Maica Domnului In Sfanta Scriptura Si In Viziunea Sfintilor Parinti
LUCRARE DE LICENȚĂ
Maica Domnului în Sfânta Scriptură
și în viziunea Sfinților Părinți
CUPRINS
Introducere
Fecioara Maria în Spiritualitatea Patristică (sec. I-VIII)
Cultul Fecioarei Maria
Cultul Maicii Domnului ca unitate a Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții
Maica Domnului în literature patristică din sec VI-VIII
Scriitori de limbă greacă
Sfântul Ioan Damaschin
Sfântul Gherman al Constantinopolului
Scriitori din Egipt
Sfântul Atanasie cel Mare
Didim cel Orb
Sfântul Chiril al Alexandriei
Scriitori din Palestina și Cipru
Sfântul Chiril al Ierusalimului
Sfântul Epifanie
Scriitori Capadocieni
Sfântul Grigorie de Nyssa
Sfântul Grigorie de Nazianz
Predica la Duminica a III-a dupa Paște
(A Sfintelor femei mironosițe)
FECIOARA MARIA
ÎN SPIRITUALITATEA PATRISTIĂ (SEC. I-VIII)
Cultul Fecioarei Maria
Cultul și sărbătorile închinate Domnului nostru Iisus Hristos, Maicii Domnului și sfinților, în general, reprezină o realitate a vieții Bisericii. Rugăciunea către sfinți sau chemarea lor în rugăciune este cuprinsă în natura însăși a omului, în nevoia lui de trascendent, în dorința de viața divină și veșnică . De aceea, sărbătorile creștine, în general, și ale Maicii Domnului, în primul rând, nu pot fi înțelese deplin decât în lumina învățăturii Mântuitorului nostru Iisus Hristos despre cinstea acordată tuturor celor care L-au urmat. Sărbătoarea aduce un dar în curgerea timpului că își are izvorul în misterul pascal desăvârșit la „plinirea vremii” de către Mântuitorul Hristos.
La originea cultului sfinților și al Maicii Domnului, în special, stă acel eveniment hotărâtor sau lucrarea prin care Dumnezeu îndeplinește dorința Sa de a desăvârși toate în Hristos, Cuvântul Său veșnic (Efeseni 1, 9-10; Coloseni 1,20) . Acest “eveniment” este, așadar, Hristos Dumnezeu Întrupat din Fecioara Maria.
Cultul Maicii Domnului și dezvoltările ulterioare sunt o afirmare a credinței creștinilor în Dumnezeu și, totodată, o atașare, o dăruire a lor față de El și față de sfinții Lui. Din punct de vedere liturgic, evoluția lentă a Maicii Domnului a însemnat o îmbogățire contiunuă, deși din perspectivă teologică nimic nu s-a schimbat. De la Sărbătoarea Paștelui sau a Învierii Domnului, cultul creștin s-a îmbogățit prin sărbătorirea Cincizecimii, a Nașterii Lui, a Botezului. Fără îndoială, primele sărbători ale Maicii Domnului îsi au rădăcina în cinstirea Mântuitorului Iisus Hristos de către creștini, fapt care implică și cinstirea celor care l-au fost ucenici. Cinstirea constă în pomenirea sau celebrarea rituală a lor. Cultul Fecioarei Maria, cult de preacinstire, s-a clădit pe aspectele teologice ale vieții si faptelor ei. „ Prin această Taină a Întrupării lui Hristos creștinii sărbătoreau, de asemenea, pe Maica Sa. Acest lucru se observă și astăzi la sărbătorile creștine din Răsarit, mai ales, unde rugăciunile și laudele liturgice sunt adresate Feciorei Maria ca Maică a lui Dumnezeu și Cea Preasfântă”.
Părinții Bisericii au subliniat întotdeauna rolul didactic al sărbătorilor si legătura dintre Jertfa Mântuitorului și cinstirea Fecioarei Maria, Maica Sa. Sărbătorile au devenit un „transitus sacer”, un paște către “Paștele” Hristos.
Ca și atunci când este vorba despre cinstirea Mântuitorului Hristos sau a altor sfinți, cinstirea Fecioarei Maria s-a manifestat public încă din perioada creștinismului primar prin mai multe forme. Cea dintâi formă cultică a fost instituirea de sărbători, zile în cursul anului bisericesc, consacrate pomenirii și cinstirii ei. Mai apoi creștinii s-au manifestat prin cântari și rugăciuni deosebite, prin slujbe speciale, prin zugravirea de icoane, prin rostirea de predici și omilii și chiar prin purtarea numelui ei de către foarte mulți oameni.
Sărbatorile închinate Fecioarei Maria, rugaciunile și cântările adresate ei și toate celelalte moduri de a-și arăta dragostea față de ea au fost o realitate în viața creștinilor. Cultul public si particular au existat de-a lungul perioadei patristice, dovadă fiind că la încheierea acestuia, aproximativ mijlocul secolului al VII-lea, Sfântul Ioan Damaschin a putut să scrie : “Ce să-ți spunem, Stăpână? Ce cuvinte să rostim? Cu ce laude să încununăm Sfântul și slăvitul tău cap? Cu ce laude să te slăvim pe tine dătătoare de bunătăți, podoaba neamului omenesc, lauda întregii zidiri, prin care, cu adevărat, zidirea s-a fericit? Că întru tine a încăput Acela pe care mai înainte zidirea nu-L putea cuprinde. Că prin tine putem privi cu fața descoperită pe Acela pe care lumea nu-L putea privi. Deschide-ne dar, o, Cuvinte a lui Dumnezeu, zăbavnicia noastră limba (Ieșire,10). Dă-ne cuvânt plăcut întru deschiderea buzelor noastre (Efeseni 6, 19).Insuflă-ne Harul Sfântului Duh, prin care pescarii au ajutor retori, iar neștiutorii de carte au grăit înțelepciunea cea mai presus de oameni, ca și noi cei slabi cu graiul să putem vorbi puțin despre marețiile preaiubitei Tale Maice”
Cultul Maicii Domnului ca unitate a Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții.
Cuvintele „ cult”, “cultic” sau altele de acest fel desemnează astăzi mai ales o serie de practice sau acte îndreptate către Dumnezeu și Sfinți, prin care se exprimă participarea la o viață comunitară și credință întru El.
Inaugurată prin Taina Botezului viața nouă creștină a cunoscut puterea rugăciunii comune sau individuale, folosirea imnelor hristologice, așa cum vedem în Epistolele Sfântului Pavel ( Filipeni 2, 6-11; Coloseni 1, 15-20) și în Apocalipsă (cap. 15) lui Ioan. Ascultarea cuvintelor Domnului, apoi lectura atentă a Epistolelor și împartășirea cu “Cina Domnului” formau cultul “nou” creștin, în sens general, cult care a fost numit înca din vreme cu termini ca „ leitourgia”. „Ritualul, forma și textul Liturghiei, așa cum sunt cunoscute astăzi, au căpătat o performanță cu totul specială, deoarece exprimă elementele esențiale ale Euharistiei, așa cum au fost transmise în Noul Testament și Traditie”.
Încă de la început, creștinismul a avut un cult al sfinților, așa cum îi numește Sfântul Apostol Pavel în Epistolele sale pe creștini (Romani1,7; Coloseni 3, 12). Pe de o parte, creștinii se rugau unii pentru alții dar, pe de altă parte, ei chemau în ajutor și pe martiri, pe sfinți și pe cei care au stat în preajma Mântuitorului cum a fost și Fecioara Maria. Viața religioasă a creștinilor s-a dezvoltat atât prin cultul public cât si prin cel particular, deoarece acesta a reprezentat atât modul cât și mediu existential al Bisericii “unde realitatea divină este experimentată, trăită într-o strânsă conexiune, de fiecare credincios, la toate nivelele spirituale: al cunoașterii, al afectivității și al voinței”.
Cultul Maicii Domnului s-a desfășurat și se desfășoară în Biserică prin lucrarea Duhului Sfânt. Acest cult se raportează mereu la Mântuitorul Hristos, Capul Bisericii, și al sfinților Săi. În acest sens, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție sunt fundamental și viața Bisericii, deci și al cultului Maicii Domnului. Din Sfânta Tradiție face parte și învătătura despre Maica Domnului care s-a dezvoltat treptat ajungând la bogăția și frumusețea de astăzi.
În termeni teologici, cinstirea acordată Fecioarei Maria se numește “supravenerare” sau “hiperdulie”, spre deosebire de cinstirea sfinților care se numește “dulie” sau “venerare”. Bogăția teologică și liturgică a Bisericii Ortodoxe s-a amplificat mai ales în domeniul învătăturii despre Sfânta Fecioară Maria, ea fiind cântată și venerată la fiecare pagină din Minei, Ceaslov, Triod sau din oricare alta carte de cult a Bisericii. Sfinții Părinți sau călugări anonimi cu o viață deosebita au alcatuit numeroase tropare, conduce, catisme, idiome, canoane, irmoase și rugăciuni în cinstea Maicii Domnului. Totodată, cultul Maicii Domnului a însemnat în epoca patristică și ridicarea de biserici, zugravirea de icoane, cinstirea religvelor rămase de la ea așa cum sunt “brâul” și “omoforul” ei.
De la „inaugurarea” cinstirii Maicii Domnului de către Arhanghelul Gravriil : „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine.Binecuvântată ești tu între femei!” (Luca 1, 28) și apoi de către Elisabeta : “Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Luca 1,42), admirația și faptele ei a trecut în popor: “Fericit este pântecele care Te-a purtat și fericiți sunt sânii pe care i-ai supt !” (Luca 11,27)
MAICA DOMNULUI ÎN LITERATURA PATRISTICĂ
DIN SECOLELE VI-VIII
Prin definițiile teologice de la Efes (431) și de la Calcedon (451) s-a adus o contribuție capitală la clarificarea problemelor hristologice care cuprindeau în sine și o „rezolvare” a legăturii dintre Fecioara Maria și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Din această perioada de aur a literaturii patristice s-a creat baza teologiei despre Maica Domnului în veacurile urmatoare. Tot aceea ce s-a scris, toate formele de exprimare teologică în legătură cu ea au fost influențate covârșitor de hotărârile luate în vremea aceea.În teologie se vorbește de așa-numitul declin al literaturii patristice în secolele VI-VIII după Hristos. În partea de răsărit a Bisericii, de la Sfântul Chiril al Alexandriei până la Sfântul Ioan Damaschin, iar în partea de apus a Bisericii de la Fericitul Augustin până la Isidor de Sevilla, se observă că nu s-a mai scris nimic original, decât cu puțin excepții. Mai sunt însa câteva caracteristici ale Teologiei aceste perioade : este sistematica, adică s-a încercat clasificarea doctrinelor și a autorilor și definirea elementelor ei de bază: este enciclopedică prin faptul că s-a încercat legarea ei de mai multe domenii de cunoaștere, este practică, mai ales în domeniul cultului și este arhiografica, monahală și filocalică.
Printre reprezentanții cei mai de seamă ai acestei perioade, se numără: Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Roman Melodul, Sfântul Andrei Criteanul, Grigorie cel Mare.
Teologii au observat o nuanțare și o diferențiere tot mai mare între Teologia Răsăritului si cea a Apusului. Aceste aspecte se pot explica, într-o anumită măsură, prin conjunctura istorică în care ai existat cele două mari părți creștine. În Apus multă vreme invaziile barbare au pus în dificultate Biserica. După căderea Imperiului Roman de Apus, în 476, circumstanțele în care s-a exprimat Biserica au fost dintre cele mai grele. În Răsărit însă, cultul Maicii Domnului a luat amploare, mai ales prin Sfânta Liturghie, prin omilii, prin poezia si arta creștină. Relativa ocrotire din exterior a Bisericii a ajutat la dezvoltarea cultului Maicii Domnului, deși multe teritorii bizantine au căzut rând pe rând în mâinile perșilor și ale arabilor. Învățătura despre Fecioara Maria s-a structurat tot mai bine , chiar și în teritoriile aflate sub influența islamului.
Totodată, trebuie subliniat faptul că în această perioadă poezia creștină a avut o influență covârșitoare. Acum s-a alcătuit Imnul Acatist și tot acum au scris Roman Melodul, Iacob de Saraugh și alți autori care au lăsat Bisericii opere poetice de o valoare deosebită. În Apus, cel putin, nu s-a studiat îndeajuns învățătura unor Sfinți Părinți precum Sfântul Andrei Criteanul, Sfântul Ioan Damaschin. De aceea operele acestora merită o analiză atentă, mai ales că ei nu au fost cunoscuți până acum în mod mai amănunțit
Scriitori de limba greacă
Sfântul Ioan Damaschin ( + 749 )
Învățătura despre Preacurata Fecioară Maria este una dintre cele mai frumoase învățături dogmatice în opera Sfântului Ioan Damaschin. El a sistematizat „întreaga literatură patristică de până la el, a meditat asupra ei și a expus-o concis, selectând ideile cele mai reprezentative din Părinții Bisericii Răsăritene”. A scris numeroase lucrări care s-au referit la întreaga arie teologică a vremii sale. În opera sa nu există date noi despre persoana și rolul Fecioarei Maria, căci înțelepciunea și smerenia lui l-au făcut să păstreze adevărul Sfintei Tradiții ortmai amănunțit
Scriitori de limba greacă
Sfântul Ioan Damaschin ( + 749 )
Învățătura despre Preacurata Fecioară Maria este una dintre cele mai frumoase învățături dogmatice în opera Sfântului Ioan Damaschin. El a sistematizat „întreaga literatură patristică de până la el, a meditat asupra ei și a expus-o concis, selectând ideile cele mai reprezentative din Părinții Bisericii Răsăritene”. A scris numeroase lucrări care s-au referit la întreaga arie teologică a vremii sale. În opera sa nu există date noi despre persoana și rolul Fecioarei Maria, căci înțelepciunea și smerenia lui l-au făcut să păstreze adevărul Sfintei Tradiții ortodoxe.
Sfântul Ioan Damaschin a scris despre Fecioara Maria mai ales în cele patru Omilii (una la Naștere și trei la Adormirea Maicii Domnului) și în Dogmatica sau tratatul său despre credința ortodoxă. El își marturisește neîncetat respectul față de aceasta Tradiție : „Să nu depășim hotarele vesnice, pe care le-au pus Părinții noștri, ci să ținem predaniile, așa cum le-am primit”.
În esență, învățătura sa despre Fecioara Maria poate fi rezumată astfel : ea este Maica Domnului, Stăpâna noastră și Pururea Fecioara “în fața căreia se închină prin Fiul ei, toată făptura, înțelegâd firește că, mai presus de funcția ei în cadrul Întrupării, ea rămâne prin darul lui Hristos dătătoarea directă de ajutor acelora care-l implora de la ea”. Există și la acest Sfânt Părinte câteva idei importante, clasice deja în scrierile patristice despre Fecioara Maria: Nașterea si aducerea la templu a Sfintei Fecioare, Bunăvestirea și pururea fecioaria ei, Maria este Născatoare de Dumnezeu, Adormirea Maicii Domnului, preacinstirea Sfintei Fecioare.
Nașterea și aducerea la Templu a Sfintei Fecioare. Viața Sfintei Fecioare are puternice rădăcini în istorie, așa cum arată Sfântul Ioan Damaschin în multe lucrari ale sale. Viața Fecioarei Maria este legată atât de viața Sfinților Ioachim și Ana, cât și de cea a Dreptului Iosif, care era din neamul lui David.
Ca și alți Sfinți Părinți de dinaintea lui( precum Sfântul Chiril al Alexandriei sau Sfântul Efrem Sirul), Sfântul Ioan Damaschin crede că Fecioara Maria s-a născut în chip firesc, natural din părinții ei trupești Ioachim și Ana. Este important de subliniat că Sfântul Ioan Damaschin crede că Fecioara Maria moștenea păcatul strămoșesc: „Ioachim și Ana au fost părinții ei. Ioachim ca un păstor își conducea gândurile precum se mâna turmele, păstrându-le sub oblăduirea sa și păstorindu-le liber. Căci, având el însusi, ca o oaie, pe Dumnezeu ca Pastor, nu-i lipsea nimic din cele foarte bune”. Apoi: „ Cât despre Ana, al cărei nume înseamnă har, era apropiată lui, atât prin obiceiuri cât și prin viața dusă împreună, dăruită cu toate binefacerile, însăm era din iconomie divină atinsă de neputința nașterii de prunci. Atunci Dumnezeu, în bunătatea Sa, privind și milostevindu-se de făptura mâinilor Sale și vrând să o mântuiască, a pus capăt nerodirii lor și ea a adus pe lume o copilă, așa cum nici una nu se mai născuse înaintea ei si nici nu se va mai naște vreodată”.
Nașterea Preasfintei Fecioare Maria din Ioachim și Ana este minunată este rod al rugăciunilor lor,totuși nu este o naștere divină precum cea a Fiului lui Dumnezeu.În Dogmatica sa,Sfantul Ioan Damaschin spune că,în lume,numai Mântuitorul S-a născut fără de păcat,pentru că El singur nu S-a născut dintr-o legătură conjugală,pătimașă,ci ,,după chipul celei dintâi faceri a lui Adam”,adică prin puterea Sfântului Duh.Sfântul Ioan Damaschin aduce și un alt temei în susținerea învățăturii că numai Domnul nostru Iisus Hristos a fost fără de păcat:El a luat de la Maica Sa firea omenească,nu și persoana ei,deci păcatul nu este al firii in sine,ci al firii în perosană!
Sfântul Ioan arată că Fecioara Maria se naște ca rod al rugăciunii și ca dar al făgăduinței, din părinții Ioachim și Ana, care erau din neamul lui David. Părinții Maicii Domnului duceau o viață sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, în curăție și dragoste, de aceea și rodnicia lor este tot de la El. În Vechiul Testament se întâlnește și cazurile altor oameni drepți care au născut la bătrânețe. În Omilia la Nașterea Preasfintei Fecioare Maria autorul dezvoltă tema rodniciei sau a fecundației care vine de la Dumnezeu: “Dar oare de ce Fecioara Maria s-a născut dintr-o familie stearpă? Celui care este Singur nou sub soare și încununarea minunilor, trebuia să-l fie pregătită calea tot prin minuni și încet, de la cele mai de jos, trebuia să se ridice la cele mai mari, trebuia sa fie prima născută cea care avea sa nască pe Primul Născut dintre toate făpturile”. Autorul se referă și la drepții Ioachim și Ana, dumnezeieștii părinți ai Fecioarei Maria, pe care îi vede împodobiți cu alese vitruți: “Cine este tatăl meu și cine este mama? Ioachim și Ana, strălucita și prea vestita pereche, căsnicia aceea mai minunată decât toate căsniciile! Nu se cădea, oare, ca ramura, care întrecea pe toți să aibă și rădăcina asemenea cu ea?”
