatea de a merge la școală (din lipsă de îmbrăcăminte adecvată și rechizite necesare).

Prima întrevedere între fetiță și asistentul social a scos la iveală aspecte grave ale relației părinți – copil. Fetița nu se afla la prima experiență de acest gen, ba mai mult acesta devenise un stil de viață, mama ei plecând periodic fără să-i spună pentru cât timp și unde. Uneori lipsea doar o zi alteori coșmarul se prelungea până la câteva săptămâni. În aceste intervale fetița supraviețuia din mila vecinilor care-i ofereau alimente. Fetița era înscrisă la școală, în clasa a II – a însă datorită numărului mare de absențe era amenințată cu exmatricularea.

Deși avea doar 9 ani fetița vorbea cu o maturitate nespecifică vârstei povestind cu calm despre ,,problemele” sale. Ne așteptam să fie speriată, dezorientată, însă nu a fost așa. Nu și-a acuzat mama pentru faptul că fusese lăsată singură, dimpotrivă a afirmat că îi este mai bine așa. Când mama era acasă, o lovea de fiecare dată când spunea ceva, o certa pentru orice și cea mai grea pedeapsă consta în izolarea ei forțată într-o debara întunecoasă. Deseori îi vorbea urât, o înjura, blestemând clipa în care i-a dat viață. Fetița se considera urâtă pentru că așa îi spuneau copiii din vecini văzând-o așa de slabă și era convinsă că mama ei nu o iubește deoarece este urâtă. Niciodată nu a cerut sprijinul bunicilor care locuiau în apropiere pentru că a înțeles că nu este iubită nici de ei, aceștia respingând-o atât pe mama ei cât și pe ea.

Pentru că fetița nu putea rămâne în acele condiții până la soluționarea situației, asistentul social a propus plasarea în regim de urgență către o familie de plasament, însă timpul scurt aflat la dispoziție a determinat plasarea la Centrul de primire in regim de urgenta pentru copilul abuzat, neglijat, exploatat.

Familia fetiței numără doar un membru: mama acesteia în vârstă de 28 de ani, necăsătorită, care în prezent nu lucrează, aflându-se în cursurile șomaj. Ea a urmat cursurile unei școli profesionale, a lucrat ca muncitoare o perioada de 2 ani iar în prezent, în urma restructurărilor la fabrica la care lucra primește ajutorul de șomaj.

Tatăl fetiței nu este cunoscut, aceasta fiind după cum declarau bunicii, un copil nedorit căzut ca o pedeapsă peste familia lor. Din momentul apariție pe lume a acestei fetițe relația din bunici și mama s-a răcit din ce în ce mai mult ajungându-se ușor la o ruptură definitivă.

Informațiile referitoare la mamă au fost aflate de la fetiță, vecini și de la bunici deoarece aceasta nu s-a întors încă, în toată aceasta perioadă neinteresându-se în nici un fel de fetița pe care o lăsase acasă.

Tot din relațiile bunicilor a reieșit faptul că mama fetiței a fost un copil dificil pe care l-au crescut greu, utilizând adeseori pedepse corporale în scopul disciplinării.

Legătura afectivă dintre mama–copil prezintă carențe majore evidențiate prin lipsa unui atașament sigur și a unei interacțiuni coerente, carențe justificate de către bunicii copilului prin starea materială proastă în care trăiesc, singurele surse de venit fiind alocația copilului și ajutorul de șomaj al mamei.

Deși veniturile erau insuficiente mama nu a solicitat ajutor, neaflându-se în evidențele D.G.A.S.P.C..

Asistentul social a solicitat ajutorul bunicilor pentru soluționarea situației fetiței însă aceștia au refuzat categoric afirmând că ,, nu este responsabilitatea lor să crească un copil din flori, copil care nu le-ar aduce nici o bucurie”.

Fetița aflată în continuare în Centrul de primire in regim de urgenta pentru copilul abuzat, neglijat, exploatat, s-a adaptat foarte ușor, relaționând bine atât cu personalul cât și cu ceilalți copii. La început era foarte tăcută, nu vroia să spună nimănui motivul pentru care a ajuns acolo însă datorită eforturilor personalului specializat și-a schimbat atitudinea. Deși se mai învinovățește uneori pentru faptul că mama ei a plecat nu-și dorește decât să-fie departe de cea care a părăsit-o pentru a putea trăi la fel ca ceilalți copii, fără sentimentul culpabilității, fără grija celor mari și a zilei de mâine.

