Magistraturile In Statul Roman

Diverse

Magistraturile In Statul Roman

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== 22fca1968e3968441802b303aa0637b4fc74e21f_349590_1 ===

Cuprins

Abrevieri

ed. ediția

Ed. Editura

ibidem același autor și aceeași operă

Î. Hr. înainte de Hristos

op. cit. opera citată

p./p.p. pagina/paginile

trad. traducerea

vol. volumul

Argument

Pentru lucrarea de licență am ales să vorbesc despre magistraturile existente în cadrul statului roman. Am ales acest subiect, având în vedere faptul că am dorit să realizez o lucrare mai puțin obișnuită. Chiar dacă aceste magistraturi nu mai există, sub aceeași denumire, în cadrul statelor moderne, consider că este esențial să cunoaștem modul în care era organizat un stat în Antichitate, pentru a vedea modul în care structurile organizatorice statale au evoluat și au ajuns în forma actuală. În istorie universală, statul roman și-a lăsat o puternică amprentă în modul în care aceasta a evoluat. Încă din Antichitate, putem observa o cultură și o civiliziție aparte în cadrul acestui stat, care a ajuns să domine întreaga Europă, alături de de statul grec. Roma a fost un leagăn al civilizației, încă din Antichitate. Orașul, care există și astăzi în Italia, este o dovadă vie a modului de viață pe care îl avea poporul roman. Există numeroase descoperiri arheologice și istorice care atestă existența unei civilizații deosebite pentru acele timpuri. Astfel, am considerat că este important să analizez modul în care au apărut anumite instituții, pentru a se oberva aspectele comune, precum și modul în care au evoluat până în prezent. De asemenea, sistemul de drept romano-germanic este unul dintre cele două mari sisteme de drept existente la nivel mondial, alături de sistemul anglo-saxon. Din familia dreptului romano-germanic, fac parte printre altele: dreptul francez, dreptul italian, dreptul elvețian, dreptul românesc, dreptul german, dreptul spaniol etc. În cadrul statului roman s-a născut cea mai importantă operă legislativă a Antichității, ”Codul lui Iustinian”, care a fost prima dintre cele patru colecții de legi cunoscute astăzi sub denumirea de ”Corpus iuris civilis”. Într-o perioadă plină de războaie și tot felul de conflincte existente între diferite clase sociale, romanii au fost capabili să creeze instituții administrative, precum și norme de drept care continuă să fie de actualitate și în timpurile noastre, bineînțeles, cu amendamentele necesare. Pentru aceste lucruri, romanii merită un loc special în cadrul istoriei universale, precum și în cadrul istoriei dreptului. Pe parcursul lucrării, voi încerca să prezint magistraturile existente în statul roman, arătând atât care erau punctele forte, precum și minusurile acestor instituții, dar și personalitățile marcante care au avut un rol în apariția sau modificarea acestora.

Capitolul I.

Împrejurările în care au apărut magistraturile

1. Trecerea de la regalitate la republică

Pe parcursul evoluției sale istorice, statul roman a cunoscut trei forme principale de organizare: regalitatea, republica și imperiul. În istorie, fondarea cetății Roma este plasată în anul 753 Î. Hr. , fiind binecunoscută legenda lui Romulus și Remus. Așa cum relatează o serie de mari istorici, printre care Titus Livius sau Vergiliu, Romulus în urma unei încăierări cu fratele său, Remus, îl ucide pe acesta și devine primul rege al Romei. Însă, aceasta este doar legenda întemeierii celebrei cetăți, realitatea fiind încă neclară. O serie de studii arheologice au arătat faptul că spațiul unde a fost edificată cetatea Roma era locuit cu mult înainte de anul 753 Î. Hr. Astfel, spre exemplu, s-au descoperit anumite vestigii la poalele colinei Capitoliu, ce datează din secolul XVI Î. Hr.. De asemenea, se suține și ideea conform căreia etruscii ar fi înteiemat Roma, fapt ce ar rezulta din însăși numele cetății, care ar fi de origine etruscă și care ar proveni de la o zeiță a alăptării (Ruma). În perioada regalității, a apărut un conflict aprig între patricieni și plebei, datorită discriminărilor care existau între cele două clase sociale, atât în plan politic, cât și economic sau juridic. Pe plan politic, exista o discriminare a plebeilor, care nu aveau acces la toate instituțiile existente în cadrul acestui regim. Ei aveau acces doar la funcții din cadrul unor instituții de rang inferior, funcțiile superioare fiind accesibile doar patricienilor. În plan juridic, inegalitatea apărea ca urmare a aplicării normelor juridice. În acele timpuri, nu existau norme scrise, ci existau cutume, care nu erau accesibile poporului. Aceste cutume erau ținute în secret de către pontifi, aceștia fiind aleși doar de către patricieni. Astfel, atunci când apărea un conflict între un patrician și un plebeu, aceștia trebuiau să se adreseze unui pontif, pentru a afla normele juridice aplicabile aplicabile respectivei materii. Având în vedere modul în care erau desemnați pontifii, existau suspiciuni cu privire la răspunsurile date de aceștia, în sensul în care aceștia ar da răspunsuri favorabile patricienilor. În plan economic, disproporția dintre patricieni și plebei se manifesta prin faptul că, pâmânturile care aparțineau teritoriilor cucerite de către romani intrau în proprietatea statului, cu titlul de ager publicus (denumire dată terenurilor publice ce aparțineau cetății Roma). Ulterior, aceste pământuri erau repartizate spre folosință doar patricienilor, plebeii fiind excluși de la acest drept. În plan organizatoric, în timpul regalității, statul roman se baza pe trei unități statale: regele, Senatul și adunările poporului. Adunările poporului în această perioadă erau două, și anume: comitia curiata și comitia centuriata. Nu vom insista acum asupra acestor adunări ale poporului, urmând să analizăm aceste organisme într-o secțiune următoare. Senatul era un organism existent și în timpul regalității, însă hotărârile acestuia nu erau obligatorii pentru rege. Așadar, în această perioadă, Senatul avea mai mult un rol consultativ, regele nefiind obligat să respecte deciziile luate de acest organ. În cazul în care exista o vacanță a tronului, Senatul numeau interreges, fiecare din aceștia urmând a exercita un mandat de 5 zile. Interrex acea drept atribuție convocarea poporului, în vederea alegerii unui rege nou care să ocupe tronul vacant. Organul central, în perioada regalității, era bineînțeles regele. Regele se afla în fruntea sistemului instituțional ce exista în timpul Romei regale. Atribuțiile regelui de întemeiau pe potestas (puterea legitimă), acesta fiind ales de către popor. Regele îndeplinea trei funcții fundamentale: funcția religioasă, funcția politico-militară și funcția judiciară. Pe plan religios, regele era considerat o ființă sacră, care intermedia relațiile dintre zeități și oamenii de rând. De asemenea, regele era cel care putea să aprobe introducerea unor culte religioase noi sau cel care împărțea zilele în zile faste și zile nefaste. Regele era cel care desemna vestalele, adică preotesele care se îngrijeau de focul sacru, permanent aprins, al zeiței Vesta. Cea mai importantă funcție pe care o îndeplinea regele era aceea politico-militară. Întrucât deținea imperium, regele era conducătorul suprem al armatei romane. Această prerogativă nu putea fi transferată unei alte persoane decât în situații cu totul excepționale. Regele era singurul care putea să declare război unui alt teritoriul, precum și singurul care putea încheia pacea cu alte teritorii. Politica internă era condusă tot de rege, care nu era obligat să consulte Senatul în vederea obținerii unei păreri cu privire la modul în care ar trebui să se desfășoare sau să evolueze treburile interne ale regatului. Cu privire la funcția judiciară, regele era principalul judecător al Regatului. El era competent să soluționeze o serie de litigii, precum conflinctele dintre diferitele ginți ori contractele încheiate prin depunere de jurământ. Regele își desemna succesorul la tron încă din timpul vieții, pe baza legăturilor de sânge. Alegerea ulterioară a acestuia era o simplă formalitate. Dintre regii care s-au succedat în perioada 753-509 Î. Hr. îi putem aminti pe: Romulus, care este considerat primul rege și întemeietorul cetății Roma, Serviu Tulliu, care a adus o serie de reforme în organizarea statului sau pe Tarquinius Superbus, ultimul rege al Romei. Perioada regalității a luat sfârșit în anul 509 Î. Hr. , moment în care, în urma unei revolte populare, ultimul rege de origine etruscă, Lucius Tarquinius Superbus, a fost alungat. Ca urmare a alungării ultimului rege, a fost instaurat un nou regim politic, Roma devenind Republică. Acest regim politic a luat sfârșit în anul 27 Î. Hr. , când a fost Roma a devenit Imperiu. În timpul Republicii, Roma s-a dezvoltat extrordinar, ajungând unul dintre cele mai importante state ale Antichității, cunoscând și o exapansiune teritorială deosebită. În cadrul acestui sistem politic, un loc foarte important îl avea Senatul. Pe plan social, conflictele dintre plebei și patricieni au continuat, însă, având în vedere protestele plebeilor și concesiile făcute de către patricieni, s-a ajuns la un nivel de înțelegere între cele două clase sociale. Ca urmare a dezvoltării economice a Romei au apărut două noi categorii sociale: cavalerii și nobilii. Nobilii erau acea clasă sociale din cadrul cărora proveneau înalții magistrați ai Republicii. Aceștia au apărat cu ardoare sistemul de tip republican, datorită faptului că ei erau cei care dețineau principalele funcții de conducere ale statului. Cavalerii reprezentau acea categorie care se îmbogățise ca urmare a practicării de comerț și a desfășurării unor afaceri. În această categorie intrau negustorii, bancherii etc. Între negustori și nobili au apărut anumite tensiuni sociale și politice, din dorința de a deține puterea. Aceste tensiuni au dat naștere unor războaie civile, care au dus în final la căderea Republicii. De asemenea, în această perioadă au apărut proletarii. Proletarii erau persoane sărace, care își pierduseră averea ca urmare a războaielor. Acești proletari erau cetățeni romani și aveau dreptul de a vota. Proletarii alegeau să vină la Roma, întrucât statul le dădea periodic alimente, pentru a putea supraviețui. Treptat, voturile proletarilor au început să fie cumpărate, nobilii și cavalerii profitând de starea de sărăcie a acestora. Clasa socială a sclavilor nu a dispărut nici în această perioadă. Ba mai mult, economia se baza în principal pe munca sclavilor. În plan politic, în timpul republicii apăreau trei factori: Senatul, magistrații și adunările poporului. Spre deosebire de perioada regalității, adunările generale erau în număr de patru: comitia curiata, comitia centuriata, comitia tributa și concilium plebis. Senatul era, în timpul republcii, factorul de echilibru în stat. El se ocupa de administrarea provinciilor, administrarea tezaurului, coordona politica externă a statului. În această epocă, membrii Senatului erau aleși de către consuli, existând și persoane care își aveau de drept locul în Senat. Spre deosebire de perioada regalității, în timpul republicii, senatorii erau aleși din rândurile patricienilor, dar și din rândurile plebeilor. De regulă, consulii consultau Senatul înainte de a lua anumite hotărâri importante. Magistrații erau demnitari de rang înalt ai statului, ei având atribuții administrative, juridice și militare. Asupra acestora vom reveni într-un capitol următor.

2. Principalele organe elective

Sistemul instituțional al statului roman s-a dezvoltat trepat, trecând de la un sistem destul de rudimentar care exista în perioada regalității, perioadă în care regele deținea puterea absolută, celelalte organisme existente având doar un rol consultativ, la un sistem instiuțional bine dezvoltat în perioada Republicii. Fiecare organ avea atribuții bine delimitate, atribuții care s-au modificat pe parcursul timpului. În cele ce urmează vom prezenta principalele organe elective care existau în cadrul statului roman. Dacă în timpul regalității au existat doar două asemenea organe, respectiv comitia curiata și comitia centuriata, în timpul republicii, ca urmare a faptului că plebeii au dobândit anumite drepturi politice, numărul organelor elective a ajuns la patru, acestea fiind: comitia curiata, comitia centuriata, comitia tributa și concilium plebis.

2.1. Comitia curiata

Întrucât era imposibil ca tot poporul să participe la procesul decizional, s-a hotărât ca votul să aparțină formelor de organizare a persoanelor, din cadrul statului roman. La începutul regalității, în cadrul statului roman existau trei triburi: Ramnes sau Ramneses, Tities sau Titinses și Luceres. La rândul lor, fiecare trib era alcătuit din format din zece curii, iar fiecare curie era formată din zece ginți. La nivelul acestor grupuri, deciziile se luau cu majoritatea voturile exprimate de către oamenii ce intrau în alcătuirea acestora. Curiile s-au grupat, formând astfel cea mai veche adunare a poporului. Astfel, a apărut comitia curiata ca adunare a poporului, susținându-se că această adunare ar exista chiar dinainte de formarea statului roman. În perioada regalității, această comitie era alcătuită din toți bărbații adulți ai cetății, cu excepția plebeilor și a sclavilor. Într-o formă inițială, această adunare purta denumirea de comitia calata, adică chemată de rege. Acesta dispunea chemarea curiilor pentru a asculta deciziile ce se luaseră cu privire la calendar. Ulterior, aceste comitii calate se vor aduna sub presedinția lui pontifex maximus, pentru a discuta probleme de ordin religios, probleme cu privire la calendar ori probleme de ordin juridic. În acest fel, comitiile calate s-au transformat în comitiile curiate. Marii istorici ai lumii antice, precum Titus Livius sau Dionysios din Hallicarnas, susțin ca această adunare a poporului a fost înființată de către Romulus. Cu toate acestea, așa cum arătat, există și indicii care ar arăta că acest organism ar fi existat încă dinaintea întemeierii cetății Roma, de către Romulus. Comitia curiata nu se bucura de inițiativă legislativă, ci doar aprobau, prin aclamații, propunerile legislative ale regelui. Deși, teoretic, această adunare îl învestea pe rege, era o numire formală, neavând posibilitatea de a a-l alege pe rege sau de a refuza numirea unui anumit rege. Atunci când declara război, regele obținea acceptul comitiei curiate. Acest accept echivala cu un acord al poporului în vederea începerii unui conflict armat cu un anumit popor. Această adunare vota și încheierea păcii. De asemenea, comitia curiata ratifica testamentele, ori îi îngăduia unui cap de familie, care nu avea moștenitori naturali, să își desemneze un moștenitor, astfel încât tradițiile familiei sale să nu se piardă odată cu moartea acestuia. Această comitie avea și atribuții de a ratifica procedurile de adopție. În materie judecătorească, adunarea curiată se ocupa de judecarea crimelor grave comise de către populație. O puternică lovitură a fost dată comitiei curiate de către regele Servius Tullius. Acesta a schimbat organizarea statului gentilic, împărțind populațiea în cinci clase, în funcție de avere. Astfel, a fost creată și comitia centuriata, care a preluat treptat din atribuțiile care aparțineau comitiei curiata. Una din cele mai importante atribuții ale comitiei curiata era cea de învestire a magistraților superiori cu imperium, prin intermediul unei lex curia de imperio. Deși devenise formală această învestire, magistrații nu puteau să își desfășoare atribuțiile specifice anterior acestui moment. În perioada republicii, au primit dreptul de a fi membrii ai comitiei curiata și plebeii. Așadar, așa cum se poate observa, aceste adunări populare și-au pierdut treptat din importanță și din atribuții. Însă, cu toate acestea, comitiile curiate nu au fost niciodată desființate, continuând să existe și în timpul principatului. Acest fapt se datora tradiționalismului și formalismului roman. Pe parcursul perioadei republicii, comitia curiata se întrunea în prima zi a fiecărei luni, în vederea stabilirii calendarului religios aferente acelei luni, precum și de două ori pe an pentru a ratifica testamentele.

2.2. Comitia centuriata

Așa cum arătam și mai sus, în perioada regelui Servius Tullius s-a produs o importantă reformă militară și fiscală a statului roman. Astfel, s-a trecut de la o organizare de tip gentilic la o organizarea a populației bazate pe avere. Fiecare dintre aceste clase, cu excepția ultimei clase, care era scutită de efectuarea serviciului militar, era divizată într-un număr variabil de centurii. La origine, centuriile au fost unități militare. Exista centuria infanteriei grele, centuria cavalerilor etc. Comandatul unei centurii purta denumirea de centurion, iar persoana responsabilă cu votul purta denumirea de rogator. Acesta reformă a avut și un important impact și sub aspect politic. Astfel, cu ocazia votului, fiecare centurie beneficia de un singur vot, indiferent de numărul de membrii componenți. În acest fel, votul persoanelor mai sărace conta mai puțin, având în vedere că cele mai mari centurii erau alcătuite din clasele sărace ale populației. Astfel, se ajungea ca aristocrația bogată să dețină cele mai importante funcții în cadrul cetății. Populația romană era împărțită în 193 de centurii, după cum urmează:

Ca urmare a formării acestor centurii și a mobilizării lor, a luat naștere comitia centuriata. Deși la început a avut atribuții limitate, treptat, această adunare populară a dobândit atribuții tot mai importante, atingând un maxim în timpul republicii. Astfel, Cicero, în lucrarea ”De Legibus”, vorbea despre comitia centuriata ca fiind ”adunarea cea mare”. Persoanele sărace din Roma, care nu aveau nicio avere erau scutite de a efectua serviciul militar. Toate aceste persoane erau adunate în cadrul unei singure centurii. Așa cum se arată în literatura de specialitate, votul se realiza în ordinea claselor, iar în cadrul primei clase, primii care votau erau cavalerii și cetățenii. De asemenea, atunci când se atingea votul majoritar (respectiv 97), votarea se oprea. În acest fel, până și clasa a doua ajungea destul de rar să voteze, în timp ce ultima clasă nu ajungea să voteze niciodată. La începutul perioadei Republicii, comitiile centuriate aveau mai mult un rol militar, ocupându-se de mobilizarea și recrutarea soldaților. Treptat însă, acestea au dobândit atribuții din ce în ce mai importante. Spre exemplu, acestea au dobândit anumite atribuții politice, fiind organele care puteau declara război și care se ocupau de împărțirea pământurilor cucerite. De asemenea, așa cum arată Cicero, în lucrările sale ”De divinatio” și ”De legibus”, aceste adunări aveau și atribuții judecătorești, de a numi magistrații, precum și atribuții legislative. Centuriile erau convocate în afara incintei Romei, pe Câmpul lui Marte, având în vedere faptul că militarii nu aveau dreptul de a pătrunde în interiorul cetății. Convocarea se realiza de către un magistrat superior, care și prezida adunarea. Pe parcursul Republicii, comitiile centuriate au căpătat atribuții electorale tot mai importante. Astfel, aceste adunări populare erau cele care îi alegeau pe magistrații superiori, precum consulii sau pretorii. În principiu, aceste comitii erau prezidate de către unul dintre magistrații superiori. La începutul perioadei Republicii, procedura de vot a magistrațiilor era destul de simplă. Consulii (sau ceilalți magistrați superiori) în exercițiu îi desemnau pe candidații care urmau să exercite funcțiile, iar comitiile aveau două opțiuni: fie îi votau pe candidați, fie îi respingeau prin aclamații. În vederea validării rezultatului votului, nu era necesar să se întrunească un anumit cvorum. În plan legislativ, comitiile centuriate se ocupau de votarea legilor cele mai importante ale cetății Roma. Cu toate acestea, adunările populare nu aveau drept de inițiativă, ori dreptul de a propune amendamente unei legi. Aceste legi deveneau obligatorii pentru întreg poporul roman. În ceea ce privește atribuțiile judecătorești, comitiile centuriate judecau în materie penală, îndeosebi infracțiunile de înaltă trădare sau de paricid. De asemenea, aceste adunări aveau posibilitatea de a retrage unei persoane cetățenia romană. Comitiile centuriate aveau și atribuții de a judeca apeluri, iar printr-o lege Valeria, din 300 Î. Hr. , a fost reglementată procedura de apel în fața acestei adunări populare. În sec. II Î. Hr. a existat o reformă în cadrul centuriilor. Astfel, fiecare clasă avea un număr egal de centurii de tineri și de seniori. Ca urmare a acestei reforme, adunarea centuriată avea următoarea structură organizatorică:

Tot în sec. II Î. Hr. , a fost introdus votul secret, atât pentru alegeri, cât și în cadrul completelor de judecată, iar ceva mai târziu și în materia votării legilor. În perioada Imperiului, rolul adunărilor centuriate s-a redus consideral, acesta rezumându-se doar la confirmarea formală a magistraților care erau desemnați de către o adunare preliminară, alcătuită exclusiv din senatori. În această perioadă, poporul nu mai participa la aceste adunări, comitiile curiate având în alcătuirea lor doar 30 de lictori, care jucau rolul unor reprezentanți ai poporului, fără însă ca aceștia să ia decizii de o importanță covârșitoare.

2.3. Comitia tributa

În timpul Republicii, la Roma a existat și comitia tributa. Aceastea, spre deosebire de comitiile centuriate, avea în componența lor populația civilă de la Roma. De asemenea, aceste comitii civile se întruneau în interiorul Romei. În literatura vremurilor, istorici precum Titus Livius sau Dionysios din Halicarnas au susținut în anul 471 Î. Hr. , însă existența acestor adunări populare a fost atestată oficial în anul 466 Î. Hr. La început, comitiile tribute grupau cetățenii în funcție de domiciliul lor, adică în funcție de triburile din care proveneau. Ca urmare a reformei lui Servius Tullius, existau patru triburi urbane: Palatina, Esquilina, Collina și Suburana. Începând cu anul 495 Î. Hr. acestor patru triburi li s-au adăugat și cele 17 triburi rustice, astfel încât numărul acestora a ajuns la 21. Numărul acestor triburi a crescut constat, atingând un maxim de 35 de triburi, în jurul anului 241 Î. Hr. Ulterior acestei date, teritoriile reunite erau atașate triburilor deja existente. Între triburile urbane și cele rustice (rurale) existau diferențe mari cu privire la numărul de votanți, în sensul că triburile urbane grupau un număr mai mare de votanți. Comitiile tribute se delimitau clar de comitiile centuriate. Așa cum am arătat deja, comitiile tribute erau alcătuite din civili, în timp ce, cele centuriate erau alcătuite din militari. Comitiile tribute erau considerate mai democratice, spre deosebire de cele centuriate, care treptat deveniseră oligarhice și se bazau pe averea membrilor. De regulă, aceste adunări populare erau prezidate de către un magistrat superior sau de către un edil curul. Mai târziu, și tribunii plebei au dobândit dreptul de a convoca comitiile tribute și de a prezida lucrările acestora. Comitiile tribute aveau atribuții în materie legislativă, electorală, dar și atribuții de ordin juridic. În materie electorală, cele mai importante atribuții constau în alegerea unor magistrați inferiori (spre exemplu, edilii plebei sau questorii), dar și în alegerea unor magistrați care aveau un statut excepțional, precum triumvirii sau decemvirii care se ocupau de problemele agrare. Însă, cele mai importante atribuții ce reveneau comitiilor triubute erau cele în materie legislativă. Aceste adunări votau legi care, în majoritatea lor, erau inspirate de către tribunii plebei. Treptat, legile votate de către comitia tributa au devenit mai numeroase decât cele care erau adoptate de către comitiile centuriate. În materie juridică, comitiile tribute judecau în materie penală, însă infracțiunile mai puțin grave, având în vedere faptul că infracțiunile grave erau judecate de către comitiile centuriate. De regulă, aceste adunări populare judecau acele infracțiuni care prevedeau ca pedepse aplicarea unor amenzi. În materie de apel, instanțele de drept comun erau comitiile centuriate, comitiile tribute judecând doar anumite cauze în apel. Având în vedere faptul că aceaste adunări se întruneau în interiorul Romei, la ședințe veneau îndeosebi oamenii din interiorul Romei, cei care locuiau în Italia sau în provinciile romane, de regulă, nu se deplasau pentru a asista la lucrăriile acestor comitii. Prin urmare, având în vedere faptul că nu se putea vota prin corespondență sau local, ci doar în cadrul adunărilor, personal, destul de rar existau persoane care să se deplaseze la Roma pentru a vota anumite măsuri care se dispuneau de către comitiile tribute. Așa cum se arată, având în vedere faptul că Senatul nu putea participa la votarea ce se organiza în cadrul acestei adunări, iar senatorii trebuiau să se supună legilor adoptate de comitiile tribute, acestea nu erau privite prea bine de către senatori, care reprezentau aristocrația romană și nu doreau să piardă pârghiile puterii. În cadrul comitiilor tribute, fiecare trib avea dreptul la un vot. În vederea alegerii magistrațiilor, era numit magistrat acela care obținea majoritatea absolută a voturilor. În materia votării legilor, votul continua și după momentul în care se atingea majoritatea. După sfârșitul Republicii, activitatea comitiilor tribute s-au redus considerabil, deși au continuat să își păstreze anumite compentențe care însă erau mai mult formale și foarte limitate ca număr. Ultima lege votată de către aceste adunări populare a fost o lege agrară, din timpul în timpul împăratului Nerva (96-98).

2.4. Consiliul plebei

Ca urmare a faptului că plebeii nu se bucurau de drepturi politice sau religioase, au existat numeroase conflicte între aceștia și plebei. Urmare a acestor conflicte, deseori plebei părăseau Roma și se refugiau pe Aventin sau pe Muntele sacru. În procesul de negociere, plebeii au reușit să dobândească anumite drepturi, reușind să obțină dreptul de a avea anumite organe. Astfel, începând cu anul 494 Î. Hr. aceștia au obținut dreptul de a avea o adunare proprie, precum și magistrați proprii (tribuni și edili, care se ocupau cu gestiunea trezorerie ce aparținea plebei și care era depozitată pe colina Aventin). În cadrul acestei adunări, participau doar persoanele care aveau statul de plebeu, fiind astfel excluși patricienii. Tocmai din acest motiv, denumirea acestei adunări populare era de concilium plebis, iar nu acela de comitia plebis, întrucât comitiile îi reuneau pe toți membrii poporului roman, fără diferențe de statul social. Prin intermediul acestei adunări, plebea își alegea proprii magistrați, respectiv pe tribunii plebei și pe edili. La începutul Republicii, aceștia nu erau considerați magistrați ai statutului roman. Ba mai mult, deciziile adunărilor plebei (scita) îi privireau doar pe plebei, neaplicându-se pentru toți cetățenii romani. Însă, prin Lex Hortensia, adoptată în anul 287 Î. Hr. , deciziile adoptate de conciliile plebei (plebiscitele) au dobândit o forță egală cu legile care proveneau de la comitiile centuriate ori de la cele tribute, devenind astfel obligatorii pentru întregul popor roman, chiar și pentru categoriile care nu participau la luarea acestor decizii. Din acest motiv, patricienii nu priveau cu ochi buni consiliul plebei, ei considerând că este de neacceptat să se supună deciziilor unui organism în cadrul căruia ei nu aveau niciun fel de acces. Consiile plebei nu trebuie confundate cu comitiile tribute, existând anumite diferențe importante între cele două organe. În primul rând, efectivele de votanți care participau în cadrul acestora era distinct. În timp ce în cadrul adunăriilor tribute participau toți cetățenii romani, în cadrul consiliilor plebei participau doar plebeii, cu excluderea particienilor. De asemenea, conciliul putea fi convocat și prezidat doar de către reprezentanții plebeilor, respectiv de către tribunii plebei și de către edilii militari. În ultimul rând, de cele mai multe ori, nu se consultau auspiciile pentru a vedea dacă este oportun sau nu să se dispună întrunirea conciliului plebei, apelându-se rar la consultarea zeilor. Se susține că după instaurarea imperiului, consiliul plebei a fost absorbit de către adunările tribute.

După cum se poate observa, statul roman avea o organizare complexă, îndeosebi pentru momentul de care vorbim (epoca Antichității). Poporul avea posibilitatea de a participa la deciziile importante care priveau desfășurarea diferitelor evenimente care priveau viața cetății. Deși aristocrația încerca să dețină un monopol al puterii, am observat că existau și organe în cadrul cărora aceștia nu aveau acces. Cu toată complexitatea sistemului de conducere care funcționa în Roma, nu se poate vorbi despre o funcționare a principiului separării puterilor în stat. Acest fapt se datorează, în primul rând, faptului că Senatul roman era cel mai important organ al Republicii, acesta deținând atribuții în controlul tuturor puterilor care existau în stat.

Capitolul II.

Magistraturile ordinare

Magistraturile erau funcții publice, care erau exercitate de anumite persoane care purtau denumirea de magistrați. Spre deosebire de perioada regalității, când exista un singur magistrat, regele, care deținea ample puteri și un magistrat temporar, care purta denumirea de interrex, și a cărui principală atribuție era aceea de a convoca comitiile centuriate pentru a fi votat un nou rege care să conducă Roma, în timpul Republicii magistraturile erau numeroase și variate, fiecare magistrat având atribuții bine stabilite, astfel încât să se evite eventualele abuzuri de putere ale acestora. Vom începe prin a prezenta o clasificare a magistraturilor și a magistraților în funcție de mai multe criterii, ca mai apoi să prezentăm principalele caracteristici ale magistraturilor. Un prim criteriu de clasificare este acela al perioadei de timp pentru care erau aleși magistrații. Astfel, potrivit acestui criteriu, putem diferenția între magistraturile obișnuite (ordinare), care reprezentau regula (spre exemplu, consulatu sau tribunatul) și magistraturile extraordinare (dictatura sau cenzura). Magistrații ordinari aveau un mandat de un an, în timp ce magistrații extraodinari aveau un mandat mai lung sau mai scurt de un an (spre exemplu, magister equitum avea un mandat de 6 luni). Potrivit unui alt criteriu, în funcție de prestigiu se distingea între magistrații curuli (spre exemplu, pretorul sau dictatorul) și cei necuruli (spre exemplu, edilul plebei sau quaestorul). Diferența consta în aceea că, în timp ce magistrații curuli aveau dreptul de a purta togă pretextă și de a sta pe scaunul curul, magistrații necuruli purtau o togă obișnuită și puteau sta doar pe subsellium (o bancă joasă, fără spătar). Având în vedere că nu toți magistrații dețineau imperium, se distingea între magistrați cu imperium (spre exemplu, consulul sau pretorul) sau magistrați care nu dețineau imperium (spre exemplu, tribunul plebei). Imperium conferea dreptul magistraților de a lua auspiciile, fapt care conferea o serie de prerogative acestora, precum dreptul de a fi comandant militar sau dreptul de a convoca Senatul sau adunările populare. Imperium era acordat la începutul mandatului de magistrat, de către comitia curiata, prin lex curiata. În funcție de organul care îi alegea pe magistrați, putem diferenția între magistrați superiori (majori) și magistrații inferiori (minori). În timp ce magistrații superiori erau aleși de către comitiile curiate ori de către cele centuriate, magistrații inferiori erau aleși de către comitiile tribute. În cadrul magistraturilor superioare erau incluse, spre exemplu pretura sau cenzura, în timp ce, din cadrul magistraturilor inferioare făceau parte tribunatul sau edilitatea. În cadrul magistraturilor, deși fiecare din acestea confereau atribuții diferite, existau anumite trăsături comune.

Colegialitatea

Cu excepția magistraturilor extraordinare, magistrații obișnuiți funcționau în cadrul unor colegii. În cadrul fiecărei magistraturi există mai mulți magistrați care se supraveghează și se controlează reciproc, fără însă a avea atribuții diferite. Aceste măsuri au fost luate pentru a evita eventualele abuzuri de putere ale unor magistrați care ar fi dorit să conducă într-un mod tiranic și să își exercite atribuțiile fără niciun fel de control. Pentru a se evita existența unor conflicte între magistrații care funcționau în cadrul aceleiași magistraturi, s-au adoptat două soluții: fie s-a decis ca aceștia să exercite funcțiile prin rotație, fie s-a decis ca ei să își împartă competențele, în mod amiabil sau prin tragere la sorți.

Anualitatea

Magistrații ordinari erau aleși pentru o perioadă fixă, de un an. În schimb, magistrații extraordinari erau aleși fie pentru 6 luni (dictatorii), fie pentru 18 luni (cenzorii). Realegerea unui magistrat în aceeași funcție sau într-o funcție superioară era posibilă doar după ce trecea o anumită perioadă de timp. Însă, începând cu anul 327 Î. Hr. , a devenit posibilă prelungirea mandatului unui magistrat, sub forma unei promagistraturi.

Lipsa de remunerație

Pe perioada exercitării magistraturii, magistrații nu primeau sume de bani cu titlul de salariu, magistraturile fiind considerate o onoare, iar nu un serviciu plătit. Prin această măsură, se dorea ca aceștia să fie independenți și imparțiali. Cu toate acestea, urmare a acestei măsuri, erau favorizate persoanele bogate, care își permiteau să nu primească o remunerație pe perioada exercitării funcțiilor.

Deținerea de potestas

În cazul magistraților, prin potestas se desemna puterea exercitată oficial. în cadrul funcției deținute. Acest exercițiu al puterii se putea manifesta în mai multe moduri: posibilitatea de a da ordine și de a emite hotărâri care erau obligatorii pentru toți cetățenii, dreptul de a apela la forța coercitivă, pentru ca ordinele sale să fie aplicate, posibilitatea de a bloca deciziile unui coleg sau ale unui magistrat inferior, atunci când considera că acestea erau nelegale.

Dreptul de a lua auspicii

Magistrații aveau atât dreptul, dar și obligația, de a consulta voința zeilor înainte de a pune în aplicare o decizie luată, ori înainte de a dispune convocarea uneia dintre adunările populare exitente.

Necesitatea unui cens minim

Pentru a putea candida pentru exercitarea unei anumite magistraturi, un cetățean trebuia să aibă un anumit cens (o anumită avere). În secolul II Î. Hr. , acest cens minim era de 400.000 de sesterți.

La început, magistrații în funcție își desemnau succesorii în funcție, iar aceștia erau numiți ca urmare a aclamațiilor populare. Ulterior, începând cu secolul III Î. Hr. , s-a trecut la alegerea magistraților de către adunările populare. În perioada de început a Republicii, nu era necesar ca un candidat să își anunțe oficial candidatura pentru o anumită magistratură și nici să se prezinte fizic în vederea alegerii. Treptat, candidații au început să își anunțe candidatura și să desfășoare campanii electorale, în cadrul cărora încercau să adune voturi de la toți cetățenii. Începând cu anul 432 Î. Hr. au fost promulgate legi împotriva corupției și fraudelor electorale și au fost chiar înființate instanțe speciale care să judece aceste infracțiuni. Cu toate acestea, în ultima perioadă a Republicii, corupția electorală a devenit o obișnuință. Candidații cumpărau voturi, falsificau urnele de vot sau intimidau votanții. Multă vreme votul cu privire la alegerea magistrațiilor a fost un vot deschis și oral. Abia la sfârșitul secolului II Î. Hr. s-a trecut la votul secret, prin introducerea în urne. Magistraturile cuprindeau fides și pietas. Astfel, magistrații trebuiau să fie loiali cetății Roma, precum și misiunilor încredințate în această calitate. Pietatea îi obliga pe magistrați să asiugre respectarea tradițiilor, precum și să conserve și să cultive cutumule care proveneau de la strămoși. Un magistrat ales era inamovibil, astfel încât nu putea fi destituit. Cu toate acestea, el nu se bucura de imunitate, astfel încât putea fi tras la răspundere pentru faptele sale. La sfârșitul mandatului, magistratul își părăsea de bună voie funcția. Însă, așa cum am arătat, mandatul unui magistrat se putea prelungi, în aceste cazuri el purtând denumirea de promagistrat. Instituția magistraturilor a continuat să existe și după instaurarea Imperiului, însă puterea și atribuțiile magistraților s-au redus considerabil, funcțiile îndeplinite anterior de magistrați fiind preluate de către funcționarii imperiali.