Prin ei, Fecioara Maria însăși avea obârșia din neamul lui David. Se știe că la vechii iudei genealogia se făcea pe linie masculină, iar Sfânta Scriptură respectă acest lucru când prezintă descendența Mântuitorului din neamul lui David prin Iosif. Sfântul Ioan Damaschin arată că și descendența Fecioarei Maria din neamul lui David este importantă, pentru că la iudei „ era lege ca să nu se facă casătorii între seminții”
Ca urmare a făgăduinței făcute lui Dumnezeu de părinții săi, Fecioara Maria a fost încredințată preoților de la templul din Ierusalim, unde a dus o viață departe de orice întinăciune, o viață dăruită în întregime lui Dumnezeu. Acolo, la temple, Maica Domnului și-a păstrat trupul și sufletul în sfințenie: “Viața lăuntrică a Preasfintei Fecioare era împodobită de frumusețea virtuțiilor ca de niște ~franjuri de aur~ și înfrumusețată de harul Duhului. Prin lucrarea Duhului, are loc acum o spiritualizare treptată a firii, care dobândește libertatea și disponibilitatea interioară pentru Dumnezeu. Simțurile sunt transfigurate și ridicate la capacitatea de a gusta relațiile spirituale. Așadar, dorința Preasfintei Fecioare este de a se hrăni din cuvintele dumnezeiești și de a se întării de sava lor ca un măslin roditor în casa Domnului (Psalmul 51, 7), și ca un „pom răsărit lângă izvoarele apelor Duhului” (Psalmul 1, 3). Mintea, luminată de lumina Duhului, păstrează toate gândurile hrănitoare și folositoare sufletului, îndepărtând, fără să guste, pe toate cele ce ar putea să o păgubească. Ochii ei erau „pururea spre Dumnul” (Psalmul 24, 16), iar urechile ascultau cuvântul dumnezeiesc și se delectau de „chitara Duhului”. Iar în alt loc autorul îndeamnă: “Așteaptă putin și vei vedea mai întâi pe Fericita Fecioară intrând în Sfânta Sfintelor, ca să fie de mică afierosită lui Dumnezeu Celui Preasfânt, iar apoi să ia în pântece pe Cel ce este mai presus de înțelegere. Ce minune! Întru-un trup mic să locuiască Cel ce ține tot pământul în palmă”.
Sălășluirea Maicii Domnului la Templu este, pentru Sfântul Ioan Damaschin , un exemplu de smerenie si de moralitate pentru toți credincioșii „Fecioara Maria locuiește acolo, ducând o viață mai bună și mai curată decat toți ceilalți, departe de bărbați și de femei cu purtări urâte”.
Împodobiți cu alese virtuți, drepții Ioachim și Ana, dumnezeieștii părinți ai Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, rămân totuși supuși păcatului strămoșesc, iar Preasfânta Fecioară însăși a moștenit păcatul originar, cu toate consecințele lui, până la momentul zămislirii Mântuitorului Hristos în pântecele ei, când a fost curățită prin pogorârea Sfântului Duh asupra ei. Ideea centrală a acestei învățături este aceea că Fecioara Maria s-a făcut „începutul mântuirii noastre” și „templu” sau biserică în care s-a sălășluit Cuvântul lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.
Bunavestire. Sfântul Ioan Damaschin face legătura dintre învățătura despre zămislirea minunată a Mântuitorului de către Fecioara Maria și învățătura despre nașterea feciorelnică si demnitatea Celui ce S-a născut: „După cum atunci când a fost zămislit, Cuvântul a păstrat Fecioară pe aceea care a zămislit, tot astfel și când a născut a păzit nevătămată fecioria ei, trecând numai prin ea și păstrând-o precum era. Zămislirea s-a făcut prin auz, iar nașterea prin scoaterea la iveală a celor ce se nasc, cu toate că unii spun povești că S-a născut prin coasta Maicii Domnului. Căci era cu putință să trecă prin ușă fără să stice pecețile ei”
Tot Sfântul Ioan a mai folosit în scrierile sale mai multe imagini scripturistice care prefigurau nașterea feciorelnică a Fecioarei Maria: “poarta cea închisă”(Iezechiel 44, 2), „Toiagul lui Aaron care a odrăslit”, „scara lui Iacob”, „tronul împărătesc”. „După cum, atunci când a fost zămislit, Cuvântul a păstrat Fecioara pe aceea care a zămislit, tot astfel și atunci când a născut a păzit nevătămată fecioria ei, trecând numai prin ea și păstrând-o încuiată…Rămâne așadar și după naștere Fecioară cea Pururea Fecioară, necunoscând deloc bărbat până la moarte”. „Orice fecioră își pierde fecioria ei prin naștere, dar această Fecioară înainte de naștere și după naștere rămâne Fecioră”.
Dovedind astfel o deosebită suplețe teologică și literară, sistematizând, îmbogățind și „echilibrând învățătura despre Maica Domnului până la el”. Curăția Maicii Domnului este mai presus decât a oricărei altei fecioare pentru că și chemarea și rolul ei au fost deosebite. Calitatea de Născătoare de Dumnezeu înseamnă, mai întâi de toate, conformitatea și corespondența cu sfințenia dumnezeiască și participare reală la Întruparea Domnului.
Fecioara Maria a contribuit la împlinirea planului dumnezeiesc de mântuire prin Domnul nostru Iisus Hristos: “Cum S-a născut dintr-un singur Tată, așa S-a născut și dintr-o singură mamă ca să se păzească pentru El, care este Unul Născut, unicitatea. Că Același e Cel care este singur Născut dintr-un Tată și dintr-o singură mamă.
Așadar Sfântul Ioan înfruntă pe adversarii credinței ortodoxe care vroiau să impună Maicii Domnului numele de „Născătoare de om” sau cel mult „Născătoare de Hristos”. El crede și demonstrează că Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu!
Adormirea Maicii Domnului. Sfârșitul pământesc al Maicii Domnului, adică moartea și ridicarea ei cu trupul la cer de către Fiul lui Dumnezeu, apare ca o învățătura consemnată cu claritatea în operele Sfântului Ioan Damaschin. Această învățătură cuprinde, desigur, mai multe nuanțe. Dacă la Zămislirea Fiului lui Dumnezeu, Sfânta Fecioară a trecut peste legile firii, la Adormirea ei, s-a supus acestei legi: “Ea nu a vrut să facă excepție de la legea impusă dintru început tuturor oamenilor, ci a gustat și ea moartea trupească, deoarece „trebuie să se întoarcă în pământ tot ceea ce este plăsmuit din pământ””.
Moartea ei nu a fost o simplă necesitate naturală, fară legătură cu păcatul strămoșesc (ceva neutru sau, dimpotrivă, ceva special), dar nu a fost nici o moarte pe care să o învingă prin puterile proprii, precum a făcut Mântuitorul. Fecioara Maria „ a murit ca toți oamenii în urma păcatului strămoșesc, dar sub ocrotirea lui Hristos”. În cele trei Omilii la Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Ioan Damaschin arată că Fecioara Maria a adormit la Ierusalim, fiind înmormântată în gradina Ghetsimani, iar după trei zile a fost ridicată cu trupul la cer. După Învierea Fiului lui Dumnezeu, spune Sfântul Părinte, Maica Domnului si-a petrecut restul vieții la Ierusalim. În ultimele ei zile a fost înconjurată de cetele îngerilor, de Sfinții Apostoli, de prooroci și de mulțimea credincioșilor veniți din toate părțile pământului”. La despărțirea de trup, sufletul ei a fost luat de Însuși Mântuitorul, iar glasul îngerilor a răsunat de cântări. Tot atunci s-au săvârșit minuni multe, bolnavi, surzi, ologi, orbi, vindecându-se în chip minunat. Trupul ei, înfășurat în giulgiu și purtat de Sfinții Apostoli, a fost înmormântat în grădina Ghetsimani.
Cinstirea Maicii Domnului. Din operele Sfântului Ioan Damaschin se observă pe deplin credința și venerația sa față de Maica Domnului.Astfel, întemeindu-se pe tradiția răsăriteană, Sfântul Părinte arată în omiliile sale că Fecioara Maria a fost cinstită încă din clipa Adormirii ei la Ierusalim. Sfinții Apostoli, patriarhii, profeții și îngerii au luat parte la Adormirea Maicii lui Dumnezeu și au lăudat-o aducându-i imne prin care-i slăveau virtuțiile. Credincioșii care o însoțeau pe Maica Domnului la mormânt o îmbrățișau și îi sărutau cinstitul trup pentru a dobândi binecuvântare. Autorul motivează cinstea deosebită pe care toți trebuie s-o aducă Maicii Domnului prin faptul că dacă înainte păgânii serbau zilele de naștere ale demonilor lor fabuloși, cu atât mai mult creștinii trebuie să serbeze „ziua de naștere a Născătoarei de Dumnezeu”, căci cinstea dată Maicii Domnului se urcă spre Cel Întrupat din ea. Însuși Mântuitorul nostru a așezat-o înaintea tuturor oamenilor, pentru că „în Dumnezeu S-a făcut Om și omul a devenit Dumnezeu”.
Fecioara Maria este Maica Lui Dumnezu și are în cer și pe pământ un loc mai de cinste decât al îngerilor și al sfinților, situându-se lângă tronul Sfintei Treimi. Măreția stării fericite în care se află, vrednicia ei, prinosul de laudă pe care i-l aduc omanenii sunt exprimate cu tărie de Sfântul Ioan Damaschin. Apărător al dogmei de la Efes și continuator al teologiei Sfinților Părinți, Sfântul Ioan Damaschin a pus in evidență însușirea Fecioarei Maria de a fi Născătoare de Dumnezeu. Sfântul Părinte încadrează învățătura despre Maica Domnului în hristologie, evidențiind implicațiile ei soteriologice.
Se vede clar în Opera Sfântului Ioan faptul că învățătura ortodoxă despre Maica Domnului se stabilește deja în Biserică iar pe de altă parte, pune în evidență credința profundă, entuziasmul poetic și măiestria expunerii. Sinteza teologică, credința și evlavia sa, continuă să aibă influență în creștinismul actual, care-și caută principiile unității pierdute în epoca patristică”.
Sfântul Gherman al Constantinopolului (+ c. 733)
Alături de marii autori patristici care au scris despre Fecioara Maria stă și Sfântul Gherman , patriarh al Constantinopolului între anii 715-730, ale carui lucrări sunt de mare valoare.
Sfânta Fecioara Maria. Sfântul Gherman a rămas în literatura patristică referitoare la Maica Domnului prin câteva Omilii la sărbători ca: Adormirea Maicii Domnului, sărătoarea cinstitului brâu al Maicii Domnului. Au apărut icoanele ortodoxe și învățătura despre ele cu o energie deosebită, fapt care se datorează și apărării cetății Constantinopolului de către Sfânta Fecioară atunci când au asediat-o arabii (718). Omiliile sale arată o admirație profundă pentru Maica Domnului. Ea este considerată Maica Fiului lui Dumnezeu, Fecioara plină de sfințenie și de virtuți. Sfântul Gherman confirmă adevărurile de bază în legătură cu Maica Domnului: Pururea-Fecioară (Aeiparthenos), Maică a Domnului ( Theotokos), Preasfântă (Panagia).
În omilia la Aducerea la Templu a Maicii Domnului. Sfântul Gherman dovedește o puternică credință în Fecioara Maria și în puterea rugăciunilor ei înaintea lui Dumnezeu. El nu se ferește de a o chema în rugăciune și de a o arăta pildă de smerenie „Bucură-te, tronul preasfânt al lui Dumnezeu, casă a slavei Lui, podoaba lumii întregi, mărgăritar ales, rai care spui slava lui Dumnezeu, care strălucește jos pe pământ cu lumină neajunsă… Bucură-te, Marie cea plina de har, mai sfântă decât toți sfinții, mai înaltă decât cerurile, mai slăvită decât heruvimii și mai cinstită decât serafimi, mai slavită si mai înaltă decât toată făptura, căci la slăvita și minunata ta aducere la templu ne-ai adus nouă ramura de maslin a libertății din apele potopului, Bucură-te, porumbiță care ne-ai adus vestea cea mare a mântuirii… potir aurit care cuprinzi dulceața sufletului nostru, pe Hristos mana cea duhovnicească…”
Sfântul Gherman a preluat anumite învățături din Protoevanghelia lui Iacob, pe care însă le-a pus într-o lumină mai puternică, mai clară din punct de vedere ortodox. Scopul ei a fost arătarea frumuseții și a vitruțiilor Maicii Domnului.
Adormirea și Înălțarea Fecioarei Maria cu trupul la cer. O altă latură a învățăturii Bisericii este aceea despre Adormirea Maicii Domnului și înălțarea ei cu trupul la cer de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Abordarea acestei teme, de o mare importață pentru istoria dogmelor creștine, dovedește că Sfântul German cunoște și aprofundă Tradiția Bisericii. Cu aproximativ o suta de ani înaintea lui a trăit un autor, Ioan al Tesalonicului (+c. 630), care a vorbit despre înălțarea Maicii Domnului la cer și despre faptele minunate petrecute atunci. Credința despre Înălțarea Maicii Domnului la cer devenea comună, obișnuită în Biserica. Sfântul Gherman aduce în sprijinul acestei credințe chiar argumentele rațiunii noastre omenești. Nu se poate gândi altceva despre Fecioara Maria decât că, după moarte ei, Mântuitorul Hristos a luat-o cu trupul și cu sufletul la cer „Trupul ei omenesc s-a aratat lucrător al vieții veșnice și a rămas întreg și plin de slavă, dăruit cu viață și nu supus somnului morții, că nu era cu putință ca vasul în care Dumnezeu fusese cuprins, sălașul dumnezeirii și slavei Celui Unul-Născut, să fie făcut sălaș al morții”
Sfânta Fecioară a trebuit să treacă prin moarte, a trebuit să se supună, ca orice om, acestei treceri pentru că și ea era din Adam. Dar nici ea, ca și Mântuitorul Hristos, n-a putut fi ținută de moarte, pentru că ea L-a purtat pe Fiul lui Dumnezeu, a fost cămara în care S-a sălășluit Însuși Cuvântul Lui: „Încă prin încercarea morții, pe care firea noastră omenescă n-a putut-o ocoli, ochii tai Fecioră Marie, ținând către Cel de sus, nu au dormitat”.
Nici o făptură, nici un om, nu poate ocoli boldul morții, iar Născătoarea de Dumnezeu s-a supus acestei legi universale. Autorul vede în moartea sau „Adormirea” Maicii Domnului existența consecințelor păcatului strămoșesc în trupul ei, deși a fost curățită la Bunavestire de Harul lui Dumnezeu. „Urmele” păcatului lui Adam au rămas, dar, ca și Fiul ei, ea a biruit prin puterea lui Dumnezeu. Sfântul Gherman face distincție între existența urmelor păcatului în trupul Maicii Domnului și păcatul strămoșesc. Nu este vorba de o ridicare la ceruri în vitrutea unei imaculate concepții a ei, ci Înalțarea la ceruri de datorează vrerii si puterii Fiului său care a chemat-o la El: „Cu adevărat, tu ai împărtășit starea noastra dar nu ai fost stăpânită de moarte, prin care toți oamneii trec și chiar si Fiul tău, Dumnezeu a toate câte sunt a trecut”.
Mijlocirea Maicii Domnului. În locurile citate se observă că Sfântul Gherman crede în puterea de mijlocire a Maicii Domnului. Sălășluirea întru slava lui Dumnezeu n-o îndepărtează pe Maica Domnului de lume, si, dimpotrivă, îi aduce mai multă autoritate „Pururea-Fecioră, strălucind cu dumnezeiasca lumină și plină de har, a mijlocit nouă mântuirea prin nașterea cea mai presus de fire, iar acum a fost încununată cu binecuvântări fară de numar… Iar noi, cântărind și potrivind toate, să ne călăuzim după ea, ca fii ai luminii”
Scriitori din Egipt
Sfântul Atanasie cel Mare (+ 373)
Unul din marii Părinți ai Bisericii care a avut o deosebită contribuție în arătarea adevărului despre Fecioara Maria a fost Sfântul Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei
Maternitatea Fecioarei Maria. Contributia Sfântului Atanasie la dezvoltarea învățăturii despre Fecioara Maria a fost înscrisă pe linia hristologică a vremii, autorul apărând dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la care a adăugat diferite aspecte morale și ascetice ale persoanei Sfintei Fecioare. În sânul monahismului vremii de atunci, Fecioara Maria deținea un loc aparte, fiind considerată apărătoarea și ocrotitoarea tuturor. Iată cum se adresa predecesorul său, episcopul Alexandru, celor care voiau să ducă o viață virtuoasă- „În toate să ai călăuzitoare pe Maria, care este chipul celor ce vor să intre în rai”
Sfântul Atanasie a susținut împotriva arienilor că Fecioara Maria este „ Maica Domnului”, deoarece Fiul ei este Fiul lui Dumnezeu, Născut din veci din Tatăl și deoființă cu El și care a venit în lume în vremurile din urmă. El a insistat asupra realității fizice a maternității Fecioarei Maria, corectând erorile lui Epiclet din Corint care vedea în Mântuitorul Hristos un mare om, un profet, dar nidecum pe Dumnezeu Întrupat „Hristos fiind Dumnezeu S-a făcut și Om pentru mântuirea noastră și S-a născut din Maria, Maica lui Dumnezeu, pentru a ne scoate pe noi de sub puterea celui rău”. Apoi „Cel ce s-a născut din Maria, după cum spun Scripturile, a fost Om adevărat, căci Trupul Domnului a fost adevărat. Adevărat spun, adică a fost ca al nostru. Căci Maria este sora noatră și toți ne tragem din Adam”
Autorul nu ezită să dea numele de „Maica lui Dumnezeu” sau „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos) Fecioarei Maria pe care o vede mijlocitoarea sau rugătoarea pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Nașterea din Fecioara Maria a Fiului lui Dumnzeu, relevarea maternității ei divină a fost mereu în atenția Sfântului Atanasie. El o arată pe Sfânta Maică ca „legătură” sau „izbăvitoarea” neamului omenesc „Căci Hristos S-a făcut Om pentru a noastră mânturie și a luat trup din Fecioara Maria , Maica lui Dumnezeu”. Apoi : „Atunci când a fost plinirea vremii, El S-a născut din Maria pentru a omorâ păcatul- și de aceea a hotărât Tatăl ca să trimită pe Fiul Său, Născut din femeie, Născut sub lege- pentru ca El luând trup să devină Om adevărat”.
