Maica Domnului In Teologia Ortodoxa
MOTTO
,, Iată , de acum mă vor ferici toate neamurile.
Că mi-a fă cut mie mă rire Cel Puternic.”
ARGUMENTUL LUCRĂ RII
Această lucrare de Licență cu tema ,,MAICA DOMNULUI ÎN TEOLOGIA ORTODOXĂ” am făcut-o din dorința sinceră de a cunoaște cât mai bine adevărurile de credință despre Maica Domnului pe care le-am auzit de-a lungul timpului, încă din tinerețe, de la mama mea și de la preoții slujitori pe care i-am cunoscut.
Dar, pentru a înțelege mai bine de ce noi, ca și creștini ortodocși mărturisim că Fecioara Maria ,,este în sens propriu și real Născătoare de Dumnezeu care stăpânește toate făpturile, roabă și Maică a Creatorului” dar și totodată faptul că ,,rămâne și după naștere fecioră cea Pururea Fecioară”, am rugat pe Părintele Prof. Dr. Univ. Stoica Ion să mă îndrume și să mă ajute a începe și a săvârși cu bine această lucrare care este foarte costisitoare și care cere multă cercetare a Sfinților Părinți pentru a dovedi cu argumente precise și doveditoare aceste dogme în legătură cu Maica Domnului.
Această dorință am avut-o încă din tinerețe de când am început să înțeleg că numai datorită Bunului Dumnezeu și a Maicii Domnului ne avem existența noastră. Apoi evlavia către Maica Domnului a crescut și mai mult când am aflat de la cea care m-a născut, că datorită rugăciunilor mamei mele către Maica Domnului eu îmi am existența ca persoană și de aceea mă simt dator din toată ființa mea să o cinstesc pe Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, atât cu faptele cât și cu cuvântul pe care îl voi așterne în scris.
Dar, evlavia către Maica Domnului a prins contur odată cu înțelegerea și sistematizarea cunoștințelor dogmatice pe care le-am căpătat pe parcursul anilor de studiu în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din Unversitatea ,,Valahia”.
Vreau să mulțumesc duhovnicului meu, Protos. Irineu Curtescu, care m-a îndemnat să studiez la această facultate și totodată Părintelui Prof. Dr. Conf. Stoica Ion, sub îndrumarea și cu sprijinul căruia am alcătuit această lucrare de licență, deoarece a contribuit la creșterea evlaviei personale către Maica Domnului, înțelegînd de ce ,,este mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decăt serafimii” și căruia îi datorez tot ce am eu mai bun.
INTRODUCERE
Învățătura ortodoxă despre PreaSfânta, Curata, Preabinecuvântata, de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria, are o importanță deosebită și o frumusețe aparte. Aceasta datorită evlaviei deosebite pe care creștinii din toate timpurile au avut-o la Maica Domnului, de aceea Sfânta Fecioară Maria a fost și este pentru toți creștinii nu numai Maica Domnului nostru Iisus Hristos, ci și a tuturor creștinilor.
PreaSfânta Fecioară Maria, a fost prezentă în marile evenimente ale iconomiei mântuirii neamului omenesc și, în toate aceste întâmplări providențiale, ea a ocupat un loc aparte, iar Sfinta Scriptură ne arată că Sfânta Fecioară Maria a fost în alături de Fiul său. De aceea, nu se poate vorbi de Fecioara Maria decât în relație cu Fiul Său si cu întreaga iconomie a Întrupării și a mântuirii înfăptuite de El, iar învățătura despre Maica Domnului este fundamental legată de hristologie și soteriologie, astfel încît ,,numele Maicii lui Dumnezeu conține întreaga taină a Întrupării”
Putem vorbi despre Maica Domnului ca despre o icoană, întrucât în ea se înfăptuiește o dublă mișcare pe care orice icoană tinde să o transmită, și anume, coborârea și urcarea, chenoza Fiului lui Dumnezeu și îndumnezeirea omului prin har. Dacă icoana este vederea celor ce nu se văd, la fel Maica Domnului se oferă privirii credinței locul dumnezeeștii prezențe, chivotul legământului, acoperită de umbra Duhului Sfânt, sălaș sfânt al Cuvântului printre oameni.
Numele liturgice ale Sfintei Fecioare exprimă atingerea plinătății și calitatea de Maică a întregii umanități răscumpărate: ,,cheia împărăției”, ,,ușă cerească”, ,,cer”, ,,Biserica lui Dumnezeu”, ,,Scara lui Iacob”, ,,Rai cuvântător”
În persoana Maicii Domnului, Biserica își contemplă propria icoană, pentru că își găsește în ea modelul credinței feciorelnice și al dragostei de mamă.
Importanța cu totul deosebită a Sfintei Fecioare Maria în iconomia mântuirii neamului omenesc a fost pe deplin înțeleasă și pe deplin marcată de către creștinii din toate timpurile. Credința creștină au înconjurat persoana Maicii Domnului cu o evlavie și cu o cinstire cu totul deosebită de care nu s-a mai învrednicit nici o făptură a lui Dumnezeu, dând expresia unui cult de preacinstire împodobit cu imne si cântări alese pline de apelative care ,,pun în evidență vrednicia și prerogativele de care se bucură Sfânta Fecioară în planul mântuirii și în viața Bisericii”.
CAPITOLUL I
PREFIGURĂRI ALE MAICII DOMNULUI
ÎN VECHIUL TESTAMENT
Învățătura ortodoxă despre Preacurata Fecioară Maria ca Născătoare de Dumnezeu este una dintre cele mai frumoase învățături dogmatice ale Ortodoxiei, în cuprinsul ei vorbind despre persoana cea mai iubită de către creștini, deoarece chiar Maica Domnului a zis ,,Iată de acum mă vor ferici toate neamurile” (Lc.1; 48).
În Biserica Ortodoxă, învățătura despre Sfânta Fecioară Maria își are locul ei bine definit, întrucât stă in strânsă legătură cu învățătura despre Iisus Hristos fiul ei și Dumnezeul nostru, despre mântuirea neamului omenesc, și împăcarea omului cu Dumnezeu.
Importanța deosebită pe care o are Sfânta Fecioară Maria în planul iconomiei divine, începe să se contureze încă de la căderea în păcat a primilor oameni, când chipul lui Dumnezeu din om s-a alterat iar legătura de comuniune harică dintre Dumnezeu și om s-a slăbit ,,prin păcat, chipul lui Dumnezeu în om s-a alterat, dar nu s-a distrus sau desfințat. Nici una din puterile sufletești, în care este imprimat, n-a fost nimicită. Și după cădere au mai rămas în om, slăbite tendința și capacitatea de cunoaștere și voirea binelui, ceea ce rezultă chiar din faptul că Adam și Eva, după cădere au auzit și au cunoscut vocea lui Dumnezeu și s-au simțit vinovați și rușinați.”
Dar Dumnezeu care l-a creat pe om spre desăvârșire și nu spre moarte, în atotbunătatea și dragostea Sa pentru făptura omenească, hotărește și mijlocul de izbăvire al omului, vestindu-I de multe ori, în multe chipuri, prin profeți, că are să le vină o dată un Mântuitor, iar pentru aceasta îi îmboldea și îi pregătea pentru credința cea mântuitoare în El.
Paralel cu dezvoltarea răului și cu întinderea stăpânirii păcatului, omenirea trebuia să facă și un anumit progres, trecând printr-un lung șir de pregătiri, pe linie aleasă de Dumnezeu să apară Fecioara Maria, în care păcatul strămoșesc, deși prezent, să fie redus la o pură potență inactivă prin a cărei curăție și sfințenie Cuvântul lui Dumnezeu să poată fi primit în rândul oamenilor. ,,De mult timp chiar înainte de crearea lumii, era hotărâtă Răscumpărarea , până la Sfânta Fecioară Maria nu s-a găsit loc cu adevărat demn pentru lucrarea întrupării. Dar îndată ce s-a aflat, Domnul S-a și întrupat.”
Cărțile Vechiului Testament cuprinzând istoria mântuirii omenirii, nu vor trece sub tăcere persoana prin care Fiul lui Dumnezeu se întrupează. În textele biblice vechi testamentare se prefigurează în chip profetic personalitatea Fecioarei Maria, ca fiind ,,Sionul cel adevărat”, ,,năstrapa de aur”, ,,cetatea lui Dumnezeu”, ,,vasul cel ales”, peste care s-a pogorât Duhul Sfânt și în care s-a întrupat Logosul divin, care va ridica pe om din robia păcatului, și-I va da posibilitatea ca prin har să devină fiu al Părintelui Ceresc. ,,O tresătură fundamentală a Vechiului Testament este aceea că unele din profețiile mesianice privesc și persoana Maicii Domnului și că Dumnezeu a decoperit profeților, prin, viziuni, anumite însușiri ale Fecioarei Maria.
”
Învățătura despre Sfânta Fecioara Maria se desprinde din prima profeția mesianică rostită chiar de Dumnezeu după căderea primilor oameni în păcatul neascultării; denunțător și protoevanghelic, deoarece conține în sine prima anunțare a mântuirii: ,,Dușmănie voi pune într tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei, aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul” ( Fac. 3;15 ).
După părerea unor teologi, ,,femeia” din această profeție care va fi în dușmănie cu șarpele (diavolul) este însăși Fecioara Maria și din ea se va naște Mântuitorul Iisus Hristos, care calcă moartea și va zdrobi stăpânirea diavolului.
Prin această protoevanghelie, Dumnezeu ne face cunoscută realitatea Întrupării Fiului Său în firea umană și ridicarea ei pe culmile cele mai înalte ale desăvârșirii spirituale.
,,Hotărârea lui Dumnezeu Tatăl ca Fiul Său Cel iubit să se întrupeze din Fecioara Maria a fost din veșnicie deoarece Cel Atotștiutor a cunoscut mai dinainte gândul diavolului și după căderea în păcat a primilor oameni le-a promis un izbăvitor.” Neascultarea lor de porunca divină le-a adus pierderea comuniunii cu harul divin și apoi moartea fizică, stare pe care o vor depăși prin întruparea și nașterea Mântuitorului din Sfânta Fecioară Maria preînchipuită și propovăduită prin Duhul Sfânt în Vechiul Testament.
Sfântul Ioan Damaschin ne relatează despre pururea Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu Maria, că ,,a fost predestinată prin sfatul preștiutor și mai înainte de veci a lui Dumnezeu, a fost preînchipuitor și mai înainte propovăduită prin Duhul Sfânt, prin diferite simboluri și prin cuvintele profeților. În timpul dinainte hotărât, a odrăslit din rădăcina lui David potrivit făgăduințelor făcute de către el.”
Citind cu atenție textul numit protoevanghelic ,,Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei, aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul” ( Fac. 3;15 ) vom înțelege că între omenire și diavol se va declanșa o luptă până la sfârșitul veacurilor. ,,Se poate remarca că urmașul femeii va rămâne în picioare, în timp ce șarpele este pus la pământ, și că sămânța femeii va atăca capul adversarului, în timp ce acesta nu va ataca decât călcâiul. Dumnezeu așează urmașul sau sămânța femeii într-o poziție mai bună.”
Textul protoevanghelic a fost interpretat și în sens literar, văzând pe Eva ca fiind prima femeie, al cărei nume înseamnă „viață”, și care avea să devină mamă a întregului neam omenesc; dar și în sens alegoric, înțelegând pe Fecioara Maria, ca cea care avea să devină Maică a vieții. În timp ce ,,urmașii celei dintâi duc o viață dominată de nedreptate și păcatul împărățește prin moarte, fiii celei de a doua, reabilitați prin dreptatea divină, dobândesc prin Iisus Hristos harul dumnezeiesc necesar mântuirii.”
Sfinții Părinți de mult ori au comparat pe Eva cu Fecioara Maria, arătând că prin ascultarea celei dintâi a intrat moartea în lume, iar prin ascultarea Fecioarei Maria însuși Dumnezeu S-a Întrupat și S-a făcut om. Prin ascultarea sa, ea a fost aleasă pentru acest rol unic al întrupării lui Dumnezeu ,,Prima Evă devenind mama tuturor celor vii a plecat auzul la cuvintele ispititorului, fiind în stare paradisiacă, stare a omenirii fără de păcat. A doua Evă, fiind aleasă să devină Maica lui Dumnezeu, a ascultat cuvintele îngerului, fiind în starea omenirii căzută în păcat.”
De prima profeție mesianică se leagă în modul cel mai direct profeția de la proorocul Isaia: „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel”(Isaia 7;14). Este considerat textul biblic cel mai clar și mai potrivit pentru Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu și ca mamă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Emanuel „pe el sprijinându-se atât nașterea supranaturală a lui Mesia, dintr-o fecioară, cât și alegerea pentru acest fapt a unei fecioare din neamulanunțare a mântuirii: ,,Dușmănie voi pune într tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei, aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul” ( Fac. 3;15 ).
După părerea unor teologi, ,,femeia” din această profeție care va fi în dușmănie cu șarpele (diavolul) este însăși Fecioara Maria și din ea se va naște Mântuitorul Iisus Hristos, care calcă moartea și va zdrobi stăpânirea diavolului.
Prin această protoevanghelie, Dumnezeu ne face cunoscută realitatea Întrupării Fiului Său în firea umană și ridicarea ei pe culmile cele mai înalte ale desăvârșirii spirituale.
,,Hotărârea lui Dumnezeu Tatăl ca Fiul Său Cel iubit să se întrupeze din Fecioara Maria a fost din veșnicie deoarece Cel Atotștiutor a cunoscut mai dinainte gândul diavolului și după căderea în păcat a primilor oameni le-a promis un izbăvitor.” Neascultarea lor de porunca divină le-a adus pierderea comuniunii cu harul divin și apoi moartea fizică, stare pe care o vor depăși prin întruparea și nașterea Mântuitorului din Sfânta Fecioară Maria preînchipuită și propovăduită prin Duhul Sfânt în Vechiul Testament.
Sfântul Ioan Damaschin ne relatează despre pururea Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu Maria, că ,,a fost predestinată prin sfatul preștiutor și mai înainte de veci a lui Dumnezeu, a fost preînchipuitor și mai înainte propovăduită prin Duhul Sfânt, prin diferite simboluri și prin cuvintele profeților. În timpul dinainte hotărât, a odrăslit din rădăcina lui David potrivit făgăduințelor făcute de către el.”
Citind cu atenție textul numit protoevanghelic ,,Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei, aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul” ( Fac. 3;15 ) vom înțelege că între omenire și diavol se va declanșa o luptă până la sfârșitul veacurilor. ,,Se poate remarca că urmașul femeii va rămâne în picioare, în timp ce șarpele este pus la pământ, și că sămânța femeii va atăca capul adversarului, în timp ce acesta nu va ataca decât călcâiul. Dumnezeu așează urmașul sau sămânța femeii într-o poziție mai bună.”
Textul protoevanghelic a fost interpretat și în sens literar, văzând pe Eva ca fiind prima femeie, al cărei nume înseamnă „viață”, și care avea să devină mamă a întregului neam omenesc; dar și în sens alegoric, înțelegând pe Fecioara Maria, ca cea care avea să devină Maică a vieții. În timp ce ,,urmașii celei dintâi duc o viață dominată de nedreptate și păcatul împărățește prin moarte, fiii celei de a doua, reabilitați prin dreptatea divină, dobândesc prin Iisus Hristos harul dumnezeiesc necesar mântuirii.”
Sfinții Părinți de mult ori au comparat pe Eva cu Fecioara Maria, arătând că prin ascultarea celei dintâi a intrat moartea în lume, iar prin ascultarea Fecioarei Maria însuși Dumnezeu S-a Întrupat și S-a făcut om. Prin ascultarea sa, ea a fost aleasă pentru acest rol unic al întrupării lui Dumnezeu ,,Prima Evă devenind mama tuturor celor vii a plecat auzul la cuvintele ispititorului, fiind în stare paradisiacă, stare a omenirii fără de păcat. A doua Evă, fiind aleasă să devină Maica lui Dumnezeu, a ascultat cuvintele îngerului, fiind în starea omenirii căzută în păcat.”
De prima profeție mesianică se leagă în modul cel mai direct profeția de la proorocul Isaia: „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel”(Isaia 7;14). Este considerat textul biblic cel mai clar și mai potrivit pentru Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu și ca mamă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Emanuel „pe el sprijinându-se atât nașterea supranaturală a lui Mesia, dintr-o fecioară, cât și alegerea pentru acest fapt a unei fecioare din neamul lui David. De-o importanță deosebită este și numele descoperit de Dumnezeu pentru Cel ce se va întrupa, Emanuel, care se traduce Dumnezeu este cu noi. ”
Proorocia de la Isaia a fost dintotdeauna înțeleasă ca mesianică, iar textul este considerat unul dintre cele mai importante pentru profetismul dependent de mesianismul împărătesc. Mulți exegeți, consideră că proorocia îi anunța lui Ahaz naștera apropiată a unui moștenitor, nașterea ca va fi semnul protecției divine pentru neamul său și pentru împărăția sa.
Dar, pentru că proorocia trebuie altfel înțeleasă, deoarece Isaia i-a proorocit tot ce era în legătură cu împărăția lui Ahaz, apoi Isaia mai grăia către Ahaz „Cere un semn de la Domnul Dumnezeul tău, în adâncurile iadului sau în înălțimile cele de sus” (Isaia 7, 11). Dar, acest semn cerut de la Dumnezeu este raportat casei lui David: care se împlinește în virtutea făgăduinței lui David, fiind prefigurarea nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, moștenitor al tronului lui David: „Acesta va fi mare și Fiul celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu îi va da lui tronul lui David, părintele Său”. (Luca 1,32)
Tonul solemn folosit în proorocie, cât și numele simbolic ,,Emanuel” dat copilului dovedesc că, „dincolo de continuitatea dinastică, profetul vede o intervenție decisivă a lui Dumnezeu în făptura domniei mesianice definitive, evocată de proorociile de la Isaia: ”Căci Prunc s-a născut nouă, un fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul lui și se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu Tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie.”(Isaia 9,5), și „O mladiță va ieși din tulpina lui Iesei și un lăstar din rădăcinile lui va da. Și se va odihnii peste El Duhul lui Dumnezeu, Duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatuluiși al tainei, duhul cunoștinței și al bunei credințe.(Isaia 11, 1-2)”
Textul „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7,14) se poate raporta în mod direct la Domnul nostru Iisus Hristos și la Maica Sa. Această afirmație reiese din Septuaginta, care a fost tradusă în secolele III-II (î.d Hr.), iar sensul mesianic era mereu prezent în mintea traducătorilor, aceasta fiind unica interpretare pe care au reținut-o „Ei au raportat direct profeția la Mesia și la Maica Sa, dar și la nașterea Mesiei care, fiind prezentă în sufletul lor, nu putea fi decât miraculoasă. Din aceasta rezultă traducerea prin „parthenos” – fecioară, a termenului ebraic, termen care nu are un sens foarte precis și determinant. Prin urmare, textul de la Isaia 7,14 din Septuaginta poate fi considerat mărturia unei interpretări ebraice vechi datând dinainte de Hristos și este rezultatul unei reinterpretări a textului sub îndrumarea Sfântului Duh” . Deci, cuvântul cel mai potrivit pentru Născătoarea de Dumnezeu rămâne cel de fecioară „parthenos”, iar nu cel de femeie tânără sau copilă. Căci, dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos, despre care vorbește proorocul Isaia, nu avea să se nască din Fecioară, „atunci despre cine strigă Duhul Sfânt: „iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7,14 )? Căci, dacă și acesta avea să se nască la fel ca toți cei întâi nascuți din împreunare, pentru ce atunci Dumnezeu a mai zis că va face semn care nu este ceva comun tuturor celor intâi născuți? Dar trebuia să se întâmple ceea ce este cu adevărat un semn și încă un semn vrednic de credință pentru neamul omenesc.”
Interpretarea aprofundată și lărgită a textului de la Isaia 7,14, descoperă proorocia despre neprihănita zămislire a Domnului nostru Iisus Hristos; iar „proorocul Isaia poate fi considerat cel ce a dat lumii ideea Maicii Fecioare a Mesiei”.
Textul acestei profeții mesianice trebuie relaționat cu alte două locuri din proorocul Isaia, cel care pe drept cuvânt a fost numit evanghelistul Vechiului Testament. Profețiile mesianice despre eliberarea spirituală, din păcat, a lui Israel prin Mesia de la prorocul Isaia „și mare va fii stăpânirea lui și pacea lui nu are hotar. Va împărăți pe tronul Tatălui său peste împărăția lui David, ca s-o întărească și s-o întemeieze prin judecată și prin dreptate, de acum și până-n veac. Râvna Domnului Savaot va face aceasta.” (Isaia 9,6) și despre originea davidică și puterea lui Mesia peste care se va odihnii Duhul lui Dumnezeu: „O mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei și un lăstar din rădăcinile lui va da. Și se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe.” (Isaia 11; 1-2)
Inclusiv aceste două proorocii, „receptate ca atare în învățătura și cultul Bisericii creștine primare întregesc tabloul complet al imaginii Mântuitorului și al Maicii Sale, descoperit prin Duhul Sfânt”.
Înțelesul profetic al profeției lui Isaia despre Fecioara Maria este în acord deplin și cu viziunea proorocului Iezechiel despre poarta închisă prin care nu va intra nici un om, închipuind pururea fecioria Maicii Domnului. În viziunea lui Iezechiel, descrisă în cap. 44 al cărții sale, se amintește de poarta templului care a rămas închisă în urma trecerii slavei lui Dumnezeu. Această imagine a porții închise este pusă în legătură cu fecioria în timpul nașterii a Fecioarei Maria ,,în cazul porții Templului rămase închise, nu este vorba de o minune, ci de un act ritual destinat să păzească de orice profanare tot ceea ce a fost sfințit prin trecerea slavei divine Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Adevărata Maică a Domnului, ajutată și păzită de Sfântul Duh, a ferit de orice contact necurat adevăratul lăcaș a lui Dumnezeu.”
Adevărul despre rămânerea Mariei ca fecioară și după naștere și pentru totdeauna, adevărul pururea fecioriei Maicii Domnului, se cuprinde în Sfânta Scriptură, în viziunea profetului Iezechiel „Poarta aceasta va fii închisă, nu se va deschide și nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă.” (Iezechil 44; 2). După Sfinții Părinți, prin icoana ușii pururea încuiate prin care trecea Domnul, se exprimă pururea-fecioria Maicii Domnului.
Sfântul Ioan Casian, citându-l pe Sfântul Ambrozie, acel „preot al lui Dumnezeu”, în predica de la sărbătoarea Nașterii Domnului a spus: „Vedeți minunea Maicii Domnului: Fecioara a zămislit, Fecioară a născut, Fecioară în durerile nașterii, Fecioară în sarcină, Fecioară după naștere, după cum spune Iezechiel”. Întărind și mai mult faptul că Sfâta Fecioară Maria, a fost, a născut, și a rămas fecioară, născând mai presus de fire pe Domnul nostru Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel mult așteptat. Sfântul Ioan Casian laudă această naștere precum profetul Iezechiel: „Poarta aceasta era închisă și nu este deschisă, fiindcă Domnul a trecut prin ea.” (Iezechiel 4,15)
Bogăția temeiurilor vechi-testamentare care susțin învățatura depre preacinstirea Maicii Domnului se poate identifica și din profeția referitoare la vrednicia ei de a sta la mare cinste de-a dreapta Fiului său și de a fii prealăudată de toate oștile îngerești. Astfel în cartea Psalmilor ea este denumită, împărăteasă, întrucât din ea se va naște Fiul lui Dumnezeu „stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată.” (Ps. 44 ; 11)
„Caracteristica acestui text constă în dimensiunea lui eshatologică, ceea ce demonsrează faptul că profețiile teotokologice vechi-testamentare se referă nu doar la viața istorică a Maicii Domnului ci, în egală măsură, la locul ei de cinste din împărăția cerurilor, care este Împărpșia Fiuluii ei iubit” . Pe baza unor astfel de mărturii profetice, Biserica Ortodoxă a înțeles că locul Maicii Domnului, în iconomia Întrupării și a mântuirii neamului omenesc, cât și în veacul viitor nu poate fi decât unul singur, acela de-a dreapta Celui ce a ales-o, a pregătit-o prin Duhul Sfânt, Biserică a Lui, înaintea Bisericii văzute de la Cincizecime.
Dar nu numai atât, ci Maica Domnului este și mai presus de heruvimi și de serafimi. Iar acum ea este mai presus de de toate cetele îngerești stând de-a dreapta Fiului său în toată cinstea și slava sa. „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta”, „vezi deosebirea de stări? Din acestea învață și deosebirea ierarhieilor, căci serafimii stau în jurul lui Dumnezeu, dar aproape de Însiși acela stă numai Împărăteasa a toate, cea care aproape de Dumnezeu fiind, este preamărită și lăudată de El și Care o mărturisește pe ea ca în fața unor puteri din jurul Său.” Fecioara nu numai că se găsește aproape de Dumnezeu, ci chiar de-a dreapta Lui. Fiindcă unde a șezut Fiul ei, de-a dreapta măririi din ceruri, acolo se așează și Fecioara Maică a Sa, nu numai pentru că iubește, ci pentru că e iubită de toți după legile firești ale menirii sale de Maică, dar și pentru că este cu adevărat tron a lui Dumnezeu. Iar unde șade împăratul, acolo trebuie să șadă întocmai și tronul Lui.
Frumusețea ei morală a făcut să fie cinstită de Dumnezeu însuși, prin alegerea ei drept sălaș Fiului lui Dumnezeu și totodată să fie cinstită de toată lumea: „pomeni-vor numele tău în tot neamul ; pentru aceasta popoarele te vor lăuda în veac și în veacul veacului” (Ps 44;20-21)
Învrednicindu-se de această mare cinste, Fecioara Maria îmbracă aceeași haină a sfințeniei, arătând cu mult mai frumoasă decât fiicele Evei și ca un crin din câmpie: „Eu sunt narcisul din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele.” (Cântarea Cântărilor 2,1).
Dumnezeu în atotștiința Sa, cunoscând mai înainte de veci că Pururea Fecioara Maria avea să fie împodobită cu frumusețea virtuților și a darurilor, „a fost fermecat de frumusețea ei duhovnicească și feciorelnică, și a îndrăgit-o pe ea din veac. Dar venind ea la existență a îndrăgit-o ca să o facă Maică a Lui, și poate despre ea a zis cele din Cântarea cântărilor: „Cât de frumoasă ești tu draga mea; și fără nici o pată. (Cintarea Cintarilor 4,7)”
Mai departe Solomon, în Cântarea cântărilor, în mod minunat, a spus despre Maica Domnului: ,,Cine-i aceasta, care ca zarea strălucește și ca luna-i de frumoasă, ca soarelei de luminoasă”. (Cântarea Cântărilor 6,10). ,,Așa cum zorile, înlăturând întunericul nopții, ne anunță dulcea zi și aduc, în lume soarele sensibil, tot așa și Născătoarea de Dumnezeu, răsăritul tainic, înlăturând întunericul idolatriei și al păcatului, a anunțat mai dinainte ziua înțelegătoare a sufletelor și a adus oamenilor soarele tainic al Dreptății.” Despre fericirea pe care trebuie s-o aducă toate fecioarele, celei care a fost chemată a fii Maică a Fiului lui Dumnezeu, ne-o proorocește Solomon în Cântarea Cântărilor, „Dar ea e numai una, porumbița mea, curata mea; una-i ea la a ei mamă, singură născută în casă. Fetele când au văzut-o, laude i-au înălțat, iar reginele și concubinele osanale i-au cântat.” (Cântarea cântărilor 6;9) ,,Numește regine sufletele sfinților, care au ajuns la desăvârșire, care laolaltă au fericit pe Nascătoarea de Dumnezeu” . Acest verset ne mai arată și o supra venerare a celei ce avea să fie Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioară.
O altă profeție la care vom face referire conține o aluzie directă la cea din care se va naște „stăpânitor peste Israel”, indicând nu numai locul nașterii, ci și veșnicia Celui ce se va naște: „și tu Betleeme Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei. Pentru aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea ce trebuie să nască va naște.”(Miheia 5;1-2). Textul anunță slava viitoare a Betleemului Efrata, locul de naștere al celui ce va domni peste Israel. Având în vedere că profetul Miheia a fost contemporan cu profetul Isaia, proorocia „până în vremea când ceea ce trebuie să nască va naște” (Miheia 5;2) poate atesta modul în care poporul lui Dumnezeu a primit ideile lui Isaia. „În acest caz, textul de la profetul Miheia poate fi considerat ca o primă interpretare făcută în tradiția poporului ales, potrivit cu „Iată fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Is. 7;14), interpretarea dată în același spirit cu cea pe care o găsim în Septuaginta câteva secole mai târziu” .
Profeția de la Miheia o putem raporta direct la Fecioara Maria, de unde înțelegem că maternitatea ei mesianică ține de planul lui Dumnezeu. Acest plan al providenței divine cuprinde nu numai locul, timpul și contextul general în care va veni Mesia, ci mai ales, persoana aleasă de Dumnezeu, prin care se va întrupa El, adică persoana Fecioarei Maria.
După ce am expus profețiile direct referitoare la Fecioara Maria, vom trece la evaluarea simbolurilor de care s-a folosit Duhul Sfânt în Vechiul Testament pentru a profeții rolul ce îl va avea Sfânta Fecioara Maria în iconomia neamului omenesc. „Dacă profețiile menționate anterior se înscriu în dimensiunea catafatică a cunoașterii anticipate a Maicii Domnului, ca mamă a lui Mesia, imaginile profetice și faptele minunate atestate de Vechiul Testament, vor face trimitere la dimensiunea apofatică, experimentabilă prin puterea Duhului Sfânt, a acestei cunoașteri”.
Primul dintre simbolurile Vechiului Testament ce au preînchipuit și au profețit despre Maica Domnului este „scara lui Iacob”: „și a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea” Fac. (28;12). „Iacob, o vede ca pe o scară ce unește pământul cu cerul, pentru că prin Intruparea Mântuitorului din Fecioara Maria, Dumnezeu a dat omului posibilitatea de-a se urca la El.” Patriarhul Iacov, adormind în locul numit Haran, a văzut în somn o scară care ajungea de la pământ la cer, și văzând-o a numit-o așezare a lui Dumnezeu, adică casă a lui Dumnezeu: „Iar când s-a deșteptat din somnul său, Iacov a zis: Domnul este cu adevărat în locul acesta și eu n-am știut! Și spăimântându-se Iacov, a zis „Cât de înfricoșător estelocul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta este poarta cerului!” (Fac. 28;16-17).
„Așezarea lui Dumnezeu a numit-o scară, deoarece L-a văzut pe Dumnezeu așezat în capul ei. „Domnul, zice se sprijinea pe ea” (Fac. 28;13). Te-a închipuit pe tine, Fecioară, această scară, pentru că prin mijlocirea ta a coborât Dumnezeu pe pământ,iar oamenii de pe pământ au urcat la cer. Tu însă te-ai arătat casă însuflețită a lui Dumnezeu, ca una care ai încăput pe Dumnezeu Cuvântul în pântecele tău. Dar tu ești cu adevărat, și poartă a cerului, căci mai înainte de tine cerul era închis, și nimeni nu putea să urce la El” . Deși scara lui Iacov preînchipuie pe Fecioara Maria în sensul că prin mijlocirea ei s-a născut Mântuitorul Iisus Hristos, Cel ce prin jertfa Sa a dat omului posibilitatea să devină Fiul lui Dumnezeu ți să urce în împărăția Cerurilor prin puterea harului Sfântului Duh, credința dreaptă și faptele bune.
Prin Întrupare, cerul și pământul s-au unit din nou, așa cum erau unite profetic prin „scara lui Iacov”, dar „cea prin care s-a petrecut minunea aceasta a fost persoana Maicii Domnului. Căci „Dumnezeu S-a pogorât pe această scară prin Întrupare până la noi, S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din preacuratele sângiuiri ale Fecioarei Maria și a ridicat firea noastră până de-a dreapta măririi întru cele înalte unde era căzută toată firea lui Adam” . Biserica este cea care confirmă acest adevăr prin faptul că o numește, în slujbele sale, pe Maica Domnului scara lui Iacov, și poarta cerului. Fecioara Maria este asemănată și cu „Sionul cel adevărat”, „Cetatea lui Dumnezeu”, despre care s-au spus atâtea lucruri mărețe „Domnul iubește porțile Sionului mai mult decât toate lăcașurile lui Iacob”. (Psalm 86,1), dar mai mult decât atât, David prorocește pentru prima dată în Vechiul Testament că Fecioara Maria va fi Maică a Celui Preaînalt: „Mamă va zice Sionului omul și om s-a născut în el și Însuși Cel Preaînalt l-a întemeiat pe el”(Psalmul 86,4) dar profeții Sofonie și Zaharia o numesc pe Maica Domnului „fiica Sionului” adresându-i salutarea de bucurie: „Bucură-te și te veselește, fiica Sionului, căci iată eu o să locuiesc în mijlocul tău, zice Domnul” (Zaharia 2,14). Această anunțare „Bucură-te” va fi și anunțarea eliberării care va veni prin Iisus Hristos, care se va naște din Fecioara Maria.
„Pe Maica Domnului a mai închipuit-o și rugul cel aprins, care ardea și nu se mistuia de flacăra focului dumnezeirii: „iar acolo i s-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieșea dintr-un rug; și a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia” (Ieș. 3;2), căci ea a fost rugul cel duhovnicesc care a primit în sine focul dumnezeirii și nu s-a ars de el” . Întreg capitolul relatează descoperirea rugului aprins de care s-a învrednicit Moise, în care Însuși Dumnezeu îi spune ,,M-am pogorât” (Ieș. 3;8) arătând dorința Lui de a scăpa pe poporul ales de robia egipteană, prin aceasta Biserica a înțeles „coborârea Sa ipostatică, prin Sfânta Fecioară Maria, în vederea eliberării întregului neam din robia diavolului” .
Cum că rugul și focul din rug a preînchipuit pe Fecioara Maria și zămislirea lui Dumnezeu Cuvântul în Fecioară, îl avem ca martor pe dumnezeiescul Chiril al Alexandriei, care zice: ,,Sfânta Scriptură aseamănă firea dumnezeiască cu focul pentru marea lui forță și pentru că poate să mistuie cu ușurință totul, Dumnezeu Cuvântul S-a sălășluit în Fecioară, coborându-se pe Sine la o blândețe și umilință minunată și restrângând oarecum puterea de vătămare a firii Lui, ca să se facă încăput ca și focul spinilor” .
Sfântul Grigorie de Nyssa are o tâlcuire duhovnicească la ,,rugul aprins”, spunând „chiar dacă s-ar aprinde lumina într-un tufiș mărăcinos, cum este luminat și sufletul proorocului, nici acest lucru nu este fără folos în ceea ce căutăm. Căci dacă Dumnezeu este adevărul, iar adevărul este lumina, această învățătură prin virtute ne călăuzește la cunoașterea luminii aceleia care s-a pogorât până la firea omenească, ne-strălucindu-ne din vreuna din stele, ca să nu cumva să se creadă că strălucirea aparține materiei ei, ci dintr-un mărăciniș pământesc copleșind prin razele sale liminătorii de pe cer. Prin aceasta învățăm să cunoaștem și taina Sfintei Fecioare, din care a strălucit prin nașterea vieții omenești lumina dumnezeirii, care a păzit nestricat rugul aprins, neveștejindu-se, frumusețea fecioriei prin naștere” .
În acel rug aprins care ardea fără să se consume, Sfinții Părinți au văzut preânchipuirea Născătoarei de Dumnezeu, în care avea să se coboare Cuvântul Tatălui cu dumnezeirea Sa, fără ca prin aceasta firea omenească a Sfintei Fecioare să fie consumată de focul dumnezeirii. Precum Rugul ardea și nu se mistuia, tot așa prin lucrarea Duhului Sfânt Fecioara naște și devine Maică fără a înceta să fie pe mai departe fecioară. În această profeție a rugului aprins vom descoperii „cea mai elocventă mărturie profetică și revelată a realității unirii ipostatice, petrecute în sânul Sfintei Fecioare Maria, întru totul apofatică pentru mântuirea omenească.”
Maica Domnului a mai fost prefigurată în Vechiul Testament prin cortul sfânt, ca loc a inexprimabilei prezențe a lui Dumnezeu prin întrupare. Sfinții Părinți imnografi o preaslăvesc pe Fecioara Maria ca fiind „cortul cel ceresc” care fără de asemănare, este mai presus decât cortul mărturiei din Vechiul Testament „care era doar un prototip simbolic al „celei care a cuprins pe Cuvântul Cel necuprins”, templu însuflețit al sfintei slave a lui Iisus Hristos Dumnezeu” .
Imaginea chivotului, acel loc unde prezența lui Dumnezeu în Israel se manifesta în mod deosebit, ne duce cu mintea la preînchipuirea Maicii Domnului, căci numai ea l-a primit în pântecele său pe Împăratul tuturor, care sa întrupat și s-a făcut om desăvârșit. „Pe tine te-au închipuit spusele profeților și tainele și simbolurile vechii legi, adică cele sfinte aflate în cort, chivotul legii cel acoperit peste tot cu aur, cu fulgerătoarea strălucire a fecioriei. Căci așa cum aurul este mai presus decât toate celelalte metale, la fel și fecioria este mai cinstită și mai apropiatăție decât toate celelalte daruri.”
În Sfânta Evanghelie sunt justificate toate asemănările făcute de simbolistica biblică între Fecioara Maria și Chivot. Căci, precum chivotul a fost adus în cetatea lui David așa și Fecioara Maria s-a dus în grabă la Elisabeta. David cânta și juca înaintea chivotului prefigurând pe Sfântul Ioan Botezătorul care a săltat în pântecele maicii sale, iar Elisabeta a strigat de bucurie.
Precum David striga de teamă „Cum va intra chivotul Domnului la mine?” (Rg. 6;9), astfel este și strigătul Elisabetei „și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu”(Lc.1;43). Rămânerea chivotului Domnului în casa lui Obed Edom Gateanul trei luni, prefigurează rămânerea Maicii Domnului împreună cu Elisabeta, „și a rămas Maria împreună cu ea ca la trei luni, și s-a înapoiat la casa sa.”(Lc.1;56) Făcând aceste comparații între David și chivot, și vizita Fecioarei Maria la Elisabeta „se poate spune că descoperirea acestui mod de a proceda a Sfântului Apostol și Evanghelist Luca înnoiește complet problema mărturiilor vechi testamentare referitoare la Maica Domnului.”
Legată în mod direct de această prefigurare a chivotului este și minunea săvârșită de Dumnezeu cu toiagul lui Avraam, care a odrăslit printr-o minune. Acest fapt minunat a fost interpretat în Biserica Ortodoxă ca o profeție a nașterii supranaturale a Mântuitorului din Sfânta Fecioara Maria, toiagul reprezentând fecioria Maicii Domnului, deoarece „Maica Domnului a fost închipuită și prin toiagul lui Aaron care a odrăslit, „a intrat Moise și Aaron în cortul adunării și iată toiagul lui Aaron, din casa lui Levi, odrăslise, înmugurise, înflorise și făcuse migdale” Numeri(17;8), căci și ea a răsărit din părinți sterpi și neroditori și întru feciorie petrecând, de la Duhul Sfânt a zămislit și a născut pe Iisus Hristos”.
În chivot, alături de toiagul lui Aaron și de tablele legii, se afla și vasul cu mană „ca să amintească de zilele în care Israel s-a hrănit în pustie. Ia un vas de aur și toarnă în el un omer plin cu mană și pune-l înaintea Domnului (Ieșire 16,33), care în lumina Noului Testament a devenit „năstrapa de aur”, apelativ dat Maicii Domnului, întrucât din trupul său s-a născut Iisus Hristos.”
Despre „vasul cu mană”, simbolizând pe Maica Domnului, face referire și Sfântul Simeon noul Teolog, arătând că vechii israeliți au avut doar chipul bunătăților viitoare. El spune că Maica Domnului „era o icoană simbolizând vasul ce trebuia să-L poarte întrânsul pe Iisus Hristos. El avea mana în locul lui Iisus Hristos, căci El este pâinea pogorâtă din ceruri și care dă lumii viața veșnică.”
Tot în „cortul sfânt” era și sfeșnicul cel cu șapte lumini (Ieșire 37;17-24), care și el preînchipuie pe Maica Domnului, fiindcă ea a stălucit în lume cu toate cele șapte daruri ale Duhului Sfânt „candelabrul de aur al lui Zaharia deasupra căruia era vasul cu untdelemn cu șapte candele și cele șapte brațe care pornesc spre cele șapte candele, și ca să spun mai bine, centru și sfârșit și scop al întregii Legi și a tuturor spuselor și tainelor profeților ești tu, Născătoare de Dumnezeu și înainte se tine Cel din tine întrupat Dumnezeu Cuvântul” .
Maica Domnului a mai fost închipuită prin cădelnița cea cu totul de aur, (Ieșire 37;16), fiindcă ea a purtat în sine focul dumnezeirii, și nu s-a ars ci la cea mai desăvârșită curăție a ajuns.
O altă icoană vechi testamentară ce prefigurează pe Maica lui Dumnezeu este ,,Corabia lui Noe”, căci ea îl adăpostește pe Iisus Hristos Cel întrupat, așa cum corabia l-a adăpostit pe Noe și pe ai săi, de potop: „Corabia era chipul Maicii lui Dumnezeu, și Noe acela a lui Iisus Hristos, iar cei ce în înconjurau pe Noe erau jertfele din partea aleasă dintre iudei, a acelora care în viitor vor crede în Iisus Hristos, în timp ce animalele sălbatice și domestice, zburătoarele și reptilele erau icoana neamurilor. Prin urmare, dacă corabia după venirea potopului îl adăpostea pe Noe, Maria, Maica lui Dumnezeu, îl adăpostea pe Cel întrupat, Dumnezeu și Om.”
Un alt text ce o prefigurează pe Fecioara Maria este porumbelul trimis de Noe, pentru a-și da seama dacă apele au secat de pe fața pământului, dar ,,negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s-a întors la el, în corabie” (Fac. 8;9). Acest porumbel trims de Noe din corabie și negăsind loc de odihnă picioarelor sale, arată tocmai timpul și spațiul în care Mântuitorul Iisus Hristos, va venii pentru răscumpărarea lumii căzute în păcat.
Tot în mod simbolic, judecătorul Ghedeon o vede pe Fecioara Maria ca pe un caier de lână pe care se va așeza roua binefăcătoare a cerului, ce va salva lumea de uscăciunea păcatului „care a primit ploaia cea de sus, adică pe Cel de sus coborât Fiu al lui Dumnezeu. Primit în pântecele său „iată eu întind aici în arie lâna ce am tuns, și de va fi rouă numai pe lână, iar încolo peste tot locul uscăciune, atunci voi ști că vei izbăvi pe Israel prin mâna mea, cum ai zis.”
Proorocul Daniil o descrie pe Maica Domnului ca pe un munte din care Dumnezeu v-a desprinde o piatră puternică, ce va umple întreg pămîntul și va zdrobi puterea celui rău, căci „a născut piatra cea din capul unghiului, pe Iisus Hristos, fără de sămânță bărbătească „după cum tu ai văzut că o piatră a fost desprinsă din munte, nu de mână(Daniel 2;45).”
O profeție asemănătoare ne-o prezintă și proorocul Avacum în rugăciunea sa: „Dumnezeu vine din Teman și Cel Sfânt din muntele Paran. Slava lui acoperă Cerurile și tot pământul este plin de Slava Lui!” (Avacum 3,3). „Asemenea acestui munte, fecioara din care se va naște Cel Sfânt va fi neântrecută în frumusețe morală.”
O altă asemănare (prefigurare) avem între stânca din Horeb, din care a izvorât apă: „Iată eu voi sta înaintea ta acolo la stânca din Horeb, iar tu vei lovi în stâncă și va curge din ea apă și va bea poporul.” (Ieșire 17,6) și Maica Domnului din care a izvorât Iisus Hristos, apa vieții, și cu care se împărtășesc toate neamurile pământului care au crezut în el, căci mântuitorul „Din înălțime s-a revărsat ca un râu și din mare a ieșit ca o rădăcină. ”
De asemenea, „norul” după care se orientau israeliții în pustiul sinaiului, căci, „în ziua când a fost așezat cortul, nor a acoperit cortul adunării și de seara până dimineața a fost deasupra cortului ca o vedere de foc” (Numeri 9;15), are o însemnătate simbolică pentru creștini și prefigurează pe Maica Domnului care povățuiește pe om spre limanul vieții veșnice și nu-l lasă să rătăcească în negura păcatului.
Încheind șirul mărturisirilor din Vechiul Testament despre Maica Domnului nu înseamnă că am și epuizat temeiurile biblice. „Aceste temeiuri vechi testamentere au un caracter simbolic, iar în lumina Noului Testament capătă o valoare tipică, întrucât și prin intermediul lor se pot scoate în evidență cele două mari atribute ale Maicii Domnului specifice Ortodoxiei: Născătoare de Dumnezeu și Pururea fecioria, adică dogmele de bază despre Maica Domnului nostru Iisus Hristos”.
Vedem că așa cum venirea lui Mesia a fost atât de mult profețită în Vechiul Testament, la fel și Sfânta Fecioară Maria, s-a făcut cunoscută lumii prin glasul profeților.
Sfânta Fecioară Maria s-a născut în Vechiul Testament, iar Bunavestire a „Întrupării Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, constituie momentul „plinirii vremurilor”, după sfatul cel mai dinainte de veci al Preasfintei Treimi, moment în care Preasfânta Fecioară Maria a intrat în istoria mântuiri, căci prin ea a venit Cel ce avea sa rascumpere păcatele lumii.
CAPITOLUL II
VIAȚA MAICII DOMNULUI
ii.1) Nașterea Maicii Domnului
După ce am văzut în Vechiul Testament multitudinea profețiilor și a simbolurilor care vin să întărească adevărul despre „Pururea fecioria Maicii Domnului” și rolul ei în planul mântuirii, vom continua prin a parcurge firul istoric și vom înfățișa felul în care Sfânta Fecioară a fost zămislită și apoi pregătită special la Templu.
„Sfânta Scriptură, ne dă știri sumare în legătură cu nașterea și copilăria Maicii Domnului. De aceea, cele mai multe știri despre aceste momente din viața ei, ne sunt date de scrierile apocrizfe și de Sfânta Tradiție”. Cercetând aceste două izvoare vom afla despre genealogia Sfinților Părinți, Ioachim și Ana.
Sfântul și dreptul Ioachim, era din seminția lui Iuda, trăgându-și neamul din casa împăratului David în acest fel: „Din linia genealogică a lui Natan, fiul lui David a fost Levi, iar Levi a născut pe Melhi și pe Pantira, Pantira a născut pe Barpantira, căci așa se numea. Acest Barpantira a născut pe Ioachim, Ioachim a născut pe PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu”.
Acest drept Ioachim locuia în orașul Nazaret, din Palestina și avea de soție pe dreapta Ana din seminția lui Levi, din neamul lui Aaron, fiica lui lui Mathan preotul, care a fost preot mai înainte de-a fi împărat Irod: „Mathan, preot din Betleem, avea trei fiice: Maria, Sobe, Ana. Maria a născut pe Salonie, Sobe a născut pe mama lui Ioan Botezătorul, iar Ana a luat de bărbat pe Ioachim, fratele tatălui lui Iosif. Căsătorindu-se, Ana a coborât în Galileea, în orașul Nazaret și a locuit Ana împreună cu Ioachim”. Deci, era Preacurata Fecioară, după tată din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc. Amândoi erau drepți și plini de toată fapta cea bună, ducându-și traiul lor drept, închinat în întregime lui Dumnezeu, în îndelungi rugăciuni și posturi, fiind îndestulați și cu bogăția cea materialnică. Dar o mare mâhnire aveau ei în viața lor, deoarece „Vrednici de dispreț au pornit israeliților după lege, fiindcă nu aveau copii. Iar israeliților într-atât li se părea mai bună nașterea mai multor fii chiar decât însăși virtutea” de la asemenea oameni, nimeni nu avea voie să primească nimic, iar în biserică erau nebăgați în seamă și nu li se primeau nici jertfele lor pe care le aduceau lui Dumnezeu. Iar într-una din zile, fiind un mare praznic al iudeilor, se duse și Ioachim cu soția lui Ana, la Templu. Și pentru multă osârdie ce aveau, au vrut să dea și ei ceva ca jertfă lui Dumezeu din averea lor; dar preotul nu a vrut să le primească și l-a defăimat pe Ioachim, ocărându-l de nerodire: „Nu se cade a primi din mâinile tale daruri, că ești fără de fii, neavând dumnezeiasca binecuvântare, pentru oarecare tăinuite păcate ale tale”, iar Ioachim și Ana umplându-se de rușine și de mâhnire, ieșiră afară din Templu. Ei știau că sunt curați înaintea lui Dumnezeu: dar în fața marei taine ce se pregătea, rodnicia cea după fire nu era de ajuns. Deci, fiind peste măsură de întristați, drepții Ioachim și Ana amintindu-și și de ceilalți drepți care au fost încercați cu nenașterea de fii, au alergat și la leacul aflat de unii ca aceia, adică la rugăciune către Dumnezeu: „Ana, cea pururea pomenită, care mai toată viața ei a fost stearpă, ruga împreună cu bărbatul ei Ioachim, pe Stăpânul Firii, să le dăruiască lor un prunc, făgăduind că dacă îl vor dărui și îl vor închina lui Dumnezeu”.
Dar, Cel Atoateștiutor a lăsat ca mai înainte să meargă mâhnirea, iar mai apoi să vină bucuria. Deci, mâhnit și întristat fiind dreptul Ioachim, s-a retras în pustie, iar acolo cu post și rugăciuni fierbinți către bunul Dumnezeu, deoarece ca să i se ridice ocara lui dintre oameni și să i se dea rod însoțirii lui la bătrânețe, precum oarecând lui Avraam, ca să poată a se numi și el tată de fii. Asemenea și dreapta Ana, fiind într-un cuget cu el s-a zăvorât în casă și cu inima zdrobită striga către Dumnezeu precum oarecând Ana, mama proorocului Samuil.
Atunci, bunul Dumnezeu vrând să ridice ocara lor dintre oameni „i-a binecuvântat pe ei și le-a dăruit lor făgăduința, care făgăduință a și fost adusă la împlinire acum și le-a dăruit lor o pruncă mai minunată decât toate minunile, pe însăși Născătoarea Ziditorului întregului univers”.
Această pruncă minunată, trebuia să intre în viață prin puterea rugăciunii deaoarece la vremea potrivită ea trebuia să fie Maica lui Dumnezeu. Iar pentru această taină au fost aleși drepții Ioachim și Ana, căci nu se aflau mai buni în virtute decât soții aceia și nici întru cei din neamul lui David nu erau alții mai presus de ei în ceea ce privește virtutea și neamul „pentru ca din cei cu multe virtuți să fie născută copila cea atotvirtouasă, din cei care au trăit separat în înfrânare să se nască cea atotsfântă și să primească rod cea înțeleaptă care a ajuns prin rugăciune și nevoită să devină maica însăși a fecioriei și încă a unei feciorii care va naște cu trupul în nestricăciune pe Cel Care din feciorelnic Tată s-a nascut cu dumnezeirea”. Nașterea de fii la bătrânețe întâlnită în Vechiul Testament și în cazul altor drepți din poporul lui Israel, fiecare cu rolul său, acum are un mister mai adânc căci dumnezeiasca voință a ținut mai întâi multă vreme fără de fii însoțirea acestor sfinți, ca mai apoi, prin zămislirea și nașterea unei fecioare ca aceasta, să se arate și puterea darului lui Dumnezeu și cinstea celei născute și vrednicia părinților ei. „Pentru că a face să nască pântecele cel neroditor și sterp aceasta este puterea darului dumnezeiesc, fiindcă aici nu firea, ci dumnezeu cel ce biruiește firea, dezleagă legăturile nerodirii”.
Împlinindu-se făgăduința, dreapta Ana a zămislit, iar când s-au împlinit nouă luni a nascut o fiică, pe care după obiceiul legii vechi, la opt zile o duseră pe ea la preotul Templului, spre a-i pune nume. Cu chip tainic i s-a pus pruncii numele de Maria, nume care în chip armonios s-a dat Născătoarei de Dumnezeu, potrivit cu preștiința și sfatul lui Dumnezeu, după care era mai dinainte hotărât să
se nască Maica Lui , căci: „ea a fost predestinată prin sfatul preștiutor și mai înainte propovăduită prin Duhul Sfânt, prin diferite simboluri și prin cuvintele profeților. În timpul mai dinainte hotărât, a odrăslit din rădăcina lui David, potrivit făgăduințelor făcute către el”.
Numele de Maria dat Născătoarei de Dumnezeu are mai multe tâlcuri, căci provenit din ebraicul Aia se tâlcuiește „Doamna”, fiindcă ea domnește și stăpânește peste toate zidirile cerești și pământești. Ca Maică a lui Dumnezeu și potrivit cu acest lucru, cuprinde desăvârșită putere.
Maria, se mai tâlcuiește și „luminare” , după Sfântul Grigorie al Neocezareii, care zice: „ Maria cea aleasă se tâlcuiește luminare”, de vreme ce etimologia își are izvorul în lumina cea curată și este, după spusa lui Solomon : „strălucirea luminii veșnice”, de aceea numele Maria conține în el desăvârșirea înțelepciunii.
Luând Născătoarea de Dumnezeu, după preștiința dumnezeiască tainicul nume de Maria, a primit prin aceasta și înțelesurile lui simbolice, adică a luat puterea de la Tatăl, ca fiică a lui, ca să săvârșească pe pământ ca Maică ceea ce Dumnezeu săvârșește în cer ca tată; a luat înțelepciunea de la Fiul, ca maică a lui, ca să găsească calea de a împăca cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu omul. A luat și bunătatea și harul de la Duhul Sfânt, ca Mireasă a Lui, ca să împartă tuturor creaturilor, cerești și pământești, darurile și harurile ei duhovnicești.
Biserica Ortodoxă, rămânând neclintită pe temeiul Sfintei Scripturi și al Sfintei Tradiții și înțelegând să păstreze cu totul curat și nealterat duhul creștinismului, învață că zămislirea și venirea pe lume a Fecioarei Maria este un moment foarte important în iconomia mântuirii noastre. Dumnezeieștii Părinți Ioachim și Ana ai presfintei Născătoare de Dumnezeu, au fost supuși păcatului strămoșesc, iar Presfânta Fecioară Maria a moștenit acest păcat originar cu toate consecințele lui până la momentul zămislirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos în pântecele ei, când a fost curățită de Duhul Sfânt. „Ea nu s-a născut fără păcat strămoșesc, ci s-a curățit de acest păcat prin Duhul Sfânt, care lucra asupra ei din Cuvântul dumnezeiesc în momentul când s-a atins de ea, începând a-și face trup din ea. Deci și Ea primește mântuirea tot prin Iisus Hristos, căci prin El a venit mântuirea la toată lumea.”
Fecioara Maria, fiind născută pe cale naturală, n-a fost scutită de păcatul strămoșesc. Deși a fost aleasă din veci să fie Maica Domnului nostru Iisus Hristos, aceasta nu înseamnă că tot din veci ar fi fost sfințită, preasfântă ci ea s-a asemănat cu toți oamenii în privința păcatului strămoșesc. Dar, „prin „harul special” cu care a fost dăruită de Dumnezeu „ea a fost ferită de păcatul personal, nu în sensul că nu a putut păcătui, ci că viața ei pământească, pururea feciorească, a fost împodobită cu toate virtuțile, până la cel mai înalt grad de sfințenie omenească și n-a păcătuit personal”.
Chiar dacă și Fecioara Maria a moștenit păcatul strămoșesc de la nașterea sa, ea este plină de toate darurile trupești și sufletești. Iconomia divină înfrățește cele mai frumoase și mai înalte virtuți trupești și sufletești în ființa fără de pată și fără de prihană a Fecioarei Maria. Ea fiind „plină de dar” de la naștere, rămâne „plină de dar” și tot timpul vieții sale.
ii. 2) Intrarea în biserică a
maicii domnului
Ca urmare a făgăduinței făcute lui Dumnezeu, că-i vor incredința Lui odrasla ce va înmuguri din trupul lor uscat de ani, drepții Ioachim și Ana pregătesc preanevinovata copilă să o ducă la templu ierusalim, căci „au voit a împlini cu fapte ceea ce făgăduiseră cu cuvântul”.
Mai întâi au adunat la Nazaret, orașul unde trăiau ei, rudeniile lor cele de neam împărătesc și arhieresc, căci dreptul Ioachim era din neamul împărătesc al lui David, iar dreapta Ana era din neamul arhieresc al lui Aaron. Adunându-se la Nazaret rudeniile lor cele de cinste, le-au spus acelora de planul lor și anume că vor să ducă pe copila lor în biserica lui Dumnezeu după făgăduință și s-o dea acolo să slujească lui Dumnezeu în toată vremea vieții ei.
Pregătind cele ce se cuveneau pentru cinstita și sfânta intrare, au făcut calea din Nazaret la Ierusalim, timp de trei zile. „Au împodobit pe dumnezeiasca poruncă cu podoabe împărătești, au chemat și alte fecioare tinere, pe care împodobindu-le le-au rânduit să meargă înainte și în urmă cu făclii aprinse în mâini, cântând din gură psalmii lui David”, după cum vestise mai dinainte împăratul și proorocul, strămoșul neprihănitei fecioare, spunând „Aduce-se-vor împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei se vor aduce ție”.(Ps. 44, 16) Precum chivotul legii vechi l-au adus cu cântări și psalmi, iar înaintea chivotului legii mergea, cântând și dănțuind împăratul David, căci el era prooroc și vedea că acest chivot, care purta în sine mana, era preînchipuirea Maicii Domnului, care va purta în sine mana cea dumnezeiască, adică pe Iisus Hristos așa și înaintea acestui chivot vin și însuflețit care era dumnezeiasca prunca, dănțuiau fecioarele, iar nevăzut „îngerii lăudau și cântau, căci se aducea lui Dumnezeu această biserică vie și însuflețită;…cu dânsa călătorea darul Duhului lui Dumnezeu, pentru că era umbrită de puterea acestui Duh și era plină de El.”
Cât despre veșmintele cu care era împodobită, aflăm că acestea erau cu fir de aur și în multe culori, simbolizând „o frumusețe alcătuită din fapte bune și cuvinte dumnezeiești cu totul după voia lui Dumnezeu, Mântuitorul ei-Preacurata Fecioară a fost împodobită încă din pruncie cu găteală de nerostit a podoabelor în culori felurite și pe măsură ce creștea cu vârsta, pe atâta creștea și găteala podoabei ei.”
Ajungând aproape de Templu au ieșit preoții care slujeau în biserică în frunte cu Marele Arhiereu Zaharia, întru întâmpinarea acelei preaslăvite fiice a lui Dumnezeu și cu cântări au ântâmpinat pe Preasfânta Fecioară. Iar ,,ea urcând cele cinsprezece trepte, după numărul celor cinsprezece psalmi a treptelor s-a dus direct la marele prooroc Zaharia. Iar prunca săltând și bucurându-se foarte, mergea în casa Domnului. Că, deși era mică cu vârsta, fiind numai de trei ani, însă cu darul lui Dumnezeu era desăvârșită, ca ceea ce era aleasă de Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii.” Și a luat-o în brațe marele prooroc Zaharia, căci i se descoperise de la Dumnezeu cine este această pruncă. Și dacă a luat-o și a dus-o în biserică să se închine, după ce a închinat-o, a făcut Zaharia proorocul un lucru cu totul neobișnuit, ducând o pe această dumnezeiască pruncă nu în Sfânta unde intrau preoții, ci după a doua catapeteasmă, unde era chivotul legii cel ferecat peste tot cu aur; Heruvimii slavei care umbreau altarul, mana și toiagul lui Aaron care înfrunzise. Și s-au minunat preoții foarte tare „cea plină de dar întră cu argiereul în locurile ascunse ale Templului, pe care alt om decât arhiereul, odată pe an, nu le putea vedea.”
Aceasta a făcut-o arhiereul după porunca lui Dumnezeu, căci fiind luminat de Dumnezeu, a cunoscut pe pruncă, că este lăcaș al dumnezeiescului dar și că este mai vrednică decât el spre a sta înaintea feței lui Dumnezeu. Și aducându-și aminte de cele zise în lege despre chivot, căci s-a poruncit ca acela să fie pus în Sfânta Sfintelor, îndată a priceput că acela a fost mai înainte închipuirea acestei Sfinte Fecioare. Pentru aceasta a îndrăznit mai presus de lege a o duce pe ea în Sfânta Sfintelor. După ce s-a închinat la jertfelnicul cel cu totul de aur și la sicriul Legii Domnului, a luat-o pe dânsa și a dat-o în ceata fecioarelor „pentru ca din copilărie să se desprindă dumnezeiasca pruncă, cu Scriptura și cu lucrul mâinilor”.
Cât despre hrana pe care o primea la Templu, ca și celelalte fecioare, Ea o dădea săracilor „pentru că hrana sa venea din cer și ea o primea din mâna arhanghelului”, iar odată ce înainta cu vârsta, se înmulțeau și darurile Duhului Sfânt, sporind în rânduiala și cunoașterea minții, căci primea învățătura desăvârșirii de la îngerul care o hrănea.
Petrecând în Sfânta Sfintelor s-a bucurat foarte mult căci, privind împrejur și văzând frumusețea celor Sfinte și-a înălțat mintea către frumusețea cea nevăzută a lui Dumnezeu și nu a mai socotit îmbucurător nici un lucru pământesc. Pentru aceasta s-a ridicat mai presus de nevoile firești ale trupului și mai presus decât plăcerile simțurilor, căci „disprețuind îndată plăcerile, a fost aleasă împărăteasă a cerurilor și a avut slujitori pe înșiși îngerii din ceruri”.
