Magia Televizualului
„MAGIA” TELEVIZUALULUI
INTRODUCERE
TELEVIZUALUL „MAGIE” SAU REALITATE
BISERICA ȘI MASS-MEDIA
MESAJUL CREDINȚEI ÎMPĂRTĂȘIT PRIN MIJLOACELE MODERNE DE COMUNICARE
TELEVIZIUNEA „TRINITAS”
EFECTELE TELEVIZORULUI ASUPRA OMULUI
BOLILE PSIHICE DATORATE TELEVIZORULUI
TELEVIZORUL – PERICOL ÎN CALEA MÂNTUIRII
CONCLUZII
INTRODUCERE
Televiziunea reprezintă o forța, iar aceasta decurge din capacitate ape care o are de a transmite imagini în mișcare, de a te face să vezi în fața ochilor „realități” care de fapt nu sunt în acel loc sau care nici nu există. Cercetările în domeniu au arătat că aceste imagini, spre deosebire de cele formate prin vederea lucrurilor care ne înconjoară efectiv, au capacitatea de a pătrunde cu o forță deosebită subconștientul uman. Se pare că televiziunea exploatează o tendință inconștientă a psihicului uman, respective înclinarea omului în de a se încrede în ceea ce vede cu proprii ochi.
Prin această putere pe care o deține televiziunea, este marcată în mod esențial existența omului contemporan, influențând chiar și modul lui religios de a fi. Astfel m-am gândit la această lucrare în care să prezint pe de o parte rolul pe care îl are televiziunea în propovăduirea credinței, iar pe de altă parte influența negativă pe care o poate avea televizualul asupra omului.
M-am gândit la această lucrare încercând să răspund la întrebarea: „Este vizionarea TV un act religios?”. Așa am început să cercetez aspecte referitoare la televizionare care au dus la crearea acestei lucrări în care am încercat să sublinez atât aspecte positive, cât și negative legate de aceasta.
În primul capitol am explicat titlul lucrării, „Magia” televizualului, arătând că televizualul nu este realitate, chiar dacă noi îl percepem ca și realitate, dar și puterea pe care imaginile în mișcare o dețin în modelarea imaginției și manipularea oamenilor, care-și petrec foarte mult timp în fața televizorului, conducând mintea într-o stare semihipnotică.
Partea a doua a lucrării am dedicat-o propovăduirii credinței creștine și prin mijloacele de comunicare moderne, subliniind importanța pe care o are un post de televiziune precum „Trinitas” unde orice creștin poate avea acces la emisiuni, ce contribuie la păstrarea și promovarea identității și spiritualității creștin-ortodoxe românești în relație cu alte Biserici și popoare, oferind și altora experiența noastră spirituală și învățând de la ei ceea ce este practic și folositor. Toată activitatea postului de Televiziune TRINITAS, este receptarea bucuriei și păcii, pe care le aduce în sufletele și casele creștinilor, într-o societate în care există din păcate încă multă sărăcie materială, singurătate, incertitudine, și ca urmare, dorința de comunicare sinceră și comuniune frățească.
În cea de-a treia parte am arătat și efectele negative pe care le are petrecerea unui timp îndelungat în fața televizorului, atât din punct de vedere psihic cât și duhovnicesc, existând la ora actuală o dependență pe care televiziunea o generează, și care este destul de ușor de observat la mulți oameni care se dezlipesc cu greu de televizor. Un alt aspect îl constituie pentru unii piedica pe care o pun în calea mântuirii, din păcate mulți oameni epuizându-se în vizionarea unor slujbe la care ar trebui să participle personal și nu prin intermediul micului ecran.
Scopul acestei lucrări este acela de a spune că televizionarea în Biserică este bună și necesară, până la un punct, dar nu și suficientă. Ea poate ajuta la mântuirea omului, atâta vreme cât folosirea sa este una echilibrată și în scopul îmbunătățirii vieții spirituale, dar nu poate mântui. Pentru mântuire omul are nevoie de aprofundare și experiere directă și personal, ceea ce nu se poate realiza prin intermediul ecranului TV.
TELEVIZUALUL „MAGIE” SAU REALITATE?
Televizualul se refera la toate emisiunile de televiziune ce ne sunt expuse pe micul ecran, considerate a fii prezentări a unor realități (știri, reportaje, concursuri sportive.) sau a unor ficțiuni(filmele, emisiuni de divertisment.). Pentru a înțelege mai bine dacă televizualul este „magie ”sau realitate, voi încerca să prezint câteva aspecte referitoare la cei doi termini.
Din punct de vedre terminologic cuvântul „realitate” reprezintă „existența efectivă, obiectivă, un fapt concret, un lucru real, o stare de fapt” sau pe scurt „un adevăr”, iar cuvântul „magie” arată „puterea irezistibilă de atracție, de fascinare; farmec, încântare”. Adeseori ne amăgim privind la televizor așa zisele „realități”, pe care noi, văzându-le, avem impresia că, așa și sunt. Nimic mai fals. De fapt, nici lumina, nici culorile, nici sunetul sau distanțele nu sunt aceleași cu cele din realitate, ele sunt prelucrate tehnic pentru a încânta ochiul și urechea, iată deci că lumea de pe micul ecran este diferită de cea adevărată, putând fii considerată doar întrucâtva asemănătoare. De fapt, televizorul apelează la capacitatea imaginației de a recunoaște, prin asemănare, cele văzute la el cu cele reale și de a le valida ca autentice.
„Această construcție artificială a lumii TV – lumină, culoare, sunet, mișcare rapidă a cadrelor, dramatism – are cel mai adesea forța de a impresiona mai puternic mintea decât se întâmplă în realitate. Apare așa-zisa hiperrealitate, senzația că toate cele văzute sunt nu numai reale, ci chiar mai veridice decât realitatea”.
Prin intermediul televizorului putem vedea nu numai lucruri care s-au petrecut în alt spațiu și timp decât cele în care trăim noi, dar și fapte care sunt create și se petrec numai ca să fie filmate și transmise la televizor. Adică, nu sunt văzute pentru că există, ci există sau se plăsmuiesc pentru a fi văzute.
Așadar, lumea de la televizor nu ne înconjoară, nu există în vecinătatea noastră, precum lumea oricărei experiențe cotidiene, ci noi ne proiectăm mintal, prin vedere și imaginație, în interiorul ei.
Acest fenomen este întâlnit și în starea de vis, în care ne proiectăm doar mintal, prin imaginație, în coordonatele spațio-temporale ale întâmplărilor visate. Vedem lumea din vis în fața ochilor minții ni se pare că se află în fața noastră acum și aici, că o experiem în modul cel mai real cu putință, la fel ca și la televizor, însă nu este vorba decât de o iluzie, de amăgirea pe care o produce sugestia hipnotică indusă de imaginea în mișcare. „ Fenomenul decuplării spațio-temporale este o caracteristică fundamentală a tuturor experiențelor imaginarului.
Lumea micului ecran nu este concretă, nu are perspectiva și tridimensionalitatea spațiului real, al lumii ce ne înconjoară. Când ne uităm la televizor, nu putem adânci planul observării într-o perspectivă mai îndepărtată sau mai apropiată și nici nu putem observa întregul spațiu pe care îl presupune realitatea filmată, chiar și atunci când este vorba de imagini 3D.
Într-o experiență firească, oamenii participă cu toate simțurile și cu tot corpul. Rotim capul, ne aplecăm, mișcăm ochii, focalizăm privirea, auzim, mirosim, într-un cuvânt, suntem integrați cu toată ființa, prin toate simțurile în mediul pe care-l percepem. În fața televizorului însă, privirea este fixă, lipită de ecran, iar corpul se află într-o stare de imobilitate.
Spațiul imaginar este unul reprezentativ, și nu perceptiv. Ni-l putem doar reprezenta prin intermediul imaginației, căci nu-l putem percepe în mod real, neavând consistență fizică. „ Spațiul reprezentativ, demonstrează Piaget, apare odată cu funcția simbolică. Acest spațiu este legat de acțiune, deoarece reprezentarea spațială e o acțiune interiorizată”. Cu alte cuvinte, numai participând la acțiunea respectivă, interiorizând-o, vom putea să parcurgem, să străbatem spațiul în cauză. Acestea sunt legile percepției spațiale a imaginarului, care se aplică și în cazul televizionării.
Ceea ce noi vedem la televizor nu se petrec în același spațiu și timp cu cele în care noi trăim. „Comunicarea televizuală, creează ceea ce putem numi decuplare spatio-temporala discontinua.”
Dintre toate experiențele pe care omul le are pe parcursul vieții, cele vizuale ocupă un loc central. Una este să ni se povestească o întâmplare și cu totul altceva să fim martori ai acelei întâmplări. Vederea, se pare, ne apropie cel mai mult de o realitate, oferind premisele unei intime implicări, deoarece lumea există pentru noi în primul rând pentru că o vedem.
În orice experiență vizuală pe care omul a avut-o în mod conștient de-a lungul vieții, realitatea cu care era confruntată, se afla undeva, în fața ochilor, mai aproape sau mai departe, astfel încât putea să fie percepută vizual, auditiv și chiar olfactiv sau tactil. Faptele petrecute sau lucrurile văzute nu numai că se aflau într-o vecinătate a noastră, dar ele aveau loc simultan cu procesul observării noastre. Vedem ceea ce se întâmplă numai dacă suntem martorii întâmplării respective. Nu s-a pomenit până în epoca tehnologiei audio-video să poți vedea cu ochii trupești ceea ce s-a petrecut cu săptămâni sau luni în urmă sau ceva aflat la sute și kilometri distanță.
Ecranul TV devine o fereastră, prin care putem percepe și cunoaște ce se întâmplă pe strada, în orașul, în țara în care trăim sau în lumea întreagă. Astfel, prin sugestie sau convenție mentală ajunsă la automatism, imaginile de la televizor, proiectare prin vedere pe ecranul minții, sunt asimilate acelora pe care le produce de obicei experiența directă, nemijlocită de televizor a acelor realități vizionate. Ca și cum am fi martorii acelor evenimente.
Cu toate că aceasta este astăzi impresia generală a majorității oamenilor, cercetările din ultimii ani demonstrează cu totul altceva: când ne uităm la televizor, mintea noastră nu funcționează ca atunci când vedem sau când întâlnim noi înșine acele lucruri sau întâmplări în viața noastră cotidiană, când le experiem fără mijlocirea ecranului. Nici activitatea corticală și nici cea psihică nu sunt compatibile cu cele parcurse în fața televizorului.
Concluzia la care ajung cercetătorii fenomenului televizual este că experiența vizionării programelor TV este complet diferită de aceea pe care oamenii au avut-o de-a lungul veacului în perceperea realității. Prin caracteristicile ei cele mai generale, această experiență poate fii ușor integrată în categoria experiențelor imaginarului, în familia stărilor alterate de conștiință precum ar fi visul, hipnoza, sau stările generale în unele practici orientale, în halucinațiile provocare de drog sau de bolile psihice.
Prin urmare „efectul mediei audio-video este unul de tip magic dat fiind faptul că după numai două minute de la instalarea în fața televizorului crește fantastic emisia undelor alfa, ale pasivității, stări semi-hipnotice, reveriei și teledependenței.”
Un ins care petrece circa 3-6 ore în fața televizorului și crede, nu în realitatea lucrului ci în imaginea lui, pe care i-o furnizează prelucrarea (deconstrucția) televizuală, este vrăjit, confiscat mintal și simțual de fantasmele televizuale, astfel ca aproape nu-și mai aparține.
„Așadar, întâlnirea cu ecranul video este însoțită de o transformare în modul de funcționare a creierului uman, transformare similară celei produse de droguri sau de substanțe halucinogene. Se pare deci, că imaginea TV, deși nu este o substanță care să pătrundă în corpul omului precum drogul, favorizează ca și acesta evaziunea în imaginar, starea euforică și chiar intrarea într-o stare alterată de conștiință. Nu este vorba numai despre starea aceea în care subiectul simte intens eliberarea de toate legăturile cu lumea reală, de trecut sau de existența cotidiană pentru a se refugia în visarea cu ochii deschiși, ci chiar este indusă o stare compatibilă până la identitate cu stările hipnotice și halucinatorii. Aici aflându-se cheia hegemoniei pe care televiziunea a dobândit-o asupra conștiinței oamenilor. Astfel televiziunea se dovedește a fi o tehnologie capabilă să inducă gânduri și emoții, să reorganizeze modul de gândire al omului, să-i indusă o stare compatibilă până la identitate cu stările hipnotice și halucinatorii. Aici aflându-se cheia hegemoniei pe care televiziunea a dobândit-o asupra conștiinței oamenilor. Astfel televiziunea se dovedește a fi o tehnologie capabilă să inducă gânduri și emoții, să reorganizeze modul de gândire al omului, să-i modeleze imaginația și prin aceasta modul său religios de a fi și iată fără să ne dăm seama micul ecran pune stăpânire pe libertatea noastră de a gândi, de a alege, sau de a fi.
Magicul explică atât fascinația exercitată de televiziune asupra tuturor oamenilor, cât și uriașa forță de manipulare exercitată de acest mijloc de comunicare. Efectul de real al imaginilor în mișcare, suspendarea îndoielii datorată vederii cu propriii ochi, caracterul dramatic, intens emoțional al conținutului programelor TV, preponderența efectului subliminal al mesajelor transmise și caracterul semihipnotic al stării mentale parcurse de telespectator, sunt doar câteva din trăsăturile fundamentale ale actului vizionării ce favorizează în mod deosebit un efect „magic” al televiziunii. De asemenea, intruziunea lumii TV în imaginarul indivizilor și forța pe care imaginile video o au în modelarea imaginarului uman investesc televiziunea cu o semnificativă putere magică. Și chiar dacă nu ne dăm seama, prețul pe care îl plătim, pentru petrecerea timpului în fața televizorului este însăși libertatea de a gândi, de a alege singuri, de a ne defini un mod personal de a fi. Prin mecanismele pe care le pune în mișcare, televiziunea are acces liber la tabloul de comandă al conștiinței umane.
Impunându-și propria imagine despre lume în mintea telespectatorilor, televiziunea conduce la o adevărată schizofrenie în petrecerea realității și iată că tot mai mulți oameni despărțiți prin televizor de mediul ce-i înconjoară și de habitatul familial ajung să se însingureze, să se izoleze în interiorul unei lumi de imagini care adesea nu mai are nimic comun cu realitatea. Neapucând să se echilibreze sufletește, să reflecteze la el însuși, să se regăsească în viața de familie sau în natură, victima mirajului TV acumulează tensiuni psihice uriașe care contribuie la apariția unor boli psihice.
Dependența de televizor este un fenomen extrem de complex, nu numai de ordin psihologic, comportamental, cognitiv și afectiv, ci și magic. Astfel, orice se vizionează la televizor devine pricină pentru creșterea timpului de vizionare, poartă deschisă dezvoltării acestui obicei până la apariția legăturii de dependență, până la intoxicarea minții.
„Este suficient să ne uităm zilnic câteva ceasuri la televizor, să adunăm și să depozităm în subconștientul nostru mii, sute de mii, milioane de imagini, ca să ne schimbăm treptat, fără să ne dăm seama, modul de a gândi, de a ne raporta la realitate, comportamentul, obiectivele, dorințele și chiar năzuințele. Acestea se întâmplă chiar dacă suntem de acord sau nu cu ceea ce vedem, chiar ne uităm cu interes sau cu indiferență la acele imagini, sau critic. Oricum ar fi primite imaginile, odată văzute și înregistrate în subconștient, acestea devin realitate de conștiință, reper de judecată, grilă de interpretare în înțelegerea lumii înconjurătoare, temei al atitudinilor comportamentelor”.
Televiziunea este un mediu de comunicare unic în istoria umanității, imposibil de comparat cu oricare altul. Ea aduce în plus față de radio sau ziar, imaginea în mișcare care are o forță extraordinară asupra conștiinței omului.
Imaginile au o putere enormă asupra oamenilor: „ne transformăm în imaginile pe care le purtăm în minte ”, susține J. Mander. Altfel spus imaginile pe care le primim pot ajunge să ne definească modul de a gândi, comportamentul, dorințele sau întreaga noastră existență, „copii se comportă, merg, vorbesc sau zâmbesc precum părinții lor, observă J. Mander, pentru că ei poartă imaginile acestora în minte”. Și, pentru a vedea că aceasta nu este neapărat un dat genetic, el aduce în atenție un exemplu cunoscut tuturor, și anume: prietenii care trăiesc ani de zile împreună sau soțul și soția care ajung să semene atât de mult unul cu celălalt, încât adesea sunt considerați frați. Acest fenomen nu se manifestă însă în aceeași măsură la oamenii orbi, la cei care nu-și pot vedea chipul partenerului de viață.
„Realitatea este percepută, după cum subliniază J. Lull, interpretată și sintetizată prin intermediul imaginației. Experiențele, imaginile simbolice, miturile sau tot ce definește existența noastră cotidiană încă din primii ani de viață se adună în mintea fiecăruia dintre noi, constituindu-se în structuri simbolice de sensuri care ne modelează afectiv, ne influențează în mod constant și continuu ideile, gândirea conștientă și chiar perceperea realității.”
Pentru omul modern a vede imagini din cele mai diverse, a asculta cuvinte sau învățături contradictorii, a se împărtăși din orice experiență pe care o pune la dispoziție societatea sau lumea înconjurătoare este ca și cum s-ar plimba pe o plajă și ar aduna o mulțime de pietricele interesante, din care pe unele le-ar băga în sac, iar pe celelalte le-ar arunca înapoia sa. Acest om crescut la școala evoluționistă sau materialistă a timpului nostru consideră că liberul arbitru sau rațiunea îi permit să selecteze din imaginile sau experiențele întâlnite pe acelea care îi convin sau îl interesează, iar pe celelalte, chiar dacă s-a împărtășit deja de ele, le poate azvârli cu ușurință în coșul uitării, fără a le îngădui să lase vreo urmă sau influență în adâncul sufletului. Omul modern își zice că el este capabil să discearnă ce este bun, adevărat sau folositor, din tot ceea ce vede sau aude. El însă se înșeală, căci petrecând zilnic câteva ore în fața televizorului, nu realizează că mulțimea de imagini, stări emoționale, sentimente sau dorințe care-i modelează imaginația și au capacitatea de a-i influența nu numai gândurile și concepțiile, ci și, pe calea hormonală, activitatea organică, starea fiziologică, sensibilitatea emoțională, caracterul și personalitatea.