Pururea- fecioria Maicii Domnului. Ca și pentru alți Părinți, și pentru Sfântul Atanasie nașterea feciorelnică a Logosului lui Dumnezeu din Fecioara Maria este semnul evident al dumnezeirii Sale. Iată ce spune în lucrarea sa cea mai importantă: Despre Întruparea Cuvântului: „Atunci când El S-a făcut ca și noi, Si-a luat El însuși Trup din fecioara pentru a ne arăta o dovadă a dumnezeirii Sale. S-a arătat astfel că El care Si-a lucrat trupul Său este Făcătorul a toate. Iar pentru noi, văzând că un trup se naște dintr-o fecioră care nu a cunoscut bărbat, trebuie să înțelegem aceasta că Cel care a luat un astfel de trup este Ziditorul și Făcătorul a toate”.
Pentru Sfântul Atanasie, curăția trupească a Maicii Domnului este mai presus de orice îndoială, fiind primul care folosește cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan (19, 25-27) ca argument în susținerea pururea-fecioriei ei. Această stare a ei nu a putut fi atinsă de nimic. Sfântul Atanasie folosește pentru ilustrarea curăției Maicii Domnului numirea patristică de- „pământ nelucrat de mână omenească”. Numirea Maicii Domnului ca „Pururea-Fecioră” a fost preluată de la Petru al Alexandriei”
Fecioara Maria-model desăvârșit de viață. Este deosebit de interesant că autorul argumentează pururea-fecioria Maicii Domnului tocmai prin afirmarea maternității ei! Argumentul acesta padadoxal prin care nașterea arată sau ocrotește fecioria Mariei este exprimată astfel: „Maria care a dat naștere lui Dumnezeu și a rămas Fecioră până la moarte, ca să se arate model pentru toți care vor urma”. Apoi : „Sfintele Scripturi ne învață că viața Feciorei Maria, Maica lui Dumnezeu, este chipul desăvârșirii și al unei vieți îngerești”
Se observă că Sfântul Atanasie vrea să evidențieze, în special, calitățile Feciorei Maria. Aspectele morale ale vieții ei sunt propuse spre luare aminte și imitare pentru toți cei care doresc să cunoască adevărul. Printr-un ton interogativ, deosebit de sugestiv, autorul îndeamnă la cercetarea atentă a Scripturilor și la aprecierea justă a celei care a dărut trup Mântuitorului lumii: „Câte ~fecioare Maria~ vom mai găsi?Să luăm aminte cum ea L-a îmbrățișat și cum L-a însoțit pe Domnul! Câtă bucurie oare n-a avut îngerii când și-au văzut chipul curăției lor în timpul unei feciore ! Cum o va arăta Domnul tuturor și va zice Părintelui ceresc: ~Toate acestea au fost și sunt feciore precum Maria, Maica Mea!~”
Pe scurt, se poate spune că învățăturile Sfântului Atanasie privitoare la Fecioara Maria este un „pas înainte”deoarece, pe lângă faptul că a încadrat-o în hristologie, a scos în evidență și virtuțile ei.
El a numit pe Sfânta Fecioară „Theotokos”, consacrând numele acesta în Teologia patristică. A recomandat-o ca un model de trăire. Calitățilei ei: pururea-fecioria, maternitatea divină și sfințenia au fost considerate daruri ale lui Dumnezeu de care trebuie să se împărtășescă toți creștinii.
Învățătura despre Fecioara Maria ca model de curăție provine, așa cum s-a afirmat deja, de la predecesorul său, episcopul Alexandru, și a influențat totodată pe alți Sfinți Părinți, poate în primul rând pe Sfântul Ambrozie al Milanului care l-a preluat aproape cuvânt cu cuvânt.
Didim cel Orb (+398)
Didim s-a născut în Alexandria și, în pofida handicapului său de vedere, a ajuns prin grija Sfântului Atanasie, conducător al școlii catehetice de acolo. Acest lucru s-a petrecut ca urmare a deosebitei culturi pe care o avea atât în domeniile laice (geometrie, aritmetică), dar și în Teologia creștină pe care o cunoștea foarte bine. A murit pe la anul 398 și o dată cu el s-au încheiat și cursurile școlii din Alexandria. A avut printre ucenici personalități ale vremii precum Sfântul Grigore de Nazianz, Rufin și Feciritul Ieronim.
Din lucrările sale se pot aminti: Despre Sfântul Duh, lucrarea cea mai importantă a antichității privind acestă temă, Despre Sfânta Treime si Contra maniheilor. Deci multe din operele sale au dispărut, totuși din ceea ce s-a păstrat se poate crea o imagine asupra teologiei începuturilor Bisericii .
Didim cel Orb a cinstit-o în chip deosebit pe Feciora Maria pe care a numit-o „Theotokos” și „Pururea-Fecioară”. Atunci când a insistat asupra fecioriei ei și asupra Nașterii curate a Mântuitorului, deși nu a adus lucrari originale, Didim a încercat să demonstreze că Fiul lui Dumnezeu S-a născut cu adevărat pe pământ și că Trupul Lui era adevărat: „El a fost numit Fiul Omului” pentru a înfrunta de docheți căci , de altfel, nu își are începutul existenței (pământești) printr-un tată, după cum nici printr-o mamă. Aceasta o mărturisim cu toate că se spune despre El că „a fost născut din femeie”
Așadar, Didim cel Orb a fost unul din autorii care a scris cu multă dragoste despre Fecioara Maria și de aceea ar trebui studiat și pus în valoare mult mai mult în epoca actuală
Provenind dintr-un mediu în care teologia se folosea mult sensul alegoric, dar si cel literar, Didim cel Orb a cautat să păstreze echilibrul și armonia în exprimare, accentuând adevărurile de credință. El a susținut realitatea firii omenesti a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a mărturisit că este Dumnezeu adevărat, Născut în lume din Fecioara Maria , Maica Sa.
Sântul Chiril al Alexandriei (+444)
Sfântul Chiril s-a născut, pe la anul 370, în Alexandria, unde a și învățat, formându-și o cultură deosebită. Din operele sale, care ocupă zece volume din Patrologia greacă, cele mai importante sunt fără îndoială cele scrise împotriva ereziilor ariană și nestoriană, dar și cărțile Despre adorarea și cultul în duh și adevăr, Glafira, Pastorala a-4-a Către Fecioara Maria, Omilia la Aducerea la Templu a Mântuitorului.
Ceea ce a marcat perioada vieții sale a fost lupta pentru păstrarea credinței. Învățătura sa despre Feciara Maria-Theotokos a fost ca Biserica să nu se destrame, ci dimpotrivă să aibă conștiința ortodoxiei sale. Când a izbucnit controversa nestoriană, adică prin anii 428-429, Sfântul Chiril avea peste 15 ani de păstorie și un renume care-l arată a fi, cu adevărat, un „conducător” al Bisericii.
Nestorie fusese ales, prin împăratul Teodosie, în scaunul de Constantinopol în anul 428. Ea a căutat să apere realitatea firii umane a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar a greșit atunci când a venit vorba despre cea care L-a născut. Ducând la extrem învățătura despre Mântuitorul a exagerat și în ceea ce o privește pe Fecioara Maria. El o consideră o mamă a Omului Iisus și nu a lui Iisus-Dumnezeu. Ea este demnă de toată cinstea, dar se cuvine, spunea el, să o numim pe Fecioara Maria „Născătoarea de Hristos” sau „Născătoare de om”. Nestorie fiind antiohian avea, prin tradiție, îndreptată atenția spre nașterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, adică spre natura Sa omenească.
La prima vedere pare o dispută de idei, din perspectiva unora chiar binevenită, dar dacă s-ar fi lăsat lucrurile în sensul în care evoluau ar fi fost un dezastru prin Biserică. Era o problemă de comunicare a însușirilor în Persoana Mântuitorului, dar Nestorie nu putea accepta că Hristos Dumnezeu ar putea să aibă fire umană și să I se atribuie suferință, patimile. Cuvântul lui Dumnezeu, credea el, mai mult s-a „însoțit” decât s-a unit cu firea umană luată din Fecioara Maria. O problemă a început să se constituie în jurul numelui ei: „Theotokos”.
Numele acesta era propriu Fecioarei Maria încă din timpuri vechi, dar acum se inpunea ca acesta să fie scos în evidență mai mult. Patriarhul Proclu al Constantinopolului l-a folosit în prezența lui Nestorie la una din predicile sale, justificând folosirea lui. Nu se putea admite nici o separare în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos sau că firea umană nu ar fi una reală în Persoana Mântuitorului. Nu sunt doi hristoși, unul coborât din cer și altul din Feciara Maria și nu sunt două firi, divină și umană, amestecate sau confundate, ci amândouă într-o singură Persoană.
Ceea ce a marcat viața patriarhului al Alexandriei a fost istoria legată de Sinodul de la Efes din anul 431. Consecvent cu poziția sa intransigentă, Sfântul Chiril a desfășurat o activitate intensă pentru mărturisirea Fecioarei Maria ca Născătoare de Dumnezeu. De aceea și incidentele sau luările de pozitie ale unor istorici și teologi trebuie înțelese ca fiind într-un curent de opinie ce nu-i era favorabil de multe ori. Chiar dacă în timpul Sinodului din 431, Sfântul Chiril s-a manifestat într-un fel anume, el a avut, totuși, recunoașterea generală a demersurilor sale. Papa Celestin I al Romei l-a numit unul din apărătorii de seamă ai învățăturii ortodoxe. Apoi, la 20 de ani după Sinodul de la Efes, un alt episcop al Romei, Leon cel Mare va recunoaște și el importanța dogmelor stabilite și contribuția covârșitoare a Sfântului Chiril.
Punctul de plecare îl constituie o incursiune în planul învățăturii despre Fecioara Maria, așa cum se regăsește în operele sale. Deși este foarte greu de deosebit omul de episcopul Chiril care a participat la acel important Sinod, se poate totuși evidenția învățătura lui despre Maica Domnului.
Maternitatea și fecioria Maicii Domnului. Prin Sfântul Chiril s-a inaugurat în practica bisericească stilul omiletic referitor la Fecioara Maria. Ea este prezentă în cuvântări și rugăciuni, este mereu lăudată și chemată în ajutor. În omilia rostită la Sinodul de la Efes se observă sensibilitatea și trăirea autorului, dorința lui de a propovădui adevărul legat de Fecioara Maria. În aceste omilii sunt chiar fragmente de rugăciuni adresate Maicii Domnului din care se observă, în primul rând, marea sa admirație pentru cea care a născut pe Fiul lui Dumnezeu: “Bucură-te, Marie, Născătoare de Dumnezeu, Maică-Fecioră, aducătoarea Luminii, corabia nestricată. Bucură-te, Fecioră Marie, Maică și slujitoare,Fecioară, din pricina Aceluia care S-a născut din tine:Maică, din pricina Aceluia pe care L-ai luat în brațele tale și L-ai Hranit cu lapte, Slujitoare, din pricina Aceluia care a luat chip de slujitor. Că iată, Împaratul vine la tine;sau mai curând El se sălășluiește în pântecele tău și se arată după cum voiește, iar poarta ta rămâne închisă. Căci ai zămislit fără sământă și ai născut dumnezeiește. Bucură-te, Marie, ceea ce ești mai de preț decât toată făptura. Bucură-te, Marie, porumbița nepătată. Bucură-te, Marie, ceea ce ești lumină nestinsă din care ne-a răsărit Soarele dreptății”
Predicile și cuvântările Sfântului Chiril au întărit mult credința și dragostea creștinilor față de Fecioara Maria. Numele de „Născătoare de Dumnezeu” era, așa cum s-a menționat deja, foarte obișnuit în Egipt și descoperă adevărul despre Întruparea Domnului nostru. Acest nume nu era o exagerare a calităților Fecioarei Maria, ci sublinia cât se poate de atent realitatea venirii pe pământ a Fiului lui Dumnezeu. El garanta totodată credința adevărată pe care trebuiau s-o urmeze creștinii. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Feciorei prin sălășluirea în pântecele ei, după voia Sa liberă, și astfel Si-a asumat Trupul sau firea omenească. Fecioara Maria a răspuns la chemarea lui Dumnezeu și a primit în sânul ei pe Cuvântul cel mai presus de ceruri, pe care nimeni și nimic nu-l poate cuprinde. Firea dumnezeiască a Mântuitorului nostru nu s-a anulat, nu a încetat să existe, ci a lucrat Dumnezeu cu puterea Sa ca El să poată încăpea acolo unde a dorit El, intrând și ieșind fără ca să strice curăția Maicii-Fecioare. De aceea, a numit pe Feciara Maria „Theotokos” este un lucru minunat înaintea lui Dumnezeu, iar în plan învățătoresc este primirea adevărului că Fiul este Unul Singur, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Mariei. Mântuitorul nostru Iisus Hristos este „Fiul lui Dumnezeu” după natura sau firea divină pe care o are de la Părintele ceresc din veșnicie, dar este și „Fiul Mariei” după natura sau firea omenescă pe care a luat-o din Născătoarea de Dumnezeu, în timp.
Sfântul Chiril a scris de mai multe ori despre fecioria Macii Domnului. A tâlcuit versetul, de la proorocul Isaia (7, 14) ca privitor la ea și spune chiar că așa cum tatăl lui Moise bz este numit în cartea Ieșirea, la fel tatăl Mântuitorului nu este numit în Legea cea nouă. Tipologia vechi testamentară se regăsește în Noul Testament și se îmbogățește cu sensuri noi. Dreptul Iosif nu a fost un „tată” în sens fizic, ci un om ce a purtat de grijă Sfintei Fecioare și Copilului Iisus. Că așa a fost, consideră Sfântul Părinte, ne asigură mărturiile aduse de proorocul Iezechiel (44, 2), unde se vorbește despre „poarta închisă” prin care nimeni nu a trecut și nu va trece, iar Domnul o va lăsa închisă, apoi despre „rugul aprins”(Ieșire 3) în care sălășluia Dumnezeu și care nu se mistuia de flăcări. Concluzia autorului este aceea că Fecioara Maria a născut fără să fie sticată fecioria ei.
Pentru Sfântul Chiril, Fecioara Maria este mai presus de orice fecioară. Ea este „Împărăteasa” fecioarelor, podoaba fecioriei, adică păstrătoarea și purtătoarea unei taine a lui Dumnezeu. Dacă Evangheliile vorbesc despre „Cel dintâi născut” sau „primul născut” acest lucru nu înseamnă că ea a mai avut copii. „Frații” Domnului nu sunt copiii Fecioarei Maria, ci ai Dreptului Iosif dintr-o casătorie anterioară. Se observă că Sfântul Chiril preia exact ceea ce spune Protoevanghelia lui Iacob și se regăsește și la alți Sfinți Părinți din Răsărit
Mijlocirea Fecioarei Maria. Una din învățăturile Sfântului Chiril cu privire la Maica Domnului este aceea de rolul ei în plan soteriologic. Din câteva pericope evanghelice Sfântul Chiril încearcă să desprindă imaginea ei luminoasă, de adevărată ocrotitoare și ajutătoare a neamului omenesc. La nunta din Cana Galileii sau lângă Crucea Domnului, Fecioara Maria este mereu prezentă smerită, rugătoare, aducătoare de tot binele.
Comentând Evanghelia de la Ioan, Sfântul Chiril al Alexandriei analizeaza ipostazele în care Fecioara Maria a avut un rol deosebit. Cuvânt cu cuvânt, aproape și imagine după imagine, Fecioara Maria este arătată lumii ca slujitoare și ajutătoare. Atunci când tălmacește pericopa evanghelică privitoare la Mântuitorul Hristos și la Maica Sa, de la nunta din Cana Galileii, în care Domnul îi spune că încă nu a sosit ceasul Său, episod delicat și controversat, Sfântul Chiril nu scapă din vedere cinstea, lauda și mulțumirea pe care i le aduce Prea Curatei Maicii Sale, Fiul lui Dumnezeu. Deși pentru mulți se dovedesc a fi greu de înțeles cuvintele Mântuitorului față de Maica Sa, totuși, pentru un adevărat creștin , ele semifică cinstea pe care Dumnezeu i-a dat-o: „Mai apoi Domnul ne-a arătat cât de mare cinste datorăm părinților noștri, prin faptul că, din respect față de Maica Sa, El S-a hotărât să facă o minune pe care nu căutase s-o împlinească mai înainte.”
Tâlcuind minunea prefacerii apei în vin , Sfântul Chiril se minunează de fapta deosebită a Mântuitorului, dar nu uită să o raporteze și la rolul avut de Sfânta Fecioră. Autorul face o actualizare prin trimiterea la Taina Căsătoriei și a binecuvântării vieții creștine, în familie „Multe lucruri deosebite s-au petrecut odată cu cea dinâi minune a Lui. Căsătoria cinstită este o binecuvântare, iar blestemul rostit împotriva femeii s-a sfârșit. Femeia nu-și va mai naște copii cu dureri, dacă Hristos a binecuvântat începutul cel bun al vieții noastre”
Sfântul Chiril o prezintă pe Fecioara Maria și atunci când ea era lângă Crucea Domnului. El amintește de slabiciunea omenescă a Sfintei Fecioare, oprindu-se asupra dimensiunii psihologice a strării descrise, dar subliniază și credința și statornicia ei față de Fiul Cel Preaiubit: „Sfântul Apostol dorește să ne învețe că Pătimirea Domnului a făcut-o și pe Maica Lui să se uimească, fie din pricina cruzimii morții Lui, fie din pricina răutății iudeilor și a soldaților iudei și a soldaților romani care L-au înălțat pe Cruce și care-și băteau joc de El împărțindu-și hainele Lui chiar sub ochii Maicii Sale”.
Sfântul Chiril a tâlcui această pericopă atribuind Fecioarei Maria o atitudine de așteptare, tăcută, plină de grijă. Există, într-adevăr, o diferență între ceea ce a spus Sfântul Chiril în omiliile rostite la Efes și tâlcuirea acestui episod, dar se observă aceeași delicatețe cu care acest Sfânt Părinte a încercat să explice „lucrarea” Sfintei Fecioare. Așa cum Origen tâlcuia cuvintele Evangheliei despre „sabia”ce avea să străbată inima Fecioarei Maria ce-și vedea Fiul răstignit, la fel Sfântul Chiril vede în rămânerea ei lângă Crucea Domnului un semn de trăire a durerii până la capăt, o dorință de a fi părtașă la suferința Lui. De aceea, trecând prin toate cu credință, Fecioara Maria este vrednica de o cinstire deosebită: „Sabia nu este alceva decât Patimile Mântuitorului, o încercare foarte mare ce putea duce sufletul ei la gânduri absurde”
Sfântul Chiril nu se oprește doar la acest aspect al Pătimirii Domnului și la trăirile Feciorei Maria. Acestea nu sunt arătate ca simple trăiri prin care a trecut ea, ci vor să arate credința ei puternică în Mântuitorul Hristos și atașamentul față de El: „Domnul s-a îngrijit așa de mult de Maica Sa încât nu a luat aminte chiar la propriile suferințe care ajungeau la culme. Cu adevărat, El nu pătimea în timpul răstignirii. El a încredințat-o pe Maică ucenicului iubit, care era Ioan, cel ce a scris cartea aceasta. A poruncit ca să o ia în casa lui și s-o aibă ca pe o mamă. Întorcându-se spre ea, a poruncit Maicii Sale să aibe pe Credinciosul Ucenic ca pe fiul ei adevărat. Ce ne învață Hristos aici când o arată pe ea?Putem spune, mai întâi de toate, că Hristos dorește să împlinescă porunca din lege. Căci nu spune oare așa legea lui Moise: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine (Iesire 20, 12)?””