Petrecând cea mai mare parte a timpului în Sfânta Sfintelor, Preacurata Fecioară Maria nu a stat fără de lucrare, ci necontenit se ruga și adăuga har peste har, chibzuind cum să ajute neamul omenesc să se izbăvească de robia diavolului. Căci, odată cu petrecerea la Templu a aflat de Adam și de Eva și de toate cele ale lor, de aducerea lor din neființă și de așezarea lor în rai, sfatul pierzător venit de la cel rău, de căderea celor doi, Adam și Eva, în păcatul neascultării, dar și de transmiterea păcatului strămoșesc celorlalți oameni. Auzind de toate acestea, dumnezeiasca pruncă fiindu-i milă de neamul omenesc și dorind să-l scape de o așa mare suferință „s-a hotărât să se întoarcă cu toată mintea spre Dumnezeu și luând asupra ei solia pentru noi, să-l silească pe cel cu neputință de silit și să-l tragă spre noi mai repede, ca El însuși să depărtaze din mijloc blestemul și să unească cu Sine însuți făptura vindecându-i neputința.”
Astfel Maica Domnului, pentru că a fost și va fi ființa umană care a păstrat complet chipul lui Dumnezeu nepătat și a întruchipat unitatea ideală, depășește orice miracol, orice uimire, care constă în faptul că Fecioara Maria nu a reușit singură izbăvirea din boala păcatului, ci cu ajutorul umbririi harului lui Dumnezeu care până la întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a păstrat și Ea păcatul strămoșesc. Dar, după întrupare „numai Ea singură e hotarul firii create și necreate și nimeni n-ar putea veni la Dumnezeu decât prin Ea și prin Mântuitorul care S-a născut din Ea și nici unul dindarurile lui Dumnezeu n-ar putea fi făcute îngerilor și oamenilor decât prin Ea.”
Petrecerea Fecioarei Maria în sanctuarul cel de nepătruns, a pus în inima ei urcușuri înalte, potrivit cu ceea ce a spus proorocul David „Toată slava fiicei împăratului este dinăuntru”, adică a luminii celei dinăuntru revărsată spre cele dinafară, arătând tuturor celor ce văd bunăcuviința zăvorâtă înlăuntru și sufletul ei feciorelnic cu adevărat preafrumos.
La această stare lăuntrică, Preasfânta Fecioară Maria a ajuns căutând lucrarea minții către cele înalte, prin care a putut fi împreună cu Dumnezeu, căci „fugind de viața vinovată, a ales viața nevăzută și fără legături cu nimeni, petrecând în cele nepătrunse, în care desfăcându-se de orice legătură materială, scuturând orice relație și depășind însăși compasiunea față de propriul trup, a unit mintea cu întoarcerea spre sine cu paza minții și cu dumnezeiasca rugăciune neîncetată”.
Curățindu-și mintea prin rugăciunea neîncetată și fiind pătrunsă cu totul de iubirea și frica de Dumnezeu. Fecioara Maria a avut o descoperire cu totul minunată. Căci, în timp ce se găsea în Sfânta Sfintelor și înălța spre Dumnezeu rugăciuni și cereri cu inimă îndurerată și sfântă „un glas s-a făcut din altar zicând „Marie, din tine se va naște Fiul Meu”. Auzind aceste cuvinte, Ea a ascuns în inima sa această taină cu adevărat mare și hotărâtă mai înainte de veci, necunoscută chiar și îngerilor, până când a văzut împlinirea tainelor proniei dumnezeiești cu privire la ea.
Sfânta Fecioară Maria, sporind cu vârsta și împlinind doisprezece ani, după rânduiala Legii lui Moise era interzis de-a mai rămâne la Templu. Din această pricină preoții Templului s-au sfătuit și au hotărât să o dea doar în logodnă unui bărbat cu vârstă înaintată, împlinitor al virtuților și care mai degrabă să fie păzitorul fecioriei ei. „Aceasta a fost și pronia dumnezeiască hotărâtă dinainte de sus, pentru ca, așa cum Domnul și Împăratul a toate a ascuns El însuși în veșmânt de trup strălucirea orbitoare a dumnezeirii Sale, pentru ca stăpânul întunericului să nu-l poată recunoaște, tot așa, sub chipul logodnei, fecioria Maicii Sale să se facă necunoscută, pentru ca nimeni să nu afle prin cine sau în ce vreme va avea loc întruparea Sa”.
Lăsând în seama proniei Dumnezeiești, arhiereul și preoții au început să se roage șă să ceară de la Dumnezeu, hotărârea cea mai bună care trebuie luată în legătură cu Fecioara Maria. Atunci Dumnezeu a dat un gând arhiereului Zaharia, de-a împărți ramuri celor propuși în a o lua în pază pe Fecioara Maria și le-a așezat în altarul lăcașului Sfânt. După ce au înălțat rugăciuni cu lacrimi îndurerate și au cerut un semn de recunoaștere pe care l-ar fi ales Dumnezeu, atunci „ramura lui Iosif a înflorit și a rodit ca odinioară toiagul lui Aaron. Astfel prin pronia dumnezeiască și sfatul preoților, Iosif a primit de la Zaharia pe Preacurata Fecioară ca să lucreze pentru ea și să slujească marii taine și minunii celei mai adânci decât cunoștința”.
Atunci marele arhiereu a primit ca cei doi să fie împreună și datorită faptului ca Fecioara Maria se înrudea cu Elisabeta, iar prin aceasta se reuneau cele două case, împărătească și preoțească. Astfel se vedea lămurit lucrarea voii lui Dumnezeu având în vedere minunile ce vor urma. Acum Sfânta Fecioară petrecea în casa dreptului Iosif, păzitorul ei, fiind pusă peste fiicele acestuia. „El a așezat-o pe Sfânta Maria spre a le povățui ca pe sine însăș,. pentru ca ficele sale să ajungă înțelegătoare și chiar dacă acestea erau mai în vârstă decât ea, prin harul Duhului Sfânt, Sfânta Fecioară Maria a fost așezată peste ele”.
Pentru a sublinia mai bine aspectul acesta în care Iosif este doar purtătorul de grijă al ei vom arăta că Sfintele Evanghelii îl numesc pe dreptul Iosif numai „logodnicul” Mariei: „Iosif, logodnicul ei, drept fiind…”(Matei 1, 19), iar Sfântul Evanghelist Luca, când relatează înscrierea poruncită de cezarul August, amintește de „Maria, cea logodită cu el”(Luca 2, 5), lucrul acesta arătându-l pe dreptul Iosif doar apărătorul și păstrătorul fecioriei Maicii Domnului.
Ideea centrală a învățăturii bisericii privind nașterea și aducerea la Templu a Fecioarei Maria este aceea că : „Maria reprezintă „începutul mântuirii noastre”, ea devenind „Templu”-biserică în care S-a Sălășluit Cuvântul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră”.
III.3) BUNA VESTIRE
Viețuind Preasfânta Fecioară Maria în casa dreptului Iosif, nu și a schimbat cu nimic viața sa cea mai dinainte, care o avea în Sfânta Sfintelor, îndeletnicindu-se și mai departe cu rugăciunea cea de Dumnezeu gânditoare, în citirea sfintelor cărți și în lucrul mâinilor. Aici, în casa lui Iosif, la șase luni după zămislirea Elisabetei, arhanghelul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu aducând Fecioarei vestea cea minunată. A fost aleasă luna a șasea deoarece și Sfântul Evanghelist Luca, scrie astfel: „ iar, în a șasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu”. (Luca 1, 26) și „omul a fost zidit în ziua a șasea, după ce fusese zidită întraga natură. În această zidire nouă. Ioan este înaintemergătorul lui Iisus Hristos la fel cum prima zidire a lui Dumnezeu, natura, a fost înaintemergătoare vechiului Adam”.
În Vechiul Testament, îngerii erau vestitorii tainelor dumnezeiești, căci un înger a sorocit prin gura profetului Daniel, vremea când avea să se nască Domnul Domnilor. Un înger, prin gura profetului Isaia și a altor profeți a vorbit despre chipul nașterii Sale. Un înger i-a spus marelui arhiereu Zaharia despre nașterea înaintemergătorului și tot un înger vestește acum nașterea lui Mesia cel mult așteptat de poporul evreu.
Acest înger a fost trimis să vestească taina cea din veac ascunsă „către o fecioară logodită cu un bărbat care se cheamă Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria”.( Luca 1,27)
Evreii știau de la proorocul Isaia că „fecioara va lua în pântece și va naște fiu”, dar dumnezeiasca pronie a rânduit ca prin logodnă să fie la adăpost: „Așadar, bine a voit Dumnezeu să fie logodită cu bărbat Fecioara rânduită a fi sălaș al Său, ca depărtându-se vicleanul de la dânsa, să le pândească pe cele nelogodite”.
Iar cuvintele „din casa lui David” se înțeleg ca privitoare și la Fecioară și la Iosif, căci și el era tot din neamul lui David, deoarece legea poruncea să nu se facă căsătoria decât cu cineva din aceeași seminție.” Iar Iosif nu se putea să calce această lege, deoarece era socotit „drept”.
Și intrând arhanghelul la ea, a fericit-o cu cuvintele:” Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei” (Luca 1,28) . „A spus „bucură-te” spre a nimici întristarea dintâi și ursita vrășmășiei și din pricina harului celui nou făcut acum cunoscut oamenilor”. Dar, cunoscând arhanghelul că Fecioara Maria este lăcaș al harismelor dumnezeiești și al virtuților omenești și că este împodobită cu toate darurile duhului Sfânt, o numește „plină de har”, ca pe una ce a primit să se sălășluiască în ea toate aceste daruri, arhanghelul zicând „Domnul este cu tine”, „Venirea împăratului Iisus Hristos arătat o însemnează. Domnul, care dintr-însa a luat astfel trup omenesc, întru nimic nu s-a depărtat de fireasca slavă”.
Arhanghelul Gavriil îi binevestește mai dinainte să se bucure și susține cu tărie, că Fecioara singură este binecuvântată și slăvită pe bună dreptate, intre femei. „iar ea, văzându-l s-a tulburat de cuvântul lui și cugetă în sine :Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?”(Luca 1, 29). Fecioara, văzându-l nu s-a împotrivit pe față, nici nu s-a arătat necredincioasă, dar nici nu a primit cu ușurință cuvântul. Tulburarea nu i-a venit din vederea arhanghelului Gavriil, ci tulburarea a apărut din pricina cuvintelor ce răsunau în urechile ei, căci nu cunoștea adâncimea tainei. Dar, arhanghelul Gavriil simțind tulburarea Fecioarei, deși ea nu-i vorbise, i-a nimicit această temere „dar a revărsat asupra ei și bucurie și tâlcuind nașterea negrăită a spus: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu!”(Luca 1, 30) Harul pe care-l găsise era cinstea și numele de Născătoare de Dumnezeu, căci ea a fost chemată Născătoare de Dumnezeu și s-a făcut Născătoare de Dumnezeu cu adevărat. Cu adevărat a a flat mare har la Dumnezeu, harul de a se fi făcut Maică a Fiului Unul-Născut a lui Dumnezeu”. Har mai înalt decât toate harurile pe care mintea nu-l poate pătrunde, căci fiind aleasă ca Născătoare a Fiului lui Dumnezeu, primind un har cum nu a mai primit nici o făptură omenească feminină, acela de a zămisli și a naște pe Fiul Celui Preaînalt, fiind unită cu Dumnezeu cum n-a mai fost unită nici o ființă omenească.
„Iată vei lua în pântece”-zice arhanghelul-„și vei naște fiu, pentru că „fiind tu așa precum ești acum și rămânând fecioria ta nevătămată, vei zămisli prunc și vei naște pe Fiul Celui Preaînalt”. Arhanghelul lui Dumnezeu a vorbit limpede și a spus „în pântece”, ca și cum a vrut „să rușineze mai dinainte mincinoasa învățătură a ereticilor docheți”.
Odată cu vestirea nașterii arhanghelul a completat: „Și-i vei pune numele lui Iisus”(Luca 1 ,31). Fecioara Maria știa de la profeți „despre venirea lui Mesia, aflând de la Isaia că:„Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu”(Isaia 7,14), dar arhanghelul Gavriil, odată cu vestea cea bună îi spune și numele mult așteptatului Mesia. Căci „Acest fiu al lui Dumnezeu S-a numit Iisus când s-a născut pe pământ, ca om. Mesia (Hristos) l-au numit proorocii, când încă îi așteptau venirea pe pământ”.
Știind că Mesia (Hristos) înseamnă „Unsul Domnului”, iar „unși”, odinioară se numeau împărații, arhiereii și proorocii” , arhanghelul Gavriil nu s-a mărginit să binevestească nașterea oricărui Mesia, ci spunându-i: „și-i vei pune numele Iisus”, care se tâlcuiește Mântuitor, arată împlinirea tuturor proorocirilor mesianice ale profeților în acest „fiu” care se va naște din Fecioara Maria și a fost numit Iisus (Mântuitor). Profeții vorbeau doar de venirea lui Mesia (Hristos), dar odată cu numirea lui de către arhanghel „Și-i vei pune numele Iisus”, Cel născut din Fecioara Maria, se va numi „Iisus Hristos”, iar nu simplu „Hristos Domnul”, ducând la întelesul nașterii oricărui Mesia (Hristos)= Uns al Domnului. „Hristos= uns este și David regele și Aaron arhiereul, căci demnitatea de împărat și preoția se ungeau. Poate să se numească de asemenea Hristos, orice om purtător de Dumnezeu, acesta însă nu este Dumnezeu prin fire”.
Apoi, arhanghelul Gavriil îi spune că „Acesta va fi mare și Fiul celui Preaînalt se va chema” (Luca 1, 32), arătând prin aceasta că Cel ce se va naște din ea, este „născut din Tatăl și are aceeași și deopotrivă slavă cu Zămislitorul său, fiindcă în toate privințele este egal cu Dânsul….”. Dar, arhanghelul mai adaugă: „și Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său” (Luca 1, 32). Iar aceasta a spus-o din pricina firii sale omenești, vădind totodată că El va fi cunoscut tuturor oamenilor și că va fi recunoscut de către ei ca Mesia (Hristos) cel mult așteptat. Iar, David este cel dintâi dintre toți cei evlavioși și totodată plăcuți lui Dumnezeu care a împărățit ca preînchipuire a lui Iisus Hristos, cel care a adunat într-o singură stăpânire vrednicia de Patriarh și de Împărat, stăpânire cerească și veșnică.
Iar Fecioara Maria, cea plină de haruri de îndată ce a auzit grăite către ea cuvintele acelea atât de nemaiîntâlnite și dumnezeiești ale arhanghelului, anume „Domnul este cu tine” și „Iată, vei lua în pântece și vei naște Fiu…Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema”, a întrebat pe înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?”(Luca 1, 34). „Aceasta o spune Fecioara nu fiindcă nu credea, ci căutând să cunoască, pe cât este cu putință, cum va să fie faptul acesta.”
Ea știa că este făgăduită lui Dumnezeu încă înainte de naștere, spre a-și păstra fecioria, acesta fiind și motivul ducerii ei la Templu, iar fără de bărbat zămislirea nu era cu putință. Așa de mare era frica și grija ei să nu se lipsească de fecioria ce domnea în inima sa și să rămână în fecioarie până la sfârșit, așa cum crescuse ea la Templu fiind cu desăvârșire sfântă și fără prihană. „Iar în inima și mintea sa nu intrase nici un gînd al vreunei patimi. Și în acest chip, ea a fost mai adâncă și mai înaltă decât toată firea omenescă”. De aceea și arhanghelul spune către ea: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaânalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”. (Luca 1, 35)
Pentru că Fecioara era sfântă și plină de har, Duhul Sfânt se va pogorî peste dânsa și va pregăti și va orândui, prin adăugirea unei sfințenii și mai înalte, lucrarea dumnezeiască ce avea să se întâmple. „Și Cel Nematerial și Netrupesc va îmbrăca trup văzut și material din tine, Puterea și Strălucirea Tatălui te va Adumbri ființial și Cuvântul Tatălui se va întrupa din Tine, Dumnezeul Nevăzut se va arăta ca om și Fiul lui Dumnezeu se va face și va fi chemat pentru tine Fiul Tatălui, iar fiul Tău se va numi Fiul Celui Preaînalt, căci fecioria ta va rămâne fără prihană și neatinsă”.
Văzând arhangelul că Fecioara a rămas în nedumerire și vrând s-o încredințeze că „l-a Dumnezeu nimic nu este cu neputință” , îi spune despre Elisabeta, rudenia sa, care s-a aflat toată viața ei stearpă, iar acum la bătrânețe a zămislit fiu, în chip uimitor. După această încredințare, în legătură cu Elisabeta, Fecioara plină de respect a spus: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău!”(Luca 1, 38). Prin acest cuvânt rostit către arhanghel, fecioara „este curățită deplin de toate urmările păcatului strămoșesc prin coborârea Duhului Sfânt peste ea. De la această dată, preacurata Fecioară devine locaș Sfințit în care se alcătuiește trup omenesc al lui Dumnezeu Cuvântul.” În aceeași clipă în care ea declară că se încrede cu desăvârșire în minunea ce se va săvârși cu ea, „Fiul lui Dumnezeu de și sălășluiește în ea zămislindu-se ca om. Cuvântul ipostatic suprem, izvorul cuvintelor ipostatice și neipostatice create, ia loc prin cuvântul îngerului în pântecele ei cu atât mai mult cu cât cuvântul îngerului era netrupesc, spiritual, având în el o putere din care nu era absentă însăși puterea Cuvânzului dumnezeiesc, sau însuși Cuvântul dumnezeiesc” chiar în clipa mărturisirii că se încrede în puterea Fiului lui Dumnezeu de a săvârși zămislirea minunată, ea trăiește și experiența începutului minunii. Și a plecat de la ea îngerul, lăsând în pântecele ei, unit cu trupul, pe Ziditorul întregii Firi, iar din pricina legăturii acesteia a dăruit lumii întregi mântuirea. După vestirea făcută de înger, Fecioara Maria a plecat la Elisabeta, rudenia sa, care o imita ptin podoaba purtării sale, pentru ca să cunoască adevărul cuvintelor îngerului ce fuseseră spuse cu privire la Elisabeta, cum că și aceasta era însărcinată.
Când Fecioara Maria a ajuns în casa Elisabetei și aceasta i-a auzit salutarea, de îndată glasul Cuvântului, Lumina Luminii, proorocul harului a viețuit mai adânc în sânul maicii sale și a auzit glasul salutării ei și prin săltarea lui în sânul ei a vestit chipul salutării și închinării împăratului Care urma să se nască din Ea. „Prin gura maicii Sale a grăit Iisus Hristos, prin urechile maicii sale a auzit Ioan și cunoscând mai presus de fire pe Stăpânul Său, L-a propovăduit prin săltare: că pruncul cel din pântecele fecioarei a dăruit îndată har proorocesc pruncului din pântecele cel sterp”.
II.4) SALUTAREA ELISABETEI
Apoi Elisabeta „cu glas mare a strigat și a zis :”Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău. Și de unde vine aceasta, ca să vină la mine maica Domnului meu?” (Luca 1, 42-43).
Cu adevărat binecuvântat este Rodul pântecelui său, care a nimicit blestemul venit peste noi începând cu rodul neascultării care ne-a izgonit din rai, dar Rodul binecuvântat ivit din pântecele Maicii Domnului Fecioara Maria ne-a deschis ușa raiului. De aceea l-a numit „rodul pântecelui tău”, căci „ființa trupului Sfânt era numai din pântecele Său, iar nu dintr-o sîmânță străină.”
PreaSfânta Maria împodobită cu tot harul, așa cum a fost Maică și Fecioară într-un chip mai adânc decât firea, tot așa s-a făcut și aici pricină de proorocie pentru ceilalți. Acest cuvânt „Maica Domnului” arată cât de mare o considera Elisabeta, bătrâna maică a proorocului Ioan botezătorul, pe tânăra maică a lui Iisus Hristos: așa cum o numește până astăzi Biserica ortodoxă pe Sfânta Fecioară Maria. „Și fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Luca 1, 45). O fericește pe Maria pentru că a crezut celor grăite de către Domnul prin înger. De născut, au mai născut și alte femei sterpe, dar nicicând nu s-a învrednicit vreun prunc de dăruirea proorocească încă din pântecele maicii Sale. „Fericită este pentru încrederea ei că se va împlini cu ea o taină mai mare decât toate tainele, înainte de a fi avut o dovadă despre împlinirea ei. Va fi fericită pentru că a făcut plăcere lui Dumnezeu cu acestă încredere mai mare decât a oricărui alt om în cuvântul lui Dumnezeu”.
II.5) Cântarea Maicii Domnului
Iar Maica Domnului răspunde cuvintelor Elisabetei cu vestita ei cântare, în care smerenia se împletește cu mulțumirea adusă lui Dumnezeu pentru negrăita cinste cu care a încununat-o. Ea începe prin a mări pe Dumnezeu pentru bucuria ce i-a făcut alegând-o pe ea, pentru a sluji tainei minunate a întrupării Lui, care-i aduce fericirea din partea tuturor neamurilor. „Mărește suflete al meu pe Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.( Luca 1, 47-48). „Prin „duh” să înțelegi suflet. „Și s-a bucurat”, zice sufletul meu de Dumnezeu, Cel ce m-a mântuit pe mine, că de acum sunt mântuită, învrednicindu-mă a mă face Maica lui Dumnezeu”.
Aceste cuvinte ale Maicii Domnului, care au un înțeles profetic, au fost din insuflarea Duhului Sfânt, iar Sfinții Părinți le-au numit „Cântarea Maicii Domnului”. Cântarea aceasta este prima cântare din Legea Nouă, prin care chiar Fecioara Maria aduce laudă lui Dumnezeu pentru binefacerile și darurile duhovnicești dăruite ei.
Astfel a aflat-o pe Fecioara Maria binecuvântată și a văzut că nu are asemănare în neamul omenesc. De aceea a socotit potrivit să se sălășluiască întru ea și a primit de la ea trup omenesc, iar pricina întrupării Lui e sălășluirea dumnezeirii Sale. De aceea, Cel Preaînalt a făcut-o sfântă și fericită pentru toate neamurile, iar cei ce nu o numesc fericită și nu o preamăresc nu sunt numărați printre oameni.
Următoarele cuvinte sunt pline de har și de înțelepciune: „Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic și sfânt este numele Lui. Și mila Lui în neam și în neam spre cei ce se tem de El”. (Luca 1, 45) Aceste cuvinte le-a rostit Fecioara Maria știind că „Cel Puternic” a dăruit ei cele mai mari lucruri. Iar „Puternic” L-a numit pe El, ca nimeni să nu fie necredincios celor zise, socotind cum că nu este cu neputință Domnului a face acestea”.
A făcut-o Maică a Lui, cu puterea Lui. Și a făcut-o să-l zămislească păstrându-i fecioria iar prin toate acestea a umplut-o de Sfințenie, căci Sfânt este El. Cât despre „Numele Lui și Mila Lui” înțelegem pe „Fiul Său Cel Unul Care din milă față de cei ce se tem de El S-a întrupat din Sfânta Fecioară ca să se milostivească de cei căzuți și să-i caute pe cei pierduți”.
Cuvintele „Și a rămas Maria împreună cu Elisabeta ca la trei luni ; și s-a înapoiat la casa sa” (Luca 1, 56) se explică mai bine dacă ținem seama de faptul că Elisabeta îi era ca o mamă. De aceea când a primit vestirea arhanghelului, Maica Domnului s-a grăbit să meargă și să o salute bucurându-se împreună cu Elisabeta de cele ce aveau să se întâmple . Și cu dragoste dumnezeiască a rămas împreună cu ea „ca la trei luni”, dar Elisabetei sosindu-i vremea nașterii, căci era și ea însărcinată, iese din casa acesteia și se întoarce la casa ei.
La evrei, era obiceiul ca atunci când năștea o femeie, să nu fie în casă nici o fecioară, iar Fecioara Maria, cunoscând legea mozaică a urmat acest obicei. „De vreme ce avea să nască Elisabeta, se duce Fecioara din pricina mulțimii celor ce aveau să se strângă la naștere, că este cu necuviință pentru o fecioară a se afla la unele ca acestea”.
După întoarcerea la casa sa, dreptul Iosif văzând-o că poartă în pântece s-a întristat, dar pentru că nu a vrut să o vădească, a ales s-o lase, în ascuns. El a procedat astfel și din cauza legii mozaice care condamna adulterul, dar și pentru a o feri pe Fecioară de batjocura evreilor. Fiind plin de înțelepciune și nesupus patimei geloziei, a hotărât să o lase, fără a-i face vreo supărare. Văzând Dumnezeu hotărârea lui, a trimis pe îngerul său pentru a-i dezlega lui Iosif „taina cea din veac ascunsă”, zicându-i: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un fiu și vei chema numele lui Iisus căci El va mântui poporul său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice:„Iată Fecioara va avea în pântece și va chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu”.(Matei 1; 20-23)
După acest vis, dreptul Iosif încredințat de Ingerul Domnului, care-i risipește cu totul neliniștea sufletului său „spunându-i oarecum că Maria nu poate fi bănită de împreunare nelegiuită, pentru că ea a zămislit mai presus de fire; iar tu, nu numai că trebuie să alungi frica, dar trebuie să te și bucuri mult, „că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20), o cinstește și mai mult pe Fecioara Maria, dăruindu-se cu totul spre paza ei. Dar îngerul i-a mai spus și despre faptul că ea trebuie să nască un Fiu, căruia chiar el trebuie să-i pună numele „și vei chema numele Lui: Iisus…”
După ce îngerul îi spune numele pe care trebuie să-l dea copilului, îi arată și scopul pentru care El va veni pe lume, „căci El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1, 21)
Tot îngerul îi amintește dreptului Iosif și de profeția lui Isaia, pentru a-i arăta că toate acestea au fost rânduite mai dinainte, deoarece „nu om a grăit, ci Dumnezeu prin gura proorocului. Pentru aceasta vrednică de credință este proorocia”.
Amintirea aceasta de profeția lui Isaia : „Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu…”(Matei 1, 23) s-a făcut tot din voia lui Dumnezeu, pentru că atunci când dreptul Iosif va mai citi din cărțile profetice să-și amintească cele întâmplate în vis.
Cuvântul „Fecioara” arată că ea era neprihănită, era curată la suflet și la trup, căci așa trebuia să fie cea care era mai dinainte aleasă a fi „Maica Domnului”, căci „Maria a născut pe Fiul său cel Unul- Născut, căruia i-a pus numele Iisus”(Matei 1, 25).
Dreptul Iosif primind aceste îndemnuri ale îngerului, a făcut întocmai și „a luat la el pe logodnica sa”.
În acele vremuri, s-a dat poruncă de la cezarul August ca să se înscrie fiecare în cetatea sa. Atunci, dreptul Iosif a mers împreună cu Fecioara Maria în Betleemul Iudeii, dar odată ajunși acolo „s-au împlinit zilele ca ea să nască. Și a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut și L-a înfășat și l-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 6-7).
Atunci Fecioara Maria, a dat naștere Fiului său, care „S-a numit „Cel Unul-Născut”, deoarece Cuvântul S-a născut din Tatăl, neavând El frați după fire și nici pe altul ca să fie orânduit împreună și alături de El. Căci prin Fiul toate s-au făcut și El este începutul tuturor făpturilor zidite, ca unul care este Ziditor și Creator”.
Dar, această naștere nu a fost una obișnuită ca celelalte, adică cu dureri, ci ea s-a făcut în chip minunat, căci „Fiul cel minunat nu a făcut cunoscută maicii cunoștința nașterii și într-o clipă, fără ca ea să o știe, El S-a aflat în afara pântecelui ei și a șezut pe tronul brațelor sale, pentru că așa cum zămislirea fusese făcută fără sămânță și fără știință, tot așa și nașterea să fie fără stricăciune și fără cunoștință”.
După nașterea minunată au venit păstorii și magii, aducând daruri alese; apoi la patruzeci de zile Pururea Fecioara Maria l-a dus pe Fiul ei la Templu pentru închinare, după legea mozaică.
Odată ajunsă cu pruncul la Templu, Maica Domnului este întâmpinată de dreptul Simeon, care îl ia pe prunc în brațe aducându-i laude nemaiauzite până atunci, „că văzură ochii mei Mântuirea Ta , pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 30-32).
Toate acestea au fost descoperite fericitului bătrân de la Duhul Sfânt, „iar Iosif și mama lui se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc”(Luca 2, 33). Aici, dreptul Iosif, este amintit doar cu numele, pe când fecioarei i se spune: „Mama Lui”. Despre Maica Domnului nu se va mai aminti nicăieri cu titlul de logodnica lui Iosif, ci numai „Mama Pruncului” sau „Mama Lui”, iar aceasta mai ales pentru faptul că după ce nașterea s-a săvârșit, iar bănuiala a dispărut din inima și mintea dreptului Iosif, chiar și îngerul o numește pe Fecioară „Mama Lui”, când îi spune în vis să fugă în Egipt: „Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt”(Matei 2, 13).
Apoi, dreptul Simeon i-a binecuvântat și rostește o proorocire Maicii Domnului, de care-și va aduce aminte în ceasurile grele: „Și prin sufletul tău va trece sabie”(Luca 2, 35). Această proorocire face aluzie în mod direct la Patimile Mântuitorului, „căci aproape că a străpuns-o o sabie pe Sfânta Fecioară, văzând ea răstignit pe Cel Născut din ea după trup”.
După ieșirea de la Templu s-au întors în Galileea, unde „îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: „Scoală-te, ia Pruncul Și pe mama Lui și fugi în Egipt.”(Matei 2, 13)
Aici, vedem scopul precis pentru care Dumnezeu a îngăduit ca Iosif să se numească „logodnicul Mariei”, „pentru ca să se sârguiască și să poarte grijă de ea. Și nu zice : ia pe femeia ta, ci „ia Pruncul și pe mama Lui”. Că de vreme ce nu mai era nici o îndoială și dreptul Iosif se încredințase din minunile de la naștere că de la Duhul Sfânt sunt toate, nu o numește pe ea femeia lui”. După această arătare în vis a îngerului, dreptul Iosif ia Pruncul și pe mama Lui și se duce în Egipt până când i se arată iarăși îngerul Domnului în vis, zicându-i: ”Scoală-te, i-a Pruncul și pe mama Lui și mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia Sufletul Pruncului”(Matei 2, 20).
De data aceasta „îngerul n-a mai spus „fugi”, ci „mergi”, arătând că a trecut primejdia care urmărea atât pe Prunc, cât și pe mama Lui, deoarece și ea ar fi suferit foarte mult dacă pruncul ar fi pățit ceva.
Odată ce în Israel s-a așezat liniștea, dreptul Iosif împreună cu Pruncul și cu mama Lui s-au întors în Galileea (în Cetatea Nazaret), unde s-au restabilit ducând o viață liniștită, iar „Copilul creștea și Se întărea cu duhul, umplându-se de înțelepciune și harul lui Dumnezeu era asupra Lui”(Luca 2, 40).
La Ierusalim se serba în fiecare an Sărbătoarea Paștilor, iar dreptul Iosif, cu Pruncul și cu mama Lui aveau obiceiul să participe.
Odată, pe când Iisus era de doisprezece ani „s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii”(Luca 2,42), arătând prin aceasta că nu este potrivnic tradițiilor și legi iudaice. Deci „sfârșindu-se zilele”-cele șapte zile ale Paștilor, Domnul a rămas în Ierusalim și se întreba cu cărturarii, din lege întrebându-i pe dânșii „și toți se minunau”.
Dar, Preasfânta Maică împreună cu dreptul Iosif „căutându-l printre rude și printre cunoscuți și negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim, căutându-l” (Luca 2, 44-45). L-a căutat peste tot, căci grija de mama nu a lăsat-o indiferentă și nepăsătoare, ci neliniștea i-a cuprins sufletul văzând că Cel Iubit de ea nu-i era aproape.
Deznădejdea căuta să-și facă loc în sufletul ei, că nu l-a căutat doar un ceas, sau două, ci trei zile, dar „s-au încrezut în Dumnezeu. Erau siguri că Cel ce Îl păzise de sabia lui Irod Îl va păzi și acum”.
După trei zile de căutare, a fost găsit așezat în Templu printre cărturarii vremii, punându-le întrebări, dar și răspunzându-le, ceea ce a făcut ca toți cei ce-L ascultau să se minuneze de el. „Așa întrebări punea învățătorilor, așa răspuns dădea întrebărilor acestora, că toți se uimeau de înțelepciunea Lui. Părinții Lui „văzându-L, rămaseră uimiți”(Luca 2, 48). Sfârșiți după atâtea căutări au așteptat. Ascultau și nu le venea a crede”.
După ce a terminat Iisus Hristos de dat răspunsuri cărturarilor, mama Lui ca ceea ce l-a născut, dăruindu-i trup din trupul ei, îngrijorată l-a întrebat: „De ce nu ai venit cu noi? De ce ne-ai părăsit? Căci „tatăl Tău și eu Te-am căutat îngrijorați”(Luca 2, 48).
Născătoarea de Dumnezeu îl numește pe dreptul Iosif „tată”, știind cu adevărat că nu-i este tată, dar pentru ca să risipească orice bănuială din mințile celor ce-i auzeau, îl numește „tatăl Tău”.
Atunci Pruncul Iisus Hristos cu blândețe și plin de înțelepciune dumnezeiască îi răspunde mamei Sale: „Oare nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?(Luca 2, 49), făcând-o pe maica Sa să înțeleagă că de fapt El nu este doar om, ci mult mai mult, Dumnezeu înomenit, Dumnezeu întrupat. Pentru aceea el trebuia să se afle, în casa tatălui Său, care era Templu, dar nu numai de Templu este vorba, ci mai mult decât Templu , El trebuia să propovăduiască cărturarilor și poporului, Legea cea Nouă, care pentru cei ce o primeau le era ca un acoperământ și de aceea le-a spus: „În cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu”(Luca 2, 49).
Aceste cuvinte dreptul Iosif nu le-a înțeles, dar Născătoarea de Dumnezeu, ca ceea ce a fost înștiințată de arhanghel că : „Sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”(Luca 1, 35), luând aminte la cuvintele cele de taină ale Fiului ei, le-a înscris în sufletul ei curat: „iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte”(Luca 2, 51). Curăția sufletească și trupească a Fecioarei Maria a făcut ca Dumnezeu să se pogoare și să se întrupeze dintr-însa, dar tot aceeași curăție, păstrează în inima ei această primă învățătură dumnezeiască rostită de Fiul ei Cel Iubit. „Începând de atunci, Sfânta Maică s-a făcut ucenica blândului Său Fiu, adevărată mamă a înțelepciunii și fiică a înțelepciunii, fiindcă nu-l mai vedea în chip omenesc sau doar ca om, ci îi slujea cu evlavie ca unui Dumnezeu și primea cuvintele Lui ca pe cuvintele lui Dumnezeu”.
Când Iisus Hristos a împlinit anii necesari botezului, căci evreii după legea lui Moise se botezau la treizeci de ani și venind timpul ca să înceapă marea Sa lucrare mântuitoare în lume, a primit botezul de la cel mai mare prooroc născut din femeie, Sfântul Ioan Botezătorul. Apoi, S-a întors în Galileea și în urma propovăduirii și învățăturii Sale primește și primii ucenici. Aici, în Galileea este chemat la o nuntă, unde era și mama Lui, „mijlocitoarea tuturor celor bune s-a făcut mijlocitoare și a acestei minuni, căci ca o maică fără prihană, dorea să vadă semnele Fiului și Domnului ei”. De aceea, cu evlavie și chibzuință I-a atras luarea aminte și fără să-l silească prin nici o poruncă să facă o minune, I-a făcut cunoscută nevoia împrejurării spunându-i: „Nu mai au vin”(Ioan 2, 3).
Maica Domnului Îi aduce Fiului ei la cunoștință această lipsă a vinului, care a fost din pronia lui Dumnezeu, pentru ca începerea tuturor minunilor săvârșite de Iisus Hristos să se facă la cererea maicii Sale. Căci „felul în care a fost el zămislit și ceea ce s-a petrecut la nașterea Sa, îi dădea maicii Sale o idee așa de mare despre Fiul ei, ea ascultând tot ce spunea acest copil și „păstra în inima ei toate lucrurile acestea”(Luca 2, 52).
Atunci Iisus Hristos, cu toate că o respectă foarte mult pe maica Sa și știa că nu poate să o respingă, ci va trebui să-i împlinească cererea, îi spune cu blândețe: „Ce ne privește pe Mine și pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu”. (Ioan 2, 4)
Aceasta o spune Mântuitorul, față de toți participanții la nuntă, arătându-le în primul rând marele respect pe care-L are față de maica Sa, aducând-o alături de El, prin rostirea cuvintelor: „Ce ne privește pe Mine și pe tine”, iar nu simplu „Ce Mă privește pe Mine”. Apoi, Iisus Hristos îi spune maicii Sale „Încă n-a venit ceasul Meu”(Ioan 2, 4) cu toate că Cel Atoateștiutor, știa mai dinainte că la cerera maicii sale va îndeplini minunea, „arătând astfel ce cutezanță îi îngăduia El mamei Sale, ca ea să poată strămuta timpul pe care El îl hotărnicise”.
Domnul nostru Iisus Hristos parcă ar fi vrut să-i spună: „Tu știi Cine sunt Eu cu adevărat…Eu am venit de la Iordan, în Galileea, ca să aștept momentul când Dumnezeu Tatăl Mă va chema Să-Mi încep activitatea mesianică și tu Mă grăbești să devansez momentul acesta fără binecuvântarea Părintelui Ceresc, printr-un act ce are strânsă legătură cu activitatea Mea mesianică”.
Dar, chiar dacă Iisus Hristos îi spune maicii Sale , că „Încă n-a venit ceasul Meu”(Ioan 2, 4), totuși cea care-i era maică știa că o va asculta și conștientă de bunătatea și de puterea Fiului ei, le spune celor ce slujeau la mese: „Faceți orice vă va spune”(Ioan 2, 5). Atunci „Iisus Hristos arată cinstirea vrednică de prețuire datorată celor ce nasc, primind să facă ceea ce nu voia din respect față de maica Sa”, pentru aceea acceptă să împlinească porunca maicii Sale, căci El ca Fiu al ei a ascultat-o întotdeauna.
Când îi spune Maicii Sale: „Ce ne privește pe Mine și pe tine femeie? Încă n-a venit ceasul Meu”(Ioan 2, 4), părea că n-o să-i împlinească cererea, dar cea care l-a născut „nu se îndoia că și acum Fiul ei îi va îndeplini dorința”, pentru aceea Maica Domnului a spus slugilor : „Faceți orice vă va spune”(Ioan 2, 5).
Maică fiindu-i și cunoscând că doar cu singură voința sa poate să facă ceea ce voiește și vrând să risipească orice îndoială din mintea ți sufletul celor ce așteptau minunea, le spune să împlinească „orice”, poruncește Fiului ei și să nu se îndoiască întru nimic. Dar „acest îndemn nu se potrivește numai în situația aceea, ci el are putere și asupra tuturor generațiilor creștine care vor auzi din gura Maicii Domnului cuvântul: „Să faceți ceea ce vă va spune Fiul meu!”
Deci, la cererea Maicii Domnului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut „acest început al minunilor”(Ioan 2, 11)., apoi El a plecat spre Capernaum, iar „Preasfânta Fecioară și Maica Domnului a rămas nedespărțită de Domnul ei milostiv și de Fiul ei dorit. Oriunde mergea Acesta, ea îl însoțea și socotea drept mântuirea și lumina ochilor și sufletului ei faptul de a-i urma și a-i asculta cuvintele”.
Odată, pe când Iisus Hristos învăța poporul „o femeie din mulțime, ridicând glasul i-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat și fericiți sunt sânii pe care i-ai supt!”(Luca 11, 27). Această femeie aduce laudă Maicii Domnului, începând a împlini proorocia „Iată de acum mă vor ferici toate neamurile!”(Luca 1, 48) și rușinându-i pe cei care „zic că Domnul după nălucire S-a arătat și nu S-a întrupat cu adevărat. Căci iată este mărturisit cum că și sâni a supt”.
Atunci Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca un Fiu care-și iubește cu adevărat mama și se bucură de orice laudă adusă la adresa ei, aprobă și El din toată inima această fericire adusă maicii Sale, zicând: „Așa este”(Luca 11, 28), iar mai departe îi laudă pe cei care ascultă și păzesc cuvântul lui Dumnezeu, aducând prin aceasta o dublă laudă maicii Sale, căci, cine mai mult decât Ea a ascultat și a păzit cuvântul lui Dumnezeu? Prin răspunsul dat femeii: „Așa este, dar fericiți sunt și cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc”(Luca 11, 28), întărește lauda adusă de acea femeie, maicii Sale și totodată o „fericește” și El personal pentru râvna de care a dat dovadă Maica Domnului în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu și împlinirea lui.
Un alt episod foarte important în care o întâlnim din nou pe Maica Domnului este acela din preajma răstignirii, deoarece „Când a venit vremea Patimei celei făcătoare de viață, când Domnul milostiv și blând era întrebat de căpeteniile preoților și de dregători, bătut și răstignit, Preacurata Sa Maică nu numai că nu s-a dspărțit de El, dar și pătimea împreună cu El. Și voi spune, chiar dacă cuvântul este îndrăzneț, că suferea mai mult decât El și lua asupra ei durerile inimii”. Preacurata Sa maica a fost alături de Fiul ei cel mult iubit în tot timpul patimilor și suferea alături de El. Chiar dacă Sfinții Apostoli nu l-au mai putut urma de frica iudeilor, în schimb inima sa de mamă a Preacuratei fecioare l-a urmat tot timpul pe Fiul ei, „Și erau acolo multe femei, privind de departe, care urmaseră din Galileea pe Iisus, slujindu-I”(Matei 27, 55). Ea nu s-a temut nici de vicleșugul iudeilor, nici de mulțimea soldaților, ci umbla pretutindeni și fără teamă nedespărțindu-se nici măcar o singură clipă de Fiul său cel iubit. „Ea a urmat Lui încă de la începutul prinderii și până la isprăvirea Patimii. A văzut totul și a auzit cuvintele Sale”.
Grija a umplut sufletul ei, cât timp a fost judecat Fiul ei de către Pilat, iar apoi durerea de mamă a cuprins-o când l-a văzut pe Cel Necuprins legat și bătut chiar de zidirea mâinilor sale , căci „Cel ce șade împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt a fost răstignit cu josnicie, Cel ce a îmbrăcat lumina ca și cu o haină, a fost ținut gol pe cruce”.
Dar durerea macii a cresut atunci când iudeii au pironit pe cruce pe Fiul ei și L-au împuns cu sulița, aducându-și aminte de dreptul Simeon care i-a proorocit: „Prin sufletul Tău va trece sabie”(Luca 2, 35).
Maica Domnului fiind aproape de altarul jertfei, de crucea pe care era răstignit Fiul ei, iar alături fiind și ucenicul cel iubit și plin de iubire față de Domnul și învățătorul Său, El, Înțelepciunea Însăși Și-a deschis gura Sa și a spus maicii Sale binecuvântate: „Femeie, iată Fiul tău!”(Ioan 19,26). Iar pentru ca și ucenicul să fie încredințat de-a avea grijă de Maica Domnului, i-a spus și lui: „Iată mama ta”(Ioan 19,27), aceste cuvinte făcând-o pe Maica Domnului, maică a tuuror celor ce-L iubesc pe Fiul ei. „Domnul nostru Iisus Hristos face din maica Sa mama credincioșilor Săi, vorbindu-se de acum înainte de o maternitate spirituală a Maicii Domnului pentru toți cei care, mărturisindu-L pe Fiul său ca Mesia (Hristos) și Dumnezeu întrupat, vor forma Biserica Cea Una, reprezentați aici prin „ucenicul cel iubit”.
După ce Iisus Hristos „Și-a dat duhul”(Ioan 19, 30) și a fost pus în mormânt, fericita Maică a Domnului, robită de dragostea Fiului ei, a rămas fără să se despartă de mormânt și a văzut slăvita Sa înviere.
Astfel, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a văzut înaintea tuturor, Invierea Fiului său și a făcut-o cunoscută ucenicilor Domnului și mironosițelor femei care au venit repede la mormânt: „când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminica), au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie, ca să vadă mormântul”(Matei 28,1). „Iar dacă în istorisirea învierii evangheliști n-au pomenit nimic de aceasta, ei au lăsat anume deoparte în scris mărturia maicii Domnului pentru ca nimeni să nu scoată un pretext de necredință din vedenia învierii rostită de către mamă”. De aceea, în Sfintele Evanghelii găsim puține amănunte sau chiar deloc despre această mărturie a Maicii Domnului în privința învierii Fiului său, ci Sfinții Evangheliști au istorisit mai mult cele spuse de celelate mironosițe.
După Înviere, Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a arătat ucenicilor, dar mai mult decât tuturor Maicii Sale pentru a o mângâia și a-i alina dorul de mamă.
Apoi, când a venit timpul să se înalțe la Ceruri, s-au adunat toți Sfinții Apostoli în frunte cu maica Sa, care „ca împărăteasă a tuturor făpturilor…, a văzut pe Fiul ei înviat din mormânt și înălțat la cer cu firea pe care o luase din ea, Fiul și Cuvânt al Tatălui, Dumnezeu adevărat și Împărat a toate.”
După Înălțare, s-au tras la sorți pentru a ști fiecare apostol unde avea să meargă si sa propovaduiasca Evanghelia. Atunci a tras la sorti si Maica Domnului, iar sortul ei a cazut sa mearga în țara ivirilor, dar printr-o minune de la Dumnezeu i s-a descoperit să nu se depărteze de Ierusalim. Curând a fost înștiințată că Lazărcel înviat de Fiul ei a patra zi, iar acum era episcop în Cipru, vrea să o vadă înainte de a muri. Atunci Maica Domnului, împreună cu Sfântul Apostol Ioan, se îndreptau spre Cipru, dar din rânduiala lui Dumnezeu s-a ridicat o furtună pe mare, iar corabia a ajuns în apropierea Muntelui Athos. „Văzând frumusețea locului, Preasfânta Fecioară a cerut Fiului ei să-i dăruiască acest munte, ca să-l aibă ca moștenire. Atunci, s-a auzit un glas zicând: „Primește acest loc ca moștenire și în el își vor afla scăparea toți care vor să se mântuiască.”
Coborând Maica Domnului și cu Sfântul Apostol Ioan la țărm, toți idolii s-au sfărâmat în bucăți, iar locuitorii au ieșit în întâmpinarea lor. După ce le-a vestit și lor despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, pătimirea, răstignirea, învierea și înălțarea sa cu trupul la ceruri, locuitorii muntelui Athos s-au închinat adevăratului Dumnezeu Iisus Hristos și au mulțumit Maicii Domnului pentru acest mare dar. Apoi Maica Domnului a binecuvântat acest munte, „Să fie darul lui Dumnezeu în locul acesta și asupra celor ce vor viețui aici cu credință și cu bună cucernicie și a celor ce vor păzi poruncile Fiului și Dumnezeului Meu.”
Acestea zicându-le Maica Preasfântă a binecuvântat poporul, apoi a plecat împreună cu Apostolul Ioan, spre Cipru, unde s-au întâlnit cu Lazăr, episcopul Ciprului și două daruri de valoare, „un omofor și niște mânecuțe, pe care singură le-a lucrat într-adins pentru dânsul”.
Petrecând un timp în Cipru și întărind pe creștinii din Cipru, iarăși s-au suit în corabie și s-au dus la Ierusalim, iar acolo a locuit până la adormirea ei.
II.6) ADORMIREA MAICII DOMNULUI
Maica Domnului întorcându-se la Ierusalim și viețuind în casa Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, ieșea adeseori și cerceta acele locuri de sfântă amintire, precum Bethleemul, Golgota, Sfântul Mormânt și Muntele Eleonului, unde adeseori își pleca genunchii și „se ruga Domnului cu căldură, ca să o i-a și pe ea la Dânsul din valea acesta a plângerii și să o ducă în bucuriile cele de sus și nesfârșite”.
Astfel, Maica Domnului rugându-se deseori Fiului și Dumnezeului ei, rugăciunea i-a fost ascultată, vestindu-i împlinirea dorinței tot prin Arhanghelul Gavriil, ca mai înainte minunata zămislire. „Și venind Arhanghelul Gavriil, a adus Preacuratei Fecioare Maria, ca semn, o ramură de finic, după cum la Bunavestire îi adusese un crin.”
Precum odinioară, Fiul ei intra în Ierusalim, iar norodul L-a întâmpinat cu stâlpări de finic ca semn de biruință, la fel și Arhanghelul Gavriil a venit dăruindu-i ramura de finic, „ca simbol al biruinței și al morții, prefigurare a vieții celei nevestejite, pentru a i se da încredințarea că plecând de aici va birui piericiunea, așa cum Fiul ei, Iisus Hristos, biruise iadul”.
Odată cu ramura de finic, Arhanghelul gavriil aduce și binecuvântarea cu care a întâmpinat-o și la Bunavestire: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!, iar Maica Domnului îi răspunde cu aceleași cuvinte pline de smerenie: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău!”.(Luca 1,28)
După această veste a Arhanghelului, Preabinecuvântata și slăvita Născătoare de Dumnezeu Maria plină de bucurie a mulțumit Fiului ei că i-a ascultat rugăciunea de a petrece în veci cu Dânsul. Apoi s-a dus acasă și cu multă bucurie și-a pregătit cele pentru înmormântare aducând la cunoștința tuturor cele vestite de înger cu privire la mutarea sa, arătându-le și ramura de finic. Atunci s-au întristat foarte și au plâns mult sfintele femei și mironosițele și toate acele sfinte văduve și fecioare care urmau Preasfintei Maici a lui Dumnezeu și învățăturilor ei.
Dar Preacurata Stăpână dorea să vadă, înainte de trecerea ei la cele veșnice, pe ucenicii Fiului ei, pe Sfinții Apostoli care erau răspândiți în toată lumea pentru a propovădui Evanghelia.
Atunci, din pronia lui Dumnezeu, minunii îi urmează o altă minune, tot atât de măreață ca și prima. Precum Arhanghelul Gavriil s-a coborât din norii cerului aducând Născătoarei de Dumnezeu vestea trecerii ei la cele veșnice, la fel au fost aduși și Sfinții Apostoli, acești îngeri în trup, tot pe norii cerului pentru a fi alături de Maica Domnului la momentul adormirii ei. „În ceasul acela s-a făcut fără de veste un vuiet mare și cutremur și îndată s-au văzut nori luminoși în jurul casei, care aduceau de peste tot pe Slăviții lui Iisus Hristos Apostoli. Și înțelegând pricina aducerii lor în Ierusalim, îndată s-au umplut de mare întristare, văzând pe Maica Domnului, singura lor mângâiere, că se duce din cele de aici.”
Dar, Preacurata Maică a Domnului i-a mângâiat cu cuvinte de suflet ziditoare, încurajându-i în săvârșirea bunei propovăduiri, lăsându-le cuvânt și despre rânduiala îmbălsămării și îngropării sale, dar având grijă și de cei nevoiași, „s-au împărțit multe milosteni la cei săraci și s-au dat la două văduve veșminte ale Maicii Domnului, brâul și cu omoforul, așa cum singură poruncise”.
Apoi, fiecare apostol în parte, i-a adus laudele și mulțumirile sale, dar mai vârtos Sfântul Apostol Pavel, vasul alegerii, căzând în genunchi la picioarele Maicii Domnului, „deschizându-și gura, a fericit-o zicând: Bucură-te Maica Vieții și luminarea propovăduirii mele, cu toate că nu m-am îndulcit cu vederea feței lui Iisus Hristos, Domnul meu, mai înainte de înălțarea Lui la cer; însă, văzându-te acum pe tine, cred că-l văd pe Dânsul”.
Dar, alături de Sfinții Apostoli, au venit și ucenicii lor, precum și ceilalți apostoli din cei șaptezeci, aduși fiind toți de Duhul Sfânt pentru a se învrednici de binecuvântarea Maicii Domnului. „Sfântul Dionisie Areopagitul a fost de față la adormirea ei împreună cu Timotei, Ierotei și alții”. Fiecare, dintre acești Sfinți Apostoli s-au umplut de bucurie și au cântat câte un imn propriu de laudă adus Născătoarei de Dumnezeu în timpul cărora „a strălucit în casă o lumină a dumnezeieștii slave…Atunci, iată, Iisus Hristos, Împăratul Slavei, cu arhanghelii și cu îngerii, cu toate cereștile puteri și cu sufletele drepților și sfinților strămoși și prooroci, au vestit Presfintei Fecioare Maria mai înainte, că Iisus Hristos se apropia către Preacurata Lui Maică”.
Văzând această slavă, ea s-a ridicat de pe pat, sârguindu-se întru întâmpinarea Fiului ei și în văzul tuturor celor din jurul ei; Preacurata Maică „își dă duhul ca în somn, ba chiar se desparte de trup în trezvie întrucât ea liberase de stricăciune trupul ei. Era o adormire, nu o moarte.”
Atunci Mântuitorul nostru Iisus Hristos a slăvit „adormirea” Maicii Sale prin minuni binefăcătoare asupra celor nevoiași, căci orbii, ologii, șchiopii și toți ceilalți bolnavi care se apropiau cu credință de cinstitul ei pat, se vindecau minunat, dând slavă Născătoarei de Dumnezeu.
Sfinții Apostoli pregătind toate cele de îngopare și înfășurând trupul curat al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în giulgiuri, aprind făclii și cădesc, pornind spre locul unde avea să fie înmormântată. Acest cortegiu era însoțit de cântări îngerești așa cum se cuvenea celei din care însuși Dumnezeu și-a luat trup omenesc „puterile înțelegătoare cântând imne, iar apostolii și dumnezeieștii părinți cântând cântări cuvenite lui Dumnezeu, „dumnezeiescul chivot” a fost purtat de zeci de mii de lumini pe mâinile și umerii sfinților apostoli.”
Mergând astfel cortegiul cu trupul adormit al Maicii Domnului și trecând prin Cetatea Ierusalimului, spre satul Ghetsimani, se auzeau cântările comune ale „turmei celei cuvântătoare a lui Iisus Hristos de pe pământ și a celei înțelegătoare din cer, adică a îngerilor.”
Toate acestea, au trezit zavistia iudeilor, care aflând că această mare cinste i se aducea Maicii Domnului nostru Iisus Hristos și aducându-și aminte de El și mai mult le-a crescut invidia, sfătuindu-se ca să gonească pe cei care petreceau trupul Maicii Domnului.
Atunci din pronia dumnezeiască, întreg cortegiu a fost acoperit de un nor, iar „Sfinții Îngeri zburând nevăzut desupra preacuratului trup și deasupra cetei credincioșilor, au lovit cu orbire pe acei făcători de rău.”
Dar un evreu pe nume Atonie, îndemnat de diavol și plin de ură, s-a repezit ca să răstoarne patul mortuar pe care s afla Preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu. Dar, când mâinile lui cele îndrăznețe s-au atins de pat, îndată au fost tăiate de sabia cea nematerialnică a izbândirii lui Dumnezeu, de îngerul cel nevăzut și au rămas lipite de pat; iar Atonie a căzut, răcnind și văitându-se cu amar și cerea iertare de la Maica Domnului pentru îndrăzneala lui necugetată. Atunci „cei ce purtau patul s-au oprit, iar nenorocitul care-și pierduse mâinile, apropindu-se de cortul făcător de viață și de minuni și-a recăpătat mâinile”, asemenea și cei care erau orbiți și și-au recunoscut greșeala, cereau din inimă iertare Maicii Domnului și atingându-se de cinstitul pat, lua vindecare trupească, dar mai ales sufletească.
Aceste vindecări minunate săvârșite chiar cu cei care vroiau să prigonească pe Născătoarea de Dumnezeu, au arătat tuturor milostivirea ei, asupra tuturor celor ce-i cer ajutorul, căci „milostiva maică a tuturor, Preasfânta Stăpână de obște, precum în nașterea sa a făcut bucurie la toată lumea, tot așa și în adormirea sa n-a voit să mâhnească pe nimeni, ci pe toți, deși o vrăjmășeau pe ea, i-a mângâiat cu milostivire, cu darul și cu bunătatea sa, fiind maica cea bună a bunului Împărat”.
După săvârșirea acestor vindecări minunate, chiar și cei ce mai înainte o vrăjmășeau, au participat la continuarea funerariilor, iar întreg alaiul în frunte cu Sfinții Apostoli au dus trupul celeia ce „singură între toate femeile, …a născut cu firea, mai presus de fire, pe Dumnezeu, fiind nașterea ei negrăită, împărăteasă a făpturii celei din lume și celei mai presus de lume”.
Întreg alaiul a ajuns la Ghetsimani, acolo unde Presfânta Născătoare de Dumnezeu a lăsat cuvânt Sfinților Apostoli, să-i îngroape sfântul ei trup. Toată acea sfântă adunare de Apostoli plângea și se tânguia, nemaivrând să dea pământului pe cea care le-a fost ocrotitoare și chiar maică, dar până la urmă au îngropat cuviincios trupul ei în mormânt.
Atunci durerea i-a cuprins și mai tare, încât nu mai vroiau să se despartă de mormânt, mai ales că „auzeau în văzduh preadulci glasuri de oști cerești cântând și lăudând pe Dumnezeu și fericind pe Maica lui Dumnezeu”.
Această tânguire a durat trei zile până când a ajuns și Sfântul Apostol Toma la Ierusalim și cu durere în inimă și-a cerut iertare că nu a ajuns la timp și a rugat pe ceilalți Sfinți Apostoli ca să-i îngăduie și să-i deschidă măcar pentru puțin timp mormântul, ca măcar astfel să vadă trupul Presfintei Născătoare de Dumnezeu și să-i dea și el închinăciunea și cinstea cea de pe urmă.
Această întârziere a fost din iconomie dumnezeiască, căci făcând Sfat Sfinții Apostoli au hotărât ca să deschidă mormântul. „Și deschizând mormântul Maicii Domnului-o, minunile tale, Maică a lui Dumnezeu!-nu au mai aflat acolo trupul Preasfintei Fecioare Maria”, ci „numai acoperămintele și giulgiurile de îngropăciune au rămas în mormânt i numai acestea au fost găsite înn el de către cei ce veniseră să caute, precum și mai înainte s-au găsit la Fiul ei și Stăpânul nostru.”
Sfinții Apostoli văzând că mormântul era gol, au cunoscut că trupul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost mutat întru nestricăciune, adică a fost luat, din voia Fiului ei, în lăcașurile cerești, pentru a fi împreună cu Fiul ei pe care l-a dorit și iubit toată viața ei. În felul acesta a vrut Dumnezeu să cinstească pe cea care a dat trup din trupul ei, Fiul lui Dumnezeu, căci „nu a ținut până la sfârșit pământul și mormântul și moartea trupul cel începător, sălaș ceresc și mai desfătat decât cerul cerurilor”.
Atunci, adunarea Sfinților Apostoli a înțeles că întârzierea unuia dintre ei, adică a Sfântului Apostol Toma a fost din voia proniei dumnezeiești, căci datorită aceluiași apostol, prin care s-a arătat mai vrednică de crezare învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, tot prin același apostol a voit chiar însuși Fiul ei cel înviat să se descopere mutarea trupului Născătoarei de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria la lăcașurile cerești.
După săvârșirea tuturor acelor minuni și taine ale lui Dumnezeu, Sfinții Apostoli s-au dus iarăși fiecare în țara și locul unde săvârșeau propovăduirea cuvântului.
După ce am parcurs firul vieții Presfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, am văzut că pronia divină a ocrotit-o încă înainte de a se zămisli și până la adormirea ei.
Toți Sfinții Părinți au cinstit-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cum se cuvine, numind-o în scrierile lor „Fiica Tatălui”, „Maica Fiului” și „Mireasa Duhului Sfânt”. „La logodna cu Dumnezeu Sfântul Duh s-a ridicat prin curăția fecioriei; la calitatea de mamă a lui Dumnezeu Fiul s-a ridicat prin smerenie: „Că a căutat spre smerenia roabei Sale”(Luca 1, 48); la calitatea de fiică a lui Dumnezeu Tatăl s-a ridicat prin iubire.”
Acele virtuți, precum curăția fecioriei, smerenia și iubirea, care încă din fragedă tinerețe au apropiat-o de Dumnezeu Unul în Treime în viața aceasta vremelnică, au ridicat-o la adormirea ei la cele cerești.
CAPITOLUL III.
ÎNVĂ Ț ĂTURA ORTODOXĂ
DESPRE
MAICA DOMNULUI – TEOTOKOS
Învățătura despre Sfânta Fecioară Maria, ca Născătoare de Dumnezeu– Teotokos, are în doctrina Bisericii Ortodoxe un loc bine definit și o importanță deosebită, deoarece este în strânsă legătură cu învățătura despre Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, deci cu Hristologia. Din acest motiv Teotokologia trebuie tratata permanent cu Hristologia caci numai asa putem vorbi de Teotokos.
Încă din Vechiul Testament începe să se contureze învățătura despre Născătoarea de Dumnezeu–Teotokos, prin numeroasele făgăduințe făcute de Dumnezeu profeților despre venirea lui Mesia, împlinindu-se aceste făgăduințe în persoana Sfintei Fecioare Maria, în clipa în care a zămislit în pântece de la Duhul Sfânt, născând după trup pe Cel Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, Care devine si Fiu al Fecioarei sau al Omului, fiind de la zamislire Dumnezeu adevarat si Om adevarat intr-o singura persoana.