Pentru a reflecta la capacitatea pe care o au imaginile de a substitui și domina imaginile personale, voi supune spre analiză de exemplu, citirea unei cărți, în urma căreia ne construim în propria minte imaginea lucrurilor, întâmplările sau personajele prezentate acolo. Deși, mai multe persoane lecturează aceeași carte, fiecare își imaginează personajele sau întâmplările descrise în mod diferit, în funcție de puterea imaginativă a fiecăruia și de orizontul de înțelegere în care este integrată acea realitate. Întotdeauna poate exista o îmbogățire sau o sărăcire a mesajului unei cărți, astfel că niciodată personajele aceluiași roman nu vor arăta la fel în mintea fiecărui cititor. Ele sunt o combinație între ceea ce dorește scriitorul să sugereze și ceea ce intuiește fiecare cititor în parte. Prin lectură devenim și noi autori, reconstruind narațiunea în interiorul minții noastre. Dacă cineva aduce în discuție subiectul unei cărți citite, atunci, instantaneu ne vor reveni în minte întâmplările și oamenii de acolo, așa cum ni le-am imaginat pe parcursul lecturii.
După ce am vizionat ecranizarea acestei cărți, personajele sau întâmplările pe care le vom avea în minte nu mai seamănă nici cu cele din carte, cele descrise de autor, nici cu cele din mintea noastră. Actorii care interpretează rolurile respective își impun propria lor personalitate – chip, mimică, gesturi – personajului interpretat. În cazul acesta, imaginația noastră nu mai este liberă să construiască simbolic, adâncind niște înțelesuri sau proiectând niște lucruri în minte pentru a zămisli chipurile narate. Ea nu face decât să primească, să proiecteze imaginile TV pe ecranul minții și să le ia ca pe un dat. Această forță este atât de mare , încât, se pare că toți oamenii care au văzut un film după citirea unei cărți uită imaginile construite în minte, în urma lecturii, substituindu-le cu cele din film.
„În orice competiție între o imagine generată intern și una care este pregătită pentru tine și transmisă prin mass-media cu imagini în mișcare,imaginea ta proprie este surclasată. Odată sunt în capul tău, mintea nu mai poate să facă distincție între imaginea care a fost colectată direct și cea primită prin intermediul televiziunii.(…)
Prin mulțimea imaginilor furnizate de-a lungul anilor, televiziunea are capacitatea de a ne domina bagajul de imagini personale – formate prin cărți și prin imaginație – și este, de asemenea, capabilă, cel puțin temporar, să genereze confuzie între ceea ce este experiență reală și ceea ce este primit de la televizor. Mintea este foarte democratică în privința imaginilor disponibile, toate sunt egal valabile pentru reamintire și utilizare. Așa se întâmplă că, atunci când avem nevoie de o imagine, indiferent din ce motiv, este probabil să regăsim o imagine implantată și să o luăm una personală. Rădăcina acestei nefericite situații stă în faptul că, până foarte recent, ființele umane nu au avut nevoie să facă distincție între imaginile artificiale ale unor evenimente inaccesibile fizic și imaginile reale ale evenimentelor la care au participat.”
Practic, după cum sugerează mulți dintre cercetători, vizionarea TV contribuie in mod esențial la diminuarea controlului interior al proceselor mentale și la preluarea acestuia de către mediu (stimulii externi sau mijloacele de manipulare), antrenându-i pe oameni pentru a fi momâi.
„Televiziunea postmodernă urmărește asiduu autenticul, trăitul, emoționalul, așezând excepția la loc de normă, forțând limitele genurilor și stimulând participarea prin interactivitate, cea mai puternică armă a iluziei realității. Conceptele de narativitate, expresivitate, personaj, figurant, scenariu, reconstituire sunt redimensionate, având ca rezultat apariția unor genuri hibrid: talk-show-ul, relaity-show-ul, docu-drama, panel-show-ul, tarvel&living, psiho-show-ul, toate aceste genuri fiind o expresie clară a nevoii omului de realitate, care să îi distragă atenția de la glasul conștiinței care reclamă acut și strident un vid existențial. În același timp, aceste genuri, caracteristice postmodernismului media, pun sub semnul întrebării ceea ce poate însemna realitatea și modul în care putem să ajungem să o cunoaștem”.
În acest sens, Jean Baudrillard susținea că „realitatea a fost treptat neutralizată de mass-media, care inițial a reflectat-o, apoi a mascat-o, pentru ca în final să o producă sub forma unui simulacru al realității care distruge orice semnificație și orice relație cu aceasta”. Suntem, așadar, amăgiți să ne uităm la o televiziune cu oameni adevărați și pentru oameni adevărați, de tip reality- show , însă, intenția reală este aceea de a elimina distanța dintre spectator și spectacol.
Eliminarea acestei distanțe are efect multiplu. În primul rând, răspunde nevoii crescânde a omului de realitate, ceea ce îl ține pe acesta prizonier propriilor limite, despărțit de glasul propriei conștiințe. În al doilea rând, creează impresia că tu poți oricând să încetezi a mai fi spectator și devii spectacol, prin urmare, ceea ce vezi, ți se poate întâmpla oricând și ție, ceea ce te face să tragi concluzia, că fenomenul la care ești martor este mult mai răspândit decât ai crezut, și de cât este, de fapt, în realitate. Or, acest lucru poate facilita uluitor de mult inducerea unor mentalități, norme comportamentale, a unor principii cu care, în mod normal, majoritatea oamenilor nu ar fi de acord, astfel creându-se artificial o nouă majoritate, ajutată semnificativ de efectul de agendă. În al treilea rând, această dizolvarea a distanței are ca efect obișnuirea omului cu nuditatea sufletească proprie, dar și a celuilalt.
Reality-show-ul consacră o nouă viață: viața teatralizată, în care omul își joacă propriul rol. Statutul de actor al propriei vieți nu este unul întâmplător. El scoate omul duhovnicesc din sine. Îl așează pe scena vieții și îl obligă să exhibeze tot ceea ce ține de interioritatea sa.
Aceeași agresare a simțirii omului duhovnicesc se manifestă și prin emisiunile de tip talk-show, care, în calitatea sa de produs al neoteleviziunii „transformă spectatorul din vizitator de muzeu”, așa cum era în paleoteleviziune, în actor direct implicat. Talk-show-ul, care împărtășește o serie de caracteristici cu reality-show-ul, precum realitatea, aparenta apropiere telespectator-televiziune, centrarea pe „realitatea ficționată”, amestecul genurilor, cu alte cuvinte hibridizarea,importanța dispozitivului tehnic, propunerea, funcția socială, facilitează o interacțiune între cele două lumi, a realului și a televizualului păstrând intactă ierarhia simbolică a cadrului media. Acest lucru se realizează fie prin abordarea limitei ( banda de forum a mesajelor transmise de telespectatori pe durata desfășurării show-ului), fie prin depășirea limitei (prezența în platou, ca spectator în public, sau ca protagonist). Căci a apărea la televizor, fizic, sau măcar prin voce, la telefon, echivalează cu o depășire a limitei, cu a păși într-un loc valoros și valorizant, te consacră pentru moment ca ființă.
În aceeași categorie a instrumentelor media care dezechilibrează simțirea omului duhovnicesc pot fi încadrate și știrile de televiziune care intră într-o nouă eră, odată cu sfârșitul anilor ’90, marcat de segmentarea și profesionalizarea publicului. Această nouă eră, pornind de la principiul conform căruia „ publicul nu dorește niciodată evenimentul real, ci spectacolul acestuia”, este marcată de migrarea atenției regizorale dinspre veridicitatea știrii spre ambalarea acesteia. Astfel jurnalul de succes al lumii contemporane încetează să mai fie cel obiectiv și echidistant, și apare cel de genul Știrilor de la ora 5.
În fine, „publicitatea are, la rândul ei, un impact semnificativ asupra ființei umane, în dimensiunea sa sufletească. În analiza acestui impact se conturează două direcții net diferențiate”: susținătorii publicității care scot în evidență aspecte benefice ale acesteia, pe de o parte, și cercetătorii și universitarii, pe de altă parte, care pun accentul cu fermitate pe posibilitatea manipulării.
Susținătorii și beneficiarii publicității susțin faptul că aceasta ajută la dezvoltarea societăților moderne, favorizând consumul, și, deci, dinamismul economic al țărilor. Totodată ei afirmă că publicitatea îi oferă consumatorului informații care să îl ajute să facă alegerile cu plăcere și umor, ignorând, voit sau nu, faptul că multitudinea de posibilități așează ființa umană sub presiunea stresului decizional.
Opozanții acesteia, însă, atrag atenția asupra faptului că publicitatea creează nevoi artificiale, favorizează risipa de energie, promovează o formă de conformism social, dând în același timp consumatorilor, prin anumite tehnici foarte subtile de persuasiune, iluzia că acționează liber.
Cert este că domeniul publicității este unul animat de interese economice foarte mari, ceea ce a făcut posibilă finanțarea dezvoltării unui domeniu de cercetare psihologică vast și aprofundat privind construirea celei mai eficiente metode de promovare a unui produs. O evaluare a acestei cercetări duce la tipologie a publicității după cum urmează:
Publicitatea mecanicistă care, pornind de la teoriile privind reflexul condiționat, practică bombardarea intensă a receptorului cu ajutorul mass-media. Repetarea mesajelor trebuie să atragă atenția, să o seducă și să o oblige să rețină. În această situație, consumatorul este văzut ca fiind pasiv și maleabil. În prezent, acest gen de publicitate este considerat simplist și reductivist.
Publicitatea sugestivă, de inspirație freudiană, tratează actul cumpărării nu ca pe un act economic, ci ca pe un act simbolic, prin aceea că se leagă de dorințele, de fantasmele și de stările afective ale ființei umane. Prezentarea obiectului publicității prin asociere cu un altul care face apel la centrul nervos al sexualității, va transfera dorința manifestată față de cel din urmă, asupra celui dintâi. Astfel traseul urmat este: atenție, interes, dorință, achiziție.
Publicitatea sociologică, însă, care pleacă de la cercetările care au relevat puterea grupurilor ca fiind mai mare decât a mediului televizual în sine și care este caracteristică perioadei prezente, își îndreaptă atenția supra ființei umane în context social.
Modelul televizual existent în România este unul comercial. „Căminele au fost invadate de emisiuni de divertisment (cumpărate sau copiind formate deja consacrate), telenovele și filme de aventuri, de prezentatoare ingenue, care zâmbesc candid, referindu-se la victimele unei catastrofe, de talk-show-uri spumoase (în locul dezbaterilor sobre de dinainte), de jocuri de noroc sofisticate (care au declanșat mișcări de mobilizare socială incredibile, precum cumpărările uriașe de bilete și audiențe enorme la tragerile săptămânale la Bingo), de concursuri variate și de emisiuni siropoase, axate pe adaptarea unor concepte de succes din Occident.”
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „sufletul omului este ca o cetate. Și tot ca într-o cetate, și în sufletul omului sunt oșteni care păzesc cetatea de furi, dar și tâlhari care încearcă să intre pe furiș în cetate și să o prade. Iar porțile pe care intră furii sunt cele cinci simțuri. Cât timp nu sunt păzite, furii intră pe ele și fură lucrurile de preț din cetate.” Vederea este una din cele cinci porți despre care vorbea Sfântul Ioan Gură de Aur. Iar vederea omului nihilist este veșnic deschisă, căci televiziunea îi manipulează privirea.
Ne considerăm mai informați datorită amplorii pe care au luat-o în ultimul timp mijloacele de informare în masă, dar suntem mai robiți de acestea. Un număr din ce în ce mai mare de persoane au devenit dependente de televizor, considerat : prietenul celor singuri, tăria celor slabi și nefericiți, stropul de uitare a celor prea ocupați. Mai nou televizorul învață, prognozează, educă, incită și ponderează, cu alte cuvinte, înlocuiește o prezență umană. Oare? Să fie televizorul surogatul perfect al umanului? Este el „magie” sau realitate!?
BISERICA ȘI MASS-MEDIA
Am văzut în cele prezentate până acum că ceea ce numim cultura media este în prezent fundalul pe care se proiectează modernitatea ca și creație a gândirii și a practicii apusene atât la nivel ideatic, normativ cât și practic, în toate aspectele ei: politic, social, economic, artistic etc., fiind „o cultură a imaginii care privilegiază fie văzul, fie auzul sau le combină, în același timp apelând la o gamă largă de emoții, sentimente și idei” . Legătura este atât de strânsă și de evidentă încât se poate considera că postmodernismul s-a consolidat în paralel cu construirea societății comunicaționale. În opinia unui binecunoscut teoretician al culturii media, Douglas Kelnner, nu există distincție între cultură și comunicare. El afirmă simplu: „Cultura nu poate fi decât comunicațională”. La rândul său, cultura media mizează din plin pe consumatorism, iar globalizarea este o consecință directă a omogenizării diverselor culturi sub umbrela foarte largă a culturii media.
Trăim într-o lume secularizată. Realitatea acestei afirmații se constituie, în premiza fundamentală a oricărui discurs privind relația și raporturile între Biserică și mass-media, pe de o parte, pentru că mass-media este un exponent important al unei societăți secularizate, iar pe de alta parte, în perspectiva necesității folosirii de către Biserică a mijloacelor de comunicare în masă ca modalități reale eficiente de propovăduire și de apărare a învățăturii de credință.
Secularizarea este o realitate astăzi, o realitate dureroasă, în devenirea spirituală a umanității. Sintetizând fenomenul prezent al secularizării, sub povara căruia trăiește omul începutului de secol XXI, un teolog romano-catolic observa că "față de încrederea excesivă în forțele umane, promovată de Renaștere, avea să răspundă curând fidelismul tragic al Reformei, cu încrederea în fața grației divine, pentru ca, apoi, într-un nou reflux, umanismul iluminist să dea naștere ateismului contemporan, adică autodeificării omului lipsit de o autentică autodeificare creștină" . Acestei afirmări seculare a individualismului îi putem adăuga, într-un tablou general " dezvoltarea valorilor liberale, subordinea normelor sociale, celor economice și presiunea societății moderne pentru controlarea și organizarea timpului liber al indivizilor" , contextul social – politic (societatea politica de tip capitalist, socialist, democratic sau totalitar) , cu elementele caracteristice (educație, cultură, mass-media etc.), iar în plan religios, prozelitismul neo-protestant sau sectar și influențele fals religioase, sincretiste, cu trimiteri la filosofiile și concepțiile de viață asiatice.
Mass-media are pretutindeni în lume o importanță deosebită, constituindu-se astăzi într-o forță imensă, care nu numai că informează, dar și modelează atitudini și comportamente. Mass-media îi influențează profund pe oameni în felul de a înțelege viața, lumea și propria lor existență: influențează, deci, un univers care ține prin excelentă de rosturile și competențele Bisericii.
În acest cadru general, Biserica trebuie să dea mărturie și să comunice credincioșilor și întregii lumi mesajul Evangheliei Mântuitorului Hristos, învățătura de credință ortodoxă, dar și să răspundă atacurilor eterodoxe, atee si secularizării.
Și, dacă este evident că în pastorația sfârșitului de mileniu Biserica creștină folosește și va trebui să apeleze tot mai mult la mijloacele mass-media, voi încerca să răspund la următoarele întrebări:
1. Ce este mass-media?
Sintagma, consacrată mai întâi în limba engleză și atât de des întrebuințată în limbajul curent, reunește două cuvinte de origine latină: „masa”, prin care se înțelege " o cantitate mare de entități agreate" și „medium”, pl. „media” , " mijloc de transmitere a ceva", se referă la "mijloacele de comunicare în masă", înțelese ca " seturi de tehnici și metode de transmitere, de către furnizori centralizați, a unor mesaje, unei audiente largi, eterogene și dispersate geografic" . Mijloacele de comunicare în masă sunt: presa scrisa, radio, televiziune, internetul, publicitatea prin afișe etc.
Primul astfel de mijloc de comunicare, în ordine istorica, este tiparul, inventat de Johann Guttenberg în anul 1455 și folosit pentru publicarea celei dintâi cărți, însăși "Cartea Cărților", Biblia de 42 de rânduri (cuprinzând 1282 de pagini, pe câte două coloane, trasă în 300 de exemplare). Descoperirea lui Guttenberg a marcat începutul unei noi perioade în istoria civilizației și culturii umane – de unde și sintagme precum Galaxia Guttenberg sau Civilizația Guttenberg – cu imense foloase în răspândirea credinței și teologiei creștine, în dezvoltarea culturii scrise.
Se consideră însă că putem vorbi de mass-media abia de la mijlocul sec. al XIX-lea, adică din momentul în care audiența a devenit suficient de largă și eterogenă. Ziarele și cărțile publicate înaintea acestei perioade se adresau exclusiv unor elite. In deceniul al patrulea al secolului trecut, prin apariția fenomenului "penny press" – ieftinirea presei – audiență s-a mărit în mod deosebit, dar mai ales și-a schimbat structura, devenind o audiență de masă. Ieftinirea presei, inclusiv a cărților, este principala cauză a acestui fenomen, dar trebuie să luam în calcul, în același timp, și schimbarea de orientare, publicațiile adresându-se de acum încolo, în primul rând oamenilor obișnuiți .
De la începuturile veacului nostru Galaxia Guttenberg capta un concurent primejdios. E fenomenul civilizației Marconi, negreșit, un factor enorm al progresului, căci de la lectura se trece la audibilitate. Ba chiar actul lecturii e în bună măsură potențat prin descoperirea telefonului, telegrafului, radioului, filmului.
