. Mahatma Gandhi – Simbol AL Non Violentei

Bibliografie:

Documente principale:

Adrăgutei, Al., Adevarata față a Indiei, Ed. Politică, București, 1951

Auboyer, Jeannine, Viața cotidiană în India antică, Ed. Șt. și Encicl., București, 1976

Andrews, C.F., Mahatma Gandhi la lucru. Din istoria vieții sale, Ed. Ram, Aninoasa – Gorj, 1939

Apostol, Odobescu, Gandhi, Ed. Imprimeriei, București, 1943

Boivin, Michel, Istoria Indiei, Ed. Corint, București, 2003

Biardeau, Madeleine, L’ hinduisme. Antropologie d’une civilisation, Ed. Flammarion, Paris, 1981

Christine, Niven, India, Ed. Lonely Planet Publications, Melbourne, 1999

Christophe, Jafferelot, La democratie en India, Religion caste et politique, Ed. Fayard, Paris, 1998

Dupuis, Jacques, Histoire de l’inde et de la civilisation indienne, Paris, 1963

Institutul National de Informare, India, Ed. Inid, București, 1986

Kulke, Hermann, Rothermund, D., O istorie a Indiei, Ed. Arthemis, București, 2003

Magheru, Gheorghe, Mahatma Gandhi în căutarea adevărului, Ed. Axis Mundi, București, 1991

Martis, Mihai, De la Bharata la Gandhi, Ed. Șt. și Enciclop., București, 1987

Nehru, Jawharlal, Descoperirea Indiei, Ed. Politică, București, 1956

Rahman, Lutfor, Muhammad Ali Sircar : The First of the world’s officially recognized student – author from British India / by Md. Lut for Rahman – Dhaka: International Publications, 1990

Rolland, Romain, Mahatma Gandhi, Ed. Librairie Stock, Delamain, Boutelleau 8lie/ 7rue, du Vieux – Columbienu, Paris, 1931

Stanley, Wolpert, India, University of California Press, Los Angeles, 1999

Documente secundare

Alexandru,V., C. Maria, Tagore și Gandhi, Conferinta, Galati, 1926

Andru, Vasile, India văzută și nevăzută, Ed. Axis Mundi, București, 1993

Dumitru – Snagov, I., India. Meridianul Gandhi, Ed. Sport – Turism, București, 1978

Elide, Mircea, Biblioteca maharajahului, Ed. Garamond, București, 2002

Ficeac, Bogdan, India – o poartă spre eternitate, Ed. Romcartexim, București, 1997

Karamchand, Mahandas Gandhi, Autobiografie ou mes experiences de verite, Paris, PUF, 1983

Nehru, Jawharlal, Autobiografie, Ed. Politică, București, 1957

Paniker, Salvador, Moștenirea lui Gandhi. La a 50-a aniversare a morții liderulului indian în Adevărul literar și artistic, nr. 448, Anul 7, București, 1998

Patrichi, Adelina, Indoglinda : îndrumar de călătorie și civilizație în India, Ed. Taj, București, 2001

Veres, Daniela, India, Ed. Aquila’93, Oradea, 2003

Vulcanescu, Romulus, India, Ed. Sport – Turism, București, 1988

Enciclopedii și dicționare :

Filip Adrian, Dicționar de istorie a Indiei, Ed. Dosoftei, Iasi, 1998

Grimes, John, Dicționar de filisofie indiană, Ed. Humanitas, București, 1999

Lucrări speciale :

Achimescu, Nicolae, India. Religie și filosofie, Ed. Univ. “Al. I.Cuza”, Iasi, 2001

Delumeau, Jean, Religiile lumii, Ed. Humanitas, Bucrești, 1996

Morretta, Angelo, Mituri indiene, Ed. Tehnica, București, 1998

Devi, Maytreyi, Dragostea nu moare, Ed. Axis – Mundi, București, 1992

Eliade, Mircea, Maitreyi, Ed. Humanitas, București, 2000

Tagore, Rabindranath, Gora, Ed. Pt. lit. univ., București, 1965

Attenborough’s, Richard, Gandhi, sttarring Ben Kingsley, London – New Delhi, 1982, 181 mins, India. Meridianul Gandhi, Ed. Sport – Turism, București, 1978

Elide, Mircea, Biblioteca maharajahului, Ed. Garamond, București, 2002

Ficeac, Bogdan, India – o poartă spre eternitate, Ed. Romcartexim, București, 1997

Karamchand, Mahandas Gandhi, Autobiografie ou mes experiences de verite, Paris, PUF, 1983

Nehru, Jawharlal, Autobiografie, Ed. Politică, București, 1957

Paniker, Salvador, Moștenirea lui Gandhi. La a 50-a aniversare a morții liderulului indian în Adevărul literar și artistic, nr. 448, Anul 7, București, 1998

Patrichi, Adelina, Indoglinda : îndrumar de călătorie și civilizație în India, Ed. Taj, București, 2001

Veres, Daniela, India, Ed. Aquila’93, Oradea, 2003

Vulcanescu, Romulus, India, Ed. Sport – Turism, București, 1988

Enciclopedii și dicționare :

Filip Adrian, Dicționar de istorie a Indiei, Ed. Dosoftei, Iasi, 1998

Grimes, John, Dicționar de filisofie indiană, Ed. Humanitas, București, 1999

Lucrări speciale :

Achimescu, Nicolae, India. Religie și filosofie, Ed. Univ. “Al. I.Cuza”, Iasi, 2001

Delumeau, Jean, Religiile lumii, Ed. Humanitas, Bucrești, 1996

Morretta, Angelo, Mituri indiene, Ed. Tehnica, București, 1998

Devi, Maytreyi, Dragostea nu moare, Ed. Axis – Mundi, București, 1992

Eliade, Mircea, Maitreyi, Ed. Humanitas, București, 2000

Tagore, Rabindranath, Gora, Ed. Pt. lit. univ., București, 1965

Attenborough’s, Richard, Gandhi, sttarring Ben Kingsley, London – New Delhi, 1982, 181 mins

=== Lucrare licenta ===

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………… 3

Personalitatea lui Gandhi ……………………………………………………. 8

Familia și educația lui Gandhi ………………………………………………………….. 8

Experiența sud – africană …………………………………………………………………. 14

O scurtă istorie a Indiei britanice ………………………………………. 24

Dominația britanică în India ……………………………………………………………. 24

Mișcarea națională în India …………………………………………………………….. 29

Mahatma Gandhi – simbol al non – violenței ……………………… 37

Gandhi – simbol al non – violenței și conotațiile ei religioase și politice .. 37

Gandhi și mișcarea de eliberare națională …………………………………………. 49

Divizarea Indiei …………………………………………………………………………….. 64

Moștenirea lui Gandhi (concluzii) ……………………………………… 71

Bibliografie …………………………………………………………………………………………. 76

Anexe ( fig. 1, fig. 2 ) ………………………………………………………………………….. 79

1. Introducere

Istoria Indiei nu este cea a unei țări. Este istoria unei lumi, creatoare a uneia dintre cele mai fascinante civilizații umane. Interogarea imaginarului european legat de lumea subcontinentului indian ne oferă, de altfel, tocmai o imagine a acestei diversități : India poate fi deopotrivă tărâmul pe care s-au născut unele dintre cele mai vechi religii ale salvării (budismul și jainismul în secolul al VI-lea î.Hr.), dar și cele al unei mistici erotice care adesea a incitat imaginația occidentalilor.

Mahabharata și Ramayana, Vedele și Upanishadele, poeziile lui Kalidasa (în epoca Gupta) și cele ale lui Rabindranath Tagore ( în secolul al XX-lea) doctrinele yoga – sunt tot atâtea fațete ale Indiei care au avut începând cu secolul al XIX-lea un impact din ce în ce mai mare asupra întregii lumi.

În mod paradoxal însă atunci când încercam să sintetizăm într-o unică imagine splendoarea Indiei, spre care ne atrag misterele și vigoarea hinduismului, acea imagine nu este un monument hindus ci unul musulman. Taj Mahalul, mausoleul templu al Indiei pe care marele mongol Shah Jahan la construit pentru soția sa Mumtaz Mahal.

Alte imagini însă mai puțin strălucitoare și rafinate vin să completeze chipul Indiei : imaginea sărăciei, castelor inferioare, a degradării fizice, a discriminării crude la care sunt supuși « intușabilii », a naturii dezlănțuite, capabile să distrugă milioane de vieți într-un singur sezon de inundații.

S-a remarcat faptul că Asia a reprezentat totdeauna pentru Europa un fel de mit, în care Orientul « devine un ecran comod, pe care Occidentul își proiectează imaginea propriilor sale neajunsuri » și care a exercitat o mare forță de atracție asupra conceptelor europene. Dacă dorim să cunoștem realmente Orientul trebuie să depășim în primul rând acest « Orient misterios al vechiului mit occidental ». Firește, acest lucru nu este simplu fiindcă « miturile nu pot fi contracarate prin fapte », iar atunci « când realitatea amenință să devoreze mitul ne agățăm cu și mai multă îndârjire de mit ».

De prin secolul al XVI-lea și până astazi mulți europeni de înaltă ținută spirituală în încercarea de a intra în dialog cu unii gânditori religioși din India și din Extremul Orient, au trăit de fiecare dată o experiență foarte ciudată, având sentimentul că pur și simplu le « fuge pământul de sub picioare », că pătrund într-un spațiu absolut necunoscut. De pildă un creștin care întâlnește un reprezentant al budismului trăiește realmente acel sentiment chinuitor și incomod de a pluti cumva un timp într-un spațiu vacuum, are senzația așa cum sublinia cineva că « toate noțiunile prin care s-ar dori exprimarea unor cunoștinte sau experiențe se pulverizează și dispar, că se cade de fapt într-un abis și o incertitudine tot mai profundă. Încet se ajunge din nou la liman, se descoperă în fapt straturi mai profunde, mai adânci ale realității. Cât de aproape suntem însă sau nu de adevărata existență nu se poate încă spune, întru-cât apar noi bănuieli, noi abisuri, noi profunzimi ».

India încearcă în genere să-l transpună pe om într-un spațiu în care acesta se află în luptă permanentă cu realitatea universului. Această realitate își propune să descopere omului falsa iluzie pe care singur și-o face despre lumea înconjurătoare, determinându-l, în același timp, să lupte progresiv chiar cu el însuși, până ce va cunoaște adevarata « realitate » care-l guvernează. Din acest punct de vedere, existența în general se prezintă ca un câmp de luptă, în care omul luptă, pe de o parte cu caracterul fundamental de suferință al întregului cosmos, iar pe de altă parte cu sine însuși, ca parte integrată și forma specifică de manifestare a acestei lumi suferinde, în care este obligat să trăiască datorită ciclului reîncarnărilor.

Factorii care m-au determinat să aleg tema acestei lucrări sunt multiplii pe de o parte, descifrarea aurei de mister în care este învăluit subcontinetul indian, apoi dorința de a călca pe urmele lui Eliade, de a analiza un simbol al non-violenței întruchipat în persoana lui Gandhi, iar pe de altă parte dorința de a-mi aprofunda studiile în India, și nu în ultimul rând de a veni în preîntâmpinarea studenților și profesorilor care vor să pătrundă în această exotică și misterioasă istorie a Indiei.

Este o tradiție aceea de a prezenta, la începutul unei lucrări de licență, dificultatea sarcinii care îi revine candidatului. În privința istoriei Indiei, aceasta remarcă este întru totul corectă : ca pe o dovadă în acest sens putem semnala raritatea documentelor și sintezelor de istorie a Indiei care sunt disponibile în prezent. De altfel Madeleine Biardeau, una dintre cele mai bune specialiste în indianistică a calificat cândva o astfel de întreprindere « un proiect dement ». Această observație preliminară nu caută să scuze slăbiciunile și lacunele acestei lucrări de licență. Unica sa ambiție este aceea de a propune o introducere în istoria Indiei și poate de a incita studenții și profesorii spre studiul acesteia.

Pentru a întelege istoria Indiei trebuie să descâlcim ițele erudiției impresionante care impregnează aceasta cultura și civilizație. Chiar și atunci, ele pot ramâne greu de înteles și de interpretat deoarece această cultură și civilizație rămân departe de gândirea noastră obișnuită. Pentru a ne-o face mai familiară, este nevoie de o anumită răbdare, virtute rară în zilele noastre.

Fenomenul politic reprezentat de Gandhi însuși este o bună ilustrare a felului în care tradiții care pot părea marginale și, în orice caz, desprinse de cotidian și de politic, și-au putut aduce contribuția la renașterea statului indian : principiul rezistenței non-violente, care în cele din urmă a sfârșit prin a-i convinge pe britanici, își are origiena în jainism – religie și filosofie născută în antichitate, dar aproape uitată în epoca clasică și reprezentată astăzi doar de câteva mii de asceți. Paradoxul este dublu aici : nu numai pentru că principiul celui mai original fenomen politic indian are o altă sursă decât hinduismul și islamismul (medii în care s-au constituit cele mai importante forțe politice în India), dar și pentru că a făcut să învingă, folosind non-violența.

Care este situația studiilor de indianistică în România ? Mircea Eliade a avut un rol de precursor în descoperirea Indiei. Urmează Mihai Martiș cu lucrarea  De la Bharata la Gandhi, iar în prezent studii de indianistică a realizat Nicolae Achimescu (prof.univ.dr. la Facultatea de Teologie « D.Stăniloaie » din Iași) în lucrarea India, religie și filosofie. 

Pionera studiilor indiene este Franța. Străluciți indianiști a căror opere se găsesc și în România sunt: Madeleine Biardeau, L’hindouisme. Anthropologie d’une civilisation,  Michele Boivin cu Istoria Indiei,  Michele Angot cu India clasică, Jeannine Auboyer cu Viața cotidiană în India antică, Jaffoulot Christophe cu lucrarea La democratie en Inde. Religion caste et politique și Jacques Dupuis cu lucrarea Histoire de l’Inde et de la civilisation indienne. 

Istoria indiană din antichitate până în prezent este un subiect atât de imens încât are nevoie de realizarea unei echipe de autori. Demn de evidențiat este echipa de indianiști germani Hermann Kulke și colaboratorul său Dietmar Kothermund care au publicat în urma unei munci colosale lucrarea fundamentală intitulată A history of India.  Tot în indianistică se face remarcată lucrarea americanului Wolpert Stanley India, lucrări ce sunt publicate și în România.

Pentru istoria modernă a Indiei și biografia politică a lui Gandhi ne-au parvenit lucrările : Ghandi, Autobiographie ou mes experiences de verite, Nehru cu Descoperirea Indiei și Autobiografie (indispensabilă pentru cunoașterea perioadei moderne), Lutfor Kahman cu Muhammed Ali Sircar,  apoi C.F. Andrews cu lucrarea Mahatma Gandhi la lucru. Din istoria vieții sale și lucrarea fundamentală a lui Romain Rolland cu lucrarea intitulată Mahatma Gandhy, acești autori fiind contemporani epocii lui Ghandi.

Lucrarea de față se referă la activitatea non-violentă a lui Gandhi, dar se ocupă și de aspectele politice, sociale și religioase existente în India, realități peste care Gandhi a fost nevoit să-și aplice programul său non-violent.

Lucrarea este structurată pe cinci capitole (divizate la rândul lor în subcapitole). Fiecare capitol a reprezentat la subsolul paginii notele referitoare la citatele incluse în text.

Lucrarea se deschide cu primul capitol introductiv în care se specifică motivația și argumentarea alegerii temei, istoriografia temei atât străine cât și românească, structura lucrării și nu în ultimul rând de cercetare utilizată (a sintetizării).

Al doilea capitol intitulat Personalitatea lui Gandhi reprezintă etapele formării personalității lui și desăvârșirea sa ca om politic în urma experienței sud – africane.

Al treilea capitol tratează O scurtă istorie a Indiei britanice care punctează urmatoarele etape : instaurarea dominării britanice și formarea mișcării naționaliste în India.

Al patrulea capitol se intitulează Gandhi simbol al non-violenței și se referă la originea programului său non-violent, și la modul în care a fost aplicat la realitățile social-politice indiene ( venind dinspre religios spre politic), având ca miză eliberarea Indiei de sub dominația colonială britanică și densfințarea castelor. Deasemenea capitolul mai urmarește să reliefeze aportul lui Gandhi la mișcarea de eliberare națională și în ce relații s-a aflat cu aceasta. Apoi este subliniat fatidicul moment al divizării Indiei și al asasinării lui Gandhi.

Al cincelea capitol, cel concluziv, accentuează  Moștenirea lui Gandhi și ecoul mesajului său pacificator pentru întreaga omenire . Lucrarea are un caracter interdisciplinar (memorialistica, lucrări de sinteză, enciclopedii, beletristică, religie, jurnale de călătorie, documentare T.V. și pelicule cinematografice) și este pusă pe tiparul structural al istoriei indiene, dar respectă și cronologia evenimentelor. Metoda de cercetare istorică folosită în ansamblu este cea a sintetizării biografiei politice a lui Gandhi.

Lucrarea oferă în finalul ei o bibliografie în care sunt enumerate lucrările pe care se bazează textul. Pentru transcrierea numelor indiene și a termenilor am adoptat stilul standard englez.

Lucrarea are la final atașate la anexă o fotografie aparținând lui Gandhi, vezi figura 1, precum și o hartă ce reprezintă India în perioada interbelică și după obținerea independenței, vezi figura 2.

Unul dintre principalele obiective ale expunerii istoriografice este acela de a permite întelegerea lumii indiene așa cum apare ea în zilele noastre.

Aceasta este epoca în cursul căreia a fost elaborată realitatea indiana așa cum o putem vedea, de o abundență diversitate, dar care se sprijină în mare măsură pe cercetarea sintezei dintre trei elemente: hindus, musulman și occidental.

În concluzie, lucrarea mea va fi mai temeinic documentată, după umila mea părere, în contextul în care voi păși în arhivele de la Oxford și Cambridge, inclusiv Calcutta și Bombay.

2. Personalitatea lui Mahatma Gandhi

2.1. Familia și educația lui Gandhi

Evaluarea a tot ceea ce îi datorăm lui Gandhiji ( ji = formula de politețe, exprimând reverența; domnul) nu cred că va fi vreodată posibilă. A fost un sfânt și un revoluționar, un vizionar, dar și un om de acțiune. India modernă îi datorează statutul de națiune liberă. Conceptul de non – violență susținut de-a lungul întregii sale vieți oferă omenirii speranța supraviețuirii în fața potențialului distructiv al creațiilor umane. Moștenirea lui spirituală va rămâne o lumină călăuzitoare nu numai pentru India dar și pentru celelalte națiuni, generații de-a rândul. Amprenta pe care a lăsat-o asupra istoriei, ca și în inimile noastre, va fi veșnică.

La sfârșitul secolului XX, un secol de excepție, fără îndoială, mai mulți savanți și analiști se preocupă de alegerea personalității cu cel mai mare și mai durabil impact asupra omenirii.Onoarea de a fi omul secolului îi aparține, în mod clar, lui Mohandas Karmachand Gandhi. Istoria va recunoaște că viața lui a schimbat lumea pentru totdeauna.

Mohandas Karmachand Gandhi, viitorul Mahatma (Suflet Mare – Tagore), s-a născut la 2 octombrie 1869 în micul principat Porbandar (72.000 locuitori în 1872) din peninsula Kathiawad, aflată la jumătatea distanței dintre gurile Indusului și orașul Bombay.

Familia Gandhi – cuvântul înseamna “băcan” – aparținea castei Vaishya a negustorilor, a treia în tradiționala diviziune hindusă, după brahmani și kshatrya, dar înaintea castei shudra a meseriaților și a agricultorilor.

Bunicul, Uttamchand Gandhi, fusese prim – ministru în Porbandar, funcție pe care au preluat-o și fii săi, Karamchand (tatăl lui Mahandas) și Tulaidas. Bărbații din familia Gandhi aveau un puternic simț al demnității. Bunicul lui Gandhi, silit să-și părăsească funcția din cauza intrigilor de la curte, a fost exilat în micul stat Janagadh, unde l-a salutat pe hawabul local cu mâna stângă, argumentând că dreapta jurase credință principelui din Porbandar. La rândul său, tatăl lui Gandhi, pe vremea când era demnitar în principatul Rajkot, auzindu-l pe agentul public britanic vorbind jignitor despre principele local, a sărit indignat să-și apere suveranul. Mânios, agentul britanic l-a pus pe Karmachandt să-și ceară scuze. Cum acesta a refuzat, l-a arestat, fără să-l convingă să retracteze. Fiul său Mohandas va scrie despre el : cinstit , brav și generos, dar iute la mânie, era incurabil și își câștigase reputația unei stricte imparțialități atât în familie, cât și în afara ei . Familia împărtășea principiile jainismului, în care ahimsa era un concept fundamental.

Ființa pe care a iubit-o Gandhi mai presus decât pe oricine în copilarie a fost mama sa, Putbilai, care era profund atașată tradițiilor vișnuite, ale căror precepte le respecta cu spirit de sacrificiu.

Mohandas, ultimul dintre cei patru copii (o fată și trei băieți) a urmat școala la Rajkot, unde tatăl său fusese numit judecător. În autobiografia sa Gandhi scrie despre primii ani de școală : nu țin minte să fi spus vreodată o minciună nici profesorilor, nici colegilor. Eram foarte timid și mă feream de lume. Nu aveam alți tovarăși decât cărțile și lecțiile […] de la școală alergam cu sufletul la gură până acasă de teamă să nu intre cineva în vorbă cu mine . Judecându-se aspru, Gandhi aprecia că în copilarie avea o minte înceată și o memorie slabă. Semnificativ, în cursul unei inspecții la ora de engleză, Gandhi a fost singurul elev care a greșit ortografierea unui cuvânt englez

(kettle = ceainic), fiindcă a respins îndemnul învățătorului de a copia, un procedeu care nu i s-a părut corect.

După vechiul obicei hindus, Gandhi a fost logodit la 7 ani și căsătorit la 13.

Căsătoria la indieni nu este o problemă de rând. Părinții miresei și ai mirelui se ruinează pentru nuntă. Își irosesc avutul și timpul. Pregătirile durează luni de zile – veșmintele, podoabele, bugetul pentru oaspeți, care mai de care se întrece în varietatea și numărul bucatelor alese. Femeile, fie că au sau nu voce, cântă până răgușesc sau li se face chiar rău și tulbură liniștea vecinilor. Aceștia, la rândul lor, rabdă cuminți toată zarva și foiala, toată murdăria și gunoaiele rămase de la petrecere, deoarece știu că va veni ziua când și ei vor face la fel.

Kasturbai, tânăra fată cu care se căsătorise Gandhi la 13 ani, avea să fie mama a patru băieți și vreme de 62 de ani a fost alături de soțul ei, urmându-l cu discreție și stoicism pe calea destinului său neobișnuit. În februarie 1844, când ea a murit în închisoare unde îl însoțea pe Gandhi în ultimul său termen de detenție sub regimul britanic, acesta a spus: Nu-mi pot închipui viața fără Ba […].Trecerea ei din viață a lăsat un gol care nu va mai fi umplut niciodată… Gândindu-se probabil la ea, Gandhi va scrie la maturitate că numai după ce a înțeles esența ahimsa (non – violența sau nevătămarea) și a pătruns esența brahmacharya (stăpânirea de sine sau autocontrolul) și-a dat seama că nevasta este tovarașul, și nu sclavul bărbatului.

În anii liceului, după mărturia lui Gandhi, deși era silitor și punctual (așa va fi toata viața), n-a fost un elev strălucit. Cu toate acestea a rămas cu pasiunea pentru geometrie, un subiect care nu solicita decât pur și simplu utilizarea propriei puteri de judecată, și tot atunci și-a însușit primele noțiuni de sanscrită, limba pe care mai târziu o va considera indinspensabilă oricarui tânar hindus pentru a permite accesul la textele esențiale ale culturii indiene.

Contactul lui Gandhi cu tradiția literară hindusă a avut însă loc în primul rând în casa parintească, unde adolescentul Mahandas, un fiu devotat, își veghea tatăl bolnav (acesta a murit în 1885). Zilnic în camera tatălui asculta un batrân învățat venit să recite versurile Ramayanei, populara epopee indiană, care a rămas textul cel mai drag inimii lui. Tot în casa tatălui a citit Legile lui Manu și a auzit pentru prima oară fragmente din Bhagavat Gita, marea carte a înțelepciunii hinduse. Asistand la numeroasele vizite primite de tatăl sau la care veneau oameni de tot felul, Gandhi a luat cunoștintă de diversitateta credințelor din India, ceea ce l-a înclinat spre toleranță și i-a stimulat preocupările pentru problemele morale. Un lucru a prins rădăcini adânci în mine – convingerea că moralitatea reprezintă temeiul lucrurilor și că adevărul reprezintă substanța oricărei moralitați. Adevărul a devenit singurul meu obiectiv.

In 1887 Gandhi a absolvit liceul din Rajkot și s-a inscris la Colegiul din Bhaswnagar unde, după cum recunoștea el însuși, s-a plictisit așteptând să se hotărască pentru o profesiune acceptabilă. Când și-a exprimat dorința de a studia medicina, fratele său mai mare i-a interzis această opțiune care contravenea preceptelor vișnuite ale familiei, deoarece ar fi trebuit să facă disecții pe cadavre. La sfatul unui bătrân brahman, prieten de familie, Gnadhi s-a hotărât să plece în Anglia pentru a studia dreptul la Universitatea din Cambridge.