Prima făgăduință a fost făcută după căderea în păcat a primilor oameni, prin acel „protoevangheliu”, care „conține în sine prima anunțare a mântuirii, evanghelia dinaintea evangheliei nou-testamentare” și în care Dumnezeu anunță făgăduința de mântuire care va veni printr-un urmaș al femeii, zdrobind capul șarpelui: „Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Facerea 3, 15).
De această primă profeție mesianică se leagă în modul cel mai direct profeția de la proorocul Isaia: „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: ,,Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14). Acesta este considerat textul biblic de bază pentru învățătura dogmatică Teotokos, „pe el srpijinindu-se nașterea supranaturală a lui Mesia, dintr-o fecioară”, cât și numele descoperit de Dumnezeu, Emanuel, pentru cel ce se va întrupa și care se tâlcuiește: „Dumnezeu este cu noi”.
La „plinirea vremii” (Galateni 4, 4), Dumnezeu a trimis pe îngerul Gavriil la Sfânta Fecioară Maria, pentru a-i vesti vrednica alegere de a fi Maica Domnului, mijlocitoare a întrupării Mântuitorului, întrucât prin zămislirea de la Duhul Sfânt, ea va naște un fiu al cărui nume va fi Iisus (Mântuitor), fiind „Fiul Celui PreaÎnalt”: „Și îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Și iată, vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema” (Luca 1, 30-32).
Atunci, Fecioara Maria nu s-a mai îndoit de vestirea îngerului, ci și-a arătat încrederea ei în faptul că din ea se va naște Fiul Celui Preaînalt: „Și a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău!” (Luca 1, 38). „În acea clipă s-a petrecut întruparea”, primind să devină Maică a Celui Preaînalt. Dar, în clipa nepătrunsă a Bunei Vestiri a primit încă o schimbare în ea care depășește mintea omenească și chiar pe cea îngerească. Această lucrare a harului divin, revărsată asupra Fecioarei, a influențat întrega sa ființă, devenind Născătoare de Dumnezeu, Teotokos. „Fiindcă persoana care naște pe Fiul lui Dumnezeu, deși în mod firesc este legată de umanitate și aparține ei, e pusă în același timp într-o relație deosebită cu Dumnezeu. Deși are ipostasul său omenesc, ea nu este totuși numai un om de rând, cum era înainte de Buna Vestire. Fecioara Maria devine Maica Domnului”.
După această Bună Vestire, Fecioara Maria s-a dus la Elisabeta și a fost recunoscută ca fiind maica Domnului: „Și de unde mie, aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1, 43). Sfânta și dreapta Elisabeta este prima care o numește pe Fecioara Maria, Mamă a lui Dumnezeu (Theotokos), aceasta prin puterea Duhului Sfânt de care se umpluse, iar Maica Domnului proorocește că va fi fericită de toate neamurile: „Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48).
Sfântul Apostol Pavel, în epistola către Romani, mărturisește că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu „Cel născut din sămânța lui David, după trup” (Romani 1, 3), arătând-o pe cea care l-a născut că este Maica Domnului-Theotokos.
Teologia Părinților Apostolici referitoare la Maica Domnului „a fost simplă, directă și axată pe mărturisirea câtorva adevăruri: Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a născut din Fecioara Maria prin puterea Sfântului Duh; Fecioara este cu adevărat Maică a Lui; este Preacurată fiind ocrotită de puterea lui Dumnezeu”.
În ceea ce privește prezența Maicii Domnului la începutul creștinismului, în scrierile Sfinților Părinți, au fost mai puține dar odată cu libertatea de exprimare a credinței prin Edictul de la Milan și mai ales datorită necesității contracarării diverselor secte, au început să scrie mai mult despre necesitatea recunoașterii Fecioarei Maria ca Născătoare de Dumnezeu.
În primele trei secole ale creștinismului, Sfinții Părinți vorbeau foarte convinși despre Fecioara Maria că este Maica lui Dumnezeu-Teotokos, iar „expresiile curente de care se folosesc Părinții din perioada întâi când vorbesc de Maria ca Maică a Domnului sunt: „purtat în pântece de Maria” sau „născut din Fecioara”, expresii echivalente cu Teotokos”. Maternitatea divină a Fecioarei Maria este în același timp un adevăr dogmatic și un motiv de evlavie, iar acestea două se vor sprijini reciproc. Nu se poate vorbi de o întâietate a unuia dintre aceste adevăruri dogmatice, deoarece ele există simultan. „Termenul de „Născătoare de Dumnezeu” sau „Maica Domnului”, deși în circulație, lucrează discret. Nefolosirea lui frecventă nu înseamnă absența dogmei Teotokos, deoarece preocupările scriitorilor din prima perioda patristica sunt concentrate cu deosebire asupra lui Iisus Hristos și numai prin corelație asupra Mariei”.
Zămislirea și nașterea supranaturală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și calitatea de Născătoare de Dumnezeu au fost susținute și apărate întotdeauna de Sfinții Părinți, începând cu Sfântul Ignatie Teoforul, fiind cel dintâi slujitor al Bisericii, de după perioada Sfinților Apostoli, care vorbește despre Fecioara Maria, în sensul continuării teologiei Noului Testament. Iconomia sau lucrarea lui Dumnezeu în lume s-a arătat deplin prin purtarea Fiului de către Fecioara Maria, precum spune Sfântul Ignatie Teoforul.
În epistola către Efeseni: „Dumnezeul nostru Iisus Hristos a fost zămislit de Maria după rânduiala lui Dumnezeu, din sămânța lui David și din Duhul Sfânt”. Apoi, pentru a lămuri învățătura despre nașterea din veci din Tatăl și în timp din Fecioara Maria, spune că Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, este „născut și nenăscut, Dumnezeu în trup, în moarte viață adevărată, din Maria și din Dumnezeu, mai întâi pătimitor și apoi nepătimitor”.
În aceste citate Sfântul Ignatie Teoforul vorbește despre un plan al mântuirii împlinit de Dumnezeu prin Fecioara Maria, care L-a purtat cu adevărat și L-a născut prin puterea Sfântului Duh pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Între apologeții creștini care au scris despre Maica Domnului, a fost și Sfântul Iustin Martirul, fiind cel dintâi filosof care a răspuns la întrebarea fundamentală a omenității: „De ce Dumnezeu S-a făcut Om?” Răspunzând la această întrebare el lămurește și pe cea a nașterii lui Dumnezeu dintr-o fecioară.
Sfântul Iustin apără învățătura că fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, arătând că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este împlinitorul Legii Vechi și a proorocilor, care în totalitatea lor prefigurează Nașterea Sa din Fecioara Maria, iar „mărturiile sale teotokologice sunt demne de crezare și concordă cu învățătura biblică. Zămislirea Supranaturală și nașterea feciorelnică sunt apărate
de Sfântul Iustin ca realități biblice incontestabile împotriva celor ce se îndoiesc de omenitatea lui Iisus Hristos”.
Pentru Sfântul Iustin Martirul numai Maica Domnului este Mamă adevărată, Maică Fecioară, deoarece numai ea a răspuns prin credință și ascultare Cuvântului lui Dumnezeu care S-a întrupat din ea.
În „Dialogul cu iudeul Trifon”, arată cele două Nașteri ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos: din veșnicie și în timp din Fecioara Maria, căci „El a existat mai înainte de timp, ca Fiu al Creatorului tuturor, fiind Dumnezeu și că apoi s-a născut om prin Fecioara” in timp.
Prin teologia Sfântului Iustin se observă o aprofundare și o descoperire de înțelesuri noi în ceea ce privește persoana și rolul Maicii Domnului.
Între polemiștii care s-au distins cu apărarea dreptei credințe, se află Sfântul Irineu de Lyon. El a vorbit de recapitularea tuturor în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a întrupat din pântecele Fecioarei Maria. Mântuirea a venit prin Iisus Hristos, care este „legat” prin umanitatea Sa de Fecioara Maria, după cum „mărturisește Sfântul Irineu scriind contra ereticilor: „….pentru a reașeza în El pe Adam, Dumnezeu-Cuvântul, se născu însuși din fecioara Maria și luă cu adevărat, asupra Sa nașterea pentru a restabili pe Adam”.
Putem spune că, prin Sfântul Irineu de Lyon, învățătura despre Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu-Teotokos, a dobândit un statut teologic în deplinul înțeles al cuvântului, iar prin folosirea unor termeni referitori la Fecioara Maria, pentru prima dată a făst statornicit în literatura patristică legătura Fecioarei Maria cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Un alt polemist a fost Sfântul Ipolit al Romei, care în scrierile sale face referire la Fecioara Maria. Explicând ce a însemnat Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, deoarece „existând mai înainte de a fi în trup, Cuvântul lui Dumnezeu și-a luat trup din Sfânta Fecioară”. Prin aceasta, Sfântul Ipolit își aduce contribuția sa la stabilirea dogmei Teotokos.
Dorind să scoată în evidență rolul Sfintei Fecioare Maria ca Născătoare de Dumnezeu, arată că ea a zămislit prin puterea lui Dumnezeu, dar și prin dragostea ei de Dumnezeu: „Să credem cu toții așa cum am primit de la Apostoli, că Dumnezeul nostru S-a făcut trup coborând din cer și intrând în Sfânta Fecioară Maria. Acesta a primit trupul de la ea și sufletul rațional și s-a făcut ceea ce este fiecare om, afară de păcat, dorind să mântuiască pe om din cădere și să dăruiască tuturor celor ce cred în numele Lui viața veșnică”.
Din citirea acestor cuvinte ale Sfântului Ipolit se observă că autorul evidențiază rolul Maicii Domnului în Taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, fiind printre primii care au făcut mențiune despre sfințenia ei.
Între scriitorii alexandrini care au răspândit învățătura despre Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu-Teotokos, a fost și Clement Alexandrinul, care a demonstrat că numai creștinii adevărați cinstesc pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvântul veșnic al Tatălui și chipul Lui și pe Maica Sa.
În cartea „Stromatele”, Clement Alexandrinul numește pe Fecioara Maria ca fiind „Maica Domnului”, deoarece „Cel ce a făcut toate, a luat trup, a fost zămislit în pântecele Fecioarei, în așa fel încât s-a născut cu trupul Său”.
Observăm că, în epoca primară a creștinismului, Sfinții Părinți au numit–o pe Fecioara Maria ca fiind Maica lui Dumnezeu și implicit „Născătoare de Dumnezeu” – Teotokos. Acest apelativ folosit pentru Fecioara Maria a fost cu siguranță, de mai mult timp în tradiția orală a Bisericii, iar odată cu lupta contra gnosticismului a fost transpus și în scris.
Această perioadă post-apostolică până la Sinodul I de la Niceea, a fost una în care dogma teologică despre Fecioara Maria „nu a cunoscut dezvoltări spectaculoase, descoperiri de sensuri și idei noi. Fecioara Maria a rămas sub puternica „influență” scripturistică, nou-testamentară, dar a fost mărturisită și venerată permanent, nu doar ocazional sau relativ”.
În perioada secolelor IV-V, interesul pentru persoana Fecioarei Maria a crescut mereu, iar termenul de „Născătoare de Dumnezeu” este frecvent folosit de marea majoritate a Sfinților Părinți.
În această perioadă, învățătura sau teologia despre Fecioara Maria s-a dezvoltat foarte mult în urma disputelor teologice referitor la pururea-fecioria Maicii Domnului, dar în special acordându-se o atenție specială numelui ei de „Teotokos”. Asupra acestui termen teologic s-a născut opoziția cea mai mare din partea unor oameni care nu țineau cont deloc de Tradiția Bisericii din primele secole și de consecințele la care se putea ajunge negând acest nume Fecioarei Maria. Contestarea sau negarea faptului că Fecioara Maria este „Născătoare de Dumnezeu”, înseamnă de fapt, negarea dumnezeirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, căci „această dogmă este consecința uniunii ipostatice a celor două firi în Persoana divino-umană a Mântuitorului: natura Dumnezeiască luată din Tatăl și natura umană din Fecioara Maria. Este dogma cea mai lămurită despre Sfânta Fecioară, fiindcă, în ce fel S-ar fi făcut om de o ființa cu noi?”
Unul dintre marii părinți ai Bisericii Ortodoxe care a avut o deosebită contribuție în arătarea adevărului despre Fecioara Maria a fost Sfântul Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei, care ,,era supranumit „doctorul întrupării” din cauza operelor sale hristologice, capitale pentru credința Ortodoxă”.
Contribuția Sfântului Atanasie la dezvoltarea învățăturii despre Fecioara Maria a fost înscrisă pe linia hristologică a vremii, apărând dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos și învățătura teologică în legătură cu persoana Sfintei Fecioare Maria.
Sfântul Atanasie a susținut împotriva arienilor că Fecioara Maria este „Maica Domnului”, deoarece Fiul ei este Fiul lui Dumnezeu, Născut din veci din Tatăl și de o ființă cu El, iar mai „pe urmă, luând trup pentru noi din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, S-a făcut om”. În timpul păstoririi Sfântului Atanasie cel Mare, ereticii răspândeau diverse doctrine despre originea trupului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, despre nașterea Sa, despre modul cum s-a împlinit întruparea Lui. Împotriva tuturor ereziilor, Sfântul Atanasie arată cu tărie că Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a născut cu adevărat din Fecioara Maria, a avut trup adevărat și acest trup al Lui este la fel cu al nostru, deoarece „născându-se trupul Lui din Născătoarea de Dumnezeu Maria, se spune că S-a născut El”.
Din opera Sfântului Atanasie cel Mare reiese că cinstirea Maicii Domnului în Biserică era răspândită la vremea aceea, iar învățătura despre Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu a încadrat-o în Hristologie, consacrând numele acesta în Teologia Patristică.
Despre nașterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria scrie și Sfântul Chiril al Ierusalimului în Catehezele sale. Din punctul de vedere al învățăturii despre Fecioara Maria aceste cateheze cuprind locul pe care Maica Domnului îl are în Biserica Ortodoxă.
În cateheza a IV-a, Sfântul Chiril al Ierusalimului vorbește despre întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Fecioara Maria. Învățătura despre Maica Domnului dobândește o importanță extraordinară fiind strâns legată de adevărul întrupării Logosului lui Dumnezeu: „Însuși Fiul, Unul-Născut al lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre S-a pogorât din cer pe pământ și, luând natura noastră omenească cu toate afectele ei, S-a născut din Sfânta Fecioară și de la Duhul Sfânt. Întruparea nu s-a făcut în chip aparent și iluzoriu, ci real. N-a trecut părelnic prin Fecioară, ci S-a întrupat cu adevărat din ea, a fost alăptat cu adevărat de ea.”.
Din Cateheza a X-a se poate observa că Sfântul Chiril al Ierusalimului a crezut cu tărie în Fecioara Maria ca „Născătoare de Dumnezeu”, scriind: „…multe sunt mărturiile despre Hristos!…Mărturisește Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu”.
În opera sa, Sfântul Chiril al Ierusalimului a vorbit despre Fecioara Maria doar în contextul întrupării Domnului nostru Iisus Hristos, numindu-L „Dumnezeu născut din Fecioară”. Sfântul Chiril al Ierusalimului pune accentul pe unirea firii dumnezeiești cu firea omenească în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spunând că: „trebuie să ne închinăm Lui ca Dumnezeu, dar trebuie să credem că S-a și înomenit. Nu este lucru de folos să spunem că este om fără dumnezeire, dar nici nu este mântuitor lucru să nu mărturisim împreună cu dumnezeirea Sa și omenitatea Sa”. Din unirea celor două firi se relevă consecința că Fecioara Maria este cu adevărat Maica Domnului, din ea luând Mântuitorul nostru Iisus Hristos firea omenească.
Din opera Sfântului Chiril al Ierusalimului este evident că el crede în maternitatea divină a Fecioarei Maria și mărturisește calitatatea ei de a fi Nascatoare de Dumnezeu.
O contribuție deosebită a avut-o și Sfântul Efrem Sirul la stabilirea învățăturii ortodoxe despre Maica Domnului dezvoltată în mod direct în imnele dedicate ei și în mod indirect în alte imnuri.
Sfântul Efrem Sirul a arătat în versurile sale că fecioara Maria este vrednică a fi numită Născătoare de Dumnezeu, deoarece ea L-a purtat în pântece pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos și L-a născut spre mântuirea tuturor, căci „pe când fecioria Maicii Sale era pecetluită, Fiul lui Dumnezeu a ieșit viu din pântecele ei”.
Realitatea nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos și implicit numirea Fecioarei Maria ca Născătoare de Dumnezeu – Teotokos este exprimată în cuvinte clare în „Imnele la învierea lui Iisus Hristos”: „Domnul tunetului și-a îmblânzit puterea în milostivirea Sa, a pogorât și S-a sălășluit în pântecele Mariei”.
Așadar, Sfântul Efrem a știut să prezinte în imnele sale învățătura ortodoxă despre Fecioara Maria prin continua raportare la Persoana divino-umană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Dacă în „Imne” Sfântul Efrem Sirul nu adoptă un termen care să echivaleze pe cel de Teotokos, cu toate că exprimă în cuvinte clare maternitatea divină a Maicii Domnului, în schimb la predicile sale acest termen este folosit destul de des.
Într-un cuvânt către monahul Ioan, în care-l îndeamnă să se îndepărteze de nebunia și hula lui nestorie, Sfântul Efrem Sirul scrie: „de nevoie este ca noi să mărturisim pe Sfânta și de-a pururea Fecioară Maria, că este Născătoare de Dumnezeu cu adevărat; ca să nu cădem întru hula acelora. Că cei ce se leapădă cum că Sfânta Fecioară nu este Născătoare de Dumnezeu cu adevărat, nu mai sunt credincioși, ci ucenici sunt ai fariseilor și ai saducheilor”.
Mai departe, Sfântul Efrem Sirul arată că Fecioara Maria a zămislit prin Sfântul Duh pe Cuvântul lui Dumnezeu născut din veci din Tatăl: „noi mărturisim cum că cel ce mai înainte de veci S-a născut negrăit din Tatăl, Dumnezeu din Dumnezeu, acela în anii cei mai de pe urmă bine a voit a se întrupa din Duhul Sfânt și din Sfânta Fecioară Maria trup luând de o ființă și asemenea însuflețit cu suflet cuvântător și gândit și însuși a pătimit pentru noi cu trupul”.
Contribuția importantă pe care a avut-o Sfântul Efrem Sirul în dezvoltarea învățăturii ortodoxe despre Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu-Teotokos, este evidentă în operele sale literare.
Sfântul Efrem Sirul deși nu aduce lucruri noi din punct de vedere dogmatic, totuși el enunță adevărurile fundamentale ale doctrinei despre maternitatea divină a Maicii Domnului care pe fondul unor lupte doctrinare din secolul al IV-lea „a devenit cheia de boltă ce susținea întregul edificiu hristologic și soteriologic al Teologiei Sfinților Părinți”.
Un alt Sfânt Părinte care a scris despre Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu, a fost Sfântul Vasile cel Mare fiind unul dintre cei mai importanți Sfinți Părinți ai Bisericii. În planul învățăturii despre Fecioara Maria, Sfântul Vasile cel Mare a fost influențat de creștinismul alexandrin pe care l-a cunoscut îndeaproape. Locurile legate strict de Fecioara Maria sunt puține în operele lui, dar au o importanță teologică covârșitoare. Inspirându-se din învățătura despre Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Fecioara Maria, Sfântul Vasile cel Mare ne-a lăsat credința curată în Maica Domnului.
În „Comentariu la psalmi” ne spune că: „văzut-a psalmistul pe Dumnezeu întrupat, văzut-a născut din Sfânta Fecioară pe Emanuel, care se tâlcuiește „cu noi este Dumnezeu”.
În opera sa Sfântul Vasile cel Mare, consideră de o mare importanță „iconomia” Maicii Domnului, căci dacă Dumnezeu nu s-ar fi născut în mod real din Fecioara Maria, cu trup ca al nostru, toată lucrarea mântuirii ar fi fost de prisos. De aceea, Sfântul Vasile cel Mare scrie către călugărul Urbikios o scrisoare în care îl îndeamnă: „Întrucât sunt câțiva care falsifică cu idei sucite dreapta credință despre întruparea Domnului, le cer să se lase de astfel de păreri năstrușnice și să nu mai spună că Dumnezeu însuși S-ar fi schimbat în trup, ori că n-ar fi luat prin mijlocirea Mariei trup din țărâna lui Adam…”.
Din opera sa, observăm că Sfântul Vasile cel Mare apără învățătura despre Maica Domnului cu argumente scripturistice și raționale. El pune accentul pe lucrarea Duhului lui Dumnezeu care a ocrotit-o pe Fecioara Maria.
Pentru Sfântul Vasile cel Mare, Fecioara Maria este vrednică de toată cinstea și i se cuvine demnitatea de Născătoare de Dumnezeu-„Teotokos”.
Importanța cuvenită Fecioarei Maria i-o acordă și Sfântul Grigorie de Nazians (Teologul) în cuvântările sale. Ca și ceilalți Părinți Capadochieni, Sfântul Grigorie de Nazians nu expune pe larg o doctrină a Fecioarei Maria ca Născătoare de Dumnezeu, ci doar în fragmente scurte în tot cuprinsul scrierilor sale, iar nu capitole anumit dedicate acestei teme.
Cu mult înainte de Sinodul III Ecumenic, de la Efes, Sfântul Grigorie de Nazians a arătat că numele de „Născătoare de Dumnezeu” – „Teotokos” este cel mai potrivit pentru Fecioara Maria, ca o consecință a unirii ipostatice a celor două firi, umană și divină, în Persoana Cuvântului. „Dacă cineva nu acceptă pe Sfânta Fecioară Maria ca Născătoare de Dumnezeu, acela e despărțit de Dumnezeu. De asemenea este fără Dumnezeu, acela care susține că Iisus Hristos a trecut prin Fecioară ca printr-un canal și că El nu S-a format în Ea, în același timp dumnezeiește și omenește. Dacă cineva susține că Iisus Hristos a fost format ca om și apoi a îmbrăcat pe Dumnezeu, e vrednic de osândă. Căci aceasta nu e nașterea lui Dumnezeu, ci e fuga de naștere”.
Sfântul Grigorie de Nazians arată în scrierile sale cât de mult respectă Sfânta Tradiție a Bisericii referitoare la Fecioara Maria, invocând cu mai mare succes principiul de „Teotokos” în expunerile sale cu privire la Hristologia ortodoxă. Învățătura despre ea se constituie deja ca o dogmă, pe care cine ar fi respins-o acela era în afara Bisericii. De aceea, învățătura despre Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu-Teotokos, este „norma” prin care se poate delimita adevărata credință de cea falsă, după cum Sfântul Grigorie de Nazians îi scrie preotului Cledonius: „Dacă cineva nu admite că Sfânta Fecioară Maria este Maica lui Dumnezeu, el se lipsește de Dumnezeu”.
Sfântul Grigorie de Nyssa este unul dintre Părinții Capadocieni care au insistat asupra învățăturii trimitare și hristologice, apărând unitatea firilor În Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos și statornicind o Teologie în care Fecioara Maria deține un loc important.
Sfântul Grigorie de Nyssa a apărat și el învățătura despre maternitatea divino-umană a Fecioarei Maria împotriva ereziilor vremii sale, mărturisind că Mântuitorul nostru Iisus Hristos „S-a născut cu trupul din Preacurata Fecioară Maria”.
Vorbind despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat, căci „din Fecioară a fost nașterea”, Sfântul Grigorie de Nyssa ajunge inevitabil la Fecioara Maria pentru adeverirea realității firii Lui umane. De aceea, el consideră că este absolut normal ca Fecioara Maria să fie chemată cu numele „Născătoarea de Dumnezeu Maria” căci Cuvântul a luat trup din ea.
Sfântul Grigorie de Nyssa folosește în operele sale și alte asemănări din Sfânta Scriptură, precum Miriam sora lui Moise, care o prefigurează și o „închipuie pe Născătoarea de Dumnezeu Maria”. El accentuează unicitatea Fecioarei Maria deoarece ea singură este în fața lui Dumnezeu vrednică de cinstire și pildă de viețuire, pentru că a primit harul lui Dumnezeu devenind „Născătoare de Dumnezeu”. În apus, Sfântul Ambrozie al Milanului este primul autor de limbă latină care folosește în mod explicit termenul de „Maica Domnului” – Teotokos, pentru Fecioara Maria.
Sfântul Ambrozie a scris mai multe lucrări cu conținut dogmatic și apologetic în care a apărat dreapta credință de ereziile timpului, în special de arieni. Împotriva acestora, Sfântul Ambrozie afirmă că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Unul singur, același din veci și același sub vremuri, adică Fiul lui Dumnezeu și Fiul Fecioarei Maria:„Fiul, în veșnicie cu Tatăl, S-a întrupat și s-a născut din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, egal după dumnezeire cu Tatăl”.
Comentând citatul proorocului Ieremia:”Înainte de a Te fi zămislit în pântece, Te-am cunoscut și înainte de a ieși din pântece Te-am sfințit” (Ieremia 1,5). Sfântul Ambrozie susține învățătura despre unirea firilor în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, „cea dumnezeiască și cea trupească, prima din Tatăl, cealaltă din Fecioară, dar și aceasta în așa fel încât să nu fie cu totul străină de dumnezeire, atunci când e vorba de nașterea din Fecioară și de a avea și trup”.
Din opera Sfântului Ambrozie, înțelegem că, pe cât de importantă este apărarea credinței în Iisus Hristos „Cel care S-a născut din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria”, pe atât de importantă este credința în Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu – „Teotokos”. De aceea, Sfântul Ambrozie într-un imn la „Nașterea Domnului” îndeamnă noroadele „pe Maica Domnului să o rugăm”.
Sfântul Ambrozie scoate în evidență faptul că Maica Domnului a avut un rol deosebit la întruparea Domnului, pentru că ea a dăruit trup Fiului lui Dumnezeu. Precum și la alți Sfinți Părinți, controversele teologice au fost și la Sfântul Ambrozie prilejul pentru dezvoltarea unei gândiri ortodoxe curate despre Maica Domnului.
Un alt mare teolog a fost și Sfântul Epifanie, care a avut ca bază teologia niceeană a Sfinților Părinți. El a tratat învățătura despre Fecioara Maria în opera „Ancoratul”, luptând împotriva unor eretici și alcătuind propria învățătură despre Maica Domnului.
Sfântul Epifanie a tâlcuit profețiile de la Ieremia și Isaia, aplicându-le, ca și alți Sfinți Părinți, Fecioarei Maria: „Cuvântul S-a născut din Fecioară și a luat trup”, după cum spune proorocul Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14), „atunci devenind părtaș la trup și plăsmuind pentru Sine acel trup Sfânt, fără sămânță bărbătească, din Născătoarea de Dumnezeu Maria”.
Observăm că Sfântul Epifanie nu ezită să o numească cu tărie pe Fecioara Maria: „Născătoarea de Dumnezeu” sau „Teotokos”, această numire fiind consecința directă a unirii ipostatice în Persoana Fiului lui Dumnezeu. Această unire ipostatică a fost reală, căci „fiind desăvârșit de la Tatăl și înomenindu-se între noi nu în aparență, ci cu adevărat, plăsmuind pentru Sine om deplin de la Maria Născătoarea de Dumnezeu, prin Duh Sfânt, Însuși Cuvântul S-a făcut trup, fără a-și schimba existența dumnezeiască, fără a-și preschimba dumnezeirea în omenitate, ci cu plinătate proprie dumnezeirii Lui și cu ipostasul propriu de Dumnezeu Cuvânt enipostaziat a îmbrățișat existența omenească și tot ce reprezintă om”.
Teologia Sfântului Epifanie a avut o mare influența asupra urmașilor săi datorită profunzimii ei, în care au fost abordate teme noi privitoare la Fecioara Maria, iar prin lupta sa benefică contra ereziilor, Sfântul Epifanie a dezvoltat învățătura despre cinstirea Maicii Domnului în Biserică, numind-o în mod special „Născătoare de Dumnezeu” – „Teotokos”, dar fără să exagereze în nici un fel.
Observăm că în primele veacuri ale creștinismului Sfinții Părinți au folosit în operele lor mai mult sau mai puțin termenul de „Theotokos” atribuit Fecioarei Maria, alții doar amintindu-l. Aceasta este explicabil dacă vom avea în vedere timpul în care și-au scris operele, deoarece erau probleme majore în privința hristologiei.
Cu toate acestea termenul dogmatic „Theotokos” ajunsese deja să simbolizeze perspectiva alexandrină mistică a Cuvântului întrupat din Fecioara Maria.
Prin teologia Sfântului Atanasie cel Mare, Sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Grigorie de Nazians se stabilește definiția dogmatică a termenilor hristologici: ființă () și fire (), ipostas () și persoană ().
„Ousia” () = ființă, „esență, fondul, baza unei realități. Ea este ceea ce face ca un lucru să fie el și nu altceva. Esența, zice Sfântul Vasile cel Mare, este fondul naturii comune mai multor indivizi, de exemplu: om, umanitatea, omenitatea, pentru toți indivizii speciei noastre”.
Acest termen hristologic „Ousia”, a fost raportat în creștinism exclusiv la Dumnezeu, definind ființa sau substanța divină.
„Phisis” ()= „natură, fire; a fost folosit pentru a defini firea divină și firea umană.” Dar ,,natura „phisis” este considerată de cele mai multe ori sinonimă cu esența. Natura, esența sau substanța, este materialul din care constă o realitate. Deci natura este ceva comun tuturor indivizilor sau lucrurilor de aceeași specie”.
„Hypostatis”()= „este substanța care nu e parte dintr-un tot, ci o substanță individuală completă, existând în sine și pentru sine. Existând în sine, el e deosebit de orice alt ipostas. El e felul de a fi al naturii. E natura în forma individuală de sine stătătoare. Aceasta înseamnă că ipostasul e deosebit de natură. El nu e nici identic cu ea, nici cu o parte din ea și nici nu e adaos de conținut în natură. El e forma de a exista a naturii”.
Sfântul Vasile cel Mare zice că: „ceea ce-i specificat într-un chip propriu e arătat prin cuvântul „ipostas”. Într-adevăr, când spui „om” îți intră în ureche o idee cam împrăștiată…Dimpotrivă, când spui Pavel, atunci arăți tocmai ființa indicată prin acest nume. Acesta-i ipostasul: acea noțiune care delimitează și definește ceea ce-i comun și nehotărât într-un anume obiect determinat cu ajutorul însușirilor sale proprii”.
„Prosopon” ()=persoană, față; a fost folosit în terminologia creștină sinonim cu „ipostatis”. „Persoana este un ipostas de natură rațională, sau o substanță individuală de natură rațională, de exemplu: Petru, Pavel; sau substanță independent existentă a unei naturi raționale. Persoana se deosebește de natură prin faptul că are principii individuale de existență.”
Prin formularea corectă a acestor termeni teologici, s-a pus în lumină adevărul de credință mărturisit de Sfinții Părinți de la primele două Sinoade Ecumenice, arătând atât asemănarea cât și deosebirea dintre ei.
„Ființă și fire s-au consacrat ca noțiuni identice care semnalează una și aceeași realitate comună. Persoană și ipostas, de asemenea, au fost consacrate ca noțiuni identice, care semnalează lucrul particular, particularitatea ca individualitate”.
Aceste formulări dogmatice a termenilor hristologici nu au fost de la sine înțelese, ci au trebuit să treacă printr-o îndelungată evoluție până să ajungă la formularea lor finală.
Din cauza interpretărilor diferite a acestor termeni hristologici, s-a ajuns ca reprezentanții școlii din Alexandria să definească cu totul altceva decât înțelesul dat de reprezentanții școlii din Antiohia. Unii Sfinti Parinti, fiind si teologi de seamă, precum Sfântul Grigorie de Nazians, au încercat să sintetizeze elemente ale tradițiilor hristologice alexandrine și antiohiene, dar o astfel de abordare nu avea să se impună decât mult mai târziu.
Școala alexandrină cu toți reprezentanții ei își făcuse un punct de onoare apărând dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, susținând că Logosul Și-a luat trupul în momentul zămislirii Acestuia din Sfânta Fecioară Maria și implicit, calitatea de Născătoare de Dumnezeu – „Theotokos” a Fecioarei Maria.
În schimb, „o parte a Școlii din Antiohia, poate radical diferențiată de cea din Alexandria, a insistat mai mult decât ar fi fost necesar asupra laturii morale a mântuirii”, punând accentul pe umanitatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, acceptând consecințele care decurgeau dintr-o asemenea orientare. Cei doi reprezentanți de seamă ai școlii antiohiene, care pregătesc criza nestoriană, precum Diodor de Tars și Teodor de Mopsuestia acceptau în principiu, o dumnezeire a lui Iisus Hristos căpătată progresiv pe bază de virtute și merite din partea omului Iisus, iar nu pe o dumnezeire a lui Iisus Hristos consubstanțială cu cea a Tatălui.
Susținând că între firea dumnezeiască și firea omenească nu era o unire ipostatică, firească, ci doar o unire morală, după bunăvoința Tatălui, de aici ajungând la concluzia că Fecioara Maria este „Născătoare de om”, cel mult „Născătoare de Hristos” (Hristotokos).
Din învățătura aceasta decurgea și o doctrină soteriologică proprie, ea nu oferea un temei sigur pentru o doctrină a mântuirii. De aceea, antiohienii, nici nu prea sprijineau hristologia lor cu argumente soteriologice, cum făceau alexandrinii care susțineau dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos care S-a întrupat și a murit pentru noi, cu argumentul că numai așa firea noastră a putut fi ridicată din stricăciune și moarte. Dacă ,, meritul antiohienilor a fost că au accentuat deplina umanitate a lui Iisus Hristos, greșeala lor era că despărțeau cele două firi așa de mult, încât atribuiau fiecăreia un purtător propriu. În felul acesta subiectul actelor mântuitoare ale lui Iisus Hristos nu mai erau Dumnezeu-Cuvântul și cu aceasta însăși mântuirea noastră devenea problematică.”
Din această școală făcea parte Nestorie care a expus într-o formă radicală hristologia antiohiană. El nu accepta unirea reală și esențială a celor două firi ale lui Iisus Hristos, susținând că Omul Iisus și Cuvântul sunt două ipostasuri diferite și se unesc moral constituind două lucruri separate și distincte.
Această erezie a lui Nestorie a provocat tensiune între alexandrini și antiohieni, iar termenul „Theotokos” a ajuns în centrul disputei dintre ei. Dar, conflictul a culminat din momentul în care Nestorie a ocupat cu nevrednicie scaunul episcopal al Constantinopolului și a început să predice poporului învățătura sa greșită potrivit căreia Fecioara Maria nu ar fi născut decât numai pe Omul Iisus, în care mai apoi Dumnezu Și-ar fi făcut sălaș și ar fi locuit în El ca într-un templu.
Învățătura aceasta a ereticului Nestorie ducea implicit și la discuția în jurul numelui de „Născătoare de Dumnezeu” – „Theotokos” atribuit Sfintei Fecioare Maria. El afirmă că titlul acesta îl foloseau de preferință arienii și apolinariștii și de aceea s-au născut discuții în sânul poporului, căci unii îi atribuiau Fecioarei Maria numele de „Născătoare de Dumnezeu”, iar alții doar numele de „Născătoare de om”.
De aceea, Nestorie „pentru a-i împăca pe cei care o numeau pe Fecioara Maria „Născătoare de Dumnezeu”- „Theotokos” cu cei care o numeau doar „Născătoare de Om” (antropotokos), el a folosit termenul de „Născătoare de Hristos” (Hristotokos), ca fiind cel mai potrivit pentru a-l numi simultan și Dumnezeu și Omul pe cel întrupat”.
La început ereticul Nestorie l-a îndemnat și susținut pe un preot Anastasie ca să învețe poporul că Fecioara Maria nu este „Născătoare de Dumnezeu”, deoarece ar fi imposibil ca Dumnezeu să fie născut de om, apoi a început el însuși să propovăduiască în Biserică această străină învățătură, împotriva Maicii Domnului. Prin aceasta, Nestorie, voia ca să impună învățătura sa hristologică despre două persoane în Iisus Hristos, învinuindu-i de apolinarism pe toți ceilalți care mărturiseau două firi într-o Persoană și implicit pe Fecioara Maria „Născătoare de Dumnezeu” – „Theotokos”.
Asemenea predici au atârnit scandal pretutindenea în lume și au întinat curăția dreptei credințe, mai întâi la Constantinopol, iar mai apoi peste tot unde ajungea vestea despre această nouă învățătură.
Întreaga problemă era legată de înțelegerea unirii ipostatice din mediul antiohian, deoarece învățătura dogmatică „Theotokos” era în fond o problemă hristologică. De aceea Sfântul Proclu (ucenicul Sfântului Ioan Gură de Aur) care în acea vreme era episcop al Cizicului, a ținut o predică în care mărturisea cu tărie că „Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc din Fecioara, care este, așadar cu adevărat „Theotokos” – „Născătoare de Dumnezeu”, căci încă din preacuratul ei pântece dumnezeirea a fost unită cu Pruncul zămislit de la Duhul Sfânt; iar acest Prunc, chiar dacă a fost născut de Preacurată doar după firea sa omenească, totuși încă de la naștere a fost Dumnezeu adevărat și om adevărat”.
Dar, ereticul Nestorie cu încăpățânare a tăgăduit adevărul propovăduit de Sfântul Proclu al Cizicului și nelepădându-se de ereticeasca sa învățătură, a susținut că trebuie să se facă deosebire între Logos (Fiul lui Dumnezeu) și între omul Iisus. De aceea, Nestorie propovăduia că „Iisus nu a fost decât Uns al lui Dumnezeu (Hristos sau Mesia) așa cum fuseseră și cei din vechime, Proorocii, dar întrecându-i pe aceia în deplinătatea unirii cu Dumnezeu”.
Prin această învățătură greșită, Nestorie tăgăduia întrega iconomie a mântuirii, căci dacă Preacurata Fecioară Maria nu ar fi Născătoare de Dumnezeu, atunci cel născut din ea nu este Dumnezeu, ci cel mult un Uns al lui Dumnezeu (Hristos) care nu ar fi putut mântui lumea de păcate.
Dar, chiar îngerul îi spune Fecioarei Maria, că: ,,Acesta va fi mare și Fiul Celui Preînalt se va chema. Și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul David, părintele Său. Și va împărății peste casa lui Iacov în veci și Împărăția Lui nu va avea sfîrșit.” (Luca 1; 30-33) arătând prin aceasta că Cel ce se va naște din ea, este „născut din Tatăl și are aceeași și deopotrivă slavă cu Zămislitorul său, fiindcă în toate privințele este egal cu Dânsul….”.
Totodată arhanghelul Gavriil i-a spus: „și-i vei pune numele Iisus”, care se tâlcuiește Mântuitor, arătînd împlinirea tuturor proorociilor mesianice ale profeților fiul care se va naște din Fecioara Maria și care a fost numit Iisus (Mântuitor). Profeții vorbeau doar de venirea lui Mesia (Hristos), dar odată cu numirea lui de către arhanghel „Și-i vei pune numele Iisus”, Cel născut din Fecioara Maria, se va numi „Iisus Hristos”, iar nu simplu „Hristos Domnul”, ducând la înțelesul nașterii oricărui Mesia (Hristos)= ,,Uns al Domnului”. „Hristos= uns este și David regele și Aaron arhiereul, căci demnitatea de împărat și preoția se ungeau. Poate să se numească de asemenea Hristos, orice om purtător de Dumnezeu, acesta însă nu este Dumnezeu prin fire”.
Dar, Domnul nostru Iisus Hristos fiind totodată Dumnezeu desăvîrșit și Om desăvîrșit, fiind uns cu Duhl Sfînt, S-a Întrupat tocmai pentru a mîntui pe om de păcatul strămoșesc și de păcatele personale, ceea ce în gîndirea lui Nestorie nu era posibil.
Veștile despre învățătura greșită a lui Nestorie au ajuns și la Alexandria, unde era arhiepiscop Sfântul Chiril și care într-o cuvântare mustră pe cei care despart pe Iisus Hristos de Cuvântul lui Dumnezeu: „Cel ce împarte și pune deosebit pe omul și socotește că Fiul e altul decât Cel din Dumnezeu după fire, nu păzește corect adâncul tainei.”
Dar, disputa ia amploare atunci când Sfântul Chiril al Alexandriei află de la niște monahi că două omilii ale lui Nestorie ținute la Constantinopol, au ajuns până la ei și în care ereticul hulea împotriva termenului de „Născătoare de Dumnezeu” – „Theotokos” atribuit Fecioarei Maria.
Aceste omilii au adus mare tulburare în rândul monahilor încât unii dintre ei au ajuns aproape să se îndoiască că Iisus Hristos este Dumnezeu, ci mai degrabă un om purtător de Dumnezeu (Hristofor). De aceea, Sfântul Chiril din râvnă pentru dreapta credință adresează monahilor o epistolă în care apără realitatea incontestabilă că în Iisus Hristos sunt două firi, divină și umană, unite în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Cuvântul lui Dumnezeu cel Unul născut S-a născut din ființa lui Dumnezeu și Tatăl. Dar fiindcă luând trup și făcându-și-L propriu, a fost și Fiu al omului și S-a făcut ca noi, nu e nici o absurditate să spunem, ba chiar e necesar să mărturisim că s-a și născut după trup din femeie, precum se naște și sufletul împreună cu trupul și e socotit una cu el, deși după fire e cugetat și este deosebit de el”.
Deoarece Nestorie a rămas cu încăpățânare în propria sa erezie, iar Sfântul Chiril al Alexandriei văzând că disputa hristologică în loc să se aplaneze se amplifică, atunci a dezvăluit public prin scrisori și tratate dogma greșită a lui Nestorie informându-l și pe papa Celestin despre erezia promovată de nestorieni, dar și despre încercările personale de a aplana conflictul. Folosindu-se de argumente din Sfânta Scriptură și de la Sfinții Părinți, Sfântul Chiril a scris mai multe scrisori, care erau adevărate tratate cu conținut dogmatic despre învățătura de credință ortodoxă.
În scrisoarea a II-a către Nestorie, a fost expusă modalitatea unirii celor două firi și susținută maternitatea divină a Sfintei Fecioare Maria, astfel: „Noi nu spunem că firea Cuvântului schimbată s-a făcut trup; nici că s-a transformat într-un om întreg, în cel din suflet și trup. Ci mai degrabă aceea că unindu-și Cuvântul sie-și după ipostas trup însuflețit de suflet rațional, a devenit în chip de negrăit și neînțeles om și a fost Fiu al omului nu numai după voință sau bunăvoință, nici numai prin primirea unei persoane; și că sunt deosebite firile adunate în unitatea adevărată, dar unul este din amândouă Iisus Hristos și Fiul; nu desființându-se deosebirea firilor din pricina unirii, ci alcătuind mai degrabă, dumnezeirea și omenitatea pe unul Domnul Iisus Hristos și Fiu, printr-o negrăită și tainică adunare într-o unitate. Astfel, deși e născut dinainte de veci din Tatăl, s-a născut și din femeie după trup, nu pentru că firea lui dumnezeiască și-ar fi luat începutul existenței în Sfânta Fecioară, nici pentru că ar avea lipsă pentru sine însuși de o a două naștere, după cea din Tatăl, ci fiindcă pentru mântuirea noastră unindu-și sieși după ipostas omenescul, a ieșit din femeie, se zice că s-a născut trupește. Căci nu s-a născut mai întâi un om comun din Sfânta Fecioară, apoi a coborât peste el Cuvântul, ci chiar din pântece fiind unit se zice că a suportat naștere trupească, ca unul ce și-a însușit nașterea propriului trup. Numim această unire, unire ipostatică, pentru că dacă am refuza-o am cădea în ideea a doi fii …”
Mai departe, Sfântul Chiril al Alexandriei aduce argumente de la Sfinții Părinți și-l îndeamnă pe Nestorie să o numească pe Fecioara Maria „Născătoare de Dumnezeu” – „Theotokos”: „Scriptura nu zice că Logosul s-a unit cu persoana omului, ci că s-a făcut trup. Iar întruparea Logosului nu înseamnă altceva, decât că, asemenea nouă, El a participat la sânge și la trup. Trupul nostru și l-a făcut trupul Lui și s-a născut om din femeie, fără să arunce dumnezeirea și nașterea sa din Tatăl, ci și în luarea trupului a rămas ceea ce era. Acest lucru îl vestește pretutindeni cuvântul credinței celei exacte. Vom găsi că astfel au gândit Sfinții Părinți. Ei au îndrăznit astfel să numească pe Sfânta Fecioară „Născătoare de Dumnezeu”. Nu că firea Logosului sau dumnezeirea Lui și-ar fi luat începutul existenței din Sfânta Fecioară, ci că Sfântul trup născându-se din ea cu suflet rațional și cu acest trup unindu-se Logosul, se zice că a fost născut după trup”.
În această scrisoare, Sfântul Chiril al Alexandriei concentrează întreaga sa hristologie, arătând că unirea între Fiul lui Dumnezeu și trup este indisolubilă. Deoarece Cuvântul s-a întrupat chiar în momentul zămislirii acestuia în Sfânta Fecioară, spunem împreună cu Sfântul Chiril că Fecioara Maria a născut nu un om, ci pe Fiul lui Dumnezeu după umanitate. Această naștere împreună cu vrednicia Fecioarei Maria, de a fi numită „Născătoare de Dumnezeu” – „Theotokos”, o mărturisește Sfântul Chiril al Alexandriei într-un comentariu despre întruparea Cuvântului lui Dumnezeu: „Noi mărturisim că Cel care S-a născut din Sfânta Fecioară și Maica lui Dumnezeu, Maria, este unul și același Dumnezeu și om adevărat și de aceea noi numim pe Sfânta Fecioară Maica lui Dumnezeu (Theotokos) și spunem că Dumnezeu Cuvântul a locuit în ea substanțial și real.”
Sfântul Chiril al Alexandriei îl îndeamnă pe Nestorie să creadă precum mărturisește întreaga Biserică, învățându-l că între cele două firi are loc o unire ipostatică reală, adevărată și naturală, iar nu morală. Consecința acestei uniri ipostatice a determinat Biserica ca să o mărturisească întotdeauna „pe Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu, căci numai astfel se poate mărturisi că Cel ce S-a născut din ea, nu e o persoană omenească separată de cea dumnezeiască, ci însuși Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat și S-a născut din Sfânta Fecioară după firea Sa omenească.”
Dar această unire ipostatică reală nu înseamnă un amestec și o contopire a firilor, divină și umană, ci că „din dumnezeire și umanitate, s-a făcut un singur Iisus Hristos, Fiu și Domn”.
Unirea desăvârșită a firilor s-a făcut fără ca Logosul divin să fi suferit vreo schimbare și nici trupul nu s-a schimbat în firea dumnezeiască.
Această unire ipostatică arată că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat, adică o singură persoană sau ipostas, Persoana lui Dumnezeu Cuvântul, dar având două firi, dumnezeiască și omenească.
La Sfântul Chiril al Alexandriei, cele două dogme, hristologică și theotokologică se sprijină una pe cealaltă, de aceea el afirmă că cei care neagă dumnezeirea lui Iisus Hristos, născut din Sfânta Fecioară Maria, vor nega și că ea este Născătoare de Dumnezeu, Theotokos. Tot astfel, cei care nu vor s-o numească pe Sfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, implicit nu admit nici că cel născut din ea este Dumnezeu adevărat: „A respinge calitatea de Născătoare de Dumnezeu Fecioarei Maria, înseamnă a respinge întruparea Fiului lui Dumnezeu… A nega că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu înseamnă a nega că însuși Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul ei”.
Din scrisorile sale, observăm că Sfântul Chiril din Alexandria a unit lupta contra lui Nestorie pentru o singură Persoană în Iisus Hristos cu lupta pentru calitatea de „Născătoare de Dumnezeu” – „Theotokos” ce se atribuie Fecioarei Maria.
În această luptă pentru adevăr, Sfântul Chiril a fost sprijinit și de papa Celestin în convocarea unui Sinod local la Alexandria și în care a fost condamnat nestorianismul. Acest sinod a emis câteva decizii, care au fost incluse de Sfântul Chiril într-o epistolă cunoscută sub numele de „epistolă sinodală”, cu conținut dogmatic, în care expune precis învățătura ortodoxă despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos și în care erau cuprinse și cele 12 anatematisme contra lui Nestorie.
Această epistolă dogmatică cuprinde expunerea dreptei credințe ortodoxe despre întruparea Fiului lui Dumnezeu și are următorul conținut: „Credința bisericii universale și apostolice, la care consimt toți episcopii ortodocși din răsărit și apus, este aceasta: Credem într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute; și într-Unul Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Unul-născut, născut din Tatăl, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut și cele din cer și cele de pe pământ; Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât și S-a întrupat și S-a făcut om; a pătimit și a înviat a treia zi; S-a înălțat la ceruri, venind să judece viii și morții. Și întru Duhul cel Sfânt. Iară pe cei ce zic: Era odată când nu era și înainte de-a se naște nu era și că din cele ce nu există s-a făcut, sau zic că este dintr-un ipostas oarecare sau ființă și că Fiul lui Dumnezeu este stricăcios sau schimbător, pe aceștia îi anatematizează Biserica universală și apostolică.
Urmând pretutindeni mărturisirile Sfinților Părinți, care au fost făcute, vorbind Duhul Sfânt în ei și urmărind cu grijă scopul ideilor lor și bătătorind oarecum calea împărătească zicem, că însuși Cuvântul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, Cel născut din însăși ființa Tatălui, Dumnezeul cel adevărat, lumina cea din lumină, Cel prin care toate s-au făcut și cele de pe pământ, pogorându-se din pricina mântuirii noastre și pe Sine deșertându-se S-a întrupat și S-a făcut om. Adică luând trup din Sfânta Fecioară și făcându-și-l chiar din pântece al său propriu, a răbdat nașterea ca și noi și a ieșit ca om din femeia. Nu a renunțat la ceea ce a fost, deși s-a arătat luând trup și sânge, ci a rămas ceea ce a fost, adică Dumnezeu adevărat și natural. Nu zicem că trupul s-a prefăcut în firea divinității, nici că firea negrăită a Dumnezeu-Cuvântului a trecut în firea trupului, deoarece El este imuabil și cu totul neschimbat, fiind pururea același după Scripturi. Că Dumnezeu umplea toată zidirea și era împreună-șezător pe scaun cu Cel ce l-a născut, chiar și atunci când s-a făcut și era încă în scutece și la sânul Fecioarei, care l-a născut. Căci divinitatea nu este determinată de cantitate și de mărime și nici nu suferă mărginire.
Deși mărturisim că Dumnezeu Cuvântul s-a unit ipostatic cu trupul, adorăm nu numai un Fiu și Domn Iisus Hristos, fără a deosebi și a despărți pe om de Dumnezeu, dar și fără a-i uni numai prin unitatea demnității și autorității (căci aceasta este înnoire și nimic altceva). Hristos nu-l numim pe Cuvântul lui Dumnezeu singur, de asemenea nici pe cel născut din femeie singur, alt Hristos. Numai un Hristos știm: pe Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl împreună cu propriul său trup. A fost uns cu noi, deși El însuși dă duhul celor vrednici de a-l lua și nu cu măsură, după cum zice fericitul evanghelist Ioan. Dar nici ceea ce nu zicem, că Cuvântul lui Dumnezeu a locuit în cel născut din Sfânta Fecioară ca într-un om purtător de Dumnezeu. Cuvântul s-a sălășluit întru noi și s-a zis, că în Iisus Hristos locuiește toată plenitudinea dumnezeirii trupește. Făcându-se trup nu înțelegem și nu zicem că locuiește (în acel trup) la fel cum locuiește în sfinți, ci unindu-se cu el ființial și neprefăcându-se în trup și-a făcut o locuire, care se poate zice că este ca cea a sufletului omului în propriu său trup.
Unul este deci Iisus Hristos și Fiul și Domnul, dar totuși nu așa ca și cum omul ar avea cu Dumnezeu o legătură care rezidă numai în unitatea demnității sau autorității. Egalitatea cinstei nu unește firile. Petru și Ioan, deși egali în cinste întrucât sunt apostoli și învățători sfinți, nu sunt „unul”. Felul unirii nu-l înțelegem în sensul unei simple puneri laolaltă, căci aceasta nu este suficientă pentru unirea fizică; nici ca o participare relativă cum suntem noi Domnului, după cum s-a scris: „Un Duh suntem cu El”…Pe Cuvântul lui Dumnezeu nu-l numim Dumnezeu sau Stăpânul lui Iisus Hristos, pentru ca să nu tăiem din nou în două pe Iisus Hristos cel „Unul”, pe Fiul, pe Domnul și să cădem astfel în crima blasfemiei, făcându-l pe El Dumnezeu și Stăpânul său propriu. Cuvântul lui Dumnezeu fiind unit cu trupul ipostatic este Dumnezeu a toate și stăpânește totul. Sieși nu-și este nici rob și nici stăpân. A socoti și a vorbi așa ceva este cu adevărat lucru nebunesc și lipsit de evlavie. El a numit pe Tatăl: Dumnezeul său, deși este din ființa lui și Dumnezeu din fire. Nu am uitat însă, că pe lângă aceea ce El a rămas Dumnezeu, s-a făcut și om sub Dumnezeu, după legea firii umane. Cum să își fie Lui însuși Dumnezeu sau Stăpân? El însuși zice că este dimpreună cu noi sub Dumnezeu, dar numai ca om și în măsura cerută și cuvenită pentru deșertarea de sine. Așa s-a făcut și sub lege, deși ca Dumnezeu El a pomulgat legea, fiind legiuitor.
Nu admitem să se zică despre Iisus Hristos: „Cinstesc haina pentru cel ce a îmbrăcat-o și ador pe cel văzut pentru cel nevăzut. Pe lângă aceasta este înfricoșător a spune: Cel ce a fost luat este împreună numit Dumnezeu, cu cel ce l-a luat”.
Cel ce zice aceasta îl împart iarăși în doi Hristoși și pune pe om singur la o parte și pe Dumnezeu de asemenea. In felul acesta unirea este negată cu adevărat. După ea, cineva nu este numai împreună-adorat ca un altul, nici numai împreună-numit Dumnezeu.
Unul este Iisus Hristos, Fiul cel Unul-Născut, fiind și cinstit cu o singură închinare cu propriul său trup …
Deoarece Sfânta Fecioară a născut trupește, pe Dumnezeu cel unit cu trupul în mod ipostatic, zicem că ea este Născătoare de Dumnezeu. Dar nu ca și când firea divină a Cuvântului ar avea începutul existenței de la trup, deoarece El „era la început și Dumnezeu era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu”. El însuși este făcătorul veacurilor, creatorul a toate și împreună veșnic cu Tatăl. Precum am zis deja mai înainte, deoarece și-a unit Sieși ipostatic firea umană, a răbdat și nașterea trupească din pântecele ei. Dar nu pentru că ar fi fost necesară pentru propria sa fire nașterea cea în timp și în vremurile de pe urmă, ci pentru ca să binecuvânteze însuși începutul existenței noastre și pentru ca născându-L femeia unit cu trupul să înceteze blestemul cel împotriva a tot neamul, care trimite la moarte trupurile noastre cele din pământ și pentru ca să fie nimicit prin El și acela: „Întru dureri vei naște fii” și să dovedească ce s-a zis prin gura profetului:,,A înghițit moartea biruind-o” și iarăși: ,,A șters Dumnezeu toată lacrima de pe toată fața”.
Acestea le-am învățat a le cugeta de la Sfinții Apostoli și Evangheliști, din toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată și din mărturisirea cea adevărată a fericiților părinți. La toate acestea trebuie să consimți și Cucernicia și să mergi împreună cu noi fără nici o înșelăciune. Iar cele ce trebuie anatemizate de cucernicia ta, au fost alăturate la această epistolă a noastră”.
În această „epistolă sinodală” este expusă întreaga hristologie a Sfântului Chiril al Alexandriei în care arată că Iisus Hristos este de o ființă cu Tatăl, dar pentru a noastră mântuire S-a pogorât și S-a întrupat, luându-și trup din Sfânta Fecioară Maria și făcându-și-L chiar din pântece al său propriu.
Mai departe, Sfântul Chiril mărturisește că Dumnezeu Cuvântul s-a unit ipostatic cu trupul, iar nu precum zicea Nestorie, că Cuvântul lui Dumnezeu a locuit în cel născut din Sfânta Fecioară ca într-un om purtător de Dumnezeu precum a locuit în prooroci.
Această unire ipostatică a Cuvântului lui Dumnezeu cu trupul luat din Sfânta Fecioară Maria, a determinat întreaga Biserică să o mărturisească ca „Născătoare de Dumnezeu” – „Theotokos”.
Legătura dintre hristologie și theotokologie, Sfântul Chiril al Alexandriei a rezumat-o foarte clar în conținutul celor 12 anatematisme, care făceau parte și ele din „epistola sinodală”.
Aceste anatematisme aveau următorul conținut:
I. „Dacă cineva nu mărturisește că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu, iar Sfânta Fecioară pentru aceasta Născătoare de Dumnezeu (căci a născut trupește pe Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat), să fie anatema.
II. Dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl S-a unit cu trupul după ipostas și că Iisus Hristos este numai unul cu propriul său trup , același adică: Dumnezeu și om deodată, să fie anatema.
III. Dacă cineva desparte, după unire, ipostasurile în unicul Iisus Hristos, unindu-le numai cu legătura demnității, adică a autorității, sau a puterii și mai ales prin legătura unirii fizice, să fie anatema.
IV. Dacă cineva împarte expresiile din scrierile evanghelice și apostolice sau zise de către sfinți cu privire la Iisus Hristos, sau cele zise de El despre sine însuși, între două persoane sau ipostasuri și le atribuie pe unele omului, considerat deosebit de Cuvântul lui Dumnezeu, iar pe altele, ca unele ce se cuvin lui Dumnezeu, numai Cuvântului lșui Dumnezeu, să fie anatema.
V. Dacă îndrăznește cineva să spună că Iisus hristos este Om purtător de Dumnezeu și nu mai ales că este Dumnezeu adevărat ca Fiu unic și natural,
întrucât „Cuvântul trup S-a făcut” și S-a împărtășit întru toate asemenea nouă sângelui și trupului, să fie anatema.
VI. Dacă îndrăznește cineva să spună că Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl este Dumnezeu sau Stăpânul lui Iisus Hristos și nu-l mărturisește mai ales pe unul și același și Dumnezeu și om deodată, întrucât după Scripturi „Cuvântul trup S-a făcut”, să fie anatema.
VII. Dacă cineva zice, că Iisus Hristos ca om a lucrat sub influența Dumnezeu-Cuvântului și că a fost înconjurat cu mărirea celui Unul-Născut, ca un altul, care există deosebit de El, să fie anatema.
VIII. dacă va îndrăzni cineva să spună că omul cel luat trebuie împreună adorat cu Dumnezeu-Cuvântul și împreună mărit și împreună numit Dumnezeu , ca un altul și nu cinstește mai ales cu o singură închinare pe Emanuel și nu-i înalță o singură doxologie deoarece „Cuvântul trup S-a făcut”, să fie anatema.
IX. Dacă cineva zice că Domnul nostru Iisus Hristos cel unic a fost preamărit de Duhul, în sensul că puterea cea folosită (pentru aceasta) ar fi una străină și nu cea din El și că a luat de la El (Duhul) puterea de-a lucra împotriva duhurilor necurate și de-a face între oameni semnele cele dumnezeiești și nu mai ales, că propriul său Duh este cel prin care a lucrat semnele dumnezeiești, să fie anatema.
X. Dumnezeiasca Scriptură zice, că Iisus Hristos S-a făcut arhiereu și apostol al mărturisirii noastre și că S-a adus pe Sine pentru noi întru miros de bună mireasmă lui Dumnezeu și Tatălui. Deci dacă cineva zice că nu însuși Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut arhiereu și episcop al nostru, când s-a făcut trup și om asemenea nouă, ci un alt om din femeie, deosebit de El, sau dacă zice cineva, că pentru Sine S-a adus jertfă și nu mai ales pentru noi singuri (căci cel ce n-a cunoscut păcatul, n-a avut lipsă de jertfă) să fie anatema.
XI. Dacă cineva nu mărturisește că trupul Domnului este făcător de viață și propriu al Cuvântului lui Dumnezeu-tatăl, ci zice că este al altuia afară de El, împreună cu El după demnitate, adică ca și unul care a avut numai locuirea divină și nu-i mai ales de viață făcător precum am zis, fiindcă s-a făcut propriu al Cuvântului Care toate le poate însufleți, să fie anatema.
XII. Dacă cineva nu mărturisește, că Cuvântul lui Dumnezeu a pătimit cu trupul și a fost răstignit cu trupul și a gustat moartea cu trupul și S-a făcut întâi-născut din morți, întrucât ca Dumnezeu este viață și de viață făcător, să fie anatema”.
Încă din prima anatematismă, Sfântul Chiril al Alexandriei scoate în evidență legătura indisolubilă dintre hristologie și theotokologie, prin mărturisirea că Iisus Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, adică cu adevărat Dumnezeu și Om, iar Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu-Theotokos, deoarece a născut pe Iisus Hristos, care în Persoana Sa erau unite amândouă firile, dumnezeiască și omenească.
În această anatematismă Sfântul Chiril folosește un nume vechi testamentar, Emanuel, pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după cum a proorocit Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel.” (Isaia 7, 14). ”Sfântul Chiril al Alexandriei realizează, căci a mărturisi pe Emanuel ca Dumnezeu adevărat, trebuie să mărturisească pe Fecioara Maria ca Teotokos. Ea a născut după trup pe Dumnezeu care „trup S-a făcut. (Ioan 1, 14)”
În celelalte anatematisme este expusă sistematic hristologia Sfântului Chiril al Alexandriei. Îndeosebi în anatematismele II, III și IV este accentuat realismul unirii firilor, dumnezeiască și omenească în ipostasul Cuvântului, iar prin aceasta este arătat că Iisus Hristos este Dumnezeu și Om deodată. Datorită acestei uniri a firilor, expresiile din scrierile evanghelice și apostolice, dar și cele lăsate nouă de la Sfinții Părinți s-au scris cu privire la Iisus Hristos ca Dumnezeu și om deodată, iar nu împărțite între două persoane sau ipostasuri, pe unele atribuindu-le omului, iar pe altele numai Cuvântului lui Dumnezeu.