Descoperirile legate de epocalul Marconi – inventatorul sistemului de telecomunicații fără fir pe baza utilizării undelor electromagnetice – au fost, se știe, extraordinar de favorizante dezvoltării presei, și în general mass mediei. Dezvoltarea semnificativă a mijloacelor de comunicare în masă s-a produs însă, in acest secol prin apariția mass-mediei electronice: prima jumătate de secol a fost marcată de apariția cinematografului și a radioului, iar a doua de extinderea la nivel de masă a televiziunii, descoperită încă din deceniul al treilea. În sfârșit perioada pe care o traversăm este marcată de dezvoltarea comunicării informaționale computerizate, cum ar fi sistemul Internet, prin sateliți artificiali, ș.a.m.d.
Din punct de vedere tehnic, comunicarea de masa presupune comunicatori profesioniști, specializați în transmiterea mesajelor prin intermediul diferitelor mijloace, ca și un sistem de control al comunicării. Cea mai cunoscuta schema de analiza a comunicării de masă este cea propusă de Harold D. Laswell (The structurea and Function of Comunication in Society, 1948). Ea stabilește cinci direcții de analiză în funcție de cinci întrebări privitoare la procesul comunicațional: cine? ce spune? pe ce canal? cui? cu ce efect?
2. Se poate vorbi de o legătura între Biserică și mass-media?
Voi remarca, mai întâi, ce au comun Biserica și mass-media și anume comunicarea, înțeleasa ca împărtășire, ca dăruire de bunuri spirituale către semeni, calitate consubstanțială vieții umane. Prin însăși structura ei, de la creație, ființa umană este comunitară, având ca dar viața, ce nu se poate dezvolta decât în comuniunea cu aproapele. De la începuturile sale și până astăzi oamenii au comunicat între ei și și-au transmis gânduri, idei, cuvinte etc., influențându-se reciproc. De aceea și comunicarea a fost înțeleasă și definită diferit de-a lungul timpului. Astăzi, în viața cotidiană a omului, comunicarea capătă o dimensiune și o semnificație cum n-a avut-o vreodată in istoria umanității. S-a afirmat de multe ori că în zilele noastre comunicarea ia proporții neobișnuite, ea este o caracteristică esențială a civilizației și a devenit, incontestabil, o instituție. Nu există domeniu al vieții în comun care să nu se folosească, într-o măsură mai mică sau mai mare, de ceea ce numim, cu sens larg, comunicare, definită de dicționare ca " acțiunea omului de a comunica", "de a stabili o relație cu o altă persoană", "de a fi în legătura de idei, gânduri etc.", sau cât se poate de simplu, "comunicarea între două persoane".
Totodată, comunicarea trebuie înțeleasă, ca activitate, lucrare, "a comunica"; stare de relație cu o altă persoana umană " comunicare"; dar și ca rezultat al acestei activități sau lucrări umane " comuniune".
Efectele mass-mediei se pot manifesta în numeroase domenii ale vieții umane: social, cultural, politic, economic și, desigur, religios. Este o realitate astăzi că mijloacele de comunicare în masă pot exercita o mare influență pozitivă sau negativă, pot ajuta la o evoluție sau involuție a obiceiurilor, tradițiilor, ideilor, principiilor, a normelor de viață, în general a civilizației, pot accelera sau frâna procesul duhovnicesc, intelectual sau cultural al omului sau al unei comunități.
Din păcate, accesul la informație prin intermediul mass-mediei nu se constituie întotdeauna într-un factor cu rol formativ, în sensul ziditor al cuvântului. Câteodată – și vremurile prezente par să confirme din ce în ce mai mult acest lucru – mass-media nu reușește să concretizeze în fapt potențialul benefic pe care îl are, ci, dimpotrivă, devine un instrument al răului. Agresiunea informațională cu care mass-media contemporană impune imagini în conștiința publică, intră adesea în conflict cu aspirațiile spirituale la nivel individual sau social.
Ce poate reproșa, Biserica, astăzi și în acest context, unor mijloace de comunicare în masă:
– caracterul evident comercial al unor publicații sau programe TV:
Într-o lume secularizată, unele mijloace de comunicare în masă încearcă să ofere programe sau publicații care să răspundă anumitor "nevoi" ale beneficiarilor informației. Exacerbarea violenței, a erotismului, a prostituției, pot produce schimbări majore, uneori tragice, în comportamentul uman, dezumanizând raporturile dintre om și semenii lui, ducând la acte de delicvență – uneori chiar juvenilă – la degradarea vieții de familie sau descoperirea acesteia, îndepărtându-l de comunitate, de societate, de valorile evanghelice. Chiar dacă nu se ajunge la această adevărată schizofrenie, articole sau programe de această factură pot duce la indiferentism religios, contribuind și acutizând fenomenul secularizării.
Să luăm ca exemplu numai două din elementele caracteristice majorității producțiilor cinematografice – violența și pornografia – pe care dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă – mai ales prin intermediul TV – le-au făcut accesibile unui public larg, inclusiv copiilor și tinerilor.
Preponderența imaginii împinge cuvântul pe planul secund. Un tânăr sau copil, mare consumator de programe de televiziune, este un om a cărui privire este antrenată în mod forțat spre exterior. Succesiunea rapidă a imaginilor creează permanent noi impresii și acțiuni care înlănțuie gândirea și face imposibilă orice tentativă de trezire și de apelare a "privirii interioare". Un astfel de tânăr devine dependent de stimulii exteriori și, din această cauză, posibilitatea sa de interiorizare se atrofiază până la dispariție. Închis în universul său virtual, tânărul sau copilul – acesta din urma mai ales în legătură cu programele de desene animate – găsește o falsă și egoistă împlinire a aspirațiilor sale spirituale și intelectuale. Efectele acestei " teledependențe" sunt superficialitatea, sărăcia sufletească, afectivă, intelectuală, și, mai ales, pierderea capacității autentice de comunicare. Or, tocmai această stare de interiorizare și de comuniune cu Dumnezeu și cu creația Sa trebuie cultivată de la vârste cât mai fragede, pentru a crea bazele unei instrucții religioase temeinice și predispoziția pentru o viață duhovnicească activă. Fără existența unei stări de comunicare cu Dumnezeu și cu semenii, – căci una fără alta nu se poate – instrucția religioasă și desăvârșirea duhovnicească devin noțiuni care-și pierd orice înțeles. "Teledependența" se manifestă și în cazul persoanelor de vârsta medie sau chiar înaintată, ca un "răspuns" la efortul, la stresul zilnic sau ca indiferență. Și aici remarcăm aceleași efecte: superficialitate, sărăcie sufletească etc., chiar o falsă impresie despre problemele vieții.
Un alt efect nociv pe care mass-media îl produce în plan spiritual este relativizarea și diluarea noțiunilor și normelor fundamentale ale credinței și moralei creștine. Indiferentismul religios și relativismul moral al vremurilor noastre au ca sursă, printre altele, și un anume gen de prestație jurnalistică. Tinerii își aleg modele și își fac idealuri de viață din eroi de film sau personalități artistice a căror moralitate sau influență normativă sunt îndoielnice.
– interesele de grup, confesionale, fals-religioase, sectare sau chiar atee:
Aici se înscriu, îndeosebi emisiunile TV vădit confesionale, ca și "infuzia" de filme cu caracter paranormal, cu mult prea-vădit caracter new-age.
Se mai poate aminti și un altfel de exemplu, unul aparent pozitiv și oarecum bine primit de opinia publică românească: serialul neoprotestant de desene animate " Cartea Cărților", difuzat de TVR în 1991, care a indus un fals sentiment religios, în dezacord cu adevărul scripturistic și cu Sfânta Tradiție. Acest serial, "prin succesul la public", a constituit o lecție și un exemplu despre impactul pe care televiziunea și mass-media îl are asupra opiniei publice, în general, și asupra unui segment vulnerabil al societății, în special copiii.
– interesele de grup ce vor destabilizarea Bisericii prin defăimarea ierarhiei:
Mă refer aici la atacurile concrete împotriva Bisericii Ortodoxe Romane, începând cu anul 1990, deloc întâmplătoare sau dezinteresate, luând în considerare următoarele argumente:
– prezentarea vădit exagerată și tendențioasă a unor titluri, însoțite de fotografii total nepotrivite fondului articolului (a se vedea, spre exemplificare, prima pagina a cotidianului "Evenimentul zilei" din 4 noiembrie 1997, in care, sub titlul – scris cu litere de o șchioapă – "Mii de preoți în slujba securității", apărea fotografia Sfântului Sinod);
– elaborarea unor știri "de senzație" pe baza unor simple speculații doar numai spre a denigraBiserica.
– lipsa informației precise sau a unei documentări prealabile de specialitate, asupra învățăturii de credința, canoanelor și regulamentelor bisericești, asupra istoriei, realităților și nevoilor Bisericii Ortodoxe Romane (a se vedea articolele furibunde împotriva construirii Catedralei Mântuirii Neamului).
Desigur, în lume, mass-media critică persoane sau instituții, punând de cele mai multe ori în lumina adevărul. În acest context și luând în considerare și folosul incontestabil pe care-l poate aduce folosirea mijloacelor de comunicare în masă în lucrarea sa, atitudinea Bisericii față de ele este și trebuie să rămână "pozitivă și optimistă".
Biserica nu poate să neglijeze aspectul cel mai important și anume că mijloacele de comunicare în masă au, în general, un rol pozitiv asupra omului, amintind aici numai domeniul informațiilor și al culturii. Se consideră astfel că tot ceea ce-l poate îmbogăți duhovnicește pe om, că tot ceea ce facilitează și ameliorează comunicarea dintre om și semenii lui, îl ajută la această îmbogățire și-l duce spre desăvârșire, nu poate fi decât un răspuns al persoanei umane la harul lui Dumnezeu, care prin Fiul Său ne-a îndemnat: „Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârșit este" (Matei 5, 48).
Biserica s-a manifestat în general pozitiv privitor la mijloacele de comunicare în masă: în toate țările civilizate există emisiuni creștine de radio și televiziune; din presa scrisă nu lipsesc rubricile sau știrile religioase; oameni ai Bisericii au fost și sunt prezenți în mass-media. Se poate formula chiar o întreagă teologie a comunicării, ținând cont că omul primește viața ca dar de la Dumnezeu în Treime, că este creat după chipul și asemănarea Sa (Facere 1, 27), că tinde după asemănarea cu Sfânta Treime și, viața trinitară care înseamnă comuniune de viața și iubire, ce se comunică atât între persoanele divine, cât și între cele umane, după Acest model veșnic.
Iisus Hristos, Calea, Adevărul si Viața (Ioan 14, 6), este Cel ce ne transmite plenar această viața de comuniune prin Sfântul Duh, în comunitatea teandrică a Bisericii, prin Sfânta Liturghie, prin Sfintele Taine, prin ierurgii, prin alte rugăciuni ale Bisericii. Această viața de comuniune susține și dezvoltă comunicarea între om și semenii lui, de aproape sau de departe, îmbogățindu-l duhovnicește, ajutându-l, într-o anumită măsură, să meargă spre desăvârșire. Iar desăvârșirea cu ceilalți semeni, tinzând la comuniunea veșnică cu Dumnezeu în Treime: " Și aceasta este viața veșnică; să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis".
Având în vedere aceste temeiuri ale unei posibile teologii a comunicării, Bisericile creștine au avut în general o deschidere optimistă față de comunicarea prin mass-media, dezvoltându-și și perfecționându-și mijloacele de exprimare la nivelul credinciosului de astăzi, aflat mereu între cele două alternative: secularizare și transfigurare, punând accentul pe lucrarea de propovăduire a mesajului evanghelic într-o lume tot mai secularizata.
3. Se poate vorbi de o pastorație a Bisericii prin mass-media?
Cu siguranță, da. Biserica, în contextul secularizării, nu se mai poate limita la propovăduirea adevărurilor de credința numai de la înălțimea amvonului ci, pe lângă activitatea misionară în spitale, azile, în orfelinate, în penitenciare sau în unitățile militare, mesajul Evangheliei trebuie cunoscut, cu toată puterea, prin toate mijloacele de comunicare în masă. Acțiunea mediatică și vocația comunicării în mase au tradiții și temeiuri încă de la începuturile creștinismului. Dacă Mântuitorul Hristos se adresa, verbal, mulțimilor, Sfântul Apostol Pavel a fost cel dintâi creștin care a simțit nevoia să comunice prin epistole, nu numai cu ucenicii săi (Tit, Timotei, Filimon), ci și în masă, cu grupuri și comunități întregi (Epistola către Romani, cele doua Epistole către Corinteni, Epistola către Coloseni, Epistola către Evrei etc). Este de remarcat faptul că din cele 14 epistole Pauline, 4 au fost adresate de Sfântul Apostol Pavel unor ucenici ai săi, iar celelalte 10, către diferite comunități creștine. Pilda Sfântului Apostol Pavel nu a rămas singulară. Episcopii de după el, din antichitatea creștină și până astăzi, își manifestă această nevoie de comunicare cu păstoriții lor prin intermediul scrisorilor pastorale, pe care le trimit de Paști, de Crăciun sau cu alte ocazii.
În vremea noastră, Biserica Romano-catolica, Bisericile Protestante, grupările neo-protestante și cele sectare, aflate în afara spațiului politic totalitar, au dezvoltat, fiecare în felul lor, o pastorație prin mass-media, apelând la presa scrisa (ziare, reviste, magazine etc.), dar și la emisiuni radiofonice sau televizate, înființând și susținând, în multe situații, pe lângă presa, chiar posturi de televiziune și radio proprii.
Bisericile Ortodoxe, datorită faptului că majoritatea s-au aflat sub regim dictatorial și ateu, care nu permitea accesul la mijloacele de comunicare în masă naționale, nici folosirea unora particulare, nu au putut să dezvolte aceasta latura de misiune a mesajului evanghelic. Excepții în lumea ortodoxa au fost: Biserica Greciei și Biserica Ciprului, Biserica Ierusalimului, Patriarhia Ecumenică și eparhiile ortodoxe din diaspora (Europa si Statele Unite ale Americii), care au folosit frecvent mass-media în pastorație, îndeosebi audio-vizual, acumulând o vastă experiență și putând să organizeze posturi de radio și televiziune proprii. În Grecia, de exemplu, fiecare eparhie își are propriul post de radio, iar în Cipru, chiar si unele parohii, ca să nu mai vorbim de postul de televiziune al Arhiepiscopiei Ciprului – "O Logos" – unul dintre cel mai bine cotate din insula.
Cu toate vicisitudinile prin care a trecut, Biserica Ortodoxa Română a dovedit în ultimii ani că este deschisă spre mijloacele de comunicare în presă, depășind obstacolele inerente lipsei de experiență în domeniu și poate colabora eficient cu mass-media:
1. Continuând tradiția publicațiilor bisericești din perioada interbelică, Biserica Ortodoxa Romana a reușit să dezvolte o presă scrisă bisericească.
În acest context, revigorarea revistelor centrale bisericești ce apar sub egida Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane: "Studii teologice" , "Ortodoxia" și "Biserica Ortodoxa Română", ca și a celor cinci reviste mitropolitane: "Glasul Bisericii" – revista oficială a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, "Teologie și Viață" ( fosta "Mitropolia Moldovei și Sucevei" )- revista oficială a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei; "Revista teologică" (fosta "Mitropolia Ardealului") – revista oficiala a Mitropoliei Ardealului; "Mitropolia Olteniei" – revista oficiala a Mitropoliei Olteniei; "Altarul Banatului" (fosta "Mitropolia Banatului") – revista oficiala a Mitropoliei Banatului.
Pe de altă parte, prin diversificarea posibilităților de exprimare, informare și atitudine ale Bisericii după 1990, majoritatea eparhiilor au reluat publicarea periodicilor interzise până atunci de fostul regim comunist – ateu. Numai simpla lor enunțare, poate reflecta dimensiunea lucrării editoriale bisericești în momentul de față în Patriarhia Română:
– "Vestitorul Ortodoxiei" și revista pentru copii "Chemarea credinței" , editate de Centrul Patriarhal de la București;
– "Cuvânt și suflet" și "Candela Moldovei" , editate de Arhiepiscopia Iașilor;
– "Telegraful roman" , cea mai veche, cu 142 de ani de apariție, editată de Arhiepiscopia Sibiului;
– "Renașterea ortodoxă" , editată de Arhiepiscopia Craiovei;
– "Învierea" , editată de Arhiepiscopia Timișoarei;
– "Tomisului ortodox" , editată de Arhiepiscopia Tomisului;
– "Lumină pentru suflet" , editată de Arhiepiscopia Târgoviștei;
– "Candela" , editată de Arhiepiscopia Rădăuților;
– "Renașterea" , editată de Arhiepiscopia Vadului, Feleacului si Clujului;
– "Renașterea" , editată de Episcopia Râmnicului;
– "Glasul adevărului" , editată de Episcopia Buzăului;
– "Credința străbună" , editată de Arhiepiscopia Alba Iuliei;
– "Lumină lină" , editată de Episcopia Argeșului;
– "Călăuza ortodoxă" , editată de Episcopia Dunării de Jos;
– "Biserica și școala" , editată de Episcopia Aradului, Ienopolei și Hălmagiului;
– "Legea romănească" , editată de Episcopia Oradiei;
– "Graiul Bisericii noastre" , editată de Episcopia Maramureșului și Sătmarului;
– "Foaia diecezana" , editată de Episcopia Caransebeșului.
Pe lângă aceste publicații eparhiale mai sunt câteva editate de parohii sau mănăstiri, între care: "Chemarea credinței" (Parohia Lucaci din București); "Credința neamului" (Mănăstirea Bistrița, Neamț) și "Bunavestire" (protoieria Beiuș, jud. Sălaj).
Un alt mijloc de comunicare în masă, în contextul presei scrise, ce a început să fie folosit de Biserică în vestirea învățăturii de credință ortodoxă este buletinul, folosit în parohiile urbane – cum este cel al bisericii Sf. Ilie – Gorgani din Capitală, Popa Soare, Sfântul Gheorghe Vechi etc.
Se cuvine a mai fi amintite și almanahurile eparhiale dintre care, credem noi, cel mai reprezentativ, prin abordarea unor teme teologice de mare interes, îndeosebi legate de implicarea Bisericii noastre în societatea contemporană, ca și prin calitatea prezentării, este cel al Arhiepiscopiei Bucureștilor.