Încredințarea Sfintei Fecioare ucenicului iubit, Sfântul Ioan, este , din partea Mântuitorului Hristos, o pildă adresată tuturor, pentru că astfel arată calea îngrijirii de semeni, a iubirii și a dăruirii cu care trebuie înconjurați oamenii. Sfântul Părinte subliniază în acest loc ocrotirea, de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a sufletului încercat al Maicii Sale.
Fecioara Maria- „Theotokos”- După cum s-a menționat deja, în lucrările Sfântului Chiril se regăsește de multe ori termenul „ Theotokos” prin care el arată deopotrivă realitatea Întrupării Domnului și cinstea care se cuvine Maicii Domnului. Un alt aspect legat de acest termen este cel privitor la mijlocirea Fecioarei Maria sau a ocrotirii lumii, a oamenilor prin puterea și rugăciunea ei. Sub forma unei laude aduse ei Sfântul Chiril așează adevărurile de credință ale Bisericii întregi: “Bucură-te, Marie, Născătoare de Dumnezeu, căci pentru tine au grăit proorocii, iar păstorii lăuda pe Dumnezeu…îngerii saltă de bucurie, iar arhanghelii cântă cântări nemaiauzite. Magii cad la pământ închinându-se, că tu ești cea despre care se spune în Evanghelie „Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului”(Luca 19, 38);prin tine bisericile celor ce te cinstesc au răsărit în cetăți, în sate și în insule. Prin tine dobândim înflorirea Învierii și strălucirea ei… iar înfricoșătoarea taină a Botezului Celui Sfânt la Iordan se arată; Ioan și apa Iordanului s-au făcut sfințiți, iar diavolul este aruncat afară. Prin tine sufletul fiecărui credincios dobândește mântuirea”.
Această caracterizare a Maicii Domnului este izvorâtă ca dintr-o rugăciune sau o chemare lăuntrică a autorului. Într-un alt loc, dovedind o extraodrinară intuiție, el asează pe Fecioara Maria alături de Biserică, însă nu concurențial, nu în opoziție, ci complementar. Topologia Feciorei Maria-Biserică se repetă, ca și la alți Sfinți Părinți de dinaintea sa, dar accentul este acum cel de laudă și mulțumire adusă ei. Cuvintele sale sunt mai mult o rugăciune-explicată, un imn de preamărire adus cu multă credință celei care s-a făcut vrednică de nașterea Fiului lui Dumnezeu: „Să lăudăm toți pe Maria, Pururea- Fecioara, că ea s-a făcut nouă Biserică sfântă, iar Fiul ei este Mirele Cel Preacurat. Mărire se cuvine ei din veac în veac!”
Așadar , Sfântul Chiril este recunoscut unanim ca unul din Sfinții Părinți care au contribuit decisiv la stabilirea învățăturii despre „Theotokos”. Nu doar prin masiva sa operă sau prin pozițiile sale teologice cruciale a reușit să impună adevărurile de credință. Biserica creștină a recunoscut în el, iar Sinodul de la Efes (431) a confirmat, pe unul din păstrătorii credinței, dar și un înnoitor al gândirii teologice în sensul ca a valorificat și îmbogățit învățătura despre Iisus Hristos.
Scriitori din Palestina și Cipru
Sfântul Chiril al Ierusalimului (+386)
Sfântul Chiril s-a născut în Palestina, pe la anii 313-315. A fost călugar într-una din mânăstirile de acolo și a studiat profund Sfânta Scriptură. Pe la anul 350 el a rostit 24 de cateheze care mai apoi l-au făcut foarte cunoscut. Între anii 348-386 a fost episcop al Ierusalimului și a suferit mai multe prigoniri din partea adversarilor religioși și a împaraților vremii. În anul 381 a participat la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol. Opera sa cuprinde 24 de Cateheze amintite, o Omilie și o Scrisoare către împăratul Constanțiu
Fecioara Maria în programul catehetic baptismal. Catehezele sale prezintă o deosebită valoare doctrinară. În ele este descrisă pregătirea pentru primirea Botezului, dar tratează și despre păcat, pocăință, credintă. Ultimele cateheze (19-23) sunt numite mistagogice și tratează tainele pe care le primesc cei ce se botează. Din punctul de vedere al învătăturii despre Fecioara Maria aceste cateheze relevă maniera de învățare a dogmei creștine și cuprinsul acesteia, adică despre locul pe care-l ocupă Maica Domnului în Biserică.
Pregătind catehumenii pentru primirea Botezului, Sfântul Chiril a explicat mai întâi ce înseamnă acestă Taină și cum trebuie împlinită. În acest context, autorul a vorbit despre Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a explicat (Cateheza a IV-a) ce este credința creștină, credința din care face parte și învățătura despre Fecioara Maria: „Să credeți, așadar, că numai Fiul lui Dumnezeu S-a născut și a venit pe pământ ca să curețe păcatele noastre, să se facă om pentru noi, lăsându-Se ispitit ca și noi înșine. El S-a născut din Sfânta Fecioră Maria și din Sfântul Duh”. Învățătura Sfântului Chiril despre Maica Domnului dobândește o importață extraordinară pentru că el nu o arată niciodată autonomă sau deschisă de adevărul Întrupării Logosului lui Dumnezeu. Pe lângă Taina Întrupării Domnului stă taina Maicii Lui, care se leagă de taina mântuirii noastre, a tuturor: „El S-a făcut Om, nu părelnic ca o nălucă, ci cu adevărat. El nu a trecut prin Feciora precum trece apa printr-un canal. Cu adevărat El a luat trup din ea, a fost crescut de ea și a mâncat și a băut precum facem și noi. Căci dacă s-ar fi întrupat Domnul numai în aparență, atunci și noi am învia numai în aparență, nu cu adevărat. În Hristos au fost două naturi: omenească, cea care a fost văzută și cea dumnezeiască care a rămas nevăzută. Cu adevărat El a mâncat, ca Om, ca și noi, căci a fost supus tuturor nevoilor ca și noi; ca Dumnezeu însă a hrănit cinci mii de bărbați cu cinci pâini. Într-adevăr, ca Om a murit, dar ca Dumnezeu a înviat pe un om mort de patru zile. Ca Om a dormit într-o barcă, dar ca Dumnezeu a mers pe valurile mării”
Fecioara Maria, logodnica Preacurată a Dreptului Iosif. În programul catehetic al Bisericii din Ierusalim, Fecioara Maria a ocupat un loc important, deoarece Sfântul Chiril era conștient că Întruparea Domnului nu poate fi înțeleasă așa cum trebuie decât prin prisma persoanei ei.Încercarea de explicare a „tainei” venirii Domnului pe pământ include în mod necesar referirea la Maica Sa. Îndemnul acestui Sfânt Părinte era ca toți să se străduiască să urmeze pe Fecioara Maria prin practicarea virtuțiilor. El precizează învățătura despre ea prin proorociile biblice: „O, iubitorilor de feciorie și păstrători ai curăției să cinstim toți cu buze curate pe Domnul Cel Născut din Fecioara”. Apoi : „Căci ar fi poate nevoie să întrebăm pe evrei: s-a înșelat ori a mințit oare proorocul Isaia când a spus că Emanuel se va naște dintr-o Fecioră? Dacă ei spun că El este mincinos, totuși nu pot să dovedească nimic; căci și pe proorocii de odinioară îi faceau mincinoși și-i ucideau cu pietre. Deci dacă proorocul a pus adevărul, atunci ei trebuie să primească pe Emanuel! Cel care trebuia să vină și Cel ce era așteptat, S-a născut ori nu dintr-o Fecioră? Dacă crezi că nu, atunci învinuiești pe prooroc de minciună. Iar dacă aștepți ca acesta să se întâmple în viitor, de ce nu primești ceea ce iată, s-a petrecut deja?”
Iată că una din obiecțiile importante ale ereticilor era legată de posibilitatea sau imposibilitatea zămislirii feciorelnice a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în pântecele Fecioarei Maria. Ca și alți Părinți, Sfântul Chiril arată că adevărul este numai în Biserică, că a rămas întotdeauna același: „Noi (Biserica) primim adevărul că Logosul lui Dumnezeu S-a făcut Om nu prin voința unui bărbat și a unei femei, așa cum zic ereticii, ci după cum ne învață Evangheliile: „ Și S-a făcut Om din Feciora și din Duhul Sfânt”; acesta s-a petrecut cu adevărat și nu în aparență”
Adevărul de credință, chiar dacă este răstălmăcit de eretici sau de evrei, rămâne puternic pentru că Scripturile sunt cele ce mărturisesc despre locul, timpul și modul Întrupării Domnului : „Să nu primiți mărturia oricărui om, ci numai dacă este de acord cu Scripturile care vorbesc despre Fecioara, despre locul, despre timpul și despre cum s-au petrecut toate”.
Ca să se facă mai ușor înțeles catehumenilor, Sfântul Chiril prezintă tema maternității divine într-un stil retoric, recurgând la paralela dintre Fecioara Maria și Eva și îndemnând mai ales la meditație asupra a ceea ce spun profeții: „Să ne întrebăm iarăși de unde și cum a venit (Mântuitorul)? Proorocul Isaia este cel ce ne răspunde :”Iată, Feciara va lua în pântece și va naște fiu și-i vor pune numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14)”
„Moartea a venit printr-o fecioară, Eva. De aceea era nevoie ca Viața să vină tot printr-o fecioră, căci așa cum șarpele a înșelat la început, la fel Arhanghelul Gavriil să aducă vestea cea minunată la urmă”.
Un exemplu de tâlcuire scripturistică și de meditație asupra Revelației lui Dumnezeu se află într-un alt text al Sfântului Chiril. În acesta se poate observa atenția deosebită pe care a acordat-o învățăturii despre Fecioara Maria: „Să citim iarăși ce spun Scripturile „Cere un sistem de la Domnul Dumnezeul tău, în adâncurile iadului sau în înălțimile cele de sus” (Isaia 7, 11). Să înțelegem că un „semn” este ceva cu totul deosebit.Precum apele și stâncile care au fost semnele tăcerii prin mare sau întoarcerea soarelui înapoi și alte lucruri asemănătoare. Dar ce să spun ca pildă împotriva evreilor decât cele despre domnia lui Ahaz de 60 de ani. Ezechiea s-a născut cu 9 ani mai devreme decât acela. Ce nevoie era ca să se facă o proorocie despre cineva care avea să se nască mai înainte ca tatăl lui să fie împreună? Căci cu adevărat el nu a spus: „a luat”, ci a spus : „va lua”, arătând profeția”
Theotokia Maicii Domnului. Ca cei mai mulți Părinți de dinainte de Sinodul de la Efes, Sfântul Chiril nu insistă asupra termenilor de Theotokos pentru Născătoarea de Dumnezeu. Deși numai o singură dată găsim termenul acesta în catehezele sale, totuși, se observă că autorul a crezut cu tărie în Fecioara Maria ca „Născătoare de Dumnezeu”: „Iubiților, iată că multe marturii am depus despre Hristos. Părintele ceresc dă mărturie despre Nașterea cu adevărat a Fiului Său, Sfântul Duh mărturisește despre Naștere, coborând în chip văzut asupra Lui, Arhanghelul Gavriil mărturisește despre Naștere aducând vestea minunată Mariei, Feciară, Născătoare de Dumnezeu dă mărturie despre Naștere Lui”.
Sfântul Chiril a vorbit despre Feciora Maria doar în contextul Întrupării Domnului, numindu-l „Dumnezeu, Fiul Născut din Fecioară”și nu lasă nici o clipă să se vadă îndoială cu privire la învățătura Bisericii despre ea: „Nu este cuvenit să adorăm un om, dar nici nu-i permis să credem că El este numai Dumnezeu, respingând omenirea Sa. Căci dacă Hristos a fost Dumnezeu Deplin-și așa este!- dar nu a luat întreaga omenire, atunci suntem străini de mântuire. Să-l adorăm ca pe un Dumnezeu, dar să credem că El S-a făcut Om. Nu se cuvine să susținem că El este Om, lăsând deoparte dumnezeirea Lui; și în nici un caz nu ne mântuiește să mărturiseim dumnezeirea Lui, fară să mărturisim și omenirea Lui”
În acest loc o mărturisire despre unirea firii dumnezeiești cu firea omenească în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos se relevă faptul ca Fecioara Maria este cu adevărat Maica Domnului. Prin ea și din ea a luat Mântuitorul nostru Iisus Hristos firea Sa omenească, iar amestec, schimbare sau împărțire a vreunui în Persoana Sa nu poate să existe. Concluzia inedită este aceea a importanței deosebite a persoanei Fecioarei Maria în stabilirea învățăturilor de credință ale Bisericii.
Fecioara Maria- model ascetic de trăire. Pentru Sfântul Chiril, Fecioara Maria nu este doar persoana care a mijlocit venirea Fiului lui Dumnezeu în lume ci, ca și Sfântul Atanasie sau Sfântul Epifaniu, el o arată model de viețuire sfântă: „Să urmăm toți, prin harul lui Dumnezeu, calea credinței, tineri și fecioare, bătrânni și copii, fără să ne dăm lăcomiei, ci rugându-ne Domnului Hristos. Să nu ne întorcem ochii de la slava credinței, care este coroana îngerilor și viața îngerească! Cei care urmează curația sunt îngerii care locuiesc pe pământ. Fecioarele vor avea locul lor cu Fecioara Maria. Să ne ridicăm de sub povara podoabelor, a privirilor necurate, a gândurilor desfrânate, a parfumurilor care duc la stârnirea poftelor plăcerii. În loc de acestea să primim parfumul frumos al rugăciunii, al poftelor bune și al sfințeniei trupești, asa cum ne va spune nouă Fiul Feciorei, celor ce vom fi bărbați drepți și femei preacinsite: Voi aseza locașul Meu în mijlocul vostru și sufletul Meu nu se va scârbi de voi. Voi umbla printre voi, voi fi Dumnezeul vostru și voi poporul Meu” (Levitic 26, 11-12)
Autorul propune atunci un model de viață pentru toți oamenii, lăudând starea de curăție, de feciorie trupească și sufletească a Fecioarei Maria, pe care o vede întunecată de toate virtuțiile. Ascetismul său nu este supraomenesc, ci la îndemâna tuturos, pentru că și alții înainte au putut urma lui Dumnezeu în toată curăția. Chipul și viața Maicii Domnului sunt pentru autor cel dintâi model de trăire.
Sfântul Chiril deschide calea unei Teologii a frumuseții, a trăirii crștine, după modelul sfinților: „La început femeia era obligată să satisfacă pe barbat, deoarece Eva, născută din Adam și nu dintr-o mamă a fost făcută din bărbatul ei. Pe când Maria nu a născut om așa cum fac oamenii, ci ea a născut în chip feciorelnic, prin lucrarea Sfântului Duh și prin puterea lui Dumnezeu”.
Așadar, Catehezele Sfântului Chiril ne oferă o mărturie asupra ortodoxiei credinței în veacul al IV-lea. În mai multe rânduri, în Catehezele sale, acest Sfânt Părinte a scris despre Fecioara Maria, combătând „fabulele” ereticilor și încercând să ofere catehumenilor o învățătură clară, ortodoxă.
Zămislirea și Nașterea Fiului lui Dumnezeu sunt minuni săvârșite de Dumnezeu cu ajutorul Fecioarei Maria, pe care întreaga Sfânta Scriptură le mărturisește. Ereticii și cei ce nu cred în Fecioara Maria, nu cred de fapt în puterea lui Dumnezeu de a lucra în lume.
Pe un ton simplu, spontan Sfântul Chiril a dorit să exprime acest adevăr : cine „înțelege” pe Fecioara Maria, „înțelege”, de fapt, o parte din tainele lui Dumnezeu. Deși folosește numele de „Născătoare de Dumnezeu” doar o singură dată este evident că el crede în maternitatea divină a Fecioarei Maria. Prin operele Sfântului Chiril s-a dezvoltat mai mult cultul Maicii Domnului, căci nu se poate afirma că el doar a scris despre ea fără ca să o cinstească și să o cheme în ajutor sau, mai mult, fără a o arăta pildă de credință și de viată.
Sfântu Epifaniu (+ 403)
Sfântul Epifaniu s-a născut lângă Gaza, în Palestina, în jurul anului 315 după Hristos. S-a remarcat repede ca un foarte bun teolog și lingvist. Sfântul Epifaniu a fost ales în anul 367 episcop de Salamina în insula Cipru. „Marea teamă a vieții sale a fost lupta înverșunată contra ereticilor, luptă pe care a ilustrat-o cu două opere principale: Ancoratul și Panarion”. A murit la 14 mai 403.
Mărturia Fecioarei Maria împotriva ereticilor. Având ca bază teologică niceeană a Sfinților Părinți, el a tratat învățătura despre Fecioara Maria în opera amintită deja aici: Ancoratul , un compediu al credinței creștine, și Panarion, scriere în care respinge foarte multe erezii din acele vremuri (aproximativ 80 de erezii). În operele sale, ea a avut o atitudine foarte dură asupra lui Origen și a învățăturilor lui, dar se pare că acest lucru s-a datorat tocmai faptului că acesta din urmă era foarte mult folosit de ereticii arieni în justificarea învățăturilor lor.
În scrierile sale, Sfântul Epifaniu a luat atitudine împotriva colirindienilor și antidicomarianiților. Aceștia din urmă credeau că Feciara Maria a dus o viață obișnuită cu Dreptul Iosif și a mai avut copii, deci negau, în special, pururea-fecioria ei. Colirindienii însă, răspândiți în Arabia, Turcia și Sciția, aveau un cult deosebit al Fecioarei. Ei aduceau diferite daruri Maicii Domnului, ca lui Dumnezeu Însuși, costând în special în pâini pe care le consumau sub forma unei comuniuni. În legătură cu cele afirmate mai înainte Sfântul Epifaniu face referire la preoția femeilor, arătând că nu se cuvine unei femei să slujească la altar : „Nimănui, nici chiar Mariei, nu i-a fost încrednțată Taina preoției, cu toate că ea a fost așa de mult cinstită și a primit în pântece pe Împăratul a toate, pe Dumnezeul Cerurilor, pe Fiul lui Dumnezeu. Că numai prin bunăvoința lui Dumnezeu și printr-o puternică și minunată taină, El Și-a alcătuit trupul în pântecele ei ca într-un templu și S-a sălășluit prin Cuvintele lui Dumnezeu.”