În anatematisma a V-a este mărturisit Iisus Hristos ca și Dumnezeu adevărat, căci ,,Dumnezeu-Logosul nu s-a sălășluit în om ca în Sfinți, ci El însuși s-a arătat în realitate ca om și S-a numit om”, întrucât „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14), unindu-se firile.
Aceeași unire reală este cerută a fi mărturisită și în anatematismele VI și VII, deoarece Sfântul Chiril știa că numai unirea reală a celor două firi, dumnezeiască și omenească, exprimă adevărata întrupare. Datorită unirii firilor „Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat, Dumnezeu-Om”, lucrând și fiind slăvit ca Dumnezeu. De aceea, Sfântul Chiril dă anatema pe cei care susțin contrariul și zic că Logosul divin este Dumnezeu adevărat. Apoi arată că cei care acceptă „unirea după demnitate, socot, până la urmă, doi Fii”, ajungând la dilatrie. Dar, lui Iisus Hristos i se cuvine adorare ca Unuia singur, nu ca la doi precum susținea Nestorie. Împotriva dilatriei a luptat în mod deosebit Sfântul Chiril al Alexandriei, dându-i anatema pe cei care o susțineau. De aceea, în anatematisma a VIII-a ,,apără o singură închinare și o singură doxologie pentru Iisus Hristos, după mărturia Sfântului Evanghelist Ioan: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr”(Ioan 1, 14). „Și nu a zis că Cuvântul a venit la trup, ci că S-a făcut trup, ca să nu se înțeleagă că a venit ca la Prooroci, sau că la alții dintre Sfinți, prin relația… De aceea El este și Dumnezeu după fire și trup și cu trupul, împropriindu-Și-l,… fiind închinat în trup și împreună cu trupul …iată că spun că în El este Dumnezeu, nedespărțind trupul de Cuvântul. Și iarăși au afirmat că nu este alt Dumnezeu afară de El, unind cu Cuvântul ceea ce poartă El, ca propriu Lui, adică templul luat din Fecioară, căci Iisus Hristos este Unul din două firi”: dumnezeiască și omenească.
În ultimele patru anatematisme, sfântul Chiril al Alexandriei accentuează în special faptul că mântuirea este dăruită de către Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu întrupat și că nu poate fi despărțit trupul domnului nostru Iisus Hristos de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl. Pentru Sfântul Chiril a refuza calificativul de Teotokos dat Sfintei Fecioare Maria, „este echivalent cu a nu recunoaște întruparea , deoarece în Domnul nostru Iisus Hristos nu există un alt subiect, care să se fi născut, decât Cuvântul lui Dumnezeu”.
Sfântul Chiril al Alexandriei pune accentul pe unirea indisolubilă dintre Logos și trupul luat din Sfânta Fecioară Maria, de aceea „în baza acestei uniri, Iisus Hristos este din prima clipă a zămislirii Sale minunate, Dumnezeu-Om sau Persoană Divină în două firi, cea dumnezeiască și cea omenească”. În schimb ereticul Nestorie nu poate accepta unirea reală și esențială a celor două firi ale lui Iisus Hristos, ci insistă asupra tăioasei lor distincții. El nu neagă desăvârșirea și integritatea firii umane, care are trup și suflet rațional, dar o confruntă cu firea dumnezeiască astfel încât aceste două firi sau cele două ipostasuri sau cei doi fii, Logosul și omul Iisus, să fie distincți și uniți prin legătura morală și volițională. Această împărțire este considerată eretică și blasfemitoare de către Sfinții Părinți de la Sinodul III Ecumenic.
Sfântul Chiril al Alexandriei „ nu vorbește niciodată de Iisus Hristos ca fiind diferit de Logos, ci tot ceea ce adresează lui Iisus Hristos este direct orientat și spre Logos”. Sfânta Scriptură nu zice că logosul S-a unit cu persoana omului, ci spune clar: „Și Cuvântul trup s-a făcut” (Ioan 1,14). Iar întruparea Logosului nu înseamnă altceva decât că, trupul nostru și l-a făcut trupul Lui și s-a născut om din femeie, fără să înlăture dumnezeirea și nașterea Sa din Tatăl, ci și în luarea trupului a rămas ceea ce era. Dar, pentru că Logosul S-a născut din veșnicie din Tatăl și în timp din Fecioara Maria, de aceea Sfântul Chiril spune că: „Iisus Hristos născut din Fecioara Maria și din Duhul Sfânt e de o ființă și cu Mama și cu Tatăl Său”.
Logosul cel născut din veșnicie din Tatăl, pentru a restaura firea umană și-a luat trup în momentul zămislirii acestuia în Sfânta Fecioară Maria. Iar „expresia din salutul îngerului către Fecioara Maria: „Domnzeul este cu tine” (Luca 1,28), este echivalentă cu: „Dumnezeu-Logosul este cu tine” și înseamnă că El se naște în pântece și se face trup după cum este scris: „Duhul Sfânt va veni peste tine și puterea celui Preaînalt te va umbri (Luca 1,35).”
Această naștere după trup din Fecioara Maria nu este ca și cum dumnezeiasca Lui fire și-ar fi luat începutul existenței din Sfânta Fecioară Maria: „Această fire nu avea nevoie de chip necesar, de o a doua naștere pentru Sine, după cea din Tatăl… Dar pentru că El din cauza noastră și a mântuirii noastre, unindu-se în chip ipostaetic cu umanitatea S-a născut din femeie, se zice că S-a născut trupește”.
Deși cele două firi sunt unite, ele nu se amestecă. Unirea firilor este ipostatică, reală, adevărată, iar nu doar morală cum susțineau nestorienii. Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnzeu este consubstanțial cu Tatăl după dumnezeire și consubstanțial cu noi după umanitatea pe care a primit-o în sânul Fecioarei Maria, iar ca o consecință a unirii ipostatice a firilor în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, Sfântul Chiril a mărturisit că Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu.
De aceea a luptat împotriva ereziei nestoriene, susținând că. „Dacă adversarii noștri afirmă că nu trebuie să numim pe Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), ci numai Născătoare de Hristos (Hrisostokos), blasfemia lor este evidentă căci ei răpesc Domnului nostru Iisus Hristos realitatea, divinitatea și filiația. Dacă ei cred că El este cu adevărat Dumnezeu și că Unul-Născut s-a făcut asemenea nouă, pentru ce le este frică să o numească Născătoare pe aceea care L-a născut după trup, în mod evident.”
Fecioara Maria este slăvită pentru că ea a fost vasul ales din care și-a luat trup Logosul, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Preasfintei Treimi. Prin Fecioara Maria, Logosul divin a atins materialitatea acestei lumi și a făcut posibilă îndumnezeirea întregii ființe umane.
Nestorienii l-au acuzat pe Sfântul Chiril al Alexandriei de faptul că confundă pe Iisus Hristos, cel născut din Fecioară cu Dumnezeu Cuvântul cel din veci născut din Tatăl. Dar, Sfântul Chiril a dovedit că Dumnezeu, deși întrupat este Același dintotdeauna, iar nașterea în trup nu înseamnă mutare sau schimbare, ci dimpotrivă, Logosul își face propriu Lui trup luat din Sfânta fecioară. De aceea „ este unul și Același Fiu, mai înainte de întrupare Cuvântul netrupesc, iar după întrupare, Același în trup.”
Sfântul Chiril insistă asupra realismului unirii celor două firi, căci numai unirea fizică sau adevărată exprimă întruparea reală. Sensul profund al celor spuse și scrise de Sfântul Chiril este că, cele două firi nu pot să coexiste în Domnul nostru Iisus Hristos decât într-o unire de neînțeles, fără a atinge integritatea acestor firi. Datorită acestei integrități în indivizibilitatea ipostazei, Iisus Hristos se menține mereu Dumnezeu adevărat și om adevărat, chiar dacă după unire nu se mai vorbește decât de unul singur. Unirea ipostatică n-a creat o ipostază inexistentă înainte, ci firea umană s-a unit cu firea divină în ipostasul Cuvântului.
Formula unirii celor două firi pe care a folosit-o Sfântul Chiril în hristologia sa, este: „O singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Logosul”. Această formulă a fost acuzată de apolinarism, iar Sfântul Chiril a trebuit să se apere explicându-se pe larg în a doua scrisoare adresată lui Succensus și formulând astfel teoria enipostazei, adică a însușirii umanității de către ipostasul Logosului.
În scrisoarea către Succensus, Sfântul Chiril arată că: „Firea omenească nu este micșorată și nici sustrasă prin expresia „o singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Logosul”. Dovada că a fost om este că s-a întrupat. Deși Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu e numit de noi Unul întrupat și făcut om, totuși aceasta nu înseamnă că s-a amestecat, nici că firea Logosului s-a transformat în cea a trupului, nici aceea a trupului în cea a Logosului, ci fiecare rămânând și înțelegându-se în specificul său firesc, unite în chip inefabil, ne-au arătat o singură fire a Logosului, dar întrupată”.
Observăm că la Sfântul Chiril firea umană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos este întreagă și reală, fiind alcătuită din trup și suflet rațional, iar Logosul nu se substituie nici unuia din aceste elemente. Este evident că formula „o singură fire întrupată a lui Dumnezeu Logosul” nu impune o fire unică, deoarece ea este întrupată.
În timpul Sinodului III Ecumenic de la Efes, Sfântul Chiril a trebuit să răspundă la mai multe false acuze, în legătură cu Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, Sfântul Chiril le răspunde nestorienilor că natura nu se amestecă: „cu aceste cuvinte s-a unit cu un trup care avea suflet rațional și s-a făcut om rămânând și mai departe Dumnezeu … unirea aceasta s-a făcut în chip neamestecat și neschimbat, Dumnezeu Cuvântul rămânând ceea ce era și mai înainte; cu toate că S-a făcut trup El este nemodificat în ceea ce privește natura”.
Pentru Sfântul Chiril felul întrupării, prin arătarea că Dumnezeu Cuvântul a rămas ceea ce era și mai înainte, justifică pe deplin faptul că Fecioara Maria este numită Născătoare de Dumnezeu.
La Sinodul de la Efes, a fost luată ca bază Scrisoarea Sinodală a Sfântului Chiril în care se precizează că Domnul nostru Iisus Hristos nu-și are începutul în nașterea trupească, ci Logosul Divin ca Dumnezeu cel veșnic se unește cu trupul în aceeași persoană sau ipostas, numind început al vieții trupești unirea Cuvântului lui Dumnezeu cu trupul, în timpul zămislirii în pântecele fecioresc, iar nu început al lui Dumnezeu. În această scrisoare sinodală se vorbește deopotrivă de faptul că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu: „Sfinții Părinți nu au tăgăduit că Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), însă aceasta nu ca și cum firea dumnezeiască a avut început din ea, ci că El a luat Trupul Său cel Sfânt din ea. Acum, deoarece Cuvântul lui Dumnezu S-a unit cu trupul, spunem că El S-a născut cu trup din ea”.
În cadrul acestui Sinod de la Efes, episcopii care au participat au avut ca bază învățătura de credință formulată în cele 12 anatematisme, dar și citate din operele marilor apărători ai dreptei credințe de la Sinoadele ecumenice, precum Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Grigorie de Nyssa și alții care au mărturisit că: „în Iisus Hristos sunt două firi , una divină și una umană, dar o singură persoană, cea divină a Fiului lui Dumnezeu. Unirea celor două firi este o unire firească, ipostatică, nu una morală. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este consubstanțial cu noi după umanitatea pe care a primit-o în sânul Fecioarei Maria. Datorită unirii celor două firi în persoana Logosului întrupat, Sfintei Fecioare Maria i se cuvine demnitate de Născătoare de Dumnezeu (Theotokos)”.
Sfânta Fecioară Maria a fost declarată la Sinodul din Efes, ca Născătoare de Dumnezeu-Theotokos, ca urmare a unirii celor două firi, divină și umană, în Aceeași Persoană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Prin formularea dogmatică de la Sinodul al III-lea Ecumenic din Efes, nestorianismul a fost învins, iar pe baza contribuției Sfântului Chiril al Alexandriei s-a creat o dogmă din termenul „Theotokos”, atribuit Sfintei Fecioare Maria. Acest termen a fost folosit de Sfântul Chiril în unele predici. Pe care le-a rostit la Alexandria și Efes, pentru a arăta biruința Născătoarei de Dumnezeu: „Bucură-te Marie, Născătoarei de Dumnezeu prin care a venit harul cel nespus, despre care apostolul strigă zicând: S-a arătat harul lui Dumnezeu cel ce aduce mântuire tuturor oamenilor. Bucură-te Marie, Născătoare de Dumnezeu, prin care a venit lumina cea adevărată, Domnul nostru Iisus Hristos, care zice în Evanghelii: Eu sunt Lumina lumii. Bucură-te Marie, Născătoare de Dumnezeu prin care lumina a luminat celor ce stăteau în întuneric și în umbra morții. Bucură-te Marie, Născătoare de Dumnezeu, din cauza căreia în Evanghelii se predică: „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului; din cauza căreia în cetăți, în sate și în insule se întemeiază Biserici Ortodoxe. Bucură-te Marie, Născătoare de Dumnezeu prin care a venit Biruitorul morții și Nimicitorul iadului. Bucură-te Marie, Născătoare de Dumnezeu prin care a venit Făcătorul primei făpturi, îndreptătorul abaterii acesteia, Conducătorul împărăției cerești. Bucură-te Marie, Născătoare de Dumnezeu, prin care a înflorit și a luminat frumusețea învierii. Bucură-te Marie, Născătoare de Dumnezeu, prin care a curs botezul cutremurător al sfințeniei și al Iordanului. Bucură-te Marie, Născătoare de Dumnezeu, prin care toată suflarea care crede se mântuiește”.
Pentru aplanarea disputelor teologice care au continuat și după încheierea lucrărilor Sinodului III Ecumenic, s-a semnat un act de unire, elaborându-se și un
simbol de unire. Acest simbol de unire concentrează hristologia alexandrină și cea antiohiană într-o sinteză care sacrifică unii termeni mai puțin importanți. În acest simbol sunt scoase în evidență cele două firi ale Mântuitorului și învățătura dogmatică „Theotokos”: „Mărturisim deci pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul Născut, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, din suflet rațional și trup, înainte de veci născut din Tatăl după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă din Maria Fecioara după omenitate, același de o ființă cu Tatăl după dumnezeire și de o ființă cu noi după opmenitate. Căci s-a făcut unirea a două firi. De aceea, mărturisim un Iisus Hristos, un Fiu, un Domn. Potrivit cu acest înțeles al unirii neamestecate, mărturisim pe Sfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, pentru că Cuvântul dumnezeiesc s-a întrupat și făcut om și chiar de la zămislire și-a unit sieși templul luat din ea”.
Cu această formulă de unire s-a încercat ca să se pună capăt disputelor hristologice ale vremii, dar mai ales mult discutatei dogme „Theotokos” și acceptarea ei în sânul Bisericii de către ambele părți.
În prima parte a simbolului de unire s-a pus baza pe articolul II din Simbolul de la Niceea, în care antiohienii au adăugat după „Dumnezeu adevărat” din simbol, expresia „și Om adevărat, din suflet rațional și trup”. Iar după „înainte de veci născut din Tatăl”, s-a adăugat: „după dumnezeire”, ca să se poată preciza că nu după dumnezeire s-a născut din Fecioara Maria ci „în zilele de pe urmă din Maria Fecioara după omenitate” s-a născut. Apoi s-a precizat că Domnul nostru Iisus Hristos este „același de o ființă cu Tatăl după dumnezeire”, la care se adaugă că este „și de o ființă cu noi după omenitate”. Mai departe s-a acceptat că „s-a făcut unirea a două firi”, după cum spunea Sfântul Chiril despre „unirea naturală”, având grijă să se precizeze că aceasta se datorează „unirii neamestecate”. Ca și consecință a acestei uniri neamestecate a celor două firi, divină și umană, a fost acceptat termenul de „Născătoare de Dumnezeu” – „Theotokos” atribuit Sfintei Fecioare Maria. Antiohienii au insistat pentru termenul „templu”, iar Sfântul Chiril a reușit să introducă în simbol expresia: „Cuvântul dumnezeiesc S-a întrupat”.
Ideile principale ale simbolului de unire sunt ale Sfântului Chiril, precum: identitatea dintre Cuvântul lui Dumnezeu dinaintea întrupării Lui Iisus Hristos, născut din Fecioara Maria și recunoașterea calificativului de „Născătoare de Dumnezeu” – „Theotokos” dat Sfintei Fecioare Maria.
Acest simbol de unire „este cea mai autentică și prețioasă verigă între hristologia precalcedoniană și cea calcedoniană…El cuprinde elemente esențiale ale hristologiei care va fi reformulată la Calcedon fie cu aceleași expresii: „Dumnezeu desăvârșit” și „Om desăvârșit”, „din suflet rațional și trup”, „de o ființă cu Tatăl după dumnezeire”, „de o ființă cu noi după omenire”, „Un Hristos, un Fiu, un Domn”, „Născătoare de Dumnezeu”, „o Persoană”, fie cu același fond, ca în cazul identității dintre Logosul dinaintea întrupării cu Iisus Hristos, fie cu acela al celor două firi”.
Sfântul Chiril al Alexandriei a susținut și comentat hristologia antiohiană formulată în simbolul de unire și a precizat că antiohienii nu învățau despre doi Hristoși precum învățau nestorienii, ci împart numai expresiile biblice, afirmând că unele expresii se portivesc Cuvântului născut din veci din Tatăl, altele firii umane ale lui Iisus Hristos, iar altele sunt comune deoarece fiind rostite de Domnul nostru Iisus Hristos, ele cuprind în același timp și ce este potrivit pentru firea divină, dar și ce este potrivit pentru firea umană.
În simbolul de unire, antiohienii mărturisesc un Iisus Hristos, un Fiu, un Domn, Logosul divin născut din Sfânta Fecioară Maria, după trup, iar pe Sfânta Fecioară Maria o numesc Născătoare de Dumnezeu-Theotokos.
Sfântul Chiril declară că: „Mărturisirea antiohiană se deosebește de învățătura lui Nestorie pentru că prin termenul Theotokos se excludea împărțirea Domnului nostru Iisus Hristos în doi și pentru că ea admite o unire a firilor, nu o simplă legătură”.
Se părea că după Sinodul de la Efes și implicit după acceptarea actului de unire de către antiohieni și alexandrini, lumea creștină va avea parte de liniște, dar curând după aceea a izbucnit o altă dispută legată de persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos. O nouă erezie și-a făcut apariția, susținând că firea umană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, luată din Fecioara Maria, ar fi fost absorbită de cea divină, încât a dispărut complet.
Împotriva acestei erezii s-au adunat Sfinții Părinți la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, unde s-au pus bazele statornice ale dogmei hristologice și a celei teotokologice, , acceptându-se formularul de credință al papei Leon, care avea o învățătură clară despre Fecioara Maria, fiind întemeiată pe Sfânta Scriptură, dar și operele Sfântului Chiril în care s-a subliniat în chip deosebit maternitatea divină a Sfintei Fecioare Maria, prin cuvintele: „Urmând Sfinților Părinți, noi toți, unanimi, învățăm să mărturisim unul și același Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârșit în dumnezeire și desăvârșit în umanitate, Dumnezeu cu adevărat și om cu adevărat, din suflet rațional și trup, de o ființă cu Tatăl după dumnezeire și de o ființă cu noi după umanitate, asemenea nouă în toate afară de păcat, născut înaintea veacurilor din Tatăl după dumnezeire, iar în zilele din urmă născut după umanitate din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pentru noi și pentru a noastră mântuire, unul și Același Iisus Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi, neamestecat, neîmpărțit, nedespărțit. Deosebirea firilor nu a fost suprimată din cauza unirii, ci s-a păstrat dimpotrivă proprietatea fiecărei firi, care se unesc una cu alta într-o singură persoană și într-o singură ipostază. Mărturisim un Fiu neîmpărțit sau despărțit în două persoane, ci unul și același Fiu, Unul Născut, Dumnezeu-Logosul, Domnul nostru Iisus Hristos, cum a prezis proorocii despre El, cum însuși Domnul nostru Iisus Hristos ne-a învățat și cum simbolul Părinților ne-a transmis”.
După formularea doctrinei dogmatice a Sinodului de la Calcedon, teologi Bisericii își vor da seama că, dacă cineva atacă unirea ipostatică a celor două firi ale Mântuitorului, implicit va ataca și integritatea învățăturii despre Theotokos, iar cine va respinge învățătura dogmatică Theotokos, implicit va nega realitatea și eternitatea unirii ipostatice a celor două firi, dumnezeiască și omenească ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Cei care acceptă unirea ipostatică a celor două firi, implicit vor accepta și consecințele acestei uniri, în special dogma „Theotokos”.
Deoarece unirea ipostatică era înțeleasă în mod diferit de către cele două școli teologice, alexandrină și antiohiană, teologii ortodocși din perioada postcalcedoniană, erau preocupați de teologia hristologică nu pentru a formula concepte noi, ci pentru a face mai accesibile învățăturile stabilite de Sinoadele de la Efes și Calcedon. Se simțea trebuința unei formule care să precizeze învățătura Sinodului de la Calcedon atât împotriva interpretării nestoriene, cât și împotriva învățăturii monofizite.
Această formulă au aflat-o călugării sciți în „Tomosul către armeni” a Sfântului Proclu, Patriarhul de Constantinopol și pe care Ioan Maxențiu o citează afirmând că: „Unul din Treime a pătimit cu trupul”.
Această formulă era un argument nu numai împotriva nestorienilor ci și a monofiziților și tocmai prin această formulă călugării sciți L-au mărturisit pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, născut mai dinainte de veci din Tatăl și fiind „Unul din Treime”.
Prin formularea „Unul din Treime a pătimit cu trupul” se afirma, împotriva nestorienilor, că nu un om a pătimit pentru noi, ci una din Persoanele Preasfintei Treimi, întrucât și-a luat trup din Sfânta Fecioară Maria: „Dar dacă Dumnezeu-Cuvântul, luându-și Trupul, din trupul Maicii, S-a format Om pe Sine Însuși, fără îndoială că natura umanității luată din Fecioară nu s-a făcut a altuia, ci a aceluia care s-a format Om din ea. De aceea, noi credem că Sfânta Fecioară este cu adevărat și în mod propriu Născătoare de Dumnezeu, după trup, fiindcă nu Dumnezeu S-a transformat în natura Trupului, așa încât să nu mai fie Dumnezeu, cel ce S-a născut, ci rămânând Dumnezeu S-a făcut Om și S-a născut”.
Călugării sciți au luptat pentru formula lor tocmai ca să arate că Domnul nostru Iisus Hristos, care a pătimit, nu e un om oarecare, ci Însuși Dumnezeu cel întrupat.
În scrierile lui Ioan Maxențiu, „Unul” din formula călugărilor sciți era totdeauna precizat ca Cel Unul care S-a întrupat, adică Iisus Hristos.
Toată lupta călugărilor sciți a fost pentru unitatea Persoanei Domnului nostru Iisus Hristos, în două firi sau pentru ipostasul cel veșnic al Fiului care-Și asumă și firea omenească. Această asumare a firii omenești de către ipostasul dumnezeiesc este explicată de către cuviosul Ioan Maxențiu prin termenul de enipostasiere, fiind afirmat în expresia „Cuvântul a primit natura umană în ipostasul Lui”.
Călugării sciți au înțeles diferența dintre ipostasă și enipostasă susținând că: „ipostasa declară pe cineva, pe când enipostasa declară esența. Ipostasa definește persoana prin însușiri caracteristice, în timp ce enipostasa arată că nu este accident lucru care își cere existența în altul și nu e considerat în sine”.
Datorită acestei înțelegeri de enipostasiere a firii umane în ipostasul divin, Cuviosul Ioan Maxențiu a explicat foarte clar unirea naturală a firilor, divină și umană, în Persoana Logosului divin, dar și nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, din Sfânta Fecioară Maria. Datorită acestei uniri naturale a firilor în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, Sfânta Fecioară Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.
În disputa sa cu nestorienii, Cuviosul Ioan Maxențiu învăța că Ipostasul sau Persoana Cuvântului lui Dumnezeu Și-a luat natura umană care odată asimilată de El s-a făcut în mod propriu natura Lui Însuși și a rămas în Ipostasul sau Persoana lui Dumnezeu-Cuvântul.
Deoarece nestorienii nu făceau deosebirea între „persoană” și „natură”, ci confundându-le, ei susțineau că Persoana Omului Iisus a fost luată asupra Sa de către Dumnezeu-Cuvântul și implicit că din Fecioara Maria S-a născut Omul unit cu Dumnezeu. Dar Cuviosul Ioan Maxențiu se împotrivește acestei învățături greșite, argumentând astfel: „Așadar, cu această natură omenească, a binevoit Dumnezeu-Cuvântul să se unească în pântecele Sfintei Fecioare, care fiind plină de credință, s-a învrednicit să zămislească pe Dumnezeu; a binevoit să se unească cu ea, El Însuși și din materia mădularelor ei, prin propria Sa putere și tărie, S-a creat El Însuși pe Sine Însuși , după Trup, fără nici o micșorare a dumnezeirii Sale; S-a dezvoltat apoi, S-a făcut Om, a suportat o a doua naștere pentru a noastră mântuire … De aceea, se predică, de către Biserica universală că Dumnezeu-Cuvântul S-a născut cu adevărat și în mod propriu, din Sfânta Fecioară; tocmai de aceea, noi credem că aceeași Sfântă Fecioară este, cu adevărat și în mod propriu, Născătoare de Dumnezeu”.
Alături de Cuviosul Ioan Maxențiu a contribuit la dezvoltarea formulei „Unul din Treime a pătimit cu trupul” și Cuviosul Leonțiu de Bizanț care prin preluarea argumentelor celui dintâi „a putut preciza sensul adânc în care cele ale firii noastre s-au făcut proprii ipostasului sau subiectului dumnezeiesc”.
Cuviosul Leonțiu de Bizanț este considerat ca cel care a sintetizat hristologia ortodoxă postcalcedoniană și care a pus capăt prin argumentele sale teologice, nesfârșitelor dispute dintre nestorieni, anticalcedonieni și calcedonieni, cauzate de formula dogmatică de la Calcedon. Leonțiu folosește în teologia sa hristologică noțiunile de „fire” și „ipostas”, definind raportul dintre ele astfel: „Firea conține ideea de existență, pe când ipostasul conține ideea de existență în sine. Firea arată specia, iar ipostasul indică individul”. Odată cu acest raport, Leonțiu de Bizanț afirmă împotriva monofiziților că în Domnul nostru Iisus Hristos a existat o fire omenească cu genul și diferențele specifice, dar și o fire dumnezeiască, având atributele dumnezeirii. Dar, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, deși a existat ca Om adevărat, El nu era totuși un ipostas uman. De aceea, Leonțiu de Bizanț afirmă că: „firea omenească a lui Iisus Hristos nu este fără ipostas, dar nu e de sine ipostatică, ci e ipostasiată în Dumnezeu Cuvântul. Nu este anipostasiată, dar nici ipostasiată, ci enipostasiată. Ea are subzistența în Cuvântul”.
Umanitatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este perfectă ca natură, iar Logosul divin este Acela care și-a asumat natura umană printr-o unire naturală. Această existență a unei naturi ipostatice într-un alt ipostas, Leonțiu de Bizanț a numit-o „enipostaziere”. Aceste termen „pune în evidență faptul că Fiul lui Dumnezeu își alcătuiește El Însuși trup din Sfânta Fecioară și că prin întrupare a venit în maximă apropriere față de noi, fără să înceteze a fi Cuvântul atotputernic al Tatălui”.
În unirea ipostatică, firea omenească nu mai are un centru ființial autonom, aceasta nu din cauză că este definitiv anipostaziată (fără centru), ci pentru că este enipostaziată, adică centrată în persoana Cuvântului, asumată în subiectul Acestuia, fără a fi absorbită. Firea omenească pe care a asumat-o Cuvântul divin nu este ipostas cu proprie existență, existând prin sine. Ea are ca ipsotas de la începutul asumării ei, din pântecele Maicii Domnului, ipostasul Cuvântului, deoarece „ca Maică a lui Dumnezeu, Maria acceptă la sânul ei pe Cuvântul Însuși și pentru prima dată făptura este unită cu Dumnezeu după ființă. Adică firea omenească pe care o oferă Născătoarea de Dumnezeu este singura realitate creată care se unește după ființă cu Dumnezeu. Tocmai din acest motiv această fire omenească nu are nici un „ipostas de sine stătător”, ci devine enipostaziată în ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul”.
Leonțiu de Bizanț a creat premisele împăcării dintre ortodocși și necalcedonieni explicând că, Logosul divin, purtătorul dumnezeirii, nu S-a unit cu un ipostas particular, de sine existent, ci doar cu firea omenească desăvârșită pe care a luat-o din Preasfânta Fecioară Maria, dându-i acestei firi drept ipostas propriul Său ipostas. Prin urmare, firea omenească este enipostaziată în ipostasul Logosului divin.
Împotriva nestorienilor, Leonțiu de Bizanț afirmă maternitatea divină a Sfintei Fecioare Maria, ca o consecință directă a unirii ipostatice. Ea a născut nu numai o natură unită cu Logosul, ci însuși Logosul divin, născut odată din Tatăl, iar acum s-a născut trupește din Sfinta Fecioara Maria si de aceea, Ea este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu-Theotokos, pentru că din Ea a luat Domnul nostru Iisus Hristos firea omenească care a fost enipostaziată în Persoana Cuvântului divin.
Hristologia cuviosului Leonțiu de Bizanț a folosit-o și Sfântul Maxim Mărturisitorul, deslușind-o și apoi adâncind-o, ajungând astfel la o doctrină hristologică personală, care cuprindea două coordonate :
1) „Înomenirea lui Dumnezeu, hotărâtă de la început și realizată în istorie la plinirea vremii.
2) Îndumnezeirea omului inițiată de întruparea lui Dumnezeu. Îndumnezeirea avea ca scop restabilirea chipului lui Dumnezeu în om. Aceasta nu putea fi realizată decât dacă Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, asemenea marilor Părinți ai Bisericii o supracinstește în scrierile sale pe Sfânta Fecioară Maria, ca pe una ce ne-a adus nouă rodul vieții, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Sfântul Maxim a arătat că supracinstirea Fecioarei Maria nu este altceva decât o firească consecință a unirii firii dumnezeiești cu firea omenească în ipostasul divin al Domnului nostru Iisus Hristos.
Ipostasul divin a devenit și ipostas al firii umane, unind în ipostasul Său unic atât firea dumnezeiască, cât și cea omenească, fără ca acestea să devină o singură fire, ci au rămas necontopite, căci Fiul lui Dumnezeu. S-a făcut Om fără ca să înceteze a fi și Dumnezeu: „Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Cel Unul-Născut și Cuvântul Tatălui, Cel ce pentru Sine este și rămâne pururi simplu după fire, iar pentru mine se face compus după ipostas precum numai El știe, prin primirea trupului însuflețit mintal, fără ca prin unirea deplină cu trupul după ipostas să primească contopirea într-o singură fire și fără ca prin deosebirea deplină față de trup după fire să se taie în doi fii”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește în scrierile sale și de un „ipostas compus” a Domnului nostru Iisus Hristos arătând unitatea ca Persoană, dar și doimea firilor. Domnul nostru Iisus Hristos spunem că este „ipostas compus”, întrucât pe lângă firea Sa dumnezeiască pe care o are din veci din Tatăl, își ia cu voia proprie și pe firea omenească. Astfel, asumarea firii umane de către Logosul divin nu o anulează pe aceasta, ci doar Cel necuprins după firea Sa dumnezeiască Și-a asumat firea omenească luată din Sfânta Fecioară Maria la zămislire, ridicând-o la calitatea de fire a ipostasului divin. De aceea, Persoana Domnului nostru Iisus Hristos care S-a născut din Fecioara Maria, nu era alta decât Cel ce S-a născut din veci din Tatăl mai presus de fire și de cuvânt, precum mărturisește Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca fiind: „Unul din Sfânta și de o ființă și neprihănită și fericită Treime, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Cuvântul, strălucirea slavei și chipul ipostasului părintesc (Evrei 1,3) Cel nemăsurat în bunătate, care S-a făcut Om pentru noi și S-a întrupat din Sfânta, Preaslăvita Pururea Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu în înțeles propriu și cu adevărat”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul mai afirmă că trupul Domnului nostru Iisus Hristos a luat ființă prin adumbrirea Fecioarei Maria de către Duhul Sfânt, iar prin această suflare Domnul a primit insuflarea ce ține de omenitatea Lui sau sufletul mintal, împreună cu trupul Cel din Neprihănita Fecioară Maria.
Din nașterea Fiului lui Dumnezeu mai presus de fire, Sfântul Maxim Mărturisitorul, îi conferă Fecioarei Maria un loc cu totul deosebit, deoarece prin zămislirea mai presus de cuget și prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria are loc o înnoire a firilor, întrucât firea dumnezeiască suportă naștere trupească, iar firea omenească pregătește Logosului divin Întrupat „un trup fără sămânță, însuflețit rațional, întru toate ca al nostru și asemenea nouă, afară de păcat.”
Prin această înnoire a firilor, atât dumnezeiescul, cât și omenescul se dăruiește unul altuia spre o nouă treaptă de existență, în iconomia căreia Sfânta Fecioară Maria ocupă un loc aparte. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul mărturisește în scrierile sale că „Fecioara Maria e cu adevărat și Născătoare de Dumnezeu, zămislind ca pe o sămânță și născând în chip suprafiresc pe Cuvântul cel mai presus de fire, dacă cea care a născut e în sens propriu Maica Celui ce S-a semănat și S-a zămislit în ea”.
Observăm că Hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul este o continuitate a hristologiei Sfinților Părinți de până la el, fiind în strânsă legătură și cu dogma despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pe care o expune foarte clar în scrierile sale.
Atât Hristologia cât și dogma despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu au influențat considerabil pe teologii de după el, iar lucrările sale dogmatice erau citite și folosite în apărarea Ortodoxiei, stând la baza definiției doctrinare a Sinodului al VI-lea Ecumenic, care mărturisea astfel: „Noi ne-am alăturat deci celor cinci Sfinte Sinoade Ecumenice și venerabililor părinți și am mărturisit că Domnul nostru Iisus Hristos este adevăratul Dumnezeul nostru, Unul din Sfânta Treime, cea de o ființă și de viață dătătoare: desăvârșit în divinitate și desăvârșit în umanitate : același fiind Dumnezeu adevărat și om adevărat, compus din suflet rațional și din trup : de o ființă cu Tatăl după dumnezeire și același de o ființă cu noi după umanitate, asemănător cu noi în toate, afară de păcat; născut mai înainte de veci din Tatăl după dumnezeire și același născut după umanitate, la plinirea vremii, pentru mântuirea noastră din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, cea în sens propriu și cu adevărat Născătoare de Dumnezeu; Unul și același Iisus Hristos, cunoscut ca Fiu și Domn, Unul Născut din două firi, unite în mod neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit fără ca prin aceasta să fie înlăturată deosebirea firilor din cauza unității, ci mai vârtos păstrându-se însușirea fiecărei firi, unite într-o singură persoană și un singur ipostas”.
Odată cu formularea dogmatică de la Sinodul VI Ecumenic, s-a stabilit că în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos sunt două voințe naturale, corespunzătoare celor două firi unite după ipostas, iar cele două voințe naturale au și două lucrări corespunzătoare, cea dumnezeiască și cea omenească. Atât voințele naturale, cât și lucrările naturale sunt unite și armonios îmbinate în mod „neîmpărțit, neschimbat, nedespărțit, neconfundat.” Tot la acest Sinod Ecumenic s-a întărit legătura dintre hristologie și dogma despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, reafirmându-se nașterea după dumnezeire a Domnului nostru Iisus Hristos din veci din Tatăl, iar la „plinirea vremii” nașterea în timp după omenitate din Fecioara Maria, care în sens propriu și cu adevărat este „Născătoare de Dumnezeu”.
Această legătură naturală dintre hristologie și dogma despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a scos-o foarte clar în evidență și Sfântul Ioan Damaschin, care este considerat ca fiind cel ce a sistematizat formulele dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice și ale Sfinților Părinți de până la el, expunându-le în tratatul său despre dreapta credință ortodoxă, numit „Dogmatica”.
Sfântul Ioan Damaschin, fiind un apărător al dogmei de la Efes și continuator al teologiei Sfinților Părinți care au formulat dogma că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, scoate în evidență în mod deosebit această dogmă, făcând din ea ideea de bază a operei de mântuire realizată de Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru Sfântul Ioan Damaschin, dogma că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu este atât de unită cu Hristologia, încât întreaga noastră mântuire stă sau cade odată cu învățătura că Preasfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu.
De aceea, pentru mântuirea noastră „însuși Cuvântul S-a făcut trup, a fost conceput din Fecioară, s-a născut Dumnezeu împreună cu natura pe care a luat-o și care a fost îndumnezeită de El în același timp în care a fost adusă la existență… în chipul acesta Sfânta Fecioară se înțelege și se numește Născătoare de Dumnezeu și nu numai din pricina firii Cuvântului, ci și din pricina îndumnezeirii firii omenești.”
Sfântul Ioan Damaschin a scos în evidență conlucrarea Sfântului Duh în actul întrupării, stabilind că, după ce Fecioara Maria a binevoit să devină Maica Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin răspunsul dat îngerului Gavriil la Bunavestire : „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău” (Luca 1,38), în sânul preacurat al Preasfintei Fecioare a coborât Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu, după ipostas. Atunci, Duhul Sfânt s-a pogorât peste ea și a curățit-o, dându-i putere trebuitoare pentru primirea în sine a dumnezeirii Logosului, dar în același timp și puterea trebuitoare pentru naștere. În acel moment, „a umbrit-o înțelepciunea enipostatică și puterea Preaînaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel de o ființa cu Tatăl, ca o sămânță dumnezeiască și Si-a alcătuit sieși, din sârguirile ei sfinte și preacurate, trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător”. Trupul Domnului nostru Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu Cuvântul din nimic în mod creator prin Duhul Sfânt, încât trupul deodată s-a desăvârșit, Cuvântul însuși ipostasiindu-l, adică făcându-se ipostas al trupului „și potrivit acesteia, „Cuvântul s-a făcut trup”(Ioan 1,4), fără să se schimbe Cuvântul, trupul s-a făcut Cuvânt, fără să se modifice trupul, iar Dumnezeu S-a făcut om”.
Întrupându-se Cuvântul lui Dumnezeu, nu și-a schimbat firea, ci doar cele două firi, dumnezeiască și omenească s-au unit după ipostasa compusă a Cuvântului lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin scoate în evidență însușirile fundamentale care deosebesc fiecare fire în parte. Astfel, după firea dumnezeiască, Cuvântul este necreat și fără de început, iar după firea omenească El este creat și având început în timp. „Prin urmare, Sfânta Născătoare de Dumnezeu a născut o ipostasă compusă cunoscută în două firi; în ce privește dumnezeirea Sa, a fost născut din Tatăl în afară de timp, dar în ce privește omenitatea Sa, S-a întrupat în vremurile din urmă din Sfânta Fecioară în timp și s-a născut în trup”.
Păstrând tradiția Sfinților Părinți de până la el, Sfântul Ioan Damaschin învață că în Domnul nostru Iisus Hristos sunt două firi, dumnezeiască și omenească, unite într-o singură ipostasă a lui Dumnezeu-Cuvântul. Această ipostasă a Cuvântului lui Dumnezeu care a preexistat fără de timp și veșnic, „este simplă, necompusă, necreată, necorporală, nevăzută, impalpabilă, necircumscrisă și are pe toate câte le are Tatăl, pentru că este de o ființă cu El”.
După învățătura Sfântului Ioan Damaschin, cele două firi, dumnezeiască și omenească, se găsesc împreună în Domnul nostru Iisus Hristos, pe baza unirii ipostatice a firilor în sânul Sfintei Fecioare Maria, iar această unire „este ipostatică, neîntrupată și veșnică”. Odată cu unirea reală a firilor, Cuvântul lui Dumnezeu cel veșnic a luat din sângiuirile Sfintei Fecioare Maria și natura cu adevărat omenească, Intrupându-Se cu adevărat și în mod real. Astfel, trupul Domnului nostru Iisus Hristos, fiind zămislit în pântecele Fecioarei Maria și născut din Ea, spunem ca Domnul nostru Iisus Hristos este cu adevărat Fiul Mariei, iar Fecioara Maria este recunoscută ca fiind Maica Domnului și
Născătoare de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin în cuvântul la nașterea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, zice: „ Să se rușineze Nestorie și să-și pună mâna peste gura sa! Pruncul este Dumnezeu; cum nu este Născătoarea de Dumnezeu ceea ce L-a născut? Oricine nu mărturisește pe Sfânta Fecioară ca Născătoare de Dumnezeu, afară de Dumnezeu este.”
În Omilia la Nașterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfântul Ioan Damaschin combate ideile lui Nestorie, arătând că datorită unirii reale a firilor, divină și umană, pruncul născut de Fecioara Maria este cu adevărat Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, iar cea Care L-a născut fiind cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Urmând calea Sfinților Părinți, Sfântul Ioan Damaschin a folosit foarte des în operele sale acest apelativ atribuit Sfintei Fecioare Maria, împotrivindu-se și ereziei lui Nestorie, care o numea Născătoare de om sau cel mult Născătoare de Hristos.
De aceea, în Dogmatica sa, a explicat etimologia numelui „Hristos”, arătând că nu se cuvine a o numi ,,Născătoare de Hristos” pe cea care L-a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos, ci ,,Născătoare de Dumnezeu”.
„Nu numim deloc pe Sfânta Fecioară Născătoare de Hristos. Această denumire a născocit-o spurcatul, pângăritul Nestorie, cel cu cuget iudeu, vasul necurației, pentru a desființa termenul „Născătoare de Dumnezeu…”Hristos (uns) este și David regele și Aaron arhiereul, căci demnitatea de împărat și preoția se ungeau”.
Împotrivindu-se termenului „Născătoare de Hristos”, care avea semnificația că Domnul nostru Iisus Hristos este doar un purtător de Dumnezeu (căci aceasta înseamnă Hristos), Sfântul Ioan Damaschin arată că Dumnezeu Cuvântul S-a făcut trup îndumnezeind natura pe care a luat-o din Fecioara Maria,
iar, datorită unirii reale a firilor, divină și umană, El este Dumnezeu întrupat. Deoarece, Fecioara Maria a născut pe Dumnezeu Cuvântul Întrupat, în chipul acesta ea se numește cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, precum ne spune Sfântul Ioan Damaschin : „Cum să nu fie Născătoare de Dumnezeu aceea care a născut din ea pe Dumnezeu întrupat? În adevăr, este în sensul propriu și real Născătoare de Dumnezeu”. Iar „acest nume constituie toată taina întrupării”.
Pentru a scoate în evidență mai clar felul întrupării, Sfântul Ioan Damaschin a admis formula Sfântului Chiril al Alexandriei „o singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul”, mărturisind că expresia „întrupată” se referă la ființa trupului și desăvârșirea în omenire.
Explicând această formulă dogmatică „o singura fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul”, Sfântul Ioan Damaschin precizează că prin expresia „fire” trebuie înțeleasă „firea Cuvântului” ajungând astfel la o nouă interpretare a formulării, căci zice :,,nu greșim dacă spunem în chip absolut o singură ipostasă a lui Dumnezeu Cuvântul”.
Deoarece temeiul dogmei că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, este indicat de Sfântul Ioan Damaschin în unirea după ipostas a celor două firi în persoana veșnică a Cuvântului lui Dumnezeu Întrupat. Firea sa omenească n-a existat ca individ înainte de întrupare, iar după întrupare ea nu a avut un ipostas al ei propriu, care să existe prin sine însăși în afara ipostasului Cuvântului, ci ea s-a format și a început să existe încă din primul moment a zămislirii ca fire a ipostasului Cuvântului și în ipostasul Cuvântului. Pentru aceasta, ea nu este nici neipostatică, adică fără de ipostas, dar nici o fire omenească cu ipostas personal, ci este enipostatică, adică „Însuși Cuvântul lui Dumnezeu fiind ipostas al trupului. Căci Cuvântul lui Dumnezeu nu S-a unit cu dânsul prin mai-nainte ipostasierea trupului, ci sălășluindu-se în pântecele Fecioarei nescris împrejur cu ipostasul Său, din preacuratele sângiuiri ale Pururea Fecioarei Maria Și-a înființat trup însuflețit și cuvântător și gândit, luând pârga frământăturii celei omenești”.
Sfântul Ioan Damaschin a preluat de la cuviosul Leonțiu de Bizanț teoria enipostasierii, arătând că însuși ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut ipostas al trupului, deoarece Cuvântul dumnezeiesc nu s-a unit cu un trup omenesc cu ipostas personal, ci pogorându-se în pântecele Sfintei Fecioare Maria, și-a format din sângiuirile ei trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător, care a devenit trupul Lui, iar însuși Cuvântul dumnezeiesc a enipostasiat ipostasa trupului. Astfel, prin „termenul de enipostasiere (asumare și încadrare) pune în evidență faptul că Fiul lui Dumnezeu își alcătuiește El însuși trup din Sfânta Fecioară Maria și că prin întrupare a venit în maximă apropiere față de noi, fără să înceteze de a fi Cuvântul atotputernic al Tatălui”.
Cuvântul lui Dumnezeu și-a însușit firea umană odată cu zămislirea Sa în pântecele Fecioarei Maria, într-un mod atât de real și substanțial încât să nu constituie împreună cu firea umană decât o singură persoană, devenind astfel Persoana divină a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Ipostasul Cuvântului devenind ipostas al celor două firi, divină și umană, nu mai lasă nici una dintre ele fără de ipostas, dar nici nu lasă să fie ipostase diferite una de alta, astfel încât ipostasa divină rămâne totdeauna ipostasa celor două firi unite în Domnul nostru Iisus Hristos, în mod neîmpărțit și nedespărțit, știind că: „ipostasa Cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut ipostasa trupului, iar ipostasa Cuvântului, care era mai înainte simplă, a devenit compusă. Compusă din două firi desăvârșite, din dumnezeire și omenire”.
Mărturisind existența celor două firi care s-au legat reciproc și s-au unit după ipostasa compusă a Cuvântului, Sfântul Ioan Damaschin scoate în evidență însușirile fundamentale care le deosebesc, adică creat și necreat, dar și faptul că Domnul nostru Iisus Hristos „are însușirile firii dumnezeiești, potrivit cărora este unit cu Tatăl și cu Duhul și însușirile firii omenești, potrivit cărora este unit cu Maica Sa și cu noi” , fiind astfel de o ființă cu Tatăl și de o ființă cu Maica Sa.
Acestea mărturisindu-le Sfântul Ioan Damaschin, arată că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, iar Sfânta Fecioară Maria ca cea care L-a născut, a devenit Născătoare de Dumnezeu, reprezentând cel mai puternic argument al întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Dar, odată cu precizarea că Sfânta Fecioară Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, datorită faptului că cel născut din ea este Dumnezeu adevărat, ea nu este și născătoarea dumnezeirii în sensul că dumnezeirea Cuvântului și-ar fi luat începutul existenței din ea. De aceea, credem că însuși Cuvântul lui Dumnezeu cel născut mai dinainte de veci din Tatăl, în zilele cele mai de pe urmă s-a sălășluit în pântecele Fecioarei Maria, s-a întrupat și s-a născut din ea, „fără ca noi să credem că Fecioara a produs dumnezeirea, ci o cinstim pe ea numai ca pe Maica lui Dumnezeu și nu-i atribuim nașterea dumnezeirii Lui”.
Din operele Sfântului Ioan Damaschin putem sintetiza contribuția sa sub raport teotokologic, astfel: Sfânta Fecioară Maria este în mod real și cu adevărat Născătoare de Dumnezeu întrucât ea L-a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Trupul care s-a zămislit în pântecele Fecioarei Maria de către Duhul Sfânt aparține din primul moment al zămislirii, Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, iar firea Lui omenească este enipostaziată în ipostasul veșnic al Cuvântului divin. De aceea „atributul de Născătoare și de Maică a lui Dumnezeu exprimă raportul de profundă intimitate ce s-a stabilit între Fecioara Maria și Fiul lui Dumnezeu întrupat”.
Cu cât a accentuat și a demonstrat mai concret realitatea istorică deplin umană și divină a Domnului nostru Iisus Hristos, cu atât Sfântul Ioan Damaschin a scos în evidență și dogma Teotokos, care cu toate că face parte din hristologie este totodată și rădăcina, dar și încununarea ei. În acest sens credința că Fecioara Maria este în sens real Născătoare de Dumnezeu nu mai poate fi considerată ca o dogmă de mică importanță, ci poate fi așezată chiar în centrul hristologiei deoarece „acest nume constituie toată taina întrupării”.
Cu această formulare dogmatică că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu se încheie epoca patristică, iar Sfântul Ioan Damaschin, ca cel care a sistematizat și rezumat contribuțiile anterioare ale Sfinților Părinți a arătat faptul că învățătura ortodoxă despre Maica Domnului se stabilise deja în Biserică. Evlavia sa cu care a scris despre Maica Domnului a avut o influență majoră în perioada Sinodului al VII Ecumenic și continuă să aibă influență și în creștinismul actual, care se regăsește în epoca patristică.
CAPITOLUL IV
PURUREA – FECIORIA MAICII DOMNULUI
IV. 1 MĂRTURII PATRISTICE
Biserica Ortodoxă atribuind Sfintei Fecioare Maria calitatea de ,,Născătoare de Dumnezeu”, arată prin aceasta și faptul că de această calitate este legată în mod organic și indisolubil Pururea-fecioria Maicii Domnului, de care nu poate fi despărțită niciodată. De aceea, când vorbim de ,,Teotokos” numaidecât vom accepta că ceea ce L-a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos a fost și a rămas Pururea-fecioară, înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere.
Despre Pururea-fecioria Maicii Domnului au proorocit în chip tainic profeții Vechiului Testament, apoi fiind mărturisită și în Noul Testament de către Sfinții Apostoli, a fost și este acceptată numai prin credință, iar cei care cred văd în această dogmă „minunea minunilor”, prin aceea că Fecioara Maria este Maica lui Dumnezeu, dar născând a rămas de-a Pururea-fecioară. De aceea, Biserica Ortodoxă mărturisește că nașterea mai presus de fire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Sfânta Fecioară Maria, este „o învățătură, o dogmă, care se încadrează ca un adevăr logic și firesc în cadrul învățăturii creștine având o valoare deosebită în dogmatica ortodoxă”.
Această dogmă are o valoare deosebită fiind în strânsă legătură cu Hristologia, deoarece Domnul nostru Iisus Hristos, născându-se din Fecioara Maria, a rămas ceea ce a fost din veșnicie, adică Dumnezeu, dar s-a făcut și om, devenind astfel o persoană Divino-umană, iar Fecioara Maria, născând pe Domnul nostru Iisus Hristos, în chip mai presus de fire, a rămas ceea ce a fost mai înainte de naștere, adică fecioară, dar s-a făcut și Mamă, devenind astfel Maică Fecioară. De aceea „Pururea-fecioria ei rezultă indirect din nașterea Lui supranaturală”, iar persoana Preacuratei Fecioare Maria este legată de iconomia mântuirii, așa cum se mărturisește în simbolul de credință ortodox, arătând că Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu „Care, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut Om.”
Chiar dacă această dogmă, Pururea-fecioria Maicii Domnului, a fost formulată destul de târziu, abia la Sinodul II Trulan (691) când s-a hotărât că „Preacurata Pururea-fecioară fără sămânță L-a născut pe El (pe Domnul nostru Iisus Hristos)”, totuși această dogmă a circulat în lumea creștină cu multă autoritate încă de la începutul existenței Bisericii.
Deoarece era greu de înțeles și de acceptat într-o singură Persoană cele două calități ale aceleași naturi umane care se exclud una pe cealaltă, adică în același timp a fi Maică, dar și Fecioară, Sfinții Părinți au trebuit să apere și să aducă argumente din Sfintele Scripturi în favoarea acestei antinomii a credinței ortodoxe creștine.
De aceea, ei au dezvoltat unitar învățătura despre Pururea-fecioria Maicii Domnului, precizându-se criteriile teologice pentru preamărirea ei și toți într-un glas mărturisind că „cea aleasă de Dumnezeu pentru a fi sălaș Fiului Întrupat, a fost și a rămas fecioară”.
Mărturiile patristice despre Pururea-fecioria Maicii Domnului au fost puține la începuturile creștinismului, dar din secolul al II-lea, deodată cu învățătura despre Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a dezvoltat și învățătura despre Maica Domnului fiind mărturisită în duhul Sfintelor Scripturi.
Chiar dacă în primele secole, Sfinții Părinți în scrierile lor nu au făcut referiri numeroase la Maica Domnului, acestea raportându-se mai mult la mărturiile din Noul Testament, totuși Biserica primară le-a acceptat în conștiința sa, urmând ca din secolul al II-lea în lupta cu gnosticismul și unele erezii, să se folosească și argumente din Vechiul Testament de la Sfinții Prooroci, în special textul din cartea profetului Iezechiel, în care scrie: ,,apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea din afară a templului, spre răsărit și aceasta era închisă. Și mi-a zis Domnul: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă.”(Iezechiel 44,1-2) Acest text a fost interpretat de către Sfinții Părinți ca o proorocire referitoare direct la Pururea-fecioria Maicii Domnului, devenind și textul de bază al acestei dogme.
Mai târziu, deodată cu problemele trinitare și hristologice, părinții și scriitorii bisericești au fost „unanimi în susținerea unei feciorii reale a Sfintei Fecioare Maria în timpul zămislirii sale, a nașterii reale și a perioadei de după naștere”.
Dintre Sfinții Părinți ai Bisericii primare, Sfântul Ignatie Teoforul este cel dintâi apologet creștin care, după perioada Sfinților Apostoli, vorbește despre Fecioara Maria în sensul continuării teologiei Sfinților Apostoli. Sfântul Ignatie susține cu tărie că nașterea în timp din Fecioara Maria este dovada Întrupării Fiului lui Dumnezeu, fiind scos în evidență rolul Maicii Domnului în opera de mântuire și astfel combătând pe docheți, împotriva cărora a scris în epistola către smirneni: „Slăvesc pe Iisus Hristos Dumnezeu, … Care cu adevărat este din neamul lui David după trup, dar Fiul al lui Dumnezeu după voința și puterea lui Dumnezeu, născut cu adevărat din Fecioară”.
Sfântul Ignatie insistă pentru ambele adevăruri, care nu pot fi înțelese decât dacă sunt privite în lumina credinței și puterii lui Dumnezeu, Care din voința Lui au fost săvârșite, adică ca El să se nască din Fecioara Maria, iar Maica Sa să rămână Fecioară. Această antinomie păstrează și accentuează taina Sa dumnezeiască și se poate afirma că una din dogmele de bază a propovăduirii creștine era aceea despre nașterea feciorelnică a Maicii Domnului și totodată luării trupului omenesc din ea de către Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, astfel încât lucrarea Fecioarei Maria e integrată armonios și deplin în doctrina Hristologică.
În scrierile Sfântului Ignatie Teoforul se află miezul viitoarei teologii creștine, mereu în antiteză cu sistemele gnostice, prin aceea că el vorbește despre un plan al mântuirii împlinit de Dumnezeu prin Fecioara Maria, zicând că: „Dumnezeul nostru Iisus a fost zămislit de Maria, după rânduiala lui Dumnezeu, din sămânța lui David și din Duhul Sfânt”. Atât zămislirea, cât și purtarea în pântece și apoi nașterea Fiului lui Dumnezeu de către Maica Domnului nu sunt fapte izolate, ci „evenimente voite de Dumnezeu Însuși printr-un plan care depășește istoria, dar care asumă totuși, timpul și spațiul”.
În succesiunea faptelor Sale mântuitoare, de la Întrupare și până la Înviere, Mântuitorul nostru Iisus Hristos are lângă Sine prezența plină de smerenie a Fecioarei Maria pe care a ferit-o de stăpânitorul veacului acestuia, căci „n-a cunoscut fecioria Mariei”, devenind astfel pururea-fecioria o taină răsunătoare.
Mărturiile Sfântului Ignatie prezintă astfel o valoare deosebită, deoarece se raportează la Sfintele Evanghelii și aduc dovada mărturisirii de credință a primilor ucenici ai Domnului nostru Iisus Hristos, astfel încât învățătura Sa are autoritatea de la Sfinții Apostoli.
După perioada apostolică, au urmat apologeții care prin scrierile și glasul lor au apărat dreapta credință, nașterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos din Fecioara Maria și totodată Pururea-fecioria Maicii Domnului, aducând dovezi de la Proorocii Vechiului Testament și de la Apostolii Noului Testament.
Unul dintre acești apologeți a fost Sfântul Iustin Martirul și Filosoful care prin apologiile sale a dorit să respingă toate calomniile împotriva creștinilor și să arate că singura cale a vieții veșnice este credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos „Cel născut prin fecioara din neamul lui Avraam și din tribul lui Iuda și David”.
În cartea „Dialogul cu iudeul Trifon”, la explicarea psalmului XXI, Sfântul Iustin Martirul introduce o temă nouă „care face legătura între cele două momente ale istoriei: antiteza Eva-Fecioara Maria. … Dacă la creație o fecioară a stricat toată zidirea, iată că Dumnezeu reclădește; dacă omul păcătuiește, Dumnezeu salvează; dacă o femeie aduce moartea în lume, Dumnezeu tot printr-o femeie aduce viața”.
Sfântul Iustin Martirul, se pare că este primul scriitor creștin care a folosit legătura dintre Eva și Fecioara Maria, arătând că prin Eva, care era fecioară, a lucrat șarpele cel viclean spre căderea lui Adam și a întregului neam omenesc, dar din bunăvoința lui Dumnezeu, prin Fecioara Maria a venit mântuirea neamului omenesc, căci ea L-a născut pe Mântuitorul întregii omeniri, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul: „După cum Eva fiind fecioară și fără de pată primind întru sine cuvântul șarpelui a născut neascultarea și moartea, tot astfel și Fecioara Maria, atunci când îngerul Gavriil i-a binevestit, primind credința și bucuria, cum că: „Duhul Domnului va veni asupra ei și puterea Celui Preaînalt o va umbri, din care cauză și Sfântul care se va naște din ea va fi Fiul lui Dumnezeu” a răspuns: Fie mie după cuvântul Tău”. În felul acesta s-a născut prin aceasta, El, despre care am arătat că s-au spus atâtea Scripturi”.
Prin această paralelă, între Eva și Fecioara Maria, Sfântul Iustin Martirul a vrut să arate importanța Fecioarei Maria pentru neamul omenesc, scoțând în evidență și valoarea fecioriei, care a stat la baza Întrupării Logosului Divin, iar Acesta ca un Atotputernic a păstrat-o fecioară și în timpul nașterii, dar și după naștere. Iar, proorocia de la Isaia: „Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu”, este explicată de către Sfântul Iustin Martirul astfel: „puterea lui Dumnezeu care venind asupra Fecioarei o a umbrit și a făcut-o, deși era fecioară, să poarte în pântece”.
Descoperind în feciorie un argument al dumnezeirii lui Iisus Hristos, totodată urmând și Sfintei Tradiții, Sfântul Iustin Martirul numește pe Maica Domnului ca fiind Fecioară, „dovedind astfel interesul deosebit pe care îl acordă Maicii Domnului și deci Întrupării reale a lui Dumnezeu”.
Despre persoana Sfintei Fecioare Maria a scris și Sfântul Irineu de Lyon, mai ales în cartea a treia a tratatului său „Contra ereziilor”, iar prin „cartea aceasta a adus Bisericii servicii de cea mai mare însemnătate”. Citatele Sfântului Irineu cu privire la Fecioara Maria, arată că ea „a fost sieși și întregului neam omenesc pricina mântuirii”, deoarece ea L-a născut trupește pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și în scrierile sale găsim paralelismul dintre Eva și Fecioara Maria, dar și dintre Adam cel Vechi și Noul Adam: „Adam a fost creat din pământ fertil datorită puterii lui Dumnezeu, iar Noul Adam trebuia să-și aibă începutul tot într-un pământ fertil, prin aceeași putere a lui Dumnezeu. Acest „pământ fertil” nu poate fi decât Fecioara Maria din care a ieșit Iisus Hristos”.
În cărțile sale, Sfântul Irineu o așază pe Fecioara Maria în centrul atenției, privind planul de mântuire a lui Dumnezeu. Prin folosirea citatelor de la Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu”(Isaia7,14), dar și a cuvintelor Arhanghelului Gavriil către Sfânta Fecioară Maria, când ea l-a întrebat cum va fi nașterea, iar îngerul i-a răspuns „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceea și Sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35), Sfântul Irineu aduce argumente contra gnosticilor că „Fiul lui Dumnezeu cel curat a deschis în mod curat sânul cel curat al Fecioarei”. Dar, din aceleași scrieri se poate vedea și susținerea sa pentru fecioria din timpul nașterii, dar și după naștere, mai ales din citatul: „El, Iisus Hristos, Pruncul de puritate dumnezeiască, face și menține fecioară pe Maria”.
Prin Sfântul Irineu de Lyon învățătura despre Fecioara Maria a dobândit un statut teologic în deplinul înțeles al cuvântului, devenind astfel cel dintâi Sfânt Părinte la care întâlnim un plan exact al Teologiei creștine.
Un alt scriitor care a scris despre Fecioara Maria, este Clement Alexandrinul, care face parte din școala alexandrină, unde în secolul al III-lea era centrul gândirii Hristologice și Mariologice. În scrierile sale, Clement demonstrează că adevărații gnostici sunt numai creștinii căci ei cinstesc pe Domnul nostru Iisus Hristos și pe Maica sa.
Tema centrală a scrierilor sale este dovedirea dumnezeirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, totodată scoțând în evidență și Întruparea Acestuia, arătând că „Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a făcut toate, a luat trup, a fost zămislit în pântecele Fecioarei, în așa fel încât s-a născut trupul Său material”.
În cartea Stromatele, Clement Alexandrinul apără fecioria Maicii Domnului în fața gnosticilor, susținând că: „mulți și până acum, socot pe Maria lăuză din pricina nașterii pruncului; dar nu e lăuză că spun unii că după naștere a fost îngrijită de o moașă, care a găsit-o fecioară … „A născut și n-a născut” spune Scriptura, pentru că Maria a zămislit din ea însăși și nu din împreunare”. Observăm că Clement susține formula „Maria a zămislit din ea”, împotriva formulei curente eretice „prin Maria”.
Din scrierile sale reiese că Clement Alexandrinul apără fecioria Maicii Domnului, deoarece Pururea-fecioria ei rezultă indirect din nașterea Lui supranaturală.
Mai târziu, adică în perioada secolelor IV-V d.Hr. cunoscută ca fiind „veacul de aur” al literaturii patristice, apar cele mai importante scrieri ale marilor Sfinți ai Bisericii, precum: Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Epifanie, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Ambrozie și mulți alții care au lăsat în scrierile lor o bogată învățătură despre Fecioara Maria. În această perioadă, „veacul de aur al creștinismului”, au fost dezbătute diferite dogme teologice printre care și cele referitoare la Pururea-fecioria Maicii Domnului.
Unul dintre marii Părinți ai Bisericii care a avut o mare contribuție în arătarea adevărului despre Fecioara Maria a fost Sfântul Atanasie cel Mare. Contribuția Sfântului Atanasie la dezvoltarea învățăturii despre Fecioara Maria a fost înscrisă pe linia Hristologică a vremii căci a apărat dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la care a adăugat diferite aspecte morale și ascetice ale Persoanei Sfintei Fecioare Maria.
Sfântul Atanasie ne vorbește în tratatele sale despre Întruparea Logosului din trupul feciorelnic al Maicii Domnului, arătându-ne că Domnul nostru Iisus Hristos și-a luat trup omenesc „din fecioară neprihănită și neîntinată și neștiutoare de bărbat (I Petru 1,18), un trup curat și cu adevărat străin de unirea femeii cu bărbatul”.
Pentru Sfântul Atanasie, curăția trupească a Maicii Domnului este mai presus de orice îndoială arătând clar că Logosul Divin „a luat trupul adevărat omenesc din Pururea-fecioara Maria”, iar această stare a ei neputând fi atinsă de nimic.
În sprijinul acestei dogme a Maicii Domnului, Sfântul Atanasie aduce spusele proorocilor care „au proorocit de la început despre misiunea privitoare la Fecioară și despre nașterea săvârșită din ea, zicând: „Iată, Fecioara în pântece va lua și va naște Fiu și vor chema numele Lui, Emanuel, care se tălmăcește: cu noi este Dumnezeu”. Un alt argument în srpijinul fecioriei Maicii Domnului pe care Sfântul Atanasie îl folosește în scrierile sale este legat de nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. „Scriptura spune că a și născut. Căci zice: „Și a născut (Luca 2, 7) și a adus jertfă după naștere (Luca 2, 23). Iar toate acestea au fost semne că a născut ca fecioară”.
Deoarece Sfântul Atanasie cel Mare a trăit în Egipt acolo unde monahismul era la apogeul său și sub influența căruia sfântul a insistat foarte mult asupra fecioriei Maicii Domnului pe care a luat-o model de viață întru adevărată curăție, a îndemnat pe monahi și pe creștinii mireni să-i urmeze, sfătuindu-i astfel: „Sfintele Scripturi ne învață că viața Fecioarei Maria, Maica lui Dumnezeu este chipul desăvârșit și al unei vieți îngerești. Să luăm aminte cum ea L-a îmbrățișat și L-a însoțit pe Domnul! Câtă bucurie oare n-au avut îngerii când și-au văzut chipul curăției lor în trupul unei Fecioare! Cum o va arăta Domnul tuturor și va zice Părintelui ceresc: „Toate acestea au fost și sunt fecioare precum Maria, Maica Mea!”
Din învățătura Sfântului Atanasie se poate observa dorința lui de a scoate în evidență virtuțile și calitățile Fecioarei Maria, îndemnându-i pe toți creștinii să-i urmeze Ei împărtășindu-se astfel de darurile lui Dumnezeu.
Sfântul Atanasie odată cu lupta sa contra arianismului și dovedirea dumnezeirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a scos în prim plan și Pururea-fecioria Maicii Domnului ca ceea ce L-a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, luînd de la ea firea sa umană.
Un alt mare Sfânt care a trăit în „veacul de aur al creștinismului” a fost Sfântul Vasile cel Mare care odată cu învățătura sa despre Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Fecioara Maria a scos la lumină și credința sa curată în Maica Domnului, scriind în Cuvântul „Despre credință” astfel: „Credem și mărturisim un singur adevărat și bun Dumnezeu și Tată, de Care au fost făcute toate, Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos; și Unul-Născut Fiul Lui, Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, singurul adevărat, prin Care s-au făcut toate și cele văzute și cele nevăzute și prin El toate au fost așezate și întărite: „Acesta era la început cu Dumnezeu și era Dumnezeu”; „Acesta, deși era întru totul asemenea și icoană vie a lui Dumnezeu, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a umilit pe Sine și a luat chip de rob” prin nașterea din Fecioara „purtând înfățișare omenească”. În această mărturisire de credință Sfântul Vasile cel Mare arată legătura indisolubilă dintre Întrupare și fecioria Maicii Domnului. Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine coborându-se în pântecele feciorelnic al Fecioarei Maria, ea rămânând fecioară și în timpul nașterii, dar și după naștere căci puterea lui Dumnezeu a acoperit-o și a umplut-o cu har, dăruindu-i o viață desăvârșită și curată.
Pentru a dovedi curăția Maicii Domnului, Sfântul Vasile cel Mare folosește în Hexaemeron exemplul unei păsări care își perpetuează specia fără să se împreuneze, îndemnându-i pe cei care se îndoiesc, astfel: ,,Notează-mi aceasta din istoria păsărilor, pentru ca atunci când vei vedea pe cineva că râde de taina noastră, spunând că este cu neputință și peste fire să nască o fecioară, păzindu-și neîntinată fecioria, tu atunci să-ți aduci aminte că cel care a binevoit „Prin nebunia propovăduirii să mântuiască pe cei ce cred” (I Corinteni 1, 21), a luat-o înainte și ți-a dat în natură nenumărate temeiuri de a crede în minuni”.
Dar, Sfântul Vasile cel Mare aduce mărturii și de la Sfinții Prooroci, în special profeția de la Isaia, care spune că: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14), scriind într-o Omilie la „Nașterea lui Iisus Hristos” că: „Domnul Însuși a dat un semn; un semn cu adevărat nemaiauzit și înfricoșător, cu mult mai sus de orice lege omenească: aceeași femeie este și fecioară și mamă, iar în timp ce rămâne în curăție Sfântă feciorească se biecuvântează născând”.
Descoperirea divină făcută profetului Isaia cu mult timp înainte de nașterea lui Iisus Hristos ne arată că Dumnezeu a hotărât Întruparea Fiului Său într-o Fecioară, care în lumina Noului Testament nu este alta decât Maria dintr-o „cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret.” (Luca 1, 26)
Dovedind Pururea-fecioria Maicii Domnului, Sfântul Vasile cel Mare arată că: „curăția Sfintei Fecioare nu vine din sine, ci este rodul lucrării Fiului, care păstrându-i curația se dovedește pe Sine Dumnezeu”.
Fecioria Maicii Domnului este o calitate pe care ea o are prin grija lui Dumnezeu, prevestită și de proorocul David, după cum ne spune Sfântul Vasile cel Mare în Omiliile la Psalmi: „Văzut-a psalmistul pe Dumnezeu Întrupat, văzut-a născut din Sfânta Fecioară pe Emmanuil, Care se tâlcuiește „cu noi este Dumnezeu”.
Sfântul Vasile cel Mare arată că învățătura Bisericii despre Maica Domnului este în strânsă legătură cu Hristologia, în special cu Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos și precum Cel născut din ea este Om adevărat și Dumnezeu adevărat așa și cea care L-a născut a trebuit să fie mai presus de cele firești rămânând Pururea-fecioară.
Dar, despre legătura dintre Hristologie și învățătura despre Pururea- fecioria Maicii Domnului a scris și Sfântului Grigorie de Nazians sau „Teologul”. El arată contribuția deosebită pe care a avut-o Fecioara Maria la Întrupare, prin faptul că Fiul lui Dumnezeu a luat din Fecioara Maria întreaga fire umană și că El Însuși S-a „coborât” pe Sine și a devenit, prin ea, Om adevărat. De aceea Sfântul Grigorie Teologul spune că Fiul lui Dumnezeu „se face om întru toate, afară de păcat, zămislit din Fecioara curățită mai dinainte de către Duhul și la suflet și la trup, deoarece se cuvenea să fie cinstită și nașterea și mai dinainte cinstită și fecioria …”
Fecioara Maria contribuie prin acordul ei la împlinirea tainei întrupării, devenind astfel Preacurată și rămânând fecioară prin lucrarea divină, căci Însuși Fiul lui Dumnezeu „S-a născut din fecioară, ca să cinstească și nașterea și să dea o deosebită prețuire fecioriei”.
În teologia Sfântului Grigorie de Nazians se observă o legătură reală între Dumnezeu și Fecioara Maria pentru a se împlini taina Întrupării Logosului Divin. Această legătură constă din faptul că Fecioara Maria a dăruit lui Dumnezeu curăția ei, iar Dumnezeu a păstrat-o neatinsă prin puterea Sa, prin darul Duhului Sfânt.
Sfântul Grigorie Teologul fiind un mare apărător al Duhului Sfânt, care a lucrat în Fecioara Maria loc potrivit pentru sălășluirea Fiului lui Dumnezeu, care „S-a arătat întru totul Om fără de păcat, fiind zămislit de Fecioara și trup și Suflet, iar ea fiind mai înainte curățită de Duhul. Că trebuia ca amândouă să fie așa: Și Nașterea să fie preamărită și Fecioria cinstită”.
Ca și ceilalți Părinți capadocieni, Sfântul Grigorie de Nazians, din cauza problemelor Hristologice și Pnevmatologice ale vremii, nu scrie pe larg despre o doctrină a Maicii Domnului, ci doar texte scurte răsfirate de-a lungul scrierilor sale dar, a influențat teologia răsăriteană prin accentul pus pe feciorie și trăirea unei vieți în curăție, a cărei împlinire se realizează cel mai bine după chipul Pururea Fecioarei Maria.
Alături de ceilalți doi mari ierarhi, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nazians, este și Sfântul Ioan Gură de Aur, fiind unul dintre cei mai mari teologi și oratori ai Bisericii. Deoarece a fost format de la școala din Antohia și dobândise o cunoaștere teologică mai puțin speculativă, fiind aplecat mai mult spre partea morală a vieții nu a scris despre Fecioara Maria nici o lucrare specială, dar în operele sale precum „Omiliile la Matei” ne-a lăsat și fragmente în care a arătat-o pe Fecioara Maria cât se poate de simplă și ascultătoare de voia lui Dumnezeu, dar mai ales atrasă de dragostea Fiului ei, deoarece numai ea știa felul zămislirii după spusa îngerului: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1, 35).
În dovedirea fecioriei Maicii Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur află un sprijin și în persoana Dreptului Iosif căruia îngerul i-a spus: „Nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.” (Matei 1, 20). De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndrumă și pe noi astfel: „Nu te întreba: cum a lucrat Duhul cel Sfânt această zămislire din Fecioară? … Ca să nu te mai necăjești punând mereu aceste întrebări, scapă de orice nedumerire spunând: Dumnezeu a făcut minunea! … Să nu socotești apoi că ai aflat totul, dacă ai auzit că S-a născut de la Duhul Sfânt. Chiar dacă știm asta, totuși sunt multe lucruri pe care nu le cunoaștem. De pildă: în ce chip Cel Nemărginit este cuprins în pântece? În ce chip Cel care ține lumea este purtat în pântece de o femeie? În ce chip Fecioara naște și rămâne Fecioară?” De aici reiese că Maica Domnului a fost purtătoare unei taine de negrăit, de aceea nici o minte omenească nu poate spune lămurit ceea ce s-a întâmplat cu Fecioara Maria la Zămislirea Cuvântului lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidență și rolul Sfintei Fecioare Maria, care prin participarea ei se realizează Întruparea Logosului Divin.De aceea scrie împotriva ereticilor valentinieni aducând argumente din Sfânta Scriptură prin care spune despre Domnul nostru Iisus Hristos: „Că a luat trup din trupul Fecioarei, evanghelistul a arătat-o spunând: „Că cel zămislit în ea” (Matei 1, 20); iar Pavel spune: „Cel născut din femeie” (Gal. 4, 4). Aceste cuvinte închid gura acelora care spun că Domnul nostru Iisus Hristos a trecut prin Fecioară ca printr-un canal”.
Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidență minunile cu femeile cele sterpe din Vechiul Testament, cea cu Sara femeia lui Avraam și cea cu Elisabeta femeia lui Zaharia, ca fiind argumente pentru înțelegerea și acceptarea că Fecioara Maria a născut ca fecioară și a rămas fecioară și după naștere: „să nu
pui la îndoială atunci când auzi că Fecioara naște pe Stăpânul nostru obștesc. Exercitează-ți mintea, gândindu-te la pântecele acestor femei sterpe, pentru ca atunci când vezi că din Harul lui Dumnezeu se deschide spre naștere de copii pântece mort și legat, să nu te mai miri când auzi că Fecioara a născut. Dar mai bine spus, să te miri și să te minunezi, dar să nu pui la îndoială minunea! …femeile acelea au fost sterpe tocmai pentru ca să fie crezută nașterea din Fecioară și pentru ca însăși Fecioara să fie povățuită a crede în făgăduință”.
Deoarece era un bun cunoscător al Sfintelor Scripturi, Sfântul Ioan Gură de Aur dovedește adevărul despre Pururea-fecioria Maicii Domnului, care este scos la lumină printr-o cercetare atentă, dar mai ales cinstirea lui deosebită pe care o avea față de Fecioara Maria. Chipul Maicii Domnului în teologia Sfântului Ioan Gură de Aur, chiar dacă este arătat mai mult din latura morală a vieții, este totuși o mărturie foarte clară despre ea și rolul pe care l-a avut la Întrupare, scoțând în evidență adevărurile dreptei credințe.
Un alt mare teolog al Bisericii ortodoxe care a adus mărturii în scrierile sale despre Pururea-fecioria Maicii Domnului a fost Sfântul Grigorie de Nyssa, considerat ca fiind cel mai mare gânditor creștin. A avut de luptat cu eretici precum Eunomiu care era arian și Apolinarie, care nu recunoștea firea umană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de aceea, odată cu stabilirea definitivă a dogmei că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este deoființă cu Tatăl, a trebuit să scoată în evidență și faptul că avea și fire umană, deci recunoașterea că este deoființă și cu Fecioara Maria, din care S-a născut, căci: „cel care a istorisit nașterea Lui, a istorisit deopotrivă că El S-a născut dintr-o fecioară”.
Pentru a dovedi Pururea-fecioria Maicii Domnului, Sfântul Grigorie de Nyssa îi ia martori pe proorocii Vechiului Testament, care prin proorocirile lor au arătat cu mult înainte că fecioria va sta la baza Întrupării Fiului lui Dumnezeu.
De aceea, comentând proorocia de la Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel”(Isaia 7, 14), ne spune astfel: „O preaînălțată minune! Fecioara devine mamă și rămâne fecioară! Privește această nouă rânduire a naturii. Orice altă femeie, dacă vrea să rămână fecioară, nu poate să fie mamă. Atunci când o femeie devine mamă, ea nu mai este fecioară. Dar aici, cu adevărat cele două sunt unite în aceeași ființă. Dar iată că aceeași femeie este arătată și Maică și Fecioară, iar fecioria ei nu a fost piedică în calea nașterii și nici nașterea nu a stricat fecioria. Domnul S-a pogorât ca să ne facă vii pe toți, pentru că El a venit printr-o naștere fără stricăciune”.
Iar despre felul nașterii, Sfântul Grigorie de Nyssa, în „Comentariu la Cântarea Cântărilor” ne spune că: „precum ni s-a dat Fiu fără Tată, așa ni s-a născut și prunc fără naștere întru durere. Căci precum n-a cunoscut Fecioara cum a luat ființă în trupul ei, trupul purtător de Dumnezeu, așa n-a simțit nașterea. Încă proorocul a mărturisit nașterea fără dureri. Căci zice Isaia: „Înainte de a se zvârcoli în dureri de naștere, ea a născut; înainte de a simți chinul, ea a născut un fiu” (Isaia 66, 7). De aceea, a fost deosebit și străin în amândouă privințele de rânduiala firii, întrucât nici n-a început din plăcere, nici n-a ieșit la lumină prin dureri”. Iar în „Marele Cuvânt Catehetic” întărește cele spuse mai înainte, arătând că odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu „S-a întâmplat ceva, ce nu mai cunoscuse până atunci istoria întregii omeniri: zămislire fără împreunare bărbătească, naștere fără dureri, alăptare printr-o fecioară”.
Pentru dovedirea Pururea-fecioriei Maicii Domnului, Sfântul Grigorie de Nyssa folosește și o preînchipuire din Vechiul Testament a ,,rugului aprins” pe
care l-a văzut Moise în muntele Horeb: „Iar acolo i S-a arătat Îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieșea dintr-un rug; și a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia” (Ieșire 3, 2). Prin această învățare să cunoaștem și taina Sfintei Fecioare, din care a strălucit prin nașterea vieții omenești lumina dumnezeirii, care a păzit nestricat, rugul aprins, neveștejindu-se frumusețea fecioriei prin naștere.
Fecioria Maicii Domnului fiind prevestită de mai mulți prooroci ai Vechiului Testament este semnul clar al sfințeniei și ne determină să ne apropiem de această taină smeriți și cu evlavie precum s-a apropiat Proorocul Moise de acel loc sfânt unde a văzut ,,rugul” arzând.
Din scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa reiese marea sa evlavie față de Fecioara Maria, pe care o cinstește ca cea care a primit cel mai deplin harul lui Dumnezeu.
Alături de Marii Sfinți Părinți ai Bisericii care au scris despre Pururea-fecioria Maicii Domnului, a fost și Sfântul Ioan Casian, care în opera sa „Despre Întruparea Domnului” mărturisește că Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care „S-a făcut vremelnic pentru noi om din Duhul Sfânt și din Pururea-fecioară Maria”. Observăm că Sfântul Ioan Casian îmbină și el Hristologia cu învățătura dogmatică despre Pururea-fecioria Maicii Domnului, pe care o scoate în evidență în opera sa. La încheierea cărții „Despre Întruparea Domnului”, Sfântul Ioan Casian aduce câteva mărturii ale cuvioșilor bărbați pentru a întări credința că Maica Domnului este Pururea Fecioară. Astfel, îl citează pe Sfântul Ambrozie, însușindu-și și el aceleași mărturii în favoarea dreptei credințe despre Maica Domnului, zicând: „Vedeți minunea Maicii Domnului: Fecioară a zămislit, Fecioară a născut, Fecioară în durerile nașterii,
Fecioară în sarcină, Fecioară după naștere. … Se naște Domnul lumii și nu este nici un geamăt al Născătoarei; Se deșartă pântecele, iese copilul și totuși fecioria este neatinsă. Drept era ca, născându-Se Domnul, să crească meritul curăției și prin nașterea Lui să nu se strice nimic”.
Prin aducerea mărturiilor de la cuvioșii părinți care au mărturisit adevărul dreptei credințe, Sfântul Ioan Casian dovedește importanța tratatului său „Despre Întruparea Domnului”, în care calitatea Maicii Domnului de Pururea-fecioară este scoasă în evidență foarte clar.
Datorită Sfântului Ioan Casian, Biserica Ortodoxă Română are o contribuție de valoare la stabilirea învățăturii dogmatice că Maica Domnului a fost fecioară înainte de naștere și după naștere.
Mărturii despre Pururea-fecioria Maicii Domnului avem și de la Sfântul Ambrozie, episcop al Milanului care a scris despre Maica Domnului cu o profundă admirație pentru viața ei feciorelnică. În operele sale găsim o învățătură apropiată de Sfinții Părinți răsăriteni a căror opere le-a citit în amănunt, de aceea găsim și la el aceeași legătură între Hristologie și învățătura despre Pururea-fecioria Maicii Domnului.
Într-o scrisoare către Sabin, găsim o mărturisire de credință a Sfântului Ambrozie în care dovedește că Fiul lui Dumnezeu „S-a Întrupat și S-a născut din Duhul Sfânt și din Maria Fecioara”. Iar într-o altă scrisoare risipește părerile rău-voitoare ale ereticilor arieni și sabelieni care încercau să tăgăduiască Pururea-fecioria Maicii Domnului. Considerând-o o femeie oarecare. De aceea, scrie contra lor făcând totodată și o apologie acestei mari virtuți, arătând că: „fecioria este mai bună fiindcă prin ea se dobândește moștenirea împărăției cerești și a harului ceresc. Prin femeie vine grija, prin fecioară se capătă mântuirea. Deci,
Iisus Hristos în chip deosebit a ales darul fecioriei, a înfățișat neprihana și S-a făcut pe Sine ceea ce a fost mama Sa”.
Mai departe Sfântul Ambrozie îndeamnă pe cei care voiesc să se țină de dreapta credință, să creadă în „simbolul de credință al Sfinților Apostoli”, dar totodată să ia aminte și la spusele profeților, căci ei au profețit cu mult timp înainte că: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu”(Isaia 7, 14). N-a zis numai că Fecioara va zămisli, dar și că Fecioara va naște, iar aceasta a spus proorocul „spre a adeveri limpede că Iisus Hristos S-a născut într-un chip minunat al firii”.
Apoi, Sfântul Ambrozie se referă și la proorocia Proorocului Iezechiel: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă”. (Iezechiel 44, 2). „Care este acea poartă a templului, acea poartă care dă spre răsărit, dar care rămâne închisă. Oare nu este Maria această poatră prin care a intrat în această lume Mântuitorul? Aceasta este poarta dreptății, precum El Însuși a zis: „Lasa-ne să împlinim toată dreptatea”.(Matei 3, 15). Această poartă este Fecioara Maria, despre care s-a scris că: „Domnul va intra pe ea și va fi închisă după naștere; fiindcă Fecioara a zămislit și a născut”.
Un alt aspect legat de „chipul fecioriei” al Maicii Domnului este și acela al Patriarhului Iacob care îl „iubea pe Iosif mai mult decât pe toți ceilalți fii ai săi, pentru că el era copilul bătrâneților lui” (Facere 37, 3). „Ceea ce se poate raporta și la Iisus Hristos, pentru că Fiul lui Dumnezeu. S-a arătat destul de târziu într-o lume îmbătrânită, într-un fapt de seară, născându-Se din Fecioara Maria”.
Sfântul Ambrozie scoate în evidență și faptul că Domnul nostru Iisus Hristos a fost născut din veci din Tatăl, iar în vremurile cele mai de pe urmă a fost născut din Fecioara Maria, subliniind astfel unitatea firilor în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos și totodată calitatea de Pururea-fecioară a Maicii Domnului. Despre unirea ipostatică a proorocit și proorocul Ieremia: „Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut și înainte de a ieși din pântece, te-am sfințit”.(Ieremia 1,5). „Așadar proorocul recunoaște în ființa lui Iisus o fire dublă: cea dumnezeiască și cea trupească, prima din Tatăl, cealaltă din Fecioară, dar și aceasta în așa fel încât să nu fie cu totul străină de dumnezeire atunci când e vorba de nașterea din Fecioară și de a avea și trup”.
Ca și episcop al Milanului, Sfântul Ambrozie a fost nevoit ca să mărturisească dreapta credință și s-o apere de cei care se împotriveau învățăturii de credință că Maica Domnului este Pururea-fecioară. „Ce este de necrezut dacă, împotriva obiceiului obârșiei firești, Maria a născut și a rămas fecioară, de vreme ce, tot împotriva obiceiului firesc „marea a văzut și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi” (Ps. 113, 3). Așadar, de ce este de necrezut că Fecioara a născut, când citim că din piatră a ieșit apă?”
Citind opera Sfântului Ambrozie constatăm că el are o dezvoltată doctrină despre Pururea-fecioria Maicii Domnului, cu bogate argumente atât din Vechiul cât și din Noul Testament, dar totodată folosind și Tradiția Bisericii de dinaintea lui. Datorită Sfântului Ambrozie „cinstirea Maicii Domnului va dobândi și în Apus un loc mult mai însemnat”.
Mărturii despre Pururea-fecioria Maicii Domnului găsim și la Sfântul Chiril al Ierusalimului, în ,,Catehezele” sale, care cuprind pregătirea catehumenilor pentru primirea Tainei Sfântului Botez, având în vedere și
învățarea Crezului Bisericii în cadrul căruia avem stabilit clar locul pe care Maica Domnului îl ocupă în Biserică.
În vederea pregătirii catehumenilor pentru primirea Sfântului Botez, Sfântul Chiril al Ierusalimului a explicat mai întâi ce înseamnă această taină și cum trebuie să se pregătească cel care primește Taina Sfântului Botez. De aceea, în cateheza a IV-a „Către cei care au să se lumineze” sunt tratate zece dogme, dintre care una este „Despre nașterea din Fecioară” în care Sfântul Chiril al Ierusalimului a arătat legătura dintre Hristologie și învățătura despre Fecioara Maria: „Crede că Însuși Fiul, Unul-Născut al lui Dumnezeu, pentru păcatele nostre S-a pogorât din cer pe pământ și luând natura noastră omenească cu toate afectele ei, S-a născut din Sfânta Fecioară și de la Duhul Sfânt. Întruparea nu s-a făcut în chip aparent și iluzoriu, ci real. N-a trecut părelnic prin fecioară, ci S-a Întrupat cu adevărat din ea, a fost alăptat cu adevărat de ea”.
În învățătura Sfântului Chiril al Ierusalimului observăm că strâns legată de Taina Întrupării stă Taina Maicii Domnului, căci din voia lui Dumnezeu numai prin ea S-a săvârșit Întruparea. Dar pentru a dovedi nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Fecioară, Sfântul Chiril al Ierusalimului aduce argumente și de la proorocii Vechiului Testament, care cu mult timp înainte au proorocit nașterea din fecioară, iar acest lucru spune Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel” (Isaia 7, 14). De aceea, „Noi primim pe Dumnezeu-Cuvântul Care S-a făcut într-adevăr om nu din voința bărbatului și a femeii, cum spun ereticii, ci din Fecioară și de la Duhul Sfânt, după cum spune Evanghelia”.
Precum și alți Sfinți Părinți care au scos în evidență rolul soteriologic al Sfintei Fecioare Maria, așa și Sfântul Chiril nu lasă trecut cu vederea acest rol însemnat, zicând că: „Moartea a venit prin Eva, fecioara; trebuia ca prin
Fecioară, dar mai bine zis, din Fecioară, să se arate Viața”. Dar, în sprijinul nașterii din fecioară, Sfântul Chiril se folosește de minunea cu toiagul lui Aaron, care a odrăslit rod cu toate că era uscat. Căci „Cel care, mai presus de fire, a dăruit rod toiagului din pricina aceluia care preînchipuia pe adevăratul Arhiereu, n-a dăruit oare Fecioarei puterea de a naște din pricina adevăratului Arhiereu?”
Din „Catehezele” Sfântului Chiril al Ierusalimului, putem scoate dovezi în privința dreptei credințe ortodoxe din veacul al IV-lea. Prin operele sale s-a dezvoltat și mai mult cultul Maicii Domnului, contribuind la cinstirea ei cu evlavie de către întreaga Biserică.
În cinstea Maicii Domnului a scris și Sfântul Epifanie al Salaminei în cele două opere principale ale sale: ,,Ancoratul” și ,,Panarion”, în cuprinsul cărora a tratat diferite teme contra ereticilor. În opera „Ancoratul”, care constituie pentru creștini învățătura de credință necesară precum o ancoră care-i fixează în dreapta credință, Sfântul Epifanie a făcut o sinteză a tuturor ereziilor de la Adam până la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, dar și după Întrupare. Între aceste erezii, sunt amintite și „cei care susțin că Sfânta Maria, cea Pururea Fecioară, după ce L-a născut pe Mântuitorul, a avut relații cu Iosif, drept pentru care i-a numit antidicomarianiți, cei ce oferă pâiniță în numele Mariei și se numesc coliridieni”. Aceștia din urmă aduceau pâini închinate Maicii Domnului pe care le consumau în comuniune, ajungând astfel la o exagerare a cultului Maicii Domnului, impotriva căruia Sfântul Epifanie scrie în operele sale.
Odată cu respingerea acestor eretici, Sfântul Epifanie a dezvoltat și propria învățătură despre Fecioara Maria, scoțând în evidență calitatea sa, de Pururea-fecioară. De aceea, Sfântul Epifanie scriind împotriva unora care negau
că Domnul nostru Iisus Hristos ar fi fost om deplin, arată că El „ a luat trup adevărat din Maria cea Pururea-fecioară”.
Combătând pe eretici, în special pe cei care denaturau cultul creștin și arătând astfel în ce fel trebuie cinstită Maica Domnului, ca ceea ce este Maică a Fiului lui Dumnezeu, deoarece cinstea acordată ei este îndreptată direct către Însuși Bunul Dumnezeu. De aceea, Sfântul Epifanie arată că Mântuitorul nostru Iisus Hristos „a fost cu adevărat născut de sus de Tatăl și de Maria a fost născut cu adevărat”, precum crede toată Biserica cea Sfântă și Universală, adică că „S-a născut în chip deplin din Sfânta Maria cea Pururea-fecioară, prin Duhul Sfânt”. Iar împotriva celor care susțineau că Maica Domnului a mai avut copii, Sfântul Epifanie crede în Sfânta Tradiție care mărturisește pe Dreptul Iosif ca fiind înaintat în vârstă și deci păzitorul fecioriei Mariei. De aceea, în opera Panarion, susține că „numai El, cel Unul-Născut, a deschis pântecele Maicii Sale, care este Pururea-fecioară”.
Din cele citate până acum reiese că Sfântul Epifanie a reușit printr-o gândire sistematică să lupte împotriva ereziilor și totodată să apere dogmele cele adevărate, în special și cele legate de Persoana Fecioarei Maria, dezvoltând astfel învățătura despre cinstirea Maicii Domnului în Biserică.
Alături de cei mai mari sfinți ai Bisericii Ortodoxe, care au păstrat adevărul revelat și transmis prin Sfânta Tradiție, dar totodată l-au și apărat de atacurile eretice, a fost Sfântul Chiril al Alexandriei care s-a remarcat ca un luptător înverșunat în apărarea dogmelor legate de Fecioara Maria. „Mediul alexandrin de cinstire al Maicii Domnului, a avut o puternică influență asupra Sfântului Chiril. Aceasta se dovedește și prin faptul că el este cel ce inaugurează
în practica Bisericii stilul omiletic referitor la Fecioara Maria”. Ea este prezentă în cuvântări și rugăciuni, este mereu lăudată și chemată în ajutor, iar în predicile sale îndeamnă pe credincioși astfel: „Să lăudăm toți pe Maria, Pururea-fecioară” astfel încît predicile și cuvântările Sfântului Chiril al Alexandriei au întărit mult credința și dragostea creștinilor față de Fecioara Maria.
Intrând în conflict cu Nestorie care susținea că în Iisus Hristos sunt două Persoane, iar pe Fecioara Maria o numea Născătoare de Hristos, Sfântul Chiril al Alexandriei apără cu râvnă unirea firilor divină și umană, în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos și implicit calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria, dar și Pururea-fecioria Mariei deoarece Iisus Hristos, fiind deopotrivă Dumnezeu și Om trebuia să aibă o Mamă fecioară înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere, adică Pururea-fecioară.
În operele sale, Sfântul Chiril al Alexandriei arată clar că Domnul nostru Iisus Hristos a fost născut din veci din Tatăl și în timp din Fecioara Maria, iar proorocul afirmă clar sfințenia Fecioarei și spune deschis: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele Lui Emanuel” (Isaia 7, 14).
Sfântul Chiril al Alexandriei a scris de mai multe ori despre Pururea-fecioria Maicii Domnului, folosindu-se de simbolurile Vechiului Testament atunci când spune că „Iisus Hristos e pui de leu, răsărit ca dintr-un vlăstar și ca dintr-o rădăcină de neam bun, din Sfânta Fecioară”, dar și „rugul aprins” în care sălășluia îngerul Domnului și nu se mistuia de flăcări, asemănând ,,focul” cu firea dumnezeiască, iar ,,rugul” cu firea umană pe care o are de la Fecioara Maria și căruia odată cu nașterea Sa i-a păstrat fecioria, zicând că „Dumnezeu, S-a sălășluit în templul luat din Fecioară, coborându-Se pe Sine la o blândețe și
umilință minunată și restrângând oarecum puterea de vătămare a firii Lui, ca să se facă încăput ca și focul spinilor”.
Pentru Sfântul Chiril, Fecioara Maria este păstrătoarea unei taine a lui Dumnezeu, căci fecioria și nașterea, deși contradictorii au putut fi unite în persoana ei. Dacă Sfintele Evanghelii vorbesc despre „Cel dintâi născut” sau „primul născut”, această taină este explicată de la Sfântul Chiril al Alexandriei, astfel: „pentru ca evanghelistul să arate că fecioara n-a născut un om simplu a adăugat și „întâiul născut”. Dar ea nu a mai avut alți fii, decât pe Acela al Tatălui, rămânând Fecioară”.
Felul în care Sfântul Chiril vorbește despre Maica Domnului, dar și numirile pe care le dă ei precum „Prea Sfânta Fecioară” , „Sfânta Fecioară”, arată cinstea ce se cuvine Maicii Domnului. Atât prin predici, cât și prin operele sale, Sfântul Chiril a reușit să scoată în evidență învățătura despre Fecioara Maria, iar teologia sa despre Prea Curata Fecioara Maria a contribuit la stabilirea dogmelor Teotokos și implicit că Maica Domnului este Pururea-fecioară, contribuind astfel la mărirea evlaviei poporului pentru Fecioara Maria.
Un alt sfânt al „veacului de aur” al creștinismului a fost Sfântul Efrem Sirul numit și „chitara Sfântului Duh”, pentru mulțimea versurilor scrise în timpul vieții sale. În operele sale, Sfântul Efrem Sirul respectă tradiția de până la el în legătură cu dogmele Bisericii, mărturisind adevărurile fundamentale ale doctrinei despre calitatea de Născătoare de Dumnezeu și implicit Pururea-fecioria Maicii Domnului. Aceste calități ale Maicii Domnului sunt în strânsă legătură cu Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, având caracter soteriologic.
Arătând că firea umană căzuse în răutăți prin lucrarea vicleanului, atunci Fiul lui Dumnezeu „cu voia Tatălui pogorându-Se din Cer, S-a Întrupat în pântecele Sfintei Fecioare și născându-Se dintr-însa cu a Sa bunăvoință a ieșit ca să tămăduiască pe toți cei ce zăceau întru multe feluri de neputințe”. Pentru Sfântul Efrem Sirul, calitatea de Născătoare de Dumnezeu și implicit Pururea-fecioria Maicii Domnului au devenit baza Hristologiei și soteriologiei, „că nu este alt Hristos, fără numai Cel născut din Tatăl și odrăslit din Maria”.
Fecioara Maria, chiar dacă a născut pe Fiul lui Dumnezeu, această naștere nu i-a atins fecioria, devenind astfel Maică Pururea-fecioară. De aceea, în gândirea Sfântului Efrem Sirul, Maica Domnului a rămas fecioară și după zămislire, susținând că „precum Hristos singur din Fecioară S-a născut, așa se cădea și Maria, ceea ce L-a născut, să rămână fecioară și să se facă Maică fără de durere”.
Deși se născuse cu păcatul strămoșesc, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Fecioara Maria a fost curățită datorită Fiului ei, Domnul nostru Iisus Hristos, care „a curățit pe Fecioara și așa S-a născut, ca să arate, că unde este Hristos, acolo toată curația lucrează. A curățit-o pe ea cu sfântul Duh, pregătind-o mai înainte și așa L-a zămislit pe El, pântecele ce s-a făcut curat. A curățit-o pe ea întru curăție, pentru aceea și după ce S-a născut, a lăsat-o fecioară”.
Pururea-fecioria Născătoarei de Dumnezeu este un adevăr de credință pentru care Sfântul Efrem Sirul a avut o contribuție importantă, arătând că darurile Fecioarei Maria au izvorât din Harul lui Dumnezeu.
Asemenea marilor Sfinți ai Bisericii, a fost și Sfântul Maxim Mărturisitorul care în scrierile sale o supracinstește pe Fecioara Maria,
mărturisind Pururea-fecioria ei, deoarece Fecioara Maria l-a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos, mai presus de cuvânt și înțelegere omenească: „Cel nemăsurat în bunătate S-a făcut om pentru noi și S-a Întrupat din Sfânta, Preaslăvita, Pururea Fecioara Maria”. Iar prin asumarea trupului Său, Care S-a născut mai presus de fire din pântecele Fecioarei Maria „S-a făcut celei ce-L năștea pecete a fecioriei”.
Prin nașterea Sa mai presus de fire și fără stricăciune, are loc o adevărată înnoire a firilor, iar Fecioara Maria, cea care L-a născut rămâne Fecioară, „căci Dumnezeu, născându-Se din Maică, îi strângea prin naștere legăturile fecioriei mai mult decât firea”. Iar prin această înnoire a firilor, atât dumnezeiescul cât și omenescul se dăruiește unul altuia spre o nouă treaptă de existență, în iconomia căruia Fecioara Maria ocupă un loc cu totul deosebit în iconomia mântuirii, așa cum este ea scoasă în evidență de Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Deoarece Fecioara Maria a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevărat și Om adevărat, i se cuvine o cinstire deosebită, căci datorită ei firea divină și firea umană s-au unit în același ipostas. Despre unirea firilor, Sfântul Maxim Mărturisitorul aduce argumente de la Sfinții Părinți, arătând că: „Această înțelegere a păstrat în întregime hotărârea dată, portivit căreia ne-au predat purtătorii de Dumnezeu Părinți ai noștri să credem, declarând pe Unul și Același Dumnezeu Cuvântul și înainte de trup și cu trupul, pe care, însuflețit mintal, El l-a unit cu Sine după ipostas, luându-l din Sfânta de Dumnezeu Născătoare și Purura Fecioara Maria”. Iar, într-o scrisoare către presbiterul Marin în care acestuia îi tâlcuiește diferite citate de la Sfinții Părinți, dovedindu-i că în Domnul nostru Iisus Hristos au existat două voințe, adică voința
dumnezeiască și voința omenească, naturală, deoarece El Și-a asumat un trup prin fire și ființă asemenea nouă. „Căci l-a știut pe acesta luat din ființa noastră, adică din Prea Sfântul pântece al Pururea-fecioarei și Maicii lui Dumnezeu celei de o fire cu noi”.
Din opera Sfântului Maxim Mărturisitorul reiese contribuția la precizarea învățăturii Bisericii despre Fecioara Maria, prin păstrarea și continuitatea Tradiției de până la el. Datorită afirmațiilor sale despre Fecioara Maria din care reiese Pururea-fecioria Născătoarei de Dumnezeu, creștinii ortodocși au o dovadă în plus pentru preacinstirea Fecioarei Maria, recunoscându-i locul care i se cuvine de drept, adică cea mai aproape de Preasfânta Treime.
Alături de marii Sfinți ai Bisericii care au scris despre Fecioara Maria este și Sfântul Gherman al Constantinopolului ale cărui mărturii sunt de o valoare inestimabilă. În operele sale a arătat o evlavie deosibit de mare pentru Maica Domnului, iar în „Tâlcuirea Sfintei Liturghii” are în cuprinsul ei foarte multe mărturii că Domnul nostru Iisus Hristos „și-a zămislit Trupul Său din Maică Curată și Fecioară”.
În cartea „Tâlcuirea Sfintei Liturghii”, Sfântul Gherman al Constantinopolului a expus sistematic dovezile că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu și Pururea-Fecioară, după cum citim în tâlcuirea Proscomidiei, că: „Prescura, numită și artos și binecuvântare și pârgă, din care se taie Trupul Domnului, se ia ca simbol al Pururea-fecioarei și Născătoarei de Dumnezeu”. Apoi, tâlcuind „Liturghia credincioșilor”, Sfântul Gherman explică semnificația Sfântului Potir, la care adaugă că Domnul nostru Iisus Hristos „și-a zămislit Trupul Său din Maică Curată și Fecioară”. Iar la rostirea
dumnezeiescului Simbol al credinței ortodoxe mărturisim că Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii „S-a făcut Om pentru mântuirea nostră, întrupându-Se din Sfânta Fecioară”.
Evlavia Sfântului Gherman pentru Fecioara Maria este arătată și în tâlcuirea ecfonisului: „Mai ales pentru Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Mărita, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare și Pururea Fecioara Maria” și în care scoate în evidență adevărul propovăduit de întreaga Biserică Ortodoxă, zicând: „O, Maică Sfântă, noi slăvim lumina strălucitoare a adevărului, contemplând chipurile lipsite de lumină și umbrele trecute ale Logosului și cele ce sunt în acestea, deoarece ușa (pântecelui) a fost închisă; cu vrednicie binecuvântăm pântecele tău”.
Sfântul Gherman explică mai apoi că mântuirea noastră este dăruită de Domnul nostru Iisus Hristos prin Maica Sa, pentru că El a voit a se Întrupa din Fecioara Maria. De aceea, mântuirea noastră depinde de credință și de chemarea ei în rugăciune de către credincioși, pentru că Fecioara Maria a adus în lume pe Domnul nostru Iisus Hristos și de aceea ea a devenit o binecuvântare duhovnicească pentru toți după cum se vede și din practica liturgică a împărțirii anaforei, căci: „simbolul trupului Sfintei Fecioare, partea numită evloghia, se frânge ca pâine și se distribuie ca împărtășire, dintr-o nespusă binecuvântare, celor care o primesc cu credință. Din momentul împărțirii pâinii trupului Născătoarei de Dumnezeu (anafura), ea devine și se crede binecuvântarea duhovnicească și altă dărnicie de bunătăți pentru neamul creștinesc”.
Din opera Sfântului Gherman reiese evlavia sa deosebită pentru Maica Domnului, mărturisind Pururea-fecioria ei, calitatea de Născătoare de Dumnezeu și cinstea deosebită de care se bucură în Biserică.
Un alt sfânt care a scris despre Preacurata Fecioara Maria, a fost Sfântul Ioan Damaschin care în opera sa de sinteză, scoate în evidență calitățile Maicii Domnului de Pururea Fecioară și Născătoare de Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin a scris despre Pururea Fecioara Maria în tratatul său despre credința ortodoxă numit ,,Dogmatica”, dar și în omiliile sale la ,,Nașterea și Adormirea Maicii Domnului”, în care arată că învățătura dogmatică despre Pururea-Fecioara Maria este strâns legată de Hristologie, căci Cuvântul dumnezeiesc „locuind în pântecele Sfintei Fecioare, Și-a construit, fără ca să fie circumscris în ipostasa Lui, din sângiuirile curate ale Pururea-fecioarei, trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător”.
În omilia la „Nașterea Preasfintei Stăpâne Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria”, Sfântul Ioan Damaschin a folosit multe simboluri din Vechiul Testament care prefigurau nașterea feciorelnică a Maicii Domnului. Iar unul dintre aceste simboluri este „Scara lui Iacov” pe care Sfântul Ioan Damaschin o aseamănă cu Fecioara Maria, zicând că: ,,Cuvântul Cel Atotmeșter, Brațul cel Tare al lui Dumnezeu Celui Preaînalt, al celui ce a făcut printr-Însul toate, ascuțind tesla firii cea tocită, prin Duhul Său ca și cu un deget Și-a făcut lui o scară însuflețită, a cărei temelie s-a întărit pe pământ, iar capul pe cerul însuși, pe care Dumnezeu Se odihnește, pe al cărei chip Iacov l-a văzut, prin care Dumnezeu, pogorându-Se, pe pământ S-a arătat” și ,,prin Fecioară, scara cea gândită de pe pământ s-a întărit”.
Apoi, Sfântul Ioan Damaschin laudă pe Sfinții Părinți Ioachim și Ana care au născut pe Fecioara Maria ca rod al rugăciunii și ca dar al făgăduinței, zicând că: „întru întreagă înfrânare și cuvioșie viețuind, pe odorul fecioriei l-ați adus, pe cea mai înainte de naștere fecioară și după naștere fecioară, pe cea
singură și cu mintea și cu sufletul și cu trupul, petrece de-a Pururea-fecioară”. Dar minunea de-a rămâne fecioară și după naștere, Sfântul Ioan Damaschin o pune pe seama firii divine a Domnului nostru Iisus Hristos, căci „după cum atunci când a fost zămislit Cuvântul a păstrat fecioară pe aceea care a zămislit, tot astfel și atunci când a fost născut, a păzit nevătămată fecioria ei trecând numai prin ea și păstrând-o încuiată”.
Învățătura Sfântului Ioan Damaschin despre Maica Domnului este o sinteză a învățăturii tradiționale răsăritene, devenind astfel un continuator al teologiei Sfinților Părinți. Din scrierile sale, în care Maica Domnului este numită cu apelativele „Sfânta Fecioară” și „Sfânta Pururea-fecioară” reiese evlavia deosebită a Sfântului Ioan Damaschin care „dovedește o deosebită suplețe teologică și literară, sistematizând și îmbogățind învățătura despre Maica Domnului de până la el”.
Aceste mărturii ale Sfinților Părinți sunt un tezaur al Bisericii Ortodoxe, deoarece datorită lor s-a stabilit de-a lungul timpului învățătura dogmatică despre Maica Domnului, în care calitatea de Pururea-fecioară arată o însușire personală a Fecioarei Maria. Păstrând și propovăduind dreapta învățătură, ,,Biserica Ortodoxă a mărturisit totdeauna Pururea-fecioria Maicii Domnului, redată în cuvintele: Întruparea lui Iisus Hristos s-a făcut prin împreună-lucrarea Sfântului Duh. De aceea, precum Fecioara era fecioară înainte de zămislire, așa a rămas fecioară în timpul zămislirii și chiar la naștere, fiindcă Cel ce s-a născut dintr-însa a păstrat nevătămată pecetea fecioriei sale. De aceea și după ea este fecioară în veacuri nesfârșite”.
CAPITOLUL IV
PURUREA-FECIORIA MAICII DOMNULUI
-TRATARE-
După ce am adus câteva mărturii ale Sfinților Părinți, în legătură cu Pururea-fecioria Maicii Domnului, vom căuta să dovedim și faptul că a fost fecioară înainte de naștere, fecioară în timpul nașterii, rămânând fecioară și după naștere.
II.1) MAICA DOMNULUI
A FOST FECIOARĂ ÎNAINTE DE NAȘTERE
Fecioria Maicii Domnului înainte de zămislire a fost mai dinainte prevestită de către proorocii Vechiului Testament, precum Isaia care a proorocit că: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14), arătând clar că înainte de zămislire, cea care avea să-l nască pe Mesia era fecioară. În Septuagintă, termenul ,,parthenos”, adică fecioară, este traducerea „termenului ebraic almah, termen care nu are un sens foarte precis și determinat … De aceea, Isaia poate fi considerat cel ce a dat lumii ideea Maicii Fecioare a Mesiei”.
În cartea „Dialogul cu iudeul Trifon”, Sfântul Iustin Martirul aduce dovezi în sprijinul fecioriei Maicii Domnului, chiar printr-un comentariu la profeția lui Isaia zicând că: „dacă și Acesta avea să se nască la fel ca toți cei întâi născuți din împreunare, pentru ce atunci Dumnezeu a mai zis că va face
semn care nu este ceva comun tuturor celor întâi născuți?”, iar acest semn este că Cel născut a fost zămislit de la Duhul Sfânt dintr-o fecioară, deoarece era potrivit ca Acela care S-a născut din veci din Tatăl să se nască și în timp în același fel, adică în chip feciorelnic.
Fecioara Maria s-a născut ca rod al rugăciunii și dar al făgăduinței din dumnezeieștii părinți Ioachim și Ana, care erau din seminția lui David și din care avea să se nască Mesia după făgăduința dumnezeiască, deoarece „trebuia ca Maica lui Dumnezeu să fie Fecioară și aceasta să fie din neamul lui David și la vremea rânduită pentru mântuirea noastră, căci se apropiase vremea și trebuia ca Fecioara să fie mai dinainte pregătită”.
Iar pentru această taină au fost aleși drepții Ioachim și Ana, căci între cei din neamul lui David nu erau alții mai presus de ei în ceea ce privește virtutea și neamul. Din astfel de părinți s-a născut Fecioara Maria „pentru ca din cei cu multe virtuți să fie născută Copila cea Atotvirtuoasă, din cei care au trăit separat în înfrânare să se nască cea Atotsfântă și să primească rod cea înțeleaptă care a ajuns prin rugăciune și nevoință să devină Maica însăși a fecioriei și încă a unei feciorii care va naște cu trupul în nestricăciune pe Cel Care din feciorelnic Tată s-a născut cu dumnezeirea”.
Ca urmare a făgăduinței făcute lui Dumnezeu, drepții Ioachim și Ana au închinat-o pe Fecioara Maria la Templu, lăsând-o în grija marelui arhiereu Zaharia de care asculta cu desăvârșire, fiind astfel departe de orice ispită lumească. Deoarece arhiereul Zaharia știa că prin ea se va împlini mântuirea neamului omenesc, a dus-o pe dumnezeiasca pruncă în Sfânta Sfintelor acolo unde era chivotul legii cel ferecat cu aur, heruvimii slavei care umbreau altarul, mana și toiagul lui Aaron. Aceasta a făcut-o arhiereul după porunca lui Dumnezeu, deoarece fiind luminat de Dumnezeu a cunoscut că Fecioara Maria
este locaș al dumnezeiescului dar, fiind mai vrednică a sta înaintea feței lui Dumnezeu decât oricare dintre preoții Templului. „Și a primit pe Fecioară locul acela, care nu era văzut de nici unul din alți bărbați, nici chiar de preoți, decât numai de arhiereu o dată într-un an. Căci se cădea aceasra pentru ea, ceea ce s-a sfințit mai înainte de zămislire prin curăție; și din pântece s-a îndreptat să nu slujească legii celei omenești, ci celei cerești, fiind mai presus decât îngerii și în care, nu legea omenească, ci darul cel desăvârșit a lucrat” .
După ce Fecioara Maria a fost închinată la Templu și introdusă în ceata sfintelor fecioare, a fost dată în grija celor mai în vârstă pentru a se deprinde cu Dumnezeieștile Scripturi. Ei „îi plăcea să învețe și era o ucenică bună, păstrând orice cuvânt bun și plină de cugetare la Dumnezeieștile Scripturi și de toată înțelepciunea, căci urma să se facă Maică a Cuvântului și Înțelepciunii lui Dumnezeu”.
Acest fel de viețuire a Fecioarei Maria era rodul stării sale interioare, căci fecioriei trupești a Maicii Domnului i se adaugă fecioria sufletească. Viața interioară a Preasfintei Fecioare era împodobită de mulțimea virtuților, iar prin lucrarea Duhului Sfânt are loc acum o înduhovnicire treptată a firii care, dobândește adevărata libertate interioară pentru Dumnezeu, deoarece „se cuvenea ca Aceea care avea să-L nască pe Cel mai frumos decât fii oamenilor (Ps. 44, 3) Să fie Ea însăși fără rival pentru toți întru toate și să se îmbrace încă de copilă într-o frumusețe minunată … , ca din asemănarea arătată în aceasta întru toate, Acela să poată fi recunoscut Copil al unei Copile Pururea-fecioare”.
Această libertate interioară numită și frumuseța sa interioară, o laudă și proorocul David atunci când zice: „a poftit împăratul frumusețea ta”(Ps. 44, 13), iar pentru frumusețea interioară Fecioara Maria șade de-a dreapta Preasfintei
Treimi, după cum tot proorocul David spune: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta”(Ps. 44, 11).
Sfântul Grigorie Palama arată și felul în care Preacurata Fecioară Maria a dobândit mulțimea virtuților și implicit frumusețea interioară a sufletului, prin aceea că „fugind de viața vinovată, a ales viața nevăzută și fără legături cu nimeni, petrecută în sanctuarul de nepătruns, în care desfăcându-se de orice legătură materială, scuturând orice relație și depășind însăși compasiunea față de propriul trup, a unit mintea cu întoarcerea spre sine, cu atenția și dumnezeiasca rugăciune neîncetată”.
Dar, odată cu sălășluirea în Templu, Fecioara Maria a unit paza simțurilor cu lucrarea minții, căci „ochii ei erau pururea spre Domnul (Ps. 24, 16), iar urechile ascultau Cuvântul dumnezeiesc și se delectau cu chitara Duhului”, iar mintea ei se ocupa cu contemplarea celor cerești „dorind în chip suprafiresc pe Dumnezeu și unirea supraomenească cu El”.
Ajungând la vârsta la care legea Vechiului Testament nu mai îngăduia fecioarelor de-a mai rămâne la Templu, Preasfânta Fecioară Maria a fost încredințată de către preoți în grija dreptului Iosif, pentru ca sub chipul logodnei, fecioria Maicii Domnului să se facă necunoscută, pentru ca nimeni să nu afle prin cine sau în ce vreme va avea loc Întruparea Sa. De aceea „Când s-a apropiat vremea dumnezeieștii Buneivestiri, ieșind de la Templu, Sfânta Fecioară a descoperit arhiereului și preoților, că Ea, încă din leagăn este făgăduită lui Dumnezeu și că ea însăși a ales o viață de fecioarie neîntreruptă. Drept aceea, a fost logodită cu dreptul Iosif, ca sub chipul căsătoriei, să se păzească curată în lume”.
Precizările Sfintei Scripturi cu privire la trimiterea Arhanghelului Gavriil la Nazaret pentru a-i aduce Fecioarei Maria vestea nașterii minunate, aduc o prețioasă înțelegere a adevărului că ea a fost înainte de preacurata zămislire, curată la trup și la suflet și vrednică de taina care avea să se întâmple.
Iar despre fecioria de dinainte de naștere, însăși Fecioara Maria a mărturisit la Bunavestire când, s-a arătat „întru a sa feciorească nevinovăție, ca ceea ce nu știa de bărbat, zicând: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? (Luca 1, 34)” „Așa de mare a fost frica sa de a nu fi lipsită de fecioria ce domnea în inima sa și de a rămâne în feciorie până la sfârșit”.
Deoarece fecioria înainte de naștere este mărturisită de Sfânta Scriptură, observăm că toți Sfinții Părinți au păstrat Sfânta Tradiție numind-o în scrierile lor cu apelativul de Fecioara Maria, iar noi respectăm și credem ceea ce am primit de la ei.
II.2) MAICA DOMNULUI
A RĂMAS FECIOARĂ ÎN TIMPUL NAȘTERII
Taina Maicii Domnului de-a rămâne fecioară în însuși asctul nașteri Domnului nostru Iisus Hristos, a fost profețită încă din Vechiul Testament de proorocul Iezechiel, atunci când a zis: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide”. (Iezechiel 44, 2)
Sfinții Părinți au considerat că această imagine a porții Templului care a rămas închisă în urma trecerii slavei lui Dumnezeu este pusă în legătură cu fecioria Maicii Domnului din timpul nașterii a Domnului nostru Iisus Hristos.
Dar, cea mai tipică figură a Vechiului Testament cu privire la Preasfânta Fecioară este cea a „rugului aprins”. Rugul ardea și nu se mistuia, iar prin lucrarea Duhului Sfânt Fecioara naște și devine Maică fără a înceta să fie pe mai departe Fecioară. ,,Rugul aprins” devine astfel chip al Sfintei Fecioare Maria care a primit în sine focul dumnezeiesc, pe Logosul Divin care S-a Întrupat din ea și care a ocrotit-o păzindu-i nestricate pecețile fecioriei, după cum spune și Sfântul Grigorie de Nyssa, că: „Ceea ce s-a închipuit atunci prin focul care ardea rugul acela, s-a arătat în chip lămurit în Fecioară. Așa cum rugul ardea dar nu se mistuia de flăcările ce-l cuprinseseră, tot așa Fecioara a dat naștere Luminii și nu a pătimit. Și nici comparația cu rugul aprins să nu te încurce, căci a închipuit Dumnezeu prin aceea trupul Fecioarei”.
Aceste prefigurări din Vechiul Testament au fost desăvârșit împlinite în perioada Noului Testament, după cum ne mărturisesc Sfinții Evangheliști.
Astfel, zămislirea feciorelnică este relatată de Sfântul Evanghelist Luca în primul capitol, când îngerul Gavriil îi binevestește Fecioarei Maria taina care avea să se împlinească, zicând: „Iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus” (Luca 1, 31).
Această taină a Buneivestiri, Sfîntul Grigorie Palama o tîlcuiește astfel: ,, auzind tu de sarcină, să nu cugeți cumva la vreo încălcare a fecioriei tale, …pentru că fiind tu așa precum ești acum și rămânând fecioria ta nevinovată, vei zămisli prunc și vei naște pe Fiul Celui Preaînalt”.
Apoi, precizează că fecioria Mariei este expresia voii sale libere, prin răspunsul dat către înger: „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu știu de bărbat?” (Luca 1, 34), arătând „cât de mare era frica și grija ei să nu se lipsească de fecioria ce domnea în inima sa și să rămână în feciorie până la sfârșit”.
Dar, pentru a-i risipi orice îndoială, îngerul îi arată felul zămislirii Logosului Divin, zicând: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri … „ (Luca 1, 35), aducându-i totodată și nădejdea că va rămâne fecioră chiar dacă din ea avea să se nască Fiul lui Dumnezeu, „că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Luca 1, 37).
După această încredințare a îngerului, Fecioara Maria răspunde cu hotărâre: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău!” (Luca 1, 38), arătând încrederea ei nu numai în faptul că din ea se naște Fiul Celui Preaînalt, ci și în felul cum se va săvârși. Astfel „ea primește să fie Maică pentru că în conștiința ei știe că rămâne și Fecioară”.
Dar, fecioria Mariei este însoțită de smerenia după cum chiar ea zice: „Mărește sufletul meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei Sale.”(Luca 1, 46-48). Din această mărturisire a smereniei, înțelegem că Fecioara Maria a fost aleasă a fi Maica Fiului lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu a privit la starea ei sufletească, iar „sufletul ei era plin de toată smerenia, liniștea și evlavia și pentru aceasta a privit la ea Dumnezeu, Mântuitorul său”.
Apoi, Fecioara Maria a rostit: „mi-a făcut mie mărire Cel Puternic și Sfânt este numele Lui”. (Luca 1, 49), știind că Dumnezeu fiind „Cel Puternic” i-a dăruit cele mai mari bucurii, făcând-o Maică a Fiului lui Dumnezeu, și totodată păstrându-i și fecioria.
Starea de feciorie a Maicii Domnului din timpul nașterii este confirmată de Sfântul Evanghelist Luca, mai ales atunci când relatează că: „a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut și L-a înfălat și L-a culcat în iesle” (Luca 2, 7).
„Vezi nașterea cea tainică a Fecioarei: ea a născut, ea a înfășat … Și singură a fost și maică fără de osteneală și fără durere și moașă neînvățată. Nu a dat voie a se atinge cineva cu mâini necurate de Prea-neîntinata naștere. Ea însăși L-a slujit prin sine pe Cel dintru dânsa și pentru dânsa și L-a înfășat și L-a culcat în iesle …”.
Iar, Sfântul Ioan Damaschin tâlcuind pericopa de la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, dovedește că Fecioara Maria a născut mai presus de legile firii, rămânând fecioară. De aceea zice: „Vedeți tainica naștere a fecioarei care n-a cunoscut ispită bărbătească și a scăpat de cele ale maicilor. Căci toată nașterea vatămă fecioria și se supune sub dureri și chinuri. Iar ea mai înainte de naștere a petrecut fecioară, căci Dumnezeu era cel ce S-a născut. Aceasta s-a arătat maică fără de sămânță și fără de durere și slujitoare a nașterii și s-a făcut moașă fără a fi învățată. Fiindcă L-a născut fără de dureri pe Cel dintru dânsa mai presus de fire, și L-a înfășat și L-a culcat în iesle.”
În Sfânta Evanghelie de la Matei, avem relatată taina Fecioarei Maria și în care strănepoata lui David devine Maică întru feciorie. Prezentându-se „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David”, la sfârșitul genealogiei, Evanghelistul Matei ne spune: „Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se cheamă Hristos” (Matei 1, 16). De aici reiese că Domnul nostru Iisus Hristos este doar fiul Fecioarei Maria, logodită cu dreptul Iosif , după cum ne spune mai departe Sfântul Evanghelist Matei că: „Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 18).