Mama și unchiul patern s-au împotrivit, iar șeful comunității (sheth) l-a exclus plin de indignare din castă, deoarece plecând în Anglia ar fi încălcat preceptele împotriva călătoriilor peste mări, expunându-se, poate, și altor abateri. În cele din urmă mama și-a dat asentimentul în schimbul jurământului lui Gandhi de a se abține de la vin, femei și carne, jurământ pe care fiul îl va respecta cu inima ușoară. După îndelungate preliminarii (greutățile pe care le-am întâmpinat la Bombay sunt indescriptibile), cu sprijinul financiar și moral al fratelui său mai mare care preluase conducerea numeroasei familii, la 4 septembri 1888, Gandhi s-a îmbarcat în portul Bombay pe o navă cu destinația Ilymanth via Aden, Port Said, Brindisi, Malta și Gibraltar. În 1920, la Londra, când va fi întrebat de un reprezentant de la ziarul The Vegetarian ce anume l-a determinat să vină în Anglia, Gandhi va da urmatoarea explicație : Într-un cuvânt, ambiția […]. Mi-am spus : daca plec în Anglia nu numai că voi deveni avocat (profesie despre care aveam o foarte bună părere la vremea aceea), dar voi putea vedea Anglia, țara filozofilor și a poeților, centrul civilizației.

Receptiv la noutăți, Gandhi a înregistrat impresiile sale de călătorie în jurnalul londonez (1888 –1891), redactat în engleză, pe care l-a început la 19 ani. Noaptea între Suez și Port Said, făcea urmatoarele considerații : Pentru prima oară am văzut lumina electrică aprinsă la prova vasului nostru. Lumina ca luna. Se vedea foarte frumos către prova vasului. Cred că se vede cu atât mai frumos cu căt privitorul se afla mai detașat de locul pe care îl privește așa cum nici noi nu ne putem aprecia propria frumusete față de cei care ne pot privi. Nu pot înțelege construcția Canalului Suez. Este cu adevarat minunată. Nu pot cuprinde geniul omului care l-a inventat.

Nu-mi dau seama cum de a reușit să-l facă. Cu adevarat se poate spune că s-a luat la întrecere cu natura. Nu e treabă ușoară să unești două mări.

La 28 octombrie 1888, după o scurta călătorie cu trenul, ajungea la Londra, iar la orele 16, împreună cu doi concetațeni, se prezenta la Victoria Hotel : N-am văzut în viața mea asemenea fast. Pretutindeni numai lumini electrice […]. după ce am arvunit camerele trebuia să luăm lift pană la etajul 2. Nu știu ce este. Băiatul care ne însoțește a atins ceva, un fel de zăvor, credeam eu. Mai tarziu am aflat că îl sunase pe omul de serviciu să coboare cu liftul. Când s-au deschis ușile am crezut că vom sta într-o cameră de așteptare. Spre surprinderea mea însă am ajuns la etajul 2.

Despre primele zile londoneze, afectat de șocul transplantării, Gandhi își amintea :  Noaptea mi se prelingeau lacrimile pe obraji, iar amintirile de casă nu mă lasau să dorm […]. Nu puteam suporta Anglia, dar nici vorbă să mă pot întorce în India…

Ajuns la Londra cu scrisori de recomandare către membrii de frunte ai comunității indiene, tânărul Gandhi a primit primele noțiuni de comportament în raporturile cu englejii de la un anume doctor Mehta : să nu atingi obiectele personale ale altuia, să nu fi indiscret, să nu spui Sir ca o slugă stăpânului. În tot cursul șederii sale în Anglia, Gandhi va studia de altfel cu o precizie chirurgicală moravurile europene, păstrandu-și nealterat spiritul propriu. În anii ’20, cand își scria auto-biografia, pe vremea în care autoritațile britanice îi acordaseră un răgaz în închisorile din India, își amintea amuzat cum tinerii colegi engleji, aspiranți la intrarea în barou, își disputau privilegiul de a-l avea vecin de masă, deoarece le ceda cu amabilitate din porția sa de vin și carne. De atunci a îceput Gandhi să-și manifeste înclinația pentru un trai simplu și frugal. Era conștient de almiteri că orice cheltuială nejustificată reprezenta un efort suplimentar pentru familia care îl ținea la studii. Sacrificiul personal nu îl deranja, dimpotrivă, viața mea a devenit cu siguranță mai adevărată, iar sufletul meu cunoștea o mare bucurie.

După o scurta perioada de adptare, Gandhi a hotărât sa se transforme într-un student serios. Mi-am organizat orarul la minut. Pe lângă materia universitară Gandhi, un cititor pasionat, descoperea printre altele teoria utilitarismului prin Jeremy Bentham, cultul eroilor prin Thomas Carlyle și avea prima întâlnire cu opera lui Lev Tolstoi. Paradoxal, prin intermediul cunoscuților săi englezi interesați de originalitatea tradiției indiene, Gandhi a avut revelația istoriei și spiritualități Indiei. Versiunea integrală a Bhagavat Gitei, pe care la maturitate o va traduce din sanscrită în limba maternă gujarati, a citit-o inițial în engleză.

Contactul cu cultura Occidentului nu numai că nu l-a inhibat pe Gandhi în afirmarea identității culturale proprii, ci dimpotrivă l-a stimulat spre reântoarcerea la surse.

In 1890, Gandhi, care devenise un cititor asidu al ziarelor londoneze (The Daily Telegraph, The Daily News, The Pall Mall Gazette), a urmărit cu interes pregătirile expoziției universale și, deoarece oricum își dorise de mult să meargă la Paris, acesta i s-a părut prilejul potrivit. Ajuns acolo, s-a suit de două–trei ori în templul Eiffel și pentru a avea ce povesti, a luat masa la mare înalțime, într-un restaurant amplasat pe o platformă unde a cheltuit 6 șilingi. Mai nuanțat decât Tolstoi, a cărui opinie negativă o citează, Gandhi, căruia pare să-i fi plăcut vizita, comenta astfel despre turnul Eiffel : omul a rămas un copil, are nevoie de jucării.

Primit în baroul englez la 10 iunie 1891, Gandhi a fost admis la Înalta Curte de Justiție o zi mai târziu. La 12 iunie 1891, cu o grabă sugestivă, s-a îmbarcat spre patrie pe nava Assam.

Sosit la Bombay în iulie 1891, tânărul avocat a trăit aproape doi ani o perioadă de insatisfacții și incertitudini, care păreau să-i conducă destinul spre o fundătură. Imediat după debarcare, a aflat de la devotatul său frate mai mare că i-a murit mama. Relațiile sale cu notabilitățile castei, pe care le înfruntase cănd a îndraznit să plece în Anglia, tot nu se amelioraseră. Căutând de lucru, fie la Rajkot, fie la Bombay, el și-a dat seama de propria inadecvare atât la lumea amorțită a Indiei prinților, cât și la societatea colonială din India britanică propriu-zisă.

La Bombay, unde a încercat vremelnic să-și facă un rost, Gandhi a ajuns să-i gătească propriului bucătar, un brahman sărăcit și nepriceput. A renunțat la primul caz pe care l-a avut de apărat în justiție deoarece, din cauza timidității sale, ce avea să devină celebră, nu a putut deschide gura în apărarea clientului. Adeseori adormea în cursul ședințelor de tribunal, de plictiseală. Avea o singură pasiune : mersul pe jos. În cele din urmă a revenit la Parbandar, orașul natal. Dar nici acolo nu a fost mai fericit.

La începutul anului 1893, prin intermediul fratelui său, lui Gandhi, membru al baroului londonez, i s-a propus o deplasare în Africa de Sud, ca juriconsult al firmei Dada Abdulla&Co din Durban. Plecat în luna aprilie 1893 pe ruta Bombay, Lamu, Mombasa, Zanzibar, Mozambic, el a sosit la Durban în luna mai a aceluiași an. Tot drumul a jucat șah împreună cu căpitanul navei. În liniște, Gandhi se apropia de întâlnirea cu destinul.

Iată omul care a răsculat trei sute de milioane de oameni, a zdruncinat Imperiul Britanic, și a inaugurat în politica umană cea mai puternică mișcare de aproape două mii de ani.

Mahatma (marele suflet), omul care s-a făcut unul cu Ființa Universului avea ochii liniștiți și sumbri. Era un omuleț firav, slab la față, cu urechi mari depărtate, purtând o (beretă) tichie albă, îmbăcat cu stofă albă aspră, cu picioarele goale. Se hrănește cu orez, fructe, nu bea decât apă, se culcă pe podea, doarme puțin, muncește fără încetare. Trupul său nu pare să conteze. Nimic nu impresionează la el, pentru început, decât o expresie de mare răbdare și de mare dragoste. Pearnn, care îl vede în 1913, în Africa de Sud, se gândește la Francois d’Assise. Este simplu precum un copil, blând și politicos chiar și cu adversarii săi, de o sinceritate nepătată. El se judecă cu modestie, scrupulos până în punctul de a părea că ezită și că spune: M-am înșelat, nu își ascunde niciodată greșelile, nu face niciodată compromisuri, nu are nici un fel de diplomație, evită efectul oratoric, sau mai bine zis nici nu se gândește la asta; respinge manifestațiile populare pe care persoana sa le dezlănțuie (provoacă), și unde statura sa plăpândă ar risca în anumite zile, să fie sfărâmată, fără prietenul său Manlana Shankat Ali, care îi face un zid de apărare din corpul său atletic; literalmente bolnav de mulțimea care îl adoră; în definitiv, având neâncrederea multora și aversiunea Mabacracy-ei, a populației nepăsătoare; el nu se simte în largul său decât în minoritate, și fericit în singurătate, ascultând still smalle voice (mica voce silențioasă), care comandă…

Gandhi este o personalitate care merită toată atențiunea. Concepția sa filosofică și politică, precum și felul cum luptă pentru neamul său impune ca el sa fie cunoscut de europeni, iar activitatea sa analizată. (Bibliografiile oamenilor mari)

Gandhi nu-i o stea căzătoare, care odată cu dispariția ei și a luminii ei, să nu se mai vorbească de ea, sau să nu impresioneze pe nimeni. Gandhi e un soare luminos, care pe firmamentul lumii a luminat și va lumina încă puternic, și mai ales pentru compatrioții săi indieni.

2.2 Experiența Sud –Africană

În acest capitol este relatată experiența sud-africană a lui Mahatma Gandhi. Lupta epică ce s-a dat în Transvaal pentru a înlătura nedreptățile făcute comunității indiene. În această luptă, Gandhi a dovedit lumii, pentru întâia oară, succesul practic al metodei sale originale, numită Satyagraha, sau Forța Adevărului, prin care relele din lume pot fi îndreptate fără a recurge la falsul arbitraj al războiului.

În cartea sa, Povestea vieții mele, Mahatma Gandhi, afirmă despre principiul Satzagraha, aplicat și în viața politică pe o scară întinsă, că: Frumusețea acestei metode, stă în faptul că ea se ivește de la sine. O luptă pentru dreptate în care nu e nici o taină de păstrat, nici un loc pentru șiretenie, nici pentru minciună, vine fără a fi căutată; și un om al religiei se simte totdeauna gata pentru ea. O luptă care trebuie dinainte plănuită nu este o luptă dreaptă. În lupta dreaptă, Dumnezeu însuși stabilește planurile campaniei și călăuzește bătăliile. Numai în numele lui Dumnezeu se poate îndrăzni și numai când luptătorul se simte cu totul lipsit de sprijin – numai când a juns la punctul extrem de slabiciune și nu vede decât întuneric beznă în jurul său, numai atunci Dumnezeu îi vine în ajutor. Dumnezeu ajută pe om când omul se simte mai umil chiar decât pulberea ce se găsește sub picioarele sale. Numai celor slabi și fără sprijin li se acordă ajutorul divin.

Acest principiu vital al rezistenței morale, sau forța sufletului, înlocuind revolta armată, reprezintă, cea mai mare contribuție a lui Gandhi la filosofia morală a timpurilor noastre. Mișcarea depinde în întregime de Dumnezeu pentru a fi înfaptuită. Este o luptă religioasă de la început până la sfârșit; Gandhi este un om al religiei și el nu poate gândi să conducă o astfel de bătălie până la izbândă, pe alte temeiuri. Crede că ceea ce numește el experiența sa cu Adevărul trebuie să izbutească oriunde această metodă dacă este încercată în mod sincer și fără încojur. Caci Dumnezeu este Adevar și Bunatate.

Prin urmare, aici s-ar putea găsi acel echivalent moral al războiului pe care-l cerea filosoful american Wiliam James. Mahatma Gandhi ne-a arătat prin experiență practică cum lucrează acest principiu. Pentru un creștin bine informat, acesta e foarte asemănător cu învățăturile Predicei de pe Munte. Gandhi a recunoscut totdeauna datoria de recunoștință pe care, în propria sa viață religioasă, o are față de acestă învațătură sublimă. Același principiu e adânc înrădăcinat, ca idee, în vechea literatură a Indiei, mergand până la epoca buddhistă și dincolo de ea. El oferă Occidentului, care luptă să-și vină în fire de pe urma efectelor dezastruoase ale războaielor în care toate datoriile vieții omenești au fost înfrânte, și în care adevărul a fost călcat în picioare, un mijloc de pace.

Îndărătul Conferinței Dezarmării și a Adunărilor Societății Națiunilor, trebuie să existe o metodă directă, lăsată omenirii suferinde, pentru a se împotrivi Răului intolerabil. În trecut, aceasta a luat totdeauna forma grosolană a rezistenței armate și a represaliilor violente. Numai în cazuri foarte rare, ca la primii crștini din secolul I, oamenii au căutat să învingă colectiv răul prin rezistența împotrivirii morale. Oricât de puternică s-a adeverit totdeauna această metodă, ea a dispărut din nou.

În Orient, Mahatma Gandhi a reînviat-o în epoca contemporană, cu o bogăție de experiență care aproape a dat operei sale forma metodei de laborator a științei moderne. El i-a pus la încercare fiecare parte, pentru a-i cunoaște slabiciunile. A mărturisit că : greșeli himalaiene în funcționarea sa. Dar a stăruit cu tărie în această experiență, pentru că e profund convins că principiul în sine este sănătos. În tot felul de împrejurări grele și de situații imposibile, el a reușit parțial sau complet.

Nu există nici un motiv, după cum a arătat Gandhi în mai multe rânduri, că principiul ce l-a stabilit în Orient, să nu fie practicabil în Occident. Dar acesta este o forță care cere disciplină, ucenicie și îndrumare. Mai trebuie și un fond religios unit cu o credință care să poată urni munții. Căci disciplina ce vine dinăuntru, implică un curaj dârz, superior forței sufletești militare, o vitejie mai îndrazneață în acțiunile eroice, decât o speranță mai mare chiar decât aceea de pe câmpul de bătălie sau din tranșee. Mahatma Gandhi crede că nimic nu i se poate împotrivi acestei forțe de rezistență morală, în toată puritatea ei. Căci aceasta este o Lege a Naturii Morale a lui Dumnezeu, un atribut a lui Dumnezeu însuși. Aceasta este marea teorie a lui Gandhi asupra vieții, pe care o încercat, prin experiențe repetate, să o împace cu știința practică.

În legătură cu originea mișcării Satyagraha, Mahatma Gandhi, spune că:

Cunoșteam destul de bine Bhagavad – Gita în sanscrită, dar nu studiasem temeinic învățătura ei. Noul Testament fu cel care mă trezi la dreptatea și valoarea rezistenței pasive. Când am citit în Predica de pe Munte asemene pasagii ca: Sa nu vă împotriviți celui ce vă face rău, ci oricui te lovește peste obrazul drept întoarce-l și pe celălalt, și iubiți pe vrășmașii voștri și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc ca să fiți fii ai Tatlui vostru care este în ceruri, am fost bucuros peste măsură și am găsit propria mea opinie confirmată tocmai de unde mă așteptam mai puțin. Bhagavad –Gita adâncii impresia și Impărăția lui Dumnezeu e în tine de Tolstoi îi dadu o formă permanentă.

De câte ori privești fotografia ce îl înfățișează pe Gandhi în poziția sa obișnuită, șezând, de atâtea ori ai impresia că vezi un temut șarpe al Indiei, fascinat de glasul plângator și de zumzetul poporului său.

În ochii lui Gandhi citești istoria suferințelor neamului său și credința nestrămutată în Satyagraha sau forța adevarului.

Roman Rolland, îl compară pe Gandhi cu Tolstoi, dar spune ca Gandhi este mai creștin, caci Tolstoi a devenit creștin prin voință, pe când celalalt este prin natura.

Gandhi debarcă pe pământul Africi de Sud în luna mai, 1893. A pătruns într-o societate puternic segregată pe principii rasiale, de clasă și cofesională. Chiar de la primul contact cu justiția din Durban, Gandhi a stârnit vâlvă deoarece a refuzat sa-și scoată turbanul la tribunal. Cazul a ajuns la urechea presei locale, care l-a taxat, cu fler, drept « un oaspete nedorit ».

Trimis apoi de patronul sau – un indian musulman – cu treburi juridice la Pretoria, capitala republicii bure Transvaal, Gnadhi, un domn respectabil, și-a cumpărat bilet de clasa I și, elegant în straiele sale englezești, s-a instalat comod în compartiment. La Maritzburg, capitala Natalului, a fost aruncat de poliție din tren deoarece se opusese trensferului într-un vagon de clasă inferioară, cum ceruseră agenții căii ferate motivând ca este « de culoare ». A petrecut o noapte friguroasă pe peronul gării acelui oraș de munte, în plină iarnă australă. Peste trei decenii mărturisea că acesta a fost momentul decisiv al vieții sale. « M-am gândit că este datoria mea : să lupt pentru drepturile mele sau să mă întorc în India, să mă duc la Pretoria ignorând cele întamplate sau să mă întorc în India fară a-mi îndeplini obligațiile. Ceea ce mi se întamplase era un simptom superficial al bolii profunde a judecații rasiale.» Pentru a ajunge la Pretoria, a luat diligența. A intrat imediat în conflict cu conducătorul acesteia care l-a obligat să călătorească alături de vizitiu, ca să nu-i deranjeze pe albii din cupeu.

La Pretoria, după multe căutări, a fost găzduit într-un hotel cu condiția să ia masa în cameră, ca să le tihnească cina domnilor albi. Răscolit de cele traite într-un răstimp atât de scurt, prima inițiativă publică a lui Gandhi a fost să ia legatura cu membrii comunitații indiene din oraș. La o săptămână după sosire, a organizat o conferință la care a pledat pentru înfințarea unei organizații care să apere cauza indienilor în fața autoritaților. În plus, la cererea concetațenilor săi să pună adevărul mai presus de interesele comerciale. Inițiativa lui Gandhi a fost întampinată la început cu scepticism. Unul dintre fruntașii comunității chiar i-a spus : « Această țară nu este pentru oameni ca dumneata… scopul nostru este să facem bani, de aceea nu ne pasă dacă suntem insultați și… iată-ne aici ».

Ca și în alte parti ale Imperiului Britanic (Malaysia, Guyana, Antile, Mauritius, Figi) coloniști albi au favorizat inițial imigrația forței de muncă ieftine și fiabile a indienilor, dar spre deosebire de coloniile sus menționate, în sudul Africii exista o situație specială.

In 1806, în cursul razboaielor napoleoniene, Colonia Capului a fost alipită Imperiului Britanic, urmată în 1843 de Natal. Vechii coloniști europeni, olandezii (burii), s-au reorganizat în republicile Transvaal (1852) și Orange (1854), care aveau să devină colonie britanica după razboiul anglo-bur (1899 – 1902), totalitatea acestor teritorii constituind în 1910 dominionul britanic autonom cunoscut sub numele de Uniunea Sud –Africana.

În 1860 în Natal soseau primii indieni angajați prin contracte pe termen lung, în condiții de veritabilă serbie, pentru a muncii pe plantații sau în mine. După expirarea contractului, muncitorii erau în principiu liberi să se stabilească unde voiau, să cumpere pământ, să facă negoț sau să intre în servicii. Acestora li s-au adăugat, cu timpul negustorii (musulmani, parși sau hinduși) și funcționari (hinduși sau hinduși creștinați). Este poate semnificativ că în 1896, în Natal, unde veniseră cei mai mulți indieni, la 400.000 de africani autohtoni erau 50.000 de coloniști europeni și 51.000 de indieni. Nemulțumită de această evoluție, care îi amenința monopolul economic, din 1885 în Transvaal, din 1888 în Orange și apoi din 1894 în Natal, locuitorii albi au început adoptarea legislațiilor discriminatorii împotriva indienilor.

Indienii erau « penalizați nu pentru viciile, ci pentru virtuțile lor » avea să spună unul dintre viceregii Indiei, Lordul Curzon. Penalizările, sub forma vexațiunilor discriminatorii pe care le întâmpinau zilnic indienii luau forme dintre cele mai diverse. De exemplu, în Transvaal indienii nu puteau circula pe trotuare iar de la 9 seara aveau nevoie de un permis special pentru a ieși în oraș. Gandhi, care a îndrăznit la Pretoria să calce pe trotuarul din fața casei președintelui Kruger, pe care îl respecta altmiteri pentru firea sa, a fost bătut cu bastonul de agentul de poliție aflat în post. După multe experiențe de acest fel el era îndreptățit să scrie :

« Am studiat condiția grea a coloniștilor indieni nu numai prin lecturi sau din auzite, ci nemijlocit, prin experiența mea personală. Mi-am dat seama ca Africa de Sud nu era o țară pentru un indian înzestrat cu respectul de sine… » Dezarmat în fața naturii umane își manifesta uimirea : « A constituit întotdeauna un mister pentru mine de ce oamenii se simt onorați când își umilesc semenii. »

În Gandhi, pe lângă nativul simț al demnității, s-a trezit și omul de acțiune. Coloniștii albi din Natal doreau să impună o lege care să îi priveze pe indienii instruiți de dreptul de vot, care avea sa fie urmată de proiectul de lege privind impunerea taxei de rezidență de 25 lire, ceea ce reprezenta o suma fabuloasă pentru un indian sărac. Taxa a fost totuși redusă la 3 lire. Gandhi a strâns 10.000 de semnături de la compatrioții săi pentru a trimite o pețitie Lordului Ripon, secretarul de stat pentru colonii al Imperiului Britanic, a adresat nenumarate plangeri Consiliului din Natal și a susținut o corespondență activă cu șefii comunității indiene din Londra.

La 22 august 1894, reprezentanții comunității indiene s-au reunit la Durban și, sub organizarea lui Gandhi, au înfințat Congresul Indienilor din Natal, al cărui secretar a fost ales. Tot el a redactat și statutul Congresului care, între altele, trebuia să cerceteze condițiile de viață și muncă ale indienilor și să militeze pentru ameliorarea condițiilor lor morale, sociale și politice.

După infințarea Congresului, Gandhi a calatorit în numeroase localități din Africa de Sud în care trăiau indieni pentru a cunoaște concret situația acestora. S-a implicat în problemele organizatorice adeseori dificile legate de impalntarea Congresului, o noutate în rândul indienilor, iar prin probitatea profesională și-a consolidat prestigiul personal atât în rândul propriei comunități, cât și în rândul albilor de bună – credința.

În decembrie 1896 Gandhi a revenit în Africa de Sud din India. Împreună cu el soseau și 800 de imigranti indieni îmbarcați pe două nave. Ei au fost reținuți timp de 23 de zile în carantină în rada portului Durban, în condiții sordide, pâna când indignarea opiniei publice din metropolă și din India a obligat autoritațile din Natal să le permită debarcarea. Amenințat cu linșajul segregaționiștii care îl așteptau pe uscat scandând : « Spânzurați-l pe Gandhi ! », acesta, sfătuit de poliție a debarcat în timpul nopții. Dar a fost recunoscut și bătut. I-a salvat viața soția șefului poliției. Reacția lui Gandhi a fost tipică. În loc să ceară judecarea agresorilor, el a cerut iertarea lor.

În timpul desfășurării războiului burilor (1899 – 1902), dintre coloniștii olandezi și Imperiul britanic, deși simpatiile lui Gandhi « erau în întregime de partea burilor », s-a hotărât să acorde un ajutor « non – violent » englezilor înrolându-se în fruntea corpului de infirmieri voluntari indieni. Redactorul șef al ziarului Preturia News, referindu-se la brancardierii indieni, recunoștea în 1911 că dârzenia lor neostentativă i-a costat multe vieți, în cele din urmă fiind necesar un ordin care să le interzică înaintarea până în linia întâi. » Gandhi încă mai spera că indienii puteau obține statutul de cetățeni cu drepturi depline ai Imperiului Britanic și prin urmare « chiar dacă e posibil ca autoritățile să nu aibă întotdeauna dreptate, câtă vreme supușii au jurat credință unui stat, este datoria lor limpede de a se conforma și de a sprijini acțiunile acelui stat. » Faptele au contrazis însă speranțele lui Gandhi.

Cu tot sacrificiul și eroismul lor, sfârșitul războiului burilor, nu le-a fost favorabil indienilor. Britanicii tolerau politica rasista a Deparatamentului Asiatic înființat de guvernul din Transvaal în care burii erau dominanți. În 1902, Gandhi, care se întorsese la sfarșitul anului 1901 la Bombay, a revenit urgent în Africa de Sud ca să-și ajute compatrioții. S-a stabilit la Johannesburg, cel mai mare oraș din Transvaal. De aici înainte, timp de 12 ani, adversarii săi înverșunați au fost generalii Botha și Smuts, viitori conducători ai Uniunii Sud Africane. Obiectivul lor era simplu : 

« …să-i dam pe culi afară din țară… » și « …sa eradicăm cancerul asiatic… »

Pentru Gandhi sosirea la Johanesburg a marcat începutul unei lungi odisei pe drumul prefacerilor interioare și al acțiunii publice care avea să culmineze cu marile campanii de rezistență non – violenta din 1906 – 1914, punctul final al experienței sale din Africa de Sud.