Respingând pe colirindieni și pe alți eretici, Sfântul Epifaniu a realizat mai mult, adică a elaborat propria învățătura despre Maica Domnului, cu noi sensuri si teme, desprinse din Tradiția creștină autentică, alături de temele consacrate: „fecioria”, „Eva cea Nouă”, „sfințenia”.
Moartea a venit prin Eva, iar Viața prin Fecioara Maria. Sfântul Epifaniu vorbește pe larg despre pururea-fecioria Maicii Domnului ca și despre sfințenia vieții ei. O numește deseori : „Maica Vieții” și arată legătura ei cu Biserica. Acest Sfânt Părinte este printre cei dintâi care aduce cu privire la cultul Maicii Domnului și înălțarea ei cu trupul la cer.
Sfântul Epifaniu a plecat de la mai multe profeții, precum cele de la Facerea 3, 15 și Isaia 7, 14, aplicându-le, ca și alți Părinți, Fecioarei Maria. El a insistat mai ales, pe modul zămislirii Fiului lui Dumnezeu. Așa procedează cu versetele de la Luca 1, 35: „Duhul Sfânt se va pogorâ peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri”, pe care-l înțelege în sensul lucrării Sfântului Duh în ființa Născătoarei de Dumnezeu: „Fără sămânță bărbătească El Și-a lucrat Trupul preasfânt în Maria, Născătoarea de Dumnezeu și este Cel născut din femeie (Galateni 4, 4), după cum mărturisesc Scripturile. Apoi El, ca Om, a putut spune : „Dumnezeul Meu!” iar ca Fiu ca fire dumnezeiască a spus : „Părintele Meu!”
Iată că, întâi de toate, el nu ezită să o numească cu toată tăria pe Fecioara Maria: „Născătoare de Dumnezeu” sau „Theotokos”. Aceasta se petrece pe fondul afirmării clare a unității firii dumnezeiești cu firea omenească în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Consecința directă a acestei uniri ipostatice este teotokia sau maternitatea divină a Maicii Domnului
Mai mult chiar, pentru a sublinia că Maica Domnului este „Pururea Feciară”, Sfântul Epifaniu accentuează rolul Sfintei Tradiții sau al consensului general al Bisericii: „Nu este oare de ajuns mărturia numelui ei: Fecioară? Nu este de ajuns pentru voi să vă convingă, iubitorilor de certuri?Era cineva odinioară în stare să îndrăznească să rostească numele Sfintei Maria, fără ca imediat să adauge numele: „Fecioară”?
Sfântul Epifaniu aduce argumentele Sfintei Tradiții care a văzut în Dreptul Iosif, logotnicul Sfintei Fecioare, un păzitor al curățeniei ei. La vârsta lui de aproape 80 de ani Dumnezeu l-a învrednicit să păzească ca un bun ostaș pe „Mielușeaua lui Dumnezeu”
Într-un alt loc, autorul înfățișează Biserica lui Hristos ca o Mireasă, apărând, și în acest context, curăția trupească a Maicii Domnului, Sfântul Epifaniu spune ca numai El „Cel Unul-Născut al Tatălui a deschis pântecele Maicii Sale care este pururea feciară”. Autorul invocă aici și cuvintele Sfântului Ioan (19, 25-27), arătând ca Fecioara Maria nu a mai avut alți copii. El răspunde astfel ereticilor care negau pururea-fecioria Maicii Domnului. Cuvintele Evangheliilor: „…fără să fii fost ei înainte împreună” (Matei 1, 18); „fără să fi cunoscut-o pe ea „ (Matei 1, 25) sunt explicate prin aducerea argumentelor de la prooroci și de la Sfântul Apostol Pavel . Însăși încredințarea, de către Mântuitorul, a Feciorei Maria lui Ioan este dovada că ea nu a mai avut copii și că și-a dus viața în continuare în curăție.
Paralela Eva-Fecioara Maria. În ceea ce privește paralela Maria-Eva, Sfântul Epifaniu a pus accent pe latura „existențială” a lor, distingând clar între cele două „fecioare”, adică pe cea care a avut un rol ziditor pentru oameni, de ceea ce a avut rol pierzător pentru aceștia.
În lucrarea Panarion sunt două texte mai importante în care autorul abordează tema celor „două Eve”. Pe linia unor mari înaintași ca Sfântul Justim Martirul și Folosoful și Sfântul Irimeu al Lyonului, Sfântul Epifaniu a dezvoltat o învățătura în deplin acord cu cea a Sfinților Părinți de dinaintea sa. Autorul a arătat că Eva poate fi numită: „maică a vieții” doar în sens larg, căci adevărata „Viață” a venit prin Maria: „Dar iată că și o altă minune trebuie văzută în legatura cu Eva și cu Maria: cea dintâi a fost pentru bărbat pricină a morții și prin aceasta pentru lumea întreagă, pe cand Maria a fost pricinuitoarea Vieții, iar prin Acela s-a pus început vieții noastre. Căci de aceea a venit Fiul lui Dumnezeu în lume, ca acolo unde a împărățit păcatul, acum Harul lui Dumnezeu să vină mai mult (Romani 5, 20); ca acolo unde moartea a stricat viața, acum Viața să se salășluiască în locul morți, alungându-se moartea din lume printr-o femeie, precum a și intrat. Și precum Eva fiind fecioră, totuși nu a ascultat, la fel Maria a fost fecioră dar a ascultat vestirea îngerului despre pogorârea din cer și arătarea Vieții veșnice”
Iată, așadar, că paralela dintre Eva și Fecioara Maria este „îmbogățită” prin extinderea învățăturii despre adevărata maternitate realizată prin Fecioara Maria. Eva a născut odinioară în păcat și de aceea ea nu rămâne decât „un chip”, „o figură” a adevăratei maternități care se împlinește în Fecioara Maria, Maica Domnului. Sfântul Epifaniu întărește acest adevăr prin faptul că se gândește și scrie despre paralela Fecioara Maria-Biserica. Acest lucru nu ar fi fost posibil dacă el nu ar fi avut în vedere calitățile excepționale ale Maicii Domnului și dacă nu ar fi crezut în Biserică așa cum este explicată în Sfânta Scriptură. Aici este una din dovezile despre grija cu care Sfântul Părinte a gândit asupra versetelor Vechiului si Noului Testament: „Iată cât sunt de exacte Scripturile! Că este spus că Adam a fost zidit, iar despre Eva se spune că a luat-o din el. „El a luat una din coastele lui și a făcut-o femeie” (Facere 2, 21-22), spune acolo ca să arate că Dumnezeu Și-a zidit Lui Însuși Trupul din Maria, iar Biserica a fost ridicată din coasta Sa atunci când a fost străpuns și când Sângele și Apa au ieșit pentru mântuirea noastră”.
Teologia Sfântului Epifaniu este pusă în valoare prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Prin reflexiile sale deosebit de subtile privind crearea omului, mântuirea lui, el exprimă un punct de vedere convergent care gravitează în jurul persoanei Maicii Domnului. Ea nu este prezentată doar ca o legătură sau ca o verigă în istoria mântuirii, ci și ca finalitatea, adică desăvârșirea și înălțarea dumnezeiască.
Adormirea Maicii Domnului. În scrierile Sfântului Epifaniu se găsește pentru prima dată amănunte referitoare la sfârșitul vieții pământești a Fecioarei Maria, săvârșit pe care autorul îl vede plin de slavă tocmai pentru că ea s-a învrednicit de Nașterea Fiului lui Dumnezeu. Cu siguranță, el a încercat să adune muntele tradiții și să discearnă între ele adevătul privitor la cele întâmplate cu Fecioara Maria după Înălțarea Domnului la ceruri.
Argumentul „Purtării Fiului lui Dumnezeu de către Fecioara Maria este pentru autor o minune a lui Dumnezeu Însuși pe care mintea noastră nu o poate percepe: „Cum putea să nu dobândească Împărăția cerurilor Maria cea preasfântă chiar cu trupul ei, ea care nu a păcătuit cu nimeni și nu a greșit în vreun fel în trupul ei, ci a rămas cu totul nepătată?”
Sântul Părinte arată că dacă, pe de o parte, Sfintele Scripturi au tăcut în ceea ce privește Adormirea și mutarea ei cu trupul la ceruri atunci dar, pe de altă parte, se cuvine să se știe că aceasta s-a făcut mai mult pentru a nu tulbura mințile noastre omenești. A căuta răspunsuri cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu ea ar fi un lucru inutil pentru noi, căci noi nu cunoștem deplin „tainele” lui Dumnezeu. Sunt aduse ca argument două importante proorocii: Luca 2, 35 și Apoc. 12, 13-14, pe carele le înterpretează în sensul legăturii directe cu Fecioara Maria.
Citatul ce va fi redat în cele ce urmează, deși este unul lung, este foarte cunoscut și demonstrează încă o dată limpezirea gândirii acestui Părinte al Bisericii, dorința lui de-a explica corect Scripturile și învățătura despre Fecioara Maria: „Dacă cineva crede că noi greșim, atunci îl lăsăm să urmeze mărturiile Scripturii, în care noi nu găsim nimic despre care moartea Mariei, dacă ea a murit sau nu, dacă ea a fost îngropată sau nu, iar atunci cand Ioan a fost trimis în Asia nimeni nu ne-a spus dacă Sfânta Fecioră îl însoțea. Scripturile tac, pentru că în marea sa grijă Dumnezeu nu a vrut să srice mințile noastre cu mărețele sale minuni. Că iată, la început ai văzut pe Simeon spunând către ea: „Și prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2,35). Apoi iată că se spune în Apocalipsă: „Iată când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a prigonit pe femeia care născuse pruncul. Și femeii i s-au dat două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme și vremuri și jumătate de vreme, departe de fața șarpelui” (Apocalipsa 12-13-14), și toate acestea s-au împlinit în ea. Acestea se puteau petrece numai cu Fecioara Maria”
Sfântul Epifaniu nu arată precis ceea ce s-a petrecut cu Fecioara Maria la sfârșitul vieții ei. Convingerea lui este că fiecare trebuie să creadă în Dumnezeu care rânduiește orice pe pământ și în cer. Aluzia evidentă este aceea că ar fi o pierdere de vreme sau chiar mai rău, o blasfemie, în a cerceta iainele lui Dumnezeu. Într-un alt loc, Sfântul Epifaniu oferă trei ipostaze asupra sfârșitului Maicii Domnului, doar concluzia este aceeași cu cea menționată: „la Dumnezeu nimic nu din cele ce voiște nu este cu neputință, iar sfârșitul ei numeni nu-l cunoște cu adevărat”.
Se observă că autorul nu vorbește deloc despre învierea Fecioarei Maria sau despre o înălțare a ei cu trupul la cel, ci lasă pe ceilalți să tragă concluziile. Scopul urmărit de autor este acela de a o cinsti pe Fecioara Maria în mod deplin. De aceea preferă să aibe o poziție mai reținută decât să facă greșeli pe care nu le-ar mai putea repara vreodată. Sfântul Epifaniu a remarcat foarte bine ceea ce s-a petrecut cu operele lui Origen și de aceea nu a vrut să se hazardeze în nici un fel în explicații. Dacă a explicat unele lucruri a făcut-o numai in deplin acord cu Sfânta Tradiție a Bisericii.
Cinstirea Maicii Domnului. Sfântul Epifaniu este printre primii care se roagă Maicii Domnului și îndeamnă la participarea rugăciunii către ea, convins fiind de puterea care vine prin mijlocirea Sfintei Fecioare: „Maria, Preasfântă Fecioară, este cu adevărat mare înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor!De ce să nu o numim mare pe aceea care a avut în ea pe Cel necuprins, pe Cel pe care nu-l cuprind cerurile și pământul?”
După cum s-a arătat, Sfântul Epifaniu a combătut pe eretici, mai ales pe cei care denaturau cultul creștin, arătând în ce fel trebuie cinstită Maica Celui ce este Fiului lui Dumnezeu. Cinstirea acordată ei se îndreaptă către Dumnezeu Însuși, pentru că El Și-a arătat lucrarea sa în lume: „Da, trupul Mariei a fost sfânt, dar ea nu a fost Dumnezeu. Da, Fecioara a fost curată și plină de cinste; cu toate acestea ea nu ne-a fost dăruită ca noi s-o adorăm. Ea însăși a adorat numai pe Cel căruia i-a dat Trup. Cel ce a coborât din Cer și din sânturile Tatălui”. „Maria poate fi cinstită, dar numai Dumnezeu poate fi adorat”
Iată așadar, că Sfântul Epifaniu printr-o gândire aleasă a reușit să deschidă mai mult cuprinsul învățăturii despre Fecioara Maria. Răspunsurile lui la problemele teologice ale timpului au fost clare, fără a lăsa loc de echivoc. Când nu a găsit în Sfânta Tradiție un spijin pentru credință, a preferat să lase pe alții să-și asume responsabilitatea de a hotărâ ce anume trebuie primit și ce nu. Punctele cele mai importante ale învățăturii despre Maica Domnului la Sfântul Epifaniu sunt cele legate de pururea-fecioria el, de legătura cu Biserica și de cinstirea ei. Teologia Sfântului Epifaniu a avut o mare influență asupra urmașilor săi datorită profunzimii ei. A fost printre primii care au abordat teme noi privitoare la Fecioara Maria. Fericitul Ieronim, care i-a fost contemporan, spunea: „Epifaniu, episcop al Salamis, în Cipru, a scris numeroase cărți împotriva ereziilor pe care le-am cercetat temeinic”.
Scriitori capadocieni
Sfântul Grigorie de Nyssa (+394)
Dacă Sfântul Vasile a excelat în viața sa lucrând și luptând pentru turma pe care o păstorea , îngrijindu-se mai mult parcă de latura socială și misionară a slujirii preoțești, ceilalți Părinți capadocieni au impresionat prin mai multe calități: Sfântul Grigorie de Nazianz a fost un foarte bun predicator și orator, iar Sfântul Grigorie de Nyssa a fost un deosebit gânditor și teolog creștin.
Toți trei au continuat opera Sfântului Atanasie și a Sinodului de la Niceea (325), care au căutat să înlăture arianismul și alte rătăciri asemănătoare acestuia. Proclamarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu și deoființă cu Tatăl a fost una din cerințele majore ale epocii lor. Veșnicia și consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl ceresc a constituit principala loc preocupare teologică. Printre adversarii lor de aici erau: un alt capadocian, Eunomiu de Cizic, care a încercat să reducă doctrina arină în prim plan sub forma unui raționalism insidios, apoi Apolinarie care refuză să recunoască o fire umană întreagă în Cuvântul Întrupat. De aceea Sfântul Vasile și ceilalți Părinți capadocieni au insistat asupra învățăturii trinitare și hristologice. Din perspectiva combaterii acestor principale erezii ei au statornicit o Teologie în care Fecioara Maria deține un loc important. Sfântul Grigorie de Nyssa a apărat și el învățătura despre maternitatea divino-umană a Fecioarei Maria împotriva ereziilor vremii sale.
Întruparea Domnului din Fericora Maria. După cum s-a menționat deja, Eunomiu și Apolinarie au fost doi dintre cei mai mari opozanți ai credinței ortodoxe proclamate la Niceea și Constantinopol. Eunomiu, episcop de Cizic, afirmă ca Fiul este deosebit de Tatăl în ființă. El și adepții lui formau partida radicală împotriva consubstanțialității Fiului cu Tatăl ceresc. Apolinarie „voind să explice modul unirii firii dumnezeiești cu firea omenească în persoana Mântuitorului, pornea de la conceptia trihotomică a lui Platon, după care omul e compus din trup material, suflet animal și suflet rațional și nemuritor, susținând că la Întruparea Domnului Hristos a primit un trup omenesc cu suflet animal, lipsit însă de suflet rațional, deoarece locul rațiunii sau minții l-au luat Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu”. Aceste doctrine și altele asemănătoare, atentau direct la legătura Maicii Domnului cu Fiul lui Dumnezeu și la realitatea Trupului Domnului.
Se observă ca Sfântul Grigorie apără mai întâi unitatea firilor în Domnul Hristos și omenitatea lui adevărată: „Împreună cu toți ceilalți care învăță credința ortodoxă, mărturisesc și credința mea în Unul Hristos, Dumnezeu și Om, dar nu așa cum învață Apolinarie. Căci dumnezeirea nu devine omenitate și nici omenitatea Lui nu devine ceva ceresc, așa cum crede acela. Aș voi să spun mai bine că puterea Celui Preaînalt, prin Duhul Sfânt, a acoperit firea omenească și s-a alcătuit firea dumnezeiască înăuntrul ei. Căci așa s-a zămislit Trupul Domnului în Fecioara Maria. Din pricina aceasta Cel ce S-a Născut dintr-însa a fost numit Fiul Celui Preaînalt. Într-adevăr, numai puterea dumnezeiască poate face cu putință unirea firii omenești cu Dumnezeu, ca prin trup Dumnezeu să intre în legătură cu oamenii”
După această argumentare, Sfântul Grigorie consideră că este absolut normal ca Fecioara Maria să fie chemată cu numele: „Născătoare de Dumnezeu”, căci Dumnezeu-Fiul a luat Trup omenesc din ea: „Dacă noi propovăduim cu toată tăria și mărturisim că Hristos este puterea si înțelepciunea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 24). Același totdeauna și cu toate acestea sălășluindu-se într-un trup stricăcios și schimbător, El nu este însă pângărit astfel, ci curăția toată spurcăciunea. Atunci care mai este vina voastră și de ce suntem urâți?Ce înseamnă aceste noi împotriviri față de noi?Este oare acesta pentru că noi propovăduim alt Hristos? Mărturisim noi pe altcineva? Propovăduim noi altă Scriptură? Îndrăznește oare cineva din noi să cheme pe Fecioara în loc de „Născătoare de Dumnezeu”,”Născătoare de om”, așa cum auzim că fac unii în chip necuviincios?”
Vorbind despre Mântuitorul Hristos ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat, Sfântul Părinte ajunge inevitabil la Fecioara Maria pe care o vede „cheia” în adeverirea realității firii Lui umane. Maica Domnului a fost o femeie din Iudeea, om deplin, iar dacă Dumnezeu, Atotputernic fiind, a hotărât să se pogoare în ea, atunci ea este vrednică de numele de „Născătoare de Dumnezeu”. Sfântul Grigorie spune, de fapt, că Sfânta Fecioară reprezintă chezășia ortodoxiei credinței noastre: „ Atunci când Sfântul Duh S-a pogorât peste ea si puterea Celui Preaînalt a umbrit-o, Omul Cel Nou S-a alcătuit în ea. Aceasta este numit „nou” pentru că Dumnezeu L-a zidit, nu omenește, ci în alt fel mai înalt, Dumnezeu-Om nefăcut de mâini omenești. Căci știm că Cel Preaînalt nu locuiește în săsașurile făcute de mâini omenești, iar Omul cel Nou nu a fost făcut prin voința omenească”.
Se observă din aceste citate câteva aspecte demne de reținut : pentru Sfântul Grigorie firea umană nu există din veșnicie, ci a fost luată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos din Fecioara Maria, iar firea divină nu a „anulat” firea dumnezeiască, ci ele sunt distincte în Persoana Sa și unite prin puterea lui Dumnezeu.
Maica Domnului- Maică Fecioară. Despre fecioria Maicii Domnului autorul vorbește la modul apreciativ, străduindu-se să releve „taina” care a înconjurat-o și lucrarea deosebită la care a fost părtașă. Toate proorociile Vechiului Testament vorbesc despre Maica Domnului care este „Fecioară” în adevăratul înțeles al cuvântului. „Ascultați pe Isaia care strigă: „Un prunc se va naște! Un Fiu se va da nouă!” (Isaia 9, 6). Învață-te de la acest prooroc cum s-a născut Copilul Acesta, ce fel de Fiu s-a arătat. Oare ce lege se potrivește aici? Proorocul arată că nu va fi lege omenească. Stapânul lumii nu se supune legii firii (omenești), deci cum s-a născut Copilul, spune-mi? Proorocul spune iarăși : Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor pune numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Dumnezeu este cu noi” (Isaia 7, 14). O , Preaînălțată minune! Fecioara devine mamă și rămâne fecioară! Privește acestă nouă rânduire a naturii. Orice altă femeie, dacă vrea să rămână fecioară, nu poate sa fie mama. Atunci când o femeie devine mamă, ea nu mai este fecioră. Dar aici, cu adevărat, cele două sunt unite în aceeași ființă. Dar iată că aceeași femeie este arătată și Maică și Fecioară, iar fecioria ei nu a fost piedică în calea nașterii și nici nașterea și nici nașterea nu a stricat fecioria. Aici s-a arătat că Domnul S-a pogorât ca să ne facă vii pe toți, pentru că El a venit printr-o naștere fără stricăciune. Așadar, după putință înțetelegii noastre, o femeie care nu a avut legătură cu vreun bărbat este numită „nestricată”.
Sfântul Grigorie face trimitere și la alte imagini din Sfânta Scriptură în care se vede îngemănarea dintre legile naturii și legile divine sau, mai bine spus, opoziția aparentă dintre două lucruri sau evenimente, dar care descoperă puterea lui Dumnezeu. Unirea omenescului cu dumnezeiescul, a celor văzute cu cele nevăzute este lucrarea lui Dumnezeu și este adevărată. Nici o urmă de îndoială nu străbate gândirea Sfântului Părinte. Fecioara Maria a fost si este Maică și Fecioară. El accentuează unicitatea Fecioarei Maria și folosește diferite figuri de stil pentru a exprima aceasta. Efortul său este de a lămuri, pe cât este posibil, că ceea ce s-a petrecut cu Fecioara Maria este ceva știut și împlinit de Dumnezeu, pentru ca există un plan al Lui cu lumea întreagă și cu ea însăși.
Atât la Isaia 7, 14 cât si la 8, 3, sau în atle locuri, cea care este prefigurată este Fecioara Maria. Miriam, sora lui Moise, este și ea un „tip” al Maicii Domnului. Prima s-a bucurat la trecerea prin Marea Rosie și a cântat de bucurie înaintea Domnului, iar mai pe urmă Fecioara Maria a trecut pe toți de la moarte la viață, bucurându-se și ea cu oamenii.
Imaginea „rugului aprins”, rug ce nu se mistuia de flăcările dumnezeirii, a fost o prefigurare a Maicii Domnului, a stării la care ea a ajuns prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Moise însuși este luat ca martor al minunilor fecioriei și maternității Maicii Domnului : „Mi se pare că însuși Moise a închipuit minunea aceasta când a vorbit despre lumina în care i S-a arătat Dumnezeu și despre rugul care ardea și nu se mistuia de flăcări (Ieșirea 3, 1), căci Moise a spus : „Mă voi duce mai aproape să văd minunea aceasta”. Iar mie mi se pare că acest cuvânt „mai aproape” înseamnă nu că s-a apropiat de locul acela, ci că a dorit să vadă apoi ce se va petrece. Ceea ce s-a închipuit atunci prin focul care ardea rugul acela s-a arătat în chip lămurit în Fecioară, atunci când timpul care era între acestea a trecut. Așa cum rugul ardea dar nu se mistuia de flăcările ce-l cuprinseseră, tot așa Fecioara a dat naștere Luminii și nu a pătimit. Și nici comparația cu rugul aprins să nu te încurce, căci a închipuit Dumnezeu prin accea trupul Fecioarei „
Sfântul Grigorie de Nzssa atribuie o mare valoare „semnelor”biblice și le relaționeză cu Fecioara Maria. Semnul sau minunea incorporează Taina și aduce înțelegerea acestuia. Fecioria Maicii Domnului este ea însăși semn și minune care a fost prevestită în diferite momente ale istoriei mântuirii, iar această feciorie a ei este semnul clar al sfințeniei. Proorocul Moise s-a apropiat de locul sfânt și a văzut rugul arzând fară să fie mistuit și a făcut acesta cu toată cucernicia, desculț și cu privirea plăcută. Trimiterea la Fecioara Maria „peste timp” este pusă sub acceași notă: de ea trebuie să te apropii numai smerit, pentru că ea este „rug” ce arde și nu se strică deoarece Dumnezeu o ocrotește. Fecioara Maria a primit în sine pe Dumnezeu și nu s-a mistuit și, de aceea, este „loc sfânt”, „rug aprins” ce poate sa ardă. Sfinșenia Maicii Domnului este principala revelație pe care încearcă să o descopere Sfântul Grigorie.
Un altă imagine asupra fecioriei și sfințeniei Maicii Domnului este preluată de la proorocul Zaharia. Tâlcuind o tradiție a timpului său, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că tatăl Sfântului Ioan Botezătorul a fost ucis în templu pentru că a primit pe Fecioara Maria între fecioare: „Tot ce spunea Zaharia era o proorocire. Călăuzit de duhul de proorocire la cunoașterea tainelor celor mai înalte și la taina fecioriei care a însoțit nașterea el nu a îndepartat pe Maria de la locul din templu hărăzit fecioarelor. El propovăduia iudeilor cum Dumnezeu Făcătorul Și Împăratul a toate a luat firea omenească cu toate ale ei și o duce la sfințenie după cum binevoiește și nu este supus acesteia. Cu puterea Sa a zămislit dinlauntru un neam noi și nu a stat împotrivă ca o maică să rămână feciară. De aceea Zaharia nu a dus pe Maria din locul hotărât fecioarelor în templu. Acest loc era acela dintre templu și altar. Iudeii auzind că Domnu, după bună voia Sa, a venit printr-o naștere mai presus de fire, îl uciseseră pe Zaharia când acela aducea jertfă în fața altarului fiind preot, ci el adusese mărturie despre Nașterea lui Hristos”
Sfântul Grigorie de Nyssa, ca și Sfântul Vasile cel Mare sau Origen, preia tradiția despre uciderea tatălui Sfântului Ioan Botezătorul, Zaharia, fiul lui Varahia, despre care se vorbește în Evanghelie . Prin aducerea de argumente din Sfânta Scriptură și din Sfânta Tradiție, Sfântul Grigorie a dorit să confirme învățătura despre sălășluirea Fecioarei Maria în templul de la Ierusalim și minunile la care a fost părtașă. Mai mult chiar, pentru el Fecioara Maria a fost o persoană care din voie proprie s-a supus lui Dumnezeu, Cel ce a preaslăvit-o mai apoi cu primirea Fiului lui Dumnezeu în pântecele ei. Ea este o femeie care și-a care s-a dedicat lui Dumnezeu și a păstrat-o până la sfârsitul vieții, drept dovadă fiind în fața Arhanghelului Gavriil. Comentând versetele de la Luca, Sfântul Grigorie de Nyssa arată că a fost vorba chiar de un vot, de o făgăduință a ei pentru o viață de castitate: „Care a fost răspunsul Fecioarei Maria? Să ascultăm glasul ei preacut ce spune! Ingerul aduce vestea bucuriei nașterii, dar ea este preocupată de feciorie arătând cât de mult ținea ea la castitate. Ea nu refuză să creadă pe înger, dar nici nu vrea să-și schimbe convingerea. Și atunci ea spune: Eu nu știu de bărbat. Cum va fi mie aceasta, dacă eu nu știu de bărbat (Luca 1, 34). Maria arată prin cuvintele ei câteva tradiții apocrife. Dacă Iosif ar fi luat-o la sine pentru a avea o soție, de ce ea s-a mai mirat atunci când a auzit de vestirea nașterii, dacă ea ar fi primit dinainte să fie mamă după legile omenești? Dar tocmai prin aceasta înțelegem că ea își hărăzise viața lui Dumenezeu și trupul neatins și sfânt; de aceea chiar dacă îngerul din cea sau păreri omenești ar fi îndemnat la altceva, ea nu a vrut să știe de bărbat, ar fi spus Maria atunci. Cum voi fi mamă fără să cunosc bărbat? Căci Iosif îmi este soț, dar eu nu am cunoscut bărbat”
Afirmațiile anterioare se referă doar la o latură a învățăturii despre fecioria Maicii Domnului. Semnele biblice, asocierea ei cu „locul sfânt”, „rugul aprins” și „focul care arde și nu mistuie” sau interpretările unor evenimente din vechime sunt aprecieri pozitive asupra fecioriei ei. Mai există o explicație în concepția Sfântului Grigorie, despre curăția Maicii Domnului. Pe fondul acceptării ideii că „frații Domnului”sunt copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară celei cu Fecioara Maria, autorul afirma că ea este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Dacă Evanghelia spune că Fecioara Maria este „mama lui Iacov și a lui Iosif” (Matei 27, 56) acest lucru se petrece pentru că Dumnezeu a vrut să o apere de răutatea și necredința iudeilor care nu puteau primi că o fecioară a născut și ar fi omorât-o.
Grigorie de Nyssa evidențiază pronia lui Dumnezeu. El S-a îngrijit de Fecioara Maria ca să nu i se întâmple nimic rău din partea iudeilor, El a ocrotit-o în mijlocul poporului.
Fecioara Maria cea preamărită. Un alt aspect al învățăturii despre Fecioara Maria al Sfântului Grigorie de Nyssa este lauda și precinstirea ei. Autorul își exprimă o admirație nespusă față de ea, proclamând-o culme a sfințeniei: „Tu ești mai cinstită decât toate făpturile, mai frumoasă decât cerurile, strălucești mai mult decât soarele și ești preamărită de îngeri. Neurcându-te în rai, ci rămânând pe pământ ai purtat în sânul tău pe Domnul cerului și pe Stăpânul lumii întregi”.
Fecioara Maria a fost considerată întotdeauna „fecioară nepătată, smerită și supusă, cinstea lumii întregi, poarta vieții și cea care a câștigat mântuirea noastră”. Ea a apărat pe Eva din vechime: „Femeia a apărat pe femeie, căci cea dintâi deschisese calea păcatului, iar cea din urmă a slujit și a adus calea dreptății… Cea dintâi a adus păcatul prin lemn, iar cea din urmă a adus Harul prin lemn”
Prin prezentarea paralelei dintre Eva și Fecioara Maria , Sfântul Grigorie de Nyssa aduce în prim plan calitatea acesteia din urmă demijlocitoare a mântuirii. Fecioara Maria este între Dumnezeu și oameni ca rugătoare. Starea ei se vadește din puterea și voința dumnezeiască și nu de la sine, automom sau despărțită de Fiul lui Dumnezeu. O notă interesantă asupra acestei teme este aceea a împlinirii în bucurie de către Fecioara Maria a poruncii dumnezeiești. În contrast cu Eva, care a născut în pedeapsă și durere, Prea Curata Fecioară „și-a început zămislirea și a născut apoi cu bucurie”
Sfântul Părinte nu se limitează, totuși, la descoperirea acestor aspecte ale învățîturii despre Fecioara Maria. El propune urmarea căii spirituale deschise de ea. Ceea ce s-a împlinit prin ea de către Dumnezeu trebuie să se împlinească în fiecare suflet de creștin , adică fiecare să trăiască în curăție trupească și sufletească și astfel se poate învrednici de a purta pe Dumnul Hristos întru sine: „ Ceea ce s-a împlinit în Maria, Fecioara-nestricată de păcat, de către harul dumnezeiesc al lui Hristos care a strălucit lumina în ea, aceeași trebuie să se împlinească în fiecare suflet care trăiește în curăție și are mintea curată de patimi și rațională.
Fecioara Maria este născătoare de Dumnezeu sau „Theotokos”, realitate care se raportează direct la Întrupare. Cinstirea Maicii Domnului în gândirea Sfântului Grigorie este confirmată de minunea arătării Sfintei Fecioare, Sfântului Grigorie Taumaturgul. Scriind viața acestuia mare Părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie de Nyssa descrie o viziune pe care a avut-o acesta în legătură cu Sfânta Fecioară. Ea era însoțită de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, ucenicul cel iubit al Domnului, care a primit încredințarea de a-l învăța pe tânărul Grigorie „taina adevăratei credințe”. „Pe când Grigorie (Taumaturgul) își petrecea noaptea nedormind din pricina încercărilor sufletești, cineva, în chip de om bătrân, i s-a arătat, fiind îmbracat cu haine ce arătau că are o mare demnitate și un chip pe care se vedea harul și virtutea. Grigorie s-a întors înspre partea spre care arăta acela și a văzut înaintea lui pe altcineva pe care nu-l mai văzuse înainte. Avea chipul de femeie și cu o noblețe care întrecea tot ce era omenește. Grigorie a fost din nou tulburat. Plecându-și fața la pământ, el s-a întors de la strălucirea ei rămânând cu totul în uimire. Nici nu știa ce să spună despre această apariție la care nu putea să-și ridice ochii. El se gândi întru sine că aceea era o lumină puternică ce strălucea în noapte, un chip care strălucea ca un soare ce se aprinsese acolo. Deși nu-și putea înălța privirea către aceia, Grigorie auzea însă despre ce vorbeau, adică despre ce se frământase el. Din cuvintele lor nu numai că înțelesese răspunsul la ceea ce dorea să afle, dar auzi și numele celor ce vorbeau între ei și care i se arătaseră, căci aceia se chemau fiecare pe nume. La urma, Sântul Ioan Evanghelistul îi spuse lui Grigorie că a rugat pe Maica Domnului să-i arate taina credinței celei adevărate pe care dorea el să o cunoască”.
Teologul cel mai mistic dintre toți capadocienii, Sfântul Grigorie de Nyssa a gândit și a scris despre Fecioara Maria cu multă dragoste și simțire. Acest Sfânt Părinte a abordat în primul rând tema fecioriei Maicii Domnului, ca făgăduință sau ca jurământ sfânt al ei în fața lui Dumnezeu. Având o preocupare deosebită pentru o „teologie a fecioriei”, Sfântul Grigorie nu putea să nu facă referire în scrierile sale la Maica Domnului.
Sfântul Grigorie a fost influențat de Origen și de ceilalți doi mari Părinți din Capadocia, Vasile cel Mare și Grigorie de Nazianz. Acest lucru se observă mai ales în ceea ce privește învățătura despre fecioria Maicii Domnului. El însuși a influențat teologia despre Maica Domnului la Părinții de dupa el.
Sfântul Grigorie de Nazianz (+ c.390)
Sfântul Grigorie de Nazianz sau „Teologul” a fost unul din Sfinții Părinți înzestrat cu un „deosebit simț al problemelor teologice, o mare înclinare spre o viață ascetică, o înaltă noblețe sufletească și un excepțional talent oratoric și lirerar”. Prin cuvântările și scrierile sale și-a dobândit renumele de unul din cei mai mari oratori ai Bisericii. Deșiîn puține locuri, din cele 45 de Cuvântări ale sale, Sfântul Grigorie de Nazianz abordează învățătura despre Fecioara Maria, el acordă, totuși, importanța cuvenită.
Feciara Maria este „Theotokos”. Anticipând învățătura despre Fecioara Maria stabilită la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes la care ea a fost numită oficial „Născătoare de Dumnezeu” și Maică a Domnului, Sfântul Grigorie de Nazianz afirmă și el că prin acest nume al Sfintei Fecioare este arătată în chip deplin umanitatea Persoanei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică unirea ipostatică dintre firea divină și cea umană în Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat și taina mântuirii noastre: „ Dacă cineva nu socotește pe Sfânta Maria, Născătoare de Dumnezeu este în afară Dumnezeirii. Dacă cineva ar spune că Hristos a trecut prin Fecioara ca printr-un canal, și nu S-a format în ea dumnezeiește și omenește (dumnezeiește, pe de o parte, că a fost fără bărbat, iar omenește, pe de altă parte, că a fost după legea stricăciunii), de asemenea este fără Dumnezeu. Dacă cineva întroduce doi fii, pe unul care este din Dumnezeu și Tatăl, iar pe al doilea este din mamă, dar nu unul și același, acela să cadă din infierea făgăduită celor ce cred drept „
Cuvintele acestea, care fac parte din Scrisoarea către preotul Cledonius, arată cât de mult ținea Sfântul Grigorie la Sfânta Tradiție a Bisericii referitoare la Fecioara Maria. Învățătura despre ea se constituia deja o dogmă, pe care cineva dacă ar fi respins-o, acela riscă să piardă mântuirea. Fecioara Maria a fost un om ca noi toți și a dăruit Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin purtarea Lui în pântecele ei, ceea ce era omenește. Posibileleși totodată intenționatele greșeli de doctrină ale lui Apolinarie sau ale altor eretici sunt înfierate. Învâțătura despre Fecioara Maria este „norma” prin care se poate delimita adevărata credință de cea falsă. Așadar, în loc, Sfântul Grigorie de Nazianz prezintă o idee nouă despre Fecioara Maria.
Fiul lui Dumnezeu, Întrupându-se din Fecioara Maria, a locuit în pântecele ei cel cel preacurat ca într-un templu, arătând-o sălaș preasfânt. Sfântul Părinte spune că aceasta este credința generală, primită de toți, pentru că toți cunosc vrednicia Maicii Domnului : „Nu puțini sunt aceia care cred ca Dumnezeu-Omul S-a născut din pântecele unei Fecioare, peste care a venit Sfântul Duh, zidind un templu preasfânt Templului adevărat. Maica este Templul lui Hristos, iar Hristos este Templu al Cuvântului lui Dumnezeu. El S-a smerit sălășluindu-se în pântecele ei;și a cinstit astfel, pe jumătate, seminția noastră, iar pe cealaltă jumătate a lăsat-o, păstrând neatinsă pe Fecioara. Căci ea zămislind în pântecele ei , luminată de focul dumnezeirii, L-a adus pe lume când a sosit ceasul. Și iată că Preaputernicul Cuvânt al lui Dumnezeu S-a asezat în păcătosul nostru trup și Si-a facut Templu cu dumnezeiască neprihanire. Eu înțeleg că El fiind cu doua firi a rămas Același Dumnezeu”
În aceste cuvinte, autorul cuprinde mai multe aspecte ale învâțăturii despre Maica Domnului:
Fecioara Maria a „contribuit”, prin primirea în trupul ei, la împlinirea Tainei Întrupării Domnului;
Ea și-a păstrat curăția trupească și sufletească întemeiată pe faptul că Dumnezeu a binevoit să locuiască în ea;
Sfântul Duh a purificat și a desăvârșit unirea dintre Dumnezeu și om prin persoana Mântuitorului Hristos.
Foarte interesant este faptul că Sfântul Grigorie pune în paralel două aspecte: templul Fecioarei Maria și Templul Cuvântului. În afară de o paralelă de idei mai există aici și un paralelism de situații: Fecioara Maria ca om este „locuită” de Cuvântul care și El este locaș al Sfântului Duh. Primul lucru ce se remarcă este lucrarea interioară a lui Dumnezeu, tainicul ce se împlinește, dar pe care nu-l putem percepe în întregime. Ceea ce s-a petrecut cu Fecioara Maria, spune Sfântul Părinte, este mai presus de orice înțelegere căci a fost o lucrare a Lui ascunsă privirilor oamenilor. Ceea ce se știe este că Maica Domnului a fost și a rămas curată, iar Dumnezeu Și-a „zidit” Trup din trupul ei”
Triada: Cuvântul lui Dumnezeu-Sfântul Duh-Fecioara Maria este realitatea prin care autorul a încercat să explice Taiana Întrupării. El a accentuat aici rolul Fecioarei Maria care este „elementul” principal din perspectiva noastră, a oamenilor, fapt ce corespunde, în iconomia Întrupării, cu lucrarea Sfântului Duh. Sfântul Grigorie nu înstaurează o ruptură sau o diferențiere categorică pe acest plan al lucrării divino-umane în Fecioara Maria. El remarcă faptul că Fiul lui Dumnezeu a luat din Fecioara Maria întreaga fire umană și că El Însuși S-a „coborât” pe Sine și a devenit, prin ea, Om adevărat. Cuvântul era și este Dumnezeu adevărat, iat prin smerenia Sa în pântecele Sfintei Fecioare, S-a arătat și Om deplin. Din Fecioara Maria, Cuvântul lui Dumnezeu a luat firea omenească întreagă și ea a fost cea dintâi om mântuit. De vreo legătură a Maicii Domnului cu altcineva nici nu încape vorbă pentru Sfântul Grigorie de Nazianz!
O altă idee centrală în Teologia acestui Sfânt este aceea că între Dumnezeu si Fecioara Maria, pentru împlinirea Întrupării Domnului, a fost o legătură reală, un „schimb” de daruri duhovnicești nemaiîntâlnit pană atunci. Fiecare a „oferit ceea ce a fost necesar pentru împlinirea voii lui Dumnezeu : Fecioara Maria a dătuit lui Dumnezeu curăția ei, iar El a păstrat-p neatinsă prin puterea Sa, prin darul Duhului Sfânt .
O altă lucrare, există câteva cuvinte ale Sfântului Grigorie din care se poate observa cât de importantă era pentru el lucrarea Maicii Domnului în lume. Fecioara Maria a conlucrat în mod direct cu Sfântul Duh, care S-a manifestat prin energiile dumnezeiești necreate. Despre aceste energii necreate vor vorbi teologii de mai târziu. Iată ce spune Sfântul Părinte: „ Cuvântul S-a arătat întru totul Om fără de păcat, fiind zămislit de Fecioara, și Trup și Suflet, iar ea fiind curățită mai întainte de Duhul. Că trebuia ca amândouă să fie așa: și Nașterea să fie preamărită și fecioria cinstită”
În primul rând se observă că Fecioara Maria a fost curățită la zămislirea Domnului, deci în momentul în care a primit să se facă părtasă lucrarii lui Dumnezeu. Desigur, delimitarea temporală este foarte delicată, dar aspectul principal pare a fi acela că Fecioara Maria nu este considerată a fi fără păcatul original. În concepția Sfântului Grigorie, Fecioara Maria a fost un om obișnuit care s-a învrednici de mare dar în fața lui Dumnezeu. Și tocmai pentru a putea primi acest dar , pe Mântuitorul Hristos, ea a trenuit să fie curățită, deoarece Dumnezeu nu s-ar fi sălășluit într-un loc întinat. Fecioara Maria a primit pe Dumnezeu în pântecele ei, fărăa diminua prin aceasta cu nimic mareția Lui, iar cel dintâi rezultat a fost acela că ea însăși s-a mântuit, fiind purtătoare de Hristos sau de Dumnezeu: „El S-a Născut, dar fusese mai întâi Născut. S-a Născut fin femeie, dar și din Fecioară. Aceasta omenește, aceea dumnezeiește. Aici, jos, fără de tată, iar acolo, fără de mamă. Acestă lucrare întreagă aparține Dumnezeirii. El a fost purtat în pântece, dar a fost cunoscut de profetul care era în pântece, săltând de bucurie la venirea Cuvântului pe care s-a născut”
Sfântul Grigorie subliniază aici paradoxul care a însoțit Nașterea Domnului, adică venirea Lui printr-o femeie, dar Fecioară, unind contrariile (nașterea și fecioria), sub ocrotirea și îngrijirea lui Dumnezeu. Sfântul Părinte spune și mai clar că Fecioara Maria este Fecioară datorită lui Dumnezeu și nu prin sine însăși. Ea este Preacurată și rămâne așa prin lucrarea divină. O primă dovadă este adusă de autor prin pomenirea Sfântului Ioan Botezătorul care a recunoscut pe Domnul sălășlui în pântecele Maicii Domnului.
Este relevant, spune Sfântul Grigorie, că Fiul lui Dumnezeu S-a sălășlui în pântecele Maicii Sale, dar a și fost purtat de ea întru împlinirea lumii, pentru izbăvirea acesteia
Rugăciunea către Fecioara Maria. De la Sfântul Grigorie de Nyssa a rămas una din primele mărturii despre rugăciunile adresate Maicii Domnului. În lucrarea Viața Sfântului Grigorie Taumaturgul, Sfântul Grigorie de Nyssa istorisește că Feciara Maria s-a arătat tânărului Grigorie, atunci când acesta avea o mare încercare în credința sa. Prin stăruință și prin pomenirea numelui Maicii Domnului, ea s-a arătat împreuna cu Sfântul Ioan și au lămurit tânarului Grigorie cele despre Întruparea Domnului.
La Sfântul Grigorie de Nazianz există un alt episod în care Fecioara Maria este chemată în ajutor. O feciară, pe numele Justina, s-a rugat Maicii Domnului cerând ajutor pentru scăparea ei din mrejele întinse de diavol printr-un tânăr. În această relatare este important faptul că Sfântul Grigorie, într-o Cuvântare întreagă, o dă exemplu de virtute lăsând purtarea ei. Justina, o tânară de neam ales și cu o viață curată, se conducea după modul de viețuire al Maicii Domnului și dorea, ca și aceea, să-și păstreze curăția. Dar un tânăr, anume Ciprian, care o iubea foarte mult, voia să o seducă, neputându-și stapâni pornirile.
Autorul pune în paralel curăția fetei și îndrăzneala acelui tânăr care nu urmărea decât abuzul trupesc. Ca un răspuns la însistențele tânarului, Justina a ales să „fugă” la rugăciune și să ceară ajutor de la Dumnezeu: „Astfel fecioara, imediat ce a observat prezența celui rău și a înțeles amenințarea, oare ce a făcut și ce metodă a opus ispitirii celui rău? Turburată ea a fugit la Domnul și s-a împotrivit dorinței păcătoase, aducând apărător, pe Mirele ei, adică pe Acela care a apărat-o pe Suzana de bătrânii cei vicleni și care mai apoi a salvat-o pe Tecla de curtezanul ei tiranic și de o mamă și mai tiranică. Dar cine este Mirele acesteia? El este Hristos Cel ce întărește sufletele noastre și ridică pe cei ce se afundă. Dar și de alte ori chemând pe Fecioara Maria să-i ajute, Justina s-a încredințat de folosul postirilor și dormirii pe pământ”
Autorul pune accent pe feciorie și pe viața virtuoasă, cunoscut fiind faptul că aprecia foarte mult acestea, iar cel dintâi exemplu îl află în Fecioara Maria . Ea este considerată model de viețuire pentru toți cei ce doresc să fie mântuiți. Fecioara Maria este văzută ca ocrotitoare și sprijinitoare a oamenilor. O altă idee care se desprinde de aici este aceea că invocarea Maicii Domnului era un fapt obișnuit, o realitate a Bisericii și nu o practică de curând instituită.
Sfântul Părinte Grigorie nu se limitează la prezentarea Fecioarei Maria ca „destinatară” a rugaciunii oamenilor, ci o prezintă ca model de viață ascetică : „După cum un pictor trasează primele linii ale picturii cu pensulele sale de lemn pentru a pregăti lucrarea, apoi îngroasă alte linii și la urma definește întregul chip cu culori potrivite, la fel și fecioara, ca moștenire de la Hristos Cel veșnic, a fost arătată mai întâi în câțiva oamneni rămânând ascultată atât cât legea era stăpânitoare. Pentru cei de sub lege culorile însele arătau măreția fecioriei ce strălucea în câțiva oameni. Hristos S-a născut din preacurata Fecioara Maria, nu din poftă bărbătească , iar fecioria a fost mai cinstită și a întors de le amarul Evei. Fecioara Maria a întors legea cărnii, iar prin propovăduirea Evangheliei, litera a lăsat loc duhului și a mijlocit harul. Așa fecioria a strălucit înaintea oamenilor muritori, arătându-se liberatoarea și ajutătoarea lumii. Este mai mare decât căsătoria precum mai mare este sufletul față de trup și cerurile mai presus de pământ, și precum Dumnezeu este mai presus de om și viața neântinată a Fecioarei Maria este mai presus de viața pământească”.
Așadar se observă o apreciere deosebită a fecioriei la Sfântul Grigorie de Nazianz. Pentru acest Sfânt Părinte întotdeauna fecioria are același izvor ca și în cazul Maicii Domnului: credința curată și fierbinte în Domnezeu. Mai mult chiar, Maica Domnului este considerată model și încăpătoare sau inițiatoare a adevăratei feciorii. Autorul se arată convins de faptul că toți oamenii trebuie să trăiască în feciorie pentru că este calea cea mai înaltă ce duce la Dumnezeu. Scopul acestor cuvinte a fost acela de a sublinia necesitatea unei vieți virtuoase și iată că argumentele sale sunt, în primul rând, persoana și lucrarea Maicii Domnului. Prin Maica Domnului, spune Sfântul Părinte, toate fecioarele pot și trebuie să devină „maici ale lui Hristor”. Asimilarea, în viața creștinilor, a modelului de viețuire arată de Feciara Maria este o idee bună.
Ca și ceilalți Părinți capadocieni, Sfântul Grigorie de Nazianz nu vorbește pe larg despre o doctrină asupra Maicii Domnului, ci în texte scurte, răsfirate de-a lungul scrierilor sale. Cu două generații înainte de Sinodul de la Efes (431), el a arătat că numele de „Theotokos” este cel consacrat pentu Fecioara Maria. Sfântul Grigorie a mers aici pe linia unui maximalism doctrinar: cine nu privește acest nume este în afară lui Dumnezeu
Sfântul Grigorie a înfluențat Teologia răsăriteană prin accentul pus pe feciorie, pe trăirea unei vieți curate, a cărei împlinire se realizează cel mai bine după chipul Maicii Domnului.
Predică la Dumnica a-III-a dupa Paști
A Sfintelor Femei Mironosițe
„…Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov,
Și Salomeea au cumparat miresme,
Ca să vină să-L ungă”
(Marcu 16, 1)
Hristos a Înviat!
Frați creștini,
Sfânta noastră Biserică prăznuiește astăzi duminica sfintelor femei mironosițe. Sfinții părinți au găsit de cuviință că în această duminică să se prăznuiască sfintele femei mironosițe dimpreună cu Iosif și Nicodim, cei care au îngropat trupul Domnului Hristos. Sunt impresionante și vrednice de toată lauda curajul și faptele acestor credincioase femei. Faptele lor dovedesc dragoste, devotament și mai mult decât orice, recunoștință.
Dacă pentru Domnul Hristos Săptamâna Patimilor a fost plină de durere și suferință, și pentru aceste femei binecuvântate, dimpreună cu Maica Sa, a fost de asemenea o săptămână de suferință, de lacrimi și de jale. Ele au suferit în tot timpul până la ÎnviereaIzbăvitorului din mormânt; șiroaiele de lacrimi au pornit din Betania, când Mântuitorul S-a despărțit de Preacurata Sa Maică pentru a merge la Ierusalim să pătimească. Însoțită de aceste minunate femei. Preacurata Fecioră era întodeauna încurajată și mângâiată, căci Iisus o dusese în grija lor.
Să urmărim mai îndeaproape rolul important pe care l-au jucat aceste femei mironosițe în vremea patimilor lui Iisus.
Când toți ucenicii s-au împrăștiat de frica iudeilor, ele au fost martore la toate cele întâmplate de dealul Golgotei. Priveliștea răstignirii a trei oameni era un lucru destul de însemnat ca să atragă o mulțime mare de popor acolo. Unii veniseră din ura înverșunată, să vadă cum scapă de cel mai mare dușman al lor, de Iisus; aceștia erau preoți, cărturari și farisei. Alții veniseră din curiozitate și așa, în scurt timp, s-au unit cu toții în batjocuri, în cuvinte și gesturi împotriva lui Iisus. Unii scotea strigăte, alții scoteau limbile strâmbânu-se spre Iisus, iar alții clătinau cu capetele și șuierau un fel de „Huo !!!”, cum se zice la cineva care e vrednic de hulă. Niciodată omul nu s-a arătat mai rău ca atunci. Tot iadul se strânsese în acel loc ca să-i îndemne să-L hulească pe Dumnezeu. De obicei oamenii au multă milă de cei ce suferă, mai ales de cei ce mor, oricare ar fi pricina morții lor, dar cu Domnul Iisus n-a fost așa.
Într-adevăr, nu este priveliște mai zguduitoare ca priveliștea răstignirii Domnului Hristos. Să privim o clipă mai atenți și noi, să ne închipuim că suntem amestecați prim mulțimea aceea de pe Golgota. Uitați-vă la fața lui Iisus care a fost lovită cu pumnii, umflată, învinețită și scuipată; șiroaiele de sânge, ieșind din împunsăturile spinilor, se preling pe fața Lui și pe cruce. Pe cap poartă o cunună de spini peste care a fost lovit, iar spinii s-au înfipt adânc în pielea capului. Spatele Lui este zdrelit de loviturile bicelor. Priviți mâinile și picioarele prinse în piroaiele care le-au străpuns! Priviți la trupul Lui gol și despuiat, cum atârnă, cum arată între cer și pământ! Pământul se lepădase de El, cerul încă nu-L primea; dar cine-I poate măsura dureirle sufletului Său?!
„Ocara îi rupe inima!”-spune psalmistul. Fariseii și cărturarii își băteau joc de puterea Lui de a-i mântui pe alții zicând : „Pe alții i-a mântuit, dar pe Sine nu se poate mântui!”. Preoții cei mai de seamă și poporul își bat joc de rugăciunea Lui cân El vorbește cu Tatăl din ceruri zicând: „Eli, Eli, Lama Sabahtani?”- ceea ce înseamă „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”- ei râd ironic și zic: „I-auziți, strigă pe Ilie, lasă să vedem sacă va veni Ilie să-L mântuiască, să-L scape?”.
De când este pământul n-a mai văzut așa ceva și s-a cutremurat; soarele s-a ascuns și întuneric s-a făcut peste tot pământul timp de trei ore. Perdeaua din teplu s-a rupt în două de sus până jos. Deodată batjocura a încetat și julitorii se întorceau acum acasă bătându-se în piept, semn că i-a cuprins o groază mare.Bâșbâind prin întuneric, cu fica în piept și în suflet, coborau spre Ierusalim, spre casele lor. Femeile mironosițe erau acolo. Până în acel moment fuseseră și ele ținta batjocurilor lor. De aceea stăteau deoparte și se uitau la cele ce se petreceau. Nenumărate si grele au fost asupririle, ocările, scuipatul și batjocura pe care mulțimea le arunca și asupra lor cu ură și cu dispreț.
Multe dintre aceste femei au fost lovite, altele luate în crudă bătaie de joc, mai ales Maria Magdalena, a cărei viață o știau, îi ziceau grele cuvinte de dispreț. De altfel, au fost urmărite cu ochii pizmași și răutăcioși ai multora, de când mergeau spre Golgota, când Iisus ducea Crucea cea grea, iar ele se apropiau cu rândul și cu mare respect de El, și-I ștergeau fața de sânge și sudoare cu năframele lor. Ele nu mai voiau să știe altceva și mai vedeau nimic decât drumul durerii, Crucea și pe Izbăvitorul lumii-Iisus; nu le păsa de batjocurile și de toată răutatea lor. Mai târziu Maria Magdalena, rămânând puțin timp lângă Crucea lui Iisus, a observat prin întunericul acela care se lăsase un bărbat îngenunchiat lîngă ea plângând în hohote. Acela era Varava, tâlharul care a fost eliberat de Pilat în locul lui Iisus și astfel, pentru prima dată, la piciorul Crucii lui Iisus se află un tâlhar și o desfrânată care cer iertate pacatelor lor.
După ce a plecat mulțimea, s-au apropiat de Crucea lui Iisus toate celelalte femei împreună cu Maica Lui, iar Preacurata Fecioară I-a acoperit cu năframa de pe cap trupul Fiului său, Care era gol. Maria Magdalena a îngenunchiat în acel întuneric în fața Crucii lui Iisus, dimpreună cu celelalte femei și cu lacrimi amare plângeau pentru scumpul lor Învâțător.
Acum să amintim pe cei care au fost lângă Iisus în acele momente grele din viața lui pământească:
IOSIF din Arimateea- a fost unul din cei 70 de ucenici ai Domnului. După ce l-au îngropat pe Domnul Hristos, a fost luat de evrei și aruncat într-o groapă, într-un fel de închisoare, din care l-a scos puterea lui Dumnezeu și l-a dus în Arimateea, la casa lui. După ce Domnul Iisus a înviat i S-a arătat și lui, adeverindu-i taina învierii; scpțându-l de acolo, de la închisoare, i-a arătat tainele Sfintei Învieri și cum a biruit El iadul.
NICODIM- era unul dintre fruntașii evreilor care, imediat după ce a îngropat trupul Domnului, n-a mai fost primit în Sinagoga lor; a fost dat afară și nu i-au mai îngăduit să fie împreună cu ei. El însă a povestit cu de-amănuntul și a propovăduit Patimile și Învierea Domnului Hristos, pretutindeni pe unde au fost.
Femeile mironosițe cele mai cunoscute au fost acestea:
MARIA MAGDALENA- din care scosese Domnul Hristos 7 demoni. Aceasta a fost cea mai înflăcărată în credință, atât în timpul acela cât și după aceea, iar după Învierea Domnului a mers până la Roma, la Cezarul Tiberius și i-a spus toate ce I-au făcut Pilat împreună cu arhiereii Ana și Caiafa Domnului Hristos, adică toată nedreapta lor judecată și cum L-au răstignit pe Domnul pe Cruce. Tot ea, cu puterea Domnului Hristos, l-a vindecat pe împăratul Tiberius, căci era orb la un ochi. Drept mulțumire, a trimis ostași să-i aducă pe toți aceia, legați la Roma, unde și-au luat toți pedeapsa meritată. După aceea, propovăduind cu înflăcărare și răspândind credința peste tot pe unde trecea, Maria Magdalena a murit la Efes, fiind îngropată de Sfântul Evanghelist Ioan.
A doua mironosiță este SALOMEEA. Ea era fata Sfântului Iosif, logodnicul Maicii Domnului și era căsătorită cu Zevedei, tatăl lui Ioan Evanghelistul și al lui Iacob.
A treia mironosiță era IOANA, femeia lui Husa, care a fost econom la palatul lui Irod împăratul.
A patra și a cincea mironosiță sunt surorile lui Lazăr, MARTA și Maria.
A șasea mironoșită este Maria lui Cleopa.
A șaptea mironosiță, SUZANA, singura nepoată a marelui învățat Gamaliel, tânără, înțeleaptă și frumoasă, L-a cunoscut pe Domnul Hristos în apropierea Patimilor Sale.
Toate aceste femei au fost martore la suferința lui Iisus, la îngroparea Lui și apoi la Învierea Lui din mormânt. Ele au lucrat cu mare râvnă pentru Domnul, de la începutul propovăduirii Lui, căci mergeau cu o zi-doua înainte, la locul unde trebuia să vină Domnul și pregăteau cele ce erau de trebuință pentru masă, gătind, servind pe Domnul și pe ucenicii Săi. Sfintele femei au lucrat tot timpul activității Domnului mai ales, în vremea Sfintelor Patimi, au avut curaj nemaipomenit, căci cele ce nu au putut să facă ucenicii, au făcut ele. De aceea, Sfinții Părinți le-au așezat în rândul apostolilor, întocmai cu apostoli. Sfinții evangheliști vorbesc de cele mai cunoscute, dar ele au fost mai multe.
Așadar, pe bună dreptate, sfânta duminică de astăzi s-ar mai putea muni și duminica femeii creștine, duminica diaconițelor, a purtătoarelor de mir, de sfinte învățături ale Domnului Hristos. Sfintele femei mironosițe au purtat în sufletul lor toată tradiția, învățătura prin viu grai a Domnului Hristos și au învățat lumea de atunci cum să creadă și ce să facă în diferite împrejurări și ceremonii creștine. Ele, mai cu seamă, au învațat de la Sfânta Fecioară Maria cu care au rămas în continuare după Învierea Domnului și pe care o ajutau să facă veșminte pentru preoți, omofoare pentru arhierei, precum și veșminte pentru sfintele vase de cult.
Femeile mironosițe au înteles și au propovăduit înalta demnitate în care Domnul Hristos a pus femeia creștină, fiindcă până atunci istoria păstrează o amintire tristă pentru bietul neam femeiesc, căci ele nu erau decât niște unelte în mâna bărbatului, niște sclave fără libertate și fără drepturi; ele nu puteau să cumpere sau să vândă ceva, nu puteau hotărâ nimic și erau lipsite chiar și de bucuria rodului pântecelui lor, căci bărbații, dacă nu voiau copii, îi luau cu sila de la sânul mamei și-i aruncau în râpă.
Numai Fiul lui Dumnezeu, Care a voit să Se nască dintr-o femeie, a redat onoarea femeii, căci El a fost purtat în brațele unei mame, a fost alăptat din pieptul unei mame, îngrijit și alintat de cea mai curată mamă- SFÂNTA FECIOARĂ MARIA. De atunci, femeia este prețuită și respectată. Sfintele femei creștine de la început au imitat-o și au avut-o ca pe un far luminos înaintea ochilor lor pe Sfânta Fecioară Maria. Sfânta Elena a știut să-i dea fiului ei, Constantin, împăratul, o creșterea aleasă, căci a ieșit biruitor asupra păgânismului, dând libertate creștinismului și declarându-l religie de stat. Sfânta Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur, a dat și ea o educație creștinească fiului ei, care lepădând păgânismul a devenit cel mai mare stâlp al Ortodoxiei. Rămânând vaduvă, ea nu a vrut să se mia căsătorească, numai ca să-i dea fiului ei o educație bună, aleasă. Toți păgânii admirau vurtuțiile femeilor creștine, mamelor creștine și ziceau: „Vai, ce minunate femei se găsesc la creștini!”.
Sfânta Biserică face pomenirea unei sfinte care a încreștinat țara păgână a Iviriei sau Georgia. Această sfântă, întocmai cu apostoli, este sfânta Nina. Fiind de neam din Ierusalim, dorea din copilărie să răspândească învățătura dreptei credințe într-o țară unde nu era cunoscut Domnul Hristos. După ce tatăl ei s-a facut pustnic, air mama sa a ajuns diaconiță într-o mânăstire, dorința ei s-a împlinit, căci Sfânta Nina s-a îndreptat către acestă țară păgână, Iviria și prin propovăduirea despre Domnul Hritos și prin viața ei îmbunătățită a cucerit inimile oamenilor de acolo și l-au adus la credință pe împăratul Miriam al Georgiei.
Dacă femeia creștină a fost înălțată și pusă la loc de cinste de Domnul Hristos, să vedem acum și ce obligații trebuie să împlinească ea. În primul rând, femeia creștină trebuie să propovăduiască învățăturile Mântuitorului, ca și femeile mironosițe, în toate locurile unde se află; dacă este necăsătorită, să-și păzească cinstea până la cununia religioasă, să îndemne și pe celelalte prietene de vârsta ei să facă asemenea, să nu se înșele și sa se amăgească poerzându-și fecioria, căci va fi vai de casa lor.
După ce se căsătoresc, femeia creștină și bărbatul creștin nu au voie să facă orice voi voi, ci numai în ascultare de legea Domnului, de Biserică și de ucenicii Domnului să păzească credința.Femeia să devină mamă, căci acestea este menirea femeii pe pământ, să nască toți copiii pe care-i dă Dumnezeu, nu să-i arunce, să-i avorteze, să-i omoare în diferite chipuri, căci acest păcat atrage mânia lui Dumnezeu asupra casei lor și din această cauză ajung la despărțire, la divorț.
Nu este îngăduit nici unuia dintre soți să privească cu pofte păcătoase la alte persoane; de aceea este bine ca femeia sau bărbatul să plece de unul singur la diferite distracții, la nunți, la stațiuni de odihnă, fiindcă de aici pleacă răul și cele mai multe cazuri de despărțire. Când unul dintre soți a intrat gelozia, bănuiala și neâncrederea, în casa aceea nu mai este bine, ci începe cearta, dușmănia, divorțul. De aceea femeia creștină să se lupte în familie să păzească hotarele legii dumnezeiești, de care pomenesc în rugăciunile de la cununie sfinții părinți. Aceste hotare ale legii sunt: posturile și sărbătorile care trebuie păzite cu curățenie trupească și sufletească, căci numai astfel făcând vor avea copii buni, sănătoși, cu mintea întreagă, ce vor aduce bucurii părinților, Bisericii și lumii întregi.
Copii care se zămislesc în posturi și sărbători, când părinții sunt bețivi, desfrânați, acești copii vin pe lume cu sufletul și cu trupul zdențuiți de păcate, bolnavi sufletește și trupește, căci unii se nasc suciți, strâmbi, orbi, surzi, ologi, iar cu sufletul necredincios în Dumnezeu. Să ia aminte femeile creștine, că de aici pleacă binele și răul în toată lumea, mai întâi în casele lor, de la zamislirea nelegiuită sau legiuită! În ce privește avortul femeia nu trebuie sa aplece urechea la șoaptele necuratului, care pot veni din diferite părți: ori din îndemnul bărbatului, ori din îndemnul altuia, ori din îndemnul doctorilor, fiindcă are și diavolul o mulțime de femei propovăduitoare ale păcatelor lui.
Să se știe că barbații care-și îndeamnă femeile să facă avorturi au același păcat ca și ele. Femeile care dau buruieni sau fac injecții, ceaiuri, sau în orice chip ar îndemna pe cineva să facă avorturi, se fac părtașe la păcatele lor; numai cu cuvântul dacă ai zis: „fa dragă, că de … am făcut și eu, că să faci cu atâția?”, te-ai făcut părtașă la păcatele lor. Întocmai ca unul care ține pe cineva, iar altul dă până-l omoară. Așa se fac păcatele astăzi, căci cele mai multe păcate se fac de creștinii noștri așa în clacă, în anturaje, în vorbire, păcătuind cu gura lor.
Acelea care vă stiți că ați greșit în acest fel să nu uitați să spuneți la spovedit, iar pentru că acest păcat al avorturilor este foarte mult răspândit în lume, am să vă pun o întâmplare adevărată despre o femeie care era amenințată de bărbatul ei că o lasă dacă nu face avort. Această femeie de prin părțile Moldovei era însărcinată în luna a treia. Bărbatul ei ajunsese cu un doctor să se ducă să facă avort. Ea, fiind credincioasă și cu firică de Dumnezeu, avea mustrări de conștiință și nu voia să facă acest lucru.
Nemaiputând trai de gura bărbatului care o amenința că o lasă, că o alungă de acasă, că o omoară s-a dus și ea la un preot duhovnic și cu lacrimi în ochi i-a povestit toată întâmplarea. Preotul a sfătuit-o să poastească o zi și să se roage cu credință la Dumnezeu, să facă milostenii și închinăciuni câte va putea. Femeia a mers acasă și așa a făcut. Într-o vineri a postit, s-a rugat, a plâns înaintea icoanelor ca să-l îmblânzească Dumnezeu pe bărbatul ei și pe ea în răbdare, să sufere orice va fi.
În noaptea aceea îi dădu Dumnezeu un vis minunat, căci a fost răpită într-un loc foarte trist. Acolo erau niște munți de aramă și niște păduri care parcă erau de foc, iar brazii roșii ca de jar. În marginea pădurii era un șes și niște copaci uriași de foc care ardeau, iar de fiecare copac era legată cu funii de foc câte o femeie goală. Din munții aceia ieșiau niște vulturi cu ciocul de foc, cu gheare de foc, care se așezau pe pieptul acelor femei și le mâncau sânii până se vedeau coastele, iar ele țipau groaznic. După ce vulturii aceia se săturau cu sânii lor, zburau peste cei munți de aramă, iar femeile le creșteau imediat sânii și după puțin timp veneau vulturii din nou și-i mâncau, iar ele zbierau ca vitele strigând: „ Vai, vai nouă! Amar nouă!” și așa se chinuiau în veci.
„M-am speriat fosrte tare!”-zice femeia- „Deodată, am observat un tânăr lângă mine care mi-a zis : „Vezi aceste femei?Ele n-au vrut să aibe copii, n-au vrut să-i lase să sugă, așa cum a lăsat Dumnezeu, ci i-au omorât în pântece așa cum era gata să faci și tu. Aici îți este locul dacă nu te hotărăști să lași pruncul să trăiască! Aceste femei se chinuiesc în veci vecilor așa. Acei vulturi le mănâncă sânii și durerea lor nu se poate spune, căci este mai presus de minte, fiindcă Dumnezeu de aceea a lăsat sânii femeii, ca să alăpteze pruncii, nu să-i dea la gunoi, cum face la voi pe pământ. Bagă bine de seamă, dacă ai să faci avort, vezi copacul acela liber?! Uită-te bine că și funiile te așteaptă, acolo este copacul unde ai să vii după ce vei muri ! Maica Domnului m-a trimis să-ți arăt unde-ți este locul, dacă nu asculți!”
Când s-a trezit din această vedenie, pe perna udă de lacrimi, tremurând de frică, n-a mai ținut seama de nimic și s-a hotărât să-i spună bărbatului că, chiar dacă o împușcă sau o izgonește de acasă, ea nu va face această faptă rea. Aceasta este numai un loc din chinurile iaului, dar sunt mai multe, din diferite feluri.
O altă întâmplare despre o persoană care a fost dusă de un înger tot într-o vedenie să vadă o parte din chinurile iadului. Acolo a văzut într-un loc î femeie care făcuse șapte avorturi cât a fost în viață. Șapte balauri erau încolăciți pe ea și o sugeau : doi de sâni, doi de ochi, doi de mâini și unul de stomac. După ce o chinuiau un timp, apăreau săpte demoni, o luau în furci și o duceau alături unde erau șapte grămezi de carne. Acolo, acești demoni o îndopau cu acea carne și ziceau: „ Acesta este rodul tău!Mănâncă-l, să te saturi de sângele lor!”. „Mult m-am speriat de acest loc groaznic!”, spunea acea creștină, dar voi înceta să pun mereu la femei, să nu mai facă nimeni așa ceva, că rău mare le așteaptă.
Femeia creștină trebuie să fie ca un înger păzitor al casei; ea trebuie să-și păzească bărbatul să nu cadă în păcate, să nu alunece în nici o parte rea, căci multe femei neisusite și-au stricat bărbați buni, pentru unele mofturi pe care le-au făcut în fața lor. Dacă femeia este îngerul casei, trebuie să aibe grijă mare de copii, să nu fie sminteală pentru copii ei, să nu se dezbrace în fața lor, căci mare păcat fac acele mame care nu se rușinează în fața copiilor lor, mai ales acolo unde sunt băieți și fete și mama nu-i separă din timp, fiindcă de la nerușinare, vin mai pe urmă cele mai grele și mai amare păcate, care nu se pot spăla așa de ușor și nu se pot înfrâna.
Femeia creștină se se deosebească de celelalte femei necredincioase.Ea trebuie să fie pildă în toate locurile unde merg, mai ales la Sfânta Biserică. Sfinții Părinții noștri ne învață că în biserică nu se vorbește, nu se umblă din loc în loc, iar femeile să nu meargă să se închine în locuri nepermise și, mai ales, îmbracămintea pe care să o aibă femeia crștină, când vine la sfânta biserică, trebuie să fie modestă
Sfântul Ieronim spune că femeile care se îmbracă luxos și mai ales la modă sunt întocmai cu femeile care pregătesc otravă să omoare pe cineva și ai același păcat, chiar dacă n-a murit otrăvit cineva direct din mâna lor. Ele păcătuiesc pentru că dau altora băutură ucigătoare și-i fac să cadă în ispită.
Sfântul Ambrozie zie și el: „ Cu cât o femeie se arată în fața oamenilor mai gătită, cu atât este mai grețoasă și scârba în fața lui Dumnezeu!”
Femeile creștine trebuie sp fie ca și mironosițele în asculare de ucenicii Domnului, ca să le învețe și pe cele neștiutoare credința, așa cum ne-a lăsat nouă Domnul Hristos și sfinții apostoli, fiindcă în lume s-au ivit o mulțime de credințe rătăcite, care fac mari ravagii înre credincioși, ar aceștia cad în grozave păcate de rătăcire.
Să se brăbească toți să se împace cu Hristos, să vină la Biserică, să se împărtășească din vreme și să se spovedească cum trebuie, că vai de cei care mor nespovediți și neîmpărtășiți! Nu cum zic unii ca : „ A apucat și lumânare…!”, a apucat. Poate să apuce o sută de lumânări, dacă a murit nespovedit și neîmpărtățit, nu-i mai garantează nimeni mântuirea! Vai de el!
Lumina este Hristos; El e Lumina lumii. Trupul și Sângele Lui pe care Îl primim prin Sfânta Împărtășanie ne va lumina, ne va trece peste toate vămile și peste toate relele până la împărăția cerească!
Mulți creștini cred că rugăciunile acestea pe care le fac le sunt primite, chiar dacă nu sunt în legătură cu învățătura frumoasă ce o dă Sfânta Biserică. Mulți sunt care fac câte un parastas și împart lumânări singure în biserică, fară să dea câte ceva, cât de puțin. Lumânarea nu se împarte, fară să dai ceva lângă ea! Că să-i plătești omului aceluia, ce face rugăciuni pentru morții tăi dă-i și lui măcar un cornuleț lângă lumânare, pentru rugăciunea care o înalță pentru cei morți!
De aceea e bine să ascultați de Sfânta Biserică, să nu apucați vreun drum greșit, ca astfel să vă lepede Dumnezeu și să vă vedeți la sfârșit fără nici un folos. Fiți în srânsă legătura cu Biserica si cu preoții și aduce-ți la cunoștință orice abatere de la dreapta credință că să vă lămurim și, așa cum v-am lamurit noi, să propovăduiți, să învățați și pe ceilalți! În felul acesta veți face datoria ca femeile mironosițe care au ascultat de apostoli și au urmat învațăturile Domnului până la sfârșit.
Alergați, mărturisiți, îndemnați și chemați la casa Domnului, căci numai în Biserică mai este lumină! Lumea vă va scoate fel de fel de vorbe, vă vor porecli ca și pe femeile mironosițe, vă vor zice ipocrite, habotnice, mironosițe, mistice, vor râde ironic cum îi învață demonul, dar, sus privirea, sunteți ucenice ale lui Iisus!
Să ne aducem aminte de femeile mironosițe cât au suferit, de înaintașele noastre creștine și nici o clipă șă nu perdem fără folos, căci în ochii Domnului sunteți de mare preț. El vă iubește și ne iubește pe toți, și vrea cu gelozie să fim ai Lui și pentru El să lucrăm, pentru Impărăția Lui să luptăm, că astfel să ne câștigăm sufletul si să ni-l mântuim
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Maica Domnului In Sfanta Scriptura Si In Viziunea Sfintilor Parinti (ID: 167708)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.