„Evanghelistul a spus : „S-a aflat având în pântece” cu o intenție bine precizată … Nu merge deci mai departe cu iscoditul! Nu căuta mai mult decât
spun cuvintele evanghelistului! Nu te întreba: cum a lucrat Duhul Cel Sfânt această zămislire din Fecioară? … Chiar evanghelistului spune așa: „Nu știu nimic mai mult; atât știu, că ceea ce s-a făcut, s-a făcut de la Duhul Sfânt”…
Să nu socotești apoi că ai aflat totul, dacă ai auzit că S-a născut de la Duhul Sfânt. Chiar dacă știm asta, totuși sunt multe lucruri pe care nu le cunoaștem. De pildă: în ce chip Cel nemărginit este cuprins în pântece? În ce chip Fecioara naște și rămâne Fecioară?”
Dar, felul zămislirii feciorelnice este confirmat și de îngerul Domnului care i s-a arătat în vis dreptului Iosif, zicându-i că: „ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”.
Apoi, Sfântul Evanghelist Matei arată că zămislirea de la Duhul Sfânt și nașterea feciorelnică sunt minuni ale Revelației Divine proorocite cu mult timp înainte de proorocul Isaia, astfel: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7,14).
Legătura dintre profeția poorocului Isaia și minunea nașterii feciorelnice a Fecioarei Maria stabilește că „Emanuel” prefigurează pe Domnul nostru Iisus Hristos, iar „Fecioara” prefigurează pe Fecioara Maria. „Numai la Evanghelistul Matei aflăm cheia profeției lui Isaia. El recunoaște în Maria pe „Fecioară” din profeție, afirmând cu deplină claritate caracterul fecioresc al zămislirii și al nașterii Mântuitorului”, arătând și faptul că „acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul (Isaia)” (Matei 1, 22), adică toate au fost hotărâte și propovăduite cu multă vreme înainte.
După aceea, Sfântul Evanghelist Matei relatează nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zicând că „Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus” (Matei 1, 25).
Deoarece „ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20), tot „Duhul a deschis pântecele ca să vină ca un om, Cel ce a zidit firea. Și putere a dăruit Fecioarei spre creșterea Sa. Duhul a moșit Nașterea cea fără de naștere. Pentru aceasta, nici Cel Unul-Născut nu a stricat pecetea fecioriei, nici n-a pătimit durere Fecioara, desfăcându-se pentru mărimea Pruncului Celui ce S-a născut și întorcându-se iarăși întru pecetea ei și iarăși întru aceeași nedespărțită unire și pecete împreunându-se”.
Citind Sfânta Evanghelie, trebuie să cercetăm și să pătrundem ceea ce a vrut să spună Sfântul Evanghelist Matei în legătură cu nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, atunci când a zis: „Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut” (Matei 1, 25).
Ca și în Sfânta Evanghelie de la Luca, trebuie despărțit cuvântul „său” de „Cel Unul-Născut”, deoarece prin „Fiul său” ar trebui să înțelegem firea umană a Mântuitorului, iar numele de „Unul-Născut”, „fiind propriu al Cuvântului, i s-a păstrat și după ce S-a unit cu trupul” și prin El înțelegem firea divină a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Fecioara Maria născându-L pe Domnul nostru Iisus Hristos în două firi, divină și umană, credem cu adevărat că Cel ce a făcut cerul și pământul și a plăsmuit pe Adam din țărână a avut puterea să o păstreze și pe Maica Sa fecioară în timpul nașterii, căci Iisus Hristos fiind Fiul lui Dumnezeu nu a putut să aibă decât o astfel de mamă, o Mamă-Fecioară.
Iar păstrarea fecioriei din timpul nașterii este o minune înțeleasă doar prin credință, iar odată acceptată această minune devine pricinuitoare de o și mai
mare credință, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „pentru asta se naște din Fecioară, iar prin naștere păstrează neschimbat pântecele Fecioarei, păstrează și fecioria nepăgubită, pentru ca felul străin al nașterii să-mi fie pricinuitor de mare credință”.
II.3) MAICA DOMNULUI
A RĂMAS FECIOARĂ ȘI DUPĂ NAȘTERE
Plecând de la proorocia lui Iezechiel despre ușile cele încuiate care nu se vor deschide decât pentru intrarea Domnului : „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea, va fi închisă”. (Iezechiel 44, 2), acestea, în sens mistic, sunt atribuite persoanei Preasfintei Fecioare Maria, după cum spun și Sfinții Părinți care „afirmă că acest text mesianic profețește fecioria Maicii Domnului și după naștere : Domnul nostru Iisus Hristos se va naște fără a-i strica pecețile fecioriei, precum razele soarelui străbat sticla fără a lăsa urme”.
Această învățătură despre Pururea-fecioria Maicii Domnului a fost respectată și propovăduită totdeauna de Biserică, după cum mărturisește și Sfântul Ioan Damaschin în „Dogmatica” sa, zicând că Fecioara Maria „rămâne așadar și după naștere fecioară, cea Pururea-fecioară, necunoscând deloc bărbat până la moarte”.
Mai departe, Sfântul Ioan Damaschin scoate în evidență o problemă mult discutată în legătură cu fecioria după naștere a Maicii Domnului, folosind citatul
de la Sfântul Evanghelist Matei, în care spune: „Și nu a cunoscut-o până nu a născut pe Fiul ei, Cel Primul Născut”(Matei 1, 25) și căreia i-a dat un sens definitiv: „Cuvântul „până”, indică pe de o parte sorocul cel hotărât al vremii nașterii, iar, pe de altă parte, nu neagă timpul ce urmează după aceasta. Căci zice Domnul: „iată sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului”, deoarece dumnezeiescul Apostol zice: „Și astfel, vom fi totdeauna cu Domnul”, adică și după învierea obștească.”
Sfânta Evanghelie de la Matei a fost scrisă în ebraică, iar sensurile acestei limbi ne dau dreptul să afirmăm că dreptul Iosif s-a comportat cu aceeași evlavie față de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ca și înainte de naștere.
În Scriptura Vechiului Testament avem mai multe exemple în care cuvântul „până când” sau „până ce” are diferite sensuri.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că : „adeseori Scriptura obișnuiește să facă asta, folosind cuvântul când e vorba de timpuri nedeterminate. De pildă, când a fost vorba de corabia lui Noe de pe timpul potopului a spus: „Corbul nu s-a mai întors până ce nu s-a uscat pământul” (Facerea 8, 7), cu toate că nici după aceea nu s-a mai întors.” Și iarăși: „Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). ,,Dar după sfârșit oare nu va fi? Dar încă cum! Pentru că atunci mai vârtos va fi.”
De aceea, Sfinții Părinți și dascăli ai Bisericii au tâlcuit cu atenție acest cuvânt al Sfintei Scripturi, susținând că Sfântul Evanghelist Matei când a scris: „Și nu a cunoscut-o pe ea, până ce a născut pe Fiul Său Cel Unul-Născut” (Matei 1, 25), „a avut în vedere ca să reprezinte starea fecioriei în care se găsea Preasfânta Fecioară Maria până la nașterea Mântuitorului lumii” și deci, nicidecum nu urmează de aici că după această naștere Preasfânta Fecioară
Maria a încetat să mai fie fecioară, cum nici din cuvintele Domnului Savaot : „Până la bătrânețea voastră Eu sunt Același” (Isaia 46, 4), nu urmează că pe urmă El a încetat să mai fie.”
Pe lângă aceste dovezi din Sfânta Scriptură și care sunt de o claritate de netăgăduit, vom aminti și de acel temei pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îl aduce, lăsând la conștiința fiecărui drept credincios să judece drept, zicând astfel: „În textul din Evanghelie, Matei a spus „până” ca să ne arate că Fecioara a fost fecioară înainte de nașterea Pruncului; cât privește timpul de după naștere, l-a lăsat pe seama gândirii tale. Matei ți-a spus numai ceea ce era de neapărată trebuință să afli, anume că fecioara a rămas fecioară până la naștere; iar ceea ce-i o consecință firească și evidentă a spuselor sale, a lăsat-o pe seama conștiinței tale. Că Iosif, care era un om drept, n-ar fi vrut cu nici un preș să o cunoască nici după nașterea Fiului ei, când știa că era o Mamă, care a fost învrednicită de o naștere nouă și străină.”
Totodată și Sfântul Ioan Damaschin insistă la conștiință și la evlavia credincioșilor atunci când zice : „Cum ar fi admis legătura cu bărbat, ea, care a născut pe Dumnezeu și care a cunoscut minunea din experiența celor care au urmat? Departe cu acest gând! Nu este lucrul unei rațiuni înțelepte de a gândi asemenea lucruri și în nici un caz de a le face.”
Din cele expuse până aici în legătură cu termenul „până ce” am arătat că în în limba ebraică acest cuvânt are mai multe sensuri în special când este vorba de timpuri nedeterminate, iar orice încercare de a-i da un anumit sens care este și lipsit de mărturii ale Sfintei Scripturi, este împotriva dreptei judecăți și a evlaviei creștine.
Dar Sfintele Evanghelii fac referire și la o altă noțiune, cea de „Întâi Născut” asupra căreia Sfântul Ioan Damaschin se oprește, căutând să o
lămurească descoperindu-i adevăratul sens și conținut pe care îl are, spunând că, chiar dacă s-a scris : „Și nu a cunoscut-o până nu a născut pe Fiul ei Cel Primul Născut” (Matei 1, 25), trebuie să se știe că ,,prim născut” este cel care a fost născut întâi, chiar dacă ar fi unicul născut. ,,Cuvântul „prim născut” arată că s-a născut primul, dar nu indică negreșit și nașterea altora.”
Sfântul Evanghelist Matei, folosind termenul de „Întâiul Născut”(Matei I, 25), are în vedere acele prescripții ale Legii mozaice, în care întâiul născut era închinat Domnului, precum a zis Dumnezeu lui Moise: „Să-mi sfințești pe tot întâiul născut, pe tot cel ce se naște la fiii lui Israel, că el este al Meu!”(Ieșire 13, 1). Totodată, cel întâi născut era și un fel de preot pentru ai săi, fiind chemat să-și dăruiască întreaga sa viață slujirii lui Dumnezeu.
De aici tragem concluzia că Sfântul Evanghelist Matei când a scris că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este primul născut, arată că „nu pentru că s-ar fi născut un al doilea îl numește pe Acesta întâi-născut, ci simplu, ca pe Cel întâi și numai unul S-a născut. Că Iisus Hristos este și Întâi-Născut, ca Cel ce Întâi S-a născut, și Unul-Născut ca Cel ce nu are un al doilea frate.”
Termenul de „întâi-născut” este folosit și de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, în care exprimă calitatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos de a fi „Întâiul-Născut între mulți frați”(Rom. 8, 29). Sfântul Ioan Damaschin spune că: „este numit primul născut între mulți frați” (Romani 8, 29), fiind unicul născut și din mamă, pentru că a participat în chip asemănător nouă sângelui și trupului și S-a făcut om, iar prin El ne-am făcut și noi fii ai lui Dumnezeu, înfiați fiind prin botez.”
Alți Sfinți Părinți tâlcuind numirea de „Cel Întâi-Născut” arată că „nicidecum nu înseamnă numai prima naștere, după care cu necesitate urmează
încă și alți copii, ci totdeauna înseamnă și desemnează pe primul născut, deși după dânsul nu s-ar mai naște alți copii.”
Dar, Domnul nostru Iisus Hristos a fost numit de Sfântul Evanghelist Ioan și cu numirea de „Unul-Născut” atunci când a spus: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18), dar și „Am văzut Slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14). De aceea, „dacă Fiul lui Dumnezeu s-ar numi Primul-Născut, dar nu s-ar numi Unul-Născut, atunci am presupune că este primul născut dintre creaturi, ca și cum ar fi fost o creatură.”
Domnul nostru Iisus, fiind Întâiul-Născut și singurul fiu al Preasfintei Fecioare, este totodată și Hristos întrucât El este și Fiul Cel Unul-Născut al Tatălui.
Iar Sfântul Ioan Damaschin spune că, deoarece „este numit „Primul-Născut” și „Unul-Născut” trebuie să le păstrăm, cu privire la El, pe amândouă” și astfel că „Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 20, 31).
În legătură cu fecioria de după naștere a Maicii Domnului este și problema mult discutată despre așa-numiții „frați ai Domnului”. Știm că în Sfânta Scriptură a Noului Testament se menționează în mai multe locuri despre frații și surorile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, câteodată într-o formă generală, fără să se arate numele lor, precum la Sfântul Evanghelist Ioan, care după descrierea primei minuni săvârșite de mântuiorul nostru Iisus Hristos la nunta din Cana Galileii, spune că: „S-a coborât în Capernaun, El și mama Sa și frații și ucenicii Săi …” (Ioan 2, 12).
O altă mențiune despre frații Domnului o găsim și la Sfântul Evanghelist Matei: „Și încă vorbind El mulțimilor, iată mama și frații Lui stăteau afară,
căutând să vorbească cu El. Cineva I-a zis: Iată mama Ta și frații Tăi stau afară, căutând Să-Ți vorbească. Iar El i-a zis: Cine este mama Mea și cine sunt frați Mei? Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din Ceruri, acela îmi este frate și soră și mamă.” (Matei 12, 46-50).
Tot despre frații și surorile Domnului nostru Iisus Hristos, găsim și la Sfântul Evanghelist Marcu, cu prilejul vizitei pe care Preasfânta Fecioară o face lui Iisus Hristos împreună cu așa-zișii „frați ai Domnului”: „Și au venit mama Lui și frații Lui și stând afară, au trimis la El ca să-L cheme. Iar mulțimea ședea împrejurul Lui. Și I-au zis unii: Iată mama Ta și surorile Tale sunt afară. Te caută”. (Marcu 3, 31-32), dar și la Sfântul Apostol și Evanghelist Luca atunci când relatează că: „Și au venit la El mama Lui și frații Lui; dar nu puteau să se apropie de El din pricina mulțimii. Și I S-a vestit: Mama ta și frații Tăi stau afară și voiesc să Te vadă”. (Luca 8, 19-20).
Dar, Sfinții Evangheliști în unele împrejurări amintesc și de numele așa-zișilor „frați ai Domnului”, precum la Sfântul Evanghelist Matei: „Și venind în patria Sa, îi învață pe ei în sinagoga lor, încât ei erau uimiți și ziceau: De unde are El înțelepciunea aceasta și puterile? Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numește mama Lui Maria și frații Lui: Iacov și Iosif și Simon și Iuda? Și surorile Lui au nu sunt toate la noi? Deci, de unde are El toate acestea?” (Matei 13, 54-56). Dar și la Sfântul Evanghelist Marcu vom găsi numele lor: „Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei și fratele lui Iacov și al lui Iosif și al lui Iuda și al lui Simon? Și nu sunt oare, surorile Lui aici la noi?” (Marcu 6, 3).
Afară de Sfintele Evanghelii, despre „frații Domnului” mai găsim în Faptele Sfinților Apostoli, când după Învierea și Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, sunt amintiți alături de Sfinții Apostoli, care „într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Iisus și cu frații Lui.” (Fapte 1; 14).
De asemenea, în Epistola către Galateni, Sfântul Apostol Pavel vorbește de Iacov, fratele Domnului: „iar pe altul din Apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.” (Galateni 1; 19).
Alături de aceste texte „trebuie să li se adauge și textele evanghelice, care, în chip indirec, vorbesc de doi dintre ,,frații Domnului”. E vorba de Iacob și Iosi (sau Iosif), care, enumerați între ,,frații Domnului „, apar ca fii ai Mariei lui Cleopa, una dintre femeile din Galileea, care însoțeau adesea pe Mântuitorul și se găsesc în preajma Crucii Mântuitorului.”
Astfel, găsim la Sfântul Evanghelist Matei, pomenind doi dintre „frații Domnului”, dar și pe mama lor zicând: „Între care era Maria Magdalena și Maria, mama lui Iacov și al lui Iosi și mama fiilor lui Zevedeu.”(Matei27;56). Iar la Sfântul Evanghelist Marcu găsim: „Și erau și femei care priveau de departe; între ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic și al lui Iosi.” (Marcu 15; 40).
De asemenea, găsim și la Sfântul Evanghelist Luca pomenind de femeile mironosițe: „Iar ele erau: Maria Magdalena și Ioana și Maria lui Iacov și celelalte împreună cu ele.” (Luca 24; 10).
Din aceste citate reiese că sub denumirea de ,,frați ai Domnului” sunt patru: Iacob și Iosi, Simon și Iuda, dar ei „niciodată nu sunt numiți fii ai Mariei, mama lui Iisus; că denumirea de ,,frați ai Domnului” niciodată nu este dată de Evangheliști, care reproduc doar ceea ce ziceau iudeii, care nu credeau în Mântuitorul, pe care ei Îl numeau și socoteau „fiu al teslarului”; că singur Iisus este numit, chiar de iudeii care nu credeau în El, fiul Mariei, chiar atunci când, împreună cu El, sunt enumerați și citați și „frații Lui”, care formau un grup aparte și deci nu sunt fii Mariei, mama lui Iisus … Între acești „frați ai Domnului” și Iisus, Fiul Mariei, raporturile nu erau atât de strânse, cum ar fi
trebuit să fie între frați drepți, deoarece, după cum spune Sfântul Evanghelist Ioan: „ei nici nu credeau într-Însul.”
Sfinții Evangheliști relatând cele în legătură cu Patimile Mântuitorului, menționează că lângă crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos stăteau „mama Lui și sora mamei Lui, Maria lui Cleopa și Maria Magdalena.”(Ioan 19; 25).
Alături de Maica Domnului și Maria Magdalena, Sfântul Evanghelist Ioan face amintire și de Maria lui Cleopa, ca fiind sora Maicii Domnului, iar Sfântul Evanghelist Marcu spune că între femeile care priveau de departe erau: „Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic și al lui Iosi.” (Marcu 15; 40), de unde înțelegem că Maria lui Cleopa, sora Maicii Domnului este aceeași cu Maria, mama lui Iacov cel Mic și al lui Iosi.
La fel vom găsi și la Sfântul Evanghelist Matei, care spune că între femei „era Maria Magdalena și Maria, mama lui Iacov și al lui Iosi.” (Matei 27; 56).
Deci, din textele Sfintelor Evanghelii rezultă că doi din acești așa-ziși „frați ai Domnului”, Iacob și Iosi, erau fii Mariei lui Cleopa, denumită în repetate rânduri, când „Maria, mama lui Iacob cel Mic și al lui Iosi” (Marcu 15; 40), când „Maria lui Iacob”(Luca 24; 10), când „cealaltă Marie” (Matei 28, 1), când „sora mamei lui Iisus-Maria lui Cleopa”. (Ioan 19; 25).
Despre acești doi din cei patru „frați ai Domnului”, enumerați de Evanghelii, Iacob cel Mic și Iosie, se știe precis că nu erau frați drepți ai Mântuitorului, ca fii ai Sfintei Fecioare, ci ai acestei Marii a lui Cleopa, denumită și soră a Maicii Domnului : „Este mai presus de orice îndoială că mama acestor așa-ziși „frați ai Domnului” e o altă persoană decât Fecioara Maria, care de altfel, e numită „cealaltă Marie” sau „sora mamei Lui, Maria lui Cleopa.”
Dar, de vom arăta cine este această marie a lui Cleopa și prin ce împrejurare fii ei, Iacob și Iosi, sunt numărați între „frații Domnului” fiind mereu alături de Maica Domnului, devenind „casnicii” ei și ai lui Iisus, împreună cu Iuda și Simeon, vom înțelege în ce măsură celor doi, Iacob cel Mic și Iosi, li se atribuie denumirea de „frați ai Domnului.”
Mai întâi vom dovedi cine era Cleopa și prin ce împrejurare fii lui devin „frați ai Domnului”.
„După o veche tradiție, el era sau frate cu Iosif, sau cumnat cu dânsul, ținând în căsătorie pe această Marie, soră a lui Iosif. Deci și într-un caz și într-altul, fii lui erau veri primari cu Mântuitorul, iar soția lui, sora lui Iosif, cumnată cu Maica Domnului. Cum în limba ebraică același cuvânt desemnează și pe soră și pe cumnată, nu e de mirare ca Evanghelistul Ioan să-l fi întrebuințat ca atare, fără să mai fi fost necesară vreo altă explicație și fără să se fi gândit că prin aceasta ar aduce vreun prejudiciu situației singulare pe care o are Maica Domnului, în chiar cuprinsul Evangheliei sale.”
Deci, Maria lui Cleopa fiind cumnată cu Maica Domnului, atunci așa-zișii „frați ai Domnului”, Iacob și Iosi, nu sunt frați drepți ai Domnului nostru Iisus Hristos, ci verișori primari.
Dar va trebui să explicăm de ce acești verișori ai Domnului sunt numiți în cărțile Noului Testament cu termenul de „frați”.
Deoarece „autorii cărților Noului Testament în care se face mențiune de așa zișii „frați ai Domnului”, fiind iudei, precum Sfinții Apostoli Matei, Marcu, Ioan, Pavel, sau de alt neam, precum Sfântul Evanghelist Luca, dar trăind într-un mediu iudaic și împropriindu-și modul de gândire și lexicul aramaic, desemnând rudele după trup ale Mântuitorului cu termenul de „frați”, n-au făcut altceva decât să redea corespondentul grec al cuvântului ebraic „ah” sau la plural „ahim” frate, fără însă să țină seama de faptul că sfera semantică a
termenului ebraic „ah” este mult mai largă și în consecință mai inexactă decât a sinonimului său grecesc „adelfos”, care este mult mai precis.”
De aceea, „observația atentă și contextul acestor locuri scripturistice care menționează termenul de „frați și surori ale Domnului” duc la concluzia că
toate acele persoane desemnate cu aceste termene ca frați ai lui Iisus nu sunt decât veri sau verișoare ale Lui.”
Dar acest termen ebraic „ah” care este folosit deopotrivă pentru a desemna prin el frații buni, dar și rudele mai apropiate este folosit și în cartea Vechiului Testament.
Astfel, în Cartea Facerii găsim următorul citat: „Și a luat Terah pe Avraam, fiul său și pe Lot, fiul lui Haram și nepotul său și pe Serai, nora sa și femeia lui Avraam, fiul său și a plecat cu ei din Urul Caldeii.”(Facere 11; 31).
De aici reiese că Lot, fiul lui Haram era nepotul lui Avram și totuși Avraam îl numește pe Lot, frate: „Atunci a zis Avraam către Lot „Să nu fie sfadă între mine și între tine, între păstorii mei și păstorii tăi, căci suntem frați.” (Facere 13; 8).
Tot în acest sens este folosit cuvântul „frați” în textul din Levetic, unde Nabad și Abiud, fii lui Aaron au fost numiți frați ai lui Misail și Elțafan, fii lui Uziel, când Aaron i-a îndemnat: „Duceți-vă de scoateți pe frații voștri din Locașul cel Sfânt și-i duceți afară din tabără!” (Levitic 10; 4). Aaron îi numește „frații voștri”, „deși ei erau nepoți de veri primari ai acestora.”
După cum reiese din textele scripturistice menționate până acum, cuvântul „ah” frate, era folosit deopotrivă pentru a desemna prin el atât pe frații drepți, cât și pe rudele mai apropiate, precum verii drepți sau de-al doilea.
După ce am dovedit că Maria lui Cleopa este cumnată cu Maica Domnului, iar Iacob și Iosi sunt numiți de Sfintele Evanghelii în baza uzului de vorbire al limbii ebraice ca „frații Domnului”, rezultă că „și ceilalți doi frați, Simeon și Iuda, precum și „surorile” Domnului de care se face mențiune sunt rude ale lui Iisus, tot într-un grad mai îndepărtat.”
Dar, trebuie avut în vedere și momentul jertfei de pe cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care nu ar fi lăsat pe Sfânta Sa maică în grija ucenicului Său, Ioan, dacă ar mai fi avut frați de sânge.
Datorită dovezilor Sfinților Părinți cum că: „Pururea-fecioria Maicii Domnului este un privilegiu și o consecință a maternității divine, care o înalță pe Fecioara mai presus de toate creaturile, mai presus de toți oamenii de pe pământ și decât toți sfinții și îngerii din cer”
Biserica ortodoxă și-a dezvoltat cultul lăudând-o pe Maica Domnului, iar credincioșii ortodocși o cinstesc ca pe cea mai aproape de Preasfânta Treime, având o deosebită evlavie la ea.
CAPITOLUL V.
MAICA DOMNULUI IN CULTUL ORTODOX
Sfânta Fecioară Maria, învrednicindu-se de cinstea de–a naște cu trup pe Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, este venerată în cultul ortodox ca cea dintâi și cea mai mare dintre toți sfinții, fiind „mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii”.
Sfintele Scripturi și Sfânta Tradiție ne aduc multe dovezi în care Maica Domnului se arată că a mijlocit și mijlocește înaintea Fiului Său pentru noi. Însuși îngerul Gavriil a cinstit-o atunci când a fost trimis de Dumnezeu să vestească Fecioarei din Nazaret că ea va naște pe Mesia, Salutând-o cu cuvintele: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei” (Luca 1, 28).
Cu același salut a întâmpinat-o pe Sfânta Fecioară Maria și verișoara ei Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, zicându-i: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui Tău” (Luca 1, 42). Atunci Fecioara Maria a înălțat lui Dumnezeu acel imn de bucurie, de laudă și de mulțumire:: „Mărește suflete al meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic și Sfânt este numele Lui …”( Luca 1; 46-49) și care stă la baza supravenerării Maicii Domnului.
Știm că, începutul minunilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos a fost la o rugăminte a Maicii Sale, cănd la nunta din Cana Galileii a zis mama lui Iisus către El: „Nu mai au vin”(Ioan 2, 3).
Dar, pentru că încă nu venise timpul săvârșirii minunilor, Mântuitorul a zis: „Ce ne privește pe mine și pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu” (Ioan 2, 4), și totuși Maica Domnului știind că o va asculta, a spus celor de față : „Faceți orice vă va spune” (Ioan 2, 5).
Astfel, ascultând Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe Maica Sa și săvârșind prima minune la rugămintea Maicii Sale, își arată Slava și atotputernicia. Această minune a fost și a rămas un îndemn pentru credincioșii ortodocși din toate timpurile de a adresa rugăciunea lor Maicii Domnului, astfel dezvoltându-se cultul Maicii Domnului, care „se desfășoară în Biserică prin lucrarea Duhului Sfânt”.
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție fiind fundamentul cultului Maicii Domnului, deoarece din aceste două izvoare s-a dezvoltat treptat învățătura despre Maica Domnului. De la „cinstirea Maicii Domnului de către Arhanghelul Gavriil: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei!” (Luca 1, 28) și apoi către Elisabeta: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pâmtecelui tău” (Luca 1, 42), admirația pentru persoana și faptele ei a trecut în popor: „Fericit este pântecele care Te-a purtat și fericiți sunt sânii pe care I-ai supt”. (Luca 11, 27). Aceste cuvinte zise în mod profetic într-o împrejurare mai deosebită Mântuitorul nostru Iisus Hristos le răspunde: „Așa este!” (Luca XI, 28), pecetluind cu aprobarea Sa dumnezeiască adevărul că pântecele care L-a purtat a devenit chivotul fecioriei veșnice a Maicii Sale.
„Demn de amintit este și faptul că Fecioara însăși era conștientă de cinstea care i se dădea, prevestind venerația de care se va bucura din partea tuturor oamenilor: „că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”(Luca 1; 48).”
Sfânta Fecioară Maria mijlocește ca împărăteasă a Cerurilor, fiind Maică a Împăratului nostru și Dumnezeu ca una ce s-a învrednicit de cinstea de a naște cu trup pe Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii, de aceea este venerată în cultul ortodox ca cea dintâi și cea mai mare decât toți sfinții, fiind „mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”.
Observăm că cinstea de care s-a bucurat Sfânta Fecioară Maria din partea poporului a început încă din timpul vieții ei, iar după trecerea ei la cele veșnice și ridicarea cu trupul la cer, creștinii au cinstit-o sub diferite forme, precum „în cultul particular al creștinilor din Biserica Ierusalimului și din jurul mormântului Maicii Domnului de la Ghetsimani”.
Dar, cinstirea Maicii Domnului în cultul public al Bisericii se constată abia după libertatea acordată creștinilor de Sfântul Constantin cel Mare.
Incepând cu sec. al IV-lea se constată existența a tot mai multor forme de exprimare a cultului Maicii Domnului, iar Sfinții Părinți vorbesc cu mare respect despre Maica Domnului, precum „Sfântul Ambrozie, care se întreabă: „Cine este mai de cinste decât Maica Domnului?”
În prima jumătate a secolului al V-lea, cultul Maicii Domnului a luat o dezvoltare mereu crescândă, mai ales la Sinodul III Ecumenic (Efes 431), când a fost condamnată erezia lui Nestorie și a fost formulată esența doctrinei Ortodoxe despre Maica Domnului, prin recunoașterea celor două atribute ale Sfintei Fecioare Maria, de „Născătoare de Dumnezeu” și „Pururea-Fecioară”.
Dar „Cultul Maicii Domnului a atins apogeul în perioada secolelor V-VIII când a fost fixată dogmatic învățătura tradițională despre ea și totodată a fost preluată imnologic de marii imnografi ai Bisericii: Sfântul Roman Melodul, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Sofronie al Ierusalimului”.
În special, la Sinodul VII Ecumenic s-a stabilit că, cultul Maicii Domnului este un cult intermediar între cultul de „adorare”, care se aduce numai Persoanelor Preasfintei Treimi și cultul de „venerare”, care se aduce Sfinților. Acest cult al Maicii Domnului a fost numit „de supravenerare”.
Sfântul Ioan Damaschin ne îndeamnă în Dogmatica sa să cinstim pe Maica Domnului determinând astfel adevăratul înțeles al „supravenerării” Maicii Domnului, zicând: „Trebuie cinstiți Sfinții pentru că sunt prieteni ai lui Iisus Hristos, fii și moștenitori ai lui Dumnezeu, după cum zice Ioan Teologul și Evanghelistul: „Și celor câți L-au primit le-a dat putere să ajungă fii ai lui Dumnezeu”, dar și „pentru că sunt uniți cu Dumnezeu după voință și L-au primit locuitor înăuntru lor, iar prin participarea la El au devenit prin har ceea ce El este prin fire …Căci cinstea dată de cei împreună robi către cei buni este dovada dragostei față de Stăpânul obștesc”.
Iar cinstirea să fie astfel: „ridicând Biserici lui Dumnezeu în numele lor, aducând roade, prăznuind pomenirile lor, bucurându-ne în aceste zile de prăznuire în chip duhovnicesc, pentru ca să fie potrivită bucuria cu aceia care ne-au adunat la prăznuire”. Astfel, „să cinstim pe Născătoarea de Dumnezeu pentru că este în sens propriu și real Maica lui Dumnezeu.”
La îndemnul acestor cuvinte inspirate de Duhul Sfânt, Biserica Ortodoxă a stabilit în calendarul său liturgic numeroase sărbători, rugăciuni și cântări în cinstea Maicii Domnului.
Astfel au fost alcătuite unele sărbători numite „sărbători mari”, socotite de regulă între praznicele împărătești, precum: Nașterea Maicii Domnului; Intrarea în Biserică a maicii Domnului; Buna-Vestire și Adormirea Maicii Domnului.
V.1) Sărbătoarea „NAȘTEREA MAICII DOMNULUI”, fiind numită în popor și „Sfânta Marie mică”, a apărut prima dată la Ierusalim, iar „inceputul ei trebuie pus în perioada dintre Sinodul III Ecumenic (431) și Sinodul IV Ecumenic (451)”, data ținerii ei fiind 8 septembrie.
La originea acestei sărbători a stat „aniversarea anuală a târnosirii unei biserici din Ierusalim închinate Sfintei Fecioare Maria”. Mai tarziu, prin secolul al VI-lea, Sfântul Roman Melodul a compus pentru această sărbătoare „Condacul” și „Icosul”, rămase până în zilele noastre în rânduiala slujbei din Mineiul de pe Septembrie. În cinstea „Nașterii Născătoarei de Dumnezeu” Biserica întreagă își exprimă trăirea ei, față de această mare sărbătoare care „dezvăluie mântuirea veșnică a lumii, prin minunatele cântări canonice, care privesc sinoptic toată taina teologică a iconomiei lui Dumnezeu”.
Troparul praznicului „Nașterii Maicii Domnului”, alcătuit sub inspirația Duhului Sfânt, ne spune „Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptății, Iisus Hristos Dumnezeul nostru. Și, dezlegând blestemul, a dat binecuvântare; și stricând moartea, ne-a dăruit nouă viață veșnică”.
În acest tropar, Sfântul Roman Melodul scoate în evidență faptul că prin nașterea Maicii Domnului întreaga lume s-a umplut de bucurie, deoarece din ea avea să se întrupeze Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, după cum au spus proorocii. Iar, odată cu nașterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria a fost dezlegat blestemul care era peste omenire prin călcarea poruncii primilor oameni și totodată a fost biruită moartea care a intrat în lume deodată cu blestemul.
Apoi, la Litie este cântarea lui Ștefan Aghiopolitul în care ne spune: „Începutul mântuirii noastre, popoare, astăzi s-a făcut; căci, iată, cea mai
înainte rânduită din neamurile cele de demult, Maica și Fecioara și locașul lui Dumnezeu, din cea stearpă a se naște purcede; floare și toiag din rădăcina lui Iesei a răsărit. Să se veselească Adam, strămoșul și Eva să se bucure cu bucurie; că, iată, cea zidită din coasta lui Adam, pe fiica și nepoata o fericește arătat. Că mi s-a născut mie mântuirea, prin care din legăturile iadului mă voi slobozi. Să se bucure David lovind în alăută și să binecuvânteze pe Dumnezeu, că iată Fecioara iese din pântece neroditor, spre mântuirea sufletelor noastre.”
În această cântare, Ștefan Aghiopolitul ne-a arătat că odată cu nașterea Fecioarei Maria a luat început și mântuirea neamului omenesc. Dar, Fecioara Maria ca cea care avea să devină Maica Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu „a fost predestinată prin sfatul preștiutor și mai înainte de veci al lui Dumnezeu”, după cum spune și stihira de la litie. Apoi, stihira continuă astfel: „și locașul lui Dumnezeu, din cea stearpă a se naște purcede”, arătându-ne că Fecioara maria a devenit „locaș al lui Dumnezeu” primind pe Logosul Divin în pântecele ei. Ea s-a născut din cea stearpă pentru că trebuia ca singurul lucru nou sub soare, adică „Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos”, numită și „începătură a minunilor”, să fie preîntâmpinat de minuni și astfel, treptat, din cele mai smerite să se nască cele mai mari.
Astfel, una dintre minunile care au preînchipuit pe cea care avea să fie „Născătoare de Dumnezeu” este și „toiagul lui Aaron”, căci precum „toiagul” odrăslise, înmugurise, înflorise și făcură rod, tot așa și Fecioara Maria „a răsărit din părinți sterpi și neroditori și întru feciorie petrecând de la Duhul Sfânt a zămislit și a născut pe Iisus Hristos”.
Dar, odată cu nașterea Fecioarei Maria din părinți sterpi a venit și nădejdea că neamul omenesc se va izbăvi de osânda morții, slobozindu-se din legăturile iadului.
Dar să vedem și alcătuirea „Condacului” acestui mare praznic, în care scrie: „Ioachim și Ana din defăimarea nenașterii de fii, iar Adam și Eva din stricăciunea morții au scăpat, Preacurată, prin sfântă nașterea ta. Aceasta o prăznuiește și poporul tău, de vina greșalelor mântuindu-se, când striga către tine: Cea stearpă naște pe Născătoarea de Dumnezeu și hrănotoarea vieții noastre”.
Condacul scoate în evidență că mântuirea întregului neam omenesc au scăpat din stricăciunea morții prin nașterea Fecioarei Mariei. Totodată dumnezeieștii părinți Ioachim și Ana s-au izbăvit de defăimarea nenașterii de fii, căci dreapta Ana chiar dacă era stearpă, prin rugăciune a născut pe Fecioara Maria, care avea să fie Maica Domnului nostru Iisus Hristos, după cum spune și stihira de la „Laude”: „O, preamărită minune! Izvorul vieții din cea stearpă se naște și darul a face rod luminat începe …” .
La acest mare praznic avem troparul care arată că nașterea Fecioarei Maria este „bucurie la toată lumea”; avem canoanele în care odată cu nașterea este lăudată și fecioria Maicii Domnului, zicând: „lăudăm Sfântă nașterea ta, cinstim și zămislirea ta cea fără de sămânță”, căci nașterea Sfintei Fecioare Maria este ea însăși o minune care precede minunea nașterii Domnului nostru Iisus Hristos; mai avem și condacul praznicului în care nașterea Sfintei Fecioare devine începutul mântuirii la toată lumea, de aceea praznicul „Nașterii Maicii Domnului” este numit și „ziua Domnului”, pentru că odată cu nașterea „ceea
ce s-a născut ușă către Răsărit așteaptă intrarea Preotului celui mare. Singura care aduce pe Iisus Hristos în lume, spre mântuirea sufletelor noastre”.
V.2) „INTRAREA ÎN BISERICĂ A MAICII DOMNULUI”, fiind numită în popor și „Vovidenia”, este cea mai nouă dintre sărbătorile închinate Maicii Domnului. Această sărbătoare este de origine ierusaliniteană, care se pare că a luat naștere în sec. al VI-lea astfel: „La 20 noiembrie 543, Justinian a zidit la Ierusalim, lângă ruinele templului, o biserică închinată Sfintei Fecioare, care, spre deosebire de una mai veche, a fost numită biserica Sfânta Maria „cea nouă”, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, în amintirea zilei în care, după tradiție, Sfinții Părinți Ioachim și Ana au adus pe fiica lor Maria, în vârstă de 3 ani la templu, unde a rămas până la vârsta de 14 ani, ca una care, încă înainte de naștere, a fost făgăduită lui Dumnezeu, de către părinții ei.
Documentele istorice atestă faptul că sărbătoarea s-a generalizat în Răsărit înainte de secolul al VII-lea, iar „spre sfârșitul secolului VIII, Sfântul Andrei Criteanul asistă la această sărbătoare în Ierusalim”.
Tot în același secol, în Constantinopol au fost ținute cuvântări la această mare sărbătoare de către Sfântul Gherman Tarasie al Constantinopolului și totodată a fost alcătuită și slujba sărbătorii de către imnografi.
Rolul pregătitor în sfințenie al vechiului Testament a atins cea mai înaltă culme posibilă prin primirea în Templu a Sfintei fecioare, iar scopul acestei „intrări” este înfățișat de către imnografi astfel: „Să se deschidă ușa Templului celui de Dumnezeu primitor, că pe aceea ce este Biserica Împăratului tuturor și scaun, astăzi cu slavă primind-o, Ioachim a pus-o înăuntru, dând-o Domnului pe cea aleasă de El spre a fi Lui Maică”. Fecioara Maria, din fragedă vârstă a
fost închinată și dăruită lui Dumnezeu, după făgăduință Sfinților și drepților Părinți Ioachim și Ana , iar ducerea la Templul dumnezeiesc a celei făgăduite și introducerea ei în însăși Sfânta Sfintelor, în acel loc unde Dumnezeu vorbea cu arhiereul care intra acolo doar o dată pe an, a fost descrisă de imnografi astfel: ,,De la Domnul luând roada făgăduinței Ioachim și Ana, pe Maica lui Dumnezeu, jertfă bine-primită în templu au adus-o astăzi și Zaharia marele arhiereu, binecuvântând-o, a primit-o”.
Odată ajunsă Fecioara în locul cel de nepătruns, a urcat din treaptă în treaptă, din epectază în epectază și astfel puterea dumnezeiască a întrepătruns-o, a curățit-o și pregătit-o să devină „locaș al lui Dumnezeu” în care s-a sălășluit Una din Persoanele Preasfintei Treimi, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, după cum ne arată și troparul acestui praznic: „Astăzi înainte-însemnarea bunăvoinței lui Dumnezeu și propovăduirea mântuirii oamenilor, în Templul lui Dumnezeu luminat, Fecioara se arată și pe Iisus Hristos tuturor mai înainte Îl vestește. Acesteia și noi cu mare glas să-i strigăm: „Bucură-te, plinirea rânduielii Ziditorului”.
Una dintre stihirile de la Litie, alcătuite de Gheorghe din Nicomidia ne îndeamnă s-o lăudăm pe Preacurata Fecioară Maria „pe cea mărturisită de prooroci și în Templu adusă. Care mai înainte de veci a fost rânduită a fi Maică și în anii cei mai de pe urmă s-a arătat Născătoare de Dumnezeu”.A fost mărturisită de proorocii Vechiului Testament, deoarece un așa de mare și nemaiîntâlnit lucru, precum de a fi Maică a lui Dumnezeu și a naște rămânând fecioară, trebuia să fie proorocit pentru a fi crezut de toți, iar a fi „Născătoare de Dumnezeu” e semnul unei dumnezeiești taine.
La Stihoavnă, avem u a dintre Stihiri în care lăudăm aducerea la Templul lui Dumnezeu pe Fecioara Maria de către părinții săi, ca urmare a făgăduinței
făcute lui Dumnezeu, cântând astfel: „Ana aduce cu veselie În Templul lui Dumnezeu harul cel dumnezeiesc cu adevărat, pe Curata, Pururea-Fecioară, care i-a fost făgăduită. Chemând ca să meargă înaintea ei fecioare purtând făclii și zicând: „Mergi fiică, ca să fii Celui ce te-a dat și prinos și tămâie cu bun miros; intră în cele în care nu se intră și cunoaște Tainele și te gătește să fii lui Iisus Hristos sălășluire veselă și frumoasă, Celui ce dăruiește lumii mare milă”.
În această stihiră imnologul o laudă pe Sfânta și dreapta Ana care a adus la Templu pe cea făgăduită Domnului, pe Fecioara Maria care din veci a fost aleasă ca să fie Maică a Domnului nostru Iisus Hristos.
Iar, deodată cu mergerea ei la Templul Domnului, au condus-o și alte fecioare, purtând în mâini făclii aprinse, după cum spune și un mare predicator ortodox al grecilor: „Iată, că năstrapa cea de taină intră în Sfânta Sfintelor ca să primească mana cea cerească, iar după cuviință o urmează fecioarele frumoase cu făclii de lumini pe Maica luminii … oare cu câtă bucurie credeți că a primit Zaharia în mâinile lui pe Mariam, dumnezeiasca fiică, hărăzită mai dinainte de Duhul Sfânt să fie scara lui iacob pe care să se coboare pe pământ Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, ca apoi tot pe această scară să se urce omul la cer?”
Apoi, în cântarea a 3-a, de la Canoanele praznicului imnograful scoate în evidență faptul că Fecioara Maria chiar dacă era pruncă când a fost adusă la Templul Domnului, totuși darul lui Dumnezeu lucra deplin în sufletul ei făcând-o astfel: „mai desfătată decât cerurile”, dar și „mai înaltă decât Puterile cele de sus”, pentru aceasta noi trebuie să o lăudăm pe Preacurata Fecioara Maria, cântându-i: Cea de trei ani cu trupul și de mulți ani cu duhul, cea mai desfătată
decât cerurile și mai înaltă decât Puterile cele de sus să fie lăudată cu cântări, dumnezeiasca Mireasă”.
Apoi, imnograful întărește cele zise până acum cu mărturii din Vechiul Testament, în special proorociile despre Fecioara Maria, dar și simbolurile care au preînchipuit-o.
O așa de mare și nemaiîntâlnită minune, precum aceea ca o fecioară să devină „Maica Domnului” și să rămână fecioară, trebuia să fie proorocită pentru a putea fi crezută de toți. Să nască o fecioară e semnul unei dumnezeiești taine, nu a unui fapt omenesc, căci așa s-a spus: „Iată, voi da vouă semn: Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu” (Isaia 7; 14).
Chiar Fecioara Maria „a citit aceste cuvinte și a crezut că se vor împlini cu adevărat, dar nu putea cunoaște cum se va petrece faptul acesta”.
Dar și Pururea-Fecioria Maicii Domnului a fost profețită de proorocul Iezechiel când a descris acea poartă închisă prin care nu avea să treacă nici un om: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și nici un om nu va intra pe ea. De aceea, va fi închisă!” (Iezechiel 44; 2).
Această vedenie a proorocului Iezechiel ne dovedește adevărul despre Pururea-Fecioria Maicii Domnului, învățătură pe care Biserica Ortodoxă a mărturisit-o permanent și a manifestat-o în cultul său prin cânturile de preacinstire a Ei.
Despre aceste proorocii, imnograful sărbătorii „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” a alcătuit o stihire în care a scos în evidență și simbolurile Vechiului Testament care au preînchipuit-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea-Fecioară Maria, zicând astfel: ,,Pe Tine proorocii te-au propovăduit mai înainte, chivot al sfințeniei, Curată și cădelnița
de aur și sfeșnic și masă și noi ca pe un cort de Dumnezeu încăpător te lăudăm pe tine”.
Această slujbă a „Intrării Maicii Domnului în Biserică” este încununată cu condacul praznicului în care Maica Domnului nostru Iisus Hristos este numită: „Preacurat Templu al Mântuitorului”, „Cămara cea de mult preț”, „Sfințită visteria slavei lui Dumnezeu”. Toate aceste numiri sunt date Fecioarei Maria, despre care spune mai departe imnograful în condac, „astăzi este adusă în casa Domnului, împreună aducând harul Duhului lui Dumnezeu, pe care o laudă îngerii lui Dumnezeu”.
Iar la sfârșitul Condacului, Fecioara Maria este asemănată de către imnograf cu „Cortul cel Ceresc”, deoarece precum în Cortul lui Moise era Sfânta Sfintelor, iar în Sfânta Sfintelor erau cădelnița de aur, chivotul, vasul de aur, mana, toiagul lui Aaron și tablele legii, toate acestea fiind tipuri și chipuri ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Căci, precum în Cortul lui Moise se afla sfeșnicul cel cu șapte brațe și care lumina tot interiorul cortului, așa și sufletul Fecioarei Maria, numită și „Cortul cel Ceresc” era luminta de cele șapte daruri ale Duhului Sfânt, desăvârșind-o și îndumnezeind-o.
Dar, aceste daruri ale Duhului Sfânt, Fecioara Maria le-a avut desăvârșit prin zămislirea și întruparea „Celui neîncăput”, deoarece Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu smerindu-Se a luat firea omenească din sângiuirile Fecioarei Maria făcând-o pe ea „Templul al Duhul Sfânt” în care s-au revărsat din plin toate darurile Duhului Sfânt, după cum ne spune imnograful: „în pântecele Tău încăput fiind Cel neîncăput de totul, Maica lui Dumnezeu, a ieșit din tine Preacurată, îndoit în fire, Dumnezeu și Om”.
În această stihiră este lăudată Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ca cea care a născut în chip minunat pe Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, după cum spune și Sfântul Ioan Damaschin: „Fiul lui Dumnezeu Se face Fiu al omului, Cel întrupat din Sfânta Fecioară … S-a întrupat deci Fiul lui Dumnezeu pentru ca, prin faptul că El S-a făcut om, să îi dăruiască omului iarăși nemurirea și viața veșnică, spre desfătarea de bunătățile cele veșnice”.
Spre sfârșitul Canonului de la Utrenie, la cântarea a 9-a imnograful compune o cântare asemănătoare celeia pe care îngerul a lăsat-o scrisă pustnicului de la Kareya din Sfântul Munte Athos intitulată „Cuvine-se cu adevărat” și care este alcătuită astfel: „Mai presus decât Heruvimii și decât Serafimii mai înaltă și mai desfătată decât cerurile te-ai arătat, Fecioară, ca ceea ce pe cel neîncăput de toate, Dumnezeul nostru, în pântecele tău, L-ai încăput și L-ai născut în chip de negrăit; pe Care roagă-L îndelung pentru noi”.
În această stihiră, Maica Domnului este mărită mai mult decât Serafimii și decât Heruvimii, chiar și decât toate puterile cerești fiind cea mai aproape de tronul Preasfintei Treimi, deoarece ea l-a purtat în pântece pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu.
Canoanele acestui mare praznic se încheie cu o stihiră în care este lăudată Născătoarea de Dumnezeu și Pururea-Fecioara Maria, care este cu adevărat ocrotitoarea și mijlocitoarea la Dumnezeu.
Mijlocirea Maicii Domnului, pentru cei care îi cer ajutorul este evidentă în toată slujba acestui mare praznic al Maicii Domnului, precum și la cântarea a 9-a de la canoane, unde spune: „Pe cei ce aleargă cu credință sub milostivirea ta și se închină cu bună cinstire Fiului Tău, Fecioară de Dumnezeu Născătoare,
ca unui Dumnezeu și Domn al lumii, roagă-te ca să-i mântuiască de stricăciune, de primejdii și de toate ispitele”.
Maica Domnului este pururea mijlocitoare pentru cei care îi cer ajutorul din toată inima către Fiul ei, Domnul nostru Iisus Hristos, devenind astfel nădejdea noastră de mântuire și de aceea de multe ori spunem în rugăciune: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu mântuiește-ne pe noi”, știind că Fiul ei și Domnul nostru Iisus Hristos îi ascultă rugăciunile.
În slujba praznicului „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, fecioara Maria este numită cu cele mai frumoase denumiri, precum: „Maica Cuvântului vieții”, „Cămara Cuvântului lui Dumnezeu”, „dumnezeiască Mireasă Stăpână”, „Cămara cea însuflețită a lui Dumnezeu”, „Împărăteasa împodobită și preacinstită”, „Mielușeaua lui Dumnezeu cea nepătată”, „Porumbița cea neîntinată”, „Cortul cel de Dumnezeu încăpător”, „Nepătata Mielușea și curata Porumbiță”, „Sfântul Chivot”, „Preacurat templu al Mântuitorului”, „Cămașa cea de mult preț”, „Maica Vieții cea adevărată”, „Biserica aleasă și cu totul fără de prihană”.
Toate aceste denumiri sunt menite să scoată în evidență atât curăția Fecioarei Maria, cât și rolul ei de mijlocitoare a noastră la Dumnezeu, rugându-se Fiului ei pentru întreaga omenire.
V.3) Sărbătoarea „BUNAVESTIRE” este numită în popor „Blagoveștenia” fiind termenul slavon al celui de Bunavestire, iar tradus din limba greacă se numește „Ziua Salutării”.
Încă din secolul al IV-lea sau al V-lea, s-a zidit în Nazaret o biserică, pe locul unde fusese casa în care Maica Domnului a primit de la înger vestea că va naște pe dumnezeiescul prunc. În cinstea acestei sărbători s-au scris multe predici de către mari cuvântători, precum: Sfântul Ioan Gură de Aur, Proclu
Patriarhul Constantinopulului, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Grigorie Palama și alții.
Data acestei sărbători a variat mult la început, astfel încât unii o sărbătoreau în ajunul Bobotezei la 5 ianuarie, iar mai târziu s-a generalizat data de 25 martie, îndată ce Nașterea Domnului a început să fie sărbătorită peste tot la 25 decembrie.
Deoarece „Nașterea Domnului este sărbătorită pe 25 decembrie, se cuvine, prin urmare, ca zămislirea Domnului nostru Iisus Hristos să fie prăznuită exact cu nouă luni înainte, așadar pe 25 martie, dată căreia, potrivit unei tradiții, îi corespondea de altfel începutul creației lumii … , iar „începutul mântuirii” să se înscrie ca recapitularea originii a timpului”.
Această sărbătoare este singurul praznic închinat Maicii Domnului care are mărturie în Sfânta Scriptură când Arhanghelul Gavriil a venit cu vestea cea bună la Sfânta Fecioară Maria, spunându-i că ea îl va naște pe Mesia.
Sărbătoarea „Bunavestire” este una dintre marile sărbători ale ortodoxiei, deoarece atunci s-a revelat lucrarea harului Duhului Sfânt, împlinindu-se „taina cea din veac”.
Troparul sărbătorii ne lămurește valoarea Buneivestiri, căci ea ne aduce bunele vestiri cerești ale bucuriei, prin zămislirea Logosului Divin, prin negrăita bucurie a Maicii Sale și prin nădejdea mântuirii veșnice a neamului omenesc, după cum spune imnologul: „Astăzi este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, fiul Fecioarei se face și gavriil harul îl binevestește. Pentru aceasta și noi, împreună cu dânsul, Născîătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!”
După cum praznicul și pomenirea dumnezeieștii vestiri este plină de bucurie și veselie duhovnicească, tot așa și Canonul ei a fost alcătuit în chip
armonios, căci la orânduirea cântărilor, au fost alese cele mai frumoase imne, din creația străluciților imnografi, precum: Vizantie, Anatolie, Ioan Monahul, Cosma Melodul, Andrei Ierusalimiteanul, Teofan, iar Canonul praznicului aparține Sfântului Ioan Monahul (Damaschin).
La acest mare praznic avem Vecernia Mică care începe cu o cântare în care este arătat motivul Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos din sângiuirile Fecioarei Maria, în felul următor: „Făcătorul, milostivindu-Se de făptură și de adâncul îndurărilor Sale fiind plecat, vine să se sălășluiască în pântecele Fecioarei, copilei lui Dumnezeu, către care marele arhanghel a venit zicându-i: „Bucură-te, ceea ce esți de Dumnezeu cu har dăruită! Acum Dumnezeul nostru este cu tine. Nu te înspăimânta de mine, mai-marele voievod al Împăratului! Căci ai găsit harul pe care Eva, strămoașa ta l-a pierdut de demult și vei zămisli și vei naște pe Cel de o ființă cu Tatăl”.
Arătând motivul „Întrupării”, adică milostivirea Făcătorului de făptura Sa, din dragostea Sa pentru noi S-a pogorât și S-a Întrupat din Fecioara Maria, luând firea nostră, înnoind-o și ridicând-o la înălțimea dumnezeiească.
Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos a fost precedată de vestirea îngerului Gavriil, numit de imnolog „mai-marele arhanghel”, care a spus celeia alese din veac a fi maică a Domnului, cuvinte mai presus de înțelegerile omenești, arătând că este „ de Dumnezeu cu har dăruită!”. Arhanghelul îi mai spune și că „Dumnezeul nostru este cu tine”, adică că însuși Bunul Dumnezeu a ales-o a fi Maică a Fiului Său născând pe „Cel de o ființă cu Tatăl”.
Apoi, la stihoavna de la Vecernia mică, imnologul continuă cu o cântare în care îngerul îi spune Fecioarei Maria felul cum avea să se săvârșească, minunea care avea să se împlinească cu ea: „Duhul cel Preasfânt al lui Dumnezeu va veni asupra ta, Stăpână, ceea ce esti de Dumnezeu cu har dăruită și puterea Celui Preaînalt te va umbri. Și vei naște Fiu, Care va păzi fecioria ta
nevătămată. Acesta este Fiul cel fără de înaintași; Acesta, arătându-Se va mântui pe poporul Său, precum a binevoit”.
Vedem că, Îngerul gavriil a spus că „Duhul Sfânt și Puterea Celui Preaînalt vor lucra nașterea fără de sămânță, dar n-a spus cum anume. Căci dacă menționând anterior faptul că Elisabeta a zămislit la bătrânețe, deși era stearpă, n-a putut spune mai mult decât că la Dumnezeu nici un cuvânt nu este cu neputință (Luca 1; 36-37), cum ar fi putut spune modul pentru cea care a zămislit și născut în feciorie?”
Dar odată cu vestea că Duhul Sfânt se va pogorî peste ea și puterea Celui Preaînalt o va umbri, Îngerul gavriil îi spune și că „vei naște Fiu și vei pune numele lui Iisus” (Luca 1; 31) , Care va păzi fecioria ei nevătămată, rămânând fecioară atât în timpul nașterii, cât și după naștere, după cum a văzut în vedenie cu mult timp înainte Iezechiel, acea poartă închisă prin care a trecut Dumnezeu.
Mai departe, la Vecernia Mare avem stihiri sub formă de dialog în care Fecioara Maria spune către Îngerul Gavriil: „ …. Cum imă grăiești mie cuvinte mai presus de înțelegere? Că ai zis că Dumnezeu va fi cu mine și Se va sălășlui în pântecele meu. Dar, cum voi fi sălaș desfătat, spune-mi și de loc de sfințenie al Celui ce șade mai presus de heruvimi? Nu mă amăgi pe mine cu înșelăciune, căci n-am cunoscut pofta.”
Imnologul scoate în evidență în această stihiră smerenia Fecioarei Maria, care se minunează și se întreabă cum poate ea să fie sălaș și loc de sfințenie al Fiului lui Dumnezeu, știind că Cel Preaînalt își are tronul deasupra norilor, dar nu numia atât, ci chiar mai sus de toate puterile cerești.
Fecioara Maria a devenit sălaș desfătat și loc de sfințenie al Celui ce șade mai presus de heruvimi, deoarece Fiul lui Dumnezeu „fără să lase cerurile, cel
ce locuiește în ceruri locuiește în pântecul supraneprihănit al Pururea Fecioarei într-un mod atât de înalt și dumnezeiesc, încât devine în sesn propriu cer și tron al lui Dumnezeu, … pentru că în ea Cel Nearătat S-a făcut arătat, cel Neîmpărtășit S-a făcut împărtășibil, cel Nevăzut S-a făcut văzut.”
Totodată Fecioara Maria se întreabă cum ar putea ea să nască căci niciodată pofta nu s-a atins de mintea și inima ei, deoarece încă de la începutul vieții s-a retras din mijlocul lumii depărtându-se de oameni și trăind la templu unde nu era văzută de nimeni, deoarece petrecea „în sanctuarul cel de nepătruns, în care desfăcându-se de orice legătură materială, scuturând orice relație și depășind însăși compasiunea față de propriul trup, a unit mintea cu întoarcerea spre sine, cu atenția și dumnezeiasca rugăciune neîncetată”, atrăgând astfel harul dumnezeiesc ajungând la desăvârșita asemănare cu Dumnezeu.
Atunci, îngerul a răspuns Fecioarei Maria că : „Acolo unde Dumnezeu voiește … se biruiește rânduiala firii și se lucrează cele ce sunt mai presus de înțelegere”.
Iar felul cum se biruiește rânduiala firii împlinindu-se Întruparea rămâne o taină, crezută, iar nu cunoscută, închinată, iar nu cercetată cu curiozitate.
Iar faptul că Întruparea este o taină de neînțeles nu doar pentru oameni, ci și pentru îngeri și arhangheli, deoarece atunci Fecioara a vrut să afle modul zămislirii, arhanghelul neputând să-i explice deoarece și el este o creatură, a adus martor pe Dumnezeu zicând: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri”. (Luca 1; 35), de aceea imnologul în alcătuirea stihirei de la „Doamne strigat-am …” a spus că: „ Acolo unde
Dumnezeu voiește … se biruiește rânduiala firii și se lucrează cele ce sunt mai presus de înțelegere.”
Acest mare praznic continuă cu Pavecernița Mare și cu Litia în cadrul căreia sunt mai multe stihiri alcătuite de imnologi precum: Vizantie, Anatolie, Sfântul Ioan Monahul (Damaschin) și Cosma Monahul.
„Slava” de la Litie este a Sfântului Ioan Monahul (Damaschin) având un conținut cu totul dogmatic: „Să se veselească cerurile și să se bucure pământul că Cel împreună-veșnic cu Tatăl și împreună fără de început și împreună pe scaun șezător, îndurare și milă plină de iubire de oameni arătând, după bunăvoința și sfatul părintesc S-a coborât spre deșertare și S-a sălășluit în pântecele fecioresc, mai înainte curățit de Duhul. O, minune! Dumnezeu printre oameni, Cel neîncăput în pântece. Cel fără de ani, sub ani! Și lucru minunat este că și zămislirea a fost fără de sămânță și deșertarea de negrăit și taina cât de mare! Căci Dumnezeu Se deșartă, Se Întrupează și Se zidește, iar îngerul grăiește zămislirea Fecioarei: Bucură-Te, ceea ce ești plină de har! Domnul este cu tine, cel ce are mare milă”.
Sfântul Ioan Damaschin, ca cel care a alcătuit această stihiră, arată bucuria de care trebuie să se umple cerul și pământul deoarece Logosul Divin care este mai înainte de toți vecii, adică nașterea Lui este în afară de timp și fără de început, și totodată Fiul fiind „împreună pe scaun șezător”, deoarece „nașterea Fiului este din ființa Tatălui”. S-a pogorât pe Sine deșertându-Se și sălășluindu-Se în pântecele Fecioarei Maria, luând trup din ea și astfel întreaga fire omenească cunoscându-L pe Fiul lui Dumnezeu.
Iar scopul Întrupării a fost pentru ca „să îi dăruiască omului iarăși nemurirea și viața veșnică, spre desfătarea de bunătățile cele veșnice.”
Întrupându-Se din Sfânta Fecioară Maria, Îngerul Gavriil îi aduce cântare de laudă zicându-i: „Bucură-te, ceea ce esși plină de har, Domnul este cu tine” (Luca 1, 28).
La Utrenia acestui mare praznic cel mai important este „Canonul praznicului”, iar pentru că sărbătoarea „Bunavestire” este considerată începutul tuturor praznicelor, Sfântul Ioan Damaschin a alcătuit „Canonul praznicului” foarte melodios și plin de cugetări duhovnicești sub forma unui dialog dintre Fecioara Maria și Îngerul Gavriil, reprezentând întâlnirea din Nazaret, când i s-a binevestit Sfintei Fecioare Maria taina nașterii Fiului lui Dumnezeu din sângiuirile ei, astfel ea devenind Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
Canonul praznicului începe cu irmosul: „Deschide-voi gura mea și se va umplea de Duh și cuvânt răspunde-voi Împărătesei Maici; și mă voi arăta luminat prăznuind și voi cânta minunile ei, bucurându-mă”.