Asistentul social care urmărește în continuare cazul va proceda la instiuirea unei masuri de protectie speciala, urmând sa-i găsească o familie de plasament care să-i ofere acestui copil un cămin adevărat.

CAZ NR. III

Pe data de 25 aprilie o mașină a Salvării aducea o fetiță de 13 ani, aflată în stare de inconștiență la secția de Toxicologie a Spitalului Județean Braiali. Echipa de medici a intervenit rapid, diagnosticul fiind de intoxicație voluntară cu Antideprin. Fata a fost salvată de și și-a recăpătat cunoștința a doua zi când le-a spus medicilor că a vrut să se sinucidă deoarece tatăl ei vitreg, de 2 ani o obligă la relații sexuale amenințând-o că dacă vorbește o omoară.

Din ancheta psihosocială efectuată la domiciliul fetiței de către asistenții sociali ai D.G.S.A.P.C. Braiila și sesizați de personalul medical al Spitalului Județean au rezultat următoarele informații:

Mama fetei în vârstă de 38 de ani lucrează ca muncitoare necalificată având doar 8 clase. A divorțat de tatăl bun al fetei recăsătorindu-se, căsătorie din care a mai rezultat un copil în vârstă de 6 ani.

Tatăl vitreg al fetei are 42 de ani și muncește fără carte de muncă în domeniul construcțiilor neavând decât 8 clase. Nu a mai fost căsătorit și are doar un copil în căsătoria actuală. Cea mai mare parte a timpului și-o petrece stând acasă și consumând băuturi alcoolice. Relațiile dintre părinți sunt încordate, existând frecvent certuri violente și bătăi. Mama își învinovățește soțul că nu aduce bani în casă, că nu contribuie cu nimic la întreținerea familiei iar aceste afirma că nu are nici o responsabilitate fața de ea și fiica ei. Singura lui preocupare este asigurarea băuturii evitând asumarea responsabilității și fața de creștere și educarea propriului copil.

Pus în fața acuzațiilor de abuz sexual aduse de fiica sa vitregă, acesta nu-și neagă faptele dar nici nu-și recunoaște culpabilitatea susținând că relațiile intime întreținute cu fetița nu sunt incestuoase pentru că între ei nu există o legătură de sânge. Lipsa acestei legături de sânge îi oferă, în viziunea sa, posibilitatea de a întreține cu fetița orice fel de relații chiar împotriva voinței ei și în pofida faptului că este minoră.

Mama nu știa nimic despre existența acestor relații începute în urmă cu doi ani când fetița avea 11 ani, pentru că ele se desfășurau în timpul în care ea era la serviciu iar fetița nu i-a vorbit niciodată despre acest lucru. Ea a considerat că fetița își respinge tatăl vitreg pentru că între ei nu s-a format o legătură sufletească și nu din alte motive, invocând afecțiunea fetiței pentru tatăl ei adevărat.

Relația dintre fetiță și tatăl ei adevărat este o relație puternică menținută chiar și în timpul separării care a urmat divorțului. Tatăl adevărat își vizitează fiica periodic iar aceasta își petrece vacanțele cu el. Deși între cei doi există o relație deschisă fetița nu a avut curajul să-i povestească tatălui despre ceea ce i se întâmplă.

Certurile dintre mamă și tatăl vitreg se repercutau adesea asupra fetiței și nu de puține ori aceasta era bătută atunci când tatăl vitreg se îmbăta și devenea furios pe toată lumea.

Un element semnificativ îl constituie și faptul că tatăl vitreg fusese internat cu ani în urmă în secția de neuropsihiatrie în urma unor accese de agresivitate.