1. Edictele magistraților

Noțiunea de izvor formal de drept desemnează forma pe care normele juridice o îmbracă în momentul în care produc efecte juridice. Această formă este strâns legată, în opinia romanilor, de organul care a emis respectivele norme juridice. Astfel, putem vorbi despre următorele izvoare formale ale dreptului roman: cutumele care provin de la strămoși, legile care provin de la întreg poporul (legile erau adoptate de către adunările populare, în cadrul cărora se regăseau reprezentanții întregului popor roman), plebiscitele care provin de la plebe (acestea erau adoptate de către conciliile plebei, în care se regăseau doar reprezentanți ai plebeilor), senatele-consultele care provin de la Senat, constituțiile imperiale care provin de la împărați. edictele care provind de la magistrați și jurisprudența care provine de la jurisconsulți. Așadar, edictele magistraților au reprezentat un izvor important pentru dreptul roman. Potrivit unei definiții, edictul magistratului reprezenta programul publicat de către magistrat în momentul instalării sale în funcție și prin care arăta cetățenilor principiile de drept pe care urma să le aplice. Acest edict era redactat pe album și era afișat în For. Edictul redactat în acest mod și afișat se numea perpetuu, întrucât urma să se pe durata întregului mandat al magistratului. Cu toate acestea, existau și anumite edicte care erau emise pe parcursul exercitării mandatului, în vederea soluționării anumitor situații speciale (spre exemplu, edictele date cu ocazia unor zile de sărbătoare). Acestea din urmă purtau denumirea de edicte neprevăzute. Fiecare magistrat care dobândea o astfel de funcție era liber să își structureze edictul așa cum credea de cuviință. Însă, treptat, magistrații au început să preia din edictele antecesoriilor lor dispozițiile care se dovediseră utile în soluționarea anumitor probleme. Acest corp al edictelor, care devenise stabil, a purtat denumirea de edictum vetus. În schimb, dispozițiile noi, prin care fiecare magistrat încerca să îmbunătățească cuprinsul edictului antecesorului său, purta denumirea de edictum novum. Anumiți magistrați romani erau învestiți cu jurisdictio, adică dreptul de a reglementa prin edicte anumite raporturi juridice, ca urmare a acordării unor acțiuni, excepții, părților din raporturile juridice concrete. Printre magistrații care se bucurau de jurisdictio se numărau: pretorii, edilii, cvestorii, cenzorii. Dintre toți aceștia, un rol important l-a avut edictul pretororului, acesta având numeroase atribuții jurisdicționale. În acest fel, dreptul creat ca urmare a edictelor emanate de la pretori a purtat denumirea de drept pretorian. Având în vedere faptul că magistrații erau învestiți cu onoruri (honores), totalitatea normelor de drept și a instituțiilor de drept ce a izvorât din activitatea acestora a purtat denumirea de jus honorarium. La începutul, activitatea pretorului nu se manifesta prin crearea unor noi norme juridice, ci acesta trebuia să urmărească modul în care părțile din cadrul unui proces pronunțau formulele de judecată prevăzute în Legea celor XII Table. Rolul pretorului se schimbă ca urmare a adoptării Legii Aebutia, la mijlocul secolului II Î. Hr. Ca urmare a adoptării acestei legi, s-a prevăzut o procedură nouă de judecată, numită procedură formulară. În cadrul acestei proceduri, pretorul avea un rol important, el modificând și completând regulile rigide de judecată prin aplicarea principiilor bunei-credințe și echității. Ca urmare a apariției Legii Aebutia, pretorul a creat noi drepturi pentru cetățeni, fie prin crearea unor noi acțiuni, fie prin extinderea vechiilor acțiuni la stări de fapt noi. Pentru a putea transforma o stare de fapt într-o stare de drept, toate acțiunile noi ale pretorului trebuiau să fie cuprinse în edictul acestuia și să fie însoțite de o formulă de judecată. Cu privire la atribuțiile pretorului de a legifera, în literatura de specialitate s-a arătat că acestea proveneau din faptul că poporul îl învestea pe pretor nu doar cu jurisdictio, dar și cu imperium. Ca urmare a stabilizării dreptului pretorian, în prima jumătate a sec. II, împăratul Hadrian l-a însărcinat pe jurisconsultul Salvius Iulianus să se ocupe de codificarea acestui drept. Ca urmare a activității de codificare, a rezultat o culegere de edicte ale pretorilor urbani, care cuprindea mai multe părți și trei anexe. Chiar și după codificarea edictelor magistraților, aceștia au continuat să emite edicte la intrarea lor în funcție, însă ei trebuiau să afișeze edictele codificate de către Salvius Iulianus. Urmare a acestui fapt, activitatea creatoare de drept a magistraților se va diminua. Edictele magistraților, ca izvor de drept, nu trebuie confudante cu legile, întrucât între aceste două izvoare de drept există anumite diferențe esențiale, după cum urmează:

spre deosebire de lege, care se aplica în mod perpetuu, edictul magistratului producea efecte doar pe perioada mandatului magistratului de la care provenea. Acest inconvenient a fost depășit ca urmare a stabilizării unei părți din edicte (acel edictum vetus).

spre deosebire de lege, care se aplica pe teritoriul întregului stat, edictul se aplica doar în circumscripția magistratului de la care provenea. Treptat însă, edictul a fost preluat și de alți magistrați, precum și de către guvernatorii provinciilor.

edictele, spre deosebire de legi, nu puteau să abroge în mod direct o normă juridică și nici să creeze o normă juridică nouă. Edictele puteau să înlocuiască doar în practică legea care devenise desuetă.

2. Consulatul

Consulii s-au aflat în fruntea sistemului magistraților, consulatul reprezentând cea mai înaltă magistratură în perioada Republicii. Consulii au fost cei care au preluat anumite atribuții din cele care au aparținut regelui, însă aceste atribuții erau limitate. Magistratura consulatului era exercitată de către două persoane, care purtau denumirea de consuli. Însăși denumirea magistraturii indică faptul că era vorba despre o colegialitate, consului exercitând această magistratură împreună (”cum”) cu un alt consul. Pe lângă colegialitate, consulatul se caracteriza și prin anualitate, mandatul unui consul fiind limitat la această perioadă. Așadar, consulatul era o magistratură ordinară. Cu privire la momentul acestei magistraturi, nu există un punct de vedere comun. În timp ce unii istorici, precum Titus Livius sau Dionysios din Halicarnas, susțin că această magistratură a apărut în anul 509 Î. Hr. , în urma îndepărtării ultimului rege, un alt istoric roman important, Sallustius, nu utilizează termenul de consuli atunci când vorbește despre primii magistrați ai Romei. Astfel, se susține că această magistratură ar fi apărut abia la mijlocul sec. V Î. Hr. , după alte magistraturi. După momentul apariției acestei magistraturi, doar patricienii aveau acces la aceasta. Ca urmare a luptei duse de către plebei, începând cu anul 367 Î. Hr, aceștia au dobândit dreptul de a putea ocupa această funcție. Mai mult, începând cu anul 342 Î. Hr. , tribunul Lucius Genucius a reușit să impună adoptarea unei legi prin care se prevedea faptul că unul dintre cei doi consuli trebuia să fie plebeu. Vârsta minimă care se cerea pentru a putea candida la această magistratură a variat. Dacă în perioada de început vârsta minimă a fost de 37 de ani, în urma reformelor impuse de familia Gracchilor, această vârsta a fost urcată la 43 de ani, iar în perioada Imperiului, o persoană care dorea să fie consul trebuia să aibă cel puțin vârsta de 33 de ani. Așa cum am arătat deja, mandatul consulilor era de un an. La început, consulii erau desemnați de către predecesorii lor, iar poporul avea doar posibilitatea de a confirma aceaste alegeri ori de a le infirma, ca urmare a aclamațiilor. Ulterior, aceștia au fost aleși de către comitiile centuriate. Atunci când se alegea consulii pentru mandatul următor, comitiile centuriate erau prezidate de către unul dintre consulii în activitate, iar consulii în activitate aveau posilitatea de a respinge unele candidaturi, ori de a amâna alegerile.

2.1. Atribuțiile consulului

Consulii își începeau activitatea la începutul fiecărui an calendaristic, respectiv la 1 martie, iar după anul 153 Î. Hr. , la 1 ianuarie. Consulii erau un fel de șefi ai executivului, însă atribuțiile acestora nu erau delimitate cu exactitate, aceștia având numeroase atribuții în diferite domenii ale statului. Aceștia se bucurau de imperium, precum și de potestas. În plan militar, consulii dețineau puterea militare supremă, fiind conducătorii armatei. De regulă, în caz de război, unul dintre consuli era cel care conducea armata, celălalt consul rămânând la Roma pentru a se ocupa de administrarea cetății, precum și pentru a soluționa probleme care apăreau. Consulii erau cei care se ocupau de recrutarea soldaților și a ofițerilor, iar cu încuviințarea Senatului fixau contribuțiile pentru întreținerea armatei. În caz de război, atribuțiile consulilor creșteau, îndeosebi în ceea ce privrea politica exertnă. Astfel, ei dobândeau drept de coercitio atât asupra soldaților romani, cât și asupra dușmanilor cu care se aflau în război. Atunci când părăseau Roma, în fruntea armatei, consulii purtau roba de culoare purpurie, semn al comenzii militare supreme. Pe parcursul campaniei militare, consulul care devenea generalul armatei, avea dreptul de a condamna la moarte anumiți soldați, în temeiul unui jurământ de credință pe care soldații îl depuneau în fața comandantului suprem. Sentința de condamnare la moarte era dusă la îndeplinire de îndată, soldații neavând posibilitatea de a face apel la popor (provocatio ad populum) pentru schimbarea hotărârii, drept ce era recunoscut cetățenilor pe perioadele de pace. Cu toate acestea, consulii obișnuiau să acorde și anumite recompense soldaților care se remarcau în lupte. În cazul în care consulul reușea să câștige un război, el primea titlul de imperator de la soldații aflați sub comanda sa, acest titlu fiind ulterior ratificat de către Senatul roman. De asemenea, el primea dreptul de a sărbători victoria, caz în care el purta însemnele regale, respectiv purta toga de purpură brodată cu aur, coroană de aur și sceptru de fildeș. De asemenea, consulii se bucurau de o serie de atribuții cu caracter religios. Astfel, ei erau cei care adresau zeilor rugăciuni și ofereau ofrande, ori consultau voința zeilor pentru îndeplinirea unui act cu caracter public, prin luarea de auspicii. Între vechii regi și consuli existau numeroase deosebiri. Spre exemplu, spre deosebire de regi, ei nu se deplau în interiorul Romei într-un car, ci pe jos, purtând doar un tiv de purpură pe tunică sau pe togă. Printre alte beneficii de care se bucurau consulii putem indica dreptul de a sta în scaunul curul, dreptul la taburetul de fildeș ori dreptul de purta securea. De asemenea, atunci când se deplasau în public, calea consulilor era deschisă de o gardă alcătuită din 12 lictori care purtau fascii. În materie judecătoarească, consulii aveau competență de a judeca îndeosebi în materie penală, însă soluționau și litigii civile. Atunci când consulii pronunțau o sentință severă împotriva unui cetățean, acesta putea face apel în fața adunărilor populare. Treptat, atribuțiile judecătorești au fost îngrădite ori transferate către pretori. În plan politic, consulii aveau dreptul de a convoca și prezida comitiile centuriate, precum și pe cele tribute, dar și Senatul. Ei putea să propună adunărilor populare anumite legi, asupra cărora acestea urmau să se pronunțe. De asemenea, ei se îngrijeau ca deciziile acestor organe să fie duse la îndeplinire. Pe lângă consuli funcționa un consiliu, care se ocupa de sfătuirea acestora, însă consulii nu erau obligați să respecte sfaturile acestui consiliu. Consulii dețineau și anumite atribuții în domeniul financiar-fiscal. Astfel, ei se ocupau de coordonarea întregii activități financiare a statului roman. În realizarea acestei activități, consulii erau ajutați de către doi questori. Consulii puteau primi sume din trezorira statului pentru a îndeplini diferite activități necesare. Pentru a evita eventualele abuzuri din partea consulilor, trezoreria de stat era controlată de către Senat, care se putea opune efectuării unor cheltuieli care nu își aveau rostul sau erau excesive. În perioada Republicii, consulii au provenit, în majoritatea lor, din marile famlii care existau la Roma, astfel încât la sfârșitul acestei perioade au existat doar aproximativ 15 consuli care nu au provenit din cadrul acesto familii de tradiție. Acești consuli care nu proveneau din cadrul marilor familii erau numiți „oameni noi”. Pentru a evita abuzurile din partea consulilor și pentru a evita o eventuală blocare a acestei magistraturi importante, existau două alternative:

exista o împărțire a atribuțiilor între cei doi consuli, astfel încât unul dintre conducea, de regulă armata, pe când celălalt se ocupa de conducerea administrației și de exercitarea prerogativelor judiciare;

exista o împărțire temporală a exercitării atribuțiilor, între cei doi consuli, astfel încât fiecare îndeplinea funcțiile ce îi reveneau pe o perioadă de o lună. Deși exista o asemenea împărțire a exercitării puterii, consulii răspundea în mod solidar de modul în care se îndeplineau atribuțiile.

De asemnea, în perioadele de război, un consul conducea armata, iar celălalt stătea la Roma, pentru a se ocupa de probleme curente și de administrarea internă a cetății, în așa fel încât să nu existe un gol de putere. Pentru a putea candida la această magistratură, persoanele trebuiau să fi exercitat toate magistraturile inferioare (acel cursus honorum, despre care o să vorbim într-o secțiune următoare). De asemenea, teoretic, o persoană care a exercitat funcția de consul, nu mai putea exercita această magistratură pentru o perioadă de 10 ani. În perioada Imperiului, importanța consulatului a scăzut într-un mod dramatic. Majoritatea atribuțiilor consulilor au fost preluate de către împărați. Aceștia și-au păstrat anumite atribuții judiciare, judecând ca instanțe de apel în materie contentioasă, precum și anumite litigii de drept privat, precum cele privitoare la tutelă sau adopție. În epoca Imperiului, existau două categorii de consuli: consulii ordinari (eponimi), care erau tot în număr de doi și consulii sufecți, care erau doi și a căror mandat varia ca întindere. Consulii ordinari, din perioada împăratului Tiberiu (al doilea împărat roman, ce a domnit după Octavian) erau numiți de către Senat, iar în secolul III sunt numiți de către împărat, care uneori își asuma și funcția de consul. Deși nu a dispărut, consulatul a rămas o magistratură lipsită de conținut. Cu toate acestea, această magistratură și-a păstrat prestigiul până în momentul prăbușirii Imperiului roman.

2.2. Principalii exponenți ai consulatului

Așa cum am arătat, consulatul era considerat magistratura centrată în timpul Republicii. Astfel, această magistratură acorda un prestigiu deosebit celui care o exercita, precum și o serie de atribuții importante. Având în vedere faptul că mandatul de consul era de un an, după care cel care exercitase această magistratură nu putea fi reales, pe parcursul perioadei Republicii, dar și în timpul Imperiului, au existat un număr mare de persoane care au îndeplinit funcția de consul. Dintre toate aceste persoane care au exercitat magistratura consulatului, se remarcă mai cu seamă două persoane: Caius Iulius Caesar și Octavian Augustus.

2.2.1. Iulius Caesar

Caius Iulius Caesar a fost un important om politic roman, dar și un general desăvârșit, precum și scriitor. El a trăit între anii 100 și 44 Î. Hr. , provenind dintr-o familie patriciană. În anul 82 Î. Hr. acesta s-a căsătorit cu Cornelia, fiica lui Cinna, care era un partizan a lui Marius. Ca urmare a victoriei lui Sulla în războiul civil cu Marius, Caesar este nevoit să se retragă în Asia, pentru a se adăposti. După moartea lui Sulla, Caesar revine la Roma și își face debutul în viața publică, în calitate de orator. De asemenea, acesta își începe ascensiunea politică, începând cursus honorum. Astfel, în anul 70 Î.Hr. Caesar devine tribun militar, mai apoi questor, edil curul, pontifex maximus, iar în anul 62 Î. Hr. devine praetor, urmând ca în anul 61 Î. Hr. să fie numit propretor al Hispaniei. Ca urmare a tensiunilor politice existente la Roma, în cursul anului 60 Î. Hr. , trei oameni politici de seamă, Pompei, Crassus și Caesar au decis să treacă peste orice disensiuni care ar fi existat între aceștia și să guverneze împreună destinele Romei, pentru a crea un Imperiu și mai puternic. În acest fel a luat naștere primul triumvirat. Cunoscutul istoric latin Titus Livius vorbea despre această alianță politică ca despre „o conspirație între trei fruntași ai Cetății”. În anul 59 Î. Hr. , Caesar dobândește titlul de consul, iar colegul de magistratură al acestuia, Bibulus, este forțat de către apropiați ai lui Caesar, dar și ai celorlalți doi triumviri să se refugieze în casa acestuia, pentru a nu se implica în deciziile luate de Caesar. Mai apoi, Caesar este numit proconsul al Galiei. În vederea guvernării Galiei Cisalpine, lui Caesar i se pun la dispoziție trei legiuni. Astfel, Caesar a dobândit o putere politică deosebită, dar și o forță armată de temut. Aceste noi realități politice l-au făcut pe unul dintre cei mai importanți apărători ai Republicii, Cicero, să afirme că sistemul Republicii romane este complet distrus, iar cei trei triumviri își impun jocurile politice. Ajuns proconsul al Galiei, Caesar cucerește Galia liberă în perioada 58-50, dobândit o glorie militară incomensurabilă. De cealaltă parte, în anul 55 Î. Hr. , Pompei obține titlul de proconsul al Hispaniei, iar Crassus pe cel de proconsul al Siriei și zonelor adiacente, tot pentru o perioade de 5 ani. Ambii aveau aportul legiunilor romane. Ca urmare a uciderii lui Clodius, un important om politic de la Roma, în anul 52 Î. Hr. , de către Milo, un om politic care nu reușise să fie numit consul, la Roma izbucnește o revoltă, Senatul retrăgându-se pe colina Aventin. Pompei, care sosise la Roma, a fost văzut ca un salvator și a fost desemnat de către comitiile centuariate drept consul unic. Prin acestă numire, s-a derogat de la un principiu fundamental al magistraturilor romane, acela al colegialității. Practic, Pompei devea un dictator, iar nu un consul. Crassus, cel de-al treilea triumvir, nu a reușit să se ridice la performanțele militare ale colegilor săi de triumvirat. Astfel, acesta a încercat o cucerire rapidă a Siriei, fapt ce a eșuat. Mai mult, în anul 53 Î. Hr. , Crassus este înfrânt în cadrul bătăliei de la Carrhae, bătălie în care el însuși își pierde viața. Ca urmare a morții lui Crassus, tensiunile politice sunt în continuă creștere. Acest eveniment este considerat ultima lovitură dată triumviratului încheiat în 60 Î. Hr. și înnoit în anul 56 Î. Hr. Ca urmare a dispariției lui Crassus, Caesar și Pompei au rămas singurii oameni care exercitau atribuții importante. Ca urmare a faptului că se apropria de sfârșitul promagistraturii sale din Galia, în cursul anului 51, Caesar, cu ajutorul partizanilor săi care se aflau în Senatul roman, a încercat să obțină o prelungire a proconsulatului său, cerere care însă a fost ignorată. La data de 7 ianuarie 49 Î. Hr. , Caesar este demis de către Senat din toate funcțiile sale. Pentru a putea face acest lucru, Senatul a adoptat un senatus consultum ultimum. De asemenea, Senatul îi acordă puteri depline lui Pompei, în vederea apărării cetății, precum și a formei de guvernare. Ca urmare a acestor măsuri luate de către Senat, Caesar decide să treacă Rubiconul (acest râu despărțea Galia Cisalpină de Italia) în noaptea de 10 spre 11 ianuarie 49 Î. Hr. La trecerea râului, Caesar a rostit celebrele cuvinte, care au rămas întipărite în istorie „alea iacta est” (zarurile sunt aruncate), sintagmă ce are semnificația începerii unui sângeros război civil între Caesar și Pompei care a durat 4 ani. În cursul anului 49 Î. Hr. , profitând de plecarea de la Roma a lui Pompei, care a plecat în Orient pentru a-și aduna trupele, Caesar sosește la Roma și atrage de partea sa o mare parte a plebeilor, promitându-le sume de bani. Tot în cadrul acestui an, Caesar atacă Hispania, lăsând conducerea Roma în mâinile lui Marcus Aemilius Lepidus. Acesta din urmă îl proclamă pe Caesar dictator, în timpul campaniei din Spania. Bătălia decisivă dintre Pompei și Caesar a avut loc la Pharsalos (Grecia), la data de 9 august 48 Î. Hr. Ca urmare a acestei bătăli, Caesar a repurtat o victorie grandioasă, Pompei reușind totuși să scape cu viață și să se refugieze în Egipt. Aici el este capturat de către oamenii regului egipean Ptolemeu al XIII-lea. Ca urmare a campaniei militare prin care Caesar și-a eliminat toți militarii, în cursul anului 45 Î. Hr. acesta a rămas singurul stăpân al Romei, luând astfel sfârșit războiul civil, după 4 ani plini de lupte sângeroase. În cursul anului 46 Î. Hr. Caesar a fost numit dictator pentru o perioadă de 10 ani, iar mai apoi, în anul 44 este ales dictator pe viață. De asemenea, Caesar primește numeroase puteri: dreptul de a comanda întreaga armată romană, dreptul de controla finanțele Imperiului, dreptul de a declara război, ori de a încheia pace etc. Toate acestea i-au făcut pe unii istorici să îl asemene pe Caesar unui adevărat rege, cu puteri absolute, puterile celorlalte instituții existente în Republică (Senat, adunările populare, magistrați) fiind limitate drastic. Lui Caesar îi sunt atribuite numeroase reforme în cadrul Republicii romane. Aceste reforme sunt necesare și normale, având în vedere faptul că fostul consul și proconsul a devenit un dictator cu puteri depline, ceea ce marchează sfârșitul Republicii, deși mare parte a istoricilor plasează acest moment ceva mai târziu în sec I Î. Hr. Spre exemplu, Caesar a fost cel care a dispus colonizarea veteranilor din armata sa, care își îndepliniseră cu demnitate sarcinile atribuite, atât în cadrul Italiei, dar și în afara acesteia, întemeind numeroase colonii. De asmenea, acesta a inițiat diverse proiecte care au avut drept scop apariția unor construcții publice noi. Caesar a avut un rol important și în reformarea calendarului, noul calendar purtând numele său (calendarul Iulian). Caesar a fost cel care a acordat cetățenia romană locuitorilor liberi din Galia Cisalpină și cel care a mărit numărul senatorilor la 900, aceștia putând fi aleși și din provinciile romane, iar nu numai din Italia. Noul dictator a intenționat să guverneze singur, Senatul urmând să aibă doar rolul unui consiliu suprem, cu care acesta urma să se sfătuiască înainte de a lua anumite decizii importante, dar care să nu aibă un cuvânt decisiv. Acest fapt avea să îi aducă și sfârșitul, așa cum o să vedem imediat. De asemenea, el a introdus o serie de reforme fiscale și financiare, care au avut drept consecință creșterea veniturilor statului. În domeniul judiciar, Caesar revenea la vechiile atribuții ale regelui. Astfel, el avea dreptul de a judeca singur și să soluționeze în mod definitiv atât cauze penale, cât și litigii de drept privat, atunci când era prezent în cadrul instanțelor judecătorești, iar atunci când nu era el prezent, atribuțiile erau îndeplinite de către prefectul urban. Cu privire la magistraturi, reformele lui Caesar au fost destul de însemnate. Astfel, se prevedea că o persoană care dorea să ocupe o magistratură sau un loc în Senat și nu împlinise încă vârsta de 30 de ani, putea realiza acest lucru doar dacă servise drept cavaler pentru o perioadă de 3 ani, ori ca și soldat pedestru pentru o perioadă de 6 ani. De asemenea, cu privire la instituția consulatului, Caesar a menținut cei doi consuli eponimi (erau denumiți eponimi întrucât cei doi consuli dădeau numele anului în care își exercitau mandatul), care se vor numi consuli ordinari, dar creează și instituția consulilor sufecți. Astfel, după ce consulii ordinari își exercitau atribuțiile pentru o perioadă de aproximativ 4 luni, aceștia erau înlocuiți de către consulii sufecți, existând astfel 3-4 perechi de consuli sufecți. Dorința sa de a conduce fără a avea o opoziție vie, reducând rolul instituțiilor Romei republicane, precum și prin transformarea Senatului roman într-un simplu consiliu cu care să se sfătuiască înainte de anumite decizii importante, l-au făcut pe Caesar să fie privit ca un tiran care dorea reinstaurarea regalității. Acest fapt i-a făcut pe senatorii romani, care se temeau de posibilele abuzuri ale unui monarh absolutist, dar și de faptul că influența lor s-ar putea pierde, devenit niște simpli sfătuitori, să pună la cale un complot prin care să îl ucidă pe dictaor. Astfel, la idele lui martie (15 martie 44 Î. Hr.), Caesar este ucis de o conjurație a aproximativ 60 de senatori romani, în fruntea cărora se aflau Cassius Longinus și Iunius Brutus. Dictatorul a fost ucis chiar într-o ședință a Senatului, profitându-se de faptul că acesta nu beneficia de protecția gărzii personale, ori de aportul soldaților romani. Uciderea lui Caesar a fost opera unei părți a aristocrației senatoriale, aceștia fiind convinși că dictatorul este singura piedică în calea continuării existenței Republicii. Așa cum vom vedea însă, acest sistem de guvernare nu mai corespundea realităților politice și sociale care existau în Roma, la sfârșitul sec. I Î. Hr. Drept urmare a acestui fapt, în anul 27 Î. Hr. , în Roma se va instaura un nou regim de guvernare. Așadar, Caius Iulius Caesar a fost o personalitate marcată a întregii istorii a Romei, nu doar a perioadei de sfârșit a Republicii. Deși am văzut că acesta a fost un strateg militar desăvârșit și un comandat neînfricat al oștirilor, acesta nu s-a remarcat doar în domeniul militar. A fost și un remarcabil om politic, dând dovadă de o inteligență deosebită, fapt dovedit atât de magistraturile importante pe care le-a deținut (pretor, consul, proconsul, dictator), dar și de numeroșii aliați pe care reușea să îi găsească, atât în rândul senatorilor, dar și în rândurile magistraților. De asemenea, Caesar a atras de partea sa poporul, prin acordarea anumitor beneficii, fapt ce a făcut ca acesta să își poată impune ideile de tip monarhist pe care le avea. Nu în ultimul rând, Caesar s-a remarcat și pe plan literal, fiind autorul a numeroase scrieri, precum: „Commentarii de bello Gallico” (operă în cadrul căreia Caesar vorbește despre războiul de cucerire a Galiei. Caesar a scris 7 cărți, ia cea de-a opta a fost scrisă de către Hirtius), „Comentarii de bello civili” (în cuprinsul acestei opere, Caesar prezintă, dintr-o perspectivă proprie, motivele războiului civil purtat cu Pompei, dar și modul în care acesta s-a desfășurat), „De analogia” (această operă constituie un tratat de analiză gramaticală) etc. Caesar nu a fost un om important doar pentru Roma, ci pentru întreaga istorie a Antichității, fiind unul dintre cei mai mari cuceritori ai acelor vremuri. Acest fapt îl face pe Caesar să fie o personalitate importantă în cadrul istoriei universale, viața sa, deciziile sale, precum și opera sa având o influență mare asupra evoluției istoriei universale și, în mod deosebit, cu privire la evoluția viitoare a Romei.

Fig. 1 – Statuia lui Caesar de Nicolas Coustou, Muzeul Luvru, Franța

2.2.2. Octavian Augustus

Octavian s-a născut în anul 63 Î. Hr. , fiind fiul unui guvernator al Provinciei Macedonia și al Atiei, care era nepoata lui Caesar. Așadar, Octavian era nepotul lui Caesar, acesta îngrijindu-se de creșterea și educarea sa, mai ales având în vedere că tatăl lui Octavian moare când acesta avea doar 4 ani. Octavian a fost alături de Caesar, în campania desfășurată de acesta în Hispania, în anii 46-45 Î. Hr. În momentul în care Caesar este ucis de către senatori, Octavian se afla în Apollonia. Aflând de uciderea acestuia, precum și de faptul că fusese adoptat de către Caesar prin testament, Octavian revine la Roma. Aici se întâlnește cu Marcus Antonius, un fost apropiat a lui Caesar, care dorea să continue opera acestuia. În scurt timp, cei doi intră în conflict, iar Octavian, având și sprijinul lui Cicero, reușește să învingă în bătălia de la Modena. Cu ajutorul armatei sale, Octavian reușește să impună Senatului să îl aleagă consul, în anul 43 Î. Hr. În cursul acestui an, cu ajutorul medierii lui Lepidus, fostul aliat a lui Caesar, Octavian și Marcus Antonius se întâlnesc. Întrevederea celor trei s-a produs la Bononia și s-a finalizat prin încheierea celui de-al doilea triumvirat. Spre deosebire de înțelegerea secretă dintre Caesar, Pompei și Crassus, încheierea celui de-al doilea triumvirat a fost făcută publică. Spre sfârșitul anului 43 Î. Hr. este adoptată Lex Titia, prin care se acordă triumvirilor puteri excepționale pentru o perioadă de 5 ani și, le acordă, comanda armatelor romane. Triumvirii vor duce o luptă împotriva celor care au pus la cale asasinatul lui Caesar, luptă care se sfârșește prin bătălia de la Philippi din 42 Î. Hr. , în urma căreia Cassius și Brutus, asasinii lui Caesar, se sinucid. În cursul luptelor duse împotriva proscrișilor, a pierit și Cicero, cel care l-a susținut pe Octavian. Ca urmare a acestui succes, cei trei conducători și-au împărțit teritoriile din cadrul Imperiului. Astfel, Marcus Antonius stăpânea Orientul, sperând să continue proiectele lui Caesar, Lepidus a obținut Africa, iar Octavian rămânea să conducă Occidentul. În cursul anului 37 Î. Hr. triumvirii își reînnoiesc înțelegerea. Cu toate acestea, în cursul anului 36 Î. Hr. , Lepidus este forțat să părăsească triumviratul. El este acuzat de trădare, ajutându-l pe Sextus Pompeius, fiul lui Pompei, înainte de bătălia de la Naulochus, câștigată de generaul de bază a lui Octavian, Agrippa. Astfel, Octavian dobândește și conducerea Africii și rămâneau doar doi conducători ai mareului Imperiu roman. Era evident că un conflict între cei doi conducători, care aveau un caracter total diferit era inevitabil. Octavian a întreprins la Roma numeroase lucrări urbanistice, care i-au crescut popularitatea. În cursul anului 33 Î. Hr. , ruptura dintre Octavian și Marcus Antonius a devenit publică, primul atacându-l public pe Marcus Antonius, îndeosebi prin prisma relației acestuia cu Cleopatra. Având în vedere faptul că în anul 32 a încetat triumviratul, declară război Egiptului, spunând cetățenilor romani că el încearcă doar să restabilească ordinea în cadrul Imperiului. Războiul se încheie rapid, în 31 Î. Hr. , bătălia finală fiind dată la Actium, acolo unde armatele lui Marcus Antonius și Cleopatra au fost învinse. Urmare a acestei bătăli, cei doi mor. Ca urmare a înfrângerii lui Antonius, Octavian rămânea singurul conducător al întregului Imperiu. El trebuia să găsească o soluție pentru a gestiona această uriașă autoritate pe care o avea, pentru a nu da motive opiniei publice să aibă o reacție negativă. De asemenea, avea un exemplu recent al revoltei senatorilor împotriva instaurării unui monarh absolutist, care s-a soldat cu moartea lui Caesar. Octavian a găsit o soluție ingenioasă la această problemă. Pentru a nu părea că este un conducător tiranic, el nu a desființat instituțiile caracteristice Republicii, dar a început să acumuleze diferite magistraturi. Astfel, începând cu anul 31 Î. Hr. el este ales consul în fiecare an, în cursul anului 30 dobândește o putere tribuniciară, iar în anul 28 devine cenzor și primul dintre senatori (princeps senatus). De asemenea, el primește statutul de guvernator al provinciilor în care nu se instalase încă pacea. În cursul anului 29 Î. Hr. , lui Octavian i se atribuie, în mod permanent titlul de imperator. În dorința de a nu părea un tiran, după acumularea acestor vaste puteri, la data de 13 ianuarie 27 Î. Hr. , Octavian se adresează Senatului, precum și poporului, afirmând că renunță la toate funcțiile sale și că dorește să se retragă din viața politică. Trei zile mai târziu, în cadrul unei ședințe a Senatului, senatorii care fuseseră păcăliți de atitudinea lui Octavian, îi acordă acestuia numele sfânt de „Augustus” (care însemna cel demn de cinste, cel vrednic), precum și titulatura de princep, care însemna că Octavian era primul dintre cetățeni. Ca urmare a acestei ședințe, a luat naștere Principatul, ca formă de guvernământ, deși Octavian a încercat să creeze o imagine aparentă a continuării Republicii. Astfel, el a dispus ca provinciile romane să fie împărțite în mod egal între Senat și principe. Așa cum se arată de către istorici, Octavian a menținut doar formal sistemul instituțional specific Republicii, întrucât a creat instituții noi, cu funcționari ce erau supuși numai lui. Astfel, s-a prelungit doar artificial existența Republicii, în fapt fiind vorba de instaurarea unei monarhii. Urmare a anului 27 Î. Hr. , Octavian Augustus a continuat să fie consul, precum și comandantul suprem al armatei. Cu toate acestea, el nu avea puteri legislative, iar în materie judecătoarească, judeca doar litigiile cu privire la militari, peregrini, precum și conflictele care se iscau în provincii. În exercitarea acestor atribuții, Augustus era secondat de un consiliu al principelui, care era alcătuit din apropiați ai acestuia și cu care se sfătuia. În cursul anului 23 Î. Hr. , pe fundalul unor tensiuni politice, dar și având în vedere starea precară de sănătate, Octavian renunță de bună voie la a mai fi consul, iar în schimb, primește din partea Senatului puterea tribuniciară pe viață, precum și un imperium proconsular nelimitat asupra a două treimi dintre provinciile existente (așadar, și asupra unor provincii care aparțineau inițial Senatului). Octavian a început să utilizeze puterea tribuniciară, iar în temeiul acesteia convoca Senatul, crea legi pentru popor și avea o competență generală de a judeca procesele de natură penală. În anul 19 Î. Hr. , Octavian dobândește titlul de consul pe viață, precum și magistratura cenzurii, pentru o perioadă de 5 ani. În temeiul acesteia din urmă, el a redus numărul senatorilor la doar 600, fiind astfel îndepărtați mai mult de 200 de senatori, dintre cei care erau suspicioși și potrivnici noului sistem. În cursul anului 12 Î. Hr. , ca urmare a morții lui Lepidus, dobândește titlul de pontifex maximus, care reprezenta o funcție religioasă ce îi conferea o demnitate aparte. Ca urmare a dobândirii acestui nou titlu, Octavian a concentrat în mâinile sale toată puterea statală (militară, civilă și religioasă). Astfel, Octavian avea aceleași atribuții și titluri ca și predecesorul și tatăl său adoptiv, Caesar, cu excepția magistraturii de dictator. În sfârșit, în anul 2 Î. Hr. , Augustus a primit titlul de pater patriae, adică părinte al statului. De asemenea, în același an, el a creat garda pretoriană. Această gardă reprezenta o mică armată și avea rolul de a sprijini împăratul la Roma. Dar Octavian nu s-a remarcat doar prin instaurarea unui nou regim de guvernare ori prin diversele titluri pe care le-a dobândit, ci și în domeniul culturii și artei. Astfel, el s-a preocupat, în primul rând, de înfrumusețarea orașelor, construind noi temple, teatre, circuri, amfiteatre ori băi publice. Spre exemplu, în timpul său a fost construit Templul lui Apollo, Teatrul lui Marcellus ori Forul lui Augustus. Aceste eforturi au fost sprijinite și de către Agrippa, generalul său, care era și secondantul lui Octavian în cadrul Imperiului, care a refăcut sistemul de alimentare cu apă a orașului și a contruit noi apeducte. Celebrii poeți Vergilius și Horațius au scris despre realizările, precum și despre reformele acestuia, contribuind la numirea perioadei lui Octavian ca fiind „epoca de aur a culturii latine”. August s-a ocupat și de reorganizarea unora dintre provinciile romane. Astfel, Galia a fost împărțită în trei regiuni. De asemenea, Octavian a cucerit și NV Hispaniei, transformând întreaga peninsulă iberică în teritoriu roman, împărțind-o în trei provincii. Totodată, Octavian a cucerit și noi provincii, pe care le-a anexat vastului Imperiu roman. A fost cazul, spre exemplu, al Germaniei. În anul 4, Octavian l-a adoptat pe Tiberius, ce fusese și soțul uneia dintre fiicele lui Octavian și care era un celebru general, ce reușise să cucerească numeroase teritorii, care au fost ulterior anexate Imperiului. În jurul anului 6, a avut loc o importantă răscoală împotriva Imperiului roman, în provinciile din Panonia și Dalmația. Această revoltă a fost înăbușită de către Tiberius, abia în cursul anului 9, după aprige lupte. În anul 14, Octavian a părăsit Roma alături de Tiberius, pornind spre Beneventum, loc de unde Tiberius urma să conducă singur teritoriile din Panonia. Însă, Octavian se îmbolnăvește pe drum și moare în drum spre Roma, la Nola, pe 19 august, anul 14. A luat astfel sfârșit o domnie de peste 40 de ani, plină de succese și încununată de obținerea celor mai prodigioase titluri care se acordau la Roma. Așadar, Octavian Augustus, a fost un important om politic în istoria Romei, dar și în istoria universală. Acesta nu a fost un militar desăvârșit, pe acest plan el bazându-se pe generaul său Agrippa, iar ulterior pe fiul adoptat, Tiberius. Însă, spre deosebire de predecesorul său, a dat dovadă de mai mult tact, refuzând să fie numit rege ori dictorat, pentru a nu crea o reacție negativă a populației. Astfel, el a primit titlul de principe, creând astfel o formă nouă de guvernământ, Imperiul. Dând dovadă de o inteligență sclipitoare, el a susținut că nu a creat o nouă formă de guvernare, ci doar a reformat din temelii vechea Republică romană, pentru a face față noilor realități politico-sociale. Însă, având în vedere că toată puterea era concentrată în mâinile acestuia, putem spune că acesta a fost un adevărat monarh. Deși nu a desființat vechile structuri instituționale care au existat în cadrul Republicii, acestea aveau doar puteri simbolice, fostele atribuții ale acestora fiind preluate de noul aparat administrativ creat de către Octavian Augustus, care se dorea să fie alcătuit din funcționari profesioniști. În cinstea acestui prim împărat roman, după modelul urmat în cazul lui Caius Iulius Caesar, care a dat numele lunii iulie, cea de-a opta lună a anului a fost numită august, după numele ilustrului om politic.

Fig. 2- Întinderea Imperiului Roman, în momentul decesului lui Octavian Augustus

3. Pretura

Pretura este o altă magistratură importantă care a existat în cadrul statului roman. Ea făcea parte dintre magistraturile ordinare, mandatulul pretorilor fiind de un an. Istoria apariției acestei magistraturi este destul de încețoșată. Potrivit lui Cicero, titulatura de pretor provine de la cuvântul latin „praeire”, care însemna a merge înainte. Potrivit cunoscutului orator și om politic latin, din acest cuvânt provenea și denumirea de praetor. Cu toate acestea, istoricii moderni arată faptul că termenul de praetor ar proveni de la cuvântu de origine etruscă „purthne”. Se pare că pretorii erau magistrații supremi, după încheierea perioadei regalității și instaurarea Republicii. Aceștia își exercitau atribuțiile pe parcursul unui an. Această magistratură a dispărut la jumătatea sec. V Î. Hr. , când magistratura supremă în cadrul Republicii a devenit consulatul. Pretura reapare în anul 367 Î. Hr. , ca reprezentând a doua treaptă în cadrul sistemului roman al magistraturilor, după consulat. Această magistratură a fost reinstaurată ca urmare a faptului că plebei au primit dreptul de a candida pentru magistratura de consul Însă, imediat după apariția preturii, plebei au dobândit acces și la această magistratură, în anul 336 Î. Hr. , Quintus Publilius Philo fiind primul pretor de origine plebeană. În momentul reaparației, magistratura era exercitată de către o singură persoană. Așadar, nu puteam vorbi despre o magistratură colegială, întrucât exista un singur pretor (pretorul urban). Începând cu anul 241 Î. Hr. , având în vedere extinderea considerabilă a spațiului teritorial roman și pentru a exista o mai bună administrare a Republicii, a apărut și un pretor peregrin, care se ocupa de problemele peregrinilor. Din această perioadă, pretura devine o magistratură colegială, existând doi sau mai mulți pretori.

3.1. Atribuțiile pretorului

Pretura constiuia a doua cea mai importantă magistratură din cadrul spațiului roman, după consulat. Drept urmare, pretorii se bucurau de numeroase atribuții. Ca urmare a acestei magistraturi, consulii s-au axat pe conducerea armatei, precum și administrarea curentă a treburilor Cetății, cedând o parte din atribuțiile judecătorești către pretori. Însă, pretorii se vor specializa în judecarea pricinilor abia mai târziu. La început, se spune că aceștia exercitau aceleași atribuții ca și consulii. Spre exemplu, la început aceștia aveau anumite competențe în materie militară. Astfel, dacă consulii conduceau armatele în acțiuni militare ofensive, pretorii aveau atribuții militare defensive, conducând forțele care apărau Roma. În cazul în care obțineau o victorie, ei erau salutați de către soldați cu titlul de imperator, iar acesta era ulterior acordat de către Senat. De asemenea, ei dobândeau dreptul de a celebra o victorie. Așadar, pretorii erau considerați inferiori consulilor, dar, cu toate acestea reprezentau a doua magistratura din cadrul Romei, bucurându-se de un prestigiu considerabil. Pretorii se bucurau de imperium, care însă era considerat mai mic decât al consulilor (imperium minus). De asemenea, ei posedă auspicii majore. În calitate de magistrați ai statului roman, pretorii aveau dreptul de a purta togă, care era tivită cu purpură, precum și dreptul de a participa la ședințele adunărilor populare ori ale Senatului, având dreptul de a sta pe scaunul curul. În interiorul Romei, ei erau însoțiți de către doi lictori, iar în afara Cetății numărul lictorilor creștea la șase. Spre deosebire de consuli, pretorii nu aveau fascii. Treptat, pretorii s-au specializat, dobândind vaste competențe judecătorești. Se arată faptul că pretorii nu erau cei care judecau problema concretă, ci doar se ocupă de organizarea instanței și de redactarea procesului, după care trimit părțile în fața unei curți cu juri, aceasta fiind cea care va soluționa litigiul născut între părți. Având în vedere creșterea atribuțiilor pretorului, numărul acestora va crește. Astfel, în jurul anului 241 Î. Hr. existau doi pretori. Dintre aceștia, pretorul urban se bucura de un prestigiu deosebit. Acesta se ocupa de instrumentarea proceselor care existau între cetățeni, precum și de organizarea instanțelor Orașului. Spre deosebire de pretorul urban, pretorul peregrin avea un statut mai modesc, acesta ocupându-se de procesele care existau între peregrini ori între cetățeni și peregrini. La momentul preluării magistraturii, pretorii emiteau un edict, prin care arătau regulile pe care le vor adopta în administrarea justiției, pe parcursul mandatului lor. Deși nu erau ținuți de edictele predecesorilor, treptat, pretorii au început să mențină dispozițiile din edictele anterioare și să încerce să le îmbunătățească. Aceste edicte ale pretorilor vor constitui baza dreptului roman, însă asupra lor vom reveni în secțiunea următoarea. Numărul pretorilor a fost în continuă creștere. Astfel, în 80 Î. Hr. vor exista patru pretori, pentru ca mai apoi, în timpul lui Caesar să se ajungă la un număr de 16 pretori. În timpul lui Sylla se vor lua măsuri, în așa fel încât o persoană care nu a îndeplinit funcția de pretor să nu poată fi consul, iar o persoană care nu a ocupat magistratura de edil să nu poată ocupa funcția de pretor în cadrul Republicii romane. În materie de drept penal, pretorii putea înființa anumit tribunale excepționale care să soluționeze cauzele. În schimb, în materie civilă, aceștia se bucurau de plenitudine de competență, desemnând judecătorii care judecau în temeiul legii, potrivit unor proceduri complexe și greoaie. După anul 199 Î. Hr. , pretorii vor adopta reguli proprii de procedură, care vor fi suple și care au rolul de a simplifica procedura de judecată în fața instanțelor și de a scurta durata unui proces. Pretorii erau aleși de către comitia centuriata, mandatul acestora fiind de un an. Având imperium, pretorii puteau convoca adunările populare și le puteau prezida atunci când erau aleși magistrații inferiori. Ba mai mult, în lipsa consulilor, pretorii erau cei care convocau și prezidau Senatul, precum și cei care se ocupau de treburile curente ale Romei, asigurând buna desfășurare a treburilor. Ca urmare a creării provinciilor, pretorii alături de propretori erau, de regulă, cei desemnați să se ocupe de administrarea acestora și de organizarea provinciilor. Aceștia aveau rolul de a asigura liniștea în noile teritorii, de a face cunoscute obiceiurile romane pentru polulațiile cunoscut, precum și rolul de a preîntâmpina eventualele revolte. La fel ca și consulii, pretorii își începeau mandatul la 15 martie, iar începând cu jumătatea secolului II Î. Hr. , aceștia au început exercitarea mandatului de la data de 1 ianuarie. În perioada Imperiului, numărul pretorilor a variat destul de mult, iar atribuțiile acestora s-au redus. Aceștia exercitau doar anumite sarcini cu privire la tutelă, se ocupau de gestionarea trezoreriei și prezidau anumite instanțe care soluționau diverse cauze. În această perioadă, persoanele care exercitaseră magistratura preturii, adică foștii pretori, au fost numiți comandanți ai legiunilor romane sau guvernatori ai provinciilor senatoriale ori a celor imperiale. Pretorii, altături de alți membrii ai Senatului, au fost eliminați de la comanda legiunilor romane și de la guvernarea provinciilor imperiale, ca urmare a adoptării edictului lui Gallienus. În această perioadă, împăratul se implica în mod indirect în desemnarea pretorilor, prin impunerea anumitor persoane care să candideze, iar mai apoi s-a implicat în mod direct, fiind cel care îi desemna pe pretori. În cursul anului 212, ca urmare a adoptării unei Legi Antoniene, s-a acordat cetățenia romană tuturor locuitorilor liberi ai Imperiului. Drept urmare, funcția de pretor peregrin va dispărea din acest moment. În perioada târzie a Imperiului, mai existau doar doi pretori. Unul dintre ei era pretor urban, iar celălalt se ocupa de problemele privind eliberarea sclavilor, adopții, tutela copiilor minori ori se ocupa de soluționarea litigiilor privind succesiunile.

3.2. Edictul pretorului

Magistrații romani aveau dreptul de a publica, în momentul în care începeau exercitarea mandatului, un edict prin care indicau modul în care își vor desfășura activitatatea, precum și mijloacele juridice pe care le vor întrebuința. Dintre edictele emise de magistrați, o deosebită importanță au edictele create de către pretori, având în vedere faptul că aceștia exercitau, cu precădere, atribuții judecătorești. Treptat, anumite dispoziții din edictele pretorilor care se dovediseră utile în practică, se transmiteau de la un pretor la altul, formându-se astfel o parte fixă a edictelor. Această parte fixă purta denumirea de pars tralaticia sau edictum vetus. Pe lângă conținutul invariabil, fiecare pretor aducea anumite creații proprii, prin care încerca îmbunătățirea edictelor predecesorilor săi. Aceste dispoziții noi ale fiecărui pretor purtau denumirea de pars nova sau edictum novum. Dreptul creat de pretori, prin intermediul acestor edicte emise în momentul instalării în funcție, a purtat denumirea de drept pretorian. La momentul apariției pretorului, acesta nu avea atribuții de a crea noi instituții juridice. Acesta se ocupa de organizarea instanțelor de judecată, precum și de modul în care părțile unui proces respectau formulele rigide de judecată care erau prevăzute de Legea celor XII Table. Însă, atribuțiile acestuia s-au schimbat ca urmare a adoptării unei legi Aebutia, pe la mijlocul sec. II Î. Hr. Ca urmare a adoptării acestei legi, atunci când dreptul civil nu oferea un procedeu prin care să se valorifice anumite pretenții legitime, pretorul crea mijloace noi, sancționând pe cale de procedură noi drepturi subiective. S-a susținut că atribuțiile de legiferare ale pretorului proveneau de la faptul că, pe lângă atribuțiile sale juridice, acesta se bucura și de imperium. Așadar, pretorul avea dreptul de a crea, în temeiul principiilor bunei-credințe și echității, noi acțiuni ori de a extinde aplicarea unei acțiuni vechi la o stare de fapt nouă. Pentru a putea acționa în acest fel, toate acțiunile nou create trebuiau să fie curpinse în edictul pretorului și să fi fost însoțite de o formulă abstractă de judecată. Având în vedere importanța edictului pretorian, în cursul sec. II, împăratul Hadrian l-a desemnat pe jurisconsultul Salvius Iulianus pentru a se ocupa de codificarea acestuia. Ca urmare a acestei codificări a edictelor pretorilor, s-a consolidat capacitatea acestora de a constitui izvor de drept. Cu toate acestea, edictul se diferenția de lege, prin următoarele aspecte:

spre deosebire de lege, care se aplică în mod continuu, edictul pretorului producea efecte doar pe durata mandatului acestuia, adică pe o perioadă de un an. Acest inconvenient avea să fie depășit prin stabilizarea unei părți fixe a edictului;

edictul pretorului se aplica doar în circumscripția celui care la emis, spre deosebire de lege, care se aplica pe întreg teritoriul Imperiul. Acest impediment a fost depășit prin preluarea edictului pretorului urban de către pretorul peregrin, dar și de către guvernatorii provinciilor;

spre deosebire de lege, edictul nu putea crea și nici abroga în mod direct un principiu de drept, întrucât pretorul nu putea crea drept.

3.3. Testamentul pretorian

Testamentul este un act unilateral, personal și revocabil, prin care o personă, care poartă denumirea de testator dispune pentru momentul când nu va mai fi în viață. Practic, testamentul reprezintă ultima manifestare de voință a celui care îl lasă, acesta producând efecte doar după moartea testatorului. Pentru a nu mai fi nevoie de îndeplinirea unor condiții de formă, care erau foarte rigide, iar uneori dificil de îndeplinit, pretorul a intervenit, creând astfel un testament de drept pretorian. Testamentul pretorian era cel care era întocmit prin redactarea unui înscris, iar pentru a întări valabilitatea acestuia, erau aplicate pe înscris pecețile a șapte martori.Având în vedere faptul că acest testament nu era încheiat cu respectarea formalităților solemne care erau cerute de lege, acest tip de testament nu era recunoscut de dreptul civil, iar drept urmare succesorii nu erau considerați urmași veritabili ai defunctului. Întrucât era recunoscut de către pretor, această formă a testamentului acorda doar o bună posesie, moștenitorii defunctului fiind priviți ca niște posesori de bună credință. Așadar, ei nu erau priviți ca niște proprietari. Această posesie de bună credință era fără stăpânirea bunului, până în timpul lui Antoninus Pius, care printr-un rescript a transformat-o într-o posesie de bună credință cu stăpânirea bunului.

3.4. Reformele pretoriene în materia succesiunii legale

Ceea ce poartă în dreptul contemporan denumirea de succesiune, în dreptul roman purtea denumirea de succesiuni ab intestat. Această formă a succesiuni se aplica atunci când defunctul nu lăsa în urma sa un testament. În cadrul acestei forme de succesiune erau chemați la moștenire toți cei care se aflau sub autoritatea lui pater familias, fiind elimitate persoanele care, deși erau rude de sânge, nu se aflau sub autoritatea lui pater familias. Treptat, pe măsură ce importanța legăturii de sânge a crescut, pretorului i-a revenit sarcina de a modifica dreptulul civil. Așadar, pentru a înlătura inechitabilitatea ce rezulta din excluderea de la moștenirea legală a rudelor de sânge care nu se aflau sub autoritatea lui pater familias, pretorul a creat noi clase de moștenitori și le-a recunoscut acestora o bonorum possessio.

Bonorum possessio unde liberi se acorda copiiilor care nu se mai aflau sub autoritatea lui pater familias datorită emancipării, adopției ori căsătoriei cum manu. La început, atunci când acești moștenitori veneau în concurs la moștenire cu un succesor de drept civil, succesorii pretorieni pierdeau bonorum possessio, fiind astfel înlăturați. Mai târziu, pretorii acordau copiilor ieșiți de sub autoritatea lui pater familias în situațile enumerate mai sus o excepție, pe care aceștia o puteau opune succesorilor civil, iar în acest fel putea să dobândească jumătate din moștenirea lui de cuius.

Bonorum possesio unde legitimi era acordată moștenitorilor coletarali, în cazul în care lipseau moștenitorii din clasa I. Clasa I de moștenitori era alcătuită din toți aceia care se aflau sub autoritatea lui pater familias: fii, fiicele, soția (în cazul căsătoriei cum manu) și nepoții.

Bonorum possessio unde cognati se acorda rudelor până la gradul al șaptelea. În rândurile cognaților, se aplica principiul proximității, potrivit căruia cel mai apropiat în grad îi înlătura pe cei mai îndepărtați.

Bonorum possessio unde vir et uxor în temeiul căreia erau chemați la moștenire soțul sau soția supraviețuitoare, în lipsa oricăror alți moștenitori civili ori pretorieni. Această clasă de moștenitori a devenit deosebit de utilă în contextul răspândirii căsătoriilor sine manu, care nu permiteau soților să fie incluși în prima clasă de moștenitori civili.

Așa cum se poate observa, pretorul a avut un rol deosebit în materia moștenirii legale, creând noi clase de moștenitori, pentru a acoperi lipsurile și inechitățile ce apăreau ca urmare a aplicării dreptului civil. Acest demers al pretorilor a fost deosebit de util, corespunzând realităților sociale ale statului roman.

4. Cenzura

Etimologia cuvântului census este considerată controversată. Cel mai probabil, acest cuvânt provine din verbul censere care însemna „ a evalua” sau „a emite un aviz”. Potrivit majorității istoricilor, care au în vedere cele expuse de istoricul roman Titus Livius în lucrarea „Ab urbe condita”, această magistratura a fost creată în 443 Î. Hr. Cu toate acestea, a fost exprimată și opinia potrivit căreia această ar fi apărut cel mai devreme în momentul reapariției preturii (pretura a reapărut undeva în jurul anului 367 Î. Hr.). Censorii, care erau în număr de doi, reprezentau magistrați care aveau sarcini deosebit de importante în cadrul statului roman. Astfel, aceștia erau cei care îi clasificau și notau pe liste pe cetățeni care alcătuiau forța armată a Romei. Începând cu anul 339 Î. Hr. , prin intermediul unei legi s-a impus ca măcar unul dintre cei doi censori să fie plebeu. De asemenea, începând cu anul 312 Î. Hr. mandatul censorului a fost extind de la o perioadă de un an la o perioadă de18 luni. Cenzura era singura magistratură de rang superior care, deși oferea celor care o exercitau auspicii majore, nu conferea maigstratților săi imperium. După anul 265 Î. Hr. s-a interzis ca o persoană să exercite de două ori aceeași magistratură. Începând cu anul 209 Î. Hr. , cenzura a devenit cea mai prestigioasă magistratură, având în vedere faptul că nu puteau fi aleși ca censori decât aceia care anterior exercitaseră magistratura consulatului. Censorii erau aleși o dată la 5 ani de către comisiile centuriate. În cadrul ședințelor adunării centuriate în care se alegeau censorii, acestea erau prezidate de către consuli. După alegerea lor, censorii își începeau de îndată exercitarea atribuțiilor. În cazul acestei magistraturi, principiul colegialității se aplica cu o mai mare rigiditate. Astfel, în cazul în care unul dintre censori murea ori își dădea demisia, colegul său de magistratură era obligat să demisioneze de îndată . Censorii nu erau obligați să dea socoteală nimănui pentru activitatea întreprinsă. De asemenea, cu excepția tribunilor plebei, niciun alt magistrat nu se putea opune puterilor de care beneficiau aceștia. În momentul în care censorilor le expira mandatul de 18 luni, aceștia nu erau forțați să demisioneze, având posibilitatea de a continua să își prelungească exercitarea prerogativelor pentru o perioadă de cel mult 5 ani (în acest moment urmau să fie aleși alți doi censori). Așadar, cenzura nu era, de regulă, o magistratură care era exercitată în mod perpetuu, având în vedere faptul că mandatul censorilor era de 18 luni, dar nu se organizau alegeri ale acestor magistrați decât o dată la 5 ani. Censorii erau cei care vegheau asupra moralității cetățenilor și care se preocupau de menținerea vechiilor tradiții, împiedicând coruperea opiniilor cetățenilor prin intermediul unor măsuri chibzuite. Spre deosebire de consuli sau pretori, censorii nu beneficiau de lictori. Cu toate acestea, ei aveau în subordine un aparat specializat care îi ajuta la îndeplinirea operațiunilor de cens. În perioada Republicii, censul era modalitatea prin care o persoană urma să își exercite îndatoririle militare și civice, ori să facă parte din Senat. Prin intermediul operațiunilor cenzitare erau înregistrate averea, vârsta și domiciliul, iar ca urmare a acestor date cetățenii urmau să fie împărțiți în centurii și li se stabileau drepturile și îndatoririle. În cadrul acestor liste de cens erau înscriși toți cetățenii, indiferent de cât de bogați ori săraci erau. În exercitarea atribuțiilor, censorii puteau emite note cenzoriale cu caracter de blam, care erau înscrise pe lista censului. Aceste note cenzoriale aveau un caracter moral, iar prin intermediul lor censorii sancționau anumiți cetățeni ca urmare a unor acte de indisciplină militară, ca urmare a comiterii unor abuzuri, ca urmare a numeroaselor divorțuri etc. Printre atribuțiile censorilor se numărau și cele privind controlarea cheltuielilor publice, arendarea minelor ori stabilirea impozitelor indirecte. De asemenea, aceștia aveau un rol important în alegerea membrilor Senatului. Astfel, aceștia aveau rolul de a revizui lista senatorilor, putând astfel să îi exludă pe acei senatori care erau considerați nedemni pentru a putea exercita această funcție și să dispună înscrierea pe listă a unor cetățeni care se bucurau de un înalt prestigiu și aveau un cens minim. Spre sfârșitul perioadei Republicii, această magistratură a început să fie asumată de către persoanele care doreau să aibă o putere extraordinară. Astfel, dictatorii Sulla și Caesar și-au asumat această magistratură. Ultimul colegiu de cenzori este atestat în cursul anului 22 Î. Hr. Spre sfârșitul sec. I, împăratul Domițian a adăugat magistratura cenzurii pe lista demnităților imperiale, iar ca urmare a acestui fapt, magistratura a dispărut definitiv, nemaiextând în nomenclator.

5. Chestura

Chestura este o magistratură înființată în același timp cu consulatul, dar chestorii devin magistrați abia în secolul al III-lea î.Hr. Vârsta normală de acces în această clasă socială era de 30 de ani. Aceștia erau aleși de către adunarea tribută. Chestorii intrau în funcție la data de 5 decembrie a fiecărui an calendaristic. Chestorii și chestura reprezentau eșalonul cel mai modest al carierei magistraților. S-a scris că aceste denumiri trebuie puse în relație cu verbul latin care desemnează „cercetarea”, „ancheta”, având în vedere că acești chestori practicau unele anchete de o importanță redusă.

Unii dintre ei își aveau sediul în orașele italice, siciliene, ori chiar provinciale.

Ca atribuții, aceștia gestionau în parte, sub controlul riguros al Senatului, trezoreria publică, așa-numita aerium Saturni. De asemenea, erau însărcinați cu controlul arhivelor, supravegherea flotelor, a vămii, a încasării impozitelor, amenzilor și vânzărilor publice și se ocupau de finanțe. Mai mult, lor li s-au dat în păstrare originalele rolurilor întocmite de censori și exemplarele originale ale contractelor încheiate de ceilalți magistrați.

Spre deosebire de chestorii care locuiau în alte părți ale Romei, cei din Italia controlau și administrația financiară locală. Cei care locuiau în provincii erau în totalitate la dispoziția generalilor sau a guvernatorilor pe care îi asistau.

Se estimează că în secolul al II-lea î.Hr. existau în jur de zece chestori, numărul lor crescând la douăzeci sub Sulla și la patruzeci în Roma lui Iulius Caesar.

Există și cazuri în care chestorii au ajuns să cumuleze această funcție cu cea de pretor.

Mai târziu, în perioada Imperiului, chestorilor le-a fost scos din atribuții administrarea Tezaurului, care a fost încredințată unor pretori sau prefecți. Ei erau împărțiți după cum urmează: doi chestori erau numiți în serviciul Împăratului, ca secretari – quaestores principis, doi aveau în atribuții paza arhivelor – questoris urbanis, patru erau secretari ai consulilor – quaestores consulum, iar ceilalți îi însoțeau pe guvernatorii de provincii – quaestores pro praetore.

6. Edilitatea

Edilii, alături de tribunii plebei, se aflau pe treapta inferioară a carierei magistraților; inițial, aceștia au fost adjuncți ai tribunilor plebei.

Cu timpul, toți acești edili au devenit magistrați ai poporului, aleși de către consiliul plebei și, în timp, creați de către adunarea tribută.

În istoria Romei se distingeau două clase de edili: edilii plebei și edilii curuli.

6.1. Edilii plebei

Edilii plebei au apărut în jurul anului 471 î.Hr., sub forma unui cuplu de magistrați plebei, legați de templul zeiței Ceres. Aceasta deoarece una dintre atribuțiile lor era gestionarea templului zeiței.

Împreună cu edilii curuli, ei organizau jocuri, așa-numitele ludi, în cinstea zeităților din temple.

Lor le revenea obligația de a supraveghea „jocurile plebiene” – ludi plebei, înființate în anul 216 î.Hr. în cinstea lui Iupiter, urmare înfrângerii de la Cannae. De asemenea, ei se ocupau și de așa-zisele „jocuri Ceri-ale” – ludi Ceriales, create în anul 202 î.Hr. pentru a o slăvi pe zeița Ceres, protectoarea plebei.

În perioada domniei lui Iulius Caesar, acestora le-a fost dat în atribuții și întreținerea străzilor și a edificiilor publice.

Edilii plebei au accedat la Senat în cursul secolului al II-lea î.Hr.

6.2. Edilii curuli

Ulterior apariției edililor plebei, începând din 367-366 î.Hr., aceștia au fost dublați de un alt cuplu de edili, aedilis curulis, la origine exclusiv patricieni.

Așa cum am precizat anterior, edilii curuli colaborau cu edilii plebei la organizarea jocurilor create în cinstea zeităților din temple. Diferența era că edilii curuli se ocupau de gestionarea jocurilor cele mai prestigioase, cum erau, de exemplu, „jocurile romane” – ludi Romani, organizate tot în cinsta lui Iupiter. Acestea au avut loc cu regularitate, așa cum prevedea tradiția, o dată cu retragerea gallilor senoni din Roma, adică după anul 380 î.Hr.

Alte jocuri organizate de edilii curuli, mult mai cunoscute în Roma, erau „jocurile megalense” – ludi megalenses, inserate după anul 191 î.Hr., în cinstea zeiței Cybele, marea mamă a zeilor. Cultul acesteia fusese implantat la Roma o dată cu aducerea lui din Asia Mică, pentru a ajuta Cetatea în războiul purtat împotriva lui Hannibal. Istoria amintește că romanii considerau că zeița Cybele este cea care îi ajutase să îl învingă pe Hannibal.

Totodată, edilii supravegheau spectacolele organizate de particulari, în legătură cu zeița Ceres și cerealele, controlau piețele de mărfuri, operațiile de cumpărare-vânzare, se ocupau de aprovizionarea Romei, de gestiunea orașului, de administrarea băilor, a apeductelor, a canalizărilor, a clădirilor publice etc. Aveau, de asemenea, atribuția stabilită prin lege de a penaliza contravenienții prin amenzi.

7. Promagistratul

Promagistratul reprezintă denumirea unei funcții militare în ierarhia magistraturii romane din timpul Republicii (510 î.Hr. – 27 î.Hr.) și mai apoi din timpul Imperiului (27 î.Hr.-476 d.Hr.).

Promagistratura, deși era o funcție asimilată magistratului, era considerată una inferioară acesteia din urmă, întrucât putea fi exercitată numai in afara așa-numitului „pomerium”, care reprezenta acea incintă sacră care disocia spațiul destinat unei cetăți de spațiul exterior acesteia, rzervat agriculturii, păstoritului și îngropării morților.

Promagistratura trebuie asimilată unei funcții militare, promagistrații fiind considerați adevărați comandanți militari și guvernatori ai provinciei, fără ca aceștia să aibă și un rol politic.

Această funcție era împărțită în trei mari categorii, și anume: proconsulii, propretorii și prochestorii.

Proconsulul avea calitatea de guvernator al unei provincii romane pentru o perioadă limitată de un an. Aceștia erau aprobați de către senat și aleși prin negociere sau în mod aleatoriu.

Propretorii erau cei care inlocuiau un pretor, iar prochestorii erau acele persoane care îndeplineau funcții financiare în provincie, fiind numiți dintre foștii chestori.

Numirea în funcție a promagistraților se făcea prin decret al Senatului, iar aceștia erau aleși fie dintre magistrații în funcție, iar numai în mod excepțional dintre persoane particulare care nu aveau calitatea de magistrat.

În ceea ce privește diferențele dintre funcția de magistrat și cea de promagistrat, în afară de faptul că aceasta din urmă reprezintă o funcție inferioară celei dintâi, se mai poate observa și faptul că magistrații erau numiți doar pe o perioadă de un an de zile, pe când promagistrații erau numiți prin decret al Senatului pentru o perioadă predeterminată prin acest decret.

Pe timpul dictatorului Lucius Cornelius Sulla, comanda militară și guvernarea provinciilor ajunseseră un atribut exclusiv al promagistraților. Acest lucru răspundea nevoii de personal care sa guverneze provinciile din timpul imperiului roman. Pe cale de consecință, pro-magistrații exercitau atribuțiile militare ale magistraților pe care îi înlocuiau în provincie, însă niciodată nu aveau atribuții de natură politică. Sub comanda lui Gnaeus Pompeius Magnus, promagistratura a devenit o funcție esențialmente independentă, astfel că promagistrații nu mai erau desemnați din cadrul magistraților în funcție sau din cadrul magistraților care își încetau mandatul, ci în mod independent dintre persoane private.

8. Scara onorurilor Scara onorurilor – cursus honorum – reprezenta idealul vieții politico-sociale a oricărui cetățean din Roma republicană. În mod concret, aceasta însemna ierarhia funcțiilor publice pe care le puteau deține cetățenii.

Denumirea ei venea, probabil, de la faptul că orice magistrat era investit cu o „onoare” sau cu o „demnitate” ieșită din comun, honor.

Cu o singură excepție, magistraturile erau asumate de mai mulți demnitari, care își împărțeau competențele între ei sau recurgeau la principiul rotației – puterea era deținută de unul dintre ei, pentru o scurtă perioadă de timp, după care era preluată de un altul. Ulterior se instituie și principiul anualității, care presupunea că magistraturile erau ocupate de demnitari numai un singur an.

Aceste lucruri se schimbă o dată cu introducerea conceptului de cursus honorum, în anul 180 î.Hr., prin lex Villia Annalis. Se statornicește, atunci, o carieră standardizată, ierarhizată, a magistraților și o ordine a magistraturilor – ordos sau gradus magistratum.

Sunt impuse vârste minime de la care se putea postula o magistratură – 26 de ani pentru chestori ( care se modifică la 30 de ani, ulterior ), 35 de ani pentru pretori, 38 de ani pentru consuli.

Mult timp, consulii și-au început mandatul pe 15 martie, în fiecare an, o dată cu venirea primăverii. Mai târziu, de prin anii 154-153 î.Hr., anul civil și anul consular au debutat la 1 ianuarie. Chestorii intrau în funcție la 5 decembrie, iar tribunii plebei la 10 decembrie.

Nimeni nu putea deține două magistraturi succesive, decât după trecerea a cel puțin doi ani între ele.

În timpul lui Augustus se pun bazele ordinului senatorial sub forma unei caste ereditare și se reglementează cu și mai mare strictețe cursus honorum. Vârsta minimă de la care se putea începe o carieră senatorială era 18 ani și aceștia erau așa-numiții virgintiviri. În număr de doar douăzeci pe timpul lui Augustus, ajung la douăzeci și șase pe timpul lui Caesar și primesc numele de virgintisexviri. Ei puteau fi doar bărbați și se ocupau de rezolvarea problemelor de mică importanță pentru viața Capitalei.

În jurul anului 20 sau 18 î.Hr., Augustus înlocuiește virgintivirii cu uigintiuiri, care erau împărțiți astfel: zece dintre ei erau decemuiri slitibus iudicandis, cu atribuții în judecarea proceselor minore care îi priveau pe peregrini, statutul de om liber și, eventual, dreptul de cetățenie; alții erau tresuiri monetales, însărcinați cu baterea monedelor la porunca senatului, tresuiri capitales, comisari ai justiției capitale și a execuției peregrinilor și a hoților mărunți și alții quattuoruiri uiarum curandarum, supraveghetori ai anumitor străzi ale Romei.

Aceștia puteau accede în Senat la vârsta de aproximativ 38 de ani.

Sub Augustus, circa 130 de senatori se aflau simultan în activitate ca magistrați ori funcționari și comandanți militari ai principelui.

În timpul Principatului, cursus honorum a rămas în principiu același, singurele diferențe fiind acelea că avansarea pe treptele sale era influențată de favorurile imperiale – sau de lipsa lor – , și de numărul de copii legitimi. În cele ce urmează, vom prezenta o schemă a cursus honorum, existent în Roma, pentru a înțelege mai ușor locul fiecărui magistrat în cadrul sistemului magistraturilor existent în Republica Roma.

Capitolul III.

Magistraturile populare

1. Tribunatul

Tribunii se aflau pe treapta inferioară a carierei magistraților.

În anul 457 î.Hr., Roma număra în jur de zece cetățeni din această clasă magistrală.

Inițial, tribunii plebei nu au fost magistrați ai romanilor, ci doar exponenți ai plebei, în funcție de o obârșie revoluționară și secesionistă. Tribunatul plebei fusese generat ca un organ de apărare a acesteia împotriva patriciatului.

În „Contractul social”, J.J. Rousseau scria că deși nu este o „parte alcătuitoare a cetății” și nici nu deține „vreo parte din puterea legiuitoare”, tribunatul se remarcă prin aceea că „neputând face nimic, poate împiedica totul”. „Ca apărător al legilor este mai sacru și mai onorat decât principele care le aplică și decât suveranul care le face”, scria el, „fapt evident, la Roma, când mândri patricieni – care au disprețuit întotdeauna poporul – au fost siliți să se plece în fața unui reprezentant al poporului, deși acesta nu avea nici darul auspiciilor, nici putere judecătorească”.

Tribunii nu dețineau o potestas normală, nu aveau dreptul să ia auspiciile și nu posedau imperium. Cu toate acestea, ei dețineau competențe foarte ample și asumau conotații magice și religioase, similare celor oferite de imperium. Aveau, astfel, dreptul de a aresta orice cetățean roman, puteau acorda amenzi, puteau condamna la închisoare și chiar la moarte.

Tribunii plebei convocau și prezidau conciliul plebei, unde propuneau plebiscite. Acestea ajung, în timp, obligatorii pentru întreg poporul roman.

Dacă la început ei puteau doar asista la dezbaterile senatului, așezați undeva la intrarea în sala unde deliberau membri acestuia, mai târziu ei dobândesc dreptul de a convoca și prezida senatul, iar în jurul secolului al II-lea î.Hr., li se conferă chiar posibilitatea de a fi aleși senatori.

Astfel, tribunii se transformă în adevărați și autentici magistrați romani.

Obțin, ulterior, și dreptul de a cerceta mesajele trimise de zei și de a anula orice măsură considerată de ei ca refuzată de divinități.

Cu toate acestea, competențele lor legislative se opreau la limita zonei pomeriale.

Este demn de notat faptul că, la inițiativa unui tribun al plebei, Canuleius, în anul 445 î.Hr., s-au admis căsătoriile mixte între patricieni și plebei. Acesta a propus o lege, numită lex Canuleia de conubio patrum et plebis – „Legea canuleiană cu privire la căsătoria patricienilor și a plebei”, care a constituit un punct de reper în dobândirea a numeroase alte drepturi de către plebe.

Capitolul IV.

Magistraturile extraordinare

1. Dictatura

„La începutul Republicii se recurgea foarte frecvent la dictatură”, scria J.J.Rousseau, „pentru că statul n-avea o organizare destul de desăvârșită ca să se poată susține numai prin puterea constituției lui. Multe dintre precauțiile care ar fi fost necesare altădată, erau atunci de prisos grație spiritului public, așa că nimeni nu se temea nici că vreun dictator ar fi putut abuza de autoritatea lui, nici că ar încerca să și-o păstreze peste termen. Dimpotrivă, o putere atât de mare părea, mai degrabă, o povară pentru cel care o deținea, iar el se grăbea să scape de ea, ca și cum înlocuirea legilor ar fi fost o obligație prea grea și prea primejdioasă”.

Acești dictatori erau investiți numai în caz de calamitate naturală sau de criză politică gravă, manifestată atât pe plan intern, dar, mai ales pe plan extern, când soarta Romei era pusă în pericol. Mai erau investiți, totuși, și atunci când se dorea îndeplinirea unor acte ritualice deosebit de solemne, cum era baterea unui cui în zidul Capitoliului sau prezidarea unor adunări electorale ce urmau a se desfășura în condiții delicate.

Dictatorul era un magistrat unic, secondat de toți ceilalți magistrați.

El beneficia de imperium maximum, ca veritabil administrator al legii marțiale.

Dictatorul era numit de consuli, la inițiativa senatului, înainte de luarea auspiciilor, care, se spunea, ar fi putut stânjeni alegerea dictatorului.

Mandatul unui dictator nu putea depăși cifra de șase luni; adesea el era îndepărat sau abdica într-un interval de timp mult mai scurt. Chiar și J.J. Rousseau scria, în aceeași operă, că mandatul dictatorului trebuie să fie foarte scurt și „niciodată să nu poată fi prelungit”, căci „îndată ce a trecut nevoia urgentă, dictatura devine tiranică sau inutilă. Însă, dictatorul abia reușea să se ocupe de problema care îi determinase numirea și nu îi rămânea timp să se ocupe de alte planuri”.

Dictatorul nu putea fi urmărit în justiție pentru deciziile adoptate de el în exercițiul funcțiunii, inclusiv cele din domeniul finanțelor, nici chiar după terminarea mandatului. Mai mult, deciziile dictatorului nu puteau fi blocate de nimeni, nici măcar de Senat. Cu toate acestea, spre a dobândi instrumentele financiare necesare îndeplinirii misiunii sale, dictatorul trebuia totuși să facă apel la această instituție.

Până în secolul al V-lea î.Hr., dictatorii au fost cu toții patricieni. a Primul plebeu care a asumat dictatura, în 356 î.Hr.., a fost Gaius Marcus Rutilus.

Autoritatea aproape regală a unui dictator era simbolizată de cortegiul de douăzeci și patru de lictori care îl însoțea.

Ultimul dictator republican a fost Servilius, în 202 î,Hr.

2. Magister Equitum

Dictatorul, așa cum am precizat anterior, era un magistrat unic, secondat de toți magistrații normali, dar și de un magistru sau comandant al cavalerilor, care purta numele de magister equitum – maestrul cailor.

Se disting în istorie, ca îndeplinind această funcție, Marcus Antonius pentru Iulius Caesar și Lucius Veillerius Flaccus pentru guvernatorul Cornelius Sulla.

Această funcție a fost desființată în perioada împăratului Augustus, prin reformele sale constituționale și refolosit abia ulterior, în timpul perioadei târzii a Imperiului Roman. Atunci, împăratul Constantin I l-a restabilit ca una dintre funcțiile militare supreme din armata romană, alături de magister peditum – maestrul infanteriei. Mai târziu, cele două funcții au fost unite într-una nouă, într-una singură, numită magister militium – șeful armatei.

3. Regele

Forma de organizare a regalității a debutat în anul 753 î.Hr. și s-a sfârșit în anul 509 î.Hr. Regele nu a fost niciodată asimilat unui magistrat unic, ci mai degrabă unui moștenitor al șefului de cete primitive, un intermediar între zeitate si om. Regele era considerat comandantul suprem al armatei, însă puterile sale erau vaste. Astfel, regele deținea atât puterea judecătorească, cât și puterea politică și religioasă.

Regele era „purtătorul de mana", omul care poseda capacitatea să acționeze asupra grupului social cârmuit de el. Se afla în raporturi strânse cu zeii, dobândea o incontestabilă harismă. Astfel, el asigura fertilitatea solului și era învestit cu tehnica augurală, ca un adevărat rex augur. Era aproape singurul care observa și interpreta semnele emise de zeități. Totodată, regele poseda imperium, comanda supremă militară, corelată relației sale speciale cu zeii. El prezida auspiciile, dicta calendarul, despărțea zilele faste de cele nefaste, putea introduce culte religioase noi, răspundea de sacerdoți și de sanctuare. Era căpetenia vestalelor, pe care le desemna, adică a preoteselor care vegheau asupra focului sacru, permanent aprins, al zeiței Vesta.

Cea mai semnificativă funcție a regelui era, însă, cea politico-militară. Trebuie subliniat faptul că acesta nu putea avea un înlocuitor căruia să îi transmită comandamentul suprem al armatei decât în cazuri excepționale.

Deși regele nu avea obligația consultării senatului în problemele de politică externă sau internă, în masura în care acesta considera necesară consultarea cu senatul, se năștea o obligație de natura esențialmente morală și nu legală de a urma avizul senatului în problema dedusă consultării.

Așa cum am precizat anterior, regele era de asemenea și reprezentantul cel mai înalt al puterii judecătorești. Deși erau puține situațiile în care regele își exercita această prerogativă, atunci când o facea, hotărârile date de acesta nu erau supuse nici unei căi de atac și nici unui alt control superior. El făcea dreptate în procesele politice importante, care nu depindeau de puternica justiție a ginților. Una dintre situațiile în care regele acționa frecvent pentru îndeplinirea justiției erau cazurile de înaltă trădare, cum erau procesele de parricidium, dar și în cele de perduellio, crimă de înaltă trădare. În ambele tipuri de procese, dacă se dovedea că acuzatul era culpabil, se prevedeau pedepse crude – vinovatul era legat într-un sac de piele și era aruncat în Tibru, ori era spânzurat de un arbore consacrat zeităților Infernului.

Însemnele puterii regale reliefau toate funcțiile regelui. Acestea erau: lictorii, cei doisprezece paznici care îl însoțeau și care purtau cu ei o desagă în care se aflau nuiele și o secure, de utilizat la ordinele suveranului; sella curulis, un taburet pliabil de fildeș; toga de ceremonie, tivită cu purpură, praetexta; un sceptru, de asemenea confecționat din fildeș; o coroană de aur și o cvadrigă pătrată, pe care defila; nu în ultimul rând, lancea regală.

În ceea ce privește transmisiunea calității de rege, aceasta opera în mod exogen, uterin, făcându-se către un urmaș al acestuia în baza unei legături de sânge. În momentul în care s-a dorit a se face o schimbare a acestei modalități de transmitere a calității de rege, adică atunci când Lucius Tarquinius Superbus, al 7- lea ultimul rege al Romei, a dorit să introducă ereditatea de tip agnatic, a avut loc o răscoală populară ( în mare parte determinată de Brutus, care s-a arătat nemulțumit față de această schimbare, fiind urmatorul pretendent al tronului ).

Sub domnia lui Romulus a fost creată funcția de prefect. Acesta era cel care îl înlocuia pe rege în atribuțiile sale când era plecat la război sau pentru rezolvarea problemelor de politică externă.

A doua funcție în stat, după rege era totuși considerat, marele pontif, care deținea autoritatea supremă în domeniul religios și care a urmat chiar să preia puterile regelui în timpul republicii. De asemenea, avea un rol semnificativ si comandantul cavaleriei armatei, care era de asemenea considerat aproape secund al regelui.

Chiar acești secunzi ai regelui alături de magistrați și-au dovedit în cele din urmă o contribuție semnificativă la căderea regalității. Astfel, pe de o parte revolta magistraților și a secunzilor regelui, iar pe de altă parte, nemulțumirea lui Brutus față de schimbarea ce urma să intervină în ceea ce privește transmiterea calității regale pe cale ereditară, au determinat în anii 510-509 î.Hr. o adevarată revoluție a clasei politice. S-au alăturat acestei revolte și aristocrații și proprietarii de pământ ai Romei. În literatură se arată că revoluția de la 510 – 509 î.Hr. “ar fi fost declanșată din pricina morții tinerei matroane patriciene Lucreția”.

Acestei revoluții s-a suprapus nemulțumirea senatului față de politica internă condusă de regele Tranquinius al II-lea care contravenea intereselor Romei, precum și față de intruziunea puternică a acestuia în puterea judecătorească, ordonând frecvent execuții bazate pe o judecată subiectivă și confiscări de averi. Acestora li s-a alaturat în mare parte și plebea dată fiind criza economică de amploare a acelei vremi.

În consecință, regalitatea a urmat să fie abolită, regele împreună cu familia fiind exilați, iar puterea regală împărțită între magistrați. Atribuțiile religioase au rămas în mainile marelui pontif.

4. Triumvirii

Istoria Romei cunoaște existența a două triumvirate.

Primul triumvirat a survenit în anul 60 î.Hr., pe fondul unei perioade agitate din istoria Romei, marcată de celebra conspirație a lui Catilina. Acesta, împreună cu Paetus și cu generalul Cornelius Sulla, concepuseră proiectul unei lovituri de stat, în urma căreia Crassus trebuia să devină dictator și Caesar magister equitum. Planul lui Catilina eșuează, dar el încearcă din nou și inițiază, în jurul anului 62 î.Hr., o mișcare politică de amploare, care îi avea în centru pe numeroși „dezmoșteniți ai soartei” care își pierduseră proprietățile agricole și nu mai aveau niciun fel de altă avere. La această mișcare aderaseră și magistrați în funcțiune și oamenii săi cei mai de încredere căutau recruți pretutindeni, atât printre păstori, cât și printre gladiatori. Scopul conspirației, era, în principal, asasinarea lui Cicero.

Cu toate acestea, o asemenea mișcare era mult prea amplă pentru ca secretul ei să nu fie dezvăluit. Cicero află de planurile conspiratorilor și acestea sunt dezvăluite Senatului la data de 23 septembrie. Acesta este momentul la care Catilina rostește cele trei celebre Catilinare, deși fără succes, căci este obligat să părăsească Cetatea.

Mișcarea lui Catilina revelase mai limpede ca oricând disfuncționalitățile structurilor Republicii. Pe acest fond istoric, emoționat și încurajat de conspirația patricianului Catilina, nemulțumit de Senat, Pompei pune bazele primului triumvirat, prin care urmărea să își consacre oficial dominația asupra Romei.

În anul 60 î.Hr., în luna iulie, Pompei stabilește o înțelegere neoficială cu cei doi conducători ai popularilor, Crassus și Caesar. Aceștia devin primii triumviri din istoria Romei; își jură reciproc credință și se înțeleg să domine și să conducă – neoficial – statul, așa cum vor crede de cuviință, fără să țină cont de opiniile Senatului. Planul lor era să impună ratificarea actelor lui Pompei din Orient, să distribuie pământuri veteranilor acestuia și să determine alegerea lui Caesar în funcția de consul în anul 58 î.Hr.

Titus Livius caracterizează primul triumvirat ca fiind „o conspirație între trei fruntași ai Cetății”.

În anul 60 î.Hr., mai repede decât plănuiseră, Caesar fusese ales consul, cu încălcarea prevederilor lui Sulla care impuneau o vârstă minimă pentru acestă funcție. A reușit să determine adoptarea unei legi agrare – lex Iulia agraria, care acorda loturi rurale veteranilor lui Pompei și plebeilor săraci, dornici de muncă, cu restricția impusă, totuși, de a nu își alinia aceste proprietăți preț de douăzeci de ani. De asemenea, Caesar formulează dispoziții favorabile pentru oamenii de afaceri publicani-cavaleri. În anul 59 î.Hr., în jurul lunii aprilie, el obține votarea a unei a doua

legi agrare, prin care se permitea parcelarea – în loturi relativ mici – a teritoriului rural, până atunci rezervat exclusiv latifundiilor senatoriale.

În scrisorile sale, datate din primăvara și vara anului 59 î.Hr., Cicero notează că Iulius Caesar se comporta ca un monarh, căutând să acapareze triumviratul.

Cauza primordială a sfârșitului primului triumvirat a fost dispariția fizică a lui Crassus. În primăvara anului 54, Crassus își organizează armata și invadează Mesopotamia. Cu toate acestea, datorită unor tactici militare greșite, suferind de foame și de sete, soldații lui Crassus abandonează lupta și el însuși cade pe câmpul de luptă. Acest dezastru a costat Roma 20.000 morți, 10.000 prizonieri și acvilele a șapte legiuni.

În septembrie 54 î.Hr., Iulia, fiica lui Caesar și soția lui Pompei, născuse un băiat. Din nefericire, însă, imediat după naștere, muriseră atât mama, cât și fiul ei. Dispăruse, astfel, cea mai relevantă legătură dintre Caesar și Pompei, care o iubise sincer pe Iulia și a doua cauză și ultima a frângerii primului triumvirat.

Cel de-al doilea triumvirat a constituit și el o abilă lovitură de teatru.

După asasinarea lui Caesar, în 15 martie 45 î.Hr., peste Roma se așternuse o stare de confuzie totală. La sfârșitul lui martie 44, cezaricizii au părăsit Roma. Intenționau să mobilizeze forțe militare semnificative în Orientul elenic, însă Cicero a preluat conducerea republicanilor și a luptat împotriva lui Antonius între 2 septembrie 44 și 21 aprilie 43 î.C, prin cuvântări incendiare, cunoscute sub numele de Filipice. Cu toate acestea, Marcus Antonius – fostul magister equitum al lui Caesar – devenise stăpânul Romei. În numele fostului dictator, el acordă cetățenia romană sicilienilor, cărora dictatorul le conferise numai dreptul latin, atribuie cezaricizilor provincii neimportante precum Creta și Cyrenaica, își rezervă pentru sine Macedonia și, în scopul calmării senatului, propune o măsură legislativă care să abroge pentru totdeauna dictatura. Această propunere a fost votată.

Un rol important în acest cadru istoric îl juca și moștenitorul legal, fiul adoptiv a lui Caesar, născut în anul 63 î.Hr, numit Caesar cel Tânăr. Fusese afectat de asasinarea tatălui său și dorea să lupte împotriva cezaricilor. Se înfățișează la Roma ca „fiu al divinului Caesar", diui Iulii filius și succesor legal al lui Caesar. Antonius îi acordă o audiență, estimând că el este adevăratul moștenitor politic și spiritual al lui Caesar. Acesta este motivul pentru care îl tratează pe Octavian cu o evidentă condescendență. Literatura istorică numește acest episod ca fiind semnul primei tensiuni relevante între cele două principale căpetenii ale taberei cezariene.

Vara anului 44 este dominată de felurite urzeli ale lui Octavian și ale suporterilor acestuia. Octavian profită de semne cerești, tălmăcite ca anunțându-i o glorie imensă, ca și de jocuri în cinstea victoriei lui Iulius Caesar, făgăduite de dictator și acum organizate de Octavian. Marcus Antonius are probleme cu propriile legiuni, în care restabilește disciplina cu dificultate. în același timp Octavian recrutează în Campania trei mii de luptători, înrolați printre veteranii tatălui său adoptiv. Pe 2 ianuarie 43, Cicero dobândește, de la senat, calitatea dpropraetor și un imperium militar pentru Octavian, care nu avea nici vârsta legală și nici nu exercitase pretura ori quaestura. Tratativele duse cu Marcus Antonius, aflat în Gallia cisalpină eșuează și războiul civil izbucnește din nou.

Acesta este fondul pe care ia naștere cel de-al doilea triumvirat, inițiat de tânărul Octavian, destinat recunostituirii Romei, destabilizării facțiunii republicane, a rezistențelor senatoriale și înfrângerii cezaricilor. Noii triumviri vor fi Octavian, Marcus Antonius și Marcus Lepidus Aceștia pun la cale o intrare solemnă și comună în Roma, timp de trei dimineți consecutive. Cei trei dictatori de facto sunt proclamați „triumviri în vederea organizării statului”.

Triumvirii dețineau un imperium constituant pentru cinci ani și dreptul de a numi magistrați. Își împart între ei provinciile occidentale. Antoniu a primit cele mai bogate provincii din est, anume Achaea și Macedonia, Epirus, Bithinia și Asia, Siria, Cipru și Cyrenaica și a fost foarte aproape de Egipt, pe atunci cel mai bogat dintre toate. De cealaltă parte, Octavian a primit provinciile romane din vest: Italia, Galia și Hispania. Aceste teritorii erau mai sărace, însă tradițional ofereau o mai bună recrutare de soldați; Lepidus a primit spre guvernare mica provincie a Africii.

Sfârșitul celui de-al doilea triumvirat a fost adus de războiul civil survenit în Roma, în anul 31 î.Hr.

5. Decemvirii

Patricienii au rezistat îndelung eforturilor plebei de a dobândi egalitatea cu ei. Într-adevăr, patricienii monopolizau nu numai religia și auspiciile, ci și practicarea justiției, a dreptului și legile, situație care a ajuns a fi de nesuportat pentru plebei.

În acest cadru istoric, în anul 451 î.Hr., se pun bazele unei comisii de zece senatori, patricieni, care aveau în atribuții realizarea unui cod scris de legi. Aceștia se numeau decemviri – decemuiri legibus scribundis. Comisia lor era prezidată de numitul Appius Claudius.

În anul 450 î.Hr. este aleasă o nouă comisie de decemviri, din care fac parte, de această dată, și trei plebei. Această cea de a doua comisie este cea care definitivează primul cod de prescripții juridice din istoria Romei și îl gravează pe douăsprezece table de pronz, ce primesc numele de „Legea celor Douăsprezece Table” – lex Doudecim Tabularum. Acestea au rămas, timp de câteva secole, singurul izvor scris al dreptului roman. Însuși Cicero afirma că întreaga legislație romană de mai târziu a fost, de fapt, o dezvoltare continuă a principiilor enunțate în „Legea celor douăsprezece table”.

Locul central în această colecție de legi îl ocupau cele referitoare la procedura de judecată, la organizarea familiei, la proprietate și la succesiuni. Spre exemplu, acuzatul era obligat să se prezinte la judecată, dar cel care trebuia să îl aducă era reclamantul însuși; un act de vânzare-cumpărare nu putea fi încheiat decât în prezența a cinci martori etc.

Prin realizarea tablelor, decemvirii asumaseră diriguirea Cetății, în locul magistraților obișnuiți și a tribunilor plebei. Ulterior, mandatul lor a încetat să opereze, fiind învinuiți de „trufie regală” – regia superbia și supranumiți „cei zece Tarquini” .

În jurul abdicării lor, literatura istorică notează existența unei legende – unul dintre decemviri ar fi vrut să transforme în sclavă o fecioară liberă, Virginia, ca s-o violeze. Tatăl fecioarei a preferat, însă, să o ucidă cu mâna lui, ceea ce a generat o nouă secesiune a soldaților plebei, pe Aventin. Decemvirii au trebuit, astfel, să abdice. Analiza acestei legende de către istorici a relevat faptul că ea reflectă practic dorința de reintegrare a plebei, tensiunile economice specifice vremii respective, căderea în sclavie a unor cetățeni romani datorită imposibilității de rambursare a împrumuturilor făcute și prin excelență dihotomia dintre plebe și patricieni, cu dorința acestora dintâi de le fi ocrotite drepturile cetățenești.

Aceste legi, acest cod decemviral, va pune temeliile dreptului public roman și privat din viitor. De altfel, “Legile celor douăsprezece table” nu au fost abrogate niciodată, ele rămânând în vigoare timp de unsprezece secole – cu toate că, între timp, multe dintre prevederile lor au fost fie modificate, fie eliminate. Pasaje din acest cod au fost preluate în lucrările juriștilor, istoricilor și gramaticilor secolelor următoare; Cicero arată că, până și în școli, chiar după patru secole de la

publicarea lor, elevii erau obligați să învețe pe de rost textul acestui monument istoric, care se considera că aduce o contribuție esențială la educația cetățenească a tineretului.

S-a susținut, de asemenea, că acest cod decemviral ar fi exprimat o nouă închidere a patriciatului – statua legea talionului, dreptul tatălui de a-și vinde copiii ca sclavi, severitatea, omologa diferența dintre patricieni și plebei, interzicea căsătoriile mixte.

Concluzii

Pe parcursul acestei lucrări am vorbit despre magistraturile romane, arătând modul în care acestea au evoluat, pe parcursul timpului, începâng cu perioada regalității și încheind cu perioada imperiului. Având în vedere faptul că nu puteam vorbi doar despre magistrați, am tratat și instituția adunărilor populare. Am început analiza cu perioada regalității. Așa cum s-a putut observa, în perioada regalității, la Roma exista un singur magistrat care concentra în mâinile sale întreaga putere. Este vorba despre rege, care avea puteri nelimitate, această instituție având chiar un caracter sacru. Având în vedere că regele deținea puterea absolută, au existat numeroase abuzuri ale acestora, fapt ce a creat o tensiune în cadrul Cetății. Aceste tensiuni s-au acumulat, concretizându-se printr-o revoltă a poporului, prin care, în cursul anului 509 Î. Hr. , ultimul rege de orgine etruscă, Tarquinius Superbus, a fost înlăturat. Ca urmare a înlăturării ultimului rege, la Roma s-a instituit o nouă formă de guvernământ, republica. În cadrul Republicii Romane, un rol important îl avea Senatul roman, senatorii bucurându-se de un prestigiu deosebit. În cadrul Republici s-a încercat conturarea unui sistem în cadrul căruia să funcționeze un principiu incipient al separației puterilor în stat. Acest deziderat nu a funcționat întotdeuna, întrucât nu exista o delimitare clară a puterilor deținute de diferite instituții ale statului roman. De asemenea, se încerca acapararea unor puteri deosebite de către anumite persoane care ocupau anumite magistraturi. Cu toate acestea, este important de semnalat faptul că, încă din Antichitate, în statul roman, precum și în cel grec se încerca o delimitare a puterilor, pentru a se evita acumularea unei puteri prea mari de către o singură persoană, fapt care ar fi condus la abuzuri. Aceste demersuri nu au reușit, existând persoane care au reușit să acumuleze o putere deosebită în mâinile lor. În cadrul magistraturilor romane existau două principii fundamentale: anualitatea și colegialitatea. Prin introducerea acestor principii, s-a încercat să se evite comiterea unor anumite abuzuri de către magistrat. Astfel, exista o dublă limitare a puterii unui magistrat. Având în vedere colegialitatea, magistrații care exercitau o anumită magistratură își împărțeau atribuțiile. De asemenea, o anumită persoană putea ocupa pentru o perioadă limitată de timp o anumită magistratură. Mai mult, la începutul Republicii, o persoană nu putea ocupa consecutiv o anumită magistratură. Cele două principii despre care vorbeam mai sus se aplicau în cazul magistraturilor ordinare. Cu toate acestea, existau și magistraturi extraordinare, care erau ocupate de o singură persoană. Spre exemplu, în situații extraordinare (invazie străină, molimă etc.) conducerea era încredințată, pentru o perioadă de șase luni, unei singure persoane, care purta denumirea de dictator. De asemenenea, existau magistraturi care se exercitau pentru o perioadă mai mare de un an, spre exemplue cenzura. Dintre toate magistraturile, în cadrul sistemului republican roman se remarca aceea a consulatului. Astfel, consulatul era considerată magistratura cea mai înaltă din cadrul Republicii, existând o perioadă în care se prevedea faptul că nu putea ocupa funcția de consul o persoană care nu fusese anterior pretor. Consulii erau în număr de doi și se bucurau de un prestigiu deosebit în cadrul statutului. Pe lângă consuli, un rol important îl jucau pretorii. Aceștia erau magistrați superiori, fiind considerați ca ocupând a doua treptă în cadrul magistraturilor romane, prin prisma importanței și prestigiului. Pretorii au avut un rol deosebit în dezvoltarea dreptului roman. De altfel, așa cum am arătat, edictul pretorului a ajuns să fie considerat un izvor de drept. Principalele atribuții ale pretorilor erau în domeniul juridic. În cadrul sistemului magistraturilor, se distingea între magistraturile superioare și cele inferioare. Printre magistraturile superioare se numărau consulatul, pretura ori cenzura, în timp ce, în cadrul magistraturile inferioare erau incluse chestura sau tribunatul. În timp ce magistrații superioari se bucurau de imperium, cei inferiori beneficiau doar de potestas. În perioada de început a perioadei Republicii, magistraturile importante erau rezervate patricienilor, plebeii fiind excluși. Cu toate acestea, ca urmare a secesiuni plebeilor, care se retrăgeau din Roma, aceștia au dobândit anumite drepturi. Astfel, ei au dobândit dreptul de a avea o magistratură care putea fi ocupată doar de către plebei, tribunatul. Treptat, aceștia au dobândit acces și la alte magistraturi, existând, spre exemplu, un edil curul și un edil plebeu. Deși a fost bine gândit, ca urmare a extinderii teritoriului roman, sistemul magistraturilor s-a diversificat și s-a mărit semnificativ. Totodată, ca urmare a extinderii teritoriului, au apărut diverse conflicte civile, care au dus, în final la căderea Republicii. În istoria Romei au existat numeroase persoane care s-au remarcat. Dintre acestea, cele mai semnificative nume sunt cele ale lui Caesar și Octavian. Caesar a fost un important om politic roman, care a făcut parte din primul triumvirat, iar în urma războiului civil câștigat în fața lui Pompei, a rămas unicul conducător al Romei. Caesar a fost declarat dictator pe viață, puterile acestuia fiind asemănătoare cu cele ale unui rege. Temându-se de puterea absolută a lui Caesar și de faptul că aceasta ar reprezenta sfârșitul Republicii, senatorii romani au organizat un complot, care s-a sfârșit prin uciderea lui Caesar, în cadrul Senatului roman, la data de 15 martie 44 Î. Hr. O altă persoană marcantă a istoriei Romei a fost Octavian. Acesta a fost fiul adoptat a lui Caesar, în fapt fiind nepotul de soră al acestuia. Octavian a făcut parte din al doilea triumvirat, alături de Crassus și de Marcus Antonius. În cadrul războiului civil purtat cu Marcus Antonius, Octavian a beneficiat de suportul poporului roman, Marcus Antonius fiind considerat un trădător, datorită faptului că o sprijinea pe Cleopatra. Octavian a ieșit învingător din acest război. Dând dovadă de mai multă inteligență politică decât Caesar, Octavian nu s-a autoproclamat dictator, cunoscând faptul că poporul roman nu îi iubește pe acei conducători care se bucură de o putere absolută. El a avut un alt plan, care s-a concretizat prin dobândirea diverselor magistraturi și funcții din statul roman. Din punct de vedere istoric, perioada lui Octavian este marcată ca fiind perioada în care a luat sfârșit Republica Romană și a fost instaurat un nou sistem de guvernare, acela al Imperiului. În cadrul Imperiului Roman, rolul central îl avea împăratul. Instaurarea Imperiului a marcat o decădere a importanței sistemului magistraturilor. Deși unele dintre acestea au continuat să existe până în momentul căderii Imperiului Roman, acestea aveau mai mult un rol simbolic, magistrații fiind lipsiți de atribuții importante. Practic, putem vorbi despre existența unor forme fără fond. Cu toate acestea, anumiți împărați au ocupat magistraturi precum consulatul sau pretura, având în vedere prestigiul deosebit de care acești magistrați se bucurau în rândul poporului roman. Ca urmare a instaurării Imperiului, majoritatea atribuțiilor deținute până atunci de către magistrați au fost preluate fie de împărat, fie din aparatul de funcționari care funcționa pe lângă acesta. Acest aparat de funcționari era alcătuit din apropiați ai împăratului, astfel încât împăratul controla aparatul. În final arătăm faptul că, pentru perioada Antichității, sistemul magistraturilor romane a fost foarte bine dezvoltat. Ideile existente în cadrul Republicii Romane au stat mai târziu la fundamentarea ideii separației puterilor în stat, principalii exponenți ai acestei idei fiind John Locke și Montesquieu. Cu toate acestea, la Roma nu se poate vorbi despre o veritabilă separație a puterilor în stat, ci mai degrabă despre o confuziune a puterilor, neexitând o delimitare clară a acestora, după cum existau și persoane care au reușit să cumuleze diverse atribuții, ceea ce ne face să arătăm că nu era vorba despre o separație a puterilor în stat. Deși teoretic, magistraturile au continuat să existe și în cadrul Imperiului Roman, faptic sfârșitul acestora se găsește în momentul căderii Republcii. Din acel moment, magistrații au exircitat mai mult atribuții onorifice. Singurul fapt care a făcut ca anumite magistraturi să nu dispară până în momentul dispariției Imperiului Roman a fost conservatorismul roman, care era reticient la dispariția unor instituții care se bucurau de un prestigiu deosebit.

Bibliografie

Bârzu Ligia, Nistor Gheorghe Vlad, Olariu Cristian, Urloiu Radu, Istoria Greciei și Romei Antice, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, București, 2003.

Bârzu Ligia, Ursu Naniu Rodica, Bohâltea Mihuț Florica, Istoria Romei Antice, Editura Fundației „Chemarea de Mâine”, București, 2004.

Carry M. , Scullard H. H. , Istoria Romei. Până la domnia lui Constantin, traducere de Ceaușu Simona, Editura All, București, 2008.

Ciucă Valerius, Lecții de drept roman, volumul I, Editura Polirom, București, 1998.

Cizek Eugen, Istoria Literaturii Latine, Editura Societății Adevărul S.A. , București, 1994.

Cizek Eugen, Istoria Romei, Editura Paideia, București, 2002.

Dio Cassius, Istoria romană, traducere de Piatkowski A. , Inteprindrea Poligrafică, Cluj, 1973.

Drîmbă Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, volumul 3, Editura Saeculum I.O. , București, 2009.

Fredouille Jean-Claude, Dicționar de civilizație romană, Traducere de Velescu Șerban „Larousse”, Editura Universul Enciclopedic, București, 2000.

Grimal Pierre, Civilizația romană, volumul 1, traducere de Cizek Eugen, Editura Minerva, București, 1973.

Guțan Manuel, Drept privat roman, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2013.

Matei Horia C. , Civilizația Romei antice, Editura Eminescu, București, 1980.

Molcuț Emil, Drept privat roman, ediție revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2011.

Mommsen Theodor, Istoria romană, volumul III, traducere de Nicolaus Joachim, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.

Rober Jean-Noel, Roma, traducere de Ceaușu Simona, Editura All, București, 2002.

Rousseau Jean Jacques, Contractul social, traducere de Dașcovici N. , Editura Mondero, București, 2007.

Stoicescu Costică, Curs elementar de drept roman, retipărire după edițiunea a III-a revăzută și adăugită, București, 1932, Editura Universul Juridic, București, 2009.

Tudor Dumitru, Enciclopedia civilizației romane, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

=== 22fca1968e3968441802b303aa0637b4fc74e21f_349590_2 ===