Chiar din 1901 Gandhi începuse să renunțe la bunurile materiale pe care le considera inutile, iar sub influența ideilor utopice ale lui Thoreau (reintoarcerea în natură), Tosltoi și mai ales Ruskin (promova munca meșteșugărească medievală), pe care l-a descoperit în 1903 –« mi-a revoluționat mintea » -, în 1904 a înființat colonia Phoenix într-o ferma aflata la aproximativ 18 kilometrii de Durban. Gandhi și-a impus un program de viață și muncă auster pe care trebuia să-l împărtănșească toți locuitorii coloniei, inclusiv soția și copii săi. În 1908 și-a expus ideile de reformă prin revenirea la autarhie și economia tradițională indiană într-o mică broșură numită Sarvodaya (Bunăstarea tuturor). Era o parafrază după Ruskin și totodată un act de acuzare în viziunea lui Gandhi, împotriva civilizației capitaliste industriale moderne.

Colonia Phoenix a fost urmată în 1910 de colonia Tolstoi, situată la aproximativ 34 de kilometrii de Johannesburg. Era creată special pentru militanții (satyagrahii) mișcării de rezistență civilă (satyagraha) inițiată de Gandhi, cu scopul de a le servi atât ca refugiu, cât și ca scoală în spiritul idealului de viață propus de el.

Ideile lui Gandhi și-au găsit principala tribună de popularizare în săptămânalul Indian Opinion pe care l-a întemeiat în 1903. În paginile periodicului a lansat Gandhi în 1906 termenul de satyagraha (în gujarati satya înseamna adevăr, iar agraha fermitate sau forța) pe care el l-a tradus liber ca « forța sufletului » și sub al cărui nume va anima lupta de rezistență civilă. Satyagraha împreună cu ahimsa (non – violența sau nevătămarea) și brahmacharya (virtutea stăpânirii de sine) constituie esența doctrinei lui Gandhi, o sinteză originală între elemente ale gândirii hinduse și experiența lumii moderne pe care el a trăit-o cu incandescență. « Nu poți realiza nimic decât prin suferință » spunea în 1910. Satyagraha a constituit o armă politică cu totul neobișnuită, care a descumpănit autoritațile coloniale și minoritatea alba din Africa de Sud.

La 22 august 1906 guvernul din Transvaal publica un proiect de decret care impunea indienilor (fie ei hinduși ori musulmani) buletine de identitate pe bază de amprente digitale. Contravenienții urmau să fie amendați, arestați și deportați. Gandhi a cerut fiecarui indian să refuze cu orice risc practica înregistrării dar să se abțină de la violență. În același timp el afirma: “Dacă nu suntem capabili să riscăm totul în fața agresiunii la care suntem supusi ne vom dovedi nevrednici și lașitatea…Va pot declara cu certitudine că atâta vreme cât există o mâna de oameni credincioși jurământului făcut nu poate exista altă concluzie pentru lupta noastră decât victoria… Nu-mi rămâne decât o singură cale, să mor dar să nu mă supun acestei legi. »

Intimidat de potențialul exploziv al rezistenței non-violente preconizate de Gandhi, guvernul din Transvaal a renunțat în luna septembrie a aceluiași an să mai supună femeile la practica luării amprentelor, căutînd să câștige timp prin negocieri. Aceste negocieri l-au purtat pe Gandhi pînă la Londra unde a discutat cu Lordul Elgin, secretarul de stat pentru India, de la care a obținut promisiuni, amăgitoare însă. La 31 iulie 1907 Parlamentul din Transvaal adopta așa numita Black Act (Legea Neagră) care sfida demnitatea indienilor.

La 11 ianuarie 1908, Gandhi, credincios cuvântului dat, calcă legea și refuză sa-și dea amprentele pentru înregistrare ; în consecință a fost arestat.

În detenție a citit mult : textele vechi hinduse, Ruskin, Platon, Tolstoi, Huxley (darwinist, materialist), Bacon, Carlyle (cultul eroilor) precum și Biblia și Coranul. Eliberat de generalul Smuts care i-a promis abolirea legii dacă indienii se înregistrează voluntar, Gandhi a fost bătut de compatrioți care l-au bănuit că cedase autorităților coloniale. Când a constatat că fusese înșelat de guvern, a organizat la 16 august 1908 o mare adunare la Johannesburg unde mulțimea indienilor în frunte cu el însuși și-au ars buletinele.

În 1909 a plecat iarași la Londra. A obținut un sprijin moral din partea lorzilor Curzon și Ampthill, foști vicerege ai Indiei, dar nu și revocarea legilor rasiste. Vizita lui Gandhi a transformat problema indienilor din Africa de Sud într-o temă politică majoră pentru cabinetul majestatii sale britanice. După contactele de la Londra, a ajuns la concluzia că « …stăpănitorii britanici nu vor renunța {la India} nici de bunăvoie, nici la timp. Poporul britanic pare obsedat de demonul egoismului comercial. Defecțiunea nu este a oamenilor, ci a sistemului… »

În octombrie 1912 a vizitat Africa de Sud G.K. Gokhale, o mare personalitate politică indiană, cunoscut pentru ideile sale moderate, un om respectat atât de indieni, cât și de englezi. Smuts și Botha i-au promis lui Gokhale atât revocarea legilor rasiste, cât și a taxei de 3 lire. Gandhi, care își cunoștea bine interlocutorii, l-a prevenit pe Gokhale că nu trebuie sa fie prea încrezător. Acesta din urmă, impresionat de caracterul intransingent al mai tânărului sau emul, i-a spus : « Vei face întotdeuna ce vei dori. Sunt complet neajutorat deoarece sunt cu totul în mâinile dumitale. » Dar tot el recunoștea : «  Gandhi are în sine minunata putere spirituală de a transforma oamenii obișnuiți din preajma sa în eroi și martiri. » Ca un erou al acestei ultime afirmații avem chiar cuvintele lui Gandhi relatate de H.S.L. Polak, un bun prieten al său din perioada sud – africana : «  Oamenii spun despre mine că sunt un sfânt rătăcit printre politicieni. Adevărul e că sunt un politician care face tot ce poate să devină un sfânt. »

Tergiversările și manevrele tactice ale guvernului recent întemeiatei Uniuni Sud Africane (1910) nu puteau să duca decât la o confruntare decisivă. Generalul Smuts anunța în fața Adunarii Uniunii ca europenii din Natal nu acceptă renunțarea la taxa de 3 lire pentru muncitorii indieni care s-au spetit pentru ei în cadrul sistemului de contracte pe termen lung. De asemenea se menținea interdicția emigrării asociațiilor, iar la 14 martie 1913 Curtea Supremă din lape Town hotărăște invalidarea oricărei alte căsătorii cu excepția celor creștine. Nevestele indienilor deveneau deci concubine.

Au trecut la acțiune femeile. Deoarece era interzisă trecerea indienilor dintr-o colonie NS-africană într-alta, ele au organizat două coloane de marș. Cele din Transval au trecut în Natal și au chemat minerii din Newcastle la grevă. Cele din Natal Au trecut în Newcastle și au fost arestate. La 13 octombrie 1913, 5000 de greviști s-au hotărât să treacă și ei frontiera în Transval pentru a forța arestarea. Gandhi a fost arestat de trei ori în patru zile.

Exasperate la 14 noiembrie 1913, autoritățile condamnare pe Gandhi și pe prietenii săi Kallenbanch și Polak la 3 luni de muncă grea. Deoarece acuzarea avea nevoie de martori, toți trei s-au denunțat plini de soliciditudine unul pe celălalt ca să poată fi condamnați.

Minerii care participaseră la marș au avut o soartă grea. Băgați cu forța în trenuri, au fost trimiși înapoi la mine unde supraveghetori îi mânau cu bâtele de la spate ca să se întoarcă la lucru. În semn de sprijin față de mineri, greva s-a generalizat în răndul populației indiene. Guvernul a arestat circa 50000 de indieni. Indignarea provocată în India și în Anglia a fost fără precedent. La 18 decembrie 1913 Gandhi și prietenii săi erau eliberați.

La 1 ianuarie 1914 Gandhi anunța un nou marș de la Durban pentru a determina autoritățile să facă noi arestări.

În mod așteptat Gandhi a renunțat la marș ca să nu pună guvernul în dificultate. Simțul tactic al lui Gandhi acționase fără greș. Impresionat de gest, generalul Smuts a acceptat negocieri. Sub presiunea guvernului britanic, la 30 iunie 1914 s-a încheiat un acord cunoscut sub numele de Indian Relief Bill (Proiectul de eliberare a Indienilor), devenit lege din luna iulie. Smuts însuși spunea despre Gandhi: … mi-a hotarît soarta un adversar pentru care nutream cel mai înalt respect.

Gandhi obține victoria, dar o victorie plină de compromisuri. Așa cum mărturisea în iulie 1914, nu atât adoptarea unei legi era o victorie, cât afirmarea principiului abstract al egalității rasiale și îndepartarea stigmatului rasial.

Victoria repurtată, nota el în Indian Opiniom, revenea companiei satyagraha de rezistență civilă: O forță care, dacă, dacă ar deveni universală, ar revoluționa idealurile sociale și ar înlătura regimurile despotice și militarismul în continuă ascensiune… Să nu uităm momentul istoric în care scria Gandhi aceste rînduri. La 28 iunie 1914 avea loc atentatul de la Saragevo. La 18 iulie 1914 Gandhi părăsise pentru totdeauna Africa de sud pentru a se întoarce în patrie prin Londra. Începea primul război mondial.

Astfel marea luptă Satygraha luă sfîrșit după 8 ani, și se părea că indienii din Africa de Sud erau acum în pace. La 18 iulie 1914, Gandhi se îmbărcă pentru Anglia pentru al întîlni pe Gokhale. În îndrumarul de întoarcere spre India îl invada sentimente de plăcere și regret, plăcere pentru că se întorcea acasă și regret pentru că era o mare smulgere pentru Gandhi să părăsească Africa de sud, unde petrecea 20 ani din viața s-a, împărtășind dulceața și amărăciunea experienței omenești, și unde își realizase vocația în viață.

Fără această mare luptă și fără suferințele negrăite pe care numeroși indieni le chemară asupra capului lor devotat, indienii de astăzi ar fi fost izgonoți din Africa de Sud. Mai mult, victoria recîștigată servi mai mult sau mai puțin, ca pavăză pentru imigranții indieni în alte părți ale Imperiului Britanic. Satyagraha este o urmă neprețuită și incomparabilă, și cei care o mănuesc sunt străini de decepții și de înfrîngeri.

3. O scurtă istorie a Indiei britanice

3.1. Dominația britanică în India

Primele civilizații de pe teritoriul Indiei (Indus cu centre precum Haroppa și Mohengo – Daro) sunt contemporane primelor manifestări din Egipt și Mesopotamia. Triburi indo–europene (vedice) care pătrund dinspre N-V în a doua jumătate a mileniului II î.e.n., cuceresc, pînă în sec.V î.e.n., întreaga Indie septetrională.

Acum societatea este împărțită în caste: în vîrf, brahmanii, apoi ksatriya (nobilii și militarii), vaisya (negustori și agicultori), și sudra (slujitori și celelalte rase). Se consideră că acela, care a dat naștere acestei organizări sociale este zeul Brahma, creatorul lumii, fiecare castă provenind dintr-o parte a trupului său: din gura s-a a ieșit casta cea mai pură, cea a brahmanilor, care studiază textele sacre; din brațele sale s-au născut ksatriya; din coapsa sa, vaisya, iar din piciore sudra. Hindușii care nu aparțin nici uneia din cele patru caste principale sunt considerați impuri. Ei se numesc paria. Apogeul, civilizației indiene este atins de două mari imperii care reușesc să unească cea mai mare parte a Indiei: Maurya (sec.III-IV î.e.n., răspîndirea budismului) și Gupta (sec.IV-Ve.n.).

În 1942 navigatorul portughez Vasco de Gama atinge coasta Malabar, iar în secolul următor portughezii pun stăpînire pe o mare parte a coastei de vest a Indiei. În 1600 este înființată Compania Britanică a Indienilor, iar în 1664 Compania Franceză a Indiilor Orientale. Întemeiat în 1526, Imperiul Marilor Moguli, cu capitale la Agra și Delhi (care va dăinui pînă în 1858) unifică cea mai mare parte a peninsulei. În urma războiului de 7 ani (1756-1763), britanicii elimină concurența franceză și reușesc să-și extindă în următorul secol stăpînirea asupra întregii Indii.

În 1756, posesiunile britanice se limitează la un ansamblu de forturi și de contoare comerciale răspîndite în trei zone: Calcutta, Bombay și Madras. În același an, un nou nabab de Bengal, Siraj al Danila, a ajuns la putere. Orbit de ambiție, el a ocupat Calcutta în 1756. La 23 iunie 1757, el era învins și ucis de către britanici, în lupta de la Plassey. În această bătălie a fost văzut punctul de plecare al dominației engleze asupra Indiei. Chiar dacă nu acesta era obiectivul lor în epocă, Plassey marchează în mod evident un punct de turnură. Bătălia de la Bucsar, din 23 octombrie 1764, este totuși cea care va inugura o nouă eră.

Din 1764, Clive era guvernator și comandant al Bengalului. Prin tratatul de la Allahabad, semnat în august 1765 cu împăratul mogul, el primea dreptul de a percepe impozite în Bihar, în timp ce nababul păstra dreptul de a organiza apărarea și justiția. Din acel moment, funcționarii englezi au fost însărcinați cu perceperea impozitelor în locul indienilor, care au fost demiși din funcțiile lor.

După numirea noului guvernator, Warren Hasting, în aprilie 1772, centra-lizarea s-a accentuat prin plasarea visteriei nababului sub controlul Companiei. După 1765, funcționarii au intervenit în cheltuielile pentru apărare și justiție făcute de către nabab. Trebuie totuși să remarcăm faptul că pentru indieni, guvernarea Companiei nu era decît un element în procesul de centralizare a Imperiului Mogul.

Comerțul rămînea obiectivul principal: Hastings a acordat Companiei mono-polul sării, opiumului și silitrei.

Exporturile, care primeau produse precum zahărul și indigoul, au fost orientate către Peninsula Arabă și golful Persiei până în 1770, apoi către est. La această dată, hegemenia comercială britanică era incontestabilă.

Spre sfîrșitul sec. al XVIII-lea Compania Indiilor de Est a început să-și planifice o ședere îndelungată. În acest sens avea nevoie de sprijinul local. L-a obținut prin crearea unei clase a aristocrației financiare înrudite cu aristrocrația feudală din Europa.

Britanicii au inventat o Reglementare permanentă, creînd o clasă care avea permanent în proprietate pământuri,atîta timp cît plătea dări statului.

La începutul sec. al XIX-lea, britanicii și-au extins puterea. O mare parte din Asia de sud a fost adusă sub adimistrația directă; unii conducători locali au fost aleși ca reprezentanți ai Companiei. Pînă în 1857, Imperiul Britanic din India devenise Imperiul Britanic al Indiei.

Deși activitățile Companiei erau supravegheate în mod regulat și îndeaproape de Parlamentul Britanic, existau slabe șanse ca acesta să impună restricții reale asupra funcționării Companiei, deoarece veniturile obținute în India, în bani și în mărfuri, aduceau prosperitate Marii Britanii pe o scară destul de largă pentru ca aceasta să înceapă să manifeste interes pentru colonizarea Indiei. Aceasta pe lîngă avantajele personale pe care le obțineau mulți membri ai Parlamentului prin implicarea în afacerile Companiei. Printre protectorii companiei se numără chiar și suveranul.

Din 1813 compania nu mai deținea monopolul comercial, acesta este motivul pentru care funcțiile sale erau în principal politice și militare. Ea construise un adevărat stat în India, pe care îl putem desemna cu termenul anglo-indian raj (domnie). Născută în Bengaly, Company Raj (domnia companiei) era înainte de toate o mașină fiscală inspirată din modelul mogul, dar care a cedat progresiv locul unei birocrații compusă din înalți funcționari britanici.

Armata, care juca un rol esențial, absorbea jumătate din cheltielile bugetare. Încadrînd ofițeri britanici, ea era construită din sepoys (armată) recrutați în primul rînd dintre brahmanii și rajputanii din India de Nord.

Începînd din anii 1820, diverse medii engleze au împins compania să instaureze o politică reformistă. Măsurile cele mai importante priveau practicele marginale precum cutuma sati, interzisă în 1829, sau lupta contra thugilor, care practicau sacrificii rituale capturînd călătorii. În schimb, în 1835, înlocuirea limbii persane de engleză ca limbă a corespondenței oficiale demonstrează voința companiei de a se substitui complet puterii mogule, care încă se manifesta, mai ales în mod simbolic.

Pentru a acapara vasta piață indiană era necesar să se dezvolte mijloacele de transport și de comunicații. Vapoarele au început să navigheze pe rețeaua râurilor indiene, drumurile au fost reparate și îmbunătațite, iar în 1853 a fost introdusă calea ferată. Tot în acel an s-a introdus și telegraful.

O dată cu aceste mijloace moderne de transport și de comunicații au venit și anumite concepte moderne de organizare socială. O separare a funcțiilor adimistrative civile de cele ale armatei și ale poliției, împreună cu noțiunea de autoritate a legii și de egalitate în fața legii, toate constituind distanțări față de tradiție.

Revoluția din India de nord care a pus capăt existenței companiei Indiei de est a adus aproape sfîrșitul stăpînirii britanice din India. Revolta din 1857 nu a fost nici un război național de independență, nici o simplă răscoală, ea s-a răspândit în mare parte din India de nord și a afectat multe straturi ale populației. Noua elită educată nu a participat de teama haosului sau a restaurării vechii ordini. Oamenii care au condos această revoltă nu aveau la ce sa-i folosească pe gentlemenii educați în limba engleză. În afară de soldați, rebelii erau în majoritate proprietari de pământuri nemulțumiți și țărani, și câțiva prinți dezmoșteniți. Vârstnicul mare mogul dein Delhi și moștenitorul ultimului peshwa forțat de britanici să stea în Kampur, India de nord, departe de vechea bază de la Pune – au devenit figurile cheie în jurul cărora s-au adunat rebelii. Răsculații nu erau jefuitori fără scop: ei au luptat pentru o cauză, dar această cauză era fără speranță pentru că restaurarea vechii ordini la care se gândeau era imposibilă. Lipsa unei conduceri și coordonări a rebelilor a fost doar o reflectare a acestei probleme mai profunde.

Dacă britanicii au încercat să mențină relații prietenești cu prinții indieni în perioada dinainte de consolidarea stăpânirii lor asupra Indiei, după anii 1850 ei au început o politică de anexare și foloseau orice pretext disponibil. Lipsa unui moște-nitor era scuza cea mai la îndemână, deși administrarea proastă a statului putea și ea fi dată ca motiv pentru detronarea prințului și introducerea conducerii britanice directe. Acest lucru a fost făcut în cazul nawab-ului din Oudh în 1856, ceea ce a produs resentimente printer acei soldați ai armatei indiene britanice care aparțineau acestui stat.

Cauza imediată a acestei revolte a fost distribuirea de cartușe noi gresate cu grăsime animală destinate noii carabine de câmp Enfield. Mânuirea acestor cartușe ar fi fost o violare a tabuurilor religioase și se zvonea că britanicii făcuseră acest lucru în mod intenționat, pentru a converti soldații indieni la creștinism după ce fuseseră murdăriți cu grăsime.

La 10 mai 1857, militarii de origine indiană s-au răsculat la Merut, lângă Delhi. Acesta a fost începutul revoltei. De la Merut, ei au măeșăluit până la Delhi, unde li s-au alăturat militarii din infanteria locală, care și-au ucis ofițerii britanici, aducându-l cu ei pe împărat, pentru ai conduce.

Din Delhi, revolta s-a răspândit în nordul și centrul Indiei și în rândurile orășenilor și ale țăranilor. Cu toate acestea, aristocrația funciară pe care o creaseră britanicii prin Reglementarea permanentă a fost alături de stăpânii săi. În timp ce numeroși indieni partacipau la revoltă, multe grupuri și regiuni asistau în liniște, iar altele se alăturau britanicilor. Aceștia din urmă erau, de asemenea, mai bine înarmați și aveau de partea lor mijloace de comunicare mai eficiente, căile ferate și telegraful. Împăratul nu avea capacitatea de a conduce într-o situație în care conducerea avea o importanță critică.

Revolta a durat un an și jumătate; la sfârșitul anului 1859, împăratul a fost deportat în Birmania unde a murit singur, punând capăt, în mod oficial, marii epoci a dominației mogule în India.

Chiar dacă a afost un eșec total, răscoala a creat un simț al unității între hinduși și musulmani. Aceasta a fost una dintre principalele lecții pe care le-a învățat guvernul în răscoala din 1857; ca o astfel de unitate trebuie prevenită cu ajutorul unor metode de tip dezbină și stăpânește

Consecințele revoltei din 1857 au fost variate. Compania a fost suprimată și încetul cu încetul, ideea că regina Victoria ar trebui să fie suverana directă a Indiei și-a făcut loc. Reorganizarea statului în urma acestor evenimente s-a bazat pe aristocrația funciară, în special pe principi. Regina s-a angajat, în noiembrie 1858, să le respecte suveranitatea și integritatea teritoriilor, încorporându-le însă într-un sistem de onoruri tipic britanic. În 1876 parlamentul din Londra a proclamat-o pe regina Victoria împărăteasă a Indiilor; în anul următor, 1877, un gigantic darbar a fost organizat la Delhi pentru a sărbători proclamarea solemnă.

Actul Indiilor din 1857 transfera secretariatul de stat al Indiei, veritabil minister al Indiei – India Office – independent de ministrul coloniilor, puterile care fuseseră deținute până atunci de Comitetul de Control al companiei. Începând din 1861, Consiliul executiv al viceregelui, noul titlu al guvernatorului general, tinde să devină un adevărat guvern deservit de o înaltă administrație, Indian Civil Service (serviciu civil indian). Singura instituție reprezentativă centrală, Consiliul legislativ imperial, rămânea o simplă cameră de înregistrare, a cărei membri erau numiți de către vicerege.

Veritabilul despotism pe care viceregele îl exercita nu era limitat decâd de situația financiară. Creșterea cheltuielilor militare, ca urmare a revoltei șipailor, a fost la originea instaurării unui nou sistem financiar, care nu permitea rezolvarea deficitului: cheltuielile militare reprezenatu o treime din buget. În 1861 s-a încercat introducerea unui impozit pe venit, dar date fiind tulburările care au urmat, proiectul a fost abandonat. Datoria era considerabil sporită datorită creșterii cheltuielilor pe care guvernul Indiei trebuia să le achite anual Londrei în lire sterline.

În a doua jumătate a sec. al XIX-lea, dominația britanică s-a sprijinit mai mult ca niciodată pe armată. Dar acesta nu mai fusese reorganizată din 1857: artileria era în întregime controlată de europeni, indienii nu puteau să depășească gradul de subofițer și mai ales grosul trupelor indiene erau recrutate dintre șikhșii din Punjab și din gurkahii din Nepal.

Un om reprezintă cu deosebire acestă perioadă: Lordul Curzon, care a fost vicerege din 1899 până în 1905. El ilustrează cu precădere o ideologie imperialistă, conform căreia superioritatea rasială a englezilor impune o strictă separare de indieni. India era considerată perla coroanei britanice: manifestările grandioase care au celebrat jubileul reginei Victoria în 1897 sunt semnificative în acest sens.

3.2. Mișcarea naționalistă în India

În 1885, Congresul Național Indian s-a întrunit pentru prima dată la Bombay. Primul impuls pentru crearea acestuia a venit din partea unui funcționar civil englez retras pe nume A. D. Hume, care a recrutat indieni cu o educație aleasă (avocați) din Bombay, organizând prima sesiune a organizației. El o considerase drept o “supapă de siguranță” împotriva răspândirii nemulțumirii populare. Hume era un pensionar al serviciului civil Indian. Congresul era la origine un club de discuții pentru gentlemeni. Se reunea o dată pe an și engleza era singura limbă utilizată. La nivel provincial existaseră Asociații Prezidențiale la Madras și Bombay, precum și Asociația Indiană Britanică din Calcutta, ai cărei membrii mai tineri și mai radicali sprijiniseră apoi Asociația Indiană. Acesta din urmă a fost deosebit de activă în urmărirea ideii de Congres Național.

Accesul indienilor la serviciul public indian a fost una dintre principalele doleanțe ale membrilor acestor asociații. Regina Victoria promisese în mod explicit tratamentul egal al supușilor săi indieni, în Proclamația din 1858. Totuși, cum limita de vârstă pentru admitere fusese fixată la 19 ani, în 1878, și exemenele competitive de admitere erau ținute numai în Marea Britanie, aproape nici un Indian nu avea vre-o șansă să pătrundă în acest serviciu “căzut din rai”. Mai mult, administratorii britanici opuneau o rezistență extrem de mare acceptării indienilor în rândurile colegilor lor, temându-se probabil că acesta le va stânjeni stilul de muncă și, de asemenea, la un nivel mai profound, că legitimitatea conducerii britanice ar fi diminuată dacă indienii se dovedeau la fel de capabili ca și britanicii în probleme de conducere a acestei administrații.

Din acest punct de vedere, se pare că răul cel mai mic era acceptarea unor concesii pentru elita indiană educată privind reprezentarea în corpurile legislative provinciale și în Consiliul Legislativ Imperial. Atâta vreme cât asemenea reforme constituționale nu conduceau la controlarea executivului britanic de către un corp legislative dominat de o majoritate indiană neoficială, asocierea indienilor cu procesul legislative nu ar fi făcut decât să crească legitimitate conducerii britanice fără a diminua autoritatea administratorilor britanici.

În 1892 a fost introdusă o reformă limitată de acest tip pentru a răspunde cererilor Congresului Național Indian, care adoptase rezoluții la fiecare dintre sesiunile sale anuale solicitând un număr mai mare de reprezentanți indieni aleși în corpul legislative al Indiei britanice. Alegerile se reduceau la dreptul de a sugera un candidat pentru nominalizarea în corpul legislative general. Oficialii britanici nominalizați încă îi depășeau ca număr pe reprezentanții indieni, iar acești indieni nu puteau nici să împiedice aprobarea unor legi, nici să respingă un buget: ei nu puteau decât să țină discursuri critice și astfel marcau puncte în dezbaterile care erau apoi relatate în presă. Totuși, acestă activitate limitată absorbea atenția liderilor indiani care s-au alăturat corpului legilativ în aceste condiții; după 1892 sesiunile anuale ale Congresului Național și-au pierdut o mare parte din entuziasmul de la început.

La început guvernul privea mișcările Congresului Național Indian cu îngăduință și simpatie, dar în scurt timp și-a schimbat atitudinea, exprimându-și dezaprobarea asupra politicii și metodelor congresului. Acestă atitudine se baza pe pretextul că pătura cultă, ca o minoritate infimă, nu are dreptul, să reprezinte vederile Indiei.

Mișcările de reformă religioasă au câștigat din ce în ce mai mult teren. Dezbaterile cu misionarii creștini au stimulat între hinduși căutarea unoi noi credințe. Din acestă întilnire au rezultat reacțiile defensive ale ortodoxiei religioase și inovațiile îndrăznețe ale adepților redeșteptării hinduse. Asociațiile religioase moderne ca Brahmo Samaj din Bengal și Arya Samaj din India de nord se întreceau în a oferi un nou sentiment de identitate hindușilor. Au fost copiate formele creștine de organizare, mișcarea Brahmo Samaj a trimis misionari în toate părțile Indiei, în timp ce adepții Arya Samaj au vorbit despre o “Biserică Vedică” pentru a-și arăta sentimental lor că solidaritatea congregațională a creștinilor lipsea printre hinduși. Diferitele ramuri ale neohinduismului au arătat tendințe diferite – unele ținteau un universalism care să cuprindă toate națiunile și religiile lumii; altele reconstruiau cu pasiune o tradiție națională pentru a realiza o solidaritate bazată pe un trecut glorios. Acest tradițio-nalism de solidaritate a devenit o caracteristică majoră a naționalismului indian și pentru că se baza pe tradițiile hinduse, excludea musulmanii.

Musulmanii priveau cu suspiciune acest neohinduism și nu aveau încredere în faptul ca el profesa un universalism religios. Accentul asupra egalității tuturor religiilor era văzut ca o amenințare deosebit de subtilă la identitatea islamică. Dar, în timp ce asemenea tendințe printer hindușii educați erau doar suspecte pentru musul-mani, mișcările populare pure ale solidarității hinduse – ca mișcare de protecție a vacilor din India de nord – stârneau de-a dreptul indignare în rândul acestora, fiind un atac direct la propriile lor practici religioase, care includeau sacrificarea vacilor la anumite festivaluri religioase. Controversa hindi-urdu din India de nord a alimentat și mai mult focul conflictului comunal. Hindușii nu au cerut decât recunoașterea egală a limbii lor – hindi, în alfabet devanagary – ca limbă aceptată la curțile de justiție, unde până atunci predominase limba urdu, în alfabet nastaliq; musulmanilor, însă le-a displăcut acestă acțiune, considerată o provocare adresată limbii urdu, și au identificat tot mai mult acest avantaj linvistic cu existența lor ca o comunitate religioasă. Chiar și musulmanii analfabeți a căror limbă nu diferea mult de cea a vecinilor lor hinduși puteau fi chemați în apărarea limbii urdu în numele identității islamice.

Naționaliștii liberali din elita educată au reânviat activitatea politică sonoră din anii 1870. Ei aparțineau unor noi generații pentru care revolta din 1857 era doar o vagă amintire din copilărie, în timp ce experiența lor în Anglia – unde mulți dintre ei fuseseră pentru a-și completa stdiile superioare – le stârnise conștiința politică. Vechile și latentele asociații ale anilor 1880 erau acum înlocuite cu noi organizații mai viguroase. În fruntea acestora se aflau Asociația Indiană, înființată în Calcutta în 1876, și Sabha, care a fost fondată în 1870 în Pune. Ranade, tânărul judecător numit în Pune în 1871, a devenit spiritul conducător al asociației Sabha. Banerjea a fost mentorul asociației indiene și a condus pe tot cuprinsul Indiei o campanie care avea o mai bună reprezentare a indienilor în serviciul civil Indian. Banerjea s-a numărat printre primii indieni admiși în acest serviciu, deși fusese concediat repede pentru o greșeală minoră. Limita de vârstă pentru admiterea în serviciu fusese redusă în mod deliberat de la 21 la 19 ani, astfel încât doar indienii care erau trimiși la școală în Anglia de către părinții lor puteau spera să se califice pentru admitere.

Viceregele, Lordul Lytton, un conservator a sprijinit fără să vrea cooperarea dintre naționaliști indieni, prin măsurile sale reacționare; câteva decenii mai târziu el urma să fie depășit în acest sens de Lordul Curzon. Lytton a introdus decretul privind presa locală în 1878, care supunea ziarele în limbile indiane unei cenzuri atât de severe încât erau practice echivalentă cu suprimarea publicării lor. Acest fapt a stârnit o adevărată furtună de proteste naționale în India și a fost criticat și de Gladstone și de parlamentul său liberal. Din acel moment, naționaliștii indieni au crezut că Partidul Liberal britanic era aliatul său natural. Mai târziu, eu au fost aduși la realitate, dar timp de câteva decenii politica lor a fost mult influențată de credința în liberali.

Numirea ca vicerege în 1880 a Lordului Ripon i-a incurajat mult pe naționaliștii liberali indiani care și-au intensificat contacte le pe tot cuprinsul țării și până la urmă au ținut prima sesiune națională anuală a Congresului Național Indian la Bombay, în 1885, a doua s-a desfășurat la Calcutta, unde asociația indiană s-a ocupat de organizare. În anii următori, toate orașele indiene principale concurau pentru o mare onoare de a găzdui Congresul Național. În perioada dintre sesiunile anuale nu era aproape nici o activitate, și nici nu exista un birou permanent. Naționaliștii din orașul gazdă și președintele comitetului de primire făceau tot ce era necesar; ei decideau de asemenea pe cine să invite pentru a prezida sesiunea, ceea ce era mai mult o marcă de distincție decât o sarcină oneroasă. Un grup neoficial de lideri au ajuns să coordoneze afacerile congresului național. Pentru o lungă perioadă de timp, șeful politic de la Bombay, avocatul Parsi, a fost mentorul congresului. El considera că aceata ar trebui să activeze ca o ramură indiană a Partidului Liberal britanic, și era în consecință în opoziție față de revoluționarii naționali, care preferau să lupte pentru independența Indiei decât să se încreadă într-un partid britanic.

Naționaliștii liberali și revoluționari naționali aveau păreri fundamental dife-rite în ceea ce privește națiunea idiană. Liberalii credeau în construirea națiunii în cadrul stăpânirii britanice. Pentru ei, o națiune indiană era o promisiune de viitor și nu un fapt din trecut sau present. Revoluționarii naționali considerau că națiunea indiană existase din timpuri imemoriale, și că aceasta trebuia doar să fie trezită pentru a zdruncina conducerea străină. Aceste perspective diferite au avut consecințe imediate pentru politica indiană. Naționaliștii liberali au primit cu brațele deschise reformele constituțuinale britanice și au cerut o legislație pentru reforme sociale; revoluționarii naționali considerau că orice tip de reformă acordată de britanici nu ar servi decât pentru a stringe mai tare cătușele stăpânirii străine și pentru ai face pe britanici arbitrii destinului Indiei. Disocierea mai mult decât asocierea era cuvântul de ordine al revoluționarilor. Filosofia Vedanta, baza neohinduismului a fost supusă interpretării politice a revoluționarilor naționali; accentual pus de aceasta asupra unității și eliberării de iluzii putea fi transformat într-un mesaj de solidaritate națională și de trezire politică ce ar fi pus capăt stăpânirii străine. Filosofia Vedanta a fost o sursă de inspitație pentru revoluționarii naționali, dar avea un dezavantaj major: a avut drept scop inițial aliberarea sufletului prin meditație și prin renunțarea la preocupările lumești. În concesință, era necesar să se sublinieze conceptual de Karmayoga, care implică faptul că acțiunea ca sacrificiu – ca o căutare altruistă a comportamentului corect – este la fel de bună ca și renunțarea. Condiția esențială este că nu trebuie să se aștepte nici o răsplată sau beneficiu dintr-o astfel de acțiune și trebuie să se păstreze detașarea completă. În acest mod, realizarea de sine activă și nu contemplarea pasivă putea să fie propagată ca adevăratul mesaj al filosofiei Vedanta.

Swami a fost profetul acestui nou curent de gândire. Conducătorii britanici se uitau de obicei cu dispreț la hinduism ca la o sursă de superstiții învechite; reabilitarea de către Swami a gândirii hinduse în vest a fost astfel considerată o realizare națională majoră. Chiar și naționaliștii contemporani liberali (precum Gokhale) sau socialiștii următoarei generații (ca J. Nehru), l-au admirat pe Swami și au considerat atractive ideiile lui.

Filosofia Vedanta și Karmayoga au fost bineânțeles, de importanță numai pentru membrii elitei educate care căutaseră o nouă identitate și aflaseră că liberalismul britanic împrumutat nu era suficient ca o sursă de inspirație pentru naționalismul indian. Monismul filosofiei Vedante a oferit de asemena acestei elite o justificare ideologică pentru asumarea conducerii maselor în spiritul identității naționale. Pentru mobilizarea politică, această autoritate atribuită era, bineînțeles insuficientă, și s-au făcut încercări de a comunica cu masele prin intermediul unor lucrări mai cunoscute ale religiei populare. În Bengal cultul zeiței Kali sau misti-cismul extatic al sfinților Vaishnava au oferit simboluri pentru un naționalism emoțional. Imnul revoluționarilor naționali din Bengal, Bande Mataram (închinare în fața mame), făcea aluzie la identificarea zeiței mame cu pământul natal. În Maharashtra, Tilak a organizat festivaluri în onoarea zeului popular Ganapati, precum și în cea a marelui erou Shivaji, a cărui luptă împotriva marelui mogul a fost privită ca o luptă analogă împotriva conducerii străine britanice. În India de nord mișcarea de protejare a vacilor și miscarea hindusă au servit în scopul mobilizării maselor.

Sudul dravidian însă, nu era frământat de nici o mișcare de acest tip. Naționalismul a rămas limitat la micile cercuri de intelectuali liberali. La această situație au contribuit un număr de factori: lipsa unor centre urbane de comunicații; pluralitatea libilor; faptul că sudul conținea câteva state princiare importante Mysore și Travancore care nu ofereau nici o sferă de acțiune pentru politica naționalistă; și distanța socială dintre brahmani și restul populației. Deși brahmanii din sud s-au îndreptat către naționalism, conștiința izolării lor i-a făcut să tindă spre un liberalism moderat. Naționaliștii liberali din nord au găsit în ei aliați de credință împotriva radicalismului unei generații mai tinere de revoluționari.

Naționalismul radical a fost stimulat de divizarea Bengalului în 1905. Inițial, divizarea acestei vaste provincii – care atunci încă mai includea Assamul, Biharul și Orissa, pe lângă Bengalul propriuzis – a fost adusă în discuție din motive pur administrative. Când viceregele, Lordul Curzon, a pus în practică acest act adminis-trative, acesta a avut drept scop atacarea rădăcinilor teritoriale ale elitei naționaliste din Bengal. Provincia a fost despărțită chiar din mijloc, Bengalul de est și Assamul au format o provincie, iar Bengalul de vest, Biharul și Orissa o alta. Lordul Curzon nu a ezitat să le arate musulmanilor din Bengalul de est că el concepea această provincie ca una musulmană. Bengalezii hinduși, pe de altă parte au observat cu consternare că erau în minoritate în noua provincie Bengaleză. Ei au stârnit o agitație furioasă în care terorismul politic a devenit o caracteristică proeminentă, tinerii “extremiști” adoptând cultul pistolului și al bombei. Daca britanicii s-ar fi abținut de la a despărți Bengalul de la început, ar fi scăpat de multe probleme. Acum terorismul s-a răspândit în Bengal și a crescut cu fiecare situație represivă care a urmat; fără acestă primă împărțire a Bengalului naționalismul liberal și-ar fi menținut mai multe dintre caracteristicile sale liberale. Congresul Național Indian a fost foarte stinjenit de această împărțire a Bengalului. Gokhale, care a fost președintele congresului în 1905, se întâlnise cu liderii liberali de la Londra cu puțin timp înainte de congresul din acel an, care s-a ținut în Varanasi. El a sperat într-o revoluție a reformelor constituționale indiene după o victorie a liberalilor în alegeri, și chiar cochetase cu ideea de a concura el însuși pentru un scaun în parlament, pe listele liberale, pentru a putea să promoveze programul politic Indian de la tribuna Camerei Comunelor. Dacă naționalismul indian a luat acum o turnură radicală din cauza împărțirii Bengalului, acesta ar fi putut reduce mult șansele unei reforme constituționale. Dar Gokhale a reușit să îndrepte pe un curs moderat discuțiile din sesiunea congresului și a obținut un mandat clar pentru următoarele negocieri de la Londra, unde a ajuns încă o dată în 1906, pentru a discuta propunerile de reformă constituționlă cu noul secretar de stat Joh Morley.

Tensiunile au crescul în India în 1906, în același timp au crescut și speranțele naționaliștilor liberali reprezentați de Gokhale. Congresul anual – care trebuia să se desfășoare la Calcutta, în inima Bengalului radical a reprezentat o provocare majoră pentru “moderați”, așa cum erau acum numiți prin, contrast față de “extremiști”. Ei au răspuns acestei provocări invitândul pe marele bătrân al naționalismului indian, Naoroji, să prezideze acestă sesiune (devenit primul indian membru al parlamentului). Naoroji a reușit să obțină succesul pentru “moderați” la Calcutta. Tilak și Aurobindo au devenit lideri ai fracțiunii “extremiste”. Tilak, însă a fost condamnat la 6 ani de închisoare în 1908; Aurobindo a scăpat de arest doar fuging la Pondichery în 1910 (acesta se transformă într-o figură religioasă).

“Extremiștii” au rămas izolați politic, în timp ce “moderații” controlau con-gresul. O nouă constituție a congresului din 1908 a înființat un nou Comitet Panindian al congresului, format din delegați aleși,ca organism central de luare a deciziilor. “Extremiștii” nu mai puteau spera să obțină victoria doar adunându-se la sesiunile anuale.

În 1915, moartea lui Gokhale (moderat care conducea congresul) i-a permis lui Tilak ocazia de a-și reasuma conducerea. El a urmat o linie moderată, deși nu și-a schimbat propriile vederi.

În acea perioadă scena politică indiană este acaparată de un alt lider puternic: Annie Besant, o socialistă irlandeză care veniste în India pentru a răspândi mesajul teosofiei. Stabilindu-se la Madras ea devenise un fel de Vivekananda feminine, inspirându-i pe intelectualii brahmani din sud. Când a fondat o Ligă indiană de conducere internă, după model irlandez, acestă mișcare a eclipsat pentru o perioadă Congresul Național. Tilak și-a fondat propria Ligă de conducere internă în India de vest, iar Jinnah (un strălucit avocat din Bombai care visa să devină un Gokhale musulman) s-a alăturat ligii de conducere internă. Jinnah conducea Liga musulmană pe linii naționaliste. El a găsit în Tilak un partener politic și împreună au încheiat pactul dintre Congres și Ligă din 1916. Sesiunea Congresului și cea a Ligii musulmane au fost programate să se desfășoare în același loc în acea perioadă de război, astfel încât să fie conduse pe direcții asemănătoare. Congresul din 1917 a fost o manifestre unică de solidaritate națională. Conducătorii britanici au contribuit la acestă coiziune arestând-o și apoi eliberind-o pe Annie Besant, care a devenit astfel o eroină națională, fiind aleasă președintă a Congresului. Solidaritatea inițială din 1917 a fost în curând eclipsată de o altă ruptură în interiorul Congresului. Tilak se opunea reformelor Montagu și a cerut să se facă un pas imediat spre autonomia regională, în timp ce politicienii mai moderați ai Congresului doreau să aplice acestă reformă.

Un comitet de sedițiune prezidat de judecătorul Rowlatt a întocmit un raport referitor la acestă problemă (reforma constituțională) și a pregătit proiecte pentru o astfel de legislație de urgență care, deși a intrat în vigoare imedit, nu a fost niciodată aplicată din cauza avalanșei de proteste pe care a provocat-o în India. Principiile de bază ale acestei legislații erau rezumate de oameni într-o formulă scurtă: “Nici un process, nici un avocat, nici un apel”. Acestat a fost răsplata pentru loialitatea Indiei în perioada războiului. Protestul împotriva decretelor lui Rowlatt trebuiau să fie articulate într-un fel, și atunci a apărut pe scenă un nou lider care știa ce să facă: Gandhi. El a organizat o campanie cunoscută sub numele de “Rowlatt satyagraha”, primul experiment de rezistență prin non-violență la scară națională.

4. Mahatma Gandhi – simbol al non – violenței

4.1. Gandhi – simbol al non – violenței și conotațiile ei religioase și

politice

Hinduismul este singura religie principală care nu a fost pusă în seama unui fondator și singura care nu are o carte sfântă, care să reprezinte singura autoritate biblică. Uni pot considera Rig Veda ca fiind o biblie personală, alții se pot îndrepta spre Upanișade sau către Bhagavad Gita ; alții nu au nevoie de nici un text sacru, fiind, totuși, hinduși adevărați. Unii îi pot venera pe Vișnu sau pe Șiva sau pe alți zei sau zeițe; iar alții să mediteze la Spiritul Suprem, care sălășluiește în inima lor. Unii hinduși vizitează templele pentru rugăciuni, pentru a asculta muzica religioasă; alții preferă să participe la ritualurile de sacrificare, să se scalde în râurile sacre.

Flexibilitatea este o caracteristică care poate fi observată și în teoriile hinduse despre credință sau despre natura lui Dumnezeu.

Hinduismul se îmbogățește cu ajutorul contrastelor. La un capăt se află cea mai obscură speculație metafizică legată de Realitatea Supremă; la celălalt se află niște practici populare bazate pe sacrificiile închinate spiritelor copacilor și zeităților animale. Pe de altă parte, hinduismul acceptă validitatea multor căi care duc spre același țel, fiind dispus să recunoască divinitatea profeților aparținând altor religii. Dar pe lângă acestă toleranță se poate observa și o adeziune rigidă la distincțiile bazate pe caste și la practicile bazate pe vechile obiceiuri.

Imnurile vedice, care au fost compuse între anii 1600 și 1000 î.Hr., erau adresate zeilor și zeițelor, care erau considerați drept personificări ale puterilor naturii: Indra, zeul ploii și al tunetului; Prajapati, stăpânul viețuitoarelor; Agni, zeul focului sacru; și Varuna, zeul mării și ocrotitorul legii morale. Se spune că imnurile au fost compuse de înțelepți (rishis) cu inspirație divină.

Vedele sunt considerate izvorul hinduismului. Ele conțin idei și sugestii care au modelat întreaga tradiție hindusă și care manifestă tendința de a trece de la plura-lism la monism. Cu toate că erau foarte diferiți zeii erau și sunt venerați, erau considerați tot mai mult a fi manifestarea unui singur Principiu Divin. Conceptul vedic rita (lege cosmică) se referă la o singură forță cosmică ce animă întregul univers.

Religia vedică (cunoaștere și înțelepciune) consta, în special, din ritualurile de sacrificare. Flacăra sacră era aprinsă în centrul unei platforme. Sacrificatorul oferea jertfe flăcării, în timp ce preotul psalmodia imnuri și invocații. În secolele care au urmat înțelesul mistic și simbolic al yajina (sacrificiu) s-a pierdut. Ritualul a devenit fundamental. Detaliile trebuiau urmate cu meticulozitate: aprinderea combustibilului, forma vasului în care se găsea apa sfințită, intonația cuvintelor. Brahmanii, care executau acest ritual, au devenit clasa dominantă a societății.

Upanișadele (învățături secrete) au apărut între 800 și 400 î.Hr. reprezintă o reacție împotriva valorilor. Ele sunt niste dialoguri între profesori și discipoli, consi-derate a fi o ontinuare a vedelor.

Cel mai popular text din tradiția vedică este Bhagavad Gita (cântecul lui Dumnezeu). Deși face parte din Mahabharata, un poem epic aparținând unei perioade mai târzii, Bhagavad Gita este puternic influențată de Upanișade. Upanișadele sunt vitele, spune un cuplet sanscrit, iat Gita este laptele dulce și hrănitor pe care-l oferă vitele. Gandhi descria cîndva Gita ca fiind dicționarul său spiritual.

Mahabharata descrie conflictul dintre cei 5 frați Pandava și verii acestora pe nume Kaurava, care au uzurpat regatul. Krișna, o încărnare (avatar) a zeului Vișnu a devenit conducătorul carului lui Arjuna, comandantul oștii Pandava. În ajunul bătăliei, Arjuna era plin de îndoieli, și a refuzat să lupte împotriva prietenilor și a rudelor sale. În acest decor dramatic, Krișna i-a ținut un discurs despre nemurirea sufletului și despre obligația sa de aș-i îndeplini dharma (datoria sacră). Discursul lui Krișna întrerupt de unele întrebări din partea lui Arjuna, acoperă aproape toate aspectele vieții umane. Atracția grozavă a poemului Gita provine din ardoarea din optimismul și din toleranța sa. Așa cum se întâmplă cu multe texte religioase există în el câte ceva pentru fiecare. Gita acceptă validitatea celor 3 căi diferite, care duc spre un țel comun de autorealizare: calea jnana (cunoașterea), calea bhakti (devoțiune și dragoste) și calea karma (muncă). Se spune că acestea echivalează cu partea intelectuală, cu cea emoțională și cu cea practică a naturii umane. În plus, mai este recunoscută și calea specială, numită Yoga. Mesajul poemului Gita este muncește dedicând fructele muncii tale divinității.

Cuvintele lui Krișna : “Orice cale ai urma, poti ajunge la mine. Oferă-mi o floare, un fruct … sau puțină apă. Le accept daca vii la mine cu o inima plină de iubire”.

Ramayana al cărei autor, Valmiki, este o figură legendară, a exercitat o influență profundă asupra vieții religioase și culturale din India. Rama fiul cel mare al regelui Dasharatha din Ayodhia a fost exilat timp de 14 ani, în urma intrigelor mamei sale vitrege. S-a refugiat în padure însoțit de soția sa Sita, și de fratele său mai mic Lakshmana. Sita a fost rapita și dusă în Sri Lanka din ordinul regeui demon Ravana. Rama sprijinit de o armată de mimute condusă de Hanuman, la înfrânt pe Ravana salvându-și soția. Rama o incarnare a lui Vișnu se remarcă în povestire ca fiind Purushottama (bărbatul perfect). El este regele idel, fratele ideal, fiul ideal.

Poemul este o impletire de povestiri despre devoțiunea lui Rama față părinții și învățătorii săi, despre curajul și compasiunea lor.

În pantheonul hindus trei zei au căpătat ma i multă importanță: Brahma, Vișnu și Șiva.

Brahma crează lumea, are patru chipuri și patru brațe care îi permit să vadă și să acționeze peste tot.

Vișnu păstrează lumea avănd drept atribute un disc, simbol al energiei divine, o măciucă semn al puterii și o scoică ce reprezintă apa, fertilitatea și bogăția.

Șiva distruge lumea pentru a o transforma, este deopotrivă cumplit și binefă-cător. El este înfățișat adesea într-un cerc de foc, elemend distrugător, și ține o mică tobă, care a produs primul sunet, cel a creației.

Bazată pe Upanișade, filosofia Vedanta a fost excelent sistematizată de Shankaracharya, în sec. VIII.

În Vedanta s-a afirmat că, din punc de vedere transcedentar, brahmanul reprezintă singura realitate și că toate celelalte nu sunt decât simple aparențe. Dar din punct de vedere empiric, realitatea lumii, precum și valorile și distincțiile vieții umane, trebuie acceptată. Principiile lumii hinduse tradiționale pot fi rezumate după cum urmează:

Țel și cale. Țelul suprem este moksha, eliberarea din ciclul existenței.

Karma și renașterea. Până când se atinge moksha, toate ființele umane sunt supuse renașterii. Condițiile de viață din fiecare sunt determinate de rezultatele cumulate din faptele (Karma) realizate în viețile anterioare.

Patru obiective. Pe lângă obiectivul final (moksha) mai sunt recunoscute drept legitime încă trei țeluri: kama (plăcerea, inclusiv sexul), artha (prosperitate și faimă) și dharma (adevăr și dreptate).

Patru etape în viață: etapa discipolului, care cere stăpânire de sine, și absti-nență; etapa gospodarului, când kama și artha reprezintă țeluri serioase; etapa deta-șării; etapa renunțării, când persoana duce un trai perfect spiritual pregătindu-se pentru moksha.

Patru caste. Diferențele de aptitudini sunt reflectate în divizarea societății în patru caste: brahmanii (preoți, învățători ce provin din gura lui Brahma); Kșatriya (războinicii, conducătorii și sunt cei născuți din brațele zeului Brahna); Vaișiya (târgoveți, negustori – zămisliți din coapsa zeului); Șudra (agricultorii, aceștia prove-nind din tălpile zeului).

Yoga. Prin yoga (introspecția interioară) o persoană poate trece de la control fizic, prin control mental, la recunoașterea propriei sale realități sub forma Spiritului Pur (Yoga înseamnă unire, proces, cale, disciplină care duce la unificarea individului cu divinul sau cu el însuși).

Sursele budismului și jainismului nu ne permit să stabilim cu precizie data acestor evenimente. Nirvana (desemnează întreruperea ciclului reâncarnărilor; termenul este utilizat mai ales în budism, unde desemnează salvarea ca eliberare de necesitatea continuă de a muri și de a se naște. Brahmanismul nu lua în considerare posibilitatea de a întrerupe ciclul reâncarnărilor, transmigrarea sufletelor, deci nu oferea nici o speranță de salvare din suferința provocată de aceasta) lui Buddha s – ar fi produs în 543 î.Hr., conform surselor singaleze, dar mult mai probabil este anul 478, în timp ce moartea lui Mahavira, fondatorul jainismului ar fi survenit în 468. oricare ar fi data corectă, este evident faptul că această concordanță a unor evenimente importante marchează faptul că brahmanismul traversa o criză majoră.

Viitorul Buddha s-a născut la mijlocul sec. al VI-lea î.Hr., în tribul Sakya, care domina un stat cu capitala la Kapilavastu. S-au regăsit vestigii ale acestui oraș la nord de Benares, pe actuala frontieră indo-nepaleză. El aparținea familiei Gautama.

Siddharta se hotărăște într-o zi să-și părăsească palatul princiar pentru a călători în lume. El întâlnește la început un bătrân foarte slăbit, rezemându-se în toiagul său, apoi, a doua zi un bolnav cu fața lividă și având febră foarte mare, in fine, a treia zi, la poarta cimitirului un mort. Apoi, la ultima ieșire, Gautama întâlnește un călugăr cerșind, calm și senin, și această imagine îl liniștește, arătându-i că religia te poate scăpa de mizeriile și suferințele vieții omenești. Prințul și-a părăsit familia pentru a duce o viață rătăcitoare de ascet. El a încercat să răspundă problemei durerii și morții, iar atunci când a reușit a devenit un „iluminat”(Buddha). Buddha și-a pronunțat prima predică sub un copac, la nord de Benares, în fața a cinci asceți, care au devenit primii săi discipoli. Apoi, predicile sale pronunțate în bazinul Gangelui au provocat numeroase conversiuni. A murit foarte vârstnic, la Kusinagara, în jur de 480 î.Hr.

Doctrina originară a lui Buddha poate fi cunoscută comparând diverselor versiuni ale sutrelor(predicilor). Ideea esențială este aceea că toate ființele vii se află într-o trecere fără sfârșit de la o existență la alta, străbătând stări diverse, în funcție de faptele din viața anterioară. Acest din urmă aspect reprezintă o inovație: renașterea într-o stare inferioară(animal) sau superioară(zeu), este condiționată de moral. Doctrina originară este conținută în cele patru „adevăruri sacre”, care au fost formulate de la prima predică: adevărul suferinței, adevărul despre sursa suferinței, adevărul despre oprirea suferinței si adevărul despre calea care conduce la oprirea suferinței(calea salvării sufletului). Adevăratul discipol al lui Buddha este un călugăr care duce o viață austeră a unui ascet rătăcitor. Dacă viața călugărilor este strict codificată, cultul propriu-zis se elaborează progresiv în jurul unor obiecte presupuse a fi resturi ale corpului lui Buddha sau care i-au aparținut, apoi în jurul tumulilor(stupa) care conțin aceste relicve. La începutul erei creștine, sub influența civilizației eleniste au început să fie sculptate statui și basoreliefuri în regiunea Kabulului.

Vardhamana s-a născut în sec. al VI-lea î.Hr., în sudul Bihar-ului. Numit și Mahavira(eroul) el este fondatorul jainismului, al cărui nume vine de la titlul de Jina(invingător), atribuit de către discipolii săi. Biografia sa prezintă numeroase asemănări cu cea a lui Buddha. Născut într-o familie princiară din casta kshatrya, înrudit prin mama sa cu dinastia Licchavi(din care făcea parte și familia Gautama). El a trăit în lume până la vărsta de treizeci de ani; la moartea părinților săi și-a dăruit toate bunurile, pentru a duce o viață de ascet rătăcitor, parcurgând bazinul Gangelui. La vârsta de șaptezeci și doi de ani;Mahavira a atins starea de nirvana, la Pava, aproape de actuala Patna.

Mahavira este ultimul din seria de douăzeci și patru Târthankaras (deschizător de vad), profeți care au reușit să se elibereze de transmigrație. Doctrina fondează o veritabilă cultură proprie jainiștilor, cu o cosmogonie, o fizică și o logică. Eliberarea este condiționată de o viziune(darshana), o cunoaștere(jnana) și o conduită corectă(charitra).

Jina credea că devreme ce conduita nu este luminată de o viziune și de o cunoaștere perfectă, ea va antrena o violență, conștientă sau nu, care, la rându-i va conduce la sporirea actului(karman) personal din ce în ce mai legat de ființele la care se raportează și pe care le rănește. Această „legare” sau „înnodare” se opune eliberării jina. Sensibilitatea pentru ființele vii, fapt caracteristic concepției jaina: sufletul este viu. Abținerea de la violență reprezintă pivotul vieții practice. Din principiul non-violenței(ahimsha) derivă cele patru „îndatoriri sfinte”(vrata): satya(adevărul), asteya(abținerea de la furt), brahmacarya(ucenicie în cele sfinte însoțită de castitate) și aparigraha(renunțarea la posesiunea materială). Întreaga practică a adepților jainismului este ghidată de principiul non-violenței: devreme ce nici o ființă fie ea de dimensiune microscopice nu trebuie să fie rănită, orice activitate violentă va fi interzisă. Prin urmare și raporturile sexuale vor fi interzise deoarece se manifestă prin „violență”(himsa), aducând moartea unor vietăți microscopice(nigoda). Această castitate absolută conduce la divizarea comunității în călugări și laici, primii având mai multe obligații decăt cei din a doua clasă. Călugării trebuie să se dedice studiului și transmiterii doctrinelor, ducând o viață de pribegie deosebit de austeră. Trebuie să suporte neplăceri survenite pe neașteptate: foamea, setea, căldura și animalele.

În 79(are loc un conciliu), mișcarea s-a divizat între digambara(cei îmbrăcați cu cerul) și svetambara(cei îmbrăcați în alb). „Cei îmbrăcați cu cerul” practică nuditatea completă ceea ce-i face mult mai vulnerabili. Dar și unii și alții sunt călugări peripatetici(cerșetori) și itineranți(exceptând perioada musonului). Proprietatea călugărului se limitează la un vas pentru cerșit, un baston și o mătură folosită pentru a îndepărta din cale micile vietăți, la care se mai adaugă o bucată de pânză la nivelul gurii pentru a nu inspira micile vietăți.

Ahimsa(nonviolența), sau ceea ce Gandhi prefera să numească legea numirii, apărut cu șase secole î.Hr., odată cu budismul și jainismul. Ahimsa a fost înscrisa în câteva texte hinduse ca fiind cea mai înaltă lege sau religie(dharma), dar aceasta numai după integrarea lui Buddha în panteonul hindus. Non-violența – ca și yoga și venerarea Zeiței Mamă are rădăcini preariene. Ahimsha este atât de cuprinzătoare încât înglobează insectele și viața vegetală. De asemenea, reflectă concepția interdependenței universale, a echilibrului naturii:vegetarismul.

Buddha recomandă calea de mijloc. În mod ideal prin renunțarea la lume și călugărirea; un regim de viață auster și refuzul de sine, inclusiv jurămintele de adevăr, sărăcie și ahimsa.

Mahavira susține că Ahimsa este virtutea cardinală întrucât de la pietre și noroi, totul e viu, cu Jiva(suflet). Jainismul este mai radical decât buddhismul, iar ingestia echivalează cu o crimă. De asemena, jainismul încurajează suicidul prin înfometare, făcând imposibilă practicarea agriculturii, pentru a nu distruge viermii de pământ și alte forme de viață. Este totuși o comunitate foarte bogată, ea ocupându-se cu împrumuturi bănești(bancheri).

„Ajunarea până la moarte” jaina a devenit o armă politică modernă și a rămas o armă potențială a provinciilor împotriva autorității centrale a Indiei independente. Ea a fost folosită eficientă în obținerea statalității de către Audhra și în smulgerea unor concesii timpurii de către sikhii din Punjab.

Gandhi era întotdeauna atent în a invoca „arma teribilă” a „ajunării până la moarte”, insistând totuși că doar dacă motivele acestuia erau perfect puse putea acționa astfel, altfel devenind o armă de „distrugere demonică”.

Legile acțiunii și reîncarnării au următoarea explicație: karma și samsara(acum 2500 de ani apar în Upanishade) sunt acceptate pe larg de intelectualitatea indiană și de tot mai mulți tradiționaliști hinduși. Scopul în buddhism și jainism este „extincția”(nirvana), „eliberarea”(moksha) și renașterea.

De asemenea, justifică statusquo-ul: cei săraci și flămânzi își merită pedeapsa, cei bogați și puternici au pe drept ceea ce au; la fel boala și sănătatea.

Din 1950 intangibilitatea(paria) a fost abolită prin constituție în India. Rezidurile au rămas în ciuda pedepselor judiciare pentru crimele specificate în amendamentele constituționale. Azi, în Gujarat și Maharashtra și Nadu, Tamil și Andhra, brahmanii sunt cei care se simt discriminați din moment ce legile asigură locurile rezervate în camerele guvernului, colegiile medicale și înaltele funcționariate ale serviciilor foștilor intangibili.

Chiar dacă intangibilitatea a fost abolită prin lege sistemul de caste nu a fost niciodată demontat.

În afara realizării de sine mistice propusă de Upanishade, în Bhagavad Gita mai apar două opțiuni, pentru muritorii de rând: KarmaYoga(diciplina acțiunii) și Bhakti(devoțiunea). Karma Yoga nu a atras niciodată o masă la fel de mare de practicanți, dar a avut un impact la fel de important ca Bhakti, producând elita Indiei, mai ales în conducerea modernă managerială și birocratică. A înarmat de asemenea revoluționarii Indiei cu o armă ideologică puternică în timpul mișcării naționaliste, dar a rămas o problemă explozivă, spinoasă, de la independență încoace.

Prin Gita, totul poate fi făcut fără frică de pedeapsa karmică. Secretul este aplicarea disciplinei Yoga acțiunii: să faci orice faptă cu o motivație lipsită de pasiune și egoism. Să ucizi, chiar, dar fără ură și pasiune.

Gita a fost invocată de Tilak în a-i îndemna pe tinerii revoluționari să „lupte” cu britanicii. „Ridicați-vă deasupra mentalității Codului Penal”, le spunea Tilak „și intrați în atmosfera morală mai înaltă a Bhagavad Gita – ei, apoi decideți asupra datoriei voastre!”

Pentru a putea înțelege mai bine esența gîndirii lui Gandhi este, cred, util să citez vorbele lui referitoare la câteva dintre cele mai importante concepte:

Ahimsa(non-violența):

„Ahimsa nu este pur și simplu o stare negativă de nevătămare, ci o stare pozitivă de iubire, de a face bine chiar și celui care face rău.”

„Cele două principii: cel mai mare bine pentru cât mai mulți și puterea este justă sunt false. Ahimsa dorește binele tuturor.”

„Ahimsa inseamnă că nu ai voie să rănești pe nimeni, că nu ai voie să adăpostești nici un gând ofensator nici măcar față de cel care se consideră dușmanul tău.”

„Cel care-și fundamentează soarta pe Ahimsa – legea iubirii – micșorează zilnic cercul acțiunii distructive, și în aceeași măsură, promovează viața și iubirea. Cel care jură pe Himsa(violență) – legea urii – mărește zilnic cercul acțiunii distructive și, în aceeași masură, promovează moartea și ura.”

„Ahimsa este o armă cu un potențial de neimaginat. Este un summum bonum al vieții; este un atribut al celor bravi: de fapt, este totul. Nu poate fi atinsă niciodată de cei lași. Nu este o dogmă de lemn sau lipsită de viață, ci o forță vie și dătătoare de viață.”

Unitatea lui Dumnezeu:

„Allah din religia islamică este același cu Dumnezeu din religia creștină și cu Eswara hindușilor. Chiar dacă hinduismul îl denumește pe Dumnezeu în numeroase feluri, și islamismul are multe denumiri.

Numele nu indică individualitatea, ci atributele, iar omul a incercat, în felul său umil, să îl descrie pe Dumnezeu conferindu-i atribute, deși Dumnezeu este mai presus de ele, indescriptibil, incomensurabil.

Credința vie în acest Dumnezeu înseamnă acceptarea fraternității omenirii. Înseamnă, de asemenea, respect egal pentru toate religiile. Dacă ție îți este drag islamismul, mie mi-e drag hinduismul, iar creștinilor le este drag creștinismul.

Ar fi culmea intoleranței – și intoleranța este tot un fel de violență – să crezi că religia ta este superioară celorlalte religii și că ar fi drept să dorești convertirea celorlalți.”

Biblia:

„S-a întâmplat de multe ori să nu știu încotro să mă îndrept… dar m-am îndreptat spre Biblie, în special spre Noul Testament și mi-am tras puterea din mesajul său.”

„Pentru mine Biblia este tot o carte de religie ca și Gita sau Coranul.”

Isus Hristos:

„Eu cred că Isus nu aparține doar creștinătății, ci întregii lumi, tuturor raselor și popoarelor. Contează prea puțin sub ce steag, nume sau doctrină se lucrează, se practică o religie sau se venerează un Dumnezeu moștenit de la strămoși.”

„Cunosc mulți oameni care nu au auzit de numele lui Isus sau care au negat interpretarea oficială a creștinismului. Dacă Isus ar coborâ în mijlocul nostru astăzi, în carne și oase, ei ar fi probabil în număr mult mai mare recunoscuți de el decât noi.”

Sfântul Coran:

„Am studiat cu venerație multe lucrări despre islamism. Am citit de multe ori Coranul. Religia mea îmi dă posibilitatea, mă obligă chiar, să-mi însușesc tot ce este bun în marile religii ale lumii.”

„Sfântul Coran ne învață adevărul și non-violența. Rămâne ca fiecare dintre noi să aplice aceste principii în viața de fiecare zi, conform luminii dăruite nouă de Dumnezeu.”

„Trăiește și lasă pe alții să trăiască sau, cu alte cuvinte, toleranța și iertarea reciprocă sunt legea vieții. Aceasta este lecția pe care ne-o predau Coranul, Biblia, Zend Avestha și Gita.”

„Sunt perfect convins că nici Coranul, nici Mahabharata nu aprobă triumful violenței.”

Gita:

„Viața mea a fost plină de tragedii și, dacă nu au avut nici un efect vizibil asupra mea, o datorez învățăturilor din Gita.”

„Gita este, după părerea mea, o carte foarte ușor de înțeles… libera de orice dogmă. Conținutul ei de scurtă întindere oferă un cod moral complet și bine argumentat. Satisface atât mintea, cât și sufletul. Este astfel și filozofică, și devoțională. Apelul ei este universal. Limba este incredibil de simplă.”

Ruga:

„Rugăciunea făcută din inimă ne destinde nervii, ne face să fim modești și ne arată cu claritate următorul pas.”

„Rugăciunea nu se face cu buzele, ci cu inima. De aceea poate fi făcută și de cel mut, bâlbâit, ignorant sau retardat. Iar rugăciunile celor ce au miere pe buze, dar otravă în inimă nu sunt niciodată ascultate. Cel care se roagă la Dumnezeu trebuie mai întâi să își curețe inima.”

„Cel ce a simțit magia rugăciunii poate trăi fără mâncare zile în șir, dar nu poate trăi nici un moment fără a se ruga. Căci fără rugăciune nu poate exista pacea interioară.”

„Nu are nici o importanță dacă spunem o rugăciune hindusă, islamică, creștină sau zen: funcția ei este în esență aceeași: să purifice sufletul.”

Imperiul Britanic:

„Nici un imperiu, îmbătat de vinul puterii și al cuceririi altor popoare mai slabe, nu a durat prea mult timp. Acest imperiu britanic, bazat pe exploatarea organizată a popoarelor mai slabe și pe continua etalare a forței brute, nu poate dura dacă universul este guvernat de un Dumnezeu drept.”

„Deși consider că stăpânirea britanică este un blestem, nu intenționez să fac rău nici unui englez și nici unui interes legitim pe care acesta l-ar putea avea în India.”

America și americanii:

„Când americanii vin și mă întreabă ce serviciu mi-ar putea face, le spun: dacă veți flutura milioanele în fața ochilor noștri, veți face din noi niște cerșetori și ne veți demoraliza.

Într-o singură privință nu îmi pasă dacă sunt cerșetor. V-aș cere să ne dați talentul vostru științific. Puteți să-i rugați pe inginerii și experții voștri agricoli să își pună serviciile la dispoziția noastră. Nu trebuie să vină ca suverani sau stăpâni, ci ca muritori voluntari.”

Toleranța:

„Fiecare are dreptul din punctul lui de vedere, ceea ce nu înseamnă că toți ceilalți greșesc. De aici, necesitatea toleranței… Toleranța ne dă înțelegerea spirituală care este tot atât de departe de fanatism ca polul nord de polul sud.”

Tăcerea:

„Cei care au o foarte mare putere de autocontrol sau sunt foarte absorbiți de munca lor, vorbesc cel mai puțin. Vorbitul și acțiunea nu merg mână în mână. Priviți natura, este permanent în acțiune, nu se odihnește niciodată și totuși este mută.”

„Omul strică lucrurile infinit mai mult vorbind decât tăcând.”

„Tăcerea poate mai mult decât orice altceva, te ajută să-ți suprimi mânia. Cum să dai frâu liber mâniei dacă rămâi tăcut?”

„Tăcerea e relaxantă. Nu e relaxantă prin ea însăși. Dar când ai posibilitatea să vorbești și nu o faci, simți un sentiment de ușurare… și ai timp să gândești.”

Gandhi era prin esență un om al religiei, un hindus până la fundul sufletului, dar concepția lui religioasă nu avea nimic comun cu dogma, obiceiul sau ritualul. Gandhi spunea:

„După reflexii și experiență îndelungată, am ajuns la concluzia că: orice religie conține adevăr; orice religie conține unele erori; toate religiile îmi sunt aproape tot atât de scumpe ca și hinduismul meu. Eu privesc celelalte credințe cu aceeași evlavie ca și pe a mea proprie. Prin urmare, ideea trecerii de la o credință la alta este absurdă… Rugându-ne pentru alții, nu trebuie să cerem: Doamne, dă-le lumina pe care mi-ai dat-o mie! Trebuie să cerem: Dă-le tuturor lumină și adevărul, trebuitoare pentru o deplină dezvoltare! .” La baza acestei concepții stă credința lui fermă în legea morală, pe care o numește legea adevărului sau a iubirii. Adevărul și non-violența sunt pentru el unul și același lucru sau diferite laturi ale aceleași noțiuni; pentru el aceste cuvinte aproape că pot fi înlocuite unul cu celălalt. El consideră că și-a însușit spiritul hindiusmului și respinge orice text și orice acțiune care nu erau în concordanță cu concepția lui idealistă despre ceea ce trebuie să prezinte hinduismul, numindu-le interpolări sau adăugiri interioare. „Eu refuz”[…] spunea Gandhi, „să fiu sclavul precedentelor sau a rânduielilor pe care nu le pot înțelege și nu le pot susține de pe o bază morală.” Astfel, în activitatea sa, el este absolut liber pentru a alege căile așa cum crede el de cuviință, a-și schimba concepțiile, a se adapta, a-și dezvolta filosofia vieții și a acțiunii, călăuzindu-se numai după legea morală așa cum o concepe el, legea morală fiind pentru el criteriul suprem. El începe întotdeauna cu el însuși; vorbele sale se potrivesc cu faptele sale, așa cum se potrivește mănușa pe mână. Astfel, orice s-ar întâmpla el nu-și pierde niciodată integritatea, viața și activitatea sa constituie întotdeauna un tot organic. Chiar și eșecurile sale evidente parcă îl înalță și mai mult.

Gandhi își imagina să construiască o Indie potrivit năzuințelor și idealurilor sale în care să nu mai existe caste, intangibilitate, alcool și stupefiante, iar femeile să se bucure de aceleași drepturi ca și bărbații.

Congresul Indian era dominat de Gandhi, dar aceasta era o dominare specială, deoarece Congresul era o organizație activă, refractară, eterogenă, în interiorul căreia se întâlneau o sumedenie de opinii diferite și nu era ușor să-l îndrepți pe o cale sau alta. Adeseori Gandhi făcea concesii, ținănd seama de dorințele altora, iar uneori accepta chiar și câte o hotărâre contrară celeia propusă de el. Dar într-o serie de probleme pe care el le considera principiale rămânea întotdeauna neînduplecat, și nu o dată a survenit o ruptură între el și Congres.

Gandhi s-a dovedit a nu fi în stare să renunțe la principiul său fundamental al non violenței nici chiar față de războiul extern.

Visul său era ca India să devină un simbol și un model de non-violență și ca prin exemplul său să determine tot restul lumii să renunțe la război și la violență.

Gandhi susținea că, politica încetează de a fi pur și simplu o problemă de utilitate și oportunism, așa cum era ea de obicei pretutindeni, și orice idee și acțiune sunt pregătite printr-o continuă luptă morală.

Când Gandhi a ridicat în 1940 problema non-violenței în legătură cu viitorul unei Indii libere, Comitetul de lucru al Congresului i-a dat să înțeleagă că nu poate să meargă în această problemă atât de departe cum ar fi dorit Gandhi și că el nu poate nicidecum să lege India sau Congresul prin angajamentul că pe viitor va aplica acest principiu în domeniul politicii externe. Aceasta a dus la o răcire a relațiilor cu el în această problemă.

Ahimsa, s-au non-violența, a stat la temelia ideilor lui Gandhi. Pentru el, violența era o expresie a urii, în timp ce esența spiritului care guvernează universul era dragostea. În consecință, non-violența era o soluție de rezolvare a conflictului mai eficientă și mai umană decât violența.

Un element important al gândirii gandhiene a fost convingerea că „mijloacele” sunt tot atât de importante ca „scopurile”. S-a numărat printre primii lideri ai unei națiuni care au avut o viziune cu adevărat globală; a fost pe deplin conștient de interdependența dintre individ, societate și mediu. Pentru el, lumea era o moștenire comună a întregii rase umane, iar disputele trebuiau rezolvate mai degrabă prin acomodare decât prin confruntare.

Aproape tot ce ne-a învățat Gandhi despre rugăciune, altruism, non-violență, viață simplă, justețe politică și economică, are relevanță în lumea de azi, caracterizată pe de o parte prin opulență și consum din belșug, iar pe de alta prin mizerie umană de toate felurile.

Cel mai important ideal politic al lui Gandhi, ca și cea mai importantă realizare a sa, a fost eliberarea Indiei de sub dominația colonială britanică. Și a dus-o la bun sfârșit printr-o revoluție non-violentă, fără puști sau bombe, într-un fel nemaiexperimentat până atunci. Comparată cu alte răsturnări violente de guverne coloniale din secolul XX, folosirea de către Gandhi a non-violenței a fost întradevăr un fapt unic. De exemplu, în lupta algerienilor împotriva jugului colonial francez, și-au pierdut viața aproximativ 900000 de persoane, ceea ce înseamnă că unul din unsprezece algerieni a murit. În schimb, în cei treizeci și patru de ani de luptă non-violentă pentru eliberarea Indiei, desfășurată sub conducerea lui Gandhi, s-au pierdut doar 8000 de vieți, deci doar unul din 400000 de indieni a fost obligat la sacrificiul suprem. Acest lucru demonstrează elocvent succesul obținut de Gandhi în folosirea principiului non-violenței în lupta Indiei împotriva celui mai puternic imperiu colonial.

Gandhi spunea că o revoluție non-viloentă este un program de transformare a relațiilor sociale, care culminează cu un transfer pașnic de putere, și nu un program de capturare pur și simplu a puterii. În lupta gandhiană pașnică, oponentul a fost determinat să înțeleagă și nu să îngenuncheze. Spre deosebire de alți lideri ai lumii contemporane, baza puterii lui Gandhi a fost morala, nu politica. În timp ce liderii și guvernele vin și pleacă, dorința umană de pace și armonie va rămâne veșnic. Aceasta explică poate durabilitatea moștenirii lui Gandhi.

4.2. Gandhi și mișcarea de eliberare națională

Când Gandhi s-a întors în India în 1915, el era cunoscut tuturor naționaliștilor indieni ca lidel al minorității indiene din Africa de Sud, dar nimeni nu avea nici o idee referitoare la ce avea să facă Gandhi în India și dacă ar fi putut să fie considerat “moderat” sau “extremist”.

În vârstă de 46 de ani la întoarcerea sa în India, Gandhi nu mai era un novice, și cu toate acestea era gata să-l asculte pe mentorul său Gokhale, dorind să se alăture Societății Servitorii Indiei a acestuia. Gokhale l-a trimis într-un turneu de un an în India, în timpul căruia nu trebuia să țină nici un discurs sau să ia poziție politică; nu trebuia decât să vadă cu proprii lui ochi care era situația. Din nefericire, Gokhale a murit la scurt timp după ce l-a trimis pe Gandhi în acest turneu și ceilalți membrii ai Societății Servitorii Indiei au refuzat mai apoi să-l accepte în rândurile lor, bănuind că vederile lui erau mult mai radicale decât ale lor. Din acest punct de vedere chiar aveau dreptate, și Gandhi le-a acceptat în consecință verdictul.

În anii următori, Gandhi și-a dedicat atenția unor campanii locale pentru țăranii din districtul Champaran din Bihar, și pentru cei din districtul Kheda, din Gujarat, precum și pentru militanții din Ahmadabad. În aceste campanii, el a câștigat multă experiență precum și adepții locali, Rajendra în Bihar și Pater în Gujarat. În ultimul an al războiului, el a condus chiar o campanie de recrutare a soldaților pentru armata britanică indiană în Gujarat. În această perioadă era încă monarhist și se gândea că britanicii vor onora loialitatea Indiei după război. Campania de recrutare a eșuat și l-a învățat pe Gandhi lecția că oamenii nu vor răspunde unui lider care le cere ceva ce nu sunt pregătiți să ofere. Bătând la ușile țăranilor din districtul Kheda – exact aceiași care-l urmaseră mai înainte și-i apreciaseră ajutorul – nu a găsit nici un răspuns când a cerut sprijin pentru efortul de război britanic. După această experiență, el s-a simțit ofensat de aprobarea decretelor Rowlatt, și de mesajul lor clar că loialitatea Indiei nu avea să fie delor respectată de britanici. metoda satyagraha pe care o adoptase în Africa de Sud a părut să fie modalitatea corectă de a articula reacția indiană la decretele Rowlatt. Pentru a adapta metoda la condițiile indiene, el a cerut un hartal – închiderea magazinelor și oprirea tuturor afacerilor într-o anumită zi.

Condițiile economice din India după sfârșitul războiului erau destul de haotice: prețurile crescuseră enorm în 1918, iar populația urbană și sărăcimea din sate erau grav afectate de aceasta. Peste două milioane de Indiani participaseră la război în străinătate și majoritatea se întoarseră acum ca soldați demobilizați. Situația din Pumjab era deosebit de tensionată. Din acest punct de vedere și guvernul de acolo era destul de energic. Din acest motiv, lui Gandhi i s-a interzis să intre în această pro-vincie, și a fost dat jos din tren și forțat să se întoarcă la Bombay. Aceasta, însă, nu a îmbunătățit situația din Pumjab; dimpotrivă, tulburările necontrolate s-au extins, iar autoritățile mileitare britanice au crezut că trebuie să răspundă cu o demonstrație de forță. Generalul Dyer a ales pentru aceasta o adunare neautorizată din Amritsar. Acesta este un pătrat înconjurat de ziduri care împiedicau dispersarea mulțimii, chiar anunțată din timp. De fapt, generalul Dyer nu a dat ocazia mulțimii să se răspândească și a ordonat soldaților să tragă câteva rafale, până când au murit sute de oameni.

“Masacrul“, așa cum a ajuns să fie cunoscut, a lăsat un mesaj destul de diferit față de cel intenționat de gen. Dyer: aceasta nu a fost o demonstrație de forță, ci un acces de nervozitate care indica începutul sfârșitului Imperiului Britanic. Britanicii depindeau de cooperarea indienilor pentru continuarea stăpânirii lor și nu aceasta era modalitatea prin care să o poată obține. O campanie de necooperare a fost răspunsul potrivit pentru această greșeală fatală. Gandhi conturase o astfel de strategie de necooperare în manifestul său, Hind Swaraj, încă din 1909 când se afla în Africa de Sud. Totuși el nu a pornit imediat această campanie. A fost o reacție întârziată, deoarece evenimentele din Punjab nu erau încă pe deplin cunoscute și două comisii de anchetă fuseseră înființate pentru a descoperi ce s-a întâmplat. Una dintre comisii era un organism oficial britanic sub președenția lordului Hunter; cealaltă a fost numită de Congresul Național și Gandhi era unul dintre membri.

În 1919, sesiunea Congresului național s-a desfășurat la Amritsar, locul masacrului, și a fost prezidată de Motilal Nehru, tatăl celui dintâi prim-ministru al Indiei, J. Nehru. Tonul rezoluțiilor a fost destul de moderat și poziția radicală pa care Congresul și Gandhi aveau să o ia câteva luni mai târziu nu a putut fi prezisă din aceste dezbateri. Gandhi și Jinnah chiar au susținut împreună o rezoluție, mulțumin-du-i lui Montagu pentru reformele constituționale. Gandhi a sprijinit această rezoluție argumentând că, din moment ce Congresul nu a respins aceste reforme în mod categoric, trebuie să aibă măcar decența de ai mulțumi lui Montagu pentru ele.

În lunile următoare au apărut două tendințe diferite care l-au făcut pe Gandhi să adopte o atitudine mult mai radicală. Prima a fost mărirea rapidă și spontană a Mișcării pentru Califat a musulmanilor indieni; a doua a fost creșterea indignării indienilor privind raportul britanic asupra evenimentelor din Punjab. La sfârșitul anului 1919, Gandhi încă mai încerca să țină la distanță aceste două probleme. El păstra legătura cu Comitetul pentru Califat din Bombay și făcuse încercări de a comunica problemele musulmane hindușilor văzând o oportunitate de a crește în acest mod solidaritatea națională. Dar tocmai din acest motiv nu a dorit să amestece această problemă cu cea din Punjab: a considerat că musulmanii nu ar trebui să rămână cu impresia că hindușii au luat în considerare problema califatului numai pentru a câștiga sprijinul musulman pentru o campanie diferită. Mai mult, contactele lui Gandhi erau în principal cu comercianții musulmani din Bombay, care aveau tendința de a fi moderați și nu ar fi sprijinit o campanie ca cea de boicotare a țesăturilor străine – acești comercianți vindeau ei însuși astfel de țesături. Dar în 1920, conducerea Mișcorii pentru Califat a fost preluată de jurnaliști și ulema (învățați islamici) ca Azad și frații Ali. Azad petrecuse anii de război în închisoare și deja susținuse un program de necooperare similar cu cel avut în vedere de Gandhi. Când cei doi s-au întâlnit pentru prima dată în ianuarie 1920 au căzut de acord repede asupra unui program de acțiune comun.

În mai 1920, o înlănțuire specială de evenimente a precipitat decizia lui Gandhi de a urma un curs de acțiune radical. Raportul congresului privind evenimentele din Punjab a fost publicat și la scurt timp după aceasta a apărut și raportul oficial britanic. Gandhi scrisese o mare parte a documentelor Congresului și avusese grijă să fie incluse doar faptele dovedite și toate zvonurile și polemicile să fie eliminate – în acest mod, diferențele față de raportul oficial britanic au fost și mai evidente, pentru că aceasta încerca să spele multe dintre greșelile produse de regimul din Punjab. Condițiile impuse califului de tratatul de la Sevres au devenit și ele cunoscute în același timp, făcând astfel imposibilă separarea reacției față de nedreptățile din Punjab de Mișcarea pentru Califat. Gandhi a conturat acum principalele caracteristici ale unei campanii de necooperare: boicotarea stofelor, școlilor, universităților și curților de judecată britanice; respingerea oricăror onoruri și titluri acordate de britanici indienilor. Ca un gând ulterior și aproape în trecere, Gandhi a adăugat la listă boicotarea următoarelor alegeri. Această ultimă mișcare s-a dovedit mai târziu a fi o decizie crucială – cea care a stabilit ritmul pentru viitorul curs al mișcării de eliberare.

În timp ce membrii mișcorii pentru Califat au primit cu brațele deschise noua politică a lui Gandhi, majoritatea membrilor Congresului erau sceptici în legătură cu acesta. Un congres special avea să decidă adoptarea rezoluției de necooperare în Calcutta, în septembrie 1920. Tilak, care evitase să ia o poziție hotărâtă, a murit în august 1920. Când Gandhi a primit această veste, a spus: “cel mai puternic bastion al meu s-a dus”. Această afirmație a rămas o enigmă și nu putem decât să ghicim ce a vrut să spună Gandhi. Departe de a fi un adept al său, Tilak era defapt rivalul lui Gandhi; Gandhi, însă, a presupus probabil că Tilak avea sa-l sprijine în momentul în care ar fi trebuit să ia o poziție în Congresul din Calcutta. Gandhi a participat la acest congres cu sentimente contradictorii: nu era sigur dacă va obține majoritatea voturilor pentru necooperare. Spre surprinderea sa, propunerea de boicotare a alegerilor a fost favorizată de mulți politicieni care se înscriseseră deja drept candidați. Probabil că au crezut că șansa lor de succes era limitată și că boicotul le va oferi un alibi. Politicienii congresului se zbăteau într-o problemă: drepturile cetățenești fuseseră extinse la mulți oameni cu care nu avuseseră nici un contact, iar cei care primiseseră aceste drepturi mai devreme aveau să voteze probabil cu liberalii care părăsiseră congresul. Printre acești liberali erau mulți politicieni proeminenți care își dețineau pozițiile de destul timp și nu putea fi înlăturați prea ușor. Când Gandhi a văzut acest neșteptat sprijin, a uitat de reținerile sale obișnuite privind cuvintele mari și sloganurile goale. Membrii Congresului îi arătaseră că acest program se referea doar la aspecte specifice și nici măcar nu menționa cuvântul swaraj (autoguvenare). El a prins aluzia, a inclus acest termen în rezoluția s-a și a promis cu entuziasm “swaraj într-un an” daca acest program era adoptat în întregime. Dar în ciuda acestui entuziasm, rezoluția a fost adoptată doar cu o majoritate redusă.

Între Congresul special din septembrie 1920 și Congresul anual care urma să se desfășoare în decembrie 1920, Gandhi avea doar un timp foarte scurt pentru a-și consolida poziția. El a pornit într-un turneu în întreaga țară alături de membrii Mișcării pentru Califat și a încercat să obțină sprijinul tinerilor, cărora le-a cerut să părăsească școlile și colegiile înființate de britanici. El numea acest întreg sistem de învățământ “satanic” și a găsit mulți adepți printer elevii de colegiu. Dar nu și-a petrecut tot timpul numai pentru a stârni agitație; a întocmit de asemenea un proiect de constituție pentru Congresul Național, care includea prevederi privind un Comitet de lucru permanent, o reorganizare a comitetelor proviinciale ale Congresului în limitele provinciilor lingvistice și o mai bună reprezentare a zonelor rurale. Acestă reformă a constituției Congresului a fost răspunsul lui Gandhi la reforma Montagu pe care Congresul se hotărâse să o boicoteze. Alegătorii nu au răspuns la boicot atât e repede pe cât sperase Gandhi, dar politicienii din Congres – inclusiv cei care votaseră împotrivă la sesiunea specială a Congresului – și-au retras toți candidaturile. Liberalii au ocupat locurile și noile poziții ministeriale pe care le-ar fi vrut și politicienii Congresului. Acum însă, nu mai avea sens să se uite în urmă: singura lor opțiune era să sprijine programul lui Gandhi din toată inima, și astfel necooperarea a fost spriji-nită aproape în unanimitate la Congresul din Nagpur.

În cursul anului 1921, acest program și-a pierdut mult din noutate și atracti-vitate și s-ar fi sfârșit complet dacă britanicii nu ar fi contribuit fără să vrea la o scurtă reanimare trimițându-l într-un turneu indian pe prințul de Walles. Oriunde apărea prințul agitația se revigora, dar chiar și aceasta nu a fost decât un fenomen trecător. Guvernul indian a adoptat o strategie ingenioasă pentru a răspunde acestei mișcări: ei s-au abținut de la orice represiuni și nici nu l-au arestat pe Gandhi, care se aștepta defapt să fie închis. Când mișcarea a luat o turnură violentă, cu o mulțime care a dat foc unor polițiști în secția lor de poliție din orașul Chauri Chaura, Gandhi însuși a pus capăt campaniei și apoi a fost imediat arestat. Când a ajuns la judecată, Gandhi a refuzat să se apere și a folosit mai degrabă această ocazie pentru a explica curții de ce se transformase dintr-un monarhist loial într-un rebel. A primit aceiași sentință ca și Tilak și a acceptat-o cu mândrie. Gandhi a fost eliberat după doi ani din cauza sănătății sale șubrede.

Gandhi eliberat în 1924 a găsit politica indiană într-o stare proastă. Mișcarea pentru Califat își pierduse sensul după ce turcii înșiși îl îndepărtaseră pe calif. Relațiile hindo-musulmane erau tensionate, iar alianța pentru agitație a fost uitată curând: Gandhi făcuse o mare greșeală când jucase totul pe o singură carte care s-a dovedit a nu fi deloc un atu. Jinnah, care criticase Mișcarea pentru Califat și amestecul lui Gandhi în aceasta, devenise izolat, părăsise Congresul și își dedicase energia Ligii Musulmane, care acum se ridicase încă o dată după intrarea în umbră a Mișcării pentru Califat.

Anii 1920 au cunoscut deasemenea um interes renăscut pentru hinduismul politic care fusese într-o stare latentă un timp, când predominase mișcarea lui Gandhi. Pandit-ul Malaviya, a fondat Universitatea Hindusă Banaras, a sprijinit mișcarea Hindu Sabha pe care dorea s-o mențina în interiorul Congresului ca un grup de presiune.

În 1923, Savarkar și-a publicat manifestul Hindutva. El dorea să se elimine sistemul de caste și să creeze o solidaritate națională a hindușilor, excluzând-ui pe musulmani, fiind o viziune diametral opusă față de încercările lui Gandhi de a reduce distanța dintre hinduși și musulmani. Discipolii lui Savarkar au înființat Asociația de Autoajutorare (RSS) în 1925, acum este readusă la viață și Hindu Masabha, care a apărut atunci ca un partid politic separate în 1928.

Cu binecuvântarea reticentă a lui Gandhi, Motilal Nehru și C. R. Das au înfiin-țat un Partid Swaraj în interiorul Congresului și au contestat viitoarele alegeri cu destul de mult success. Multe din mandatele unor liberali proeminenți au fost luate de membrii ai Partidului Swaraj. O nouă generație de politicieni ai Congresului (încă era o forță dominantă) au apărut în această perioadă. Mulți dintre ei își părăsiseră colegiile sau profesiile pentru a se alătura mișcării de necooperare și deveniseră atunci lucrători cu normă întreaga în politică.

Gandhi a reușit să sprijine această nouă generație pentru că el nu era numai un mare agitator, dar în același timp reușea cu mare success să obțină fonduri. Fiind el însuși un membru al castei negustorilor, avea contacte mult mai bune cu negustorii indieni și oamenii de afaceri decât cu intelectualii brahmani care dominaseră Congresul într-o etapă anterioară. Fondul Tilak Swaraj pentru care Gandhi a strâns bani în perioada de necooperare, se ridicase la zece milioane de rupii și acești bani erau disponibili pentru a sprijini politicienii. Bombayul a jucat un rol major în finanțarea mișcării de eliberare, și la fel a făcut și populația Marwari care era răspândită în întreaga Indie. Birla, membru de vârf al acestei comunități și prieten de o viață cu Gandhi, a donat sume mari de bani pentru Asociația Panindiană a Torcătorilor Manuali, deși el însuși deținea fabrici de textile.

Birla știa că industria nu trebuia să se teamă de competiția torcătorilor manuali. Acest tip de tors avea mai mult o semnificație simbolică decît practică. Gandhi îl introdusese pentru că dorea să adauge o dimensiune pozitivă la boicotul țesăturilor străine și pentru a încuraja autoajutorarea activă a Indiei. Pentru un timp chiar taxa de membru a Congresului a trebuit să fie plătită în natură, respectiv o anumită cantitate de fir răsucit în casă. Dar acest lucru a devenit în curînd îndeplinirea unei sarcini de rutină și mesajul lui Gandhi s-a pierdut. Textilele țesute de mâna pe care membrii Congresului le purtau pentru a sublinia credința lor în independență au degenerat la rândul lor într-un tip de uniformă – și nu garanta neapărat integritatea celui care le purta.

În rândurile tinerei generații de naționaliști, au existat voci critice care nu erau de accord cu programul și ideile lui Gandhi. J. Nehru și Bose erau mentorii acestei generații mai tinere. Ei au propagat un anti-imperialism bazat pe ideologia socialistă și au sperat într-o emancipare simultană politică și socioeconomică a Indiei. J. Nehru studiase în Anglia și se alăturase atunci mișcării naționale alături de tatăl său, Motilal; după ce a participat la Congresul națiunilor oprimate din Bruxelles în 1927, el se întorsese în India cu un nou mesaj radical. El s-a alăturat Ligii împotriva Imperialismului și alături de Bose a fondat o Ligă a Independenței Indiene care susținea independența totală și încerca să-și asigure sprijinul Congresului în acest scop. Bose, care încă mai lucra în parteneriat cu Nehru în acea perioadă, îi urmase lui Das ca lider al Congresului în Bengal. Bose simpatiza cu tradiția bengaleză a revolu-ționarilor naționali care preferau acțiunea violentă și nu non-violența a lui Gandhi. Gandhi, a încercat tot posibilul pentru a domoli tînăra opoziție radicală din Congres, obținând alegerea lui J. Nehru, ca președinte al Congresului în 1929.

Acestă sesiune a Congresului trebuia să ia o hotărâre importantă. Cererii statu-tului de dominion nu i se răspunsese de către britanici și un proiect constituțional schițat de o Conferiță a tuturor partidelor prezidată de Motilal Nehru. Acestea abia fusesră băgate în seamă de britanici. În această atmosferă de frustare de ambele părți, Congresul a fost forțat să înceapă o nouă campanie de agitație națională. Toți s-au îndreptat către Gandhi pentru un program potrivit în acest sens. Acum, Gandhi a propus rezoluția care cerea independența totală a Indiei – un pas pe care-l respinsese la sesiunea anterioară astfel încât viceregele, lordul Irwin să mai aibă încă ocazia de a oferi statutul de dominion.

Gandhi a primit o autorizație generală din partea Congresului pentru orice tip de campanie ar fi sugerat, dar el nu s-a grăbit să-și anunțe noul plan. Nu uitase lecțiile campaniilor anterioare. Multitudinea de boicoturi mai degrabă micșorase decât mărise impactul agitației și se sfârșise până la urmă în violență. Acum, el a avut strălucita idee de a alege ca țintă potrivită monopolul asupra sării al guvernului Indiei.

Taxa pe sare afecta toate părțile populației și în special pe cei saraci; legea care asigura monopolul guvernului putea fi distrusă ușor și în mod demonstrativ prin adunarea de sare de lângă mare. Pentru a intensifica efectul dramatic al acestei demonstrații, Gandhi a recrutat un grup de adepți satyagraha de încredere și a plecat cu ei într-un marș pe o distanță lungă la plaja Dandi, din Gujarat. Presa a prezentat progresul zilnic a marșului sării. După ce Gandhi a adunat până la urmă primele fire de sare, mii de oameni din întreaga Indie au făcut același lucru sfidând astfel arestul. Observatorii contemporani au fost surprinși de răspunsul uriaș pe care l-a obținut Gandhi în acest mod. El reușise să gândească revoluția simbolică perfectă: una care-i făcea pe indieni să se opună britanicilor fără a crea un conflict de interese indiene.

În plus, el a anunțat un program în 11 puncte pe care l-a denumit “substanța Independenței”. Aceste puncte reflectau diferite interese indiane și astfel constituiau un teren de întâlnire comun. Abolirea taxei pe sare a fost doar unul dintre aceste puncte; Gandhia cerut și o reducere a impozitului funciar de 50%, taxe de protecție pentru textile, o devalorizare a rupiei de la un shilling și 6 pance la un shilling și 4 pance.

Când campania lui Gandhi, în aprilie 1930 era în plină desfășurare, a scăzut prețul grâului și moșierii și arendașii din regiunile din India de nord în care se cultiva grâul au intrat în conflict pentru că moșierii – ei înșiși presați de creditorii lor – și-au colectat fără milă rentele, pe care arendașii aveau dificutăți în a le plăti deoarece veniturile lor scăzuseră. J. Nehru și alți membri radicali ai Congresului din India de nord au cerut sprijin Congresului pentru o campanie de “eliminare a rentei pentru arendași”. Gandhi și vechea gardă regală a Congresului erau ostili acestei idei pentru că ei doreau să evite o luptă de clasă care i-ar fi împins pe proprietarii de pământ în brațele britanicilor. Dar Nehru a făcut niște calcule care au prefigurat reforma funciară introdusă într-o etapă ulterioară. El a ajuns la concluzia că Congresul putea foarte bine să riște îndepărtarea micului grup de proprietari de pământ. De fapt, împingerea acestora spre britanici nu ar fi fost un lucru rău: mai devreme sau mai târziu ei ar fi fost oricum deposedați de privilegiile lor și atunci ar fi fost mai bine atacați ca aliați ai britanicilor, decât să fie îmblânziți ca susținători ai mișcării de eliberare.

În iarna dintre 1930 – 1931, situația a devenit mai tensionată și lordul Irwin, care până atunci urmărise campania cu seninătate, a început să se îngrijoreze de perspectivele unei revolte a țăranilor. Gandhi a lăsat să se înțeleagă că ar fi pregătit pentru un compromis.

El era evident interesat să sfârșească în mod onorabil campania de nesupunere civilă, înainte ca aceasta să se transforme în violență necontrolată. Gandhi, care nu era deloc interesat de reformele constituționale britanico-indiene deoarece considera că Congresul era singurul forum politic din India, a fost totuși convins să participe la a doua Conferință a Mesei Rotunde de la Londra. Optimistul celor care participaseră la prima – inclusiv reprezentanții prinților indiani – a fost unul dintre motivele acestei decizii. Dar și mai importante au fost discuțiile pe care Gandhi le-a avut cu Thakurdas, marele magnat din Bombay care până atunci sprijinise campania lui Gandhi. Bombayul, care era principala sursă financiară a Congresului, simțise efectul sever al micșorării creditelor în ajunul “marii crize” și nu mai putea să susțină sufficient mișcarea. În același timp, campania de susținere civilă mărise numărul lucrătorilor politici care depindeau de abilitățile lui Gandhi de a obține fonduri. În asemenea condiții, era dificil pentru Gandhi s-o scoată la capăt și a trebuit să accepte un compromis.

În martie 1931, Irwin și Gandhi au încheiat un pact prin care Irwin obținea mult și Gandhi foarte puțin. Campania de nesupunere civilă a fost suspendată. Irwin a dat drumul majorității prizonierilor, dar nu tuturor, și a permis producerea de sare pentru consumul individual. El nu a mai făcut alte concesii. A arătat că era incapabil să recupereze pământul confiscat de la țăranii care refuzaseră să plătească taxele și care fusese apoi vândut la licitație. De asemenea, el a refuzat categoric să facă o anchetă de acuzare a brutalității poliției în suprimarea agitațiilor.

Gandhi a apreciat pactul pentru semnificația sa simbolică mai mult decât pentru concesiile specifice. Viceregele negociase cu el de pe picior de egalitate. Gandhi a văzut în asta o schimbare de atitudine, în timp ce Chuchil – la fel de conștient de semnificația simbolică a acestui pact – îl deplângea ca o înjosire dezonorantă a prestigiului britanic. J. Nehru considera că acest pact constituie o încălcare a cauzei țăranilor care fuseseră aruncați în brațele Congresului de “marea criză” și care arătaseră că sunt dispuși și capabili să se opună prin luptă. Ei erau acum dezamăgiți de Congres, care trebuie să se abțină de la orice agitație după ce Gandhi a suspendat campania. Pactul a fost, întradevăr, încheiat într-un moment când mișcarea țăranilor era la apogeu.

Participarea lui Gandhi la cea de a doua Conferință a Mesei Rotunde nu a meritat deloc acest sactificiu. Mai mult decât atât, Gandhi a insistat să fie trimis acolo ca singurul reprezentant al Congresului, pentru că nu dorea atât de mult să inițieze discuții cât pur și simplu să prezinte cererea națională. Ajuns la Londra, însă, el s-a implicat în rezolvarea unor probleme complicate, ca structura federală și reprezentarea minorităților. El nu dorise niciodată să vorbeacă despre toate acestea, și era depășit. Aceasta fiind agenda, el ar fi trebuit să fie însoțit de câțiva consilieri constituționali. Gandhi era complet frustat, dar Irwin – care-l adusese în această situație și care se întorsese deja acasă după ce își încheiase mandatul ca vicerege – a rămas la distanță de conferință. Prinții și castele harijan au fost în cantrul atenției la această confe-rință. Integrând prinții într-o Indie britanică federală, britanicii sperau să obțină o contragreutate conservatoare înpotriva Congresului, în mod similar, prin electorate separate pentru castele harijan s-ar fi profitat de politica de a diviza și conduce. Gandhi, mai ales, a rezistat cu înverșunare acestei din urmă propuneri, dar a semnat totuși un document prin care primul-ministru britanic trebuia să resolve această pro-blemă cu ajutorul unei hotărâri comunitare.

Frustarea lui Gandhi la Londra a fost chiar și mai acută din motive pe care nu putea să le exprime. El sperase să ajungă la un pact cu primul-ministru britanic exact așa cum încheiase un pact cu viceregele ca preludiu la această întâlnire la vârf. Mac Donald era un lider veteran al Partidului Laburist și era cunoscut ca un prieten al Indiei. Gandhi era probabil pregătit să-i facă acestuia concesii substanțiale. Dacă Mac Donald ar fi fost în situația de a încheia o înțelegere cu Gandhi în aceasta etapă, poate că istoria Indiei ar fi luat alt curs, dar, până când Gandhi l-a întâlnit într-un final, guvernul său laburist căzuse și el se relansase ca un captiv al partenerilor săi de coa-liție într-un guvern național. Nefericitul prim-ministru nu putea să-și asume responsabilitatea pentru nimic. El nu a putut nici măcar să răspundă întrebărilor lui Gandhi referitoare la recenta politică monetară din India, după ce britanicii renun-țaseră la standardul aurului. Întrevederea a fost cu siguranță non-evenimentul de cea mai mare notorietate din viața politică a lui Gandhi.

Când s-a întors de la Londra, Gandhi era profund dezamăgit și a reluat campa-nia de nesupunere civilă. În India de nord acest lucru a însemnat reînnoirea campaniei de anulare a rentelor. Regiunile cu plantații de grâu, care fuseseră în avangardă în perioada dinaintea pactului Gandhi-Irwin, erau acum destul de tăcute. Între timp, și prețul orezului scăzuse și regiunile cultivatoare de orez – în special partea de est a Provinciilor Unite și Biharul – au devenit active în campania care a început în toamna anului 1931. Tensiunile din Bihar erau mai mari din cauza faptului că proprietarii de pământ puteau să le ia pământurile de sub arendă celor care întârziau cu plata. Drepturile de posesiune în virtutea dreptului primului venit și restricțiile legale privind creșterea rentei făcuseră din acest tip de arendă o posesiune valoroasă, pe care proprietarii de terenuri dorea să și-o recupereze. În momentul în care arendașul își pierdea statutul primului venit, el putea să fie tratat după voia proprietarului, și legea arendei nu i se mai aplica. Intensul conflict de clasă care predomina în Bihar a condus la apariția unei organizații a țăranilor militanți (Kisan Sabha) în care socialiștii și comuniștii erau foarte activi. Totuși, arendașii erau într-o situație mai bună în con-fruntarea cu proprietarii în regiunea Andhra, datorită legilor diferite ale arendei: miș-carea țăranilor a fost mai puțin radicală aici, dar pe termen lung mult mai eficientă decât cea din Bihar. Gandhi tot nu dorea să încurajeze mișcări care intensificau lupta de clasă între indieni, dar era atunci preocupat de altă problemă.

El fusese închis aproape imediat după întoarcerea sa în India, și se confrunta acum cu Hotărârea Comunitară a primului-ministru britanic care acorda electorate separate pentru casta paria, dar lăsa părților implicate opțiunea de a junge la o înțelegere care putea stabili reprezentarea castei shudra într-o manieră diferită. Gandhi a anunțat că se va înfometa până la moarte pentru a se opune acestei intro-duceri a electoratelor separate. Această “înfometare epică” a avut un mare impact asupra opiniei publice; au fost deschise templele pentru casta harijan, i s-a dat acces la fântânile la care nu avusese acces înainte. Membrii castei harijan au fost recompensați pentru eliminarea elctoratelor separate cu un număr generos de mandate de deputat.

Această generozitate a fost plătită de hindușii din sistemul de caste, mulți dintre aceștia dezaprobând pactul Gandhi-Ambedkar (liderul castei harijan). Acest pact a avut un efect secundar care nu a fost văzut imediat de observatorii contem-porani: acesta a legat Congresul de Hotărârea Comunitară, la care nu era decât o modificare, și în acest mod a obligat și Congresul să joace jocul constituțional potrivit regulilor stabilite de britanici.

Gandhi a încheiat o dată pentru totdeauna campania de nesupunere civilă în 1933 și, în anul următor candidații Congresului au avut mare success în alegerile pentru Adunarea Legislativă Centrală (fostul Consiliu Legislative Imperial). În 1934, aripa de stânga a Congresului a înființat Partidul Socialist al Congresului, care-l privea pe Nehru ca mentor deși acesta nu i s-a alăturat niciodată. Gandhi a avut grijă ca Nehru să mai fie ales o dată ca președinte al Congresului în 1935. În această pos-tură, el a trebuit să conducă Congresul în timpul campaniei de alegeri sub noul Act de guvernare a Indiei din 1935.Nehru era în totalitate pentru câștigarea alegerilor de se opunea ca membrii Congresului să accepte un post în guvern sub această nouă constituție. Stuctura federală specială a noii constituții și blocul de prinți conservatori era un blestem din perspectiva lui Nehru și a adepților stângii. Prinții, însă, erau departe de a fi ajuns la unanimitate în politica lor. Cei mai puternici – cei din Kashmir – îi priveau pe ceilalți de sus, considerând că sunt destul de feriți de toate planurile viitoare de integrare și amalgamare. Prinții cei mai activi politic erau cei mijlocii (patiala), deși și ei erau supuși rivalităților și conflictelor statuare care au făcut dificil pentru ei să se adune pentru o acțiune concertată. Cei mai luminați repre-zentanți ai guvernelor princiare și ai Camerei Prinților au fost incapabili sa-i inspire pe ceilalți prinți cu preocuparea lor pentru viitor, așa cum au fost incapabili și să ajungă la un consens al prinților; când prinții au aflat că britanicii nu erau foarte dornici să pună în mișcare noua federație, ei s-au mulțumit să stea departe de aceasta și să se bucure de viață ca de obicei.

Alegerile în adunările provinciale au fost un mare success pentru Congres, care au obținut majoritatea în cea mai mare parte a acestora, cu excepția Punjabului și a Bengalului unde au predominat partidele și coalițiile regionale.

Din cauza refuzului Congresului de a accepta poziții în guvern, au fost create guverne minoritare din mici partide desprinse din cele mari, iar Congresul a trebuit să fie martorul faptului că guvernele au fost creditate cu implementarea programului Congresului. După anterioara reformă constituțională, ajunsese la putere în Madras un partid non-brahman care se numea cu mândrie Partidul Justiției; acum fusese zdrobit în alegeri, dar ajunsese înapoi la putere din cauza refuzului Congresului de a accepta poziții guvernamentale.

Pentru a reconcilia acceptarea de posturi guvernamentale cu țelurile mișcării de eliberare, Congresul a adoptat o rezoluție ciudată: cei care se alăturau guvernării ca miniștrii trebuiau sa-și lase vacante pozițiile din Comitetele Congreselor Provinciale. Organizația Congrecului avea să ducă mai departe lupta pentru eliberare în care acceptarea de poziții guvernamentale avea sens numai ca mișcare tactică temporară. În consecință miniștrii erau sub jurisdicția organizației Congresului care le putea spune să-și dea demisia în cazul în care considera că acest lucru ar fi fost în interesul mișcării. Efectul practice al acestui fapt a fost că rivalii miniștrilor care nu ajunseseră să obțină ei înșiși un post ministerial, preluau respectivul Comitet al Congresului Provincial și urmăreau îndeaproape pe miniștrii. Oriunde era acum un ministru și o aripă organizațională a Congresului, cele două părți erau divergente. Bose a câștigat alegerile dar a demisionat ulterior, evident sperând să fie imediat reales. Dar a fost dezamăgit în speranțele lui pentru ca cel ales în locul său a fost Prasad.

Când s-a declanșat cel de-al doile război mondial, participarea Congresului în guvernele provinciale a ajuns la un sfârșit brusc. Viceregele, lordul Linlithgow declarase că India este în război acceptând aceasta necondiționat, fără ca măcar să se consulte cu politicienii indieni. Liderii Congresului ceruseră o declarare a obiectivele de război ale britanicilor referitoare la India și acest lucru nu avea să se întâmple.

Cei doi ani de guvernare a Congresului în provincii trecuseră foarte repede și, în această scurtă perioadă nu fusese implementată o prea mare parte din programul Congresului.

Totuși, cucerirea rapidă a Asiei de sud-est de către japonezi și așteptările alia-ților americani au forțat până la urmă cabinetul britanic să facă o declarație privind obiectivele sale de război, pentru a obține întregul sprijin al Indiei în efortul de război.

Sir Stafford Cripps (fusese ambasador al Angliei în Uniunea Sovietică, și constituia un rival serios pentru Churchill) a apărut ca un deus ex machina și s-a oferit să zboare în India ca reprezentat al cabinetului de război pentru a negocia un compro-mis viabil. El era prieten cu Nehru și în 1938 făcuse cu Nehru și colegii săi din Partidul Laburist planuri privitoare la un viitor transfer al puterii. Acum nutrea o speranță secretă că va putea sa-l înlăture pe viceregele conservator Linlithgow cu ajutorul Congresului sau cel putin că va reuși să dicteze termenii în care viceregele avea sa-și desfășoare activitatea.

Cripps, considera că Congresul ar fi trebuit să riște și să se alăture guvernului național pentru că în momentul în care ar fi făcut parte din acesta, amenințarea unei demisii le-ar fi acordat destulă putere pentru al menține pe Lilithgow pe linie. Dar Linlithgow, care era la putere și amenințase deja ca demisionează, era de departe într-o poziție mai avantajoasă. Cripps s-a întors acasa supărat și dezamăgit: fusese enervat de slăbiciunea liderilor Congresului.

După respingerea ofertei lui Cripps, Congersul nu putea rămâne pasiv; trebuia să dea o replică potrivită. Replica a fost Rezoluția de părăsire a Indiei (Quit India) care le cerea britanicilor să părăsească India cât mai era încă timp să salveze țara de consecințele unei lupte distructive cu japonezii, care se apropiau pe zi ce trecea. Gandhi ar fi trebuit să dea amploare acestei rezoluții prin conceperea unei noi campanii, dar înainte să poată face acest lucru el și toți liderii Congresului au fost închiși. Arestarea liderilor congresului nu a oprit campania, dimpotrivă, naționaliștii mai tineri cărora nu le plăcuse influența restrictivă a lui Gandhi au dezlănțuit acum o ofensivă violentă.

În multe zone ale Indiei au tăiat cablurile de telegraf, au desfăcut liniile de cale ferată, au luat cu asalt secțiile de poliție și au plasat steaguri ale Congresului pe clădiri guvernamentale. Destul de multe districte erau complet în mâinile rebelilor; în Bihar, în special, țăranii oprimați erau gata de acțiuni violente și guvernul nu mai putea controla situația. Dar această așa numită “revoluție din august” nu a depășit întradevăr luna august a anului 1942. Curând după aceea, soarta războiului s-a întors în favoarea aliaților și ofensiva japoneză și-a pierdut elanul.

Anul 1943 a fost unul vital pentru guvernul Indiei pentru că acesta a trebuit să se conftrunte cu distribiția cerialeor pentru hrană, o sarcină pentru care nu era pregătit. India britanică a devenit un stat intervenționist în ultimii ani ai războiului. Dar înainte ca mecanismul intervenționist să fie bine pus la punct, o teribilă foamete provocată de oameni și nu de natură au ucis aproape un milion de persoane,în Bengal în 1943, și mulți alții au murit după aceea din cauza malnutriției și a bolilor. Noul vicerege, lordul Wavell, a folosit până la urmă unități armate pentru a distribui grâne în Bengal, dar atunci deja foametea își pretinsese victimele, multe dintre acestea murind uitâdu-se la sacii de orez pe care nu-și mai puteau permite să-i cumpere și pe care nu îndrăzneau să-i fure pentru că erau obișnuiți cu un regim care menținea legea și ordinea foarte riguros.

Bose, trimis în Japonia de Hitller, ripostează organizând “Armata Națională Indiană”, cu soldați recrutați dintre prizonierii de război indieni din Asia de sud-est și unele unități ale acestei armate chiar au ajuns pe pământ indian la Imphal, în timpul cuceririi Birmaniei de către Japonia. Însă, Bose a murit chiar înainte de sfârșitul războiului.

În ultimii ani ai războiului când au fost siguri de victoria aliaților, britanicii din India i-au ținut pe naționaliști în șah. Când Gandhi a început o grevă a foameni în închisoare pentru a protesta împotriva acuzațiilor britanice că ar fi fost responsabil pentru ”revoluția din august”, temnicerii săi au ținut pregătit lemnul de santal pentru rugul lui funerar și nu erau deloc alarmați de posibilitatea ca el să moară în timp ce el se afla în custodia lor. Gandhi, însă a supraviețuit și în mai 1944 a fost eliberat din motive de sănătate. Discuțiile sale cu Jinnah din același an s-au încheiat fără nici un rezultat. Mișcarea de eliberare fusese eclipsată în ultimii ani ai războiului de dezbaterea privin divizarea Indiei cerută de Jinnah.

Nu mai era Gandhi ci Jinnah cel care domina acum scena politică. Britanicii așteptau sfârșitul razboiului cu o oarecare emoție. Agitația de după primul război mondial era încă vie în memoria lor, și acum se întorceau în India și mai mulți soldați demobilizați. Ei văzuseră destul prin lume și știau cum să folosească armele moderne. Gandhi le ceruse britanicilor “părăsirea Indiei” în 1942. “Divide și conduce” fusese un cuvânt de ordine sigur pentru multă vreme; acuma găsiseră un altul: “Divide și părăsește.”

Gandhi a schimbat înfățișarea Indiei, a insuflat mândrie și dârzenie unui popor servil și demoralizat, a inspirat maselo forță și conștiință și a făaut din problema indiană o problemă de însemnătate mondială. Independent de obiectivele pe care și le-a propus și de implicațiile ei metafizice, metoda non-colaborării non-violente sau a rezistenței civile este contribuția lui uriașă adusă Indiei și întregii lumi și e indiscutabil că această metodă corespunde perfect condițiilor din India.

4.3. Divizarea Indiei

Mult sânge a fost vărsat când a fost împărțită India. Milioane de refugiați au fugit dintr-o parte într-alta a țării. Pakistanul, pe care Jinnah însuși l-a tăiat din corpul Indiei, dar care i-au făcut pe britanicii care plecau să-l taie pentru el, s-a dovedit a fi o construcție instabilă și o cauză de fricțiuni continue în întreaga regiune. Britanicii, care s-au mândrit întotdeauna cu faptul că au asigurat unitatea politică a Indiei, și-au distrus propria realizare la sfârșitul stăpânirii lor.

Divizarea Indiei și înființarea Pakistanului a fost – mai mult decât oricare eveniment comparabil din istoria omenirii – realizarea unui singur om. Din acest motiv, orice analiză a cursului evenimentelor care a condus la acest deznodământ s-a concentrat întotdeauna pe cariera lui M.A.Jinnah. Concentrarea asupra lui Jinnah distrage atenția de la condițiile complexe și fluide ale politicii musulmane din India, care pentru o lungă perioadă de timp l-au făcut pe Jinnah mai mult să se roage decât să conducă. El nu era un musulman fervent și nici un agitator de mase; era un naționalist laic moderat care îl considera pe Gokhale ca un om care trebuie urmat în politica indiană. El a fost un avocat strălucit care știa să se ocupe de interesele clienților lui. În spațiul politic, musulmanii din India erau clienții lui și chiar ca tânăr membru al Consiliului Legislativ Imperial a înregistrat un mare succes cu aprobarea Legii de validare Waqf din 1913, care era în beneficiul tuturor musulmanilor ce doreau să înființeze fonduri religioase. În timpul Primului Razboi Mondial, când opinia musulmană a devenit tot mai naționalistă, Jinnah și-a putut juca rolul favorit de ambasador al unității hinduso-musulmane. Pactul dintre Congres și Ligă din 1916 a fost punctul culminant al carierei lui din acest punct de vedere. El însuși fusese un membru al Congresului înainte de a se alătura Ligii Musulmane și a rămas membru al ambelor organizații, fiind asigurat că poziția de membru al Ligii nu este incompatibilă cu cea de membru al Congresului.

Accentul asupra politicilor provinciale care au început cu introducerea „guvernului responsabil” a fost un pas înapoi pentru Jinnah. El era omul diasporei musulmane, arena lui era Consiliul Legislativ Imperial și nu avusese nici un contact cu problemele provinciilor majoritar musulmane. Agitația mișcării pentru Califat care a aprins imaginația musulmanilor indieni au fost pentru el un caz de falsă trezire și judecata lui politică s-a dovedit corectă din această perspectivă. Totuși, nu a fost o mare consolare pentru el faptul că avea dreptate dar el era izolat – așa cum a fost o lungă perioadă de timp după 1919. El sperase întotdeauna că va apărea o altă succesiune de evenimente similară celei din 1916, care i-ar fi putut permite să acționeze ca mediator între Congres și Ligă. Dar Congresul era puternic și nu avea nevoie de el, în timp ce Liga era muribundă. Jinnah a îmbătrânit, s-a îmolnăvit și a devenit tot mai înverșunat.

Conferințele Mesei Rotunde din Londra au oferit încă o dată cea mai potrivită arenă politică pentru Jinnah. El chiar s-a stabilit la Londra pentru câțiva ani și a practicat avocatura, câștigând mulți bani. Avea, până la urmă, aproape 60 de ani și se credea că a părăsit viața politică indiană pentru totdeauna și că își va petrece restul vieții în Anglia. În timp ce se afla în Anglia, a fost pus față în față cu o schemă propusă de un alt musulman indian expatriat, Rahmat Ali, care locuia la Cambridge unde fondase Mișcarea Națională pentru Pakistan.

Rahmat Ali era din Punjab și făcuse ceva bani în tinerețe servind drept consilier juridic al unui bogat proprietar baluchi. El a fost inspirat de apelul lui Mohammad Iqbal la înființarea unui stat musulman în India de nord-vest, o propunere pe care Iqbal o făcuse în discursul său prezidențial cu ocazia sesiunii Ligii Musulmane din 1930. Dar el a cosiderat că propunerea lui Iqbal a fost prea vagă. Mai mult, când Iqbal a participat la Conferința Mesei Rotunde, s-a abținut de la a accentua această problemă. Astfel, Ali s-a simțit obligat să specifice mai clar ce ar fi însemnat un stat musulman autonom în India de nord-vest; de asemena el a găsit un nume pentru acesta: Pakistan. Acesta era un acronim compus din primele litere ale regiunilor Punjab, Provincia Afghană, Kashmir, Sindh și ultima silabă din Belucistan. Lansând un fluviu de pamflete, Rahmat Ali a avut grijă ca ideile lui să fie auzite peste tot – în special în anumite cercuri britanice, și bineînțeles, printre concetățenii lui de acasă.

Lui Jinnah i-au displăcut ideile lui Ali și a evitat să se întâlnească cu acesta. Pentru Jinnah, el însuși un membru al diaspolei musulmane, o soluție provenită din Punjab trebuie să fi părut atunci mai degrabă un plan disperat decât o speranță luminoasă pentru viitor, pentru că aceasta nu ținea cont de musulmanii din provinciile cu minorități musulmane. De fapt, Ali nu a luat în considerare nici existența unei alte provincii cu majoritate musulmană, Bengal, și abia mai târziu, când i s-a menționat acest lucru, a creat denumirea de „Bangistan” și a susținut înființarea unui alt stat ca Pakistanul. A fost o ironie a sorții faptul că Jinnah, în ciuda repulsiei inițiale pe care a avut-o pentru acest plan, mai târziu a adoptat cea mai mare parte a programului lui Ali fără a-i acorda acestuia nici un merit. Dar înainte să se întâmple acest lucru, Jinnah sperase la o revenire politică prin Actul de Guvernare a Indiei din 1935; abia după ce această speranță i-a fost năruită și-a schimbat vederile politice.

Jinnah fusese ales încă o dată în Adunarea Legislativă Centrală în octombrie 1934, când se afla încă la Londra. El este nevoit să se întoarcă la Delhi. Aici el a urmat o linie naționalistă: când s-au apropiat alegerile pentru alegerile provinciale în 1936, el a înființat Comitetele Parlamentare ale Ligii Musulmane în toate provinciile și practic a copiat programul de alegeri al Congresului.

În India Britanică în ansamblu, Liga Musulmană a câștigat doar aproximativ 25% dintre mandatele musulmane, musulmanii din Congres au obținut 6%, iar partea leului, de 69%, a fost luată de partidele provinciale din provinciile cu majoritate musulmană. Cu puterea sa copleșitoare în provinciile cu majoritate hindusă, Congresul nu avea nevoie de Ligă, ca partener de coaliție acolo; în provinciile cu majoritate musulmană, Liga a trebuit de asemenea să rămână în opoziție.

Astfel, Jinnah a fost lăsat la o parte și a trebuit să-și îndrepte atenția către provinciile cu majoritate musulmană. Ideile lui Rahmat Ali să-i fie tot mai apropiate, fie că acest lucru îi plăcea sau nu. Presa urdu răspândise aceste idei în India: Pakistan nu mai era un cuvânt ciudat și devenise deja un slogan foarte familiar.

La sesiunea Ligii Musulmae din octombrie 1937, Jinnah a trecut printr-o metamorfoză importantă pe care el însuși a exprimat-o deschis prin renunțarea la costumul occidental la modă și punându-și pentru prima dată un sherwani (haină lungă) din India de nord, însoțit de căciula de blană tipică ce avea în curând să fie cunoscută sub denumirea de căciula Jinnah. El a încheiat un pact cu puternicul ministru principal din Punjab, Sir Sikander. Acest pact a marcat începutul rolului lui Jinnah de purtător de cuvânt pentru provinciile cu majoritate musulmană. El optase pentru Pakistan, deși nu afirmase acest lucru. În anul 1938, el a început să vorbească despre obiectivele naționale ale musulmanilor și a adoptat cu bucurie titlul de Qaid-i-Azam (mare lider) care i-a fost oferiți de adepții săi, a căror număr creștea cu rapiditate.

La sesiunea din Lahore a Ligii Musulmane, care a avut loc în martie 1940, Jinnah a introdus o rezoluție care includea cererea înființării Pakistanului – deși termenul în sine a fost evitat în continuare. În curând, a ajuns să se vorbească despre ea ca „Rezoluția Pakistan”.

Afirmația de la Lahore a lui Jinnah, potrivit căreia musulmanii din India sunt o națiune conform oricărei definiții a termenului – „Teoria celor două națiuni”, așa cum ajuns să fie cunoscută – i-a oferit o nouă legitimitate ca lider național ale cărui ordine trebuiau să fie respectate de către liderii musulmani provinciali.

În 1944 a avut o serie de dialoguri cu Gandhi, în care Gandhi practic a fîcut o concesie cererii privind înființarea Pakistanului, insistând însă asupra încheierii unui tratat înainte de divizare, care ar fi asigurat rămânerea împreună a Indiei și Pakistanului într-un tip de Confederație. Jinnah a acceptat ideea unui tratat, dar a spus că ar trebui să fie ăncheiat după despărțire, pentru că doar niște parteneri cu adevărat autonomi puteau să încheie un tratat pe picior de egalitate. Din punct de vedere legal, argumentul lui Jinnah era corect și Gandhi și-a pierdut speranța de a mai ajunge la o înțelegere. Discuțiile s-au încheiat fără nici un rezultat; ele au contribuit de asemenea la creșterea staturii politice a lui Jinnah. În realitate, el nu prea era interesat de aceste discuții – Marea Britanie, mai degrabă decât Congresul, avea să accepte cererea de înființare a Pakistanului – ,dar el și-a dorit să proiecteze imaginea unui negociator rezonabil, care nu ar refuza niciodată să ia în considerare un compromis onorabil.

Statura politică a lui Jinnah a crescut în urma rundei de negocieri organizate de viceregele, lordul Wavell, prin conferința de la Simla (care avea ca scop să-i determine pe liderii indieni să se pună de acord asupra formării unui guvern național la sfârșitul râzboiului). Jinnah arătase că nu se poate face nimic împotriva voinței lui iar britanicii, fără voie l-au ajutat să demonstreze acest lucru.

În Marea Britanie se produce căderea guvernului conservator al lui Churchill, în schimb, la putere venind un guvern laburist, cu Clement Attlee ca nou prim-ministru.

Attlee încă mai considera că oferta Cripps este deschisă împiedicând-ul de fapt să se gândească prea mult la noile evoluții din India din acea perioadă, mai mult, considera că trebuie să se organizeze căt mai curând alegeri.

Lăsat să se descurce singur, Wavell a schițat un „plan de criză” pe care vroia să îl ducă la îndeplinire dacă alegerile reflectau tiparul Conferinței de la Simla, ofrinduți lui Jinnah putere de veto, pentru că atunci Jinnah nu ar mai fi trebuit decât să aștepte următoarea mișcare a viceregelui pentru a căpăta și mai multe beneficii politice. Dacă ar fi existat un alt impas, Wavell intenționa să îl amenințe pe Jinnah că britanicii îi vor acorda dreptul de înființare a Pakistanului doar în districtele cu majoritate musulmană din Punjab și Bengal.

Datorită întârzierii negocierilor, politica britanică referitoare la India nu avea un profil clar. Misiunea cabinetului laburist nu a ajutat la remedierea acestei deficiențe. Acesta a petrecut aproximativ trei luni în India și a dezvoltat un plan foarte complicat. Dar când s-a întors acasă, l-a lăsat pe Wavell să se descurce singur. Acesta neputându-se descurca, este înlocuit.

Un sistem bipartit bine delimitat apăruse în India. Calculele lui Jinnah s-au dovedit corecte și Liga câștigase aproximativ 90% din toate mandatele musulmane. Astfel, el era sigur că avea să obțină ceea ce dorea. Britanicii, care ei înșiși creaseră electoratele separate, erau acum incapabili să mai remedieze consecințele acestui sistem bazat pe credință.

Schema elaborată în acest scop de misiunea cabinetului cuprindea trei nivele, provinciile, grupurile regionale din provincii și un centru federal însărcinat cu câteva domenii centrale bine definite, ca afacerile externe, apărarea și moneda. Jinnah a acceptat acest plan deoarece recunoștea de facto cererile sale de înființare a Pakistanului. Și Congresul a acceptat planul, dar din motive opuse: îl considera o respingere a cererii de înființare a Pakistanului. Considera de asemenea că provinciile erau libere să opteze pentru a nu face parte dintr-un grup căruia nu doreau să îi aparțină.

Schema misiunii cabinetului nu a avut statutul de lege: era doar o sugestie, și singura sancțiune pe care au avut-o britanicii pentru ca aceasta să aibă succes a fost ca ei să nu părăsească India înainte ca Liga și Congresul să facă schema să funcționeze. De această dată viceregele nu a mai lăsat veto-ul lui Jinnah să-l opreasă și a numit un cabinet cu Nehru ca prim ministru interimar.

Jinnah a fost furios. El a recurs la agitație, declarând ziua de 16 august 1946 „Ziua de acțiune directă” a Ligii, deși nu a spus de fapt ce urma să facă în acea zi. În Bengal, ministrul principal musulman, Suhrawardy, a proiectat un holocaust comun la Calcutta. El a sperat probabil să încline balanța demografică a orașului în favoarea musulmanilor. Jinnah afirmase că a lăsa Bengalul fără Calcutta ar fi ca a-i cere unui om să trăiască fără inimă.

Șocul „zilei de acțiune directă” din Calcutta nu l-a împiedicat pe vicerege să continue înființarea unui guvern interimar; dimpotrivă, l-a făcut și mai dornic să aibă un astfel de guvern pentru a împărți povara menținerii legii și ordinii în India. Nehru și cabinetul său și-au depus jurământul pe 2 septembrie 1946.

Wavell a sperat ca între timp Liga o să se alăture guvernului interimar. În schimb, el s-a confruntat cu o cerere a Congresului de a destitui miniștrii Ligii, alături de o afirmare tot mai puternică a Congresului în Adunarea Constituantă. În această situație fără ieșire, el a conceput un alt „plan de criză” care reflecta gândirea lui militară. A propus o retragere ordonată a armatei indiene britanice din provincii, începând cu evacuarea Indiei de sud și sfârșind cu concentrarea în provinciile cu majoritate musulmană, unde considera că britanicii ar putea fi încă bineveniți. Attlee și colegii săi au fost îngroziți de acest plan; Wavell a fost demis și înlocuit de lordul Mountbatten (văr al regelui și fost comandant suprem al zonei Asiei de sud-est în timpul războiului). Numirea lui a fost însoțită de declarația privind intențiile guvernului britanic pe care Wavell o ceruse în van. Declarația stipula că britanicii vor părăsi India până în iunie 1948.

Planul pe care l-a trimis Mountbatten la Londra pentru a fi semnat de cabinet era pe bună dreptate numit „Planul Balcanic” în cercurile oficiale. Era o versiune mai mult sau mai puțin revizuită a schemei misiunii cabinetului, dar nu se mai baza acum pe speranța menținerii unității Indiei. În schimb, țintea realizarea unei divizări rezonabile.

Cabinetul a făcut câteva schimbări importante în acest plan, probabil datorită faptului că Attlee a preferat o declarație clară a principiului autodeterminării provinciilor. Independența urma să fie acordată provinciilor și statelor princiare, care se puteau uni apoi în orice mod doreau.

Mountbatten a fost complet surpins că Nehru a respins direct „Planul Balcanic”. Confruntat cu consecințele potențiale a acestui plan, Nehru a insistat acum pe ceea ce Jinnah aștepta de atâta timp: acordarea Pakistanului de către britanici. Dar acest Pakistan avea să fie cel „prăpădit”, compus doar din districtele cu majoritate musulmană și fără a avea în întrgime Punjabul sau Bengalul.

Mountbatten a amânat elaborarea Constituției și Actul de Guvernare a Indiei din 1935 a fost revizuit astfel încât a devenit Actul de Independență a Indiei din 1947. Datele inaugurării celor două dominioane au fost fixate pentru 14 și 15 august 1947.

În condițiile creșterii agresiunii Pakistanului în Kashmir, armata indiană a încercat să apere această provincie. Nehru a apelat la Națiunile Unite pentru a aproba o rezoluție care să ceară Pakistanului să „anuleze agresiunea”. Națiunile Unite au încercat să găsească o soluție politică și au subliniat necesitatea unui referendum. Însă referendumul nu s-a ținut niciodată. Deși India se reconciliase cu existența Pakistanului, nu putea accepta niciodată „Teoria celor două națiuni” pentru că mai mult de o treime din musulmanii din India rămăseseră în India și nu plecaseră în Pakistan. Chiar și Jinnah a fost nevoit să-și revizuiască teoria din acest punct de vedere. Când pleca din India către Pakistan, el a fost întrebat de musulmani care se hotărâseră să rămână ce-i sfătuiește să facă acum; el le-a spus să fie cetățeni loiali ai Indiei.

În timp ce Jinnah pleca dând un sfat atât de bun, Gandhi încerca din greu să oprească masacrul care izbucnise după separare și să acționeze pentru stabilirea de relații bune între India și Pakistan.

Planul lui Gandhi de a recâștiga musulmanii prin punerea lui Jinnah la cârma unei Indii unite, ca liderul unui nou guvern interimar a dat greș.

Când violența din Punjab s-a răspândit și în India, el s-a grăbit să plece la Delhi din Bengal, unde fusese în momentul separării. Cu o grevă a foamei de propor-ții, el a încercat să-i aducă la realitate pe concetățenii săi. Apoi, conflictul din Kashmir a condus la un război nedeclarat între India și Pakistan și exact în acest moment se dezbătea cum și de ce ar trebui să se împartă fondurile trezoreriei indiene între India și Pakistan. Gandhi pleda pentru a se face dreptata de ambele părți. Congresul aprobase separarea și era obligat de onoare să împartă bunurile în mod echitabil. Pentru hin-dușii radicali, acest sfat reprezenta un act de mare trădare, și unul dintre ei, un tânăr brahman numit Nathuram Godse, la împușcat pe Gandhi la 30 ianuarie 1948.

Asasinul a invocat Bhagavad Gita în apărare, care prevedea că totul poate fi făcut fără frică de pedeapsa karmică. Secretul este aplicarea disciplinei yoga acțiunii: să faci orice faptă cu o motivație lipsită de pasiune și egoism. Să ucizi chiar, dar fără ură și pasiune. Nathuram (Poona Brahman) este încă văzut de mulți tineri indieni ca fiind un ”patriot hindus”.

În afară de masacrul din perioada separării, transferul de putere a fost o acțiune pașnică. Mișcarea de eliberare ajunsese la un sfârșit fără un triumf dramatic. Nu a existat nici o revoluție. Moștenirea instituțională a Indiei britanice a fost preluată ca o preocupare continuă. Moștenirea principală a mișcării de eliberare a fost Con-gresul Național însuși, pe care Gandhi îl organizase cu atât de mare pricepere și devo-țiune. Acum când eliberarea fusese obținută, sfatul lui Gandhi a fost ca Congresul Național să fie dizolvat pentru că el nu-l concepuse niciodată ca un partid ci ca un forum național. India liberă ar fi trebuit să aibă partide politice cu programe distincte, argumenta Gandhi. Sfatul său nu a fost ascultat și Congresul Național a supraviețuit ca un mare partid de centru, deși au apărut între timp și alte partide în jurul său. Congresul devenea puternic sub conducerea lui Jawaharlal Nehru.

5. Moștenirea lui Gandhi (concluzii)

Albert Einstein a spus că generațiile viitoare abia își vor mai putea imagina că un om cum a fost Gandhi ar fi existat. Fapt este că a existat și că azi, ceea ce este esențial din mesajul său continuă să fie de actualitate. Un mesaj care ne vorbește de paradoxala forță a non-violenței (ahimsa) cu corespondentul ei corolar, anume că violența este întotdeauna un simptom al slăbiciunii.

Trebuie adăugat că Gandhi nu era un pacifist în adevăratul sens al cuvântului. “Prefer violența temerii” a spus el. Pentru că în teamă se află, germenul agresiunii. Și non-violența pretinde un curaj mai cutezător decât violența. Gandhi prezintă propria sa tradiție hindusă ca rezultat al lecturilor sale europene, și în mod special ale lui Tolstoi, Thoreau și “Evangheliile” (Predica de pe munte). Citind autobiografia sa (1927), aflăm că la Londra, pe când era tânăr avocat indian, bolnav de singurătate și timiditate, și după firave și nefericite încercări pentru a se converti în gentlemen – ajunse-se să ia lecții de dicțiune, de limbă franceză și chiar de dans – dar se prăbușește într-o criză profundă și renunță până la urmă la toată “occidentalizarea”. Dar adevărul este că el era deja occidentalizat. Cu privire la non-violență, nu mai e nevoie să reamintim că zeii hinduși nu au fost niciodată un model de pacifism: nici Shiva, nici Vishnu, nici Krishna, nici Rama nu au practicat ahimsa. Chiar și în Bhagavad Gita, cartea preferată a lui Gandhi, se recomandă ca Arjuna să se întoarcă la bătălie. Gandhi construiește un hinduism pe măsura minții lui, cu ingrediente din jainism, budism și din creștinismul evanghelic. Exagerează în toleranță, deoarece el însuși se definește ca un simplu căutător al adevărului, adevărul fiind un teren de explorare.

Gandhi este un spirit religios care simte o nevoie, să zicem “romantică”, de a accede la adevăr, adică la ceea ce numește el adevăr – realitate (satya). Și poate lupta doar în afara sa, dintr-o plenitudine interioară; nu se poate trăi într-un fel și gândi în alt fel. Asta arată că există o articulație foarte coerentă în cele două mari teme gandhiene: non-violența (ahimsa) și forța realului (satyagrada), un termen inventat de însu-și Gandhi.

Gandhi este un universalist. Luptă pentru emenciparea “celor de neatins”, însă și pentru evoluția unei oarecare structuri economice, dar luptă și pentru independența Indiei. Conceptual de “nesupunere civilă“ îl preia de la nord americanul Thoreau. Gandhi a înțeles că, dacă câteva mii de britanici domină o masă de milioane de indi-eni, asta se întâmplă din cauza resemnării și a cooperării acestei imense mase umane cu ocupantul. De aici chemarea lui la necooperare, atât de bine simbolizată de legendarul marș împotriva monopolului sării, un episod care i-a condus pe britanici să negocieze cu Gandhi de la egal la egal. Pornind din momentul acesta (1931), Gandhi trece de la pretenția inițială de autonomie indiană, la ideea clară a independenței. Călătorește la Londra ca negociator al păcii și acolo se întrunește cu toți puternicii lui adversari, care îl tratează cu mare respect. Semnificativ, este, comentariul unui înalt funcționar de la Foreign Office, după ce avusese o întrevedere cu Gandhi: “Omul acesta se aseamănă mult cu Isus Hristos; drept urmare, este greu să te înțelegi cu el”.

A fost sau nu asemănător cui Isus Hristos, Gandhi este departe de a fi un personaj simplu. Este departe și de aureola de sfințenie pe care i-a atârnat-o legenda. Acest om atât de tolerant s-a comportat neomenesc cu copii lui. El a optat pentru nenumărații săi copii, cei ai poporului indian și a explicat temeinic arhetipul Tatălui – Babu – și chiar al tatălui autoritar. De asemenea, ni se pare absurdă obsesia sa pentru cumpătare sexuală – o obsesie, pe de altă parte, foarte hindusă, și care nu se reflectă cu precizie în indicile natalității. Ei bine, pe deasupra obsesiilor sale, Gandhi aparținea acestei reduse pături umane care aspiră la transparența totală. El povestește detaliile cele mai crude despre el însuși în Autobiografie, la fel cum face Tolstoi în jurnalele sale. Dorește să prezinte în fața lumii fără a ascunde nici unul din ascunzișurile exestenței pe care a trăit-o.

Este evident că droctina non-violeței nu prea a fost urmată nici măcar în India, după obținerea independenței, s-a aflat de patru ori în război – trei împotriva Pakistanului, unul împotriva Chinei. Trebuie spus că Gandhi a triumfat (pe jumătate) politic și a eșuat social. India actuală a ales pentru modernitate și nu pentru revenirea la tradițiile originare, așa cum predica Gandhi. Efigia lui Gandhi se întâlnește azi pe timbrele poștale, pe hârtia – monedă, și în statui. Cu toate acestea, Gandhi nu a fost un idealist abstract și nici un visător. El căuta să aplice fiecărui situații o strategie con-cretă de non-violență. Aplicând conceptul satyagraha, se gândește și la contrariul ei: slăbiciunea minciunii.

Gandhi nu a fost marxist, cu toate că, întradevăr, era pentru tezele socialiste ale discipolului său Nehru. Nici agitator anarhic nu a fost, ci un personaj care purta în sinea sa un înalt respect pentru lege. Chiar și în campaniile sale de nesupunere civilă, el comunica mai întâi intențiile sale autorităților sale britanice. Și o făcea cu acea liniștită seninătate, cu acel schițat zâmbet á la Michey Mouse care a ajuns să fie atât de faimos.

Lumea se uimea, efectiv, de energia acelui omuleț fragil. Lumea l-a respectat pe Gandhi pentru că a înțeles că era un reformator social a cărui charismă provenea de la o anumită experiență interioară. Sfârșitul lui a fost dificil. Nu a obținut idealul unei Indii unite în care să trăiască diferite religii. A murit de mâinile unui integrist. Însă putem gândi că esențialul moștenirii sale continuă să fie viu: că civilizația constă în a depăși cinica convingere că această lume se conduce doar prin relații de forță.

În continuare aș dori să întregesc imaginea liderului luptei pentru eliberarea Indiei d sub dominația colonială britanică prezentând și câteva citate din însemnările unor mari personalități referitoare la Gandhi:

“La acest om totul era redus la esențial” (Lucian Blaga)

“Gandhi a început apoi să vorbească, într-un chip care uimea prin simplitate în primul rând, printr-o simplitate necăutată, proprie spiritelor care nu mai văd decât esențele ultime. Nici un gest de orator, nici o modulație retorică în glas, nimic căutat pentru a epata, nimic din toată gama aceea insuportabilă de atitudini a vorbitorului. […] Capul acesta, uluitor de urât în fotografi, avea ceva transfigurat în realiate, încât nu mai părea urât, deși nu mai avea decât vre-o câțiva dinți în gură. La acest om totul era redus la esențial, chiar și înfățișarea, chiar și numărul dinților, cei inutili îi căzuseră.

Gandhi dă impresia puternică a unui om care se găsește într-o permanentă concentrare lăuntrică, dar pentru care concentrarea nu mai este efort, ci o stare orga-nică. Figura lui e însoțită de mișcări strict necesare pentru ca să nu pară rigidă. Nici un gest nervos sau de prisos. Nici un cuvânt prea mult. Tonul e stăpânit fără a părea arti-ficial. Gandhi vorbea la fel cum ar fi putu să și tacă. În fond, interesa numai foarte puțin ceea ce el spunea, căci nu spunea decât lucruri pe care cei mai mulți le știm. […] De felul cum rostea ceea ce dorea să ne spună era totul. Era în mod total despuiat și de cele din urmă accente ce ar fi amintit tonul declamator. Aveam astfel în fața mea întâia oară în viață primatul existenței spirituale față de cuvânt. Aveam în față nuditatea supremă a spiritului suprem.

Totdeauna am avut impresia că opera este superioară omului. Întâia și ultima oară, în fața lui Gandhi, care, prin ceea ce spunea, punea doar în relief o totală lipsă de verbozitate, m-a copleșit sentimentul că stau pironit în fața unei existențe superioare și mai presus de cuvânt”. (fragmente dintr-un articol al lui Lucian Blaga care a participat la o conferință ținută de Gandhi în Laussane, Elveția, în decembrie 1931).

“Nu era o lumină obișniută” (J. Nehru)

“Lumina s-a dus din viața noastră și e întuneric pretutindeni … Conducătorul nostru iubit, Babu, cum îi spunem noi, Tatăl Națiunii, nu mai este … Este o lovitură îngrozitoare nu doar pentru mine, ci și pentru milioane și milioane de oameni din această țară …

Lumina s-a dus, am spus, dar am greșit. Căci lumina care a strălucit în această țară nu a fost o lumină obișnuită. Lumina care a iluminat țara aceasta atâția și atâția ani o va ilumina și de acum în colo, iar lumea o va vedea și ea. Lumina va aduce pacea în nenumărate inimi. Căci lumina aceasta a reprezentat ceva mai mult decît prezentul imediat, ea a reprezentat adevărul viu și etern, amintindu-ne mereu de drumul drept, nelăsându-ne să greșim și ducând această țară străveche spre libertate.” (Fragment din cuvântul primului ministriu, J. Nehru, adresat țării la moartea lui Gandhi în 1948).

“Un om de înțelepciune și modestie.” (Albert Einstein)

“Conducător al poporului său nesprijinit de nici o autoritate externă; politician al cărui success nu stă în talentul sau stăpânirea unor mijloace tehnice ci pur și simplu în puterea de persuasiune a personalității sale.” (Albert Einstein)

“Cel mai mare om al timpurilor noastre.” (A. J. Toynbee)

“Gandhi a fost pentru țara mea un tot atât de mare binefăcător ca și pentru propria lui patrie. El a făcut să fie imposibil ca britanicii să-și continue dominația în India, dar în același timp a făcut să fie posibil ca noi să abdicăm fără ranchiună și dezonoare.” (A. J. Toynbee)

“Nu a arătat niciodată ranchiună.” (W. Durant)

“De la Sf. Francisc de Assisi istoria nu a mai cunoscut o altă asemenea viață marcată de blândețe, altruism, simplitatea sufletului și iertare a dușmanului. N-a arătat niciodată ranchiună sau resentimente. Ca Buddha și Miranda, au suferit îmreună cu cei suferinzi, a luat asupră-și toate necazurile poporului său și a luptat pentru eliberarea lui, a postit pentru a li se ierta păcatele.” (W. Durant)

“Cel mai important om al secolului nostru.” (E. M. Forster)

Dialogând cu Gandhi (E. Stanley Jones)

“ ─ Sunteți hindusul conducător al Indiei; ce mi-ați putea spune mie, unui creștin, despre ce ar tebui să facem noi, creștinii, pentru a naturaliza creștinismul în India mai mult ? am întrebat.

Gandhi a răspuns :

─ În primul rând, aș sugera tuturor creștinilor, misionarilor și celorlalți să înceapă să-și ducă viața precum Isus Cristos. În al doilea rând, să practice religia fără să o falsifice sau să o minimalizeze. În al treilea rând să pună accentual pe iubire și să facă din iubire forța conducătoare, căci iubirea este esențială în creștinism. În al patrulea rând, să studieze celelalte religii, ne-creștine, cu mai multă îngelegere pentru a găsi ceea ce este bun în ele ca să se apropie de oameni cu mai multă înțelegere.

N-ar fi putut fi mai critic și mai constructive în același timp decât a fost cu cele patru răspunsuri. Iată un hindus care m-a convertit la propria mea credință !”

“În ziua de 25 martie 1929 s-a judecap procesul lui Gandhi, învinuit că a îndemnat arderea hainelor englejești într-un parc, cu 20 de zile mai înainte.

M-am dus să-l văd și să-l aud. […] În sfârșit Gandhi a apărut. Era un omuleț ars de soare mai negru în roba albă care nu-i acoperă decât o jumătate de piept. În picioarele goale, cu sandale, cu capul gol. Fața îi e torturată și brăzdată; ochii mici, cu luciu de plumb topit, în cearcăne înspăimântătoare tăiniute de ochelari largi: pomeții obrajilor pământeni, gura crispată într-o agonie a tinereții pentru totdeauna pierită; umerii ascuțiți, e bătrân și istovit. El mărturisește că trebuie să dea în judecată poliția chiar pentru motive pentru care a fost chemat în fața curții. […] Gandhi a tăcut și s-a așezat. O emoție ciudată, tardivă, mă cuprinde. Ochii lui deacum privesc atât de departe, încât dacă nu l-aș fi cunoscut, aș fi fost sigur că e orb. Păreau ochii unui cadavru mumificat, ficși, metalici. […] Gandhi a fost osândit să plătească o rupie.”

“Timpul fiind limitat pentru tot ceea ce căutam să vad și să aflu în India, nu am renunțat la ideea de a vizita incinta sacră a gandhismului: casa memorială din Delhi dedicată lui Gandhi. Prin simbolismul urmelor picioarelor lui Gandhi, s-a consumat, ca și în cazul lui Buddha, prezența marelui indian printre conaționalii lui, în dorința expresă de a se promova și pe mai departe unirea, garanția libertății, propășirii și suveranității Indiei.”

Bibliografie:

Instrumente de lucru :

Filip Adrian, Dicționar de istorie a Indiei, Ed. Dosoftei, Iasi, 1998

Grimes, John, Dicționar de filisofie indiană, Ed. Humanitas, București, 1999

Lucrări generale :

Adrăgutei, Al., Adevarata față a Indiei, Ed. Politică, București, 1951

Auboyer, Jeannine, Viața cotidiană în India antică, Ed. Șt. și Encicl., București, 1976

Andrews, C.F., Mahatma Gandhi la lucru. Din istoria vieții sale, Ed. Ram, Aninoasa – Gorj, 1939

Apostol, Odobescu, Gandhi, Ed. Imprimeriei, București, 1943

Boivin, Michel, Istoria Indiei, Ed. Corint, București, 2003

Biardeau, Madeleine, L’ hinduisme. Antropologie d’une civilisation, Ed. Flammarion, Paris, 1981

Christine, Niven, India, Ed. Lonely Planet Publications, Melbourne, 1999

Christophe, Jafferelot, La democratie en India, Religion caste et politique, Ed. Fayard, Paris, 1998

Dupuis, Jacques, Histoire de l’inde et de la civilisation indienne, Paris, 1963

Institutul National de Informare, India, Ed. Inid, București, 1986

Kulke, Hermann, Rothermund, D., O istorie a Indiei, Ed. Arthemis, București, 2003

Magheru, Gheorghe, Mahatma Gandhi în căutarea adevărului, Ed. Axis Mundi, București, 1991

Martis, Mihai, De la Bharata la Gandhi, Ed. Șt. și Enciclop., București, 1987

Nehru, Jawharlal, Descoperirea Indiei, Ed. Politică, București, 1956

Rahman, Lutfor, Muhammad Ali Sircar : The First of the world’s officially recognized student – author from British India / by Md. Lut for Rahman – Dhaka: International Publications, 1990

Rolland, Romain, Mahatma Gandhi, Ed. Librairie Stock, Delamain, Boutelleau 8lie/ 7rue, du Vieux – Columbienu, Paris, 1931

Stanley, Wolpert, India, University of California Press, Los Angeles, 1999

Lucrări speciale :

Alexandru,V., C. Maria, Tagore și Gandhi, Conferinta, Galati, 1926

Andru, Vasile, India văzută și nevăzută, Ed. Axis Mundi, București, 1993

Dumitru – Snagov, I., India. Meridianul Gandhi, Ed. Sport – Turism, București, 1978

Elide, Mircea, Biblioteca maharajahului, Ed. Garamond, București, 2002

Ficeac, Bogdan, India – o poartă spre eternitate, Ed. Romcartexim, București, 1997

Karamchand, Mahandas Gandhi, Autobiografie ou mes experiences de verite, Paris, PUF, 1983

Nehru, Jawharlal, Autobiografie, Ed. Politică, București, 1957

Paniker, Salvador, Moștenirea lui Gandhi. La a 50-a aniversare a morții liderulului indian în Adevărul literar și artistic, nr. 448, Anul 7, București, 1998

Patrichi, Adelina, Indoglinda : îndrumar de călătorie și civilizație în India, Ed. Taj, București, 2001

Veres, Daniela, India, Ed. Aquila’93, Oradea, 2003

Vulcanescu, Romulus, India, Ed. Sport – Turism, București, 1988

Achimescu, Nicolae, India. Religie și filosofie, Ed. Univ. “Al. I.Cuza”, Iași, 2001

Delumeau, Jean, Religiile lumii, Ed. Humanitas, Bucrești, 1996

Morretta, Angelo, Mituri indiene, Ed. Tehnica, București, 1998

Devi, Maytreyi, Dragostea nu moare, Ed. Axis – Mundi, București, 1992

Eliade, Mircea, Maitreyi, Ed. Humanitas, București, 2000

Tagore, Rabindranath, Gora, Ed. Pt. lit. univ., București, 1965

Attenborough’s, Richard, Gandhi, sttarring Ben Kingsley, London – New Delhi, 1982, 181 mins

Anexe

Fig. 1 Mahatma Gandhi – simbol al non-violenței (ahimsa)

(vezi Jawharlal, Nehru, Descoperirea Indiei, Ed. Politică, București, 1956, pag 405)

Fig. 2 Harta politică și administrativă Indiei în perioada interbelică și după obținerea independenței (vezi Michel Bouvin, Istoria Indiei, Ed. Corint, București, 2003, pag 119)