Nu în ultimul rând, mai trebuie amintite suplimentele pentru copii și tineret al diferitelor publicații bisericești, precum "Buna Rânduiala" ,(ASCOR), "Timotheos" (Sibiu), "Filocalia" (Cluj-Napoca), "Theosis" (Galati), "Tineretul ortodox" (Timisoara) sau chiar reviste de sine stătătoare, precum: "Chemarea credinței" , "Floarea darurilor" , "Altarul copiilor" (Buzău), "Cred" (Târgoviște), ca și publicațiile unor credincioși, precum buletinul Agenției ortodoxe de presă "Praxis" sau revista lunară "Biserica și problemele vremii" apărută anul acesta la Iași.
2. Contribuția Bisericii, prin teologi, clerici și ierarhi, dar și prin credincioși, la presa scrisa laică.
Multitudinea aparițiilor editoriale în presa scrisă de după 1990 – cotidiene de mare tiraj, apelează la contribuția unor clerici, teologi sau credincioși pentru editarea unor pagini creștine săptămânale".
3. Colaborarea cu alte segmente ale mass-mediei:
– Cu radioul. Este una dintre cele mai importante colaborări ale Bisericii Ortodoxe Romane cu mass-media, fiind realizată îndeosebi cu canalele Societății Naționale de Radiodifuziune.
Se remarcă în primul rând emisiunile realizate de redacția "Viața spirituală" a canalului România Actualități, precum și transmiterea, uneori, a Sfintei Liturghii în direct. Realizatorii acestor emisiuni radiofonice fiind teologi.
– Cu posturile de televiziune. Este o latura importanta în transmiterea adevărurilor de credință ale Bisericii și a evenimentelor importante ale vieții bisericești contemporane, având în vedere audiența impresionantă pe care o are televiziunea. Atât televiziunea națională, cat și posturile particulare, pot să aducă o contribuție majoră în pastorația contemporană a Bisericii.
Trebuie amintit aici și înființarea Trust lui media BASILICA (radio Trinitas, Televiziunea TRINITAS și Agenția de presă BASILICA). În plus și celelalte posturi de radio ale Bisericii Ortodoxe Române care, între timp, au devenit studiouri locale ale Radio TRINITAS, dar cu emisie proprie pe anumite tronsoane orare – Radio Renașterea, Radio Reântregirea, Radio LOGOS, Radio Dobrogea și Radio Lumina.
Radio "Trinitas" desfăsoară activități menite să sprijine, mai intens activitatea generală cultural-misionară, educativă și spiritual-socială a Patriarhiei Române. Conținutul emisiunilor este creștin-ortodox, orientarea fiind spre dialog și cooperare în vederea înnoirii vieții creștin-ortodoxe a societății românești și a deschiderii spre alte valori spirituale din Europa și din întreaga lume. Printre obiectivele postului de radio "Trinitas" amintim: promovarea credinței și vieții creștine ortodoxe, realizarea educației moral-religioase, promovarea culturii creștin-ortodoxe și românești în context național și internațional, promovarea activităților social-filantropice ale Bisericii, inițierea și sprijinirea unor activități educative pentru protejarea naturii și a mediului înconjurător etc. În timp ce Televiziunea TRINITAS ne prezintă zi și noapte mesajul evangheliei, transmitându-ne în direct anumite slujbe.
4. Ce poate face Biserica Ortodoxa Română pentru dezvoltarea unei pastorației prin mass-media?
1. Pregătirea unor teologi în vederea folosirii și colaborării cu toate mijloacele mass-media, îndeosebi cu cele din sfera audio-vizualului;
2. Participarea acestor teologi în colectivele redacționale ale mijloacelor laice de comunicare în masă;
3. Înființarea unor posturi de radio și televiziune, la nivelul mitropoliilor.
4. Dezvoltarea presei scrise bisericești la toate nivelurile: eparhial, mitropolitan sau central-bisericesc;
5. Promovarea unor modalități noi de expresie pastoral-misionar, mai ales in parohiile urbane, unde se resimte cel mai mult secularizarea și în special în cele cu un număr redus de familii;
6. In sfârșit, se impune o atenție deosebită vieții fiecăruia dintre noi, ca apărători ai Bisericii, ca și al activității și prezenței noastre în societate, pentru a nu mai deveni, așa cum s-a întâmplat adeseori în ultimii ani subiecte incendiare, alături de tot ceea ce pare ca are mai rău societatea românească.
Acestea, și cu siguranță multe altele, vor contribui la ceea ce mass-media numește "imagine de presă" favorabilă Bisericii Ortodoxe Romane, dar mai ales la o pastorație vie si dinamică a Bisericii, cerută de vremurile și situațiile cu totul noi ale acestui sfârșit de secol, într-o lume secularizată, care aspiră, chiar dacă nu o mărturisește întotdeauna, la spiritualizare, la transfigurare.
Închei prin a spune că, prin intermediul radioului și a televiziunii, Biserica transmite mesaje de propovăduire a învățăturii lui Hristos, iar mijloacele de comunicare socială susțin atât teologia, cât și activitatea misionar – pastorală a Bisericii.
3.1 MESAJUL CREDINTEI ÎMPĂRTĂȘIT PRIN MIJLOACE MODERNE DE COMUNICARE
Biserica a reușit de secole să comunice mesajul credinței prin raportul pe care a reușit să-l mențină între conținut, imagine, valori și tehnică. Astăzi însă, relevanța mesajului bisericesc în societatea de consum depinde de respectarea principiilor de comunicare, bazate pe disponibilitatea față de dialog, pe pregătirea profesională și nu în ultimul rând, pe comportamentul moral. În condițiile în care fenomenul secularizării amenință religia cu excluderea din spațiul public și izolarea în spațiul privat, curajul mărturisirii publice a credinței, constituie problema majoră de comunicare cu care se confruntă creștinii ortodocși din România, după principiul „fiind majori ne confruntăm cu probleme majore”.
„Până de curând, discursul bisericesc se situa pe panta descendentă a fenomenului retoric care cunoștea, de multă vreme o fază de ambiguitate. Începând cu jumătatea secolului al XX-lea se remarcă însă o reluare modernă a principiilor retoricii clasice, a cărei matrice este de origine aristotelică. Tendința orientării retoricii către o nouă didactică a comunicării oratorice, care utilizează teoria informației și comunicării, se exprimă prin dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă, surse ale modernizării retoricii clasice”.
„Retorica lui Aristotel, matricea noilor teorii ale informației și comunicării, chiar dacă este una care cere dovezi, adică una a raționamentului, este în același timp și una adaptată „publicului”, adică „opiniei curente”. De aceea, împărtășirea mesajului credinței prin mijloace de comunicare ridică problema interferenței dintre revelația dumnezeiască și opinia publică, dintre mesajul inspirat de Dumnezeu și producțiile minții umane, dintre vox Dei ( Glasul lui Dumnezeu) și vox populi (vocea poporului). Din punct de vedere al învățăturii creștine, care consideră conștiința ca fiind „glasul lui Dumnezeu”, tandemul Vox populi, vox Dei implică riscul adoptării unor tactici discursive utilizate de gnosticim și respinse de Biserică. Eroarea principală a metodei practicate de gnostici constă în faptul că ei se recomandă ca fiind normă sau regulă a adevărului. Din această cauză retorica lor este inadecvată discursului bisericesc.”
Dacă s-ar urmării obținerea relevanței prin diferențiere, repetându-se eroarea de tip gnostic, opiniile pro și contra aflate în dezbatere ar devenii ireconciliabile, fără a se mai găsi vreodată puncte de convergență între acestea. Din această cauză, susținem că „relevanța mesajului creștin reprezintă un efect retoric indispensabil comunicării adevărului de credință, care rezultă din procesul de valorificare”.
Forța mesajului creștin, după cum atrage atenția Paul Evdochimov, constă în consens, care „nu rezultă din voința tuturor, ci exprimă voința comună de conformitate cu Adevărul”.
Conform principiului eclesiologic, acest consens nu se obține „printr-un vot democratic, ci trebuie să fie întotdeauna conform cu credința totală a Bisericii, ex consensu Ecclesiae”, întrucât Biserica, în totalitatea ei, este măsura adevărului. Din această cauză, Vincențiu de Lerin (sec. IV), referindu-se la stabilirea adevărului de credință în Biserică, nota principala condiție pe care acesta trebuia să o îndeplinească: quod semper, quod ubique et quob ab omnibus creditum est (ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni și de către toți) .
În contextul noi didactici a comunicării oratorice care utilizează teoria informației și comunicării, propunem utilizarea în discursul bisericesc a unei retorici a valorificării, care reprezintă o formă de reconciliere a perspectivelor care compun tandemul Vox Dei, vox populi și se opune pe deoparte reducționismului acestuia doar la o singură viziune asupra realității, cea determinată de opinia publică, cât și antagonismului ce separă voința lui Dumnezeu de voința oamenilor, după principiul maniheist bine versus rău. Paradigmatic pentru forma de comunicare a mesajului lui Dumnezeu prin intermediul opiniei publice este exemplul Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie care descrie firea umană sub forma unei conexiuni în rețea al cărui punct nodal îl constituie persoana divino-umană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos:
„ De la fiecare persoană duc fire la toate persoanele, care pot fi actualizate sau nu în relații distincte. Fiecare persoană e centrul unor raze nesfârșite asemenea unei stele sau persoanele sunt legate prin razele lor într-o uriașă plasă de ochiuri. Prin razele lor dau și primesc; razele lor sunt în acest fel comune și, totuși, persoanele sunt centre deosebite ale razelor care pornesc din ele și vin spre ele”.
Acest exemplu propus ca paradigmă de comunicare a mesajului credinței, ne arată faptul că atât vox Dei, cât și vox populi reprezintă două elemente de sine stătătoare, singura variabilă în această ecuație fiind climatul de opinie, care se propagă prin firele care alcătuiesc această rețea.
Este demn de remarcat forța de care dispune mass-media prin care creează un „climat dual”de opinie, paralel cu lumea reală, după cum afirmă și cercetătoarea Elisbeth Noelle Neumann când spune că: „populația receptează două opinii despre realitate, două impresii diferite despre climatul opiniilor, cea rezultată din propriile observații directe și cea izvorâtă din urmărirea emisiunilor televizate. Fenomenul care ia naștere fiind fascinant: un climat dual al opiniilor.”
Această situație complexă demonstrează faptul că relevanța și eficiența mesajului credinței transmis prin mijloacele moderne de comunicare depinde de cultura comunicării pe care o au cei care se ocupă de comunicarea dintre Biserică și instituțiile media, oricare ar fi ele și oricine ar fi proprietarul lor. De aceea, înființarea centrului de presă BASILICA , compus din birou de presă, televiziune, radio, cotidian și agenție de presă, prin care s-a câștigat un nou teren de misiune modern în sfera publică, necesită o bună cunoaștere a efectului pe care mijloacele de comunicare în masă îl au asupra climatului de opinie.
Cultura comunicării reprezintă primul criteriu de formare profesională a unor buni comunicatori ai mesajului credinței împărtășit prin mijloacele moderne de comunicare. Unii reprezentanți ai Bisericii chiar și din Apus au afirmat că este necesară integrarea comunicării unei instituții, chiar și a Bisericii, în cultura mass-media. Informația este dotată cu un limbaj propriu și oportunități specifice, care presupun competențe și strategi adecvate ritmului impus de media.
În toate documentele Bisericii Romano-Catolice începând cu Conciliul II Vatican, forma aceasta de împărtășire a mesajului credinței prin mijloacele moderne de comunicare poartă numele de Comunicare Socială Instituțională. Prin aceasta înțelegându-se tipul de comunicare realizată în mod organizat de o instituție sau de reprezentanții săi, îndreptată către persoane sau grupuri din ambientul social în care se desfășoară activitatea sa. Are ca obiectiv stabilirea unor relații de calitate între instituție și publicul cu care se relaționează pentru a dobândi notorietate socială și imagine publică adecvată scopului și activităților instituției respective.
În acord cu misiunea principală Bisericii, mântuirea oamenilor, comunicarea socială instituțională bisericească are în vedere, în primul rând, formarea prin intermediul opiniilor publice a unei opinii publice sănătoase. Din această cauză, criteriul de evaluare a calității și eficienței comunicării social-instituționale a Bisericii nu poate fi altul decât valoarea moral-creștină. În acest caz, se va evalua, pe de o parte, capacitatea de inserare a mesajului creștin în țesutul social al spațiului public existent, iar, pe de altă parte, eficiența cu care Biserica contribuie la lărgirea acestei sfere publice prin propriile sale mijloace de comunicare. Astfel, regula principală de comunicare o reprezintă conformitatea dintre ceea ce se vrea a se comunica (obiectivitate) cu: (1) ceea ce se comunică de fapt (verosimilitate), (2) ceea ce trebuie să se comunice (realitate) și (3) ceea ce se percepe că s-a comunicat (credibilitate).
Indiferent de condițiile socio-politice și economice din societate, prezența Bisericii în spațiul public trebuie să fie una activă. În consecință, concentrarea tuturor resurselor Bisericii asupra spațiului public presupune, în primul rând, asumarea efortului unei serioase rezistențe morale, „motorul” istoriei și garanția „dreptății sociale”. Însă, principalul obstacol în calea eficientizării comunicării îl constituie fenomenul denumit de Daniel Barbu „diglossie” (dublul limbaj).
Această falsă strategie de comunicare, prin care se urmărește supraviețuirea, reprezintă efectul secundar negativ al unei lipse de rezistență morală. Astăzi, în domeniul comunicării este demonstrat faptul că dublul limbaj este o eroare de comunicare ce conduce la un rușinos și nedemn autoexil în spațiul privat ( rezistență pasivă). Este bine de știut faptul că, prin cedarea spațiului public în favoarea unor forțe totalitariste și dictatoriale, nu se asigură supraviețuirea, ci, de fapt, se corupe și calitatea spațiului privat.
„Relevanța mesajului bisericesc nu se obține prin minciună pentru că aceasta, în loc să întrețină credința, o face insuportabilă. Prin urmare, cu toate că trăim într-un univers plin de mesaje – datorat noilor mijloace de comunicare în masă – în care, prin intermediul verosimilității, realitatea se îmbină cu ficțiunea, misiunea publică a Bisericii Ortodoxe Române va fi aceea de a expune valori prin afirmarea adevărului, iar nu de a achiziționa cu prețul minciunii imagine publică. În plus, prin rezolvarea problemei rezistenței morale în domeniul comunicării se elimină inclusiv riscul acumulării la nivelul opiniei publice a ideilor preconcepute care i-ar putea eroda progresiv și iremediabil imaginea. De altfel, consolidarea prejudecăților eronate în spațiul publice referitoare la o instituție sau o persoană reprezintă simptomul evident al unei comunicări sociale instituționale de slabă calitate și ineficiență, dacă nu chiar inexistență.”
În domeniul științelor comunicării, respectarea demnității persoanei umane și acordarea importanței cuvenite vieții umane reprezintă condițiile principale pentru existența unui sistem de informare publică de calitate. Principiul etico-religios al respectării demnității umane este direct legat de calitatea informației. Întrucât informarea înseamnă, de fapt, formare, iar structura socială este determinată de funcția și activitatea oamenilor în spațiul public, respectarea demnității umane constituie principiul eficient de menținere a atenției asupra tipului de valori care circulă prin intermediul informației în societate și asupra viitorului re care, zi de zi, omenirea și-l construiește. Astfel, cu cât o informație respectă mai mult demnitatea ființei umane și influențează favorabil viața omului, cu atât ea este mai valoroasă; iar, cu cât o informație este mai valoroasă, cu atât îi crește indicele de calitate. Aceasta, desigur, în contextul în care vorbim despre puterea informației în funcție de corectitudinea informării ce se realizează în spațiul public, iar nu a capacităților de manipulare a adevărului prin intermediul ei în funcție de interesul privat.
Punerea în valoare prin intermediul mijloacelor de informare în mass-media numai a mesajelor care corespund adevăratelor nevoi materiale și spirituale ale oamenilor, iar nu a celor care se încearcă a se fi induse, se face numai prin respectarea principiului calității informației și al corectitudinii informării în spațiul public. Pentru a evita riscul transformării oamenilor într-un public pasiv este nevoie de un proces interactiv de comunicare socială menit să contribuie la desfășurarea și dezvoltarea unei societăți dinamice, puternice și sănătoase prin implicarea activă a cât mai multor persoane în procesul de formare constructivă a spațiului public. Din punct de vedere al realizării unei comunicări interactive, putem vorbi despre spațiul public ca despre o piață a informației, despre comunicarea ca despre un marketing al informației, iar despre public ca despre un consumator de mesaje.
Concentrarea tuturor resurselor Bisericii asupra spațiului public presupune asumarea unui serios efort financiar. Conștiința unei societăți creștine axate pe dobândirea sfințeniei depinde și de capacitatea inserării pe piața informației a principiilor și valorilor creștine, așa cum sunt reflectate din viața publică a Bisericii. Astfel, în epoca economiei politice moderne, relevanța mesajului credinței este condiționată de o utilizare eficientă a strategiilor de marketing și de investițiile majore care se fac în domeniul marketingului comunicării. Principiile de marketing care condiționează din ce în ce mai mult accesul în spațiul public, au dat naștere unei societăți de consum în care informația este văzută ca un produs care are public, preț și nevoie de publicitate. De altfel, informația deține un rol determinant în existența marketingului modern care se orientează în funcție de activitatea de comunicare. Ea are rolul de a influența comportamentul oamenilor, alături de factori culturali, sociali, personali și psighologici, și de a contribui la o segmentare a pieței pe diverse criterii, inclusiv religioase.
Comunicarea mesajului credinței sub forma informației religioase reprezintă rezultatul interacțiunii dintre pretențiile publice ale Bisericii și principiile economice care stau la baza politicii moderne. Circuitul parcurs de această informație religioasă și mă refer aici la formarea cererii din partea publicului – disponibilitatea de a oferii un anume tip de mesaj – modul în care o anumită instituție de presă difuzează informațiile solicitate, se supune unor reguli de marketing. Iar aplicarea principiilor de marketing în domeniul comunicării sociale instituționale a Bisericii ne îndreptățesc să vorbim despre informația religioasă ca despre un produs de marketing. „În această situație putem defini „ marketingul informației religioase” drept mecanismul sau instrumentul auxiliar menit să contribuie la tranziția mesajului credinței prin sisteme economice ale societății de consum.”
Pe fondul procesului de globalizare, tendința economiei moderne, de formare a unei piețe unice la nivel mondial a condus mai degrabă la crearea unui „supermarket” al informației religioase, decât la o ciocnire violentă a civilizațiilor fundamentate religios. Dat fiind faptul că informația definește publicul, la rândul lui, definește tipul de informație, rezultă că această autodefinire reciprocă determină modificări morfologice ale spațiului public. Astfel, marketingul informației religioase – efect al presiunii economiei politice moderne exercitate asupra interesului public al Bisericii – ridică problema unui nou teren de nisiune, spațiul public, la care creștinii trebuie să aibă acces cu orice preț.
În ultimii ani, Patriarhia română a făcut pași semnificativi în domeniul comunicării sociale instituționale prin crearea sau dezvoltarea unor mijloace de comunicare creștin ortodoxe, de la cotidianul Ziarul Lumina la postul de radio și televiziune TRINITAS sau agenția de presă BASILICA. Acestui proiect de îmbunătățire a capacităților comunicaționale ale Patriarhiei Române prin dezvoltarea canalelor oficiale de comunicare, i se cuvine meritul de a fi oferit Bisericii o oarecare „independență” față de alte instituții de presă din țara noastră.
Înființarea Centrului de presă BASILICA marchează o evoluție în domeniul informațiilor religioase din țara noastră prin misiunea de a ne pune la dispoziție în timp util știri cu tematică religioasă, oferite în cel mai scurt timp posibil de o echipă tânără de profesioniști în continuă formare. Astfel, „Centrul de presă BASILICA a devenit o punte informatică solidă între Patriarhia Română și credincioșii Bisericii Ortodoxe Române, între reprezentanții bisericii și cei mai importanți factori de influență din țară”. În acest sens, este remarcabilă in inițiativa de păstrare și transmitere a tezaurului de credință și trăire creștină care reflectă identitatea noastră spirituală și culturală. Viața și lucrarea pastoral-misionară , opera socială a Bisericii, istoria,cultura, arta, arhitectura și spiritualitatea creștină reprezintă surse de inspirație care trezesc interesul public intern și internațional. Exemplele de credință și dragoste față de semeni, caracterele autentic creștine, medalioanele unor personalități din istoria Bisericii, valorificarea tezaurului de învățătură creștină, cultură și spiritualitate a neamului nostru, prezentarea unor așezăminte monahale cunoscute și mai puțin cunoscute, dar și informarea asupra problemelor bisericești de actualitate sunt teme care angajează sufletește pe redactori în rodirea credinței pe care o mărturisesc.
Activitățile în cadrul administrației instituționale bisericești, presupun, vrând-nevrând, un contact nemijlocit cu jurnaliști care aparțin altor instituții de presă decât Patriarhia Română. Mass-media reprezintă unul din factorii principali de creare a opiniei publice, fiind capabilă să antreneze un climat de opinie specific, adeseori dual, în conformitate cu agenda de evenimente stabilită în interiorul diverselor redacții de știri. Când vorbim despre mass-media, ne gândim atât la ziaristică (presa scrisă), cât și la mijloacele tehnice de înregistrare și transmiterii a sunetului și imaginii (presa audio-video, internet). Interacțiunea Bisericii cu aceste instrumente de comunicare externe acesteia presupune desfășurarea unei activități de comunicare socială instituțională eficiente și de calitate la nivelul opiniei publicate, în general.
În aceste condiții, singura soluție rămâne oferirea informațiilor de actualitate presei în cel mai scurt timp posibil pe baza principiului calității și eficienței. Acest lucru presupune dezvoltarea unui sistem de Relații Media, alcătuit din profesioniști care să fie capabili să furnizeze informații care să acopere întreg spațiul de activitate bisericească. „Relațiile Media care se referă la stabilirea unor relații interpersonale și instituționale de calitate cu jurnaliști și instituțiile de presă pe care aceștia le reprezintă, se ocupă de tehnicile și instrumentele de difuzare ale mesajelor unei instituții către presă: interviuri, declarații, conferințe de presă, comunicate, articole de opinie, participări la dezbateri, rectificări sau dezmințiri, site Internet, fotografii etc”.
Concentrarea tuturor resurselor Bisericii asupra spațiului public presupune, pe lângă efortul moral și financiar, asumarea unui efort de natură juridică. În mod normal, mass-media are menirea de a aduce la cunoștința omului informații concrete, verificate și de a veni în întâmpinarea nevoilor de cunoaștere ale acestuia. Practica arată că, din păcate mass-media operează și cu dezinformarea, minciuna și calomnia, în special din dorința jurnaliștilor de a-și crea rapid un nume în presă. Pe de altă parte, în presă există obiceiul de a se face după interes prezentări în mod unilateral atât a detaliilor importante în cazurile luate în discuție, cât și al punctului de vedere al părților implicate în conflict, ignorându-se principiul „obiectivității jurnalistice”. Mai mult, pentru a justifica dezinformările anterioare, există posibilitatea ca mass-media să răstălmăcească sau să publice trunchiat dreptul la replică, eludând singura sursă completă de informare.
Pe lângă jurnaliștii rău intenționați, Biserica se poate confrunta și cu diverse situații de criză. În asemenea situații, de regulă, media intenționează să ofere informații din partea Bisericii, cu sau fără ajutorul persoanelor abilitate, pentru a realiza așa-zisele „știri tari” care să aducă maximă audiență. În aceste cazuri Biserica nu trebuie să amplifice criza printr-o proastă relație cu jurnaliștii, ci trebuie să neutralizeze atitudinile ei negative sau ostile și poate chiar să le schimbe valența prefăcându-le în atitudini pozitive. De aceea în relația cu media se recomandă onestitatea. Dar, într-o asemenea situație, nu trebuie să se permită ca jurnalistul să pună în gură alte cuvinte decât cele afirmate de comunicator sau să se răspundă prin No Comment. În plus, pe lângă listarea potențialelor crize, este bine a se nota pentru fiecare categorie de criză ce tipuri de răspunsuri trebuie să fii pregătit să dai.
Din moment ce criza îi aparține, Biserica trebuie să aibă cel puțin abilitatea de a fixa percepția publicului asupra a ceea ce s-a întâmplat, sau se întâmplă. Din punct de vedere al comunicării sociale instituționale, echipa care se ocupă de gestionarea situației de criză trebuie să fie capabilă să asigure în mod eficient operațiunile necesare diminuării sau eliminării definitive a efectelor negative care se pot răsfrânge asupra credibilității Bisericii printr-un plan de comunicare adecvat. Astfel, persistența în atenția opiniei publice a unor subiecte de presă readuse în mod obsedant în discuție după 1989, așa cum a fost, spre exemplu, cazul atitudinii Bisericii Ortodoxe Române în fața regimului comunist din România, constituie un exemplu negativ de comunicare în situații de criză pentru că operațiunile necesare diminuării sau eliminării definitive a efectelor negative care s-au răsfrânt asupra credibilității Bisericii nu au demarat mai devreme. Această experiență demonstrează că, dacă nu sunt contracarate la timp și eficient, starea cronică a situațiilor de criză se prelungește la nesfârșit oferind materie primă inepuizabilă subiectelor de presă considerate încă „de actualitate” și consolidând prejudecățile la nivelul opiniei publice.
„Criza este definită ca acel punct de cotitură sau moment decisiv, în care se poate alege bine sau rău. A recunoaște și a gestiona starea premergătoare unei crize, înainte de a erupe în faza acută, face diferența între instituțiile care profită de oportunitățile create în timpul crizei și cele care suferă după aceasta. Situațiile de criză pot genera schimbări la nivelul opiniei publice, care altfel sunt imposibil de realizat. Funcționabilitatea spațiului public asigură circulația liberă a opiniilor, oferindu-le mediul prielnic să se dezvolte pentru a deveni convingeri și, în cele din urmă, idei teoretice care pot fi puse în practică. În același timp, prin intermediul climatului de opinie, o instituție sau o persoană fizică poate să exercite o puternică influență asupra opiniei generale. Opiniile oamenilor se schimbă, iar cei cărora nu le este teamă de schimbarea lor se numesc formatori de opinie publică care hotărăsc ce este de transmis mai departe către public sau nu”.
În condițiile în care formatorul de opinie publică desfășoară o activitate sistematică și organizată de influențarea a opiniei publice el este capabil să dețină controlul social.
„Cel care nu se teme de izolare sau, cel puțin, își asumă riscul acesteia pentru a obține ceva este cel care poate răsturna ordinea… În acest cerc îl găsim pe eretic, acea figură umană ce ține de epocă și, în același timp este atemporală, reprezentând replica unei opinii publice foarte rigide. Este deviantul.”
Cu ajutorul mijloacelor moderne de comunicare, acest tip de formatori de opinie pot fi utilizați ca multiplicatori de mesaje, numiți și „spărgători de audiență”. Acest jargon desemnează pe purtătorul de mesaj ce reușește să obțină cea mai mare audiență la o idee. Pe urmă, această idee este preluată de către mediile specializate, de către departamentele specializate, care o dezvoltă după aceea în medii specifice.
Conceptul de opinie publică ridică problema raportului dintre voința oamenilor și voința instituțională. Rezolvarea acestor probleme este tocmai unul din obiectivele misiuni Comunicării Sociale Instituționale a Bisericii prin acordarea „ vocii poporului/vox populi” cu „vocea” instituțională. Relevanța mesajului instituțional este determinată de cultura socială instituțională, pe de o parte, și morfologia spațiului public determinată de dinamica opiniei publice, pe de altă parte. În această situație, specialiști în comunicare socială instituțională a Bisericii ar trebui să identifice punctele de corespondență între cultura instituțională a Bisericii, pe de o parte, și spațiul public pe de altă parte. Aflarea punctelor de corespondență presupune, din partea instituției, ceea ce se cheamă în termeni de marketing „sondarea pieței”, adică cunoașterea publicului căruia i se adresează. Pentru aceasta, însă, este necesară cunoașterea și însușirea diverselor teorii de opinie publică, în special a celor care analizează efectul mijloacelor de comunicare asupra acesteia. Puterea de a înfrunta climatul de opinie o reprezintă, realizarea unei comunicări sociale instituționale, organizate, eficiente și de calitate. Opinia publică este unul dintre factorii care influențează în mod real viața oamenilor sub toate aspectele ei (social, politic, economic, cultural, religios, etc.)
Aceasta conform cercetătoarei Elisbeth Noelle Neumann, autoarea cărții „Spirala tăcerii. Opinia publică – învelișul nostru social, este atât o știință care analizează tendințele societății, cât și o artă a influențării oamenilor”. Favorizată de implicarea tot mai puternică a mijloacelor de informare în masă în desfășurarea vieții sociale, opinia publică a devenit un mod non-politic eficient de a face politică.
Noțiunea de „opinie publică” nu poate fi înțeleasă fără o analiză în primul rând a elementelor sale componente adică a termenilor de „opinie” și „public”. „A opina” nu înseamnă a pronunța public adevărul și a exprima o stare conformă realității, ci doar a oferii o părere, adică o perspectivă sau un unghi din care este observat adevărul și realitatea. Din această cauză, forța opiniei publice nu constă în aprofundarea cognitivă a unei idei și în impunerea sa publică. Pentru o societate, riscul maxim îl reprezintă iluziile sau erorile cognitive care, prin forța opiniei publice, se pot impune public.
„Exisă o distincție între „a ști” și „a opina”. Dezinformatorul confundă adeseori aceste lucruri folosind opinia ca sursă a cunoașterii. Spiritul său, foarte ușor de satisfăcut, transformă un sondaj de opinie în criteriu de adevăr. Și astfel, a difuza o opinie echivalează cu a propaga un zvon. Opinia în sine este superficială, influențabilă, reflectă transformările și trece cu timpul. Dar acest lucru contează prea puțin pentru un dezinformator deoarece în ochii săi adevărul înseamnă transformare. Lui îi convine să cheme minciună adevărul de ieri și adevăr minciuna.”
Spațiul public este cel în care are loc schimbul de informații mult mai dens și mai intens decât în spațiul privat și intim. Acest schimb liber de informații între persoane la nivelul spațiului public, conduce la formarea a ceea ce se numește opinie publică.
Construirea și consolidarea ordinii sociale în condițiile asigurate de desfășurarea unei vieți publice al cărui principal eveniment catalizator este informația, impune ca și Biserica să acorde o maximă importanță procesului de comunicare în spațiul public și de formare a opiniei publice. Structura socială sau, mai bine zis, tipul de societate este determinat de funcția și activitatea oamenilor în spațiul public. „ o sferă publică din care anumite grupuri distincte ar fi eu ipso excluse – afirmă sociologul Jurgen Habermas – n-ar mai fi numai una ciuntită ci, în general, n-ar mai fi sferă publică”.
„Gestionarea activități de comunicare, ce are rolul de a stabili o imagine corectă asupra vieții Bisericii Ortodoxe Române și a relațiilor cu societatea astfel încât poziția ei să poată fi fixată în mod corespunzător, presupune dobândirea înțelegerii, stimei, notorietății, simpatiei publice în vederea integrării cât mai adecvate a Bisericii în social”. Ori, toate aceste cazuri prezentate, care țin cont de aspectul etic, profesional, financiar sau judiciar, demonstrează faptul că lipsa unei comunicări organizate în mass-media are consecințe dezastruoase asupra credibilității și imaginii publice a Bisericii.
Din fericire, imaginea indusă opiniei publice prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă poate fi atent monitorizată și analizată pentru ca ulterior, să se lucreze la construirea imaginii și credibilității Bisericii. Formula de calcul a analizelor de imagine ține cont de poziția, dimensiunea și valența știrilor publicate în mass-media referitoare la Biserică, precum și de aprecierile ce se fac la adresa ei. Ținându-se cont de procentul de informație cu referiri negative sau pozitive, această analiză ajută la concluzionarea modului în care presa este interesată de monitorizarea și reflectarea publică a activității Bisericii Ortodoxe Române. De regulă, acest tip de analiză reflectă tendința editorială a presei monitorizate. Construirea imaginii publice se face prin creșterea numărului de evenimente cu impact public și, implicit, printr-o înmulțire a referirilor de presă la adresa activității bisericești. Caracteristicile acestei imagini se pot afla prin analiza tematică.
„Factorii responsabili din instituție au capacitatea de a analiza cu un spirit critic mai accentuat situațiile care au generat referirile, atât cele negative, cât și cele pozitive. În perspectivă, cu ajutorul analizei tematice se poate afla tipul de referiri ce lipsesc, fiind mai puțin cunoscute în momentul monitorizării, și pot fi introduse pe agenda publică.”
În concluzie, pentru construirea imaginii publice a unei instituții, inclusiv a Bisericii, prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă se recurge la narațiune ca mijloc de comunicare, povestirea fiind forma de comunicare în care relațiile interpersonale domină pe cele reale, fiind bogată în artă figurativă, în metafore și în asocierile făcute în realitățile cotidiene. Această formă corespunde cel mai mult așteptărilor ascultătorilor contemporani, crescuți în civilizația imaginii.
Între mesaj și imagine există o strânsă legătură: tot ceea ce se exprimă la nivel de rostire capătă contur în mintea noastră prin convertire la imagine, iar aceasta ușurează posibilitatea perceperii noastre prin obiectivare, astfel încât aproape că nu există idee care să nu-și aibă corespondent pictural.
Ideea de imagine publică își găsește rezonanța în media video. La început pictură, apoi fotografie și imagine în mișcare, subiectul unui asemenea comunicator a intuit întotdeauna importanța apariției de genul acesta. Ea te individualizează, te scoate din anonimat și te imortalizează în sensul pur etimologic. Dar, s-a învățat de asemenea că nu trebuie să rămână indiferent felul în care este reprezentat. De aceea chiar și portretele celebre ale unor personalități – pe lângă particularitatea fiecărui artist – sufereau unele retușuri pentru a nu lăsa cumva posterității o imagine neconformă cu cea pe care o voia subiectul reprezentării.
Într-o carte dedicată fenomenului televiziunii Ion Bucheru afirmă:
„pledând pentru ideea continuității, a unității scrisului cu imaginea, Bogdan Ghiu face o observație interesantă ( Dilema, nr. 168, 28 martie 1996); cităm: „Noua prejudecată, ultimul clișeu în materie îl reprezintă convingerea că imaginea a ucis scrisul. Părerea mea este alta. Imaginea a luat, în bună măsură locul scrisului, dar acest lucru, departe de a reprezenta o ruptură… nu este posibil decât în temeiul unei continuități de esență semiotică. A privi este un alt mod de a citi, o altă formă, istoric și sociologic diferită, de a privi semnele.” Este exact ceea ce am încercat să spunem; avem de-a face cu un limbaj structurat astfel, ale cărui semne trebuie învățate”.
Biserica nu trebuie să se lase modelată atunci când apare în Media, ci trebuie să modeleze convertind valorile culturii contemporane, uneori profund secularizată și desacralizată, la specificul ei. Trăsătura distinctă a imaginii publice a Bisericii se cuvine să urmeze aspectul orant al icoanei. Un argument în favoarea pledoariei pentru imaginea publică a Bisericii ca reflex al icoanei îl constituie obișnuința ochiului creștin cu o anumită imagine eclesiastică: vederea și cinstirea de tip iconografic. „Paralela făcută între un așa–zis „serviciu PR-eclesial” și iconografie ne este utilă pentru că a evidențiat caracterul care îl capătă orice ieșire în public a Bisericii. În definitiv, icoana tocmai de aceea a suferit atâtea frământări teologice, din cauza unei reprezentări cât mai specifice și expresive, conforme atmosferei bisericești.”
Pentru a demonstra acestea voi face referire la caracteristicile icoanei, așa cum le prezintă Leonid Uspensky în lucrarea Teologia Icoanei:
Imaginea este redusă la un minim de detalii și la un maximum de expresivitate:
Starea pe care această artă o comunică este una de rugăciune;
Personajele ei adoptă cel mai adesea o postură orantă, adică fac gestul orator al rugăciunii; starea lăuntrică, spirituală a personajelor fiind rugăciunea;
Pictorul creștin renunță la reprezentarea naturalistă a spațiului;
Această artă reprezintă niște personaje legate, pe de o parte, între ele prin sensul global al imaginii, dar mai ales de credinciosul care se uită la ele;
Personajele sunt reprezentate totdeauna frontal: se adresează privitorului comunicându-i starea lor lăuntrică de rugăciune;
Ceea ce contează este nu atât acțiunea reprezentată cât mai ales această comuniune cu privitorul;
Totul se concentrează pe exprimarea învățăturii Bisericii;
Nu valoarea artistică sau estetică este cea apreciată, ci valoarea ei predicatorială;
Biserica își formează limbajul sacru alegând tot ceea ce este mai curat, mai adevărat, mai expresiv;
Arta care să transpună pe pământ Împărăția lui Dumnezeu și care să-i însoțească pe credincioși de-a lungul întregii vieți, ca un fel de parcelă mundană a Bisericii. Era nevoie de o imagine care să fi purtat lumii același mesaj ca și cuvintele sau ca prezență reală a sfințeniei;
Părinții Sinodului III Ecumenic deosebeau cu finețe icoana de portret: ultima reprezintă o ființă umană obișnuită; prima, un om unit cu Dumnezeu;
Biserica Ortodoxă nu a îngăduit niciodată pictarea icoanelor potrivit imaginației pictorului, sau după un model viu…iconarii se slujesc drept model de icoane vechi și de manuale;
Scopul icoanei nu este deci acela de a provoca și nici de a exalta în noi un sentiment uman natural. Scopul ei este de a ne orienta către transfigurarea tuturor sentimentelor, dar și a inteligenței și a celorlalte aspecte ale naturii noastre, dezgolindu-se de orice exaltare care nu ar putea fi decât nestricăcioasă și stricătoare.
Orice contact cu opinia publică trebuie făcut cu convingerea că tot ceea ce se întâmplă în viață și în istorie are loc sub semnul acțiunii Providenței dumnezeiești, conform cuvintelor proorocului Isaia: „Oare femeia uită pe pruncul ei și de rodul pântecelui ei nu are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine. Iată, te-am însemnat în palmele Mele; zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor mei”. Și, să nu uităm nici o clipă sfatul Mântuitorului: „ Întoarce sabia ta la locul ei, că toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” .
Din punct de vedere creștin, utilizarea forței opiniei publice, după principiul „poporul nu greșește niciodată”, reprezintă o pistă falsă, fiind riscantă din cauza tendinței oamenilor spre greșeală, păcat și răutate.
Scopul oricărei forme de apostolat creștin – fie el social, cultural, mediatic, didactic etc. – constă mai degrabă în cultivarea conștiinței bisericești pe care marea masă a oamenilor o au deja, decât în încercarea influențării opiniei publice prin intermediul formatorilor de opinie avangardiști. Prin urmare, restabilirea consensului bisericesc este una din funcțiile apostolatului creștin contemporan, în acest scop fiind necesară practicarea unei vieți religioase prin întărirea virtuții credinței. Numai o conștiință bisericească consolidată de virtutea credinței este capabilă să realizeze sinteze teologice care să-i conducă spre unitate și unicitate pe toți creștinii.
Se afirmă despre poporul român, majoritar creștin ortodox, că este ușor de condus. Așa se explică cum, în istorie, oameni care nu cunoșteau obiceiurile, limba și cultura aveau curajul să preia conducerea în societatea românească. S-au făcut eforturi ca să se imprime un alt curs de gândire românilor care să fie, cel puțin, considerat diferit. Din punct de vedere mental, se încearcă o „ieșire din front”, spre o falsă împăcare a conștiinței creștin-ortodoxe românești. Însă, chiar din momentul în care apare Reforma, toate încercările de acest gen – efectuate inclusiv prin intermediul tiparului care era arma principală la început sec. al XVI-lea, ținuturile românești fiind bastioane ale pătrunderii tiparului în Europa Orientală – n-au prins.
Curajul unor asemenea străini se explică prin conformația geopolitică a poporului român. Explicația cea mai utilizată pentru a descrie natura specifică românilor este aceea că, în ciuda tuturor opresiunilor socio-politice, poporul român a rezistat în fața inamicilor săi prin virtutea răbdării. Au existat unele dintre personalitățile românești care credeau că spiritul răbdător al poporului nostru trebuie privit ca o virtute, în timp ce altele îl interpretau ca fiind un defect. Dar, în ambele cazuri, susținătorii lor erau de părere că acest caracter era rezultatul suferinței istorice materializat într-o strategie a supraviețuirii. Cei care interpretau răbdarea ca pe o virtute făceau trimitere la înțelepciunea poporului român reprezentată de cuvântul „cuminte” și sinonimele lui (bun, ponderat, temperat, liniștit etc.). ca reprezentant al acestui curent de opinie poate fi considerat teologul ortodox Dumitru Stăniloae, a cărui opinie reprezintă în acest caz, opinia generală a Bisericii Ortodoxe Române:
„Românul, prin bogata sa experiență nu se lasă atras de primul impuls. El știe care va fi rezultatul final al unei asemenea grabe. El își alege atitudinea punând-o în lumina ultimelor urmări”.
Dintotdeauna, în România nu a existat teren decât pentru ideile creștin-ortodoxe. De aceea, orice schimbare radicală a opiniei publice din România are în ea ceva culpabil, fiind limpede că aceasta are ca ingredient principal, în primul rând, doctrina creștină. Ulterior, din sec. al XVII-lea, poate fi constatat fenomenul stratificării opiniei publice care se petrece pe doua nivele ale societății: pe de o parte, avem societatea românească profundă – care este de tip tradițional și cuprinde mediul rural și periferia orașelor – iar, pe de altă parte, avem așa numita intelectualitate, construită din oameni instruiți, dar fără convingeri profunde. Însă, ceea ce a salvat Biserica și țara aceasta a fost factorul de stabilitate puternic constituit de acei oameni care umplu bisericile și care este ușor de condus atât de clasa politică cât și de ierarhia bisericească.
Nu elitele, ci opinia publică profundă – constituită de oamenii drept credincioși – a ținut pe linia de plutire Biserica Ortodoxă Română. Întrevedem în clasa care formează opinia publică profundă ceea ce specialiștii numesc a fi „nucleul dur”, adică cea care rămâne consecventă tradiției, cea care refuză reflecția de tip îndrăzneț și denunță orice alunecare ce poate conduce la părăsirea făgașului tradițional, considerând-o blasfemie. Metaforic vorbind, ea este „balastul”care menține vasul ortodoxiei românești pe linia de plutire.
„Când drepții biruiesc e o mare sărbătoare, iar când cei fără de lege ies la iveală, oamenii se ascund” (Pr 28,12). Acest principiu se verifică și prin intermediul mijloacelor moderne de comunicare cu ajutorul „testului vorbirii și al tăcerii” folosit de teoria de opinie publică denumită „spirala tăcerii”. Astfel, mijloacele moderne de comunicare reprezintă un instrument prin care, testându-se disponibilitatea de exprimare și tendința de a tăcea, se poate observa tendința dominantă din societate. Din acest punct de vedere, paradigmatic pentru împărtășirea mesajului credinței prin mijloacele de comunicare în masă cu ajutorul drept credincioșilor, ce exprimă discernământul celor care seamănă cuvântul adevărului în ogorul lui Dumnezeu, este următorul caz: se spune că patronul unui trust de presă, „Lucifer Corporation”, și-ar fi trimis echipa de negociatori la Apostolii Mântuitorului nostru Hristos cu propunerea ca să îl convingă cu orice preț pe Acesta să își transmită în direct mesajul său creștin prin intermediul televiziunii „Lucifer”. În schimb, singura condiție a patronului respectiv era ca pe tot parcursul emisiunii să fie menționat că transmisia a fost sponsorizată de „Lucifer Corporation”.
Acest nucleu dur este cel care creează o climă de opinie imperceptibilă, dar reală, care se poate desprinde când are oportunitatea.
„Nucleul dur (the hard core) este minoritatea care rămâne consecventă până la sfârșitul procesului spiralei tăcerii fără teama de izolare. Nucleul dur este, într-un anumit sens, asemănător anvangărzii; privește izolarea ca un preț care trebuie plătit. Spre deosebire de membrii anvangărzii, nucleul dur poate întoarce spatele publicului, poate să se închidă complet în sine când se confruntă în public cu străini, poate să se încapsuleze ca o sectă și să se orienteze spre trecut sau spre cel mai îndepărtat viitor”
Biserica Ortodoxă Română, în marile sale încercări istorice, a găsit resurse suficiente la nivelul acestui nucleu dur care aparent nu are opinie, nu gândește. Acestei părți a credincioșilor creștini ortodocși care au ținut pe linia de plutire Biserica Ortodoxă Română i se potrivește denumirea de „mare mută”. Cine sunt ei? Cei care umplu bisericile, care păstrează tradițiile, amestecând cotidianul cu calendarul sacru, cei care cinstesc sărbătorile, își botează copiii, fac parastase. Ei, în fond , sunt oameni productivi, creatori.
Ileana Toma, fiica regretatului părinte Alexie Bârcă, în nuvela Cei zece drepți, surprinde literar modul de operare al „nucleului dur” în Biserică, în contextul demolărilor de biserici făcute de regimul comunist în București. Povestind cazul real al întâlnirii cu părintele Sofian Boagiu de la Mănăstirea Antim , ea relevă faptul că Dumnezeu nu a pierdut cetatea Bucureștilor, așa cu făcuse cu Sodoma și Gomora, întrucât mai existau zece drept credincioși. Să dea Dumnezeu să ne numărăm printre drept credincioșii pentru care Dumnezeu iubește Biserica Ortodoxă Română. Dacă nu, să dăm slavă lui Dumnezeu că există pe această lume sfinți și oameni mai buni decât noi, deoarece trăim pe seama lor!
3.2 TELEVIZIUNEA „TRINITAS”
Creștinul ortodox valorifică în modul cel mai intens vizualul credinței prin iconografie. După ce l-au întâlnit pe Hristos-Mesia, oamenii și-au argumentat afirmațiile și prin experiența lor vizuală, nu doar auditivă. Astfel, în primul capitol al Evangheliei după Ioan, citim că Filip cheamă pe Natanael să facă cunoștință cu Iisus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat: „Vino și vezi!”(s.n). Iar Epistola I a aceluiași Evanghelist accentuează valențele spirituale ale vizibilului: „ceea ce am văzut(s.n) și am auzit să vă vestim și vouă ca și voi să aveți părtășie cu noi. Iar părtășia noastră este Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos”. În Noul Testament, Hristos-Domnul este numit „Cuvântul lui Dumnezeu”(s.n.)dar și „Icoana” sau Chipul lui Dumnezeu Cel nevăzut”.
În învățătura Bisericii Ortodoxe, icoana (adică imaginea stilizată și transfigurată a unei persoane sfinte sau a unui eveniment din istoria mântuirii) este expresie vizuală a credinței și a comuniunii omului cu Dumnezeu. Dincolo de motivația strict estetică, locașurile de cult sunt împodobite cu picturi, întrucât acestea sunt memorial vizual al persoanelor sau evenimentelor Sfintei Scripturi și al sfinților Bisericii de-a lungul secolelor.
În condițiile libertății sociale în România de după 1990, Biserica Ortodoxă Română a început să acorde o atenție specială comunicării mesajului credinței prin mass-media, având convingerea că transmiterea Cuvântului lui Dumnezeu prin mijloace de comunicare moderne intensifică și extinde comuniunea eclesială și lucrarea misionară a Bisericii. În ultimii ani Patriarhia Română a amplificat misiunea sa prin utilizarea mijloacelor moderne, dar astfel nu a încercat să substituie pastorația tradițională, care favorizează contactul personal direct dintre preot și credincioși, ci doar să o completeze și să o extindă pentru ca să fie la îndemâna tuturor.
„Obiectivele Centrului de presă Basilica sunt formulate în art. 5 din Statutul dev organizare și funcționare al acestuia:
Cultivarea unei relații active și a unei colaborări fructuoase între cler și credincioși, între Biserică și societate.
Prezentarea în societate a instituțiilor, activităților și atitudinilor Bisericii Ortodoxe Române, cu deschidere spre dialog și cooperare.
Cultivarea valorilor moralei creștine și promovarea activităților cultural-educative în societate, sprijinirea dezvoltării comunităților locale.
Mediatizarea programelor social-filantropice și cultural-misionare ale Bisericii.
Promovarea obiectivității și respectarea principiilor deontologiei jurnalistice în relatarea evenimentelor, în prezentarea persoanelor și a instituțiilor.
Stabilirea de parteneriate cu instituții de presă, de cultură și de educație din țară și din străinătate.
Încurajarea dialogului credinței creștine cu filosofia, știința, arta și alte domenii de manifestare ale spiritului uman creator de valori perene.”
Televiziunea Trinitas și-a început activitatea la București în ziua de 27 oct.2007, odată cu înființarea Centrului de Presă Basilica, din care face parte integrantă. Prin intermediul acestei televiziuni, Patriarhia Română informează prin cuvânt și imagine opinia publică despre evenimentele bisericești, lucrarea pastoral misionară, socială, educațională și culturală a Bisericii, aducând în atenția publicului interesat istoria, cultura și tezaurul de credință și spiritualitate creștină românească în context european.
Motivația ce a stat la înființarea postului de televiziune Trinitas TV, a fost fondată pe necesitatea transmiterii unui conținut inspirat de valorile creștine: „un mesaj al păcii și solidarității, o informare corectă și lipsită de obsesia comercială pentru senzațional, un cuvânt prietenos pentru cei singuri sau suferinzi”
Televiziunea Bisericii Ortodoxe Române transmite Cuvântul lui Dumnezeu mai ales oamenilor singuri și bolnavi, adică ea mediază participarea lor vizuală și auditivă la Sfânta Liturghie. Totuși, este de reținut faptul că, vizionarea Sfintelor Slujbe nu poate înlocui sub nici o formă participarea fizică, directă, a credincioșilor la comuniunea euharistică celebrată în comunitatea eclesială concretă, deoarece proximitatea vizuală nu este identică sau egală cu cea fizică.
Prin Televiziunea Patriarhiei Române se urmărește și punerea în valoare a patrimoniului cultural sacru, inspirat de Sfânta Scriptură și de viețile Sfinților pentru care Cuvântul lui Dumnezeu a devenit Cuvântul vieții, lumina vieții lor pământești și cerești.
Deci, postul de televiziune „Trinitas” promovează cultura frumuseții spirituale, prin elevația sau trecerea de la frumusețea estetică a artei la frumusețea mistică sau spirituală a rugăciunii și a virtuților evanghelice, dintre care cea mai importantă este dragostea. În acest sens, Biserica Ortodoxă are o rugăciune de binecuvântare pentru „cei ce iubesc frumusețea Casei Domnului”.
„Biserica proclamă frumusețea spirituală a credinței prin icoană, cărți de cult, veșminte, vase liturgice, miniatură, iconostase și mobilier bisericesc sculptat, muzică sacră etc. Astfel, cuvântul Evangheliei este susținut de imaginea sacră pentru a celebra frumusețea comuniunii lui Dumnezeu cu oamenii și pentru a prefigura simbolic și profetic slava Ierusalimului ceresc despre care vorbește cartea Apocalipsei.”
De asemenea, cultivarea frumosului artei sacre poate fi un imbold pentru cultivarea bunătății sufletului, deoarece omul este frumos cu adevărat numai dacă are suflet bun. Astfel, frumusețea credinței se exprimă mai ales în bunătatea inimii.
În timp ce televiziunile comerciale, influențate puternic de secularism, pun în mod exacerbat accentul pe senzaționalul și spectaculosul efemer, care agită sufletul, televiziunea Bisericii Ortodoxe acordă atenție frumuseții spirituale profunde, care este frumusețe a păcii și a bucuriei sufletului omului în comuniune cu Dumnezeu, ca pregustare a bucuriei din Împărăția cerurilor, aceasta fiind „dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt”( Rm. 14,17)
Prin comunicarea media creștină trebuie promovate valori precum: adevărul credinței creștine, demnitatea persoanei umane, sfințenia familiei, respectul și pacea între oameni.
Prima valoare care trebuie apărată și cultivată prin comunicarea mediatică creștină este adevărul credinței creștine în contextul realităților de astăzi, deoarece adevărul de credință comunicat sau împărtășit are o putere sfințitoare în el însuși. Semnul că într-o persoană este activ harul Duhului Sfânt este dragostea sa pentru adevăr și pentru dreptate. Sfânta Scriptură arată că forma și setea de adevăr și dreptate sunt semne veritabile ale lucrării Duhului Sfânt în om .
Celelalte valori de apărat, cultivat și comunicat precum demnitatea persoanei umane, creată după chipul lui Dumnezeu, sfințenia familiei, a prieteniei și a păcii între oameni trebuie promovate pentru a nu fi înlocuite de cele cultivate de majoritatea mijloacelor de comunicare în masă de astăzi care cultivă patimi egoiste, ură, violență și desfrâu, care nu numai că sunt nocive din punct de vedere spiritual, dar și cauzează degradarea persoanei și a vieții umane în familie, societate și între națiuni.
Persoana umană, creată după chipul Persoanei divine, veșnică și infinită, nu trebuie niciodată redusă la valoarea de obiect perisabil și limitat, deoarece sufletul omului este mai prețios decât toate bunurile materiale, decât toate galaxiile universului, cunoscute și necunoscute. Desigur, odată cu demnitatea persoanei umane trebuie cultivate împreună libertatea și responsabilitatea omului în viața sa personală, familială, eclesială și socială.
„Biserica are datoria de a vesti sau proclama Cuvântul lui Dumnezeu și de a cultiva comuniunea omului cu Dumnezeu pentru dobândirea mântuirii și în lumea secularizată de astăzi. Lumina pe care o transmite Biserica prin mass-media este conținută în Evanghelie, în viața liturgică, în viața mistică a sfinților și în filantropia sau activitatea socială a creștinilor. Această lumină este pregustare a luminii veșnice din Împărăția lui Dumnezeu. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu adună în comuniune cu Dumnezeu pe toți cei ce L-au primit ca fiind Cuvântul vieții veșnice.”
Cât privește pe comunicatorii creștini, Biserica dorește ca aceștia să nu uite că sunt membrii ai ei purtând responsabilitatea celor relatate. Pentru ei se impune însă și menținerea unei relații strânse și permanente între viața de rugăciune, participarea la viața sacramentală a Bisericii și activitatea profesională.
Cultivarea valorilor creștine, în simbioză cu conștiința profesională și principiile deontologice, nu trebuie să fie numai datoria jurnaliștilor din mass-media bisericești, ci, în aceeași măsură, se cere asumată și de către comunicatorii creștini angajați prin lucrarea lor profesională în domeniul mass-media seculare, publice sau private. Manifestându-și respectul pentru rolul presei de informare a publicului și de interpretare a realității, Sinodul episcopal jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse adaugă într-un document doctrinar din anul 2000:
„Este important să amintim în același timp că informarea privitorului, ascultătorului și cititorului trebuie să se bazeze nu numai pe angajamentul ferm față de adevăr,ci și pe grija pentru starea morală a individului și societății, ceea ce include prezentarea unor idealuri pozitive și lupta împotriva răspândirii răului, păcatului și a viciului. Propaganda violenței, dușmăniei, urii și a conflictelor naționale, sociale și religioase și exploatarea păcătoasă a instinctelor umane, inclusiv în scopuri comerciale, sunt inadmisibile. Exercitând o influență enormă asupra audienței, mijloacele de informare în masă au o responsabilitate în educația oamenilor, mai cu seamă a generației tinere. Jurnaliștii și conducătorii mijloacelor de informare în masă nu trebuie să-și uite niciodată această responsabilitate.”
Problema care se pune în ziua de astăzi, este ca Biserica să găsească cele mai bune limbaje de comunicare care îi vor permite să dăruiască deplin mesajul Evangheliei. Domnul ne încurajează direct și simplu pe calea mărturiei și a comunicării celei mai largi: „Nu vă temeți… ceea ce auziți la ureche, propovăduiți de pe acoperișuri”. Iată deci îndrăzneala dintr-odată smerită și senină care inspiră prezența creștină în cadrul dialogului public din mass-media! Sfântul Pavel ne spune: „ Căci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti!”. Aceeași fidelitate se exprimă de-a lungul întregii Scripturi: „ Bine am vestit dreptate în adunare mare; iată buzele mele nu le voi opri; Doamne Tu ai cunoscut”, și „au vestit lucrurile lui Dumnezeu și faptele Lui le-au înțeles”.
Condiția comunicatorului creștin din lumea de astăzi se aseamănă misiunii apostolice: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii”. Înțelepciunea și curajul celor care luptau în primele veacuri creștine cu ostilitatea lumii păgâne și cu persecuțiile violente trebuie folosite astăzi într-o lume secularizată, debusolată sau indiferentă, numită adesea post – creștină tocmai pentru că s-a îndepărtat de rădăcinile care i-au dat fundament și consistență de-a lungul veacurilor.
Biserica privește cu încredere activitatea fiilor ei duhovnicești care lucrează în domeniul comunicării mediatice și așteaptă roade atunci când este vorba de propriile căi mass-media, precum și o înduhovnicire a cadrului general al comunicării moderne. Jurnaliștii creștini au în misiunea lor niște repere statornice și puternice de aceea se așteaptă de la ei o intensificare și o afirmare corectă a aspectelor formative ale comunicării prin intermediul media.
Din punct de vedere creștin, „conținutul comunicării este Hristos și Evanghelia Lui”. Așadar, comunicarea devine misiune, pentru că nu transmite o ideologie și nu are drept scop intrarea în logica societății de consum, ci urmează cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Căci nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe Hristos Iisus Domnul”. Valorile fundamentale ale comunicării creștine sunt: adevărul credinței și al realității creației, sacralitatea vieții, demnitatea și integritatea persoanei, responsabilitatea pentru conținutul și scopul comunicării. În alegerea mijloacelor și metodelor de transmitere a conținutului unic al credinței, criteriul care operează este adaptarea acestor mijloace la conținut:
„În mass-media trebuie să discernem, să alegem, să adaptăm în mod creator ceea ce corespunde conținutului, atât în ceea ce privește cuvântul, cât și în ceea ce privește imaginea, deoarece nu orice imagine, nu orice cuvânt este potrivit pentru cuvântul Evangheliei. Ne trebuie un profesionalism tehnic dublat de un profetism spiritual, nu de un mimetism secularizat. Suntem tentați a imita adesea secularul, însă nu trebuie doar să imităm, ci și să depășim, să luăm ce este bun și să transcendem ceea ce este autosuficient, pentru a găsi starea de comuniune. Lumea păcatului este lumea autosuficienței, lumea sfințeniei este lumea comuniunii, iar ceea ce nu este unit cu Dumnezeu nu este mântuit”.
În același studiu, calitățile spirituale și cele profesionale sunt împletite într-un portret care conturează o imagine ideală a comunicatorului creștin ca misionar mediatic: „credință matură, cultură solidă, comunicabilitate dinamică cultivată profesional, conștiință misionară și responsabilitate eclesială, stare spirituală de pace și bucurie pentru slujirea sa, discernământ multiplu, respect și răbdare” pentru alții. Toate aceste calități trimit către parabolele noutestamentare ale transmiterii credinței ca dar dumnezeiesc pentru oameni: semănătorul, neguțătorul care caută mărgăritarele bune,sarea pământului, lumina lumii…
Poate prea absorbiți de mirajul evenimentelor și de mulțimea mesajelor, suntem adesea tentați să uităm dimensiunea verticală a existenței noastre, relația noastră de credință care ne ține în comuniunea cu Dumnezeu cel Unul în ființă și întreit în Persoane și ne dă cheia răspunsurilor la relaționarea cu aproapele, inclusiv în comunicarea mediatică.
Prin intermediul acestei televiziuni cultural-religioase, Patriarhia Română informează opinia publică despre evenimentele bisericești, lucrarea pastoral-misionară, socială, educațională și culturală a Bisericii, aducând în atenția publicului istoria, cultura și tezaurul de credință și spiritualitate creștină românească în context european.
De ce a fost înființată Televiziunea TRINITAS?
1. Participarea la Sfânta Liturghie nu este deplină în absența componentei vizuale. Ritualurile liturgice, pictura bisericilor, estetica obiectelor folosite la slujbe, toate acestea cer și o reflectare vizuală a evenimentului religios din Biserica Ortodoxă – ceea ce se poate realiza doar prin intermediul televiziunii. În mod special reținem că am primit numeroase solicitări din partea credincioșilor de la oraș și de la sat pentru înființarea unei televiziuni a Bisericii care să facă accesibilă participarea la slujbe și pentru cei bolnavi, imobilizați la pat sau bătrâni.
2. Patrimoniul istoric și cultural al Bisericii Ortodoxe este impresionant, iar sfintele lăcașuri care îl alcătuiesc se remarcă fie prin iconografie, fie prin arhitectură, fie prin frumusețea peisajului natural în care sunt plasate ori prin vestigiile istorice pe care vecinătatea lăcașului de cult le-a ferit de distrugere. Toate acestea reprezintă un tezaur cultural românesc recunoscut pe plan european și mondial, care trebuie pus în valoare în mod sistematic și susținut. O consecință directă a promovării acestor valori este conștientizarea, de către preoți și credincioși, a necesității conservării și restaurării lor.
3. Prin acest post de televiziune se dorește cultivarea frumosului spiritual, pe care Biserica îl exprimă prin icoană, prin obiecte de cult, veșminte, vase sfinte, vase liturgice, coperte de carte din metale prețioase sau din email, miniaturi, iconostase și mobilier bisericesc sculptat. Biserica Ortodoxă accentuează foarte mult esteticul inspirat de credința creștină, întrucât consideră că el are o directă influență asupra eticului: promovarea frumosului sacru crează circumstanțele lucrării binelui.
4. TRINITAS TV este necesar și pentru a reflecta mai teologic și spiritual diferite momente solemne din viața comunităților religioase și din viața civilă (Ziua Eroilor, sărbători naționale, evenimente europene, aspecte din viața comunităților românești de peste hotare, schimburi culturale etc.).
5. „TRINITAS TV nu dorește concurență, ci cooperare cu Televiziunea Națională, cu Ministerul Culturii și Cultelor, cu Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, cu Ministerul de Externe, cu Autoritatea Națională pentru Turism și cu alte televiziuni din țară și din străinătate, care au obiective convergente cu ale noastre. Dorim ca, prin aceasta, să aplicăm și mai mult prevederile Legii Cultelor, în care cultele sunt recunoscute ca parteneri sociali ai Statului (Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, art. 7: “Statul român recunoaște cultelor rolul spiritual, educațional, social-caritabil, cultural și de parteneriat social, precum și statutul lor de factori ai păcii sociale”).
Care sunt scopurile Televiziunii Patriarhiei Române?
a) TRINITAS TV ajută la intensificarea trăirii creștin-ortodoxe.
b) TRINITAS TV susține intensificarea solidarității umane, în contextul european multi-religios, multi-etnic și multi-cultural.
c) TRINITAS TV aduce, prin programele religioase creștin-ortodoxe, o perspectivă pozitivă, luminată de credință și speranță, asupra evenimentelor cotidiene ale societății”.
Televiziunea TRINITAS contribuie la păstrarea și promovarea identității și spiritualității creștin-ortodoxe românești în relație cu alte Biserici și popoare în context european, oferind și altora experiența noastră spirituală și învățând de la ei ceea ce este practic și folositor. Toată activitatea postului de Televiziune TRINITAS, este să receptarea bucuriei și păcii, pe care le aduce în sufletele și casele creștinilor, într-o societate în care există din păcate încă multă sărăcie materială, singurătate, incertitudine, și ca urmare, dorința de comunicare sinceră și comuniune frățească.
Cu cât individualismul și goana după profitul material imediat se intensifică, cu atât crește mai mult nevoia de comuniune autentică și de valori spirituale permanente. În piața economică toate se cumpără și se vând, însă în viața spirituală toate se primesc și se dăruiesc, pentru a aduna mai ales comori spirituale în sufletul nostru, nu doar comori materiale în jurul nostru, dornic de a fi iubit și de a iubi veșnic în lumina și iubirea Preasfintei Treimi. Aceasta explică în parte de ce Televiziunea TRINITAS se prezintă ca fiind “o televiziune pentru sufletul dumneavoastră”, sau “o televiziune a sufletului dumneavoastră” . Lumina pe care o transmite ea este conținută în Evanghelie și rugăciune, în Liturghie și Filantropie, în dreapta credință și în cultura creștină trăite în harul iubirii Preamilostive a lui Dumnezeu, ca pregustare și pregătire pentru a primi lumina Împărăției Preasfintei Treimi. În acest înțeles, programul major al postului de Televiziune TRINITAS este acela de a binevesti iubirea mântuitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu în casele oamenilor, pentru ca oamenii să caute Casa iubirii veșnice a lui Dumnezeu Tatăl, al cărei pridvor este Sfânta Biserică.
Televiziunea TRINITAS este deodată a Bisericii și a fiecăruia dintre noi. Prin ea sufletul fiecăruia devine biserică, adică adunare în iubire sfântă, frate, dar și împărtășire din iubirea lui Hristos și a Preasfintei Treimi. În acest context spiritual, mass-media se transfigurează în mediul întâlnirii omului cu Dumnezeu. Undele poartă mesaje harice, iar tehnica informațională susține teologia și lucrarea misionară a Bisericii. Tehnica creată de oameni, fiind un obiect, rămâne neutră, dar mesajul transmis de om prin ea poate să o sfințească sau să o profaneze. Când el transmite cuvinte sfinte, cântări și rugăciuni sfinte, care îndeamnă la viața sfântă și fapte bune, postul de televiziune primește binecuvântare de la Dumnezeu și recunoștință de la oameni.
EFECTELE TELEVIZORULUI ASUPRA OMULUI
După ce am analizat în capitolele anterioare puterea pe care o poate avea televizorului asupra oamenilor, dar și necesitatea folosirii lui ca mijloc pentru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, mă voi opri asupra efectelor negative sau pozitive pe care le poate avea acesta în viața omului.
Televizorul nu este doar un obiect, el produce și efecte pedagogice în viețuirea umană, căci programele difuzate prin intermediul lui pot produce schimbări în comportamentele oamenilor. Se pune întrebarea dacă este rea sau bună folosirea televizorului, sau cât poate să fie de bună sau de rea? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să ne gândim la scopul pentru care este folosit acest mijloc media. Aici se află mai multe criterii de analiză (filosofic-cultural, efecte asupra utilizatorului, al conținutului, economic, politic etc.) cu aspecte pozitive și aspecte negative. Prezența televizorului în viața creștinului a stârnit și stârnește numeroase controverse. Unii susțin cu tărie utilitatea lui în viața cotidiană, alții îl condamnă ca molipsitor, cu efecte negative în ceea ce privește comunicarea. Și exemple edificatoare vin și dintr-o parte și din cealaltă.
Cu siguranță că astfel de frământări au avut loc în sânul societății ori de câte ori a apărut ceva nou. Gândind plastic și, poate, ușor forțat, un simplu cuțit de bucătărie (despre a cărui utilitate este inutil să mai vorbim) își schimbă radical ”menirea” atunci când ajunge în mâinile unui criminal. Și cu toate acestea, el va continua să fie privit și folosit ca o unealtă necesară în orice gospodărie. Pentru că, în măna unui bucătar iscusit, efectele utilizării lui vor fi cu totul altele.
Tot în acest context putem interpreta cuvintele Sfântului Vasile cel Mare care îi îndeamnă pe tineri „să ia din toate ceea ce este bun, urmând exemplul albinelor, care extrag polenul chiar și din spini sau din pălămidă”. Fără a înțelege comparația într-un mod defăimător la adresa televizorului, doresc doar să scoat în evidență utilitatea oricărui lucru care, pus în mâinile cui trebuie, poate fi de un real folos. Pentru că orice lucru este bun dacă știi să îl folosești.
Este adevărat că apariția și folosirea lui fără o anumită responsabilitate și responsabilizare poate avea și efecte negative, ducând la manipulare, boli psihice sau chiar a unor acte de violență inspirate din știrile prezentate la televizor și chiar la crimă. Și cu toate acestea, televizorul poate fi un câștig pentru societate atât prin multitudinea informației prezentate, cât și prin rapiditatea cu care oferă uneori anumite informații.
Televizorul trebuie privit, așadar, ca un instrument neutru, apartenența lui la ”plus” sau la ”minus” pe scara producerii efectelor în societate și, implicit, în Biserică, depinde aproape în totalitate de scopul în care este el folosit. Într-o antologie de texte sanscrite se vorbește despre cum se poate reflecta o imagine prin prisma celui ce o privește. Astfel, spune textul, o fată va fi privită ca o bucată de carne de către un câine înfometat, ca o floare de către părinții ei, ca o ispită de către un ascet și ca un înger de către un poet.
Așadar, valoarea televizorului este dată de modul în care îl folosim în viața noastră. El poate să slujească frumosului și în același timp grotescului, eticului, dar și imoralului, binelui, dar și răului. El poate fi înger sau demon, în funcție de scopul în care este folosit. Cu alte cuvinte, folosit de către Biserică, televizorul poate avea un impact major asupra credincioșilor. Mulți oameni care nu pot avea acces la Biserică, intră în contact cu anumite aspecte din viața ei prin intermediul televizorului dovedindu-și astfel utilitatea în Biserică, însă mergând mai departe, ar putea ieși la iveală inutilitatea sau chiar nocivitatea sa.
Ascensiunea mass-mediei, cu implicarea mijloacelor tehnologice de vârf, generalizează fenomenul de „suprainformare„ și de „hiperstimulare senzorială”, care atinge proporții greu controlabile pedagogic, în special în cazul posturilor de televiziune prin cablu, al emisiunilor de radio pe unde ultrascurte, ale rețelelor de calculatoare, al mediului Internet. În opinia sociologului german Georg Simmel (1858-1918), oamenii sunt producători de cultură, dar datorită capacității lor de a reifica realitatea socială, de a transforma creațiile intelectuale, formulele ideatice în obiecte și forme sociale obiective, lumea culturală și socială ajung să se îndepărteze, să dobândească viață proprie și chiar să-i domine pe indivizii ce le-au creat și le recreează în permanență. (…) Cu timpul însă, și mai ales în epoca modernă procesul de creație excede orice capacitate de asumare la nivel individual. Nu doar că obiectele culturale, utilizate în mod tradițional în scopul desăvârșirii personalității individului, formării culturii sale subiective, nu mai pot fi luate în stăpânire de individ datorită cantității lor din ce în ce mai mari, dar ele încep să stabilească între ele relații care nu mai includ pe oamenii care le-au creat și ar trebui să le utilizeze.
În acest sens, interesantă este soluția propusă de Simmel, după ce explică ruperea formelor culturale obiective de temeiurile sale subiective: În fiecare zi și din toate părțile cantitatea de cultură sporește, dar intelectul individual nu-și poate îmbogăți formele și conținuturile propriei dezvoltări decât dacă se distanțează tot mai mult de acea cultură și își dezvoltă o cultură personală într-un ritm mult mai lent.
Aici se vede clar cât de mult contează modul nostru de raportare la această cultură informațională (virtuală) căci lucrurile creației pot deveni căi de apropiere sau de depărtare a omului de principalul său scop: căutarea relației cu Dumnezeu.
În cazul educației informale pe lângă școală, un rol important îl are familia, pentru că multe din cunoștințele de bază referitoare la natură, regulile de comportament, activitățile cultural-sportive, deprinderile de folosire a mijloacelor audio-video și virtuale sunt dobândite în familie. Educația în familie trebuie să fie guvernată de afecțiune. În socialul actual, caracterizat de generalizarea utilizării calculatoarelor și a resurselor digitale, educația familială prezintă ca ceva obișnuit, chiar natural, folosirea de către copii a tehnologiilor informatice și a Internetului, încă din primii ani de viață. Mulți dintre părinți sunt de-a dreptul încântați de faptul că un copil este interesat de calculator de la vârsta preșcolară, în general, de filme cu desene animate și jocuri.
Uneori, părinții chiar încurajează, fără să-și dea seama, copiii să stea la televizor pentru ca ei să-și poată rezolva diverse probleme, fără a se gândi la efectele negative pe care le poate produce utilizarea în exces a acestuia. Ca orice dependență și aceasta nu este bună, producând efecte nedorite asupra dezvoltării copilului, care începe să aprecieze diverse modele „vedete TV” și să manifeste probleme în comunicare, ”este indispensabil, chiar obligatoriu, să putem intra în comunicare cu semenii noștri”. Nu puține sunt cazurile în care copilul se izolează, are probleme cu vederea, nu mai respectă orele de masă și de odihnă, își schimbă comportamentul, nu mai face sport, nu mai socializează etc. De multe ori, filmele pentru copii, inclusiv cele de desene animate, stimulează agresivitatea copilului, ceea ce poate avea efecte pe termen lung.
Semnele care ar trebui să le dea de gândit părinților sunt oboseala accentuată a celor mici, insomniile, coșmarurile datorate scenelor violente din jocuri sau uneori, emoții foarte puternice cu semne vegetative. La nivelul copilului se produce o invadare a fanteziei în conștiința lui. În loc să trăiască în lumea reală ajunge să trăiască în lumea virtuală. Și asta îi place, pentru că aici poate exista orice, fără să fie responsabil că a făcut cutare sau cutare lucru, fără să aibă un angajament real sau emoțional. În lumea reală este exact invers; aici fără niște reguli nu putem supraviețui.
Copiii au nevoie de toată atenția celor din jur, și mai ales, nu trebuie lăsați singuri în fața calculatorului sau a televizorului, ei urmărind, de cele mai multe ori, informații care denaturează realitatea, grav fiind că ei ia de bun tot ceea ce văd. Văzând anumite lucruri pe ecran, copiii cred că așa și este. În gândirea psihologică, ei au putința doar de a reacționa, nu de a interacționa. Prin aceste mijloace, și mai cu seamă prin intermediul Internetului, într-adevăr se poate vorbi de o interacțiune, însă nu de o interacțiune în mod real, ci au parte de o așa zisă „interacțiune” virtuală. Orice comunicare este o interacțiune. Fiind o interacțiune, ea se prezintă ca un fenomen dinamic care implică o transformare, cu alte cuvinte ea este subsumată unui proces de influență reciprocă între mai mulți actori sociali. Nu trebuie uitată centralitatea persoanei, a percepțiilor sale a relației sale cu ceilalți în realitatea socială actuală. Sociologul Raymond Boudon accentua rolul motivației individuale în adoptarea unui comportament, atitudine, credință. Transpunând scopul acțiunii umane în utilizarea acestor mijloace media putem spune că ele sunt folosite pentru instruire, divertisment, afaceri etc. Da, este adevărat că există o motivație individuală, dar autentic ar fi ca această motivație să fie și spirituală, ca factor al unui anumit mod de activare autentic viețuirii creștine în aceste medii.
Continuând cele ce am spus mai sus, dependența se poate instala în câțiva ani, însă cu cât este mai mică vârsta apare nevoia de calculator. Unele studii arată că un copil de clasă primară ar trebui să nu depășească mai mult de o jumătate de oră pe zi în fața computerului, cei de gimnaziu, o oră, iar un adolescent ar fi bine să se mulțumească doar cu două ore.
De aceea, chiar dacă, mai ales în ultimul timp, părinții sunt ocupați cu problemele de serviciu, cu cele pentru găsirea resurselor financiare necesare familiei, ducând un mod de viață din ce în ce mai alert, ei trebuie să înțeleagă că educația copiilor este prioritară, deoarece debutul greșit în educație reprezintă un risc pentru dezvoltarea ulterioară a copilului. În educație, ceea ce se greșește azi, nu se știe dacă mâine mai poate fi corectat. Părinții uită ei înșiși că principalul scop al lor, al copiilor lor și al oamenilor este apropierea de Dumnezeu, cum frumos amintește Pr. Stăniloae: ”tot dialogul omului cu semenii săi are ca temei și ca miez dialogul lui cu Dumnezeu”.
Educația diferă în funcție de condițiile materiale și spirituale ale realității sociale, având parte de o schimbare a formei și a conținutului, odată cu schimbarea mediului cultural în care se produce ea. Odată schimbat mediul se regândește și idealul pedagogic și pentru că, el nefiind o entitate pasivă însă nici o ființă cu activism supranatural, idealul pedagogic al erei informaționale va viza formarea unei personalități creatoare și autonome, adaptabilă la condiții de schimbare inovatoare rapidă, specifice societății postindustriale de tip informațional. Dar, omul nu a fost creat să trăiască izolat, să viețuiască singur, ci în condițiile date de viețuirea în chiar această realitate socială informațională, așa cum este ea acum, persoana umană trebuie pătrunsă de acea primenire autentică modului creștin de viețuire.
4.1 BOLILE PSIHICE DATORATE TELEVIZORULUI
Vizionarea TV nu este un simplu obicei sau doar un mijloc de informare; ne așezăm zilnic în fața televizorului, ne relaxăm, aflăm ce se mai întâmplă în lume și după aceea ne continuăm activitatea. Prin caracteristicile și intensitatea experienței, prin periodicitatea cu care intervine din primii ani ai vieții, privitul la televizor influențează în mod definitoriu viața omului contemporan. Oamenii ajungând să gândească și să se comporte, chiar și să se îmbrace după cum le sugerează televiziunea și astfel o mare parte din modul de a fi al omului se datorează orelor petrecute în fața televizorului și influenței pe care acesta o exercită asupra noastră fără să ne dăm seama.
„Televiziunea, televizionarea sau mass-media în general reconstruiesc realitatea, configurează un nou mediu de existență și de conștiință pentru omul zilelor noastre, un nou mod de a fi”.
Această uriașă influență pe care o are televiziunea în viața omului modern, a început să fie analizată de diferiți cercetători pentru a demonstra din punct de vedere științific efectele negative ce apar asupra psihicului uman. O atenție deosebită a fost acordată mecanismelor ce stau la baza efectului puternic al televiziunii, acțiunii sale hipnotice, dependenței pe care o creează și acelor mai multe din procesele neuropsihologice, educaționale și culturale pe care televiziunea le pune în mișcare.
„Mulțimea extraordinară a sistemelor de semnificație implicate în lumea TV – limbaj verbal, expresie vocală, gestică, limbaj al trupului, decor – viteza uriașă de schimbare a cadrelor, efectele tehnice în general ce bulversează atenția telespectatorului fac ca cea mai mare parte a informațiilor transmise prin televiziune să aibă un impact subliminal, adică să nu fie complet sau deloc conștientizate de Telespectator, deși ele pătrund în mintea acestuia și sunt depozitate în memorie. Acest efect eminamente subliminal al televiziunii este favorizat de inducerea în mintea telespectatorului, pe parcursul vizionării, a unui ritm cerebral alfa”. ”Efectul subliminal al televiziunii explică de ce oamenii nu pot înțelege că prin simpla vizionare poate să le fie înrâurită, într-o măsură definitorie, existența”.
Cercetările neuropsihologilor demonstrează că vizionarea TV afectează în special capacitățile cognitive ale persoanei umane. Nu numai procesul învățării este dezavantajat, ci și gândirea logică și analitică, discursivitatea, capacitatea de exprimare a ideilor, creativitatea și chiar dezvoltarea inteligenței. Televiziunea afectează mai ales cortexul prefrontal, acea parte a creierului care este cel mai bine dezvoltată la om, unde sunt mediate procesele mentale superioare, funcțiile executive ale cortexului, ce diferențiază ființa umană de celelalte viețuitoare.
„Vătămarea cortexului prefrontal prin vizionarea TV are puternice repercusiuni în comportamentul telespectatorului, în formularea acțiunilor, în capacitatea de decizie și în adaptarea la noi situații de viață. Toate acestea se datorează faptului că în cortexul prefrontal sunt integrate gândurile, cu emoțiile și cu motivația, aici realizându-se conștientizarea simultană a contextului, a opțiunilor, a consecințelor, a relevanței și a perspectivelor oricărei acțiuni, a oricărui fapt cu care se confruntă individul”.
În ultimele decenii s-a constatat că indiferent de conținutul programului de televiziune urmărit, activitatea creierului a „celor care privesc la televizor se schimbă dobândind, după numai două minute de vizionare, o configurație nouă, specifică, neîntâlnită în nici o altă activitate umană”
Toate studiile constată apariția unei anomalii neurologice în timpul privitului la televizor, și anume o inhibare a activității emisferei stângi a creierului, care-și reduce extrem de mult activitatea. „Cercetările lui Herbert Krugman au dovedit că vizionarea TV amorțește emisfera stângă și lasă emisfera dreaptă să îndeplinească toate activitățile cognitive. Acest fapt poate avea consecințe din cele mai importante pentru dezvoltarea și sănătatea creierului. De exemplu, emisfera stângă este regiunea critică pentru organizarea, analiza și judecata datelor primite. Partea dreaptă a creierului tratează datele primite în mod necritic: nu descompune și nu decodează informația în părțile ei componente. Emisfera dreaptă procesează informația în întregul ei, determinând răspunsuri mai degrabă emoționale decât raționale (logice)”. Rezumând cele afirmate de Herbert Krugman putem spune că: nu putem trata rațional conținutul prezentat la televiziune deoarece emisfera stângă a creierului nostru nu este operațională. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că oamenii rareori înțeleg ce văd la televizor, după cum a arătat și un studiu condus de cercetătorul Jacob Jacoby. El a descoperit că, „din 2 700 de oameni testați, 90% au înțeles greșit ce au privit la televizor cu câteva minute înainte".
Afecțiunile pe care nu numai vizionarea TV, dar și jocurile pe calculator și navigatul pe Internet le produc asupra cortexului prefrontal se remarcă cu ușurință la copii și tineri în dificultățile pe care aceștia le întâmpină în concentrarea cu atenție și în motivația urmăririi unei activități oarecare, în controlul emoțiilor și al comportamentului, în planificarea și organizarea programului. Inițiativa, creativitatea, curiozitatea, discernământul și judecata sunt alterate în mod semnificativ.
În cadrul unei conferințe naționale desfășurate în SUA, la care au participat peste 300 de profesori experimentați, majoritatea celor prezenți au afirmat că „durata pe care elevii sunt capabili să-și concentreze atenția este notabil mai mică; cititul, scrisul și capacitatea de comunicare orală se arată a fi în declin – chiar și în mediile cele mai bune". Se pare că efectele acestor tendințe, universal observate, au început să devină evidente chiar și în cele mai bune colegii. Astfel că, profesorii au găsit de cuviință să coboare nivelul sarcinilor pentru scris și citit, precum și așteptările în ceea ce privește gândirea analitică, însă, în ciuda efortului depus de profesorii școlilor elementare și ai liceelor pentru îmbunătățirea programei, elevii nu arată vreun câștig vizibil, ba din potrivă se constată un declin din ce în ce mai mare cu fiecare generație care vine .
Ce se întâmplă oare cu noile generații? – se întreabă profesorii, părinții și cercetătorii fenomenului. Cum putem explica scăderea capacității de a asculta, de a vorbi, de a citi, de a scrie, de a raționa în mod logic, de a rezolva probleme, de a gândi în general? Cum poate fi explicată prăbușirea vizibilă din ce în ce mai mult a tuturor indicilor ce privesc succesul școlar, învățarea, chiar dacă guvernul încearcă să ridice acest declin prin măsuri precum: clasa pregătitoare trecută la învățământul primar, zece clase obligatorii, etc.?
„Este de neconceput să credem că majoritatea profesorilor au devenit brusc atât de slabi", spune Jane Healy. Mulți dintre aceștia, educatori buni și devotați, prin mâinile cărora au trecut zeci de generații, declară astăzi cu certitudine că „metodele verificate și valabile nu-și mai au efectul scontat".
Ceva se întâmplă cu copiii zilelor noastre. Nu numai că metodele vechi nu mai dau rezultate, dar nici cele mai noi inovații în domeniul metodologiilor de predare nu asigură rezultatele așteptate. Nu se poate susține faptul că majoritatea copiilor nu mai vor să învețe, deoarece mulți dintre ei urmează chiar tratamente medicamentoase pentru creșterea succesului școlar, urmează cursuri particulare sau speciale pentru recuperarea deficiențelor. Se pare însă că ei nu mai pot învăța și avea aceleași rezultate școlare ca ale tinerilor de acum câteva generații, pentru că nu-i mai ajută mintea. Devin copiii mai puțin inteligenți? Ce se întâmplă, practic, cu creierul copiilor și al tinerilor societății mediatízate? Ce rol au vizionarea TV și calculatorul în apariția acestui fenomen? Toate aceste întrebări și-au aflat răspuns prin studiile ce s-au făcut în acest sens de către cercetătorii în domeniu.
Astfel, s-a constatat că „experiența mediului în care crește copilul joacă un rol esențial în dezvoltarea structurală a cortexului”. Părinții constituie cea mai bună călăuză pe care copilul o poate avea pentru a înțelege lumea înconjurătoare și pentru a-și dezvolta mintea. Dialogul cu aceștia, cuvântul rostit rar, cu înțeles, răbdare și dragoste de către părinți, ocupă, după ultimele cercetări, rolul cel mai important în configurarea rețelelor neuronale, mai mult decât oricare altă experiență. Copiii au nevoie de părinți, în special de mamă, care să le călăuzească fiecare pas, să le vorbească, învățându-i încet-încet cum să folosească limba, cum să înțeleagă realitatea, să gândească și să simtă, în general. Experiența spațiului și a timpului real, cunoașterea prin atingere și întrebuințare a lucrurilor care-1 înconjoară joacă, de asemenea, un rol deosebit de important. Copilul trebuie să se implice activ în diferite jocuri, folosindu-și imaginația și interacționând cu alți copii. Toate acestea constituie mediul ideal pentru dezvoltarea normală a minții copilului, pentru punerea bazelor structurale și funcționale ale creierului, necesare tuturor activităților de mai târziu „Odată cu experiența și învățarea, se dezvoltă conexiunile neuronale”.
Cercetările arată că mediul în care trăiește copilul nu trebuie să fie unul agitat, construit artificial, ci, mai curând, unul liniștit. Trebuie avut în vedere că, pentru dezvoltarea creierului, este importantă, nu atât activitatea exterioară, cât intensitatea proceselor interioare, reflexive, vorbirea cu sine însuși despre uimitoarea lume care-1 înconjoară.
O altă condiție necesară dezvoltării normale a creierului este implicarea și participarea activă a copilului la existența sau experiența cotidiană. Copilul trebuie să aibă controlul realității, pentru a se putea implica în procesul de explorare a acesteia. Când stimulii sunt excesiv de puternici (zgomote, mișcări bruște sau puternice etc.), el se poate speria sau inhiba, iar experiența respectivă, dacă se va repeta de mai multe ori, va putea crea o inhibiție care să împiedice, în general, cunoașterea și implicarea în realitate.
Așadar, „presiunea stimulilor mediului nu trebuie să fie atât de mare, încât să anuleze participarea copilului; aceștia trebuie doar să trezească interesul sau curiozitatea. Un creier normal se stimulează pe el însuși prin interacțiunea activă cu ceea ce găsește provocator sau interesant în mediul înconjurător. Dacă va rămâne pasiv, neimplicat în fața unor stimuli, indiferent de natura lor, aceștia nu-i vor folosi copilului la nimic”. O privare de stimuli corespunzători va avea consecințe dramatice asupra minții tinere ușor maleabile. Creierul, ca și întregul organism, are nevoie să se hrănească pentru a se dezvolta normal. Hrana creierului sunt însă stimulii mediului, provocările existențiale și mentale pe care le întâmpină omul nu numai din primii ani de viață, ci chiar din pântecele mamei. Dacă aceste experiențe sunt sărace, atunci și creierul va fi mai slab dezvoltat, deci incapabil de a se adapta, de a face față noilor provocări, de a gândi și de a rezolva problemele cu care omul se confruntă. Stimulii sau experiențele pe care trebuie să-i întâmpine un copil este necesar să aibă anumite caracteristici pentru a constitui hrana corespunzătoare dată la timpul potrivit.
Pentru a înțelege modul în care televizorul ca mediu de experiență modelează cortexul copiilor, influențând dezvoltarea sau, mai corect, nedezvoltarea acestuia, voi expune în continuare conform celor cercetate, criteriile generale pe care trebuie să le satisfacă mediul, pentru a se asigura o dezvoltare normală a creierului uman.
Televiziunea, din perspectiva celor descrise anterior, nu poate fi considerată propice pentru edificarea structurilor neuronale caracteristice unui creier normal, ci, dimpotrivă, poate fi văzută ca un mediu ce împiedică sau reprimă o evoluție firească.
„Copilul în fața televizorului nu are parte de experiența obișnuită a limbajului, de stimularea dialogică a gândirii și reflecției pe care părinții, bunicii sau mediul uman, în general, le oferă. Stimuli vizuali și auditivi percepuți în fața micului ecran sunt atât de agresivi, se succed cu o asemenea rapiditate, încât depășesc capacitatea creierului de a-i controla. Efectul inevitabil va fi inhibarea unor importante procese mentale”
Copiii se obișnuiesc de la televizor să nu mai dorească să înțeleagă ce se întâmplă în lumea care-i înconjoară. Se mulțumesc doar cu senzațiile. Experiența vizionării TV nu este una a spațiului și a timpