Maladiile Trupului Si Manifestarile Acestora

ARGUMENT

CAPITOLUL I

I.1. Maladiile trupului și manifestările acestora

Sistemul medical este destul de precar în secolul al XIX-lea. În anul 1800 abia se puneau bazele medicinei românești. Lipsa personalului medical, a spitalelor și a medicamentelor sunt principalii factori care desemnează starea de sănătate proastă a românilor. Clasele politice nu alocau buget corespunzător pentru îmbunătățirea sănătății poporului. De aceea, din lipsa banilor, a condițiilor de trai insalubre, românii se tratau cum puteau. Leacurile băbești și remediile babelor tămăduitoare sunt soluțiile la care apelează poporul pentru a se vindeca de tot felul de maladii. Statisticile vremii arată că febra tifoidă sau lingoarea ocupa primul loc. „Mai sunt cazuri de răceli, dureri de șale și de cap, sfrenție, slăbiciune, adică astenie de primăvară, junghiuri, mișelie, sminteală, nebunie etc”.

Mizeria și sărăcia îi împiedică pe unii dintre români să meargă doctor. Lumea de la sat este o lume arhaică ce privește tehnologia modernă cu scepticism. De aceea, când vine să-i trateze, medicul se lovește de reticența țăranilor. Tradiția populară cu credințe în descântece, vraci tămăduitori, icoane făcătoare de minuni este mult mai puternică decât medicina modernă. Neavând bani să plătească serviciile medicului, țăranilor li se părea mai avantajos să ceară ajutorul vracilor, al moașelor, pe care îi plăteau doar cu produse din gospodărie. Nu în toate cazurile, leacurile oferite de acești vindecători erau eficiente. Oamenii continuau să meargă la ei chiar, dacă își vătămau trupurile și sufletele.

Medicii din secolul al XIX-lea au prețuit medicina populară, de aceea mulți dintre ei au notat leacurile și practicile folosite de popor, din dorința de a păstra nealterat tezaurul culturii populare.

Natura reprezintă pentru țăran spațiul sacru de unde se hrănește spiritual și salvarea de toate maladiile. Puterea vindecătoare a plantelor este cunoscută în tradiția românească. Tot felul de rețete sunt transmise din generație în generație pentru a fi folosite la nevoie:

„1. Pentru măsea când te doare: Să iei puțintică smirnă și să rupi o fărâmă cât va încăpea în gaura măselei, de va fi găunoasă, iar de nu, să nu pui pe de latura ei. 2. Când se va strica omul la stomah: Să mănânce migdale și să ia cimbru, să-l pui într-o oală nouă cu apă, să fiarbă bine, să be. 3. Pentru junghi: Hrean pisat să legi acolo. 4. Pentru tuse: Ia ceapa și o coace în foc și îți ungi tălpile, picioarele cu dânsa. 5. Omul ce nebunește: Să bei Sfântul Mir pe nemâncate și să ții curat omul, cel ce va da Mirul. Al doilea: să iei capu rândunelei și să le arză omul în foc și să bei cu aghiasmă. 6. Pentru durere de inimă: Ghințitură (gențiană), să razi puțin, să o amesteci cu vin tare, cu holercă sau apă, să bei; al doilea, sâmbur de nucă, să-l arzi bine și să bei cu vin alb”. Vindecătorii amatori propun remedii pentru tot felul de boli, leacuri cu descântece și rugăciuni. Denumirile afecțiunilor sunt redate într-un limbaj popular, accesibil bolnavilor. Cele mai des întâlnite sunt: vătămătură, năjit, fapt, gălbinare, rast, tuse, friguri etc.

În mentalul colectiv nu există o distincție precisă între farmece și boli. Vrăjile sau duhurile rele sperie mai mult decât boala în sine. Orice formă de manifestare a bolii e lucrarea Diavolului, de aceea rugăciunile preoților și descântecele speciale alină trupul și spiritul suferindului. Dintotdeauna, omul a urmat semnele naturii, fiind în strânsă legătură cu aceasta. Acest fapt reiese din remediile propuse pentru anumite boli. De exemplu, pentru vindecarea de friguri este indicat următorul leac: „Primăvara când vei auzi broaștele cântând să iei ață în mână și să faci trei noduri. La fieștecare nod să zici nu leg ața, nici fac noduri, nici nu leg gurile broaștelor, ci leg frigurile și farmecele muerești. De me-ar fi dat vreo muere rea le leg ca să fie legate și pecetluite în veci, iară de mine să nu se atingă nici o răutate sau durere sau friguri sau giunghiuri sau vreo spurcăciune de farmece. Eu să rămâiu sănătos, și curat, luminat, precum domnul m-au lăsat. Amin!”.

I.2. Credințele poporului român

Bolile trupului fac parte din existența cotidiană. Maladiile ce sperie poporul sunt variate și au cauze diferite. Cele mai frecvente au fost: frigurile, vărsatul, variola, holera, ciuma, sifilisul, bolile copilăriei. Doctorul Constantin Caracaș, medic între anii 1800 și 1828 în București, observă foarte bine mentalul colectiv, atunci când vine vorba de boală. Oamenii de la sat ignoră de cele mai multe ori medicina modernă, deoarece sunt superstițioși, cred în puterea vindecătoare a plantelor, în descântece și în vraci: „Țăranii sunt ignoranți, plini de prejudecăți și cred cu încăpățânare în puterile miraculoase ale sfintei nature; când natura nu-i poate salva, aleargă la vraci și la babe și se îndoapă (…) cu leacuri, își fac descântece, merg la slujbe și fac mătănii”.

Creștinismul consideră că boala este în strânsă legătură cu păcatul. Păcatul reprezintă flagelul tuturor bolilor ce se abate asupra oamenilor. Natura maladiilor este spirituală, iar vindecarea necesită căință în fața Divinității. Vindecarea de suferințe implică multe rugăciuni, participarea la Sfânta Liturghie și închinarea sfinților, icoanelor și moaștelor. În lumea țărănească, diferitele boli se tratau mai întâi în casă, cu ajutorul magiei, al descântecelor. Incantația este un dat natural, firesc în viața oamenilor, fiind necesară în toate activitățile omului ( pescuit, agricultură, vânătoare etc.).

Descântecul are funcție magică pentru omul din popor iar în ritualul descântatului se folosesc ierburi cunoscute pentru calitățile lor tămăduitoare, printre care se află busuiocul, lemnul de alun, usturoiul etc. Unele obiecte și substanțe din gospodăria țăranului capătă și ele valențe magice în descântec. Cele mai des folosite erau: fusul, securea, toporul, acul, foarfeca, sarea, cărbunii, apa neîncepută etc.

Tehnica magică este înrădăcinată în mentalul colectiv țărănesc. Preotul, prin harul său, are un rol important în aceste practici ritualice. Folcloriștii Simion Florea Marian și Elena Niculiță-Voronca cuprind în lucările lor referitoare la tradițiile românilor, o serie de acțiuni în care este implicat preotul. Acesta spovedește bolnavii, săvârșește liturghii împotriva farmecelor, a duhurilor rele și blestemelor. Puterea de tămăduitor a preotului în mijocul comuninității derivă din faptul că acesta este reprezentantul bisericii, cunoscător al învățăturii sfinte. Ritualurile săvârșite de acesta suferinzilor ( stropitul cu aghiasmă, ungerea cu mir, tămâierea locuințelor, citirea unor rugăciuni la capul bolnavilor etc.) se dovedesc a fi benefice pentru oameni. Suferindul își găsește vindecarea fizică și sufletească în urma acțiunilor întreprinse de preot.

Într-o societate în care modernizarea se produce lent, rugăciunile, descântecele, moaștele definesc cel mai bine cultura autohtonă. Fie că e vorba de secetă, de potop sau de epidemii, oamenii au căutat salvarea în Divinitate. Moaștele au propietăți curative mult mai mari decât medicina modernă. Rolul benefic al acestora pentru popor este susținut și de medicii epocii. Regimul politic încuraja aducerea moaștelor în zonele afectate de epidemii. Astfel s-a încercat și oprirea epidemiliior de ciumă și holeră. După credințele populare, sfântul Haralambie poate alunga ciuma. „Pe toate icoanele, Sfântul Haralambie e înfățișat ținând Ciuma în lanț și călcând-o sub picioare”.

I.3. Vindecătorii și remediile folosite

Serviciul medical nu era la îndemâna oricui. Cei înstăriți își puteau permite serviciile unui medic. Boierii apelau la medic pentru că aveau bani, era la modă sau starea de sănătate era prea gravă. Experiențele traumatizante cauzate de unii șarlatani ce se credeau tămăduitori, atestă faptul că oamenii erau adesea păcaliți de acești empirici. Tămăduitorii țărani au existat dintotdeauna în societățile premoderne. Lumea de la sat a avut din cele mai vechi timpuri propria cultură medicală. Din rândul acestor tămăduitori făceau parte moașele, specialiștii în ortopedie, ocultiștii și mulți alți cunoscători ai anumitor boli. Aceste personaje aveau credibilitate mare în rândul oamenilor, erau considerați atotputernici în vindecarea diferitelor afecțiuni. În mentalul colectiv boala nu este o traumă a fizicului, ci este pedeapsa divină pentru anumite păcate, blesteme ale neamului sau acțiunea unor forțe malefice. Această categorie de empirici se găsea și la orașe. La sfârșitul secolului al XIX-lea, în București, erau unele personaje renumite în vindecarea afecțiunilor. Medicul C. D. Severeanu menționează în memoriile sale pe ortopedul Moș Rățoi, care „avea în traistă câlți, praf de cărămidă, câteva ouă și câteva margini de postav. Cu acestea făcea toate operațiile în frânturile oaselor”.

Faimoasa Mățăreasa vindeca de anghină difterică : „sufla în gâtul bolnavului un praf de fecale de câine uscate; în plus căuta și de scrânteală și de frânturi”. Studiile etnografice efectuate evidențiază faptul că empiricii, preotul sau vrăjitorii iau parte alături de medici la vindecarea bolilor.

Prin anul 1847 medicii specializați erau foarte puțini, de aceea tratarea bolilor stătea în mâna empiricilor. În folclorul popular vraciul e doftorul ( termen preferat de cronicari în scrierile lor) care e bun la toate, folosește leacuri, descântece, vrăji pentru a lepăda maladia din trupul bolnavului. De fracturi și entorse se ocupau preoții, bărbierii sau felcerii puneau ventuze și lipitori, scoteau măsele, iar moașa ( o babă din popor) ajuta femeia să nască. Medicina cultă a folosit din plin doftoriile din popor. Medicii recomandau bolnavilor ceaiuri de buruieni sau flori. Rachiul, oțetul, vinul, helerca erau folosite de medici ca tratamente pentru diferite afecțiuni. Doctorul Pompei Gh. Samarian vorbește pe larg despre aceste lucruri în lucrarea sa Medicina și farmacia în trecutul românesc, apărută în anul 1938. Doftoriile erau preparate de spițeri sub stricta îndrumare a medicului. Spițerii erau străini, iar arta preparării medicamentelor o învățau în țara lor. Locul unde se vând doftoriile purta numele de spițerie. Spițerii străini își deschid prăvălii cu leacuri și droguri în orașele mari: București, Iași, Craiova etc. Șarlatanii nu au întârziat să apară, vânzând pe la băcănii tot felul de ierburi și preparate ce puneau în pericol sănătatea oamenilor.

Nebunia este percepută în epocă ca o pedeapsă dată de Dumnezeu păcătoșilor. Această maladie trece din sfera medicalului în cea a religiosului. Este percepută ca un blestem ce se abate asupra bolnavului. Smintitul nu-și găsește vindecarea în medicina modernă, ci se mântuiește în biserici. La începutul secolului al XIX-lea, medicina nu s-a impus ca știință, așadar nebunia nu e considerată boală în sens medical. Lăcașurile sfinte, cu icoane făcătoare de minuni și moaște ale sfinților, sunt locurile pe care oamenii le frecventau foarte mult, în speranța vindecării de toate bolile ce le măcinau trupul și sufletul.

Nebunii sunt plasați în grija preoților pentru a li se alina durerile. Pentru tratarea oricărei forme de sminteală, exista următorul leac: „să dai preotului să slujească o liturghie și să scoată părticică pe numele acelui nebun și să-l pomenească la sfânta liturghie. Și după ce va ieși preotul de la sfânta liturghie, preotul să dea acelui nebun o picătură de mir de cel sfânt să-l înghiță, apoi să-i dea cap de rândunea și inima să le arză în foc, să- i dei cu aghiazmă mare să beie acel nebun , în scăldătoare trei picături apă tare”.

Bolnavii alienați sunt izolați în mănăstiri sub supraveghere strictă. Mănăstirea Sărindar avea un program de recuperare pentru smintiții periculoși. Aceștia erau obligați să participe la slujbe, unde li se citea din Sfânta Scriptură pentru îndreptarea minții. Egumenul mănăstirii se preocupa ca aceste reguli să fie respectate, iar marele spătar îi aduna pe toți zăpăciții din mahalale.

Mănăstirea de la Gherghița avea grijă ca cei lipsiți de minte să se recupereze. În timp, mănăstirea devine cunoscută sub numele de Malamuci sau Balamuci. Doctorul Pompei Samarian spune despre acest nume , că provine de la verbul slav balamuți și ar avea înțelesul de a „vorbi ce nu trebuie, a vorbi aiurea” .

Această boală necurată aduce de cele mai multe ori probleme în familiile românilor. Unii dintre membri, care râvnesc la averea familiei înainte de termen, înscenează sminteala deținătorului de drept al moștenirii. Să fii întreg la minte, la vremea respectivă, valida dreptul de a deține proprietăți și de a întemeia o familie prin căsătorie. Nebunia e folosită și ca armă a puterii politice, eliminându-i pe cei care le dejucau planurile.

I.4. Consecințele bolilor sociale – alcoolismul și pelagra

Bolile sociale ( alcoolismul și pelagra) macină populația României la sfârșitul secolului al XIX-lea. Condițiile sociale și economice ale epocii lăsau de dorit. Oamenii își duceau traiul de azi pe mâine, iar statul nu investea în serviciile de prevenție ale bolilor sau de îmbunătățire a nivelului de trai al acestora. Dacă aceste lucruri s-ar fi realizat, nu s-ar fi înregistrat o mortalitate atât de ridicată în rândul populației.

Secolul al XIX- lea ne oferă imaginea unei Românii întunecate, plină de mizerie și de boală. Această oglindire dezolantă este creionată de către medicii români ai timpului respectiv, prin rapoartele sanitare efectuate și memorialistica cadrelor medicale. Sursele istorice din lumea medicală conțin informații importante despre istoricul secolului al XIX-lea românesc. Identitatea poporului român construită de lumea medicală, ne arată o Românie plină de suferință și de boală, atât la sat, cât și la oraș.

Rapoartele medicale, acele acte administrative cu care operau medicii, descriu cel mai bine starea igienico-sanitară a zonei administrate. Medicii Gheorghe Crăiniceanu și Nicolae Manolescu menționau la sfârșitul secolului al XIX- lea despre problematica igienii țăranului român. Din rapoartele prezentate superiorilor, ies la lumină reprezentări țărănești despre corp și boală. Medicii români duc o luptă asiduă pentru a reduce mortalitatea din rândul oamenilor. Această inițiativă a lor se lovește de mentalitatea țăranului român, care nu credea în beneficiile medicinii moderne. Societatea țărănească și-a rezolvat problemele de sănătate în maniera ei proprie, apelând la ceaiuri, descântece și vraci vindecători.

Personalul medical ne schițează în rapoartele și scrierile memorialistice o lume mizeră, infectă, un infern social. Lipsa de educație, sărăcia lucie sunt factori ce favorizează degradarea stării de sănătate a țăranilor. Igiena corporală și vestimentară lipsește cu desăvârșire. Curățenia trupului și a gospodăriilor se făcea doar la sărbători mari. Starea precară a locuințelor e un simptom al unei maladii sociale, care are consecințe directe asupra natalității și mortalității populației. Un alt factor favorizant pentru apariția bolilor este alimentația rudimentară a țăranilor. Medicul Nicolae Manolescu, în anul 1895, în urma investigațiilor privind alimentația țăranilor, ajunge la concluzia următoare: „Țăranul trăiește cu un regim alimentar sărac sau mai bine zis neîndestulător, nu numai prin aceea că țăranul mai bine de jumătatea anului mănâncă numai din regnul vegetal și mineral, dar încă și prin felul substanțelor hrănitoare și prin mica cantitate de hrană ce ia din regnul animal atunci când religia îi dă voie. Această neîndestulare de hrănire este în legătură cu cauzele generale, care opresc pe țăran a ieși din sărăcie”.

Majoritatea medicilor descriu, din 1830 și până la Primul Război Mondial, obiceiurile alimentare ale țăranilor aproape în aceleași caracteristici. Imaginea oferită în scrierile lor este sumbră, reliefând mentalitatea unei lumi arhaice și lipsită de cultură. Etnografii conturează portretul țăranul în manieră pozitivă, cel al autohtonului, pe când medicii îl prezintă ca un primitiv.

Principalul element al alimentației țăranului este făina de porumb, preparată sub formă de mămăligă. Aceasta era asezonată de foarte multe ori cu alte produse vegetale, cum ar fi: varza acră, prune, aguridă, usturoi, fasole, etc. De pe masa sa lipsește cu desăvârșire carnea. Acest produs de origine animală îl consumau rar, pe la sărbători importante, când nu erau în post. Discursul medical despre alimentația țăranului, nu urmărește să prezinte proastele obiceiuri alimentare ale țăranilor, ci dorește să scoată la lumină cauzele acestei situații neplăcute. Medicii descoperă prin munca de teren efectuată, factorii care l-au determinat pe țăran să adopte un regim alimentar rudimentar. Pe lângă sărăcie, în mentalul colectiv, țăranul secolului al XIX- lea, face parte parte dintr-o lume needucată și superstițioasă. Intelectualii epocii consideră educația, soluția salvatoare a țărănimii. Țăranul nu are cunoștințe privind valoarea nutrițională a unor alimente, nu este interesat să-și gestioneze puținele resurse alimentare și financiare pe care le are în vederea adoptării unui stil alimentar sănătos. Religia, prin post, supune lumea țăranească la un regim vegetarian ce ține mai mult de o jumătate de an. Copiii sunt și ei victime nevinovate ale postului de peste an, deoarece femeile preferă să le moară copiii sau, să se îmbolnăvească de boli digestive, decât să le dea carne, ouă sau lapte în timpul postului.

Subalimentația are consecințe patologice pentru țăranul roman. Slăbit fizic, nu mai poate munci pe pămanturile arendașilor ca să-și asigure masa cea de toate zilele. De aceea, se ajunge la îmbătrânire precoce, iar în final, la deces.

Anul 1895 este fast pentru discuția privind alcoolismul în Țările Române. La Academia Română apar lucrările doctorilor Nicolae Manolescu și Gheorghe Crăiniceanu, despre igiena țăranului român. Autorii acordă în paginile lucrărilor, o atenție sporită problemei alcoolismului. Doctorul Manolescu confirmă folosirea în număr mare, a rachiului de către țărani: „Săteanul consumă, în orice regiune a țării, mult rachiu (…). Săteanul consumă țuică sau rachiu de prune, basamac sau rachiu de bucate și rachiu de tescovină sau boștină sau prăștină; rar delenii mai beau și rachiu de drojdii. Muntenii în genere, consumă țuica, delenii rachiul de tescovină, câmpenii pe cel de bucate (…). Săteanul bea rachiu în tot cursul anului, băutura lui de dimineață și înaintea fiecărei mâncări este rachiul. La muncă săteanul crede în rachiu ca într-o fântână de puteri, iată pentru ce oricine are muncă la el sau la altul rachiul trebuie să-l aibă”.

Rapoartele sanitare publicate în Monitorul Oficial sunt sursa din care doctorul Gheorghe Crăiniceanu obține date îngrijorătoare referitoare la alcoolism. În județul Argeș „de băuturile ce le au, țăranii fac abuz înspăimântător”, iar în județul Râmnicu Sărat „țuica se consumă în mod excesiv, prin ceea ce poporațiunea rurală decade moralicește și fizicește. Rachiul mai trece în fața țăranului drept o panacee aproape contra tuturor boalelor; fiecare oră de repaus se petrece în beție, și alcoolul se oferă în cantități enorme până și copiilor purtați pe brațe”.

Alcoolul distilat ia cu asalt cârciumile de la sate și orașe, transformându-le în locuri ale pierzaniei. Băuturile alcoolice de proastă calitate reprezintă o adevărată intoxicație pentru organism. Sărăcia lucie sporește patima beției în rândul populației. Alcoolismul e o boală cronică ce face victime în toate mediile profesionale și erodează trupul și psihicul bețivului. Medicii descriu fizionomia omului beat, ca fiind dezgustătoare, o creatură lipsită de judecată și de morală. Viciul acesta necruțător îi face pe unii dintre alcoolici să devină violenți cu ceilalți, să omoare, cu alte cuvinte își pierd și ultima fărâmă de demnitate. De aceea, unii dintre ei ajung pe la azilurile de nebuni sau se sinucid. Doctorul C.I. Istrati aduce în discuție efectele alcoolismului din punct de vedere medical. Așadar, bețivii devin pradă ușoară tuturor epidemiilor, iar mortalitatea în rândul lor este mult mai mare decât a celorlalți. În opinia doctorului I. Ștefănescu, în mentalitatea populară se menține vie credința în puterea curativă a alcoolului. Chiar și cel mai sărac țăran are în casă o sticlă cu rom, rachiu de drojdie, un vin, sub pretextul că au leac împotriva vătămăturii, în tulburările digestive, durerile de inimă sau alte afecțiuni externe sau interne. Astfel, alcoolul devine leacul bun la toate bolile, un leac universal, administrat din generație în generație. În mediile urbane unde apa era plină de bacterii, se valorizează efectul antiseptic al alcoolului. Medicii se lovesc de prejudecățile românilor de la sate și orașe, deoarece alcoolului i se atribuie puteri miraculoase, cum că revigorează organismul, îl apără de epidemii. Chiar dacă prejudecățile persistă in mentalul colectiv, medicii epocii constată în continuare efectele dezastruoase ale alcoolului. Persoanele alcoolice, pe de o parte, se distrug prin otrăvire lentă cu diferite băuturi, iar pe de altă parte amenință și viitorul descendenților. Pentru a evita mortalitatea și degenerarea rasei se iau măsuri împotriva acestui flagel social patogen. Doctorul Iacob Felix propune scoaterea de pe piață a alcoolului nerafinat. Abia în anul 1893, în legea sanitară apare un articol ce menționează că numai alcoolul rafinat va sta la baza fabricării băuturilor spirtoase. Așadar, din punct de vedere legislativ se obține lupta pentru igiena băuturilor, dar, râmâne în continuare controversată aplicarea normelor în practică și anihilarea alcoolismului din rândul populației.

Bolile de nutriție și de circulație erau frecvent întâlnite în rândul celor bogați. Spre deosebire de săracii satelor, boierii făceau abuz de alimentele bogate în proteine și făinoase. Sedentarismul acestei pături sociale înmulțea numărul deceselor de apoplexie ( atac cerebral)și de inimă.

Maladii necruțătoare precum malaria, scarlatina, variola, tuberculoza făceau victime atât la sate, cât și la orașe.

Însă, în discursul medicilor din secolul al XIX-lea atenția se mută către o boală mai stranie, deoarece afecta în mare parte populația țărănească. Este vorba de pelagră, boala celor săraci.

Prin anul 1830 în zona Moldovei apar primele semne de pelagră sau buba trânjilor cum o numeau țăranii. În Muntenia, prin anul 1859 doctorul Iacob Felix prezintă maladia sub denumirea de sfrenție. Cazurile de pelagră s-au înmulțit foarte repede din cauza producției mari de porumb.

Medicii celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea se preocupă să dea o definiție acestei boli. În 1887 medicul C. Constantinescu spunea despre pelagră că este o maladie generală, cachectică, cauza ei fiind „o intoxicațiune lentă prin porumbul alterat fie prin paraziți mucedinei, fie prin fermentațiune, care are loc în condițiuni de imperfectă maturitate și rea conservațiune”.

Pelagra atacă sistemul nervos al bolnavilor, conducând în cele din urmă la deces. Pornind pe urmele pelagrei, medicii au identificat simptomatologia acesteia. La început boala se manifestă ca „o roșeață violacee mai mult sau mai puțin intensă a tegumentelor(…), apărând de obicei pe tegumentele expuse la soare, adică pe față și pe gât, pe piept, pe partea dorsală a mâinilor și a picioarelor; este un eritem ce se continuă cu descuamația părților atinse”.

Cu alte cuvinte, pielea se înroșește, iar în decurs de câteva săptămâni se jupuiește, cum spuneau țăranii din Moldova. Culoarea pielii pe eritem se modifică, capătă o culoare roșie închisă, spre negru, de aceea locuitorii din Țara Românească denumeau boala, pârleală. Eritemul apare primăvara, prin martie, repetându-se în fiecare an, sub forme mai grave. Până să apară acest eritem la bolnavi, medicii au identificat stările incipiente ale bolii: oboseala accentuată, durerile mari de cap, insomnia și somnolență. Odată apărut eritemul pe corp, apar si problemele digestive: pierderea sau creșterea apetitului, arsuri la nivelul cavității bucale ce se extind către esofag, diaree, dureri de stomac. Acestor manifestări, li se adugă durerile de cap acute, amețeală, durere de trunchi și membre. Tulburările digestive și nervoase se accentuiază, apare mersul caracteristic, cu corpul aplecat inainte, apare alienația și paralizia. Unii bolnavi, ajunși în această fază, încearcă să se sinucidă. Această maladie se poate extinde pe un interval de peste un deceniu, dar de cele mai mule ori evoluează fatal în 3-4 ani.

Pelagra este boala săracilor care se hrănesc cu porumb. La baza alimentației rurale este porumbul, de aceea săracii de la sate devin victimele pelagrei. S-a constatat multă sărăcie și la oraș, unde medicii au tratat cazuri de pelagră. Este și cazul Bucureștiului, în timpul ocupației germane din Primul Război Mondial. Este evident, că un organism slăbit de muncă, de alcool, de proasta alimentație va favoriza apariția pelagrei. Condițiile insalubre în care trăiau țăranii dezvoltau și alte boli, nu numai pelagra.

Sărăcie exista și la oraș, dar nevoiașul urban nu avea o alimentație atât de rudimentară ca cea a țăranului. Porumbul e alimentul de bază pentru umilul țăran, de aceea această pătură socială se numără printre primele victime ale pelagrei. S-a constatat că alimentația săracăcioasă și mizeria favorizează flagelul pelagrei. Medicii au luat măsuri împotriva bolii, încercându-se vindecarea celor bolnavi prin băile cu apă minerală. Așadar, în țară se înființează un spital pentru pelagroși în localitatea Dragomirești, jud. Roman și unul pentru pelagroșii alienați la Coșula, jud. Botoșani. Alimentația bogată din punct de vedere nutritiv era salvarea pelagrosului. De aceea, se suplimentează hrana pentru acești bolnavi în spitale. La propunerea doctorului Iacob Felix se interzice printr-un articol din legea sanitară, consumul de porumb alterat. Medicul constată că pelagra este o boală socială și va dispărea tot cu ajutorul societății. Atunci când lumea arhaică de la sat va progresa, când țăranul va locui decent, se va hrăni corespunzător, când va fi mai atent la ce se întâmplă în jurul lui, atunci pelagra nu va mai fi o problemă națională. În concluzie, pelagra rămâne maladia săracilor, a mizeriei din mediul rural.

Economia slab dezvoltată a României are efecte negative asupra populației. Era o Românie agrară în curs de industrializare, cea mai mare parte a populației fiind formată din țărănime. Această clasă socială se ocupa cu agricultura iar nivelul de trai era deplorabil.

Așadar, bolile sociale descrise anterior au afectat un număr considerabil din populația României, deoarece condițiile economice și sociale erau slab dezvoltate. Lipsa bugetului de la stat și nepăsarea claselor politice au favorizat apariția acestor maladii.

Pelagra și alcoolismul fac parte din categoria bolilor sociale ce afectează în mare parte pe cei cu situație materială precară, condițiile de trai ale acestora fiind sub limita umanului. Lipsa de educație și prejudecățile puternic ancorate în mentalul societății românești au îngreunat procesul de vindecare al populației.

CAPITOLUL II

O trăsătură importantă a lucrărilor de medicină din secolul al XIX-lea este prezența terminologiei terapiei populare alături de remediile medicinei moderne. Toate leacurile din rețetarul poporului roman se regăsesc printre doftoriile prescrise de medici. Practica medicală populară a influențat foarte mult medicina cultă, iar descrierea unor maladii se realiza cu ajutorul termenilor populari, regionali. Apariția cuvintelor populare în lucrările medicale din secolul al XIX-lea este justificată. Limbajul popular e folosit de personalul medical pentru ca scrierile lor să fie la îndemâna unui număr mare de utilizatori. Folosirea lexicului popular era motivată și de faptul că terminologia medicală în secolul al XIX-lea abia se dezvolta. Uneori, cuvintele populare sunt redate alături de corespondentul lor din limba latină ( stârpiciune- sterilas; pecinginea roșie- gutta rosacea etc.). Unele cuvinte din terminologia populară se regăseau în lucrările medicilor fără corespondent neologic, deoarece neologismele nu pătrunseră în număr mare în limba română. Discursul medical și terminologia specifică medicinei modern abia se contura în această epocă. În scrierile medicale apar formulări simple precum: abureala pielii, neodihnă de somn, spintecare de morți, nemișcare din casă etc.

În mentalul colectiv boala e semnul răului, al pedepsei lui Dumnezeu pentru păcate, de aceea omul se teme de boală și de moarte.

Pentru diferitele boli ce se abat asupra ființei umane, poporul român și-a exprimat într-o formă unică această stare patologică. Dacă omul e plin de energie, are putere de muncă și rezistent în tot ceea ce face atunci, e sănătos tun ( ca piatra, ca fierul).

Din păcate, boala apare ca o năpastă în cursul firesc al destinului omului, dezechilibrând armonia fizică și spirituală a individului. Este momentul când boala sau beteșugul i se vîră în trup, se leagă boala de el, îl găsește boala, etras la față, i s-au slăbit balamalele, etc.Dacă maladia e deja apărută, omul simplu de la sat spune că a intrat ( a căzut, a dat) în boală, e apucat de boală, bolește, zace de boală etc.

Bolnavul își expune simptomele bolii sub mai multe forme: n-o duc bine deloc, nu mi-e îndemînă, mi s-a desfăcut capul, îmi arde pieptul,mă dor șalele, fălcile, măselele, mă ia cu fierbințeli, cu fiori, cu călduri; mă trec nădușelile; sunt numai o apă; mă cuțitează; am o sfârșeală la inimă etc.

Dacă suferindul trece cu leacuri peste o boală mai ușoară se zice că are zile, se mântuie de boală, se tămăduiește, se lecuiește, își vine în fire. În cazul în care bolnavul nu mai scapă de boala grea ce-l macină, se spune: e pe ducă,i s-a apropiat funia de par, e cu lumânarea în mână, miroase a colivă, trage de moarte, e pe cuțit, iar dacă moare înseamnă că s-a prăpădit, și-a dat sufletul, l-a iertat Dumnezeu etc.

Pentru toate maladiile care i-au chinuit trupul și spiritul, poporul român a găsit pentru fiecare dintre acestea câte o denumire. Aceste denumiri diferă de la o regiune a țării la alta. O clasificare a terminologiei bolilor cunoscute în popor și a variantelor care circulă prin diferite regiuni ale țării o face I.A.Candrea în Folclorul medical român comparat.

Terminologia bolilor în secolul al XIX-lea

I.Bolile organelor de respirație:

Bolile nasului:

1. CORÍZĂ s.f. Inflamație a mucoasei nazale; rinită. [cf. < fr. coryza, gr. koryza] (DN); v. pop. guturai, gutunar, troahnă, șuhărie, cataroi (Moldova); buduhală ( jud. Prahova, Brăila); budihoală (jud. Vaslui);

.2. EPISTÁXIS s.n. Hemoragie nazală; rinoragie; [cf.<fr. épistaxis ;gr. epi –pe, staxis – scurgere] (DN); v. pop. curgere de sânge din nas;

Bolile gâtului:

1.ANGHÍNĂ /ANGÍNĂ s.f. 1. inflamație a mucoasei din fundul gâtului sau a faringelui, însoțită de greutatea de a înghiți; 2. ~ pectorală – afecțiune caracterizată prin accese de sufocare și dureri în regiunea inimii. [cf.< fr. angine, lat. angina] (MDN); v. pop.durere de gît.

2. AMIGDALÍTĂ s.f.Boală manifestată prin inflamarea amigdalelor; [cf.< fr. amygdalite] (DN); v. pop. gîlci, modîlci, bubîlcă; 

3. LARINGÍTĂ s.f. Inflamație acută sau cronică a mucoasei laringelui manifestată prin senzația de uscăciune, înțepături și dureri în gât, răgușeală, tuse, greutate respiratorie, uneori febră. Este provocată de factori infecțioși (în gripă, difterie, tuberculoză), toxici sau alergici; [cf.< fr. laryngite] ( DE); v. pop. răgușeală;

4. STRÚMĂ s. f. 1. med. gușă, (bot.) protuberanță în formă de gușă. 2. formație tumorală de formă neregulată. (cf< fr. strume, lat. struma) (MDN);

c) Bolilie pieptului:

1. BRONȘÍTĂ s.f. Inflamație a bronhiilor, manifestată în special prin tuse.[cf.< fr. bronchite]; (DN) v. pop. tuse; tuse măgărească ( tusea convulsivă la copii);

2. ASTMĂ, astme, s. f. Boală care se manifestă prin greutate în respirație. – Variantă: astm s. n. [cf.<fr. asthme, lat. asthma ] (DLRLC); v. pop. năduf, năduh, înădușeală, năglugă, șui, înecăciune;

3. PNEUMONÍE, pneumonii, s. f. Boală a plămînului produsă de pneumococ (mai rar de alți microbi) și caracterizată prin tuse, junghiuri și febră ridicată. (DLRLC); [cf.< fr. pneumonie; gr. Pneumonia]; v. pop. junghi, cuțit, țeapă;

4. TUBERCULÓZĂ s.f. boală infectocontagioasă cronică, produsă de bacilul Koch, manifestată prin leziuni localizate în plămâni și în alte organe, în (bronho)pneumonie, cu distrugeri extinse ale plămânului etc.; ftizie; [cf.<fr. tuberculose, germ. tuberkulose]; (MDN); v. pop. oftică, boală seacă, cihotcă;

II. Bolile aparatului circulator și ale sângelui

1. PALPITÁȚIE, -i, s.f. mișcare anormală, puternică, rapidă sau neregulată a inimii, provocată de o boală, de o emoție, de un efort etc; [cf.< fr. palpitation, it. palpitazione]; (DEX); v. pop. bătaie de inimă;

2. HIDROPIZÍE s.f. Boală cauzată de acumularea serului într-o cavitate naturală a corpului (abdomen, torace etc.) sau între elementele țesutului conjunctiv;[cf.<fr. hydropisie, gr. hydropis] (DLRLC); v. pop. dropică, boală de apă;

 3. SCROFULÓZĂ s.f. 1. Termen care definește o stare constituțională a copiilor și a tinerilor, manifestată prin scăderea imunității organismului, limfatism, hipertrofie ganglionară, predispoziție la tuberculoză. 2. Tuberculoză ganglionară, caracterizată prin adenopatii inflamatorii localizate laterocervical, axial sau inghinal, care pot supura la suprafața pielii, lăsând cicatrice mutilante; scrofula;[cf< germ. skrofulose]; ( DE); v. pop. jolnă, scrofuri;

4. SCORBÚT s. n. Boală cronică datorită lipsei vitaminei C în alimentație și manifestată prin anemie, sângerarea gingiilor, apariția unor răni deschise pe corp etc.[cf.< fr. scorbut, gr. scorbut , lat. med. Scorbutus]; (DN); v. pop. studeniță;

5. GÚTĂ s.f. Boală pricinuită de depunerea acidului uric la încheieturi; se manifestă sub formă de umflături ale articulațiilor, însoțite de dureri violente ; (Transilv.) Dambla, apoplexie, paralizie.[cf.< fr. goutte, lat. gutta – picătură]; (DLRLC); v. pop. podagră;

6 REUMATÍSM s.n. 1. Boală caracterizată prin inflamarea organelor aparatului locomotor și cardiovascular, prin dureri și tulburări diverse influențate de factorii climatici. 2. Durere reumatică;[cf.<germ.rheumatismus,lat. rheumatismus,gr.rheumatismos,fr. rheumatisme]; (DN); v. pop. mărcaviță;

III. Bolile aparatului digestiv

Bolile gurii

STOMATÍTĂ, stomatite, s.f. Inflamație a mucoasei cavității bucale; [cf.<fr. stomatite, gr. stoma – gură]; ( DLRLC); v. pop.pușchea, pogană;

ÁFTĂ, afte, s.f. (mai ales la pl.) Ulcerație superficială, dar dureroasă, care apare pe mucoasa gurii sau a faringelui. [cf.< fr. aphte, lat. aphtae]; ( DLRLC); v. pop.gurar, plesne, acrum;

Bolile stomacului:

ÍCTER, ictere, s. n. boală a ficatului și a vezicii biliare, care face ca fierea să treacă în sînge și să coloreze în galben pielea bolnavului, albul ochilor etc.; gălbenare;[cf.< fr.ictère, gr. ikteros]; ( DLRLC); v. pop. gălbinare;

INDIGÉSTIE s.f. med. Indispoziție provocată de o digestie grea și manifestată prin dureri de cap, greață, etc.[cf.< fr. indigestion, lat. indigestion]; (DLRLC); v. pop. aplecate, greață, ciumurluială, gemărluială, ciumerniță;

CÓLICĂ s.f. med. durere abdominală puternică cu caracter spasmodic. [cf.< fr. colique, gr. kolon – intestin]; (DN); v. pop. apucat, apucătură, matrinchină, mătrice, strâns, strânsoare, strânsură, vătămătură;

DIZENTERÍE, dizenterii, s.f. boală molipsitoare care se manifestă prin ulcerații intestinale,dureri violente în abdomen și diaree cu sînge.[cf. <fr. dysenterie, lat. dysenteria ]; (DLRLC); v. pop.ieșire afară cu sânge, treapăd, vintre, scursură, pântecare, lamoste ( la copii);

CRÁMPĂ s.f. (mai ales la plural) contracție dureroasă a unor mușchi (în special de la stomac). [cf.< fr. crampe,germ. Krampf](DN); v. pop. cîrcei, funicei, fras, apucát, apucătúră, matrinchínă, mătríce, strîns, strînsoáre, strînsúră, vătămătúră;

CONSTIPÁȚIE, constipații, s. f. starea celui constipat; activitate intestinală înceată, oprire anormală a evacuării intestinului; [cf.< fr. constipation](DLRLC); v. pop. astupare, încuiere;

HIPERCLORHIDRÍE, hiperclorhidrii, s. f. tulburare funcțională care se manifestă prin creșterea excesivă a acidului clorhidric din secreția gastrică, întâlnită la gastrite, ulcer duodenal; hiperaciditate (gastrică);[ cf.< fr. hyperchlorhydrie](DEX); v pop. ojig, jig, jigăraie, jigărai, jeguială, jighireală;

DISPEPSÍE, dispepsii, s. f. stare bolnăvicioasă caracterizată prin digestie grea și dureroasă.[cf.< fr. dyspepsie, lat. dyspepsia](DLRLC); V. pop. căderea rînzei, rînză;

DIARÉE s.f. boală care constă în evacuarea deasă a materiilor fecale de consistență apoasă sau moale.[cf.< fr. diarrhée, lat. diarrhoea] (DN); v. pop. urdinare, pîntecare, pîntecărie, treapăd, trepădare, cufureală, coleți, pîrțuică, mince-l coca ( Transilvania), descuiet ( jud. Lăpușna), spurcat ( Dolj);

CÁNCER s. n. tumoare cronică malignă care provoacă degenerarea țesuturilor unor organe interne sau externe;[cf.< fr., lat. cancer](DLRLC); v. pop. rac, schiros, tătarcă ( jud. Lăpușna);

PELÁGRĂ s.f. boală provocată de o alimentație insuficientă și lipsită de vitamine, care se manifestă prin inflamarea pielii, plăgi pe corp, vomitări, diaree și tulburări psihice. [< fr. pellagre, cf. lat. pellis – piele, gr. agra – apucare].(DN); v. pop. jupuială, pîrleală, roșață, buba trînjilor, pecinginea rea, buzăreț;

HEMOROÍZI s.m. pl. mici umflături sau tumori dureroase, formate uneori la partea inferioară a rectului, din cauza dilatării vinelor [cf.<fr. hémorroïdes](DLRLC); v. pop. trînji, șui ( Banat);

ASCARÍD, ascarizi, s. m. nume dat viermilor paraziți care trăiesc în tubul digestiv al omului și al unor animale,Var. ascarídă s.f.;[cf.< fr. ascaride, lat. ascarida] (DLRLC); v. pop.limbrici, viermișori, strînși;

Bolile rinichilor și ale organelor sexuale

ANURÍE, anurii, s.f. încetare patologică a urinării, întâlnită în bolile renale; [cf.<fr. anurie](DEX); v. pop. zăpreală.

BLENORAGÍE, blenoragii, s.f. boală venerică infecțioasă, constînd în inflamarea mucoasei organelor genitale, gonoree;[cf.<fr. blennorragie] (DLRLC); v. pop. sculament, scurgere, frîntură;

SÍFILIS s.n. boală venerică infecțioasă provocată de un spirochet, care se transmite prin contagiune sau prin ereditate; [cf.< fr. syphilis]; (DN); v. pop.cel pierit, mîncătură, frenție, mișulie, boierie, boală lumească, șancăr;

Bolile sistemului osos

CIFÓZĂ, cifoze, s.f.med. deformație a coloanei vertebrale care duce la o proeminență dorsală.[cf.< fr. cyphose] (DEX); v. pop.cocoașă, gheb, ghib( Moldova);

NECRÓZĂ s.f. alterare și distrugere a unui țesut ori organ viu, animal sau vegetal, în urma întreruperii circulației sanguine, a unei infecții, arsuri etc.; distrugere prin infecție a unui țesut viu; cangrenă. [cf.< fr. nécrose, gr. nekrosis -mortificare]; (DN); v. pop. colți de lup;

Bolile infecțioase

PARATIFOÍD, -Ă, paratifoizi, -de, adj. (Numai în expr.) Febră paratifoidă = boală contagioasă cauzată de bacili paratifici, înrudiți cu bacilul tific, și avînd o evoluție clinică asemănătoare cu a febrei tifoide. [cf.< fr. paratyphoïde](DLRLC); v. pop. lingoare, tifos, boală ( Moldova), boala lungă, boala mare, boala rusească ( jud. Constanța);

PALUDÍSM s.n. boală infecțioasă provocată de un hematozoar (prin înțepătura țânțarilor anofeli); malarie, friguri palustre.[cf.< fr. paludisme] (DEX); v. pop. friguri, tremurici, lelița, mătușile;

SCARLATÍNĂ s.f. boală infecțioasă și epidemică, care se întâlnește mai des la copii și care se manifestă prin febră, dureri de gât și prin mici pete roșii pe tot corpul, urmate de descuamarea pielii. [cf.< fr. scarlatine] (DN); v. pop.cochinadă, cochinar, coracă;

VARIÓLĂ s.f. boală epidemică infecto-contagioasă, produsă de un virus și manifestată prin apariția pe piele a unor pustule care lasă urme după ce se usucă; [cf. < fr. variole, lat. variola < varius -pătat] (DN); v. pop. bubat, vărsat, bubatu-ăl-mare;

VARICÉLĂ s.f. boală contagioasă care apare mai ales la copii și care se caracterizează printr-o erupție pe piele, sub formă de bășici;[cf.< fr. varicella]; (DLRLC); v. pop. vărsat de vânt, vărsat în cruce;

RUJEÓLĂ s.f. boală infecțioasă de copii, foarte contagioasă, caracterizată prin erupții roșii pe piele; (pop.) pojar. [cf.<fr. rougeole](DN); v. pop.pojar,bubatu-ăl-mic, cori (Moldova), rapor (Maramureș);

PÉSTĂ s.f. med. boală gravă, infecțioasă și epidemică, manifestată prin febră, hemoragii și tumori care apar la subsuori și la gât; [cf.< fr. peste, lat. pestis] (DN); v. pop. ciumă, buboasa, Maica calea, Maica călătoarea

INTOXICÁȚIE, intoxicații, s.f. otrăvire a organismului cu substanțe toxice. [cf.< fr. intoxication] (DLRLC); v. pop.otrăvire, adăpat;

ALCOOLÍSM s.n. abuz permanent de băuturi alcoolice; stare patologică determinată de consumul excesiv de alcool; intoxicație alcoolică cronică; etilism. [cf.< fr. alcoolisme] (DEX); v. pop. beție;

HOLÉRĂ, holere, s. f. 1. boală epidemică gravă, caracterizată prin crampe stomacale foarte dureroase, vărsături și diaree. [cf.<lat. cholera, ngr. choléra, ucr. holera] (DLRLC); v. pop.ciumă;

Bolile de piele

URTICÁRIE, urticarii, s.f. erupție cutanată, constituită din papule izolate ori confluente, însoțită de prurit.Var.urticáre s.f.[cf.< fr. urticaire] (DEX); v. pop. blîndă, spuzeală;

ACNÉE s.f. boală de piele caracterizată prin apariția pe obraz sau pe spate a unor coșuri, care adesea supurează[cf.<fr. acne](DLRLC); v.pop.coșuri, funigei, zgrăbunțe;

ECZÉMĂ s.f. boală de piele manifestată prin mâncărime, erupții, abcese etc. [cf.< fr. eczéma, gr. ekzema – erupție cutanată] (DN); v. pop. bube dulci, zgaibe dulci;

 FURÚNCUL s.n. inflamație purulentă locală a pielii; abces, buboi. [cf.< lat. furunculus, fr. furoncle](DN); v. pop. buboiu, bube, furnicei, zgaibă, uimă, copturi, apostime, funicel;

SCÁBIE s.f. boală parazitară a pielii, la oameni și la animale, produsă de un artropod, care se manifestă prin mâncărime, iritații, căderea părului etc.; râie.[cf.< lat. scabies] (DEX); v. pop. rîie, fudulie, boierie, răpănaș, corosta;

ÁNTRAX s.n. boală infecțioasă la animale și oameni, produsă de microbi foarte virulenți și manifestată prin abcese care cuprind toate straturile pielii[cf. <fr. anthrax, gr. anthrax -cărbune] (DLRLC); v. pop. bubă rea, bubă neagră, armurar, talan, dalac, cărbune, serpengea, vrăjmașa (jud. Mehedinți; spurcat, pripit (jud. Argeș);

PITIRIÁZIS s.n. med. nume generic pentru dermatozele provocate de ciuperci microscopice și caracterizate prin erupții de bășicuțe care, uscându-se, formează o coajă care provoacă mâncărime și descuamarea pielii.Var. pitiriáză s.f.[cf. < fr. pityriasis] (DEX); v. pop. mătreță;

EFELÍDĂ s.f. med. nume dat unor mici pete rotunde ale pielii, datorate unei pigmentări anormale; [cf.< fr. éphélide., gr.ephelis] (DN); v. pop. pistrui, alunele;

VERÚCĂ s.f. excrescență papilară, provocată de un virus [cf.< it., lat. verruca] (DN); v. pop. nevi, negi, negei;

Leziuni externe

PLÁGĂ, plăgi, s.f. leziune a țesuturilor corpului, provocată în mod accidental (prin tăietură, împușcare etc.) sau produsă pe cale operatorie[cf.<lat. plaga, germ. plage](DLRLC); v. pop. răni, tăieturi;

ECHIMÓZĂ, echimoze, s. f. pată de culoare roșie-vineție, evoluând până la galben, apărută pe piele prin ieșirea sângelui la suprafață în urma unui traumatism;[cf.< fr. ecchymose] (DEX); v. pop.vînătăi, vinețeală;

ABCÉS s.n. puroi strâns în interiorul unui țesut sau într-un organ intern; [cf.< fr. abcés, lat. abcessus]. (DN); v. pop. buboaie, coptură, bubulițe, bușoare, buburuze, căței( de turbă), cîrtiță;

ADENÍTĂ s.f. inflamație a ganglionilor limfatici; bubon. [cf.< fr. adénite, gr. aden – glandă](DN); v. pop. udmă, uimă, scurtă, tragăn;

 FLEGMÓN, flegmoane, s.n. med.Inflamație purulentă a țesutului celular subcutanat; [cf.< fr. phlegmon, gr. phlegmone] (DLRLC); v. pop. umflături, cîrcin;

LUXÁȚIE s.f. deplasare a unui os din articulația lui; scrântitură; exartroză. var. luxațiune s.f. [cf.< fr. luxation, lat. luxatio](DN); v. pop. scrântituri, sclintituri;

FRACTÚRĂ, fracturi, s.f. med. ruptură a unui os sau a unui cartilaj. [cf.< fr. fracture, lat. fractura](DEX); v. pop. frînturi;

 EXCORIÁȚIE s.f. distrugere a stratului superficial al pielii; julitură, zgârietură; excoriere. [cf.< fr. excoriation] (DN); v. pop. belituri, rosături, jupuituri ;

HERNÍE s.f. umflătură formată prin ieșirea totală sau parțială a unui organ din cavitatea sa naturală; mai ales ieșirea intestinului subțire din peritoneu; [cf.< fr. hernie, lat. hernia](DLRLC) v. pop. boșorogeală, surpătură, cui de stricăciune, chilă, schilăvie;

RÁBIE s.f. turbare. [cf.< lat. rabies, it. rabbia]. (DN);

Bolile creierului și ale sistemului nervos

CEFALALGÍE s.f. med. durere de cap; cefalee. [cf.< fr. céphalalgie, gr. kephale – cap, algos – durere]. (DN);

CONGÉSTIE s.f. aflux anormal de sânge într-o anumită parte a corpului (datorat unor tulburări); boală provocată de acest aflux; hiperemie. var. congestiune s.f.[cf.< fr. congestion, lat. congestio]. (DN); v. pop. aprindere;

ISTERÍE s.f. boală nervoasă caracterizată prin tulburări ale sensibilității, sufocări, convulsii, accese de rîs sau de plîns[cf.<fr.hystérie, it. isteria](DLRLC); v. pop. istericale, zburător, lipitură, nevricale;

APOPLEXÍE s.f. suprimare subită a funcțiilor unui organ, a mișcării și a sensibilității, cauzată de o hemoragie cerebrală sau de astuparea unui vas capilar, fără ca respirația și circulația să fie întrerupte. [cf. < fr. apoplexie, lat., gr. apoplexia]. (DN); v. pop. dambla, săgetătură, cataroi, șlag (Transilvania);

 PARAPLEGÍE s.f. paralizia membrelor unui corp;[cf.< fr. paraplégie] (DLRLC); v. pop. ologeală, damblageală;

INSOMNÍE, insomnii, s. f. tulburare a mecanismului de reglare a centrului nervos somn-veghe, care determină reducerea duratei și a profunzimii somnului și care este întâlnită în astenii, boli psihice, nevroze etc.[cf.< fr. insomnie] (DEX); v. pop. nedormire, muma-pădurii, plînsori ( la copii);

LUMBÁGO s.n. boală manifestată printr-o durere violentă localizată la mușchii din regiunea șalelor. Var. lombago s.n. [< fr., lat. lumbago]; (DN); v. pop. curmătură, dureri de șale, dureri de mijloc;

ALIENÁȚIE s.f. tulburare gravă a funcțiilor psihice; nebunie;demență.[cf.< fr. aliénation, lat. alienatio]; (MDN); v. pop.nebunie, nebuneală, bolînzie, sminteală, țicneală, scrînteală;

 EPILEPSÍE s. f. boală nervoasă manifestată prin accese de convulsii însoțite de pierderea cunoștinței și a sensibilității, halucinații etc.[cf.< fr.épilepsie, lat., gr. epilepsia);(MDN); v. pop. boala copiilor, boală rea, boală sîântă, baiu cel rău (Maramureș); aboală; stropșală, stropșitură, năbădăi, poceală, călcătură, (Transilvania), agîmbală (Năsăud); ceas-rău, ducă-se pe pustii;

Bolile ochilor

OFTALMÍE s.f. med. inflamație a globului ocular.[cf.<fr. opthalmie, gr. ophtalmos -ochi]. (DN);

CONJUNCTIVÍTĂ, conjunctivite, s. f. inflamație a conjunctivei, care se manifestă prin roșeață, senzația de corp străin în ochi și secreție abundentă. [cf.< fr. conjonctivite] (DEX); v. pop. durere de ochi;

LEUCÓM s. n. boală de ochi prin formarea unor pete albe pe cornee; [cf.< fr. leucome]; (MDN); v. pop. apă alba, albeață;

GLAUCÓM s. n. boală de ochi caracterizată prin creșterea presiunii intraoculare și care poate duce la pierderea vederii.[cf.<fr. glaucome, lat. glaucoma](DLRLC); v. pop.apă neagră;

ȘALAZIÓN s.n. tumoretă dură și nedureroasă a albului ochiului;[cf.< fr. chalazion]; (MDN); v. pop urcior, ulcior, minegoci ( Banat, Mehedinți);

CATARÁCTĂ, cataracte, s. f. boală de ochi, provocată de tulburarea cristalinului, care poate duce la pierderea vederii.[cf.< fr. cataracte ,lat. lit. cataracta] (MDN); v. pop. pohoiele, perdea, ceață ( pe ochi), albeață;

Bolile de urechi

OTÍTĂ, otite, s. f. boală care se manifestă prin inflamația membranei care acoperă canalul auditiv. [cf.< fr. otite, gr. ous – ureche]. (DLRLC); v. pop. năjit;

OTORÉE, otoree, s.f. med. simptom caracterizat prin scurgere de puroi din ureche, care survine, de obicei, în cursul otitei.[cf.< fr.otorrhée] (DEX); v. pop. scurgeri din ureche;

SURDITÁTE, surdități, s.f. infirmitate care constă în imposibilitatea de a percepe sunetele; surzenie.[cf. < fr. surdité, lat. surdita] (DLRLC); v. pop. surzenie, surzie, surzime;

CAPITOLUL III

III. 1. AFECȚIUNILE FIZICE ALE PERSONAJELOR DIN MOMENTE ȘI SCHIȚE

Boala de stomac e frecvent întâlnită la personajele lui Caragiale. Această afecțiune o are moftangioaica rromâncă care „suferă în genere de stomac, oricând are să iasă în lume seara, nu mănâncă toată ziua în vederea corsetului”. Se poate observa în mentalul colectiv dorința de a fi la modă, de a face impresie bună celorlalți. Când nu se înfometează, moftangioaica cade în extrema cealaltă, a excesului alimentar: „Așa, după înghețată, mănâncă iar icre moi, și după Pomery extra- sec frappe, iar ciucalată firbinte. A doua zi, doctoral high- life se vede silit a-i prescrie o cutie și jumătate de capsule de ricin”. Aglomerarea stomacului cu alimente grele, poate provoca indigéstie, indigestii, s.f. tulburare a digestiei provocată de unele excese alimentare, de frig, de unele stări nervoase etc. și manifestată prin indispoziție, grețuri, vărsături, diaree etc.[cf.< fr. indigestion, lat. indigestion].(DEX). Moftangioaica suferă de indigestie, de aceea medicul e nevoit să-i prescrie ca tratament, capsule de ricín, s.m., plantă oleaginoasă cu frunzele mari, strălucitoare și cu flori roșiatice sau gălbui, din semințele căreia se extrage un ulei folosit ca lubrifiant și purgativ. [cf.< it. ricino, fr. ricin, lat. ricinus] (DN).

În Momente și schițe am identificat o serie de afecțiuni fizice ce chinuie personajele lui Caragiale. Cocoana din Art. 214 știe cel mai bine ce înseamnă să ai arsuri la stomac, încât nu ezită să-i recomande și avocatului pe care-l vizitează, un tratament pentru această afecțiune: „Ai și d-ta de dimineață arsuri la stomac; să-mi dai o sticluță, să-ți aduc și dumitale nițică anghelică de casă (…)”.

Arsurile la stomac sunt simptomele pentru termenul medical gastrită. Această afecțiune se declanșeză în urma unui stil de viață dezechilibrat sau a unei alimentații necorespunzătoare; gastrítă, gastrite, s.f. inflamație a mucoasei stomacului. [cf.<fr. gastrite] (DLRLC).

Femeia își tratează arsurile de stomac cu anghelică de casă: angelícă, s.f. 1. Plantă erbacee aromatică, cu frunze mari și cu flori albe-verzui, a cărei rădăcină se folosește în industria farmaceutică; angelină (Angelica archangelica) 2. băutură alcoolică preparată din această planta, var.: anghelícă s. f.[ cf.< ngr. anghélika] (D E X).

În medicina populară ceaiul de angelícă are proprietăți antiinflamatoare și este folosit pentru buna funcționare a sistemului digestiv.

Starea de amețeală e prezentă între afecțiunile de care suferă unele personaje. Amețeala se instalează în urma unor traume pe care le suferă organismul. Pierderea bruscă a puterilor și a echilibrului o resimte și tânărul poet, Nicu Ionescu din schița Autoritate. Moleșeala lui se datora faptului că fuma prea mult pe stomacul gol, aducându-l într-o stare aproape de leșin în plină stradă: „Era foarte palid de astă data; foarte obosit; glasul slab de tot; cam tremura și înghițea în sec. I-am recomandat să nu fumeze așa mult pe nemâncate, pentru că atribuiam abuzului de tutun starea lui manifest maladivă ” .

Moleșeala bruscă poate duce în unele cazuri, până la lesín, leșinuri, s. n. 1. pierdere subită și trecătoare a cunoștinței, caracterizată prin rărirea bătăilor inimii și a mișcărilor respiratorii și cauzată de scăderea bruscă a irigației cerebrale; lipotimie. 2. Stare de slăbiciune, de lipsă de putere, de vlagă, provocată de foame, de sete etc.;sfârșeală. (DEX).

În schița Bubico, cocoana este răvășită de faptul că Bubico, câinele ei, a fost scăpat pe fereastră de către pasagerul din compartiment. Emoția a fost atât de puternică, încât a leșinat: „Cine? Cine a dat alarma?/ Dumneaei! Zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leșinată (…)” .

Pentru starea febrilă care provoacă leșin, lumea tradițională are și remediul potrivit. Bolnavul își revine în simțiri, numai după ce este stropit pe la încheieturi cu oțet de trandafiri. Printr-o experiență de acest fel trece și personajul feminin din povestirea Mama: „Doica, înfierbîntată grozav, a țipat o data, ah! Și a leșinat…Sări toți…O descheie la sîn și dă-i cu oțet de trandafiri”.

Durere de cap, amețeală sfâșietoare, are și madam Aglae Ionescu din schița Premiul întâi. Cauza acestei îmbolnăviri subite o reprezintă privirile insistente ale institutorului, Bumbeș Tiberiu. Tânărul o plăcea în secret pe doamna Ionescu, dar femeia nu-l suporta deloc, pentru că se uita cruciș. De câte ori se afla în preajma lui, femeii i se făcea rău pe loc: „De cîte ori, în treacăt, îl vede aruncîndu-i ocheade galeșe pe sub ochelarii lui albaștri (…) o apucă un fel de leșin la inimă cu dureri de cap; începe să caște, și cască, și cască, și trebuie să meargă numaidecît acasă, să puie să-i descînte de deochi”.

Simptomele pe care le acuză doamna Ionescu, leșinul la inimă, durere de cap, căscatul continuu sunt efectele deochiului în conștiința populară. Pornind de la credința populară că bolile sunt pedepse trimise de Dumnezeu sau opera duhurilor necurate, oamenii caută vindecarea în diferite practici ritualice, din care face parte și descântecul.

Credința în puterea magică a cuvântului face posibilă apariția descântecului. Acest ritual cu funcție magică, transmis din generație în generație vindecă bolnavul de respectiva boală.

Privirile insistente ale tânărului erau malefice, bolnăvicioase pentru doamna Ionescu. Superstițioasă din fire, asociază starea de rău cu deochiul. În credințele populare, deochiul este săvârșit de persoane cu intenții rele. Privirile nocive ale acestora storc de energie pe ceilalți. Cei cu pivirea crucișă erau printre cei considerați vinovați de producerea deochiului. De fapt, privirile rele ale tânărului, cauza stării precare a doamnei Ionescu, ne dezvăluie problema de sănătate a acestuia. Tânărul suferea de strabísm s.n. anomalie care constă în lipsa de paralelism a axelor globilor oculari, având drept urmare privirea crucișă. [cf.< fr. strabisme] ( DEX).

Doamna Ionescu este nevoită să-l invite pe tânărul institutor acasă la dânsa, pentru a discuta situația școlară a lui Artur. Femeia trebuie să facă față maleficului, de dragul fiului ei, și, ca să evite starea de leșin pe timpul discuției, inspiră dintr-o batistă înmuiată în vervenă. Este vorba de o plantă cu denumirea de verbínă, verbine, s.f. numele mai multor specii și varietăți de plante erbacee decorative cu frunze dințate, ascuțite la vârf și acoperite cu peri, cu flori roșii, albe, purpurii sau liliachii; vervenă (verbena); plantă aparținând uneia dintre aceste specii sau varietăți. [cf.< lat. verbena]( DEX).

În tradiția populară, verbína este o plantă cu efecte tămăduitoare asupra sănătății. Printre afecțiunile pe care le tratează, se numără stările anxioase, depressive și durerile de cap: „ochii șașii ai d-lui Tiberiu exercită așa influență asupra nervilor acestei doamne”, încât stapâna casei își face apariția „sorbind pe nări dintr-o batistă înmuiată în triplu extras de vervenă”.

În Grand Hotel Victoria Română, naratorul aduce în discuție problema superstițioasă a deochiului. Durerea mare de cap care îl chinuia, o pune pe seama privirii baiatului ce-i servise o prajitură: „Mă doare capul…Băiatul cu prăjitura…Ce ochi!…Oare să fi existând deochiul?” .

Durerile de măsele dau bătăi de cap personajelor lui Caragiale. Catindatul din comedia D-ale carnavalului găsește explicația pentru simptomele durerii de măsea și o expune pas cu pas : „durerea devine din măsea, măseaua devine din răceală, răceala devine din frig; din cald devine că nu mai e frig; dacă nu mai e frig, va să zică că răceala se duce și vine căldura; a venit căldura, a trecut durerea”. Teoria expusă de Catindat evidențiază principalii factori care declanșează suferința. Aerul rece acutizează durerea, iar căldura o face să dispară, o ameliorează pe moment. Remediul pentru potolirea durerii este magnetizarea: „Și ăștia sunt bărbieri…Aș! Măseaua nu o mai scot: i-am dat de leac: călduri cu magnetism de jamaică”. Căldura de care pomenește personajul, e provocată de alcool, deoarece alcoolul este absorbit de gingii, dilatează vasele de sânge, amorțind locul dureros. Frica, teama de cleștele bărbierului, îl face pe Catindat să uite de durere: „Cum intru, zic serios: știi s-o scoți? Scoate-mi-o! De par examplu, la d-ta…D-ta nici nu înțelegeai ce vreau eu…Și pe urmă, mă dau în vorbă, mai de una, mai de alta…Dar când intru, simț odată ca un cuțit ( arată la falcă), cald, și pe urmă rece; pe urmă din vorbă-n vorbă, vii d-ta subfirurgul, cu cleștele: atunci deodată simț iar un cuțit…rece, și pe urmă numaidecît cald…și pe urmă nu mai simț nimic (…) măseaua în interval de conversație, de frică trece”.

În secolul al XIX-lea bărbierul avea și alte îndeletniciri pe lângă bărbierit. Aceștia au fost doctorii buni la toate pentru români. Știa să pună ventuze și lipitori, să ia sânge bolnavilor sau să scoată dinți. Odată cu apariția medicilor cu studii de specialitate, acesta pierde teren în fața lor. Cu toate acestea, bărbierii au continuat să-și ofere serviciile prin sate și orașe mai mici.

În Duminica Tomii, gazetarul Tomiță se confruntă și el cu durerile de măsea, în timp ce scria un articol pentru redacție. Amicul său îl surpride într-o stare deplorabilă, „plimbându-se de colo până colo ca o hienă în cușca ei, și văitându-se de durere; toată noaptea nu putuse închide ochii din pricina unei măsele”. În cele din urmă, sfătuit și de amicul său, își învinge temerile și merge la dentist să-și extragă măseaua cu pricina.

Problemele dentare pot provoca dureri insuportabile, complicații ce duc la probleme grave de sănătate. Prin chinuri groaznice trece și soția lui Cănuță, din povestirea Cănuță, om sucit. Din teamă sau din neglijență, femeia a lăsat durerea de măsea să-i macine trupul. Sleită de puteri merge la doctor să o vadă: „Cănuță se întâlnește cu nevastă-sa, slabă, legată pe sub fălci, se plimba de colo până colo în piața Teatrului ca o desperată. O durea îngrozitor o măsea de sus. (…) albă ca hârtia se așază pe scaunul de operație. Ha ha! zice doctorul. Bine ai făcut că ai venit! Aveai un abces care se putea sui la ochi, și pe urmă…”. Termenul medical de abcés s.n.puroi strâns în interiorul unui țesut sau într-un organ intern; pop. buboi. [cf.< fr. abcés, lat. abcessus] (DN).

Toate personajele menționate în exemplele de înainte au probleme dentare severe cauzate de o igienă orală proastă. Vizita la dentist nu se făcea regulat, ci doar atunci când spasmele deveneau insuportabile. Infecțiile netratate au cauzat abcesul dentar, afecțiunea de care se vaită personajele amintite .

Maladiile identificate la personajelor lui Caragiale au cauze multiple. Munca depusă de-a lungul timpului la locul de muncă poate șubrezi starea de sănătate. În Ultima emisiune autorul ne prezintă afecțiunile de care sufereau trei amici buni: Iancu Bucătarul, Tomiță Barabanciu și coana Zamfira Muscalagioaica. Iancu este vestit bucătar pe la casele boierești „dar arta culinară uzează grozav pe om; încet-încet focul i-a sricat vederile acestui artist; apoi s-au întâmplat și niște purdalnice de friguri; a trebuit să facă omul multă vreme o cură serioasă de rachiu de drojdii cu picături de pelin ”.

Condițiile de trai în frig și umezeală favorizau apariția acestei boli. Fríguri,s.n.temperatură ridicată a unui bolnav; tremur cauzat de senzația de rece, care precedă uneori o stare febrilă; frisoane; malarie, paludism,febră palustră, pop. frígură[cf.< lat. frigus, -oris](DEX).

Tremurăturile mâinilor și amețeala puternică nu-i dădeau pace lui Iancu Bucătaru. Simptomele acestea își găsesc alinare în acel preparat din rachiu de drojdii cu picături de pelin.

Rachíu, rachiuri, s. n. nume generic dat diferitelor băuturi alcoolice extrase din fructe, din drojdia de vin sau obținute prin amestecul alcoolului cu apă (uneori cu adaos de esențe); vinars, palincă, țuică.[cf.< tc. raki] (DLRLC). O băutură spirtoasă scoasă din vin destilat, din prune și alte poame și din cereale și pe care țăranii din Moldova obișnuiesc a o bea destul de des; var. spirt, alcool, palincă, holercă, basamac, țuică, prăștină, papacioc, vutcă, rom, coñac, poșircă, posleț, bulearcă; drojdie f. rămășiță din fermentarea vinului în buți: drojdia e întrebuințată de brutari la dospitul pâinii și de rachieri la facerea rachiului de drojdie;

Pelín s.m.1. Plantă erbacee cu frunze compuse, spintecate, albe-verzui, păroase și cu flori galbene, folosită în medicină și la prepararea unor băuturi (Artemisia absinthium).2. s. n.Vin cu gust amărui, obținut prin tratarea lui cu pelin și folosit în scop curativ.[cf.< bg.pelin] (DEX). 

Rachiul amestecat cu pelin este leacul minune cu care Iancu Bucătaru reușește să îmblânzească tremurăturile. Alcoolul reduce senzația de frig din organism, iar pelinul e un adevărat tonic pentru trupul slăbit al personajului.

Descântecul este unul dintre simbolurile spiritualității românești, dearece din cele mai vechi timpuri omul arhaic l-a considerat o cale de comunicare cu forțele superioare lui. Babele tămăduitoare cunosc mai multe descântece pentru diferite afecțiuni. De un descâtec cu apă neîncepută are parte și copilul Mitu din povestirea Păcat. Băiatul, aflat în grija părintelui Niță, se îmbolnăvește: „Mitu era bolnav rău, tusă seacă …nu mânca nimic și câtu-i ziua-l trăgea la somn…Friguri? Deochi? Lingoare? (…) Dar nu-i mort încă. Un descântec cu apă neîncepută…Copilul pare că mișcă”.

Simptomele care-l chinuiau erau tusea seacă, lipsa poftei de mâncare, moleșeala și somnolența. Nu se știa dacă frigurile, deochiul sau lingoarea ( febra tifoidă) boala infecțioasă epidemică manifestată prin febră mare, tulburări digestive și printr-o stare generală de lâncezeală și de toropeală. [cf< fr. typhoïde, gr. typhos – sfârșeală, eidos – formă]  au contribuit la degenerarea stării de sănătate a băiatului.

Descântecul cu apă neîncepută îl aduce în simțiri. În medicina populară magică, în aproape toate descântecele se folosește această apă. Ca să fie tămăduitoare, apa trebuie să îndelinească anumite condiții, ce diferă de la o zonă la alta. Una dintre variantele culese de folcloristul Simion Marian este ca apa „să fie adusă de o femeie, de o fată mare sau de un om curat, în zori de zi, pîn-a nu răsări soarele, când poteca pe care se duce e încă plină de rouă”. Cu această apă descântată se ungea bolnavul pe la încheieturi, apoi i se dădea să bea din ea.

Tomiță Barabanciu „(…)a fost toboșar municipal. Umblând, cu toba lui, de colo până colo, pe vreme bună și pe zloată, vara pe arșiță, iarna pe ger, a contractat un reumatism articular acut, pe care nu l-a putut combate decât cu rachiu de izmă fiert cu piper. Oricând îl încearcă la încheieturi, cu nimic altceva nu i se poate alina”.

Temperaturile ridicate și scăzute l-au îmbolnăvit pe toboșar de un puternic reumatísm s.n boală caracterizată prin inflamarea organelor aparatului locomotor și cardiovascular, prin dureri și tulburări diverse influențate de factorii climatici. [cf.<germ. rheumatismus,lat. rheumatismus, gr.rheumatismos, fr. rheumatisme](DN).

Personajul Tomiță vindecă durerile de articulații cu o băutură obținută din rachiu de izmă fiert cu piper. Băutura folosită ca leac conține ízmă s. f. plantă erbacee din familia labiatelor, cu frunzele dințate și florile trandafirii, cu miros tare și plăcut, întrebuințată la prepararea unor medicamente, a unor parfumuri și ca condiment (Mentha piperita); mentă (DLRLC). În medicina populară se știe că această plantă îmbunătățește circulația sângelui, are efect antiinflamator și ameliorează durerile musculare.

Zamfira Muscalagioaica a ramas văduvă de tânără și cu trupul betegit: „(…) a pierdut de mult un ochi, uzul comod al mâinii drepte și al piciorului drept”. Femeia își vindecă durerile trupului cu o țuiculiță. Afecțiunile personajelor amintite diferă, având diferite cauze. Teoria celor celor trei privind alinarea simptomelor se bazează pe principiul magnetizării întâlnit la Catindatul din comedia D-ale carnavalului. Magnetizarea este o metodă alternativă a medicinii secolului al XIX- lea, ce folosește magneții în tratarea diferitelor afecțiuni, printre care și cele articulare. În locul terapiei cu magneți, personajele lui Caragiale folosesc ca remediu, rachiul sau țuiculița. Alcoolul are efect vasodilatator și ameliorează pe moment durerile încheieturilor.

Eroii lui Caragiale sunt lipsiți de profunzime, sunt goliți de esență. De aceea, ei sunt prezentați de autor într-un carnaval al dialogului, un dialog tragico-comic. Personajele sunt antrenate în goana de a-și depăși condiția din citadinul limitat, urzind tot felul de planuri machiavelnice. Personajele ar putea fi încadrate în temperamentul coleric. Între caracteristicile personalității temperamentul este cel mai ușor de depistat. Fiecare persoană se diferențiază prin ritmul propriu de realizare a activităților psihice, printr-un anumit tempo și alocarea unei cantități mai mult sau mai puțin considerabile de energie în efectuarea unei acțiuni.

Temperamentul se exprimă prin particularități observabile ale activității intelectuale și ale afectivități( nivelul energetic manifestat) și prin carcteristicile comportamentului ( intensitatea vocii, ritm, debit, expresivitate). Aceste caracteristici exprimă dinamismul și energia unei persoane și particularizează individul ca temperament. După fiziologul rus I. P. Pavlov, baza fiziologică a temperamentelor este construită din cele patru tipuri ce rezultă din combinarea însușirilor sistemului nervos (forța sau energia, mobilitatea și echilibrul). Temperamentul coleric este specific tipului puternic, neechilibrat. Mai toate personajele lui Caragiale sunt impulsive, agitate, agresive fizic și verbal, nerăbdătoare de a-și atinge scopurile. Acestea nu dau dovadă de calmitate, de cumpătare în situații critice, ci sunt extrem de nestăpânite emoțional, panicoase, cu tendințe depresive. Cititorul poate surprinde relativ ușor, lipsa de discontinuitate din comportamentul personajelor, de la pasiunea cu care își apără interesele, până la momentele de violență, panică și teamă. Toate aceste fluctuații de comportament conturează persoane dezechilibrate emoțional, cae acționează mecanic, repetitiv și cărora le place să fie în centrul atenției, să fie lideri. Fiind orientați către cei din exterior, personajele caragialiene sunt extravertite, nu suportă singurătatea, ci acționează sub forța primului impuls. De aceea eroii „au o grozavă poftă de bataie și practică bataia ca mijloc predilect de soluționare a diferendelor”.

În comedia D’ ale carnavalului, Crăcănel are un acces de furie : „A! Asta nu poate ramâne jos…Eu când îmi trage cineva palme…eu turbez!…cu dinții îl apuc, nu-l las nici mort până nu îmi spune pentru ce? Pentru ce mi le-a tras?”.

Această comedie ne înfățișează pe lângă ambâțul politic și un ambâț erotic. Discursul celui îndrăgostit preia în manifestările sale verbale, forme verbale din politică, evidențiind un amor malfomat, denaturat. Mița care l-a adorat pe Nae, până la nebunie, bănuind că a fost tradusă de acesta, îi făgăduiește lui Iordache un mare scandal: „Nae: Vrei scandal cu orice preț? Mița: Da ( ridicându-se), vreau scandal,da…pentru că m-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate; ai uitat că sunt fiică din popor și sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 februarie;…ai uitat că sunt ploieșteancă-da, ploieșteancă! Năică, și am să-ți torn o revoluție-da, o revoluție-, să mă pomenești!”.

În codul etic al acestei lumi, traducerea se cere răzbunată, în cel mai pur spirit cavaleresc; tradușii din comedie visează cu toții la o astfel de răzbunare s-o ducă personal la îndeplinire: „Mița: Juri să ne răzbunăm împreună?/ Pampon: Jur”. Lipsa totală de acțiune și rotirea în gol a personajelor antrenează și dialogul într-o mișcare circulară, într-un ireversibil process de uzură. Replica e subminată de clișeul verbal, de nonsens, de neputința cuvântului de a exprima. Un alt semn al degrădării limbajul este prezența ticului verbal în vorbirea personajului. Ticul verbal indică o sărăcie lingvistică și intelectuală, condiția unor naturi umane deformate. Acest act repetitiv e semnul unei automatizări a vieții biologice și sufletești: „Tipătescu: ( indignat) Eu vampire, ’ ai?…Caraghioz!/ Pristanda ( asemenea): Curat caraghioz!…/ Tipătescu: Mișel!/ Pristanda: Curat mișel!/ Tipătescu: Murdar!/ Pristanda: Curat murdar!”.

Personajul feminin Mița Baston are și ea o ieșire violentă, adresată d-lui Nae. Aceasta dorește să se răzbune pe el, folosindu-se de o sticluță cu vitriόl, vitrioluri, s. n. pop. acid sulfuric (în soluție concentrată) [cf.< fr. vitriol] (DEX). „A! mizerabile! Ai gîndit că dacă mi- ai luat sticluța cu vitrionul, nu o să mai găsesc alta! Ți-am făgăduit să-mi răzbun(…)”.

Această furie de moment, ce învăluie rațiunea personajelor, este remarcată în cazul protagoniștilor ce suferă din dragoste. Gelozia este mărul discordiei pentru unele dintre personaje, amorul trădat de care au parte nu face decât să accentuieze stările confuze ale personajelor. Cuplurile caragialiene se ceartă și se împacă după bunul lor plac, întrețin relații extraconjugale ce periclitează liniștea din familie, iar în final ajung să se suspecteze între ei pentru trădare. Femeile din opera lui Caragiale, orbite de sentimentul geloziei, amenință cu sinuciderea, iar bărbații cu crima. Gestul lor poate fi interpretat ca o armă de șantaj emotional, de constrângere a celuilalt, comunicarea devenind o continuă negociere.

În cadrul societății fiecare om urmărește să-și valorifice și să-i fie apreciată de către ceilalți calitatea propriei imagini. De asemenea el va căuta să-și ascundă cee ace societatea apeciază ca fiind negative. A te adresa, a-i da ordine, a-l contrazice sunt tot atâtea tentative de intruziune în teritoriul celuilalt. Dimpotrivă, a se scuza, a se ruga, a implora devalorizează imaginea pozitivă a enunțiatorului și, totuși, această autodepreciere este necesară pentru a-l evaloriza pe celălalt, și a obține aprecierea lui. În piesa O noapte furtunoasă, personajele Veta și Chiriac își devalorizează, pe rând, propria imagine, pentru a-și valoriza reciproc partenerul, scopul lor fiind obținerea prețuirii celuilalt: „Veta: Chiriac! Chiriac, să nu mai faci ce mi-ai făcut că mor…zău! Mă omor./ Chiriac: Nu, nu mai fac./ Veta: Îmi făgăduiești? Te juri?/ Chiriac: Da./ Veta: Și o să mă crezi că numai la tine mă gândesc?/ Chiriac: Da./ Veta: Că numai pentru tine trăiesc?/ Chiriac: Da./ Veta: Și n-o să mă mai faci să plâng?/ Chiriac: Nu! Nu! Nu! Dar mă ierți?/ Veta: Dar tu pe mine mă ierți?/ Chiriac: Eu pe tine te-am iertat de mult” .

Mița, personajul din O scrisoare pierdută, amintită anterior petru ieșirile sale violente, amenință și ea, îngrozindu-și interlocutorul: „Mița: Vezi sticluța asta ? ( scoate din buzunar o sticluță mica și i-o arată)… Știi ce are înăuntru?(…) Nu cerneală, Năică… vitrion englezesc! (…) pârlește, Năică; arde Bibicule, momentan tot, tot și mai ales ochii”.

Blestemul este produsul disperării, al urii din dorința de răzbunare. Zița din piesa O Noapte furtunoasă trece printr-un moment de maximă încordare, când simțindu-se neînțeleasă de nimeni, își blesteamă propria soartă: „Zița (podidind-o plânsul): Fir-ar a dracului de viață afurisită! Că m-a făcut mama fără noroc! …N-am avut parte și eu pe lume măcar de o compătimire!”

Zoe Trahanache, din comedia O scrisoare pierdută îl amenință pe Tipătescu că renunță la viață dacă nu susține candidatura politică a lui Cațavencu. Acest gest extrem îl face pentru a scăpa basma curate din povestea cu scrisoarea pierdută: „Atunci…(înecată) lasă-mă, lasă-mă în nenorocire…lasă-mă să mor de rușine…(…) M-ai adus la moarte- pentru că (hotărâtă) mă omor înainte de izbucnirea scandalului, astăzi, acuma, aici! (…) Să mor…(plângând). Să mor cu siguranța că opt ani de zile m- ai amăgit în fiecare minută, că nu m- ai iubit niciodată… niciodată…(…)”.

Nehotărârea, nesiguranța, lupta cu sine sunt simptomele unei persoane ce nu știe ce vrea cu adevărat. Un astfel de personaj nu are destulă rațiune pentru a reflecta și pentru a decide ce dorește de fapt. Acesta se contrazice mereu și se află într-o dispute permanent cu sine însuși.

Așa se comportă Chiriac din piesa O Noapte furtunoasă, simțind că relația cu Veta l-a distrus:

„Chiriac: Nu voi să mai știu de nimic, nu mai știu cine sunt! Am vrut să mă omor adineaori în curte, dar ți-am văzut trecând umbra peste perdeaua de la fereastră, ș-am vrut să te mai văz o dată. Încai să mor lângă tine, cum am trait”.

Din gelozie Chiriac o amenință pe Veta că se omoară, simțindu-se trădat în dragoste: „Dar dacă eu oi muri? ( se repede și ia șpanga de la pușcă). Vezi dumneata spanga asta?(…) Dacă mă lași, dacă nu mai mă vrei, tot mort sunt eu; mai bine lasa-mă; adio, viață! (…) Da! sunt nebun, firește că sunt nebun, m-ai înnebunit dumneata; dumneata să- mi tragi păcatul! (…)” . Mai pătimaș decât Chiriac este Jupîn Dumitrache, care e gata să comită și el o crimă, deoarece îi fusese știrbită imaginea de familist: „(…) Dumneata să tragi păcatul de ce s-o întâmpla ( sinistru), că are să se întâmple lucru mare, cocoană, măcar să știu de bine că merg la cremenal!”. (…) Mi s-a dus ambițul, nu mai voi să știu de nimic! Mi s-a dus onoarea mea de familist, acum nu mai îmi pasă măcar să intru și-n cremenal!

În D’ ale carnavalului, scena încăierării dintre electrica ploieșteancă și nihilista din București stă sub semnul amenințării. Se urmărește trezirea tulburării și a groazei în sufletul interlocutorilor.

Mița este dispusă să ajungă la crimă pentru a-l apăra pe cel iubit, si o amenință pe Didina : „La amantul d-tale?… Amantul d-tale…a fost…era…este…amantul meu! D-ta, ca o infamă, mi l-ai răpit! ( luînd o poză de atac și cu tonul tragic.) Una din noi două trebuie să moară!”.

Dragostea este pentru personajele lui Caragiale oarbă, acestea fiind dispuse să comită crime din gelozie, recunoscând uneori si faptul că au ajuns în pragul nebuniei. Rică Venturianu din O noapte furtunoasă, recunoaște într-un bilet de dragoste, că și-a pierdut rațiunea: „Angel radios! De când te-am văzut întîiași dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul rațiunii…Te iubesc la nemurire”. Din dragoste, Rică ajunge să scrie versuri, fiind învăluit de fiorii amorului: „Ești o roză parfumată, ești o tînără lalea! / Un poet nebun și tandru te adoră, ah! Copilă! (…)”.

Îngenuncheat de amor, el resimte și la nivel fizic intensitatea acestui sentiment: „Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tîmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat”. Iubirea lui Chiriac pentru Veta îl aduce în pragul disperării, determinându-l să exclame profund: „Da! sunt nebun, firește că sunt nebun, m- ai înnebunit dumneata”. Iubirea ascunsă ditre Zoe Trahanache și prefectul Tipătescu este zdruncinată de Nae Cațavencu, în posesia căruia se află scrisoarea de amor. Liniștea celor doi amorezi este amenințată de această situație nefericită. Zoe îcearcă să-și salveze iubirea și onoarea cu orice preț. Aceasta este dispusă să îi ofere lui Cațavencu o funcție de deputat în schimbul scrisorii. Dar, greșelile ei de femeie adulterină, nu pot fi răscumpărate cu ușurință. Pentru a-l determina pe Tipătescu să susțină candidatura lui Cațavencu, îl șantajează emoțional: „(…) ori tu mă iubești și eu trăiesc, și atunci lupta e peste putință cu Cațavencu, trebuie să-mi cedezi; ori, nu, și atuncea mor, și dacă mă lași să mor, după ce-oi muri poate să se întâmple orice…(zdrobită)”. Teama că ar putea fi dată în vileag o înspăimântă, nu-și mai controlează gesturile, devine suspicioasă, agitată. Nervii săi cedează la un moment dat: „A! înnebunesc de frică.(…) Da, sunt nebună!”.

Turmentația, uneori chiar la propriu este starea normală a unor personaje, a Cetățeanului sau a Catindatului. Cel dintâi îi replica lui Tipătescu din O Scrisoare pierdută: „Tipătescu: Lasă-mă să vorbesc…pentru că ești…Cetățeanul: Alegător…/ Tipătescu: Nu…bețiv…vițios…păcătos. Zoe: Fănică!/ Tipătescu: Da, bețiv…uite și acuma ești turmentat, ești băut. Cetățeanul: Aș?/ Tipătescu ( cu dezgust): Uite nenorocitule! Miroși cale de-o poștă…( îl impinge)”.

Discursul erotic mânuiește abil ambiguitatea, accentuând funcția expresivă a limbajului, în detrimental celei referențiale. Aluziv, codul lingvistic devine auto-reflectant, demascând o retorică închisă în propriile ei structuri semnificante.

Predispoziția către melancolie și depresie a acestor personaje nu este permanentă. Ele depășesc furia repede, nu mai comit gesturi necugetate, ci devin binevoitoare, joviale, cu poftă de viață.

Aceste devieri comportamentale dezvăluie natura colerică a personajelor, a predispoziției lor către exagerare. Temerile acestor personaje, dezvoltate la nivel psihic și comportamental, sunt completate de schimbările fiziologice ce au loc pe chipul lor. De exemplu în schița Five o’ clock, apariția doamnei Protopopescu aduce panică pe chipul celorlalte, deoarece dumneaei era subiect aprins de discuție pentru ele. Până să depășească momentul penibil „Măndica se face roșie, Tincuța vânătă, eu galben”.

Tipătescu din O scrisoare pierdută vrea să ascundă starea de neliniște, afișând un aer de degajare în fața lui Brânzovenescu și a lui Farfuridi. Cei doi îi observă adevărata stare, exclamând: E galben! , spuse Brânzovenescu, iar replica lui Farfuridi : „Ce roșu s-a făcut”.

Jupîn Dumitrache din O noapte furtunoasă se schimbă la față când cumnata sa îl roagă să meargă la „ Iunion” la Ionescu: „Cum auzii eu de Iunion mă făcui verde la față”. La fel se întâmplă și în nuvela Două loturi. Doamna Popescu, soția lui Lefter Popescu, se teme de reacția violentă a soțului său. Acesta pierduseră biletele de loterie și le căuta cu disperare: „Pe cât își aducea mai limpede aminte domnul Lefter, pe atât madam Popescu se turbura, se roșea, se-ngălbenea…”. Lefter Popescu, dând ochii cu șeful său, d-l Georgescu, la berărie, capătă altă fizionomie, fiind surprins : „(…) d. Popescu se face palid: un domn a intrat în berărie (…) este șeful său de la minister (…)”.

O altă schimbare de care are parte d-l Lefter, apare la auzul veștii că biletele câștigătoare sunt inversate. Nu poate suporta șocul celor auzite, și: „(…) cade, alb ca porțălanul, pe un scaun (…) Cum aude cuvântul viceversa, d. Lefter se face vânăt ca ficatul (…)”.

Conu Leonida are o teorie, cea despre fandacsie, pe care o împărtășește Coanei Efimița într-un discurs, când aceasta îl scoală din somn, alarmată de niște zgomate și împușcături asemănătoare cu cele de la revoluție: „Leonida: Ei! Domnule, cât d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap! Glumești cu omul! Se-ntâmplă…(cu tonul unei teorii sigure), că fiindcă de ce? O să mă-ntrebi…Omul bunăoară, de par exemplu, dintr-un nu știu ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? Fandacsia gata, ei! Și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă firește și nimica mișcă”. Insolitul un nu știu ce ori ceva survine pe neașteptate în viața omului nevricos, deformând percepțiile până la gradul maxim al iluzoriului în care și nimica mișcă, de aici neîncrederea lui în lumea fenomenală, singură, senzația nu-i o bază de cunoaștere după cum afirma G. Călinescu în Istoria literaturii române.

Se poate afima că ironia e principala coordonată a umorului caragialian, așa cum observă Șerban Cioculescu în Caragialiana. Motivul lumii pe dos este un motiv ironic. În această lume răsturnată, ironia e aluzivă, presupunând dedublarea enunțului, prin efect relativizant, prin estompare a sensului și simulare.

La Caragiale, în comedii și în numeroase momente și schițe, viziunea carnavalescă este fundamentală. Carnavalul devine la Caragiale un carnaval al nebunilor; personajele trăiesc potrivit legilor carnavalești și după ce carnavalul se oprește travestiul persistă, ca și confuzia valorilor. Personajele nu mimează carnavalul, ci, dimpotrivă îl trăiesc.

CAPITOLUL III

IMAGINEA ALIENĂRII ÎN NUVELELE LUI I. L. CARAGIALE

„Omul este o natură, este natura umană egoistă, senzuală, vicleană și viața este un spectacol; toată filosofia lui Caragiale se relevă în aceste două adevăruri; tragic sau comic, mișcându-se în realitate sau în fantastic, omul este identic cu sine”.

„Cuvântul însă este o ființă, e mai puternic decât cel care îl mânuiește; apărut din întuneric, creând sensul pe care îl vrea; însuși cuvântul este ceea ce așteaptă din afară cugetul, văzul, simțirea – și chiar mai mult – e culoare, noapte, bucurie, vis, amărăciune, ocean infinit”.

Chiar dacă în lumea lui Caragiale cuvântul nu instituie, ci mistifică, nu revelează, ci ascunde, nu comunică ci bruiază comunicarea instituind un joc al ambiguității care își găsește apogeul și totodată momentul degenerescenței sale în scandal, totuși cuvântul ramâne cel care mai poate salva omul din acest univers închis și absurd. Prin artă omul poate deci evada chiar și din ceea ce se numește la Caragiale lumea pe dos.

Personajele lui Caragiale

Discursul nu reprezintă doar un ansamblu de cuvinte înlănțuite într-o succesiune corespunzătoare și într-o formă corectă, și niciun sistem de propoziții logice în relație corectă unele cu altele,ci discursul desemnează toate aceste elemente văzute ca întreg.

Caragiale surprinde, prin forța de evocare a unor cazuri de dereglare fizică și psihică a mecanismului omenesc, care în secolul al XIX-lea constituie tot mai mult o cruntă realitate cotidiană. Reușind să pătrundă dincolo de aparențele înșelătoare ale lumii materiale, scriitorul vibrează cu precădere la sincopele fenomenelor lumii și la poticnirea mecanismului uman, izolând în acest scop fenomenele biologice și fizice a căror înlănțuire precară destabilizează ființa umană.

Puternic stimulat de realitățile sociale ale vremii „discriminările sociale își adăugau uneori o tentă biologică, secolul al XIX- lea fiind nu numai secolul națiunii și al istoriei, dar și al evoluționismului și al selecției naturale. Datele biologice ale claselor de jos păreau a deveni tot mai defavorabile”.

Încercarea de a readuce în lumină chipul omului, dar cu totul schimbat, scriitorul coboară până în cele mai întunecate ascunzișuri ale existenței, reducându-l la natura sa biologică, animalică, surprinzând fisuri ale normalității, blocaje în sistemul uman, care țâșnesc la suprafață sub forma violentă a unor imagini grotești șocante.

„Caragiale este unul dintre acei scriitori, meniți să stârnească neistovite comentarii, după unghiurile neașteptate de perspectivă, pe care și le vor însuși generațiile succesive”. Scrierile lui Caragiale ni se înfățișează ca gest de bun simț, cu iz moralizator față de abaterile surprinse în gândirea epocii sale.

Personajele lui Caragiale sunt într-o continuă orbecăială prin labirintul existențial. Esența acestor pseudo-eroi e de natură duală, un amestec de sminteală și luciditate. Eroii lui Caragiale reconstruiesc motivul renascentist corabia nebunilor ce desemnează rătăcirea existențială a celor și-au pierdut mințile.

Alienarea, boală psihică și spirituală, ia cu asalt personajele lui Caragiale, dezvăluindu-ne simptomele ei sub diferite forme. De la comportamentul bizar al Miței Baston, concubina înșelată, transformată în bestie amenințătoare și răzbunătoare, de la gesturile lui Lefter Popescu aflat în fața destinului necruțător, până la nebunia hangiului Leiba Zibal sau a lui Stavrache. Frica intervine în procesul de desprindere din real și deviere de la normal, aruncând personajele în mrejele alienării.

Nebunia personajelor lui Caragiale este pricinuită de motive diferite: fie din iubire (Năpasta), fie din cauza efectului dezumanizant exercitat de ban asupra omului (O făclie de Paște, În vreme de război, Două loturi), fie din neglijența autorităților ori lipsa valorilor într-o societate întoarsă pe dos (O scrisoare pierdută).

Rătăcirea tragică a minții e surprinsă cu meticulozitate în nuvelele O făclie de Paște și În vreme de război. Aceste proze psihologice surprind substratul patologic ale unor ființe anxioase, strivite în cele din urmă de sminteală. Alienarea apare în cele două nuvele ca un element conclusiv, catastrofic. Maladia izbucnește ca după umplerea paharului, violent, exprimând o ruptură și o dezordine în sufletul personajului.

După cum se știe, psihanalistul Sigmund Freud propune o serii de teorii ce analizează fenomenele psihice, cercetând transformările care au loc în subconștientul uman și legăturile acestuia cu rațiunea, mai precis, cu latura conștientă. Nuvela În vreme de război analizează procesul instalării demenței în psihicul cârciumarului Stavrache, pe fundalul unor factori ce declanșează angoasa, obsesia, deteriorarea echilibrului interior și a relațiilor sociale până la pierderea lucidității. În cazul lui Stavrache nebunia se află în el. Acesta are două slabiciuni: cultul legăturii de sânge și pofta averii.

Cea dintâi îi impune să nu-și trădeze fratele, pe Iancu Georgescu, popă și bandit de drumul mare, dându-l pe mâna oficialităților, fiind căutat de poteră. Setea de înavuțire îi mutilează sufletul, îi insinuează obsesia că averea moștenită de la bogatul preot, pe care-l ajută să-i dispară urmele, ar putea s-o piardă prin revenirea acestuia. Așadar, nesiguranța averii e a doua slabiciune a personajului: o veni?…n-o veni cel plecat. Stavrache cunoaște procesul psihologic al trecerii de la sănătatea mintală la starea patologică, se dezumanizează treptat. Acesta suferă de arghirofilie, cu alte cuvinte era extrem de lacom după bani. Ca dovezi stau teama de a nu fi prădat de hoți și graba de a merge la avocat pentru a afla modalitățile prin care poate intra în posesia averii fratelui dispărut.

În planul realității se întrepătrunde irealul prin apariția coșmarurilor în vis. Conform credințelor populare, visul are rolul de a avertiza, exprimând mesaje din interiorul nostru. Coșmarul, acea realizare directă a unei dorințe respinse, se poate articula în jurul fricii, sau al temerilor inconștiente, situație în care e vorba de frica irațională. Fără ca el să-și dea seama, tot ce reprezintă o amenințare pentru bunăstarea lui interioară, este adânc ascuns în subconștient. Astfel, sentimentele negative nu dispar, ci sunt date la o parte, deci uitarea e o iluzie. Prin somn angoasa iese la iveală, prin imaginile de groază din coșmar. Fraza esențială a narațiunii rostită de apariția fantomatică a fratelui: „Gândeai c-am murit neică?” face din el un smintit de frica morții și o ruină fizică, tremurând de friguri. Când fraza e pronunțată, cu o ușoară modificare, de însuși amenințătorul fugar, apărut aievea în fața hangiului, „Mă credeai mort, nu-i așa?”, Stavrache înnebunește de-a binelea. Enunțarea interogativ-ironică trecută din ireal în realitate se abate asupra hangiului ca o lovitură de măciucă. În loc de răspuns, Stavrache își etalează râsul de nebun: hangiul zâmbi, hangiul începu să râdă, iar după o criză de somnolență, tonalitatea se schimbă ca un răcnet îngrozitor. Când simptomele crizei iau o întorsătură de înfiorătoare tăvăleală, Stavrache scrâșnește și rage, cântă popește. Realitatea se convertește în coșmar, iar acesta devine realitate în momentul reîntoarcerii fratelui de pe front. Hangiul sfârșește vesel, căzând în alienare.

Leiba Zibal, protagonistul nuvelei O făclie de Paște se află singur în fața destinului într-o societate care ignoră dramele individului. Aici începe transformarea psihică a hangiului din Podeni, care așteaptă să înfrunte moartea, fără să știe cum va reacționa. Conștiința personajului este prinsă în vârtejul unor amenințări. Aceste amenințări cauzează personajului reacții bolnăvicioase, care degenerează spre finalul nuvelei în nebunie curată. Din punct de vedere psihologic, traseul nuvelei ne arată care sunt manifestările unui psihic îngrozit de ideea morții. Sub teroarea amenințării, Leiba se detașează lent de existența reală, care era frecvent zdruncinată de friguri. Mintea îi este frământată doar de gândul salvării din această voință răuvoitoare a cuiva. Fără să primească ajutorul autorităților la care făcuse apel, hangiul rămâne să se descurce singur în fața destinului, un destin social vicios. Așteptând să înfrunte moartea, existența personajului se derulează involuntar către ghearele morții.

Amenințarea vine din partea fostului argat Gheorghe: „Să mă aștepți în noaptea Paștelui, să ciocnim ouă roșii, jupâne. Să știi că ți-am făcut și eu socoteala! Să ne vedem sănătoși la Înviere, coane Leiba!”.

Aceste amenințări îl înspăimântă pe Zibal, deoarece conțin data răzbunării prin aluzia la obiceiurile rituale; aluzia fiind formulată prin antiteza ironică dintre ciocnirea voioasă a ouălor roșii și ciocnirea sângeroasă ce va avea loc. Stările anxioase ale lui Leiba se regăsesc în halucinația acestuia care, treaz fiind, își continuă coșmarul și comentariile interioare ale soției Sura, căreia hangiul îi ascunde cauza frământărilor sale: „Fără îndoială- gândește Sura- Leiba nu e bine deloc, e tare bolnav; Leiba are idei la cap”.

Analiza transformării fricii în nebunie va urmări comportamentul de la dorința hangiului ca Gheorghe să nu vină, la aceea ca el să nu fugă și să scape de pedeapsă: „Era sâmbăta Paștelui (…) se auzeau clopotele bisericii și se aude așa de ciudat când ai friguri: aci foarte tare, aci aproape deloc. Noaptea care venea era noaptea Paștelui: scadența făgăduinței lui Gheorghe (…). Dar poate că l-au prins până acuma!”.

Noaptea confruntării îl găsește pe Leiba sleit de puteri. În aceste momente de descumpănire, când pașii criminalului se aud afară, planul urzit de a-l împiedica pe Gheorghe să-și pună în aplicare amenințarea, e prevestită de gestul aprinderii lămpii cu gaz. Lumina lămpii însoțește simbolic toate etapele frământărilor hangiului. Inteligența îi luminează diabolic mintea, aflând soluția salvării din fața morții. Leiba țintuiește în laț mâna care i-ar fi adus sfârșitul. Aceeași lampă simbolică, contribuie la desăvârșirea răzbunării celui amenințat. Devenită făclie mare mistuie cu lumina ei mâna ucigașă.

Glasul mut, nesupus voinței sugerează o senzație specifică coșmarului. La hangiul posomorât, ea subliniază amuțirea din pricina spaimei, în fața pericolului, identică celei din realitate, când hangiul aude amenințarea lui Gheorghe.

Încheierea schimbării ce se petrece în sufletul hangiului e anunțată ca o trecere într-o altă lume, fiind subliniată și de zâmbetul veninos: „Da, repetă el surâzând cu o clipire fieroasă; da! s-o țintuiască pe loc!(…). El se ridică drept, cu siguranța unui om sănătos și puternic, care merge la o țintă lesne de ajuns”.

Efectele fizice ale schimbării lăuntrice marchează noua atitudine a lui Zibal din care spaima dispare complet, înlocuită de seninătate și de forța pe care o dă precizarea țintei. Învingător, Leiba e eroul unei victorii inutile care l-a scos din rândul oamenilor normali. Această victorie deviază în manie. Personajul, din punct de vedere psihologic, nu poate face față crimei pe care o săvârșește. Salvându-se, acesta își pierde mințile, sinele său se dizolvă: „Zibal privește fără să clipească procesul de descompunere a mâinii ce desigur nu l-ar fi cruțat nici pe dânsul”. Deși are mintea tulburată, hangiul își justifică actul, drept unul de autoapărare. Vorbirea la persoana a treia ca despre altcineva, exprimă nebunia hangiului și schimbarea de personalitate a acestuia : „Leiba Zibal a aprins o făclie lui Cristos!”. Imaginea lui Leiba Zibal care a devenit creștin ad-hoc evidențiază alienarea tragico-comică a personajului.

Alienarea se manifestă diferit și la personajele din drama Năpasta. Trecerea de la adevăr la minciună, de la nebunie la rațiune, sunt ipostazele prin care trece pădurarul Ion. Personajul alunecă de la statutul de om liniștit, nevinovat, la statutul de criminal. Cel care săvârșește crima este Dragomir. Criminalul se afișează societății ca un creștin bun, alături de soția lui, Anca. Femeia s-a căsătorit cu Dragomir doar pentru a răzbuna moartea celui dintâi soț, Dumitru Cirezaru. Fiecare dintre aceste personaje ascunde adevărul. Dacă la început Ion se declară nevinovat de crimă, mai târziu, după bătăile de la ocnă, ia pe umerii săi povara unei crime pe care nu a săvârșit-o.

Anca este prototipul nebunei lucide, acceptă un mariaj de formă doar pentru a demonstra că cel de-al doilea soț l-a omorât pe Dumitru, primul ei bărbat. Gestul ei e unul diabolic, sfidează rezonabilul, cu alte cuvinte își pierde onoarea.

Fără să aibă probe incriminatorii, Anca nu-l denunță pe Dragomir. Rațională în judecată, inteligentă, prudentă la fiecare gest față de Dragomir, femeia ajunge să fie stăpânită de fiorul răzbunării. Sminteala se conturează pas cu pas, bănuielile despre criminalul lui Dumitru îi umbresc sufletul, ca în final să aibă o convingere certă. Femeia rabdă mulți ani lângă un bărbat pe care-l disprețuiește, așteptând să-i sune ceasul criminalului: „Te-am judecat, te-ai mărturisit, trebuie să-ți dau acuma pedeapsa ce ți se cade c-ai răpus pe omul ce-mi era drag ca lumina ochilor, tu, care mi-ai fost urît totdeauna (…)”.

Ascunzându-se sub chipul unui om onest, Dragomir, acoperind fapta săvârșită din dragoste pentru Anca , se situiază la polul opus de Ion, omul cinstit, aspra căruia s-au găsit lucruri de-ale decedatului. Remușcările, gândurile negre îi bântuie conștiința criminalului. Dragomir nu mai are liniște, fiind bântuit la tot pasul de imaginea mortului: „De opt ani de zile Dumitru și iar Dumitru; pe el îl auz cînd vorbește ea, cînd mă uit la ea îl văz pe el (…)Eu trăiesc în casă, mănînc la masă, dorm la un loc cu stafia lui…Așa! Asta n-o să mai meargă mult!”.

Crima comisă i-a tulburat rațiunea, l-a dezumanizat, distrugând destinele a trei persoane: a nevinovatului Dumitru, a lui, pentru că și-a pierdut orice urmă de moralitate și a Ancăi, care nu poate depăși moartea primului soț. Chiar Dragomir își recunoaște la un moment dat nebunia: „Anca: Deznădăjduit n-ai de ce să fii, că slavă Domnului, ai după ce bea apă…Fapte rele zici că n-ai făcut, că tu știi și Dumnezeu stă pe cugetul tău…Atunci, Doamne iartă-mă, ăi fi nebun! Dragomir: Mai știi? Oi fi…”.

Visul scoate la suprafață cele mai ascunse temeri ale omului. Reprezentare mentală inconștientă, irațională, conform teoriei lui Freud, visele sfidează rațiunea, sunt plăsmuiri ale subconștientului, neîmpliniri sau traume negate de conștient. Se poate observa o legătură între vise și tulburările pshice, deoarece, „între caracterul confuz și incomprehensibil al visului și rezistența care se resimte la dezvăluirea gândirii latent, există un raport secret și necesar”.

Visele conturează cel mai bine sinele, sunt evenimente spontane, ce reflectă intimitatea unei persoane, fiind expresia cea mai profundă a ființei noastre. În timpul visului avem parte de reprezentații aparent reale, care conduc la anihilarea identității persoanei și sustragerea acestuia din realitate.

În nuvela Năpasta, Dragomir este măcinat psihic de fapta îngrizitoare pe care a comis-o, are coșmaruri, se frământă, se sperie să adoarmă cu lumina stinsă. Cinstea și onestitatea și le pierde, iar senzațiile de frică și vinovăție guvernează peste un suflet zbuciumat. Are conștiința murdară, trăind sentimentul acut de culpabilitate. Întunericul îl orbește, îi mistuie și ultimele forțe, determinându-l să mărturisească crima ascunsă atâția ani, iar disperarea îl face să creadă că lumina unei lămpi i-ar putea aduce alinarea sufletească.

Flacăra reprezintă cunoașterea profundă, rațiunea, focul are capacitatea de a purifica, de a redobândi valorile pierdute, primordiale. Dragomir este surprins în această căutare a liniștii lăuntrice, o modalitate care să-i elibereze conștiința încărcată. De aceea, lumina artificială a lămpii, este trecătoare, fără să instituie pacea interioară, după care tânjește protagonistul: „Anca: De asta să nu rîzi…ești tu nițel cam țicnit…adică, ce nițel! Ești bine de tot; de mult ți-ai pierdut sărita…(Dragomir ascultă nervos). Noaptea visezi urît și sai din somn mereu…Ți-e frică să dormi cu lampa stinsă…”.

Creaturile morții, cu dinții puternici, mușcă în vis mâna lui Dragomir, faptă cu suport în realitate, căci Dumitru, înainte de a muri, lasă o urmă adâncă pe brațul omului care l-a înjunghiat. Această urmă devine semnul unui prezent continuu și al permanentei aduceri- aminte: „Dragomir: Anco, am visat urît…mă doare mâna! Anca: Aiurezi!, te doare mîna din vis…Dragomir: Mă înjunghie unde am semnul de mușcătură. Anca: Șezi jos…tremuri. De unde ai tu mușcătura aia la mînă, Dragomire? Dragomir: De mult. […] Anca: Da…Ce ai visat? Dragomir: Un cap de mort…cu dinții mari…vrea să mă muște…mă doare…” .

Victima lui Dumitru supraviețuiește la nivel spiritual. În coșmarul lui Dragomir, craniul era purtător de dinți puternici, simbolizând forță, distrugere. Urma dinților pe braț, denotă posesiune spirituală, cu alte cuvinte, victima devine călăul. Odată ce rolurile au fost inversate, începe și decăderea lui Dragomir. Apare dezechilibrul la nivel psihic și moral, semnele nebuniei se ivesc, iar personajului i se destramă împlinirea iluzorie de până atunci.

Mâna este semnul forței, al muncii, al protecției și al stabilității. Orice leziune pe braț, îi știrbește virtuțile inițiale. Conștiința lui Dragomir e pătată de crima odioasă pe care încearcă să o ascundă cât mai bine. Moartea lui Dumitru aduce celor trei personaje, un trai infernal, dominat de chinuri sufletești.

Cazul patologic al lui Ion este diferit de celelalte două cazuri. Nebunia lui Ion, apare în urma dificultății de a spune adevărul. Sub amenințare, Ion este obligat să se prefacă în făptaș al unei crime imaginare. Acest destin fals îi încarcă conștiința lui de ocnaș. Personajul dă semne de luciditate în stările de criză și, de pierdere a minții, când se lasă manipulat de cei din jur. Momentele de criză alternează cu cele rationale, violența cu oboseala. În anii de ocnă „era bun și foarte simpatic tuturor- afară de accesurile acute în care îl apuca mania persecuției”.

Ocna este locul persecuției, al torturii fizice, iar din punct de vedere psihanalitic, acest spațiu închis ar putea reprezenta eul lăuntric în care falsul asasin se retrage pentru a-și lămuri condiția existențială. În nălucirile sale apare frecvent Maica Domnului, cea care aduce pacea interioară, puntea de legătură cu Divinitatea.

Ion recunoaște cu seninătate nebunia: „Ion (încet și confidențial): Vezi că eu…sînt nebun… Anca: Nebun?! Ion: Hăhă!..Da’ nu mă apucă totdeauna…Și cînd mă chinuiește Necuratul, numa’ vine Maica Domnului de mă scapă…”. Nebunul Ion rătăcește prin Infernul existențial, caută dezvăluirea adevărului. Goana pentru restabilirea ordinii, a echilibrului, duce la pierderea lucidității, orbecăind prin neant după linștea pierdută.

Vinovat față de lume și nevinovat față de conștiința sa, Ion spune în fazele de furie adevărul îngropat de frică în interiorul său, se recunoaște autorul crimei lui Dumitru. Nebunia lui Dragomir crește cu cât refuză să divulge adevărul atât de evident, iar nebunia lui Ion apare din incapacitatea acestuia de a dezvălui un adevăr prin care putea să-și recapete demnitatea. Criminalul înnebunește treptat de frica mărturisirilor: „Anca : De ce nu vrei tu să-mi spui ce ai pe suflet? Eu văz că tu nu ești în toate ale tale….Tu ai un ghimpe în cugetul tău…Destăinuiește-te mie”.

Dragomir cade dintr-o rătăcire în alta. Din dragoste el comite crima pasională, care nu-i aduce fericire , ci îl propulsează în labirintul tenebros al alienării.

Când Dragomir este declarat făptașul crimei din cauza căruia ocnașul a pătimit fizic și psihic, Ion se sustrage alienării și vorbește cu multă încredere: „Ion: Atunci, dacă l-ai omorât tu, pe mine de ce m-a închis, mă?..de ce m-a lovit în cap? De ce? (…) Tu…ești dracul!…Dacă tu ești dracul, de ce nu te duci să stai în balta unde te-a gonit Maica Domnului?…or de ce nu te întorci în fundul iadului?…De ce mă chinuiești tu pe mine?”.

Lătratul unui câine pe care are impresia că îl aude Ion, prevestește moartea lui: „Când urlă câinele moare cineva…”. În nuvelă, câinele este mesagerul morții, este luntrașul ce poartă sufletele morților, devine mediatorul celor două lumi. Ion își ia viața într-un moment de nebunie. Disputa dintre Ion și Dragomir simbolizează restabilirea echilibrului prin distrugerea răului. Prin moarte, Ion scapă de torturile fizice și lăuntrice, Anca se răzbună, iar promisiunea făcută de Maica Domnului a fost îndeplinită: „Ion (ca iluminat): Vezi că s-a pogorît Maica Domnului la mine și zice: (…) să vii negreșit…să vii, că eu te scap de toți dușmanii tăi, și o să-ți fie bine, că eu, Maica Domnului, o să pui stavilă între tine și rele: relele să nu mai poată trece la tine, și nici tu să nu mai poți trece la ele…”

Dragomir își primește sentința, este acuzat de o crimă pe care nu a săvârșit-o, așa cum Ion fusese acuzat pe nedrept de uciderea lui Dumitru. Ultimul pas spre nebunie este atunci când Dragomir intră definitiv în rolul lui Ion: „Nu mă strînge așa tare de- acolo…Țiam spus că mă doare”. Ceea ce-l doare cu adevărat e mâna din vis, rana dinlăuntru care s-a spart, aruncând afară tot răul acumulat timp de nouă ani.

Nuvela Două loturi se află la limita dintre comic și tragic. Această nuvelă ia forma unei farse, menită să trezească în sufletul scepticului Lefter Popescu încrederea în noroc doar pentru a fi strivit în final de dezvăluirea înșelăciunii. Vina acestui personaj este de a fi un sceptic incoruptibil, el știe că nu are noroc, însă speră în infirmarea acestei concluzii. Lefter se aruncă în brațele iluziei câștigului, irosindu-și întreaga energie fizică și morală pentru găsirea unor petice de hârtie.

Supuse unor tensiuni puternice și contradictorii, mecanismele psihice intră în derivă. De la un limbaj ce trădează izbucnirea unei furii elementare se desprinde pierderea progresivă a echilibrului interior. Ștefan Cazimir consideră că „semnele anticipative ale alienației se lasă observate și în chipul cum Lefter părăsește secția de poliție în fuga mare ca un nebun, ca să-și petreacă noaptea rătăcind prin mahalale, umbră mînată de o voință neînțeleasă”.

În nuvela Două loturi, personajul principal Lefter Popescu traversează drama unei interpretări false, fiind convins că este victima unei înșelătorii. Își pune toată speranța în câștigul de la loterie. Pentru că a supraestimat niște obiecte fără valoare, protagonistul înnebunește, fără să accepte că a fost victima propriilor ambiții. Devorat de propriul ideal, acela de a-și depăși condiția de funcționar mărunt, personajul nu conștientizează că se află pe un drum al pierzaniei, al erorii umane. Percepția greșită asupra biletelor determină personajul să se manifeste contrar firescului. De aceea, acesta își creează propriul univers, se agită, aleargă și se bucură pentru lucruri inexistente.

Lefter are un conflict deschis cu lumea din afară, pe care o agresează și o suspectează de escrocherie.

Viața protagonistului era anostă înainte de a deveni câștigătorul obiectelor magice. Cumpărarea biletelor este făcută din întâmplare, și tot din pură întâmplare se pierd. La început, câștigul la loterie nu era de mare interes pentru erou, deoarece se considera un ghininist, ți-ai găsit! eu și noroc. Nuvela debutează cu aceste momente de criză din partea lui Lefter, care aflase de câștigul la loterie tocmai când acestea s-au pierdut. Scena încărcată de tensiune, reprezintă punctul critic care dă curs destabilizării emoționale a protagonistului. Eroul trece de la starea de amărăciune, la extazul câștigului, iar de aici ajunge foarte repede în chinurile nebuniei.

Cele două bilete reprezintă o altă condiție existențială pentru erou, de fapt o altă identitate, un destin lipsit de griji. Agitația, tensiunea pierderii biletelor deschide nuvela: „Asta e culmea!…culmea…strigă d. Lefter, stergându-și fruntea de sudoare, pe când madam Popescu, consoarta sa, caută fără preget, în toate părțile…Nu e și nu e ! (…) Femeie, trebuie să fie-n casă…Dracu n-a venit să le ia”. De pe această culme a amărăciunii, Lefter ajunge la polul opus, pe culmea fericirii, a extazului, în momentul regăsirii celor două bilete: „Toți zeii! Toți au murit! Toți mor! Numai Norocul trăiește și va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca el!…Sunt aici!…aici, biletele! Aici era soarele strălucitor căutat atâta timp orbește pe-ntunerec”. În fața biletelor câștigătoare Lefter se eliberează de orice chin și intră pe tărâmul nemuritor al norocului.

Personajul evoluează de la o stare infernală, plină de agitație, violență, la o stare înălțătoare, dominată de lumină și pace interioară. Evoluția spre dramatic a personajului intervine în momentul când cele două culmi traversate de acesta se dovedesc a fi inutile, zadarnice, declanșând alienarea delirantă a eroului.

Atât zbuciumul emoțional, provocat de pierderea biletelor, cât și fericirea solară, produsă de regăsirea lor, implicau personajul într-o luptă iluzorie. Biletele în jurul cărora se destramă un destin sunt simple iluzii de hârtie. Prăbușirea lăuntrică și psihică a eroului se produce atunci când acesta descoperă că visul iluzoriu este golit de substanță. Cuvântul viceversa pune capăt lumii subiective în care se închide eroul, și deschide o lume alienată. Pentru totdeauna, extazul produce nebunie: „Viceversa! Nu se poate, domnule! Peste poate! Viceversa! Asta-i șarlatanie, mă-nțelegi!”.

Eroul este într-adevăr un ipohondru, însă este unul aparte, pentru că reacțiile sale pregătesc instalarea acestei maladii. Ideea că este victima unei conspirații generale conduce la instalarea nebuniei din finalul nuvelei. Această convingere a personajului îl determină să reverse un torent de invective la adresa autorităților reprezentate de pungași și șarlatani.

Ambiția erotică declanșează nebunii de natură comică. În operă, nebunia ajunge să semnifice un act de rătăcire a unui personaj. Această nebunie din amor la Caragiale este pusă pe seama moftului. Forme de manifestare a acestui amor nebun se întâlnesc în piesa O noapte furtunoasă. Ea s-ar putea numi și o noapte nebună, personajele arătând că sunt niște ieșite din minți din cauza dragostei.

Rică Venturiano își recunoaște sminteala provocată de amor, menționând-o în scris: „Angel radios ! de când te-am văzut întîiași dată..mi-am pierdut simțul rațiunii”. Acesta recunoaște și verbal nebunia: „Sunt nebun de amor; da, fruntea îmi arde, tîmplele-mi se bat, sufer peste poate , parcă sunt turbat”.

Sergentul Chiriac își spune patetic nebunia spre care l-a împins dragostea pentru Veta: „Da! Sunt nebun, firește că sunt nebun; m-ai înnebunit dumneata”.

Jupân Dumitrache e o adevărată pacoste pentru ceilalți, fiind decis să comită și crimă în numele dragostei: „Mi s-a dus ambițul, nu mai voi să știu de nimic! (…) acum nu mai îmi pasă măcar să intru și-n cremenal!”.

În aceste situații boala este interpretată ca o disimulare, adică o suferință închipuită. Amorul duce la boala melancoliei, un amestec de plictis și istericale. O terapie pentru plictisul isterizat o constituie cheful strașnic. Mița, personajul feminin din D’ale carnavalului, amanta părăsită, își pune speranța în recucerirea iubitului: „Bibicule, Mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploiești, rămîi singură și ambetată; sunt foarte rău bolnavă: vino negreșit, am poftă să tragem un chef”. Mița atinge acea dezordine mintală a rău bolnavei. Nae îi spune – Ești nebună?- văzând-o pregătită să-i arunce vitriol în ochi. Leșinul ei nu impresionează deloc pe experimentatul Nae, care, plictisit, trimite calfa să-i dea nebunei ajutorul de rigoare: „Treci dincolo, i- a venit rău nebunii”.

Mița etalează pentru a-și salva amorul toate istericalele, vitriolul, leșinul, simularea sinuciderii, în timp ce Nae nu are decât o singură preocupare: Cum să scap eu de nebuna asta?. Vindecată de o criză, Mița e mereu în pragul alteia: Ești nebună, iar începi?.

Geeorge Călinescu îl considera pe I. L. Caragiale un mare artist, un creator al unei lumi totale, cu instituțiile și limbajul ei, cu toate coardele vieții umane de la tragic la grotesc.

CONCLUZII

La sfârșitul lucrării aș îndrăzni să cred că am reușit să surprind destul de bine în ce constau aspectele legate de terminologia bolii în scrierile lui I. L. Caragiale. Înainte de a pătrunde în universul operei lui Caragiale, am încercat să contextualizez termenul de boală facând un periplu prin discursul medical din secolul al XIX-lea. Cu ajutorul lucrările de specialitate ale medicilor epocii am descris în primele capitole cultura autohtonă, cu reprezentările lumii tradiționale despre sănătate, țăranul ce caută vindecare în natură, în vraci tămăduitori sau în Divinitate.

Am observat că practicile tămăduitorului traditional sunt diverse. Medicina populară alături de credințe și superstiții sunt elemente ce dezvăluie viziunea omului tradițional despre lume, cu alte cuvinte, definesc spiritualitatea poporului român.

Săracia lucie, ignoranța claselor politice, incultura au reprezentat principalii factori ce au îmbolnăvit trupurile și sufletele poporului român. În secolul al XIX-lea statul român abia se contura în spațiul european, abia se moderniza, fapt care a condus la reticența societății tradiționale față de nou și față de medicina modernă.

De la imaginea de ansamblu a bolilor din secolul al XIX-lea, în ultimul capitolul am prezentat exemple elocvente din opera lui I.L. Cargiale, exemple care inventariază de fapt, maladiile de care sufereau personajele lui Caragiale.

Pentru bolile fizice identificate la unele dintre personaje am avut ca sursă momentele și schițele autorului. Astfel, s-a constatat că afecțiunile fizice de care sufereau protagoniștii erau probleme gastrice, dentare, reumatice etc. Bolnavul lui Caragiale apelează de fiecare dată la remediile medicinei populare. Aceste cazuri de boală fizică surprinse la personajele lui Caragiale, ne dezvăluie impactul pe care îl au medicina și credințele populare în mentalul societății românești.

Tot în acest capitol am rezervat un subcapitol în care am surprins ipostazele nebuniei la personajele lui Caragiale. Exemplele analizate demonstrează de fapt, că nebunia se poate situa în registrul comic sau în registru tragic. În cadrul comediilor am reliefat sminteala închipuită, ca armă de șantaj în disputele de amor a protagoniștilor. Pentru a evidenția alienarea tragică a minții umane am urmărit în nuvelele ( În vreme de război, O făclie de Paște, Năpasta, Două loturi), rupturile ce intervin la nivelul raționalului și cauzele care au favorizat stările patologice. Sentimentul de teamă încolțit în mintea fiecărui personaj analizat a degenerate în nebunie.

Aceste cazuri patologice reflectă condiția precară (fizică și psihică) a omului în secolul al XIX-lea, dar se poate regăsi foarte bine, și omul contemporan. Aceste fisuri ce survin în normalitatea individului, oferă imaginea unui ins decăzut psihic, un captiv în propria existență.