Tentativa de sinucidere a fetiței a fost răspunsul ei la abuzurile cărora le fusese victimă. Ea mărturisește că s-a simțit neputincioasă, că vroia să-i protejeze prin tăcerea ei pe toți cei dragi (părinții adevărați și fratele ei), că aceasta era singura soluție pentru a scăpa de calvarul în care trăia. Nu i-a fost frică de moarte pentru că ,,moartea nu doare”. După intervenția medicilor fetița nu se bucură că trăiește. Îi este frică de tatăl ei vitreg, îi este rușine de prieteni și colegi și nu ar vrea să vadă pe nimeni. În urma examenului ginecologic medicii nu au putut stabili abuzul sexual neexistând dovezi clare. Din acest motiv tatăl vitreg, deși își recunoaște vinovăția nu a putut fi acuzat și judecat pentru faptele sale.

După externare fetița a fost încredințată spre creștere și educare tatălui adevărat refuzând să se mai întoarcă în familia în care suferise în tăcere atâta timp.

Asistentul social care a urmărit cazul a stabilit cu fetița o relație armonioasă. Fetița a început să învețe să aibă încredere în adulți, să fie respectată și iubită, așa cum merită orice copil. Deși a încercat să uite experiențele trăite acestea au lăsat amprente puternice în sufletul ei.

Toate eforturile făcute de asistentul social și de tatăl adevărat al fetiței nu au putut înlocui consilierea și psihoterapia de care acest copil avea atâta nevoie pentru a putea depăși traumele ce i-au marcat copilăria și pentru a-și dezvolta armonios personalitatea.

Fiecare dintre copiii prezentați are povestea lui, drama lui, și fiecare reprezintă un strigăt de ajutor.

Spitalul Județean Braila;

Maternitate;

Medicul de familie pentru urmărirea evoluției copilului și a familiei sale după ieșirea din evidența Centrului;

Asociații de părinți, grupuri, familii de suport;

Servicii specifice din poliție și justiție.

CONCLUZII ȘI IMPLICAȚII

Fenomenul maltratării și expunerea copiilor la abuz în mediul familial constituie aspectele analizate pe parcursul întregii lucrări, atât din punct de vedere teoretic cât și practic. Fiind un fenomen complex și cu largi implicații nu poate fi analizat izolat de contextul vieții sociale ci, trebuie privit ca o întrepătrundere de factori, fiecare dintre aceștia cu influențe diferite. Există factori ce țin de copil, factori ce țin de părinți, factori economici, factori ce țin de contextul social, iar în interacțiunea lor se declanșează situații de maltratare ce pun în pericol dezvoltarea normală a copilului și uneori chiar viața acestuia.

Maltratarea copilului poate avea grade și intensități diferite trecând prin stadii ca: neatenția părinților față de necesitățile emoționale ale copilului, lipsa preocupării pentru cele necesare frecventării școlii, privarea de alimentație, privarea de îmbrăcăminte călduroasă pentru iarnă, neglijarea sănătății, ignorarea sentimentelor, adresarea cu un limbaj jignitor, utilizarea unor pedepse minore sau utilizarea unor pedepse cauzatoare de grave vătămări, supunerea la viol.

Între expunerea copiilor la abuz și neglijare și diverse aspecte precum numărul de copii din familie, modul de organizare al familiei, structura acesteia, tipul localității în care trăiește familia ( mediul urban – rural), școlarizarea părinților ( în special a mamei) și încadrarea în muncă a întreținătorilor există strânse corelații demonstrate cu ajutorul studiilor de caz prezentate. De asemenea s-a evidențiat faptul că cei expuși în cea mai mare măsură pericolului de a fi supuși unor rele tratamente se regăsesc cu predilecție printre cei cu o situație materială precară.

Reacțiile copilului la maltratare sunt constituite sub forma unor strategii de supraviețuire sau apărare iar atitudinile părinților față de maltratare îmbracă aspecte foarte variate.

Agresivitatea a devenit un instrument de comunicare în familie. La început ea e fiziologică, normală, dar poate deveni cu timpul patologică. În cadrul familiei românești nu există un stil de comunicare reală, democratică, ci unul autoritar. Părinții nu acceptă ca micuții să-și exprime gândurile. Este o relație bazată pe un raport de forță ce duce la un blocaj de comunicare între copil și părinte. De cele mai multe ori părinții amestecă copiii în problemele lor, iar deseori, copilul este un instrument pentru rezolvarea conflictelor dintre ei. Astfel familia își pierde calitatea de suport psihologic, copilul devine vulnerabil în exterior, încearcă să-și rezolve singur problemele, intră în încurcătură și apelează la o ultimă soluție cum ar fi fuga sau ingestia de medicamente. Părinții trebuie să înțeleagă că timpul acordat copilului contează calitativ și nu cantitativ.

Violența în familie duce la situații critice. Copilul are probleme de relaționare cu cei din jur pentru că aplică întotdeauna modelul agresiv de acasă.

În fața acestor situații este pus asistentul social. În unele cazuri intervenția sa este suficientă, în alte situații însă, apare imperios necesară existența unor centre specializate pentru asistența copilului maltratat, locuri în care efortul asistentului social să se conjuge cu cel al medicului, psihologului, terapeutului, consilierului, toată această echipă multidisciplinară având scopul recuperării psihosociale a copilului maltratat.

BIBLIOGRAFIE

Ball, C. – Cadrul legal pentru protecția copilului și a familiei – curs editat cu sprijinul UNICEF – 1992

Ceaușu, V., Pitariu, H., Toma , M. – Psihologia și viața cotidiană – Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 1998

Chelcea, S – Chestionarul în investigația sociologică – Editura Științifică și Enciclopedică – București 1975

Ciofu, C. – Interacțiunea părinți-copii – Editura Științifică și Enciclopedică – București 1989

Coulshed, V. – Practica asistenței sociale – Editura Alternative – București 1993

Dicu, A., Dimitrie, E. – Probleme de psihosociologie a educației – Editura Științifică – București 1973

Dicua, A. – Conștiință și comportament – Editura Facla – Timișoara 1977

Ey, H. – Conștiința – Editura Științifică și Enciclopedică – București 1973

Filimon, L. – Negativismul copiilor produs al carențelor educative – Editura Didactică și Pedagogică – București 1967

Ghivirigă, M – Copiii timizi – Editura Didactică și Pedagogică – București 1970

Gibbons, J. – Ocrotirea copilului și a familiei, politică, practică, cercetare – curs editat cu sprijinul UNICEF 1992

Golu, P. – Fenomene și procese psihosociale – Editura Științifică și Enciclopedică – București 1989

Philadelphia 1972

Killen, K. – Copilul maltratat – Editura Eurobit – Timișoara 1998

Lăscuț ,V. – Pedagogia ocrotirii – Editura Casa Cărții de Știință – Cluj-Napoca, 1994

Mitrofan, I., Mitrofan, N. – Familia de la A la Z – Editura Științifică – București 1991

Mitrofan, I., Mitrofan, N. – Cuplul conjugal – Editura Științifică – București 1989

Moroianu Zlătescu, I., Șerbănescu ,R. (coord.) – Drepturile femeii – egalitate și parteneriat, IRDO București 1997

Moroianu Zlătescu, I., Stoica,I. – Drepturile omului în pragul mileniului trei – IRDO București 1998

Neculau, (coord.) – Comportament și civilizație – Editura Științifică și Enciclopedică – București 1987

Pavelcu, V. – Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității – Editura Didactică și Pedagogică – București 1982

Petrea, S. – Copilul dumneavoastră și SIDA – Editura All Educațional – București 1998

Rădulescu-Motru, C. – Curs de psihologie – Editura Esotera, Editura Vox, București 1996

Radu, N. – Dirijarea comportamentului uman – Editura Albatros – București 1991

Rudică, T. – Dialogul familial – Editura Didactică și Pedagogică – București 1977

Rotariu, T. (coord.) – Expunerea minorilor la abuz și neglijare în județul Cluj – Editura Comprex – Cluj 1996

Spock, B. – Îngrijirea sugarului și copilului – Editura All – București 1994

Stoian, N. – Minori în derivă – Editura Enciclopedică – București 1972

Vincent, R. – Cunoașterea copilului – Editura Didactică și Pedagogică – București 1972

Zlătescu, V. D., Moroianu Zlatescu, I. – Repere pentru o filosofie a drepturilor omului – IRDO – București 1996