Acest irmos Sfântul Ioan damaschin l-a compus ca pe o rugăciune în care cere de la Dumnezeu să se umple de Duhul înțelepciunii și al științei pentru a putea alcătui Canonul Buneivestiri, cântând plin de bucurie minunea zămislirii Fiului lui Dumnezeu în pântecele fecioresc al Fecioarei Maria, prin umbrirea Duhului Sfânt.
Prin deschiderea gurii se înțelege „pe cea a sufletului și a conștiinței, după cum spun și Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nyssa: „Gură a sufletului poate fi puterea conștiinței lui cugetătoare, care aduce cuvântul în minte”. Deci, închizând conștiința în fața gândurilor rele și deschizând-o spre acele gânduri bune care vin de la Dumnezeu, astfel imnograful Sfântul Ioan Damaschin s-a umplut de Duhil înțelepciunii și al cunoștinței, primind de la Născătoarea de Dumnezeu darul de a-i alcătui Canonul Buneivestiri plin de cugetări duhovnicești și înalte.
După cum am spus, acest Canon al praznicului este alcătuit sub formă de dialog între Îngerul Gavriil și Fecioara Maria, de aceea vom începe cu o cântare ca venind din partea îngerului fiind alcătuit după cum a spus David în Psalmi: „Ascultă, fiică, și vezi și pleacă urechea ta” (Ps. 44, 12). A spus „pleacă urechea ta, Fecioară și ia aminte la cuvintele mele, ca să arate măreția Fecioarei și vrednicia Ei, deoarece „Arhanghelul Gavriil, văzând cât de sus este Fecioara față de el, o roagă să-și plece urechea ca să-l asculte pe el, cel aflat jos”, apoi să-i binevestească o zămislire mai presus decât orice poftă pătimașă.
În continuare, Sfântul Ioan Damaschin aduce cuvântul pe care i l-a spus îngerul Fecioarei: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu” (Luca 1; 30), har curățitor, mântuitor și sfințitor care a făcut ca Fecioara Maria să fie cea mai iubită dintre toți oamenii și a fost aleasă de a fi Maica Fiului lui Dumnezeu.
Apoi, următorul tropar este un răspuns din partea Fecioarei Maria, care zice către înger: „Fă-mi cunoscută îngere, puterea graiurilor tale! Cum va fi ceea ce ai zis? Și cum voi fi Maica Ziditorului meu?”
Sfântul Ioan Damaschin a alcătuit acest tropar, inspirându-se din cuvintele Fecioarei pe care i le-a spus îngerului, după cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca: „Și a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?”(Luca 1; 34) Iar aceste cuvinte le-a zis Fecioara nu pentru că nu ar fi crezut cele zise de înger, ci pentru că dorea să afle felul săvârșirii zămislirii, deoarece înainte de ea nu se mai întâmplase o astfel de minune și nici nu avea să mai fie vreuna după asta, ca să nască o fecioară și să rămână fecioară și după naștere.
Dar nu numai că nu a cunoscut bărbat, ci nici după naștere nu avea să cunoască vreodată bărbat deoarece a fost făgăduită lui Dumnezeu și și-a
încredințat fecioria ei Domnului și astfel era cu neputință să fi fost vreodată ispitită de bărbat.
Apoi, Fecioara Maria se întreabă cum ar putea ca ea să fie Maică a Ziditorului ei, deoarece și acest lucru de neînțeles pentru om, dar și pentru îngeri, căci chenoza și unirea firilor sunt minuni mai presus de înțelegerea omenească.
Mai departe, Sfântul Ioan Damaschin continuă cu un tropar adresat Fecioarei de către înger, zicând astfel: „Cauți să știi de la mine, Fecioară, chipul zămislirii tale. Dar acesta este de netâlcuit. Ci Duhul Sfânt, cu putere ziditoare, umbrindu-te pe tine, îl va săvârși”.
Căci atunci când Fecioara căuta să afle felul în care Îl va zămisli pe Dumnezeu Cuvântul, Arhanghelul Gavriil nu a mai știut ce să răspundă altceva decât că minunea este a lui Dumnezeu, zicând: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri”. (Luca 1; 35).
Astfel, Sfântul Ioan Monahul (Damaschin) a preluat cuvintele Sfintei Evanghelii și a alcătuit tropare melodioase a căror tâlcuire, după Sfântul Atanasie cel Mare, ar fi așa: „Pogorârea Duhului s-a făcut în toți care în chip ființial petrec împreună cu el, potrivit cu izvorul dumnezeirii, har sălășluit pentru ca în toți să se bucure Fecioara spre curățirea trupului ei și spre a putea purta zămislirea cea mântuitoare; și așa, întru ea, nu prin putere sau prin lucrare, ci potrivit cu plinătatea dumnezeirii S-a întrupat și S-a Înomenit Însuși Ipostasul Care-Și are începutul, Fiul lui Dumnezeu”.
Așadar, trupul Domnului nostru Iisus Hristos, cel cu dumnezeiesc ipostas, a fost creat prin lucrarea creatoare a Duhului, prin care le-a creat pe toate. Dar nu numai atât, ci Întruparea a fost lucrarea Preasfintei Treimi, căci
„Tatăl a binevoit Întruparea Fiului Său, Fiul a săvârșit-o, iar Duhul Sfânt a desăvârșit-o”.
În continuare imnologul alcătuiește un tropar în care Fecioara Maria răspunde Arhanghelului astfel: „Că o Fecioară Sfântă va naște pe Emmanuel, am auzit aceasta de la profetul, care odinioară a proorocit. Și doresc să cunosc cum firea oamenilor va suferi amestecul cu dumnezeirea”.
Fecioara Maria aduce înainte spusa profetului Isaia, cum că: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel”.(Isaia 7; 14).
Profetul s-a exprimat precis când a zis: „Iată o Fecioară” vorbind astfel despre o persoană anume, iar nu la întâmplare. Despre acea Fecioară, odată cu venirea Arhanghelului la ea se încredințase că nu putea fi alta decât ea, dar acum dorea să cunoască taina cum firea divină se unește cu firea umană, după cum a explicat mai târziu Sfântul Ioan Damaschin zicând: „Căci, fiind prin fire Dumnezeu desăvârșit, Același s-a făcut prin fire om desăvârșit. Nu și-a schimbat firea, nici nu avem o iluzie de întrupare, ci s-a unit după ipostază în chip neamestecat, neschimbat și neîmpărțit cu trup însuflețit, rațional și cugetător, care are în el însuși existența, pe care l-a luat din Sfânta Fecioară, fără să se schimbe firea Dumnezeirii Lui în ființa trupului și fără să se schimbe ființa trupului în firea Dumnezeirii Lui și fără să rezulte o singură fire compusă din firea Lui dumnezeiască și din firea omenească pe care a luat-o”.
Deci, imnograful numește aici „amestecul cu Dumnezeirea” nu o singură fire compusă din firea dumnezeiască și firea omenească, după cum spun monofiziții, ci acea unire reală a firilor divină și umană datorită cărora „Cuvântul își împropriază cele omenești, împărtășește corpului cele ale Lui
proprii, potrivit modului comunicării însușirilor, din cauza întrepătrunderii reciproce a părților și a unirii după ipostasă și pentru că a fost unul și același Cel care a lucrat atât pe cele dumnezeiești, cât și pe cele omenești în fiecare din cele două forme cu tovărășia celeilalte”.
Apoi îngerul îi răspunde Fecioarei astfel: „Rugul, cel ce primind flacăra a rămas nears, a arătat adâncul tainei celei cu privire la tine, ceea ce ești plină de har și nu știi de nuntă. Căci, după naștere, vei rămâne curată, Pururea Fecioară”.
Acest tropar este un răspuns dat Fecioarei de către Arhanghel, deoarece Fecioara Maria dorea ca să afle cum poate firea omenească suporta amestecarea cu Dumnezeirea fără să se vatăme. De aceea, Arhanghelul îi amintește despre Rugul arătat lui Moise în Muntele Sinai, care ardea și nu se mistuia. Acel Rug rămânând mistuit, cu toate că a primit flacăra, arăta mai dinainte uimitoarea și suprafireasca minune a tainei Fecioarei, adică a zămislirii și a nașterii, rămânând mai departe fecioară, după cum spune imnograful: „căci, după naștere, vei rămâne curată, Pururea Fecioară”.
Apoi îngerul îi spune Fecioarei: „Minunează-te, Preacurată, căci minunat lucru este și minunea care se face cu tine. Că tu singură vei primi în pântece pe Împăratul tuturor, Întrupându-Se. Și pe tine te-au închipuit de mai înainte grăirile și vorbirile cele ascunse ale proorocilor și preînchipuirile Legii”.
În acest tropar Arhanghelul Gavriil zice Fecioarei Maria că trebuie cu adevărat să se minuneze și să se uimească pentru că minunea care se săvârșește cu ea este o taină care face ca mintea și toată auzirea să se minuneze și să se uimească, ca fiind străină tuturor legilor firii. Iar această minune este faptul că
numai ea va primi pe Împăratul tuturor în pântecele ei, făcând astfel posibilă Întruparea.
Apoi îngerul Gavriil îi spune că toate preînchipuirile profeților și simbolurile Legii vechi, adică Cortul, chivotul, năstrapa în care se afla mana, toiagul lui Aaron, tablele legii, Sfeșnicul cu șapte brațe, rugul care ardea și nu se mistuia pe ea au preînchipuit-o.
Auzind toate acestea din gura Arhanghelului, Fecioara Maria îi răspunde: „Cel ce de toate este necuprins și de toate nevăzut, cum putea Acesta să Se sălășluiască în pântecele unei Fecioare, pe care Însuși l-a zidit? Și cum voi zămisli pe Dumnezeu-Cuvântul, Cel împreună fără de început cu Tatăl și cu Duhul?”
Fecioara Maria mirându-se se întreabă pe sine și totodată pe Arhanghel, cum ar putea să se sălșluiască în pântecele ei Cel ce este neîncăput de nici un loc, nemărginit după ființă, putere și lucrare, dar și nevăzut după cum însuși Dumnezeu i-a zis lui Moise: „Fața Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul fața Mea și să trăiască” (Ieșire 33, 20).
Dar nu numai atât, ci mirarea continua când se gândea cum ar putea ea ca făptură să zămislească și să-L nască pe Cuvântul lui Dumnezeu care S-a născut din veci din tatăl și prin Care toate s-au făcut.
Atunci îngerul Gavriil îi răspunde că sigur nu ar putea făptura să-L încapă pe Cel neîncăput și să-L zămislească și să-L nască pe Cel născut din veci din Tatăl, dar „Cel ce a făgăduit strămoșului tău David că va pune din rodul pântecelui pe scaunul împărăției lui, Acela te-a ales pe tine singură, … sălășluire cuvântătoare”.
Mai departe imnologul alcătuiește un tropar în care Fecioara acceptă că ea este aleasă pentru ca Să-L primească în pântecele ei pe Fiul lui Dumnezeu,
adică „Lumina cea nematerialnică, …să se unească cu materia trupului”, iar această unire să fie din multă milostivire a lui Dumnezeu pentru făptura Sa și astfel Fecioara Maria arată îngerului felul în care odată cu alegerea ei de a fi Maica Domnului a fost curățită de păcatul strămoșesc, zicând: „Venirea asupră-mi a Preasfântului Duh mi-a curățit sufletul și mi-a sfințit trupul, m-a făcut Biserică de Dumnezeu încăpătoare, cort de Dumnezeu împodobit, templu însuflețit și curată Maică a vieții”.
Deci, curățirea sufletului ei de păcatul strămoșesc a fost odată cu venirea Sfântului Duh asupra ei, când Arhanghelul Gavriil i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri …” (Luca 1, 35).
Așadar, după încuviințarea Fecioarei, adică după ce ea a zis: „Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău!”(Luca 1; 38), atunci imediat ea a devenit desăvârșită, curată, iar Pruncul îndată a luat chip, după cum a mărturisit Elisabeta: „Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1; 43).
Sfântul Ioan Damaschin încheie acest canon cu trei tropare în care aduce mărturii din Sfintele Scripturi acele locuri tainice care au preînchipuit-o pe Fecioara Maria că va fi Maica Domnului și că va rămâne Pururea Fecioară, zicând: „În chip tainic se vorbește despre tine în Sfintele Scripturi, Maica Celui Preaînalt. Căci Iacob, văzând scara de demult care de mai înainte te închipuia pe tine, a zis:Cale de mergere a lui Dumnezeu este aceasta”. Fecioara Maria a fost preînchipuită de „scara lui Iacov”, arătând mai dinainte că prin mijlocirea ei Dumnezeu va coborî pe pământ, iar oamenii tot prin mijlocirea ei vor urca la cer, devenind astfel poartă a cerului, căci mai înainte de ea cerul era închis și nimeni nu putea să se putea să se urce la el. Așadar, prin mijlocirea ei s-a
deschis cerul și poate urca la el tot cel ce crede că Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu..
Apoi a adus înainte semnul „arătat lui Moise, grăitorul de cele sfinte, rugul și focul” care a preînchipuit mai dinainte că Fecioara Maria, fiind fire omenească care a primit în pântecele ei focul Dumnezeirii nu s-a mistuit, astfel arătând posibilitatea unirii firilor divină și umană în ipostasul Cuvântului și deci realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Mai departe imnograful aduce martori pe mai mulți profeți, care au preînchipuit pe Fecioara prin diferite simboluri, zicând: „Daniel te-a numit munte înțelegător și Isaia, Născătoare de Dumnezeu, Ghedeon te-a văzut ca pe o lână, iar David Sfințenie îți zice, iar într-alt loc, ușă”.
Profetul Daniil a numit-o pe Fecioara Maria munte netăiat, din care s-a desprins, fără mână omenească, o Piatră, adică, ea fiind cea care naște pe „Piatra cea din capul unghiului” adică pe Domnul nostru Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. Celălalt profet, Isaia, profețește mai dinainte, că: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7; 14), arătând că ea a fost aleasă mai dinainte de Dumnezeu pentru ca să fie Maica Domnului, iar zămislirea și nașterea Fiului lui Dumnezeu sunt „Taina cea din veac ascunsă și de nimeni neștiută”.
Iar, judecătorul Ghedeon o vede mai dinainte pe fecioara ca pe o lână moale, care a primit ploaia cea de sus, adică pe Fiul lui Dumnezeu Care S-a pogorât de sus și a fost primit în pântecele Fecioarei Maria.
Dar și proorocul David o numește pe Fecioara Maria „sfințenie și măreție în locașul cel sfânt al Lui” . Proorocul David numește literar „locașul cel sfânt” templul din Ierusalim, iar simbolic și alegoric „locașul cel sfânt” este Fecioara Maria care prin primirea Fiului lui Dumnezeu în pântecele ei a devenit
Templul sfânt al Lui Dumnezeu, fiind astfel cu mult mai presus de templul cel din Ierusalim.
Un alt profet vorbește mai dinainte despre Pururea Fecioria Maicii Domnului, zicând: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea” (Iezechiel 44; 2).
Cu acest tropar s-a încheiat Canonul Buneivestiri de la Utrenie, care este plin de înțelesuri și cugetări duhovnicești, care ne îndeamnă să zicem și noi nascătoarei de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria: „Bucură-te ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine”. (Luca 1; 28).
Acest mare praznic al Bisericii se încheie cu o stihiră alcătuită de Teofan care scoate în evidență faptul că momentul Buneivestiri implică „Taina cea din veac”, când Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Fecioarei se face, Întrupându-Se din sângiuirile ei și luând asupra Sa firea omenească pe care a reînnoit-o și a îndumnezeit-o. Astfel, „Dumnezeuse face om, ca pe Adam să-l facă Dumnezeu”, de aceea trebuie să se bucure toată făptura pentru că S-a milostivit de noi Dumnezeu, Întrupându-Se și scăpându-ne de legătura păcatului strămășesc.
În cadrul slujbei praznicului Buneivestiri este și Condacul care are un conținut cu totul dogmatic, fiind alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin astfel: „Pe cel de o ființă cu Tatăl și cu Dumnezeiescul Duh, Pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu L-ai zămislit, Curată, cu venirea Preasfântului Duh, spre înnoirea neamului omenesc, ceea ce ești fără prihană, când arhanghelul ți-a strigat ție glasul cel de veselie lumii: „Bucură-te, Mireasă nenuntită!” În acest Condac este lăudată Fecioara Maria care prin cordul ei, atunci când a zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău!” (Luca 1; 38), a făcut posibilă Întruparea
Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, căci fără acordul ei Dumnezeu nu ar fi săvârșit nimic, după cum spune Sfântul Nicolae Cabasila, că : „Întruparea Cuvântului a fost lucrarea nu numai a Tatălui, a Puterii Sale și a Duhului, Unul binevoind”, Celălalt sălășluindu-Se, iar Cel de-al Treilea umbrind-o, dar și voința și credința Fecioarei. Fiindcă n-ar fi fost cu putință ca cele Trei Persoane să înfăptuiască acest plan, această lucrare fără consimțământul și credința Preacuratei”.
Totodată Fecioara Maria, prin viața ei fără de prihană, prin lepădarea oricărui gând păcătos și astfel lucrând în sufletul ei toată virtutea, devenind mai curată decât cerurile a atras milostivirea Lui Dumnezeu asupra firii umane și astfel tot ceea ce despărțea neamul omenesc de Dumnezeu a fost înlăturat datorită ei. De aceea, întreg neamul omenesc este dator să cânte Fecioarei Maria, cântarea arhanghelului: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei!” (Luca 1; 28).
V.4) Un alt mare praznic al Maicii Domnului este „ADORMIREA MAICII DOMNULUI” care în popor este numită și Upsenia (din slavonă) sau Sfântă-Maria Mare, iar apariția ei fiind generalizată „pe la mijlocul secolului al V-lea La Ierusalim având data ținerii la 15 august. Mai târziu, atunci când împăratul Mauriciu a extins această sărbătoare în tot imperiul, a fost preluată de fapt, tradiția ierusaliniteană a Bisericii”.
Această sărbătoare se ține în amintirea zilei în care Sfânta Fecioară și-a dat obștescul sfârșit. După o tradiție mai veche „cunoscută mai întâi în Apus și trecută apoi în Răsărit, la trei zile după adormirea ei, Sfânta Fecioară ar fi fost ridicată cu trupul la cer, ca și dumnezeiescul ei Fiu”. Aceasta este o învățătură dogmatică a Sfinților Părinți dezvoltată de cei trei mari melozi ai
vremii precum: Sfântul Ioan Damaschin (+749), Sfântul Cosma de Maiuma (+743) și Sfântul Teofan Graptul (+845), care i-au și alcătuit canonul praznicului.
Toți acești Sfinți Părinți au alcătuit la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului stihiri pline de har și înțelepciune, conținând recunoștința lor față de participarea ei la mântuirea lumii, după cum este arătat în troparul acestei sărbători: „Întru naștere fecioaria ai păzit, întru Adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la Viață, fiind Maica Vieții și, cu rugăciunile tale izbăvești din moarte sufletele noastre”.
În troparul Adormirii Maicii Domnului este scoasă în evidență biruința Fecioarei Maria asupra firii și milostivirea ei pentru neamul omenesc prin faptul că deși a plecat din lumea aceasta, totuși nu ne-a părăsit ci a rămas alături de noi.
Moartea trupească a Născătoarei de Dumnezeu este socotită de către imnograf ca o mutare la Viață deoarece prin această trecere la veșnicie putea fi alături de Fiul ei cel iubit.
La slujba Vecerniei celei mici, imnograful a alcătuit o stihiră în care Născătoarea de Dumnezeu este numită „Mireasa cea cu totul fără prihană și Maica bunăvoinței Tatălui”, deoarece Pururea Fecioară Maria a fost cea mai curată dintre toate femeile și nu numai atât, dar ea a întrecut și pe îngeri cu curăția ei, căci dacă îngerii sunt în jurul Preasfintei Treimi, Fecioara Maria după adormirea sa este alături de Preasfânta Treime. Dar, Maica Domnului fiind Maica Fiului lui Dumnezeu din bunăvoința Tatălui, a fost aleasă din veci și socotită vrednică de har mai mult decât toți, făcând-o Sfântă a Sfintelor chiar și înainte de nașterea ei, după cum spune imnograful că: „mai înainte a fost
rânduită lui Dumnezeu spre locaș”. Această Maică a Fiului lui Dumnezeu „astăzi preacurat sufletul său înaintea Făcătorului și Dumnezeu și-a pus”.
După Adormirea Maicii Domnului, în chip tainic, au fost aduși pe nori în Ierusalim toți Sfinții Apostoli, cărora li s-au adăugat Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Ierarh Ierotei și Sfântul Dionisie Areopagitul, care au însoțit trupul adormit al Maicii Domnului și l-au pus în mormânt, precum cântăm la Stihoavna vecerniei: „Ceata ucenicilor s-a adunat să îngroape pe Maica cea de Dumnezeu Născătoare, venind de la margini, aduși cu voința cea atotputernică”.
La slujba Vecerniei Mari avem o stihiră în care întreaga ierarhie cerească serbează Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, iar împreună cu cetele îngerești îi cântă laude și o preamăresc și întreaga făptură de pe pământ. Această unitate de glasuri în slujba Născătoarei de Dumnezeu este expusă astfel de către imnologii care i-au alcătuit slujba Adormirii „A ta Adormire măresc: Stăpâniile, Scaunele, Căpeteniile, Domniile, Puterile, Heruvimii și Serafimii. Se bucură pământenii, înfrumusețându-se cu dumnezeiască mărirea ta. Înaintea ta cad împărații, cu Arhanghelii și cu Îngerii, cântând: Cea plină de dar, bucură-te, cu tine este Domnul, Cel ce dă lumii prin tine mare milă”.
La slujba Litiei imnograful Teofan ne îndeamnă și el să o lăudăm pe Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, căci prin mutarea ei la cele veșnice s-a unit desăvârșit cu Fiul ei cu care este unită potrivit ipostasei, după cum spune cântarea: „ … astăzi prealuminat sufletul său l-a pus în preacuratele palme ale Celui ce s-a Întrupat dintr-însa fără sămânță”.
Apoi, la slujba Utreniei avem sedelna de după catisma a doua în care este lăudată aât zămislirea Domnului nostru Iisus Hristos, cât și Adormirea Născătoarei de Dumnezeu care prin moarte s-a îmbrăcat în lumina
nestricăciunii, astfel: „minune îndoită întru minune s-a adunat, de Dumnezeu Născătoare. Că în ce chip, neștiind de bărbat, ai fost hrănitoare de prunc, curată fiind și cum Maică lui Dumnezeu fiind, ca o purtătoare de moarte, miresme răspândești”.
Dar, cele mai importante din cadrul slujbei Utreniei sunt Canoanele în număr de două, alcătuite de cei doi sfinți melozi, Sfântul Cosma de Maiuma și Sfântul Ioan Damaschin, prealuminatul la minte și desăvârșitul în cântări, care ne-au lăsat mulțime de stihiri și tropare pline de conținut duhovnicesc și dogmatic, astfel îndemnându-ne a prăznui preacinstita mutare a Născătoarei de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria.
Primul Canon este a Sfințitului ierarh Cosma și începe cu un irmos în care se adresează Stăpânei Născătoarei de Dumnezeu, zicând: „Cea împodobită cu dumnezeiasca slavă, sfințită și lăudată pomenirea ta, Fecioară, pe toți credincioșii la veselie i-a adunat; și începând Mariam, cu timpane și cu hore, cântă Unuia-Născut al tău, căci cu slavă S-a preaslăvit”.
Melodul scoate în evidență faptul că pomenirea Născătoarei de Dumnezeu a adunat pe toți credincioșii-creștini ca să se desfăteze duhovnicește în imne și cântări duhovnicești, precum s-au desfătat fii lui Israel, atunci când au ieșit neudați din Marea Roșie și despărțindu-se în două cete, una condusă de Moise, iar alta de Mariam proorocița, sora lui Aaron, care aveau timpane în mâinile lor, dănțuiau de bucurie. Tot astfel și creștinii adunați spre pomenirea Născătoarei de Dumnezeu cântă imnuri de biruință Unuia-Născut, Fiul ei.
Mai departe, contemplând Sfântul Ierarh Cosma cu vederea străvăzătoare a cugetării minunile și faptele minunate mai presus de fire, care au urmat Născătoarei de Dumnezeu, zice către ea prin acest tropar: „Răsplătiri de biruință ai luat asupra firii, curată, pe Dumnezeu născând. Însă, urmând Făcătorului și
Fiului tău, mai presus de fire te-ai supus legilor firii. Pentru aceasta, după ce ai murit, te-ai sculat, cu Fiul tău în veci viețuind”.
În acest tropar, melodul scoate în evidență biruințele Născătoarei de Dumnezeu asupra firii pe care a biruit-o prin viețuirea sa curată și plăcută lui Dumnezeu. Și precum Fiul ei S-a supus legilor firii, trecând prin moarte, dar apoi biruind moartea, iar după trei zile înviind din mormânt, la fel și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a supus legilor firii, dar apoi biruind firea, pentru că după trei zile de la moarte, s-a unit iarăși preasfântul ei suflet cu preacuratul ei trup și astfel a înviat și a fost înălțată împreună cu trupul la ceruri, petrecând veșnic împreună cu Fiul ei și Dumnezeul nostru.
În al doilea Canon, cel alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin, Născătoarea de Dumnezeu este numită „cer însuflețit”, cu toate că Fecioara Maria este mult mai curată și totodată mai cinstită decât cerul, căci din ea S-a născut Acel Prunc Care a fost creatorul și făcătorul cerului.
Tot în acest tropar imnologul spune că: „După vrednicie, pe tine, ca pe un cer însuflețit, te-au primit cereștile și dumnezeieștile locașuri, Preacurată. Și a stat luminos înfrumusețată, ca o mireasă cu totul fără prihană, înaintea împăratului și Dumnezeu”.
Au primit-o cereștile și dumnezeieștile lăcașuri pe cea care a devenit cer însuflețit fiind înfrumusețată cu frumusețile fecioriei, ale virtuților și ale dumnezeieștilor daruri, astfel fiind așezată alături de împăratul și Dumnezeul nostru, ca o mireasă mai presus de orice prihană.
Un alt tropar din Canonul Sfântului Cosma o numește pe Născătoarea de Dumnezeu „muntele cel sfânt și prea vădit al lui Dumnezeu”, care se înalță și „la locașurile cele cerești de sus se ridică”, adică deasupra cetelor sfinților și
ale îngerilor și devenind față de toți „mai cinstită decât heruvimii și mai preaslăvită fără de asemănare decât serafimii”.
La aceeași Cântare, Sfântul Ioan Damaschin spune într-un tropar că: „De vreme ce „Rodul cel necuprins al acesteia, prin care cerul s-a făcut, a luat îngropare de bunăvoie ca un mort, cum să nu sufere îngropare ceea ce a născut neștiind de nuntă”.
În acest tropar imnograful ne arată, sub forma cântării, că „Rodul cel necuprins”, adică firea divină este unită cu firea „acesteia”, adică cu firea umană. „Rodul cel necuprins” a numit melodul rodul Născătoarei de Dumnezeu, pentru că El, deși a devenit om, era Dumnezeu mai înainte de veci și deși era nevăzut a devenit văzut, dar nu și „cuprins”, ci a rămas „necuprins”.
Mai departe melodul spune că, dacă rodul binecuvântat al binecuvântatului pântece al Născătoarei de Dumnezeu, Adică Domnul nostru Iisus Hristos „prin care cerul s-a făcut”, a primit de bunăvoie, îngroparea de trei zile, ca un om muritor ce era, cu atât mai mult cea care L-a născut pe El a primit moartea ca pe un somn și apoi îngroparea.
La Cântarea a 6-a Sfântul Cosma alcătuiește un tropar Născătoarei de Dumnezeu în care arată că toate darurile cu care a fost împodobită Fecioara Maria, adică de-a naște pe Fiul lui Dumnezeu și a rămâne fecioară atât în timpul nașterii, cât și după naștere, dar și faptul că după trecerea la cele veșnice trupul i-a rămas nestricăcios, iar după trei zile trupul i-a fost înălțat la ceruri, le are de la Împăratul tuturor, Dumnezeu, Unul-Născut din Tatăl, zicând: „Datu-ți-a ție cele mai presus de fire Împăratul, Dumnezeul tuturor; că precum în naștere fecioara te-a păzit, așa și în groapă trupul ți-a ferit fără stricăciune; și împreună te-a preamărit în dumnezeiasca mutare, cinste ție, Maicii, ca un fiu dăruindu-ți”.
Iar Sfântul Ioan Damaschin completează această mulțime de daruri arătând că Fecioara Maria fiind lăcaș al Vieții a dobândit viața cea purureafiitoare. Iar trecând prin moarte a ajuns la Viață, adică stă alături de Fiul ei, Domnul nostru Iisus Hristos care este dătătorul vieții, după cum spune melodul „că prin moarte ai trecut la viață, ceea ce ai născut viața cea ipostatnică”.
Mai departe Cosma melodul aduce aminte de tablele legii despre care știm că au fost date de Dumnezeu lui Moise, după cum scrie în cărțile lui Moise că: „După ce a încetat Dumnezeu de a grăi cu Moise peMuntele Sinai, i-a dat cele două table ale legii, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Ieșire 31; 18), iar „degetul lui Dumnezeu” este Duhul cel Sfânt, după cum a spus Domnul: „Iar dacă Eu cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată, a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu”. (Luca 11, 20) Aceste table ale legii „de Dumnezeu lucrate și scrise cu dumnezeiescul Duh, Moise cu mânie le-a sfărâmat”, din cauza poporului care și-a făcut vițel de aur aducându-i jertfă și jucând împrejurul lui. Dar, mai târziu, Dumnezeu nu a mai scris legea sa pe table de piatră, ci pe table de carne, adică în inima Fecioarei Maria și chiar dacă poporul a rămas necredincios, aceste table pe care a fost scrisă legea lui Dumnezeu, tot de Duhul Sfânt, nu au mai fost sfărâmate, ci au fost mutate în lăcașurile cerești, zicând: ,,Iar Stăpânul aceluia păzind nevătămată pe ceea ce L-a născut, în locașurile cerești acum a așezat-o”.
Iar Sfântul Ioan Damaschin la aceeași Cântare alcătuiește un tropar, în care spune: „Să trâmbițeze cu trâmbița duhovnicească munții cei cerești: să se bucure acum dealurile și să salte dumnezeieștii apostoli: că Împărăteasa se mută la Fiul său, să împărățească cu dânsul în veci”.
Deoarece imnograful a pus alături de „munți” cuvântul „cerești”, trebuie să înțelegem aici munții și dealurile alegoric, adică „munții” fiind cetele îngerești, cele ce stau alături de Preasfânta Treime, adică Tronurile, Heruvimii, Serafimii, Domniile, Puterile, Stăpâniile, Începătoriile, Arhanghelii și Îngerii. Acești „munți” sunt îndemnați ca să trâmbițeze cu trâmbița Sfântului Duh imne îngerești la Sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului”. La fel și „dealurile”, adică cetele proorocilor, să se veselească și să se bucure cu bucurie duhovnicească, că cea prin care le-a venit izbăvirea din robia iadului, acum se mută la Fiul ei cel preaiubit. Iar, totodată trebuie să salte duhovnicește și dumnezeieștii apostoli care au fost lângă ea când s-a mutat la cele veșnice, știind că s-a dus mai înaintea lor la Domnul și Dumnezeul tuturor.
Apoi, Sfântul Ierarh Cosma Melodul alcătuiește un tropar în care relatează ultima lucrare a dumnezeieștilor Apostoli, adică îngroparea trupului de Dumnezeu primitor al Născătoarei de Dumnezeu, lucru pentru care au și venit de la marginile lumii, potrivit voinței mai dinainte de veci a Atotțiitorului. De aceea zice: „Așezat-a ceata Apostolilor trupul tău cel de Dumnezeu primitor, cu frică văzându-l și cu glas mare vestind. Și în cereștile cămări, la Fiul tău, mergând, izbăvești pururea Fecioară, moștenirea ta”.
Iar, Sfântul Ioan Damaschin încheie Canonul praznicului cu un tropar prin care roagă pe Născătoarea de Dumnezeu să primească acest Canon de cântare și de îngropare, zicând: „Primește de la noi cântarea de petrecere, Maica Dumnezeului celui viu. Și, cu darul tău, cel dumnezeiesc și de lumină purtător, ne umbrește și iubitorului de Dumnezeu popor , pace, iertare și sufletelor mântuire dăruiește”. În schimbul acestui Canon, Sfântul Ioan Damaschin cere ca Născătoarea de Dumnezeu să ne umbrească cu purtătorul de lumină duhovnicească și dumnezeiescul darul său, deoarece ajutorul ei este
puternic spre mântuire neavând nevoie ca să mijlocească altcineva către Dumnezeu.
La sfârșitul slujbei acestui mare praznic, adică la „slava” de la Laude, imnograful amintește de acel eveniment în care Sfinții Apostoli au fost aduși prin văzduh pentru a participa la îngroparea Născătoarei de Dumnezeu, zicând: „La Adormirea ta cea fără de moarte, Născătoare de Dumnezeu, Maica Vieții, norii au purtat pe Apostoli prin văzduh și pe cei împrăștiați în lume, i-a adunat la un loc, înaintea preacuratului trup”. Alături de Sfinții Apostoli erau și cetele îngerești care cântau: „Bucură-te cea plină de dar, Fecioară Maică, ceea ce nu știi de mire, Domnul este cu tine”.
Cu acest praznic al „Adormirii Maicii Domnului” încheie praznicele care comemorează momentele importante în legătură cu Maica Domnului.
Citind Canoanele tuturor praznicelor Maicii Domnului observăm că în întreaga imnografie adresată ei „este cuprins și Cel fără de tată născut Fiu al ei, dintr-o mulțime densă de strigări de admirație, care sunt provocate de cunoștința bunătății și a tuturor celorlalte daruri ale ei”.
Sfinții Părinți au alcătuit o bogată imnografie în legătură cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu de la nașterea sa și până la mutarea sa la cer, având conținut teologic și dogmatic, în care se vede legătura indisolubilă dintre dogma „Theotokos”, Hristologie și ecleziologie. Această unitate este pusă în lumină în întregul cult al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, iar „Fecioara Maria este considerată centrul istoriei mântuirii neamului omenesc”.
CAP VI
ICOANELE MAICII DOMNULUI
Deoarece, atât teologia cât și evlavia sunt aspecte esențiale ale vieții creștine ortodoxe care se unesc deplin în forma doxologică a dogmei, biserica ortodoxă are în cultul său mărturisirea credinței și în limbaj simbolic și iconografic pe lângă cel liturgic și imnologic, ferind astfel credința de un conceptualism sec, făcând astfel accesibilă asimilarea ei în viața credincioșilor.
Dacă teologia nu este pătrunsă de evlavie cade pradă spiritului raționalist speculativ, iar dacă evlavia nu este condusă de autoritatea Bisericii printr-o teologie întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, se primejduiește atât înțelegerea dogmelor, cât și viața Bisericii. De aceea, „teologia ortodoxă a
icoanei și cultul sfintelor icoane practicat în Biserica Ortodoxă, demonstrează echilibrul deplin între evlavie și teologie”.
Biserica Ortodoxă a avut de luptat împotriva a mai multor erezii speculativ raționaliste, printre acestea fiind și erezia iconoclastă a căror adepți fiind convinși că apără învățătura Bisericii și că interpretează corect definiția dogmatică de la Calcedon, respingând astfel la sinodul tâlhăresc de la Hiereia icoanele și interzicând cinstirea lor, ajungând și să dea anatema pe cei care apărau cu orice preț icoanele.
Dar, lupta Ortodoxiei împotriva ereziei iconoclaste a fost condusă de mari sfinți, precum Sfântul Gherman și Sfântul Tarasie al Constantinopolului, iar în ultima parte a manifestării iconoclastului, Ortodoxia fiind apărată de Sfântul Teodor Studitul și de Sfântul Nichifor Mărturisitorul Patriarh al Constantinopolului, care au îmbinat în chip desăvârșit evlavia cu teologia. Toți acești mari apărători ai icoanelor au cunoscut foarte bine scrierile Sfântului Ioan Damaschin „ale cărui formule au fost proclamate în sinod drept dogme”.
În scrierile sale, precum „Dogmatica” și „Cele trei tratate contra iconoclaștilor”, Sfântul Ioan Damaschin apără cultul icoanelor, dând chiar o definiție a icoanei, zicând că: „icoana este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel ce este înfățișat”.
După cum ne spune Sfântul Ioan Damaschin, icoana ne arată și ne pune în evidență originalul prin faptul că noi neputând avea întotdeauna în fața noastră originalul de aceea trebuie să ne mulțumim cu copia sau imaginea originalului.
Deoarece omul este înclinat din fire să-și reprezinte în chip perceptibil lucrurile care nu cad sub simțuri și sub forme văzute, pe cele nevăzute, astfel din
sentimentul religios îi apare nevoia de-a avea în fața sa o icoană. Aceasta o aflăm de la Sfântul Ioan Damaschin, care zice că: „orice icoană scoate la iveală și arată ceea ce este ascuns. … În general icoana a fost făcută spre folos, binefacere și mântuire, pentru ca, prin faptul că sunt scoase la iveală și vădite lucrurile, să cunoaștem cele ascunse și astfel pe cele bune să le dorim și să le râvnim, iar pe cele contrare, adică pe cele rele, să le evităm și să le urâm”.
După ce Sfântul Ioan Damaschin a stabilit în scris învățătura de credință în legătură cu icoanele, Sfinții Părinți de la Sinodul VII Ecumenic au folosit cuvântul său ca „o trâmbiță de deșteptare pentru toți aceia care, fie de frica muceniciei, fie dintr-o adormire a ochiului dreptei credințe, primeau drept norme ale ortodoxiei noutăți de credință, necunoscute în trecut”.
La Sinodul VII – Ecumenic, Sfinții Părinți au formulat în ședința a IV-a prima mărturisire de credință referitoare la cinstirea icoanelor folosindu-se de citatele biblice și patristice în favoarea cultului icoanelor.
Această mărturisire de credință alcătuită de Sfinții Părinți în prima parte a Sinodului VII Ecumenic, conține referiri directe la Sfintele icoane, astfel: „Noi acceptăm sfintele și cinstitele icoane, le venerăm și le îmbrățișăm cu sărutare după predania veche a Sfintei Biserici Universale, adică a Sfinților Părinți, care au cinstit aceste icoane ale marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos Întrupat, ale Preasfintei și Neprihănitei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, ale sfinților și fără de trup îngeri, care s-au arătat în chip de om celor drepți, de asemenea icoanele sfinților apostoli, ale profeților, martirilor și ale tuturor sfinților. Prin acestea ne amintim de prototip și suntem îndreptați la o anume participare la sfințenia lui”.
Întreaga dispută iconoclastă își are rădăcina în celelalte dispute hristologice de la Sinoadele ecumenice anterioare care, dacă erau înțelese greșit duceau la iconoclasm, iar dacă erau înțelese corect deveneau argumente în favoarea iconodulilor, a celor care acceptau sfintele icoane.
Greșeala iconoclaștilor provine din faptul că ,,ei nu au putut înțelege dogma de la Calcedon, dogma întrupării și a unirii ipostatice. Dogma de la Calcedon face distincție calră între natură și persoană”.
Iconoclaștii nu cunoșteau sau nu vroiau să înțeleagă formulările dogmatice de la Calcedon (Sinodul IV Ecumenic) și de la Constantinopol (Sinodul VI Ecumenic), care formulaseră dogma unirii ipostatice și a consecințelor acestei uniri.
Teama nejustificată a iconoclaștilor de a nu cădea în nestorianism sau monofizitism era unită cu neînțelegerea diferenței între „prezența substanțială a lui Iisus Hristos în Sfânta Euharistie și prezența harică din Sfânta Icoană”.
Ei susțineau că singura prezență harică a Domnului nostru Iisus Hristos se află numai în Trupul și Sângele Lui de la Sfânta Euharistie, care este „icoana nefalsificată a Mântuitorului Hristos cel Întrupat, Dumnezeul nostru”.
Iconoclaștii au asemănat îndumnezeirea firii umane cu prefacerea pâinii euharistice în Trupul Domnului, înțelegând unirea ipostatică prin schimbabilitate, adică prin îndumnezeirea firii umane pierzându-se atributele specifice umanității în cadrul unirii ipostatice, înțelegând astfel dogma Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos în manieră monofizită. Dar, chiar dacă iconoclaștii înțelegeau greșit, ei îi acuzau pe cei care acceptau icoanele de nestorianism și monofizitism, prin faptul că iconodulii pictând icoana lui Iisus Hristos nu ar fi putut picta decât firea umană a Lui care este circumscrisă și
astfel, despărțind firea umană de cea divină, iconodulii au despărțit pe Fiul lui Dumnezeu de Fiul Fecioarei, căzându-se în erezia lui Nestorie.
Dar la Sinodul VII Ecumenic, Sfinții Părinți au arătat că „în icoană nu este zugrăvită firea umană a lui Iisus hristos, ci Domnul Iisus Hristos Întrupat. Firea divină rămâne necircumscrisă, însă așa cum ea se lasă circumscrisă în Logosul Întrupat, tot așa este circumscrisă și în icoana Logosului Întrupat. Dacă firea divină a fost împreună circumscrisă la Naștere și la Răstignire cu firea umană, atunci ea este împreună circumscrisă cu firea umană și în icoană, care este icoana umanității Sale”.
Pentru a arăta deosebirea firilor în unirea ipostatică a Logosului Divin, Părinții de la Sinodul VII Ecumenic l-au citat pe Sfântul Grigorie Teologul care învață că se poate concepe în gândire o despărțire a firilor în înțelesul de deosebire, iar nu de despărțire reală, după cum susțineau nestorienii. De aceea, iconodulii nu se fac vinovați de crearea unei alte persoane proprii, după cum îi învinovățeau iconoclaștii, ci „în icoană este pictată înfățișarea Logosului Divin Întrupat”.
Pentru că erezia iconoclastă nu a fost desființată odată cu încheierea Sinodului VII- Ecumenic, atât Sfântul Teodor Studitul, cât și Sfântul Nichifor Mărturisitorul au apărat și ei icoanele folosindu-se de hristologia Sinodului de la Calcedon (Sinodul IV Ecumenic), arătând clar învățătura despre Persoana Domnului nostru Iisus Hristos și cele două naturi ale Sale, pe care au folosit-o pentru a dovedi că necircumscrierea nu se poate aplica Persoanei Domnului nostru Iisus Hristos în integritatea sa, ci ea este o caracteristică sau o însușire naturală a firii Sale dumnezeiești: „Dacă necircumscrierea aparține ființei lui Dumnezeu, iar circumscrierea ființei omului, iar Domnul nostru Iisus Hristos este din amândouă, căci este cunoscut din două naturi corespunzătoare, cum nu
va fi atunci o blasfemie a zice că Domnul nostru Iisus Hristos este necircumscris după trup ca și după duh, dat fiind că prin suprimarea circumscrierii este împreună suprimată și natura Lui umană?”
Sfântul Teodor Studitul a dovedit că Domnul nostru Iisus Hristos, în virtutea ipostasului Său divină-uman, este în același timp circumscris, după umanitate și necircumscris după divinitate.
Această idee de bază este prezentată de cei doi Sfinți teologi iconofili, la care se adaugă contribuția personală a Sfântului Nichifor Mărturisitorul prin care
arată diferența „între circumscriere, pe care o aplică Persoanei lui Iisus Hristos și înscriere, concept ce definește reprezentarea Acestuia prin arta iconografică”.
Chiar dacă cele două naturi coexistă în ipostasul unic al Domnului nostru Iisus Hristos, atât circumscrierea care caracterizează natura Sa umană, cât și necircumscrierea, care caracterizează natura Sa divină, nu se confundă și nici nu se amestecă una cu alta, deoarece ele sunt însușiri specifice celor două naturi ale Domnului nostru Iisus Hristos.
Tot în apărarea icoanelor, Sfinții Părinți au mai arătat că natura umană a Domnului nostru Iisus Hristos nu și-a pierdut circumscrierea, chiar dacă ea nu posedă propriul său ipostas, ci este enipostaziată în ipostasul dumnezeiesc al Logosului divin.
Cei doi mari teologi adepți ai icoanelor, Sfântul Teodor Studitul și Sfântul Nichifor Mărturisitorul, prin aducerea argumentelor în favoarea umanității reale și susținerea circumscrierii Domnului nostru Iisus Hristos, au contribuit la redresarea hristologiei calcedoniene, favorizând hristologia
alexandrină și excluzând moștenirea școlii din Antiohia, punând „teologia icoanei în linia neîntreruptă a hristologiei de la Calcedon”.
În acea perioadă iconoclastă se punea întrebarea: Ce reprezintă icoana? Una din naturile Domnului nostru Iisus Hristos sau Persoana?
Chiar dacă iconoclaștii considerau că unirea celor două naturi în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos făcea imposibilă reprezentarea Sa în icoană, Sfinții Părinți ai celei de-a doua perioade iconoclaste, au recurs la hristologia calcedoniană care lua în considerație nu doar existența în Domnul nostru Iisus Hristos a celor două firi, dumnezeiască și omenească, ci, mai ales, ipostasul sau Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, după cum afirmă Sfântul Teodor Studitul în Antireticul III: „La orice lucru reprezentat iconic, se reprezintă iconic nu natura, ci ipostasul lui; căci cum ar putea fi reprezentată o natură necontemplată fără ipostas?”
Din cele arătate de Sfinții Părinți reiese că unirea ipostatică nu neagă existența icoanei, ci o justifică, fiindcă icoana nu reprezintă ceea ce este diferit în Domnul nostru Iisus Hristos, ci ceea ce le este comun, adică ipostasul divin.
Teologia icoanei susține că Domnul nostru Iisus Hristos este prezent în icoana Sa prin asemănare ipostatică, dar diferă, în ce privește esența, de icoana Sa. Deoarece dumnezeirea este prezentă în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru că El este un ipostas divino-uman, Sfinții Părinți afirmă că dumnezeirea este prezentă și în icoana Domnului nostru Iisus Hristos, dar „nu în mod natural, ci energetic, prin har”.
Icoanele răspândesc sfințenia în viața Bisericii pentru că harul Duhului Sfânt nu se limitează la persoanele reprezentate, ci cuprinde și icoanele lor.
Dar, prezența harului care face ca icoana să fie venerabilă și sfântă, este datorită numelui înscris pe ea, deoarece „numele persoanei reprezentate în icoană este invocat asupra acesteia ca într-un fel de epicleză”.
Astfel, icoana se identifică într-o oarecare măsură, numelui celui reprezentat, ea devenind locul și centrul energetic al strălucirii persoanei desemnate de nume, iar numele devine un loc de prezență harismatică, deoarece puterea și slava lui Dumnezeu, a Maicii Domnului și a Sfinților sunt prezente și active în numele lor.
Sfântul Ioan Damaschin spune în „Dogmatica” sa că noi „pe bună dreptate și cu adevărat numim Născătoare de Dumnezeu pe Sfânta Maria. Acest nume constituie toată taina întrupării”.
Deoarece pictarea icoanei Domnului nostru Iisus Hristos se bazează pe taina Întrupării din Fecioara Maria, noi credem că cinstea acordată Sfintei Fecioare Maria este strâns legată de cinstirea care i se dă Fiului lui Dumnezeu și de aceea pictarea în icoane a Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă se face într-o formă care ne duce spre marea taină care s-a săvârșit prin ea, adică la Întruparea Fiului lui Dumnezeu.
În Biserica Ortodoxă Maica Domnului este Theotokos-Născătoare de Dumnezeu și totodată Pururea Fecioară, iar icoanele Maicii Domnului de tip bizantin „reprezintă creația transfigurată de lumina necreată”, de aceea dacă ne vom ruga în fața unei icoane a Maicii Domnului cu Pruncul „primul lucru pe care –l vom observa și la care ne va duce gândul este vederea Domnului cerurilor care a venit în lume făcându-Se „Fratele” nostru. Apoi „vedem” chemarea adresată nouă, vocația cea mai înaltă omenirii, unirea cu El”.
În aceste icoane ale Maicii Domnului „atitudinea și caracteristicile persoanei exprimă simțămintele unei inimi curate care ne amintesc de credința, de smerenia și de rolul pe care ea l-a avut la Întruparea Cuvântului”.
De aceea, în icoanele Maicii Domnului chiar și culorile au un sens simbolic, deoarece acestea nu sunt la întâmplare.
De obicei, se întâlnesc trei culori fundamentale: roșu, albastru și verde.
Un sens deosebit îl are în icoană culoarea aurie și aurul în special care, după natura strălucirii lui, nu poate fi comparat și pus în raport cu culorile. Aurul, neavând culoare și strălucire, se caracterizează doar prin ton și apare abstract, iar culorile însele par a se însufleți și a se pătrunde de lumină de la el. Culorile sunt neputincioase să exprime sensibil ceea ce este perceput cu mintea, ceea ce este nevăzut. De aceea, fondul este acoperit cu aur, căci „prin aur este reprezentat numai ceea ce are directă legătură cu puterea lui Dumnezeu și cu manifestarea harului dumnezeiesc”.
Atât stilul picturii, cât și precizia culorilor corespunzătoare canonului bizantin, fac ca icoanele Maicii Domnului să aibă capacitatea de a desemna Sfințenia prototipului, iar această prezență harismatică a Maicii Domnului în icoanele ei face ca sfintele icoane să fie pline de lumină, iar creștinul ortodox care le privește și le venerează cu credință, în simplitatea inimii, să se umple de această lumină binecuvântată.
Toate aceste icoane bizantine ale Maicii Domnului au aceleași trăsături comune: „Frumusețea Prea Sfintei Fecioare nu este fizică, ci duhovnicească … această frumusețe se imprimă în icoanele ei ortodoxe, zugrăvite de oameni evlavioși, care au postit, au psalmodiat și au trăit într-o stare de pocăință și de curăție duhovnicească. Ei au imprimat în înfățășarea sa frumusețea mistică ce atrage sufletele evlavioase, le liniștește și le mângâie.
În aceste icoane, capul îi este acoperit simplu și sobru cu omoforul, un veșmânt larg, hieratic, de culoarea vinului roșu închis, care îi cade peste umeri și îi lasă descoperite doar fața prelungă și mâinile. Sub acest acoperământ se vede o bandă albă, care îi leagă fruntea și îi lasă neacoperită doar baza urechii.
Fruntea are o nuanță ivorie închisă, este curată, simplă și cu desăvârșire clară. Sprâncenele sunt arcuite, vii, lungi și subțiri. Ochii sunt migdalați, căprui, adânci, gravi, însă foarte duioși, cu albul clar, dar adumbrit. Privirea este melancolică, simplă, dreaptă, liniștită, mângâietoare, iubitoare, întristată, dar în același timp dătătoare de bucurie, gravă, dar totodată mângâietoare, sfântă, , duhovnicească, nevinovată, meditativă, curată, dătătoare de nădejde, răbdătoare, blândă, cu totul smerită, departe de orice fel de gând pământesc, omenească, dar dumnezeiască, fără vicleșug, de soră , nobilă, mustrătoare, trează, senină, binevoitoare, maternă, feciorelnică, rece, arzătoare pentru cei ce au gânduri rele, blândă, pătrunzătoare, neprefăcută, împărătească, rugătoare, neclintită. Nasul lung și subțire, iudaic, cu nări delicate, ușor acvilin, simplu. Gura mică, sfioasă, prudentă, închisă, curată, umbrită lângă obraji, ca și cum ar zâmbi puțin. Bărbia este rotundă, nobilă, sinceră, smerită. Obrajii feciorelnici, puri, netezi, încântători, sfioși, palizi, cu o ușoară nuanță trandafirie. Gâtul, aplecat cu smerenie se unește cu bărbia într-o blândă adumbrire. Tot chipul ei este sfânt și duhovnicesc și dă mărturie că se trage dintr-un neam vechi.
Mâinile imaculate sunt mici și subțiri, cu degete lungi și unghii mici, înguste. Cu mâna stângă Îl ține pe Domnul nostru Iisus Hristos, iar mâna dreaptă se odihnește cu simplitate pe piept, într-o atitudine de rugăciune, cu degetul mare mult depărtat de celelalte degete. În icoanele mai vechi, mâna dreaptă este așezată vertical, mai sus, aproape de gât”.
Prin această clară descriere a chipului Maicii Domnului, înțelegem adâncimea și frumusețea icoanei bizantine care ne arată trăsăturile interioare ale persoanei.
Observăm că în arta bizantină se folosește mai mult un model simbolic, reprezentând astfel o realitate spirituală, de aceea icoanele Maicii Domnului ne pun în față un chip transfigurat plin de harul Duhului Sfânt, care ne duce cu mintea că este din altă lume.
Acest chip al Maicii Domnului îl vom găsi în toate icoanele ei, căci stilul bizantin se caracterizează și prin identitatea trăsăturilor.
Orice creștin ortodox aflându-se în fața icoanei Maicii Domnului este pătruns de chipul plin de har și îndumnezeit al ei, îndemnându-l pe cel care o privește cu evlavie să tindă spre asemănarea cu Dumnezeu.
Când intrăm într-o biserică ortodoxă, observăm că icoanele Născătoarei de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria au o orânduire specială, deoarece în canonul iconografiei noastre ortodoxe, Maica Domnului ocupă un loc de frunte.
Pe catapeteasmă, pe primul rând de-a dreapta icoanei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, se află icoana Maicii Domnului, la dimensiuni mari. Pe ușile împărătești este pictată scena „Bunavestire”, iar deasupra catapetesmei, alături de Sfânta Cruce se află Maica Domnului îndurerată.
Pe bolta Sfântului Altar este pictată Maica Domnului, fie bust cu Pruncul Iisus Hristos în dreptul pieptului și cu mâinile înălțate la rugăciune, fie în întregime, stând pe tron, ținând Pruncul pe brațe, iar Pruncul Iisus Hristos binecuvântând cu amândouă mâinile.
De o parte și de alta a Maicii Domnului se află pictați Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil.
Alegerea bolții Sfântului Altar pentru a fi pictată Maica Domnului, numită Platytera, are o simbolistică arhitecturală inclusă în planul iconografic al Bisericii Răsăritene Ortodoxe. Această simbolistică este descrisă astfel: „În
timpul perioadei bizantine, semsul alegoric al peretelui absidei care unește plafonul bisericii cu podeaua și, în chip simbolic, cerul cu pământul, a contribuit la alegerea locului icoanei Maicii Domnului – Platytera. Maica Domnului plutește parcă între cer și pământ, ca o scară cerească pe care S-a pogorât Dumnezeu și ca un Pod care îi duce la cer pe cei de pe pământ … Ea este înfățișată mai ales rugându-se înaintea Pantocratorului din cupolă, dar și ținând Pruncul în brațe”.
Această icoană este numită „Maica Domnului” cea mai înaltă decât cerurile” pentru că prin ea s-a înfăptuit Întruparea Logosului divin.
De o parte și alta a capului este scris, „Maica Domnului” sau prescurtat cu litere grecești „MP” și „Y”, iar la Pruncul Iisus Hristos, de o parte și de alta se scrie prescurtat cu litere grecești: IC-XC.
Pentru a se face vizibilă „Maica Domnului, cea mai înaltă decât cerurile”, iconostasul care separă naosul de altar, nu a fost niciodată făcut înalt la bizantini.
Maica Domnului mai este pictată și în jumătate dintre icoanele împărătești, precum: „Buna Vestire”, „Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos”, „Întâmpinarea Domnului”, „Răstignirea”, „Înălțarea” și „Adormirea Maicii Domnului”. De asemenea, reprezentative sunt și icoanele Deisis, cât și praznicalele „Nașterea Maicii Domnului”, și „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”.
Astfel, vom incepe să facem o descriere a icoanelor praznicale a Maicii Domnului:
VI.1) Icoana „NAȘTEREA MAICII DOMNULUI”.
Cu această icoană începe ciclul de icoane praznicale a Maicii Domnului și care „apare în iconografie cel puțin din secolul al VII-lea. Se întâlnește atât
în icoane pe suport, cât și în reprezentările murale” și o găsim pictată în orice biserică ortodoxă.
În „Erminia picturii bizantine”, vom găsi felul în care trebuie pictată icoana praznicului „Nașterea Maicii Domnului”, fiind descrisă astfel: „Casă și Sfânta Ana culcată pe un pat sub plapumă, rezemându-se pe perne și două fete o țin de la spate și înaintea ei o altă fată o apără (făcându-i vânt) cu apărătoarea. Și iarăși alte fete, ținând în mâini (vase) cu bucate, ies afară pe ușă; și din josul
ei, alte fete, șezând, spală prunca într-un lighean, iar altă fată leagănă prunca, care este culcată în leagăn”.
Privind orice icoană cu „Nașterea Maicii Domnului” vom observa că este pictată după îndrumările lui Dionisie de Furna, din care s-a inspirat și iconografia tradițională, pe care o putem descrie în felul următor: în centrul icoanei este pictată Sfânta și Dreapta Ana, stând pe pat, înăuntru unei case, fiind înconjurată de slugi, care se uită cu atenție la ea ca și cum ar fi gata să-i vină în ajutor. După relatările tradiției, Sfânta Ana este pictată ca o femeie în vârstă și cucernică, care privește în jos către Sfânta Fecioară Maria, fiica ei.
Într-un colț al icoanei este pictată Sfânta Fecioară Maria prunc, în brațele unei moașe așezate pe un scăunel, iar alături o fată care toarnă apă într-un vas. În unele icoane, undeva mai în spate se află Sfântul Ioachim stând în picioare alături de Sfânta Ana. Undeva în spatele planului central este pictat în dimensiuni mai mici Dreptul Ioachim care stă îngândurat, iar altădată primind vestea de la un înger, că soția sa a rămas grea. Clădirile sunt de tip evreiesc, cu laturi drepte și fără acoperiș, pictate de obicei cu culori mai deschise pentru a ieși în evidență personajele centrale, în cazul acesta, Dreapta Ana și Sfânta Fecioară Maria.
Inscripția icoanei este redată în partea de sus pe un rând sau pe două, arătând denumirea praznicului reprezentat, fiind scris astfel: „Nașterea Maicii Domnului”.
b) Icoana „INTRAREA MAICII DOMNULUI ÎN BISERICĂ”
Deoarece sărbătoarea „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” are mai mult temeiul în Sfânta Tradiție, de altfel și pictarea icoanei praznicale se bazează atât pe Evangheliile canonice, cât și pe cele apocrife.
Dionisie de Furna descrie felul cum trebuie pictată icoana, astfel: „Templu (mare) și la margine, în fața ușii, pe cele trei trepte, proorocul Zaharia, îmbrăcat cu veșminte arhierești și stând (cu cuviință), își întinde mâinile înainte; și Prea Sfânta Fecioară, fiind de trei ani, se suie pe trepte înaintea lui, având o mână întinsă către el, și în cealaltă ținând o făclioară. Și dinapoia ei Ioachim și Ana, uitându-se unul la altul și arătându-și-o. Și lângă ei mulțime de fecioare purtând făclii. Și deasupra templului un baldachin frumos (împodobit), sub care șezând Prea Sfânta Fecioară primește pâinea pe care arhanghelul Gavriil i-o aduce, și-o binecuvântează”.
Această icoană praznicală este pictată în biserici ortodoxe exact după explicațiile din Erminia lui Dionisie de Furna.
Întreaga scenă se desfășoară la templu, mai bine zis în curtea interioară a Templului „reconstruit de Zorobabel, mai puțin măreț decât cel al lui Solomon”.
În centrul icoanei se află Fecioara Maria, care „nu are nimic copilăresc în înfățișarea ei, în ciuda staturii mici, care trebuie să indice vârsta ei crudă (trei ani)”.
Privind-o pe Fecioara Maria în icoană, apare deja ca o persoană trecută de vârsta copilăriei, care se înfățișează înaintea arhiereului Zaharia ca fiind aleasă și trimisă de Dumnezeu de-a intra în Sfânta Sfintelor, care simbolizează „teologia sau cunoașterea lui Dumnezeu prin Cuvânt”.
Fecioara Maria stă cu amândouă picioarele pe ultima treaptă a scării simbolizând urcușul duhovnicesc desăvârșit la care a urcat atât de repede. Ea este înveșmântată în maforion, având capul acoperit, ceea ce simbolizează că era umbrită cu darul Duhului Sfânt.
Fecioara Maria este întâmpinată de arhiereul Zaharia care este înfățișat ca un bătrân, cu barba ascuțită, în veșminte preotești, puțin aplecat, vesel la față, și cu mâinile întinse spre Fecioară, iar pe cap în dreptul frunții are simbolul profeției.
În spatele Fecioarei Maria se află Sfinții Părinți Ioachim și Ana care sunt atenți la felul cum fiica lor este primită de arhiereu la templu. Ei sunt urmați de tinere fecioare cu făclii în mâini, dar spre deosebire de Fecioara Maria, ele nu au capul acoperit și nici aureole. Făcliile aprinse arată bucuria lor interioară de a participa la acest eveniment important în istoria omenirii.
Într-un colț de sus al icoanei este pictată din nou Fecioara Maria stând pe cea mai înaltă treaptă, iar „în fața ei se află un baldachin, un înger în zbor, privind spre Maica Domnului într-un gest de întâmpinare”, dar și pregătit totodată ca să-i slujească Sfintei Fecioare. Aceste trepte simbolizează urcușul duhovnicesc la care a ajuns Fecioara Maria în timp ce a stat la templul Domnului, iar prin urcarea din epectază în epectază s-a învrednicit de vederi dumnezeiești pe care numai îngerii le puteau vedea. De aceea, aceste ființe spirituale mirându-se de înălțimea duhovnicească a Sfintei Fecioare au ales să îi slujească atât cu hrană sensibilă, cât și cu hrană duhovnicească, adică cu tâlcuiri din locurile adânci ale Scripturii Vechiului Testament, precum proorociile despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În spatele tuturor sunt pictate zidurile templului în stil evreiesc, drepte și simple.
Icoana are inscipția „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, arătând denumirea praznicului.
c) Icoana „BUNA- VESTRE”
Această icoană a Maicii Domnului, face parte din praznicalele de la iconostas și se bazează pe istorisirea evanghelică preluată de iconografia Bisericii ortodoxe. „Icoana Bunei-Vestiri este pătrunsă de adâncă bucurie
lăuntrică. Este bucuria împlinirii promisiunii Vechiului Testament prin Întruparea Izbăvitorului lumii”.
Această bucurie se revarsă în culori, redată astfel de Dionisie de Furna: „Case și Preasfânta Fecioară stând înaintea unui scaun, cu capul puțintel plecat și cu o mână ținând mătase înfășurată pe un fus, iar mâna dreaptă având-o întinsă către îngerul Gavriil, care stând înaintea ei, cu dreapta o binecuvântează, iar cu stânga ține un toiag sau un crin. Și deasupra casei este cerul și din cer vine jos Sfântul Duh cu o rază peste capul Prea Sfintei Fecioare”.
Dacă vom privi cu atenție o icoană praznicală a Bunei Vestiri, vom observa că este pictată întocmai după indicațiile din Erminie.
Iconografia ortodoxă tradițională „păstrează adevărul exprimat în arta bizantină”, iar „reprezentarea în pictură a Bunei Vestiri își ia conținutul din Sfânta Evanghelie (Luca 1; 26-38) și din tradiție și scrierile apocrife”.
Fecioara Maria este pictată în această praznicală fie așezată, scoțând în evidență superioritatea ei față de înger, fie stând în picioare în fața unui scaun înalt de parcă așteaptă să asculte o poruncă de la Stăpânul tuturor. Chipul și atitudinea ei exprimă mirare și prudență totodată, care sunt cu deosebire scoase în evidență de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, când Fecioara Maria zice către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?” (Luca 1; 34). ”.
În alte icoane Fecioara Maria este pictată ,,șezând cu capul plecat și cu mâna la piept, gest al acceptării, al supunerii, care a hotărât soarta lumii. Prin
faptul că e pictată șezând pe tron „ se subliniază superioritatea ei în fața îngerului”.
Veșmintele îi sunt lungi, lăsând doar fața și mâinile descoperite. Stă cu capul înclinat în direcția îngerului, iar cu mâna dreaptă face un gest de consimțire, în timp ce cu stânga ține un fus sau o batistă. Privirea, atitudinea și gestul ei exprimă cuvintele: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău”. (Luca 1, 38)
În partea stângă se află Arhanghelul Gavriil, cu mâna dreaptă binecuvântând-o pe Fecioara Maria, care se află în partea opusă, iar în mâna stângă ține un toiag, simbol al autorității trimisului lui Dumnezeu. Chiar dacă în unele icoane grecești moderne, în loc de toiag ține un crin în mâna stângă, totuși „aceasta este o inovație apuseană sentimentalistă, care a fost adoptată de iconarii ortodocși moderniști”.
Majoritatea icoanelor îl arată într-o mișcare iute, încât „poziția îngerului dă într-un fel impresia că zborul său s-a terminat”, căci tocmai a coborât din cer, iar înfățișarea unei slugi pline de râvnă, credincioase în împlinirea misiunii pe care i-a încredințat-o Stăpânul său. Mișcarea se vede și din faptul că picioarele îi sunt depărtate, ca și cum ar alerga, cu un picior înainte, iar genunchiul este îndoit sub veșminte. Expresia chipului este solemnă, bărbătească, dar smerită, deoarece știa că se află în fața celei mai cinstite decât heruvimii și mai slăvite fără de asemănare decât serafimii. Înclinarea capului îngerului arată că el nu vorbește de la sine. Vorbind Fecioarei Maria descoperindu-i taina Providenței dumnezeiești, îngerul subliniază prin privire dependența lui de Cel Care l-a trimis, iar aceptarea Fecioarei Maria „nu este o consimțire pasivă a Bunei Vestiri, ci o supunere activă a sa față de voia lui
Dumnezeu, o participare voluntară și liberă”. Undeva mai sus vedem o reprezentare a bolții cerești sub formă de semicerc, de unde izvorăște o rază de lumină spre aureola Fecioarei Maria. Lumina simbolizează harul Prea Sfântului Duh.
Icoana are inscripția „BUNA VESTIRE”, lângă aureola Fecioarei Maria este scris MP-OY, „Maica Domnului” sub formă prescurtată, iar la Arhanghel este scris: „Arh. Gavriil”.
Această icoană a „Bunei Vestiri” în tradiția ortodoxă ne arată „rolul Născătoarei de Dumnezeu în Întruparea Domnului” și precum spune troparul Bunei Vestiri: „Astăzi este începutul mântuirii și arătarea tainei celei din veac”.
VI.4) Icoana „ADORMIREA MAICII DOMNULUI”
Între icoanele praznicale avem și icoana „Adormirii Maicii Domnului”, care „încheie picturile închinate praznicelor rânduite de Biserică în cinstea Născătoarei de Dumnezeu”.
Deoarece, icoana „Adormirea Maicii Domnului” nu se bazează pe relații scripturistice, pentru că acestea nu există, singurele detalii le avem din Omiliile unor mari Sfinți, precum ale Sfântului Andrei Criteanul, ale Sfinților Gherman și Proclu al Constantinopolului, ale Sfântului Modest al Ierusalimului, ale Sfântului Ioan Damaschin, ale Sfântului Teodor Studitul și ale altor Sfinți Părinți.
Detaliile despre Maica Domnului pe care le avem din Omiliile lor au intrat „atât în Liturghie, cât și în iconografia Adormirii Maicii Domnului”.
Datorită acestor detalii, marele pictor, Dionisie de Furna ne-a lăsat modul în care se poate reprezenta în icoană „Adormirea Maicii Domnului” scriind în Erminie astfel: „Casă și în mijloc Prea Sfânta Fecioară zăcând fără suflare, întinsă pe pat, cu mâinile strânse la piept în chipul crucii. Și de o parte și alta a patului, sfeșnice cu făclii aprinse. Și înaintea patului un evreu (anume Iefonias), cu mâinile tăiate și spânzurate pe pat, iar înaintea lui un înger cu sabia goală. Și la picioarele ei Apostolul Petru tămâind cu cadelnița, iar la capul ei Apostolul Pavel și Ioan Teologul, sărutând-o și împrejur ceilalți apostoli și sfinți ierarhi: Dionisie Areopagitul, Ierotei și Timotei, ținând în mâini Evanghelii; și femei plângând. Și deasupra ei Iisus Hristos, cu haine albe, ținând sufletul ei (ca un prunc înfășat) în brațele Lui. Și împrejurul Lui lumină multă și mulțime de îngeri. Și sus, în văzduh, iarăși cei doisprezece apostoli venind pe nori (de la marginile lumii). Și la dreapta casei, Sfântul Ioan Damaschin, ținând o hârtie, zice: „După vrednicie, ca pe un suflet, te-a primit pe tine cerul”. Și la marginea de-a stânga casei, Cosma melodul, ținând în
mână o hârtie, zice: „Femeie muritoare, pe tine, cea mai presus de fire a lui Dumnezeu Maică știindu-te”.
Intrând în orice biserică ortodoxă, mai ales în bisericile mănăstirilor și schiturilor din Muntele Athos, vom găsi această praznicală a Maicii Domnului care înfățișează „Adormirea Maicii Domnului”, pictată pe peretele de apus al naosului, deasupra trecerii spre pronaos.
Privind cu atenție vom vedea că în iconografia ortodoxă reprezentarea praznicalei „Adormirea Maicii Domnului” este pictată întocmai după detaliile lui Dionisie de Furna, observând că: „două persoane domină întreaga gamă a reprezentărilor: Iisus Hristos și Prea Sfânta Fecioară”.
Maica Domnului este pictată întinsă pe pat, adormită cu mâinile încrucișate pe piept, înconjurată de Sfinții Apostoli. Capul îl are puțin ridicat, precum ar dormi sau chiar de parcă ar fi atentă la tot ceea ce se întâmplă în jurul ei. Chipul îi este vesel și plin de lumină, deoarece înainte de mutarea ei la cele veșnice abia aștepta să fie alături de iubitul ei Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, iar această dorință o veselea, știind că se va împlini în viitorul apropiat.
În spatele patului, la mijloc este pictat Domnul nostru Iisus Hristos înconjurat de o lumină a slavei, în care sunt pictați un serafim cu câte șase aripi, îngeri și heruvimi, care privesc atât la trupul adormit al Maicii Domnului, cât și la Domnul nostru Iisus Hristos, care „ține cu amândouă mâinile sufletul mamei Sale sub forma unui prunc înfășat”.
Această reprezentare a sufletului Maicii Domnului ca prunc înfășat, este pictat astfel „pentru a simboliza faptul că, atunci când a murit, duhul ei s-a născut la o nouă viață, la viața cerească”.
În jurul patului sunt pictați cei doisprezece apostoli, ierarhi și câteva femei plângând. Sfântul Apostol Petru este la capul Maicii Domnului, cu cadelnița în mână și tămâind, în timp ce Sfântul Apostol Pavel este situat în partea diametral opusă. Sfântul Apostol Ioan este pictat și el tot la capul Maicii Domnului, văzându-se tristețea pe chipul tuturor.
În spatele Sfinților Apostoli se află trei Sfinți Ierarhi, ușor recunoscuți datorită crucilor mari de pe veșmintele lor, având și Evanghelii în mâini.
„Apostolii și ierarhii sunt reprezentați fără aureole, pentru a se scoate în evidență chipurile Mântuitorului și Maicii Domnului. Din același motiv, îngerii – fețele, aureolele și veșmintele lor – sunt pictați în culori pale”.
Dionisie din Furna ne spune că acești Sfinți Ierarhi sunt Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Ierarh Ierotei și Sfântul Ierarh Timotei, ucenici ai Sfinților Apostoli, care au venit cu Sfântul Apostol Pavel. Tot despre acești trei Sfinți Ierarhi ne spune și Sfântul Ioan Damaschin într-o cuvântare la „Adormirea Maicii Domnului”: „Erau atunci împreună cu apostolii și Preacinstitul Timotei, apostolul și proto-episcop al Bisericilor din Efes, Dionisie Areopagitul, după cum însuși mărturisește în Epistolele către Timotei, cu privire la Fericitul Ierotei și el prezent acolo”.
Acești Sfinți Ierarhi împreună cu grupurile de femei care stau triste, reprezintă pe credincioșii din Ierusalim și care, „formează cercul interior al Bisericii în care se petrece taina Adormirii Maicii Domnului”.
Uneori apare în planul apropiat un om care are amândouă mâinile tăiate cu sabia de un înger, deoarece ar fi îndrăznit ca să se atingă de patul în care era Maica Domnului, vrând să-l răstoarne.
„Prezența acestui detaliu apocrif în iconografia sărbătorii, amintește că sfârșitul vieții Maicii Domnului pe pământ este o taină ascunsă a Bisericii, care nu trebuie expusă profanării: inaccesibilă vederii celor din afară, slava Adormirii Maicii Domnului poate fi contemplată numai în lumina lăuntrică a Tradiției”.
De obicei acest detaliu apocrif nu se întâlnește în icoanele perioadei bizantine, deoarece nu numai că este lipsit de importanță, dar și distrage atenția de la Maica Domnului și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Undeva sus, la mijlocul icoanei există inscripția „Adormirea Maicii Domnului”, arătând numele praznicului și a evenimentului petrecut.
Icoana „Adormirea Macii Domnului” este în acord cu imnografia Bisericii, iar întreaga reprezentare a iconografiei tradiționale are o unitate interioară, deoarece „reprezintă Biserica cu Stăpânul ei Dumnezeiesc și cu cea care este „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”.
De aceea, putem spune că în icoana „Adormirea Maicii Domnului”, „Locul și privirea lui Iisus Hristos în fața celor prezenți acolo și tristețea tuturor unesc cele de pe pământ cu cele cerești”.
Tot în această icoană iese în evidență și slava Maicii Domnului care a primit „Slava de la Dumnezeu”, fiind prima dintre oameni care s-a făcut părtașă îndumnezeirii, astfel încât scopul Întrupării Cuvântului ni s-a dezvăluit la sfârșitul vieții pământești a Maicii lui Dumnezeu, deoarece „trecerea de la moarte la viață, de la timp la eternitate o pecetluiește Maica Domnului înainte de Învierea Obștească și de Judecata de Apoi, înainte de a Doua Venire”.
Această prezentare a praznicalelor Maicii Domnului a scos în evidență cele mai importante evenimente din viața ei și arătând că Maica Domnului are un loc deosebit în iconomia mântuirii și ca atare și în iconografie.
Dar Maica Domnului mai este reprezentată și în icoanele care sunt așezate la iconostas lângă ușile împărătești sau pe tetrapod. Dintre aceste icoane, cele mai importante sunt:
VI.5) MAICA DOMNULUI ,,HODIGHITRIA”
VI.5.a) Istoricul și venerarea Hodighitriei:
Tradiția bizantină atribuie primele icoane ale Maicii Domnului celui care a fost doctor și pictor renumit, Sfântul Apostol și Evanghelist Luca.
Se crede că la puțină vreme după Cinzecime, Sfântul Apostol Luca, fiind înzestrat cu un mare talent artistic, a pictat trei icoane ale Maicii Domnului „fiecare dintre acestea impunându-se apoi ca prototip iconografic de bază în arta liturgică a creștinătății: Eleousa (Milostiva), Hodighitria (Povățuitoarea) și Oranta (Rugătoarea)”.
Cea mai veche mărturie istorică este atribuită istoricului bizantin Teodor Lectorul (+530), care spune că: „în anul 450 a fost trimisă din Ierusalim, la Constantinopol, o icoană a Maicii Domnului zugrăvită de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, cumpărată de împărăteasa Eudoxia, soția împăratului Teodosie al II-lea (408-450) în timpul primei sale călătorii în Palestina și dăruită cumnatei sale Pulheria (+453)”.
Această istorisire a fost larg acceptată în Bizanț prin secolul al IX-lea, când numele „Hodighitria” a apărut pentru prima oară. La acea vreme îi era deja atribuit icoanei făcătoare de minuni, mutate la Vlaherne, un rol special în
Imperiul Bizantin, astfel încât „a contribuit la formarea tipului iconografic, bizantin prin excelență, care avea să fie elaborat în secolul al IX-lea și avea să primească numele de Hodighitria”.
O altă tradiție spune că icoana Maicii Domnului pictată de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca și binecuvântată de dânsa i-a fost trimisă lui Teofil în Antiohia, de unde ajunge la Constantinopol. Potrivit tradiției, această icoană a Maicii Domnului, după moartea lui Teofil, a fost adusă din Antiohia la Ierusalim și de aici la Constantinopol, unde a fost așezată în Biserica Vlaherne.
Mai târziu, în perioada iconoclasmului, icoana Hodighitriana fost ascunsă „fiind zidită într-un perete în Mănăstirea Pantocrator, iar în fața ei a ars o candelă fără să se stingă pe toată durata persecuților”.
De aceea, Sfântul Ioan Damaschin, ca apărător al învățăturii despre Sfintele Icoane, spune în una din cântările sale: „Mute să fie buzele păgânilor, celor ce nu se închină cinstitei tale icoane, celei zugrăvite de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, ceea ce se numește povățuitoare”.
Icoana Maicii Domnului „Hodighitria”, până la căderea Constantinopolului, sub cruciați, a fost foarte mult venerată, astfel încât era purtată în procesiuni triumfale ale diferiților împărați, iar „în 1186, Issac Angelos a înălțat-o și a purtat-o pe zidurile capitalei înfruntând pe uzurpatorul Branas”.
Dar cultul icoanei Maicii Domnului „Hodighitria” atinge apogeul în perioada paleologilor, astfel încât o zi pe săptămână primea cinstiri deosebite, iar la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, chiar împăratul participa la slujba în cinstea icoanei.
VI.5.b) Reprezentările icoanei „Hodighitria”.
Începând încă din primele secole creștine, reprezentările icoanei Hodighitria apar sub diferite forme: stând în picioare, stând pe tron și bust.
Dar, indiferent de formele icoanei, toate au însă detalii comune, care caracterizează acest tip de icoană, fiind descrisă astfel: „în acest tip de icoană, Maica Domnului este reprezentată dreaptă, ținând Pruncul, ușor întoarsă spre stânga. Îl ține pe Domnul nostru Iisus Hristos pe brațul stâng, iar mâna dreaptă este ridicată în dreptul pieptului. Fețele Maicii Domnului și Pruncului nu se ating. De obicei, Maica Domnului este reprezantată bust și are o expresie sublimă. Acesta este tipul Maicii Domnului, a biruinței și a slavei”. Chipul Maicii Domnului „Hodighitria” privită în ansamblu este ca o însumare de lumini, de virtuți, de haruri, în care totul este dumnezeiesc, în care senzualitatea lipsește cu desăvârșire, „fața este alungită, nasul lung și drept, gura mică, părul capului adunat sub o basma de culoare albastru-verzui, simbol al Duhului Sfânt, Care S-a coborât asupra Prea Sfintei Fecioare în momentul zămislirii”.
Iar, chipul Domnului nostru Iisus Hristos prunc, este cel mai frumos chip al Său întâlnit, cel puțin în icoanele de tip Hodighitria. Chipul este asemenea unui copil, dar în același timp matur, fiind înconjurat de aureola imprimată de cruce și pe care este înscrisul „Cel ce sunt”, „prin care se scoate în evidență ideea asumării păcatelor omenirii, a înțelepciunii Sale divine și a aseității sale, existența prin Sine și de la Sine”. Fața are aceleași culori ca ale mamei Sale, fiind de o gingășie nemaivăzută, dar și cu trăsături foarte hotărâte, cu sprâncene arcuite și ochi mari și rotunzi, este de culoarea grâului copt. Este îmbrăcat „cu hyton și hymation de culoarea soarelui care răsare, care scoate în evidență aceleași atribute ale aseității și divinității Pruncului”. Pergamentul pe care-l
ține în mână simbolizează învățătura celor două testamente împlinită în persoana Domnului nostru Iisus Hristos.
Acest tip de icoană a Maicii Domnului „Hodighitria” a fost cel mai larg răspândit de-a lungul secolelor în bisericile ortodoxe.
Varianta în picioare a icoanei „Hodighitria”, în care Maica Domnului este încadrată de Arhanghelii Mihail și Gavriil, este cea mai veche atestată și fiind de tip bizantin. Acest tip de icoană pictată pe lemn există: „una la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, încadrată de Sfinții Apostoli Petru și Pavel și pustnicii Antonie și Eftimie, iar în pandantivi, Moise și Ilie, de la mijlocul secolului al XIII-lea și două în Mănăstirea Vatoped din Athos, de la sfârșitul secolului al XIII-lea și respectiv, începutul secolului al XIV-lea”.
Varianta așezată pe tron a „Hodighitriei” a fost pictată pentru prima dată pe teritoriul siro-egiptean și nu a avut niciodată o răspândire mare în Constantinopol. Acest tip de icoană îl întâlnim „în miniaturile Evangheliei din anul 1007, scrisă la Adrianopol în Macedonia, … în icoana constantinopolitană pictată pe lemn din prima jumătate a secolului al XIII-lea, de la Sinai … , și cea din nartexul interior al Bisericii „Sfinții Apostoli””.
Varianta icoanei „Hodighitria” sub formă de bust devine o regulă mai ales la începutul secolului al IX-lea, când acest tip de icoană devine cea mai des reprezentată. Modelul icoanei Maicii Domnului „Hodighitria” bust, este bine definit în elementele sale caracteristice, încă din secolul al XII-lea, iar cu un secol mai târziu acest tip de icoană ajunge să fie venerată ca făcătoare de minuni. Acesta este motivul pentru care această icoană a Maicii Domnului se răspândește în toate colțurile lumii creștin-ortodoxe răsăritene.
Iconografia acestei variante o găsim „în Biserica patriarhală „Sfântul Gheorghe” din Constantinopol, de la începutul secolului al XI-lea, în Mănăstirea Hilandar, în Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” – Sinai”.
Oricine se află în fața icoanei Maicii Domnului „Hodighitria”, observă că în această icoană dogmele sunt redate și vorbesc atât de evident prin simbolismul culorilor, iar estetica este desăvârșită și în slujba teologiei, astfel încât putem spune că suntem în fața uneia dintre cele mai frumoase icoane a Maicii Domnului.
Acest tip de icoană a Maicii Domnului numit „Hodighitria”, a fost cel mai larg răspândit de-a lungul secolelor în bisericile ortodoxe.
VI.6) MAICA DOMNULUI ,,GLYKOFILOUSA”
Numele „Glykophilousa” este alcătuit din „glyko” – care înseamnă „dulce” și „philousa” – care înseamnă „a iubi” și „a săruta”.
„Glykophilousa” se traduce cel mai bine prin „Dulce-iubitoarea” sau „Dulcea sărutare”. Însă în icoanele cu acest nume, Maica Domnului nu apare niciodată sărutându-L pe Prunc, ci doar îl ține pe Domnul nostru Iisus Hristos – prunc în partea stângă cu amândouă mâinile, sprijinindu-și capul de El, astfel încât fețele lor sunt lipite una de alta. Cu mâna dreaptă Pruncul atinge obrazul stâng al Maicii, iar în stânga ține un filacter.
Icoana „Glykophilousa” este din epoca bizantină, fiind des pictată până în prezent. „O icoană a Maicii Domnului – Glykophilousa, care se crede a fi din secolul al VIII-lea, se păstrează în biserica mare a Mănăstirii Philoteu din Muntele Athos, așezată pe un tetrapod mare, drept”.
Inscripția de pe icoanele de acest tip este „Maica Domnului – Panaghia, Dulcea Iubitoarea”.
VI.7) MAICA DOMNULUI – ELEOUSA
Numele „Eleousa” înseamnă „Milostiva” sau „Îndurătoarea” și este strâns legată de icoana Maicii Domnului Glykophilousa, iar modelul icoanei „Eleousa” datează din primele secole ale creștinismului.
Ca și în icoana „Glykophilousa” „fața Maicii Domnului și cea a Pruncului Iisus Hristos se ating, capul ei este înclinat cu dragoste spre Prunc, iar Pruncul are o expresie de afecțiune pentru ea”. Trăsătura distinctivă a icoanei „Eleousa” este dragostea cu care Maica Domnului își apleacă capul spre Prunc pe Care îl ține pe brațul drept. Cu mâna stângă îl strânge la pieptul ei.
Pruncul din icoana „Eleousa” este îmbrăcat în veșminte care arată „prin țesătura lor, dumnezeirea Sa de dinainte de veci. Iar prin manifestările sentimentelor Sale pur omenești, teama, tandrețea și prin gesturile Sale, icoana aruncă o lumină asupra firii Sale umane”.
În icoana „Eleousa” sentimentul omenesc este transfigurat și își dobândește sensul deplin prin legătura lui cu lumea harului divin. Aici se poate vedea că mângâierea maternă a Maicii Domnului este legată de durerea ei chinuitoare pentru Fiul ei și totodată pentru întreaga creație. De aceea, Maica Domnului este venerată ca Bucuria tuturor făpturilor create, bucurie izvorâtă din conștiința și credința în mijlocirea „inimii milostive”. „Această iubire atotcuprinzătoare, care nu cunoaște nici o lege, decât pe cea a milei și a suferinței, își găsește expresia deplină în icoana Maicii îndurerate pentru Fiul răstignit”.
Cea mai bine cunoscută icoană „Eleousa” este „Maica Domnului de la Vladimir”, numită și „Vladimirusa”, care a fost pictată la Constantinopol, pentru un boier rus, în jurul anului 1125 și păstrată acum în Galeria Tretiakov din Moscova, numită în limba rusă și „Umilenia”.
Icoana „Vladimirusa” se remarcă prin două trăsături deosebite: ochii Maicii Domnului privesc peste capul Pruncului și nu către privitor, iar Pruncul ține brațul stâng pe după gâtul Maicii Sale, nu direct, ci peste maforion astfel încât mâna stângă nu i se vede.
Chipul Maicii Domnului este plin de pace, uitându-se în depărtare cu o privire plină de iubire, dar și de întristare adâncă.
„Pruncul dumnezeiesc este reprezentat într-o mișcare vie și blândă, lipindu-Și fața de obrazul Maicii Sale, încât pare că încearcă să-i liniștească durerea ascunsă”.
De-a lungul secolelor, această icoană a ocrotit poporul rus și este venerată ca cea mai mare comoară Sfântă a neamului, fiind luată ca ocrotitoare a
armatei în diferite lupte cu tătarii, afirmându-se: „Mai bine să murim decât să lăsăm icoana Preacuratei Maicii Domnului din Vladimir să fie pângărită”.
VI.8) IZVORUL TĂMĂDUIRII
Această icoană o întâlnim foarte des în cupola aghiazmatarelor din Mănăstirile Sfântului Munte Athos, dar și în reprezentările tip fresco sau în icoanele pe iconostas.
Această icoană exprimă ideea că „Maica Domnului L-a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos, care este Dătătorul apei vii a Duhului. Pentru că Domnul nostru Iisus Hristos i-a spus femeii samaritence: „De ai fi știut darul lui Dumnezeu și cine este Cel ce zice ție: dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la Dânsul și ți-ar fi dat ție apă vie.”(Ioan 4, 10)”
Înțelegerea Maicii Domnului ca izvor al tămăduirii este exprimată în icoane într-un mod foarte simplu, reprezentând-o pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus Hristos într-un bazin mare, cu revărsări de apă, iar mai jos diferite
personaje care așteaptă ca apa cu care se spală să le fie spre tămăduirea trupului și a sufletului.
Dionisie din Furna spune că, printre elementele componente ale icoanei „Izvorul Tămăduirii” ar trebui incluse ziduri, împărați, patriarhi, alți episcopi, preoți, diaconi, mulțimi de oameni (bărbați, femei și copii). Acest model de icoană „Izvorul Tămăduirii” „a fost inspirat de un izvor din afara zidurilor fortificate ale Constantinopolului, a cărui apă era vestită pentru porprietățile ei tămăduitoare și l-a făcut pe împăratul Leon Tracul (sec. al V-lea) să construiască acolo o biserică închinată Maicii Domnului”.
Inscripția icoanei este : „Maica Domnului Izvorul Tămăduirii”, scris lângă umerii Maicii Domnului.
VI.9) MAICA DOMNULUI ,, A ÎNTRUPĂRII ”
Icoana Maicii Domnului a Întrupării este printre cele mai venerate icoane ale Maicii Domnului.
Acest model caracteristic cu mâinile ridicate, aparține tipului Maicii Domnului Oranta, dar cu Domnul nostru Iisus Hristos pe pieptul ei, iar cea mai veche icoană de acest tip datează din veacul al IV-lea.
„Această icoană a Întrupării constituie podoaba altarului în bisericile ortodoxe, fiind o revelare iconografică a Bisericii personificate de Maica Domnului care a cuprins în sine pe Dumnezeul Cel necuprins”.
În această icoană, Maica Domnului este pictată bust, iar deoparte și de alta a Maicii Domnului, sunt câteodată pictați serafimi sau îngeri, care semnifică că Maica Domnului este „Mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”.
Icoana Maicii Domnului a Întrupării este în conținutul ei una din cele mai semnificative și mai adânci ale Maicii Domnului.
Această icoană este de obicei așezată pe iconostasele bisericilor ortodoxe, iar deoparte și de alta sunt profeții Vechiului Testament, deoarece „Icoana Maicii Domnului a Întrupării este o expresie a prezicerilor profetice ale Întrupării”.
Icoana „Întrupării” are o particularitate rară prin aceea că nu numai Mântuitorul nostru Iisus Hristos este înfățișat într-o mandorlă, ci și Maica Domnului, arătând că: „alături de revelația slavei dumnezeiești a lui Iisus Emanuel este aici revelată și slava Maicii Sale. Întrucât așa cum firea Sa omenească este nedespărțită de Maica Sa, tot așa slava Maicii este nedespărțită slava Pruncului dumnezeiesc”.
Observăm că mandorla Maicii Domnului diferă de cea a Mântuitorului atât în culoare, cât și în absența cercului auriu. Albastru-verde cu roz de jur împrejur care trece în roșu are un simbolism expresiv, deoarece combinația acestor culori corespunde „întunecimii nopții păcatului și al necunoașterii, iar zorii zilei ce vine corespund restaurării lumii. Aceasta aruncă o lumină asupra semnificației cosmice a Maicii Domnului și a rolului ei în mântuirea lumii pentru că ea a înnoit întreaga lume în pântecele ei”.
Privind aceste icoane ale Maicii Domnului trebuie să înțelegem că valoarea lor nu constă în chipul frumuseții exterioare, ci în frumusețea ei duhovnicească.
Icoanele Maicii Domnului ne ajută să ne îndreptăm mintea către Fiul ei, Domnul nostru Iisus Hristos și ne pune în legătură cu prezența harică nevăzută, iar prin aceasta căpătăm mângâiere și întărire duhovnicească, simțind ocrotirea Maicii Domnului și a Fiului ei.Tradiția iconografică ne-o înfățișează pe Maica
Domnului ca „ocrotitoare a dumnezeiescului ei Fiu, dar și a noastră. Înfățișarea Maicii Domnului ca ocrotitoare a dumnezeiescului ei Fiu, purtându-L în brațe sau pe piept este o mărturisire a dumnezeiescului fapt al Întrupării Cuvântului și a calității ei de Maică a Domnului”.
În pictura bizantină Maica Domnului totdeauna este pictată alături de Fiul ei, deoarece între Mamă și Fiu este o legătură ontologică. De aceea, nu este îngăduit a se picta Maica Domnului fără Prunc, căci înfățișată singură „înseamnă o tăgăduire a faptului Întrupării și a calității ei de Maică a lui Dumnezeu Întrupat”.
În toate icoanele Maicii Domnului, ea este înfățășată și o simțim ca pe cea mai caldă ocrotitoare a noastră, așa cum mărturisim în rugăciunile de laudă și mulțumire pe care i le aducem, atunci când cădem în genunchi la rugăciune înaintea icoanei Maicii Domnului.
CONCLUZII
De-a lungul primelor opt secole s-a văzut o creștere a cinstirii Maicii Domnului, cinstire arătată în forme variate: liturgic, înălțarea de lăcașuri de cult, purtarea numelui ei de tot mai mulți creștini. Apariția oarecum lentă a sărbătorilor Maicii Domnului la începutul perioadei patristice și apoi dezvoltarea impresionantă a acestora (secolele IV-VIII) exclude posibilitatea oricărei influențe păgâne asupra cultului Maicii Domnului.
Când unii creștini au avut exagerări în privința cultului adus Maicii Domnului, așa cum a fost cazul colirindienilor, aceștia au fost imediat îndepărtați din Biserică. Sfântul Ioan Damaschin precizează că cinstirea Fecioarei Maria ca „Maică a Domnului” s-a instituit în timp, totdeauna făcându-se distincția între adorare, care se cuvine doar Mântuitorului și cinstire care se cuvine sfinților sau supravenerare care se acordă Maicii Domnului.
Manifestarea acestei cinstiri deosebite a Maicii Domnului, încă din prima perioadă patristică, s-a concretizat și prin slujbele speciale închinate ei, din care cea mai veche este „Imnul Acatist „ al Născătoarei de Dumnezeu. Alte forme de cinstire a Maicii Domnului au fost ,,zidirea de biserici purtând numele ei. Cele dintâi biserici închinate Maicii Domnului s-au zidit în Țara Sfântă, la Ghetsimani (secolul V) și Ghenizaret, pe locul unde Sfânta Fecioară a primit vestea nașterii Fiului lui Dumnezeu.”
Cultul Maicii Domnului a însemnat și zugrăvirea de icoane sau imagini ale ei cu Pruncul Iisus în brațe sau înconjurată de către Sfinții Apostoli.
Venerarea Maicii Domnului prin icoane ale ei era o practică frecventă în Biserică. Numele și chipul ei apăreau tot mai des printre creștini, folosirea lor întregind evlavia către Maica Domnului.
Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787) a combătut „punct cu punct hotărârile pseudosinodului de la 754, contestându-i-se calitatea de „adunare ecumenică”, întrucât la așa zisul „sobor bisericesc” nu au fost reprezentați nici patriarhii Răsăritului, nici episcopul Romei”
Hotărârile Sinodului al VII-lea au fost luate din învățătura Sfântului Ioan Damaschin, care arătase că venerarea sau cinstirea icoanelor înseamnă respectul pentru persoana zugrăvită și nu se adresează materiei.
Se poate afirma, așadar, că existența cultului, a cinstirii Maicii Domnului este o realitate a epocii patristice. Caracteristicile acestui cult sunt, în principal, legătura interioară cu învățătura Bisericii despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dezvoltarea continuă sau îmbogățirea cu noi elemente liturgice și corespondența eshatologică și soteriologică.
Dacă până în secolele IV-V aceste forme de venerare ale Maicii Domnului erau într-un stadiu de început, după stabilirea dogmei maternității divine a ei (Theotokos), cultul Sfintei Fecioare s-a dezvoltat în mod continuu, fără a exista însă „inovații” de ordin doctrinar. Tot ceea ce s-a spus sau s-a scris despre Fecioara Maria în epoca patristică a fost fundamentat pe Sfânta Scriptură și pe Sfânta Tradiție a Bisericii, pe trăirea autentică, ortodoxă, a creștinilor.
Biserica a păstrat în conștiința sa sfântă, încă de la începutul existenței ei adevărul revelat despre Fecioara Maria ca Maică a lui Dumnezeu și Pururea Fecioară. Cinstirea sau venerarea ei „care derivă nemijlocit din credința în
Iisus Hristos” este cel dintâi lucru ce se cuvine a fi evidențiat în legătură cu Maica Domnului în teologia patristică. Ea este prezentă în conștiința Bisericii
prin rolul și „calitățile „ei: feciorie, sfințenie și mijlocitoare către Dumnezeu pentru mântuirea creștinilor. „Biserica a considerat totdeauna pe Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu căci în aceasta se implică mărturisirea că Cel ce S-a născut din ea nu e o persoană omenească deosebită de cea dumnezeiască, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a născut din ea, după firea Sa omenească. Niciodată nu se naște o fire, ci un ipostas, care în ordinea omenească este o persoană, firea nu vine la subzistență reală decât ca persoană. Persoana care se naște din Fecioara Maria este identică cu Persoana Cuvântului dumnezeiesc, care prin Întrupare Se face și persoana firii omenești”.
Încă din primele secole Sfinții Părinți (Sfântul Ignatie Teoforul, Sfântul Justin martirul și alții) au scris în operele lor despre Maica Domnului cu un dublu scop: pentru a mărturisi credința lor așa cum a păstrat-o Revelația divină și pentru a contracara diversele erezii cu caracter hristologic. Primele mărturii creștine despre Fecioara Maria nu adaugă nimic la Sfânta Scriptură, iar interesul popular s-a manifestat prin existența numeroaselor scrieri în care găsim exprimată credința în Pururea Fecioria Maicii Domnului.
Începând cu secolul al III-lea Biserica a trebuit să facă față unor numeroase probleme teologice și administrative. Fecioara Maria nu a fost nici acum motiv de controverse și explicații, dar era cu neputință să se vorbească despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos fără să se facă referire și la ea.
Din secolele următoare, adică IV și V, Biserica a accentuat învățătura despre fecioria Maicii Domnului (Sfântul Atanasie, Scrisori către fecioare; Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre feciorie), paralela Eva-Fecioara Maria (Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor), apoi despre sfințenia ei (Sfântul Ambrozie, Scrisoarea 63; Sfântul Efrem Sirul, Imne).
Prin Sinodul de la Efes din 431, Fecioara Maria a fost recunoscută în mod „oficial” ca ,,Născătoare de Dumnezeu” sau „Theotokos”, iar prin răspunsul dat la acest Sinod, a lămurit deplin învățătura despre unitatea Persoanei Mântuitorului nostru Iisus Hristos și rolul Maicii Domnului. Mântuitorul Iisus Hristos este Același, Om și Dumnezeu, iar Maica Sa este Născătoare de Dumnezeu. Practic, acest nume al Sfintei Fecioare, deși nu era cuprins în Sfânta Scriptură, este în strînsă legătură cu dogma Întrupării Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A o numi pe Fecioara Maria „Theotokos” nu era din punct de vedere teologic decât a spune că Fiul lui Dumnezeu s-a născut din ea, iar numele acesta „Theotokos” arată legătura intimă care există între Mântuitorul Iisus Hristos și Maica Sa. Semnificația profundă a termenului este aceea a maternității divino-umane a Sfintei Fecioare.
În ultima perioadă patristică, învățătura despre Fecioara Maria a fost reluată și amplificată de către Părinții Bisericii. Proclamarea Fecioarei Maria ca „Theotokos”, înseamnă preacinstirea ei pentru că dumnezeirea Fiului se răsfrânge, în primul rând asupra ei. În lumina numeroaselor mărturii ale Sfinților Părinți din veacurile V-VIII, credința în Maica Domnului se manifestă în Sfânta Liturghie, în numeroase condace, în tropare și stihiri sau în alte cântări, Fecioara Maria a fost și este mărită mereu, preamărită și chemată în ajutor.
Biserica o numește pe Fecioara Maria „mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii”, adică superioară oricărei alte făpturi. „Cultul ortodox, prin frumusețea și varietatea lui este ceva unic în creștinătatea întreagă” , iar acest cult, înseamnă: sărbători, cântări, omilii și predici închinate Maicii Domnului. Apariția în timp a sărbătorilor închinate
Dezvoltarea treptată a cultului Maicii Domnului a dus la statornicirea adevărului că ea este Maica lui Dumnezeu, Preasfântă, Preacurată, Împărăteasa
cerului și a pământului. Cultul ei de preacinstire (hyperdulie) este distinct de cel datorat lui Hristos (adorare) și de cel dat sfinților (dulie).
Este semnificativ faptul că Sfinții Părinți nu au considerat necesar să formuleze dogme legate de Fecioara Maria, ci au transpus într-un limbaj poetic, simbolic și doxologic, tot ceea ce Biserica mărturisea. Cinstirea Sfintei Fecioare Maria în Biserică a fost exclusiv liturgică și hristologică.
Existența, încă de la începuturile creștinismului a icoanelor Maicii Domnului, dovedește faptul că ea era preacinstită, iar icoanele erau consecința directă a dreptei învățături a Bisericii. Sub icoana și candela Maicii Domnului, în rugăciunile adresate ei, credinciosul ortodox se simte sub iubirea și lumina Domnului nostru Iisus Hristos.
Teologia patristică a insistat mult asupra legăturii foarte apropiate dintre Sfântul Duh și Fecioara Maria. Sfințenia ei este datorată lui Dumnezeu, Cel ce S-a pogorât asupra ei atât la Bunavestire, cât și la Cinzecime. Din această perspectivă Fecioara Maria este considerată pnevmatoforă prin excelență, adică sfințită și purtătoare de Dumnezeu atât în trup cât și în suflet. Insistența Părinților asupra sfințeniei Maicii Domnului a fost făcută și din considerente practice, pentru înlăturarea pericolelor ereziilor (pelagianismul care avea tendința de a atribui prea mare importanță naturii sau voinței umane a Fecioarei Maria în defavoarea harului divin). La fel, Sfinții Părinți au insistat asupra maternității Fecioarei Maria pentru a înlătura orice idee dochetă despre Trupul Domnului.
Maica Domnului devine rugătoarea în fața lui Dumnezeu pentru toți creștinii. Ocrotirea ei este cerută de către toți cei ce nădăjduiesc în „dobândirea Duhului”. Fecioara Maria chip al Bisericii înveșmântate în lumina harului lui Dumnezeu, devine ea însăși izvor de binecuvântare pentru creștini, deoarece „nu
există Ortodoxie fără Maica Domnului”. Sfinții Părinți au văzut în lucrarea ei chemarea la comuniunea a tuturor creștinilor, pentru că Biserica reprezintă adunarea celor ce cred și laudă pe Dumnezeu.
Înțelegerea ortodoxă asupra Maicii Domnului are în vedere și o dimensiune eshatologică, adică evidențierea faptului că ea este „înainte-mergătoare” a neamului omenească arătând calea și sfârșitul la care trebuie să ajungă toți creștinii.
BIBLIOGRAFIE
I. IZVOARE
1) *** BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 1988.
2) *** Ceaslovul cel Mare; Ed. Biserica Ortodoxă; Alexandria 2003.
3) *** Mineiul pe luna August; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 2003.
4) *** Mineiul pe Septembrie; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 2003.
5) *** Mineiul pe Noiembrie; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 2005.
6) *** Proloagele; Ed. Mitropoliei Olteniei; Craiova 1991.
7) ***Psaltirea; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 2001; p. 364.
8) *** ,,Părintele Iachint al Putnei”; Colecția: „Duhovnici români contemporani”; Ed. Bizantină; București 2000.
9) *** Viețile Sfinților-martie; Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor 1995.
10) *** Viețile Sfinților-august; Ed. Episcopiei Romanului 1998.
11) *** Viețile Sfinților-septembrie; Ed. Episcopiei Romanului 1999.
12) Sfântul Ambrozie; „Scrisori”; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Orodoxe Române, București 1994.
13) Sfântul Ambrozie al Milanului; „Tâlcuri la Sfânta Scriptură”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2007.
14) Sfântul Ambrozie al Milanului; „Tâlcuiri la Sfânta Scriptură”; Colecția: Părinți și Scriitori Bisericești 52; Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 2007.
15) Sfântul Ambrozie al Milanului; „Scrisori”; Colecția: Părinți și Scriitori Bisericești 53; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 1994.
16) Sfântul Ambrozie al Milanului; „Despre Duhul Sfânt”; Ed. Anastasia; București 1997.
17) Sfântul Ambrozie cel Mare; „Tâlcuri la Facere I”; Ed. Cartea Ortodoxă; Galați 2007.
18) Sfântul Ambrozie, „Imnuri”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 1994.
19) Sfântul Atanasie cel Mare; „Trei cuvinte împotriva arienilor”; Colecția: Părinți și Scriitori Bisericești 15, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 1987.
20) Sfântul Atanasie cel Mare; „Epistole”; Colecția: Părinți și Scriitori Bisericești 16; Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 1988.
21) Sfântul Atanasie cel Mare; „Cuvânt la înscrierea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și Pururea-fecioarei Maria”; Cartea: „Sfinții Părinți despre Nașterea și Întruparea Cuvântului”; Ed.Cartea Ortodoxă; București 2007.
22) Sfântul Chiril al Alexandriei; ,,Scrieri II”; Colectia: Părinti si Scriitori Bisericești 39; Ed. Institutul Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucuresti 1992.
23) Sfântul Chiril al Alexandriei; „Despre Sfânta Treime”, Colecția: Părinți și Scriitori Bisericești 40; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1994.
24) Sfântul Chiril al Alexandriei; „Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan”; Colecția: Părinți și Scriitori Bisericești 41; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Orodoxe Române; București 2000.
25) Sfântul Chiril al Alexandriei; „Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca”; Ed. Pelerinul Român; Oradea 1998.
26) Sfântul Chiril al Alexandriei; „Zece cărți împotriva lui Iulian Apostatul”; Ed. Anastasia; București 2000.
27) Sfântul Chiril al Ierusalimului; „Catehezele”; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 2003.
28) Sfântul Dimitrie al Rostovului; „Viața și Omiliile”; Ed. Bunavestire; Galați 2003.
29) Sfântul Efrem Sirul; „Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii și Învierii”, Ed. Deisis; Sibiu 1999.
30) Sfântul Efrem Sirul; „Cuvinte și învățături II”; Ed. Bunavestire; Bacău 1998.
31) Sfântul Efrem Sirul; „Cuvinte și învățături III”; Ed. Bunavestire; Bacău 1996.
32) Sfântul Eftimie Zigaben; „Tâlcuire la Evanghelia după Luca”; Ed. Sofia; București 2006.
33) Sfântul Epifaniei al Salaminei; „Ancoratus”; Editura Polirom; Iași 2007.
34) Sfântul Epifaniei de Salamina; „Panarion”; apud. Dr. Pr. Corneliu Mihail Militaru; Editura: Emia; Deva 2006.
35) Sfântul Filaret Mitropolitul Moscovei: „Catehismul Ortodox”; Ed. Cartea Ortodoxă; București 2007.
36) Sfântul Grigorie de Nazians; „Taina m-a uns”; Ed. Herald; București 2004.
37) Sfântul Grigorie de Nyssa; „Viața lui Moise și Tâlcuire la Cântarea Cântărilor”; Colecția: Părinți și Scriitori Bisericești 29; Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 1982.
38) Sfîntul Grigorie de Nyssa; „Marele Cuvânt Catehetic”; Colecția: Părinți și Scriitori Bisericești 30; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 1998.
39) Sfântul Grigorie de Nyssa; „Despre feciorie”; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 2003.
40) Sfântul Grigorie de Nyssa; „Despre suflet și înviere”; Ed. Herald; București 2003.
41) Sfântul Grigorie Palama; „Omilii I”; Ed. Anastasia 2000.
42) Sfântul Grigorie Palama; ,,Omilii III”, Ed. Anastasia; București 2007.
43) Sfântul Grigorie Palama; „Maica Domnului – în spiritualitatea isihastă a secolului al XV—lea; Ed. Deisis; Sibiu 2008.
44) Sfântul Grigorie Palama; „Fecioara Maria – prototip al vieții isihaste”; Ed Deisis; Sibiu 2005.
45) Sfântul Gherman al Constantinopolului; „Tâlcuirea Sfintei Liturghii”; Ed. Anastasia; București 2000.
46) Sfântul Ignatie Teoforul; „Epistole”; Colecția:„Scrierile Părinților Apostolici”; Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 1995.
47) Sfântul Iustin Martirul; „Dialogul cu iudeul Trifon”, colecția: Izvoarele Ortodoxiei; București 1941.
48) Sfantul Ioan Casian; ,,Despre Intruparea Domnului”; Colecția: Părinți și Scriitori Bisericești 57; Ed. Institutul Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane; București 1990.
49) Sfântul Ioan Damaschin; ,,Dogmatica”; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 2005.
50) Sfântul Ioan Damaschin; „Cuvânt la Nașterea Domnului”; Cartea: „Sfinții Părinți despre Nașterea și Întruparea Cuvântului”, Ed. Cartea Ortodoxă; București 2007.
51) Sfântul Ioan Damaschin; „Despre cele două voințe în Hristos”; Ed. Anastasia; București 2004 ; p. 25.
52) Sfântul Ioan Damaschin; „Despre Nașterea și Întruparea Cuvântului”, Ed. Sofia; București 2007 .
53) Sfântul Ioan Damaschin; „Despre Sfânta Treime”; Ed. Sofia; București 2008.
54) Sfântul Ioan Damaschin; „Cuvântări de laudă la Adormirea Maicii Domnului”; Ed. Sofia; București 2008.
55) Sfântul Ioan Damaschin; „Cele trei tratate contra iconoclaștilor”; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române”; București 2004.
56) Sfântul Ioan Gură de Aur; “Omilii la facere II”; Colecția: Părinți și Scriitori Bisericești 22; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 1989.
57) Sfântul Ioan Gură de Aur; „Omilii la Matei”; Colecția: Părinți și Scriitori Bisericești 23; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 1994.
58) Sfântul Ioan Gură de Aur; „Predici la sărbători împărătești”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 2002.
59) Sfântul Ioan Gură de Aur: „Comentar la Evanghelia de la Ioan”; Ed. Pelerinul Român; Oradea 1997.
60) Sfântul Iustin Martirul; ,,Dialogul cu iudeul Trifon”; Colectia: ,,Izvoarele Ortodoxiei”, nr.4; București 1941.
61) Sfântul Iustin Martirul; „Dialog cu iudeul Trifon”; Colecția: Izvoarele Ortodoxiei; Ed. Tipografia Cărților Bisericești, București 1941.
62) Sfântul Ioan Maximovici; „Cinstirea Maicii Domnului în tradiția ortodoxă”, Ed. Icos, București 2000.
63) Sfântul Ioan Maxențiu; „Scrieri ale călugărilor sciți daco-romani din secolul al IV-lea”; Ed. Mitropolia Olteniei; Craiova 2006
64) Sfântul Maxim Mărturisitorul; „Nașterea , viața ți adormirea Maicii Domnului”; Ed. Deisis; Sibiu 2007.
65) Sfântul Nicolae Cabasila; „Trei Omilii”; Ed. Icos; București 1999.
66) Sfântul Nicolae Velimirovici; „Predici”; Ed. Ileana; București 2006.
67) Sfântul Maxim Mărturisitorul; „Viața Maicii Domnului”; Ed. Deisis, Sibiu 1999.
67) Sfântul Maxim Mărturisitorul; „Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești”; Colecția: Părinți și Scriitori Bisericești 81; Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București, 1990.
68) Sfântul Maxim Mărturisitorul; „Ambigua”; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 2006.
69) Sfântul Maxim Mărturisitorul; „Filocalia II; Ed. Humanitas; București 1999.
70) Sfântul Maxim Mărturisitorul; ,,Filocalia III”; Ed. Humanitas; București 2004.
71) Sfântul Maxim Mărturisitorul; „Viața Maicii Domnului”; Ed. Deisis, Sibiu 1999.
72) Sfântul Maxim Mărturisitorul; „Nașterea, Viața și Adormirea Maicii Domnului”, Ed. Deisis, Sibiu 2007.
73) Sfântul Nicolae Cabasila; „Viața Maicii Domnului – Omilii la Bunavestire”; Ed. Anestis; 2008.
74) Sfântul Teofan al Niceei; „Maica Domnului – în spiritualitatea isihastă al secolului al XIV-lea”; Ed. Deisis; Sibiu 2008.
75) Sfântul Teodor Studitul; „Iisus Hristos, Prototip al icoanei sale” – tratatele contra iconomahilor; Ed. Deisis; Alba Iulia 1994.
76) Sfântul Teofilact al Bulagariei; „Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca”; Ed. Sofia; București 2007.
77) Sfântul Teofilact al Bulgariei; „Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei”; Ed. Sofia; București 1998.
78) Sfântul Vasile cel Mare; „Epistole”; Colecția: Părinți și Scriitori Bisericești 12; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 1988.
79) Sântul Vasile cel Mare; „Asceticele”; Colecția: Părinți și Scriitori Bisericești 18; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 1989.
80) Sfântul Vasile cel Mare, „Omilii la Hexaemeron”, Ed. Sofia; București 2004.
81) Sfântul Vasile cel Mare; “Tâlcuire duhovnicească la Psalmi”; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 2000.
82) Clement Alexandrinul; „Stromatele”; colecția : Părinți și Scriitori Bisericești 5, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii ortodoxe Române; București 1982.
83) Dionisie din Furna; „Erminia picturii bizantine”, Ed. Sofia; București 2000.
84) Ilie Miniat; „Predici la Postul Mare și la diferite trebuințe”; Ed. Anastasia; București 2004.
II. LITERATURĂ DE SPECIALITATE
II. 1. CĂRȚI
85) Arion, Pr. Prof. Univ. Dr.Leon; „ Omilii la Sfânta Evanghelie după Ioan” ; Ed. Asa; București 2005.
86) Bacoianis, Arhimandrit Vasilios; „Viața Maicii Domnului”; Ed. Cartea Ortodoxă; București 2007.
87) Boghiu, Pr. Sofian; „Cuvinte la Praznice împărătești”; Colecția Duhovnici români contemporani; Ed. Bizantină 2007.
88) Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene; „Liturgica Generală”; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 1985.
89) Bigam, Pr. Ștefan; Bizău, Pr. Ioan; „Ce este icoana?”; Ed. Reîntregirea; Alba Iulia 2005.
90) Buchiu, Pr. Conf. Dr. Ștefan; ,,Maica Domnului- O introducere în teologia ortodoxă”; Ed. Sigma; București 2006
91) Cavarnos, Constantine; „Ghid de iconografie bizantină”; Ed. Sofia; București 2005.
92) Chialda, Pr. Prof. Mircea; Preacinstirea Maicii Domnului; revista: Îndrumări Misionare; Ed. Institutului Biblic și de Misiune. al Bisericii Ortodoxe Române; București, 1986.
93) Chițescu, Prof. N.; „Teologia dogmatică și simbolică I”, (manual pentru facultățile teologice); ediția a II-a; Ed. Renașterea; Cluj-Napoca 2004.
94) Chifăr, Pr. Nicolae; „Istoria Creștinismului II”, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei – Trinitas; Iași 2000.
95) Costin, Dr. Vasile; Arhiepiscopul Târgoviștei; „Semnificația icoanei bizantine în Ortodoxie”; Ed. Episcopia Târgoviștei; Târgoviște 1997.
96) Coman, Pr. Prof. Ioan G.; „Și cuvântul trup s-a făcut” (Hristologie și Mariologie Patristică), Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara 1993.
97) Diaconu, Arhim. Luca; „Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț” – „Cinstirea Sfintelor icoane în Ortodoxie”; Ed. Trinitas 2008.
98) Dinu, Pr. Adrian Lucian; „Maica Domnului în Teologia Sfinților Părinți”, Ed. Trinitas; Iași, 2004.
99) Ibidem; „Fecioara Maria, prototip al vieții duhovnicești”; Ed. Trinitas; Iași 2008.
100) Epifanie Monahul; ,,Trei vieți bizantine ale Maicii Domnului”(ediția II), Ed. Deisis; Sibiu 2007
101) Gafton, Monahia Semfora; „Maica Domnului în Biserica Ortodoxă”; Ed. Sofia ; București 1998.
102) Ilie, Arhim. Cleopa; ,,Ne vorbește Părintele Cleopa” (vol 7); Ed. Episcopiei Romanului; 1998.
103) Ibidem; „Predici la sărbătorile de peste an”; Ed. Christiana; București 2001.
104) Ibidem; ,,Predici la Praznice împărătești și la sfinții de peste an”; Ed. Episcopiei Romanului, 1996.
105) Kniazev, Alexis; „Maica Domnului în Biserica Ortodoxă”; Ed. Humanitas; Bucuresti 1998.
106) Krivocheine, Arhiepiscop Vasile; „În lumina lui Iisus Hristos” – Sfântul Simeon Noul Teolog – Viață, spiritualitate, învățătură; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București, 1997.
107) Nicolaos Matsoukas; Teologia dogmatică și simbolică, IV. Demonologia, trad. Pr. Prof. Constantin Coman, Editura Bizantină, București 2002.
108) Militaru, Pr. Dr. Corneliu Mihail; „Învățătura despre Maica Domnului, până la Sinodul de la Efes”; Ed. Emia, Deva 2006.
108) Nicodim, Episcopul, starețul Mânăstirii Neamțului și Patriarh al României; „Semințe evanghelice pentru ogorul Domnului”; colecția: Comorile Pustiei; Ed. Anastasia; București 2002.
109) Părăian, Arhim. Teofil; „Maica Domnului – raiul de taină al Ortodoxiei”; Editura Eikon; Cluj Napoca, 2003.
110) Popescu Pr. Prof. Dr. Dumitru; „Iisus Hristos Pantocrator”; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii ortodoxe Române, București 2005.
111) Rezuș, Pr. Prof. Univ. Dr. Petru; ,,Teologia Ortodoxă Contemporană”; Ed. Mitropoliei Banatului; Timișoara 1989.
112) Simonopetritul, Makarios; „Triodul explicat”; Ed. Deisis; Sibiu 2008.
113) Stăniloae, Dumitru; „Iisus Hristos sau Restaurarea omului”; Ed. Omniscop; Craiova 1993.
114) Stăniloae, Preot Prof. Dr. Dumitru, „Teologia Dogmatică Ortodoxă-vol.II”; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 1997.
115) Ibidem; „Teologia Dogmatică Ortodoxă – vol.III” (ediția a II-a); Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 1997.
116) Teoclit Dionisiatul; „Maica Domnului în teologia și imnografia Sfinților Părinților; Ed. Bizantină; București 2002.
117) Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor; „Teologia Dogmatică – manual pentru seminarii teologice”; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 1991.
118) Uspensky, Leonid; Vladimir Lossky; „Călăuziri în lumea icoanei”; Ed. Sofia; București 2006.
119) Vlad, Monah Pimen; „Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului”; Ed. Bunavestire; Bacău.
II. 2. STUDII TEOLOGICE
120) Anania, Arhim. Bartolomeu V.; „Fie!”; Revista Ortodoxia; anul XXXII; nr. 3; iulie-septembrie; București 1980.
121) Adrian, Pr. Dinu; „Crainicul adevărului și apărătorul neînduplecat al Tradiției Ortodoxe”; ,,Teologie și Viață”; anul LXXX; ianuarie-iunie; Redacția și administrația: Institutul Cultural-Misionar; Trinitas; M-rea Golia; Iași 2004.
122) Buzescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae C.; „Panaghia Theotokos” în imnologia mineielor” – „Ortodoxia” – revista Patriarhiei Române; anul XXXII; nr. 3; iulie-septembrie.
123) Braniște, Pr. Prof. Ene; „Cinstirea Maicii Domnului în cultul Ortodox și formele ei de exprimare”; revista „Ortodoxia”; anul XXXII; nr. 3; iulie-septembrie; București 1980.
124) Bratu, Pr. Dr. Mihăiță; „Hristologia și filosofia în timpul controversei iconoclaste”, „Cinstirea Sfintelor icoane în Ortodoxie – retrospectivă istorică, momente cruciale de stabilire a teologiei icoanei și de criză majoră”; Ed. Trinitas; Iași 2008.
125) Broscăreanu, Drd. Rene; „Aspecte dogmatice ale disputei iconoclaste”; „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXXIX; nr. 6; noiembrie-decembrie; București 1987.
126) Chialda, Pr. Prof. Mircea; „Preacurata Fecioara Maria, Maica Domnului”; Studii Teologice; seria a II-a; anul XXXIII; nr. 5-6; mai-iunie; București 1981.
127) Crăciunaș, Ierom. Irineu; „Nașterea supranaturală a Domnului nostru Iisus Hristos”; revista: Studii Teologice; nr. 1-2; seria a II-a; ianuarie-februarie; anul X; București 1958.
128) Cornițescu, Diac. Asist. Emilian; „Temeiuri ale Preacinstirii Maicii Domnului în Vechiul Testament”; revista: Ortodoxia; anul XXXII; nr 3, iulie-septembrie; Bucuresti 1980.
129) Dură, Pr. Asist. Dr. Nicolae V.; „Teologia icoanelor, în lumina tradiției dogmatice și canonice ortodoxe”; „Ortodoxia”; anul XXXIV; nr. 1; ianuarie-martie; București 1982.
130) Dumitru, Drd. Pintea; „Învățătura Sfântului Ioan Damaschin despe Maica Domnului”, revista „Ortodoxia”, anul XXXII, nr. 3, iulie-septembrie, 1980.
131) Fecioru, Pr. Dumitru; „Teologia icoanelor la Sfântul Ioan Damaschin” ; „Ortodoxia”, anul XXXIV; nr. 1, ianuarie-martie; București 1982.
132) Gheorghescu, [anonimizat]; „Învățătura despre Maica Domnului în ortodoxie”; Revista Ortodoxia; anul XXII; nr. 3, iulie-septembrie; București 1970.
133) Idem, Arhim. Dr. Chesarie; ,,Născătoarea de Dumnezeu cea plină de har și binecuvântată”; ,,Teologie și Viață” – revistă de gândire și spiritualitate; seria nouă; an (LXXII); nr. 7-12; iulie – decembrie; Iași 1996.
134) Micle, Protos. Veniamin; Despre Cinstirea Maicii Domnului; Rev. Mitropolia Olteniei XXVIII; nr. 7-8; 1976.
135) Moldovan, Pr. Conf. Ilie; „Învățătura Sfintei Scripturi despre Prea-Curata Fecioară Maria”; „Ortodoxia” – revista Patriarhiei Române; anul XXXII, nr. 3, iulie-septembrie, Bucureșri 1980.
136) Pimen Suceveanul, I.P.S.– Episcop Vicar; „Maica Domnului, ocrotitoarea nostră”; Îndrumar Bisericesc Misionar și Patriotic 4; Ed. Mitropolieie Moldovei și Sucevei: Iași 1986.
137) Popescu, Pr. David; „Termenul „Frații Domnului” și sensul lor în Sfintele Evanghelii”; revista: Glasul Bisericii; anul XXIX; nr. 1-2; ianuarie-februarie; București 1970.
138) Savin, Pr. Ioan Gh.; „Precizări și reconsiderări în jurul problemei: ,,Frații Domnului”; Studii Teologice; seria a II-a; anul XIII; nr. 5-6; mai-iunie; București 1961.
139) Stăniloae, Pr. Prof Dumitru; „Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Luca”; „Ortodoxia”-revista Patriarhiei Române-anul XXXII, nr. 3; iulie-septembrie 1980.
140) Ibidem; „Definiția dogmatică de la Calcedon”; revista Ortodoxia; anul III, nr. 2-3, aprilie-septembrie; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București, 1951.
141) Ibidem; „Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Luca”; „Ortodoxiei” – revista Patriarhiei Române; anul XXXII; nr. 3; iulie-septembrie; București 1980.
142) Streza, Doctorand Nicolae; „Aspectul dogmatic al cultului icoanei la Sfântul Teodor Studitul”, revista: Studii Teologice, seria a II-a, anul XXIX, nr. 3-4; martie-aprilie; București 1977.
143) Vizitiu, Pr. Dr. Mihai Gh.; „Învățătura despre Maica Domnului după Sfânta Scriptură”; Studii Teologice; seria II; anul XXX, nr 3-4; martie-aprilie; București 1978.
144) Voicu, Diac. Magistrand Constantin, „Maica Domnului în teologia Sfântului Ioan Damaschin”; „Mitropolia Olteniei”, XIV (1962), nr. 3-4.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Maica Domnului In Teologia Ortodoxa (ID: 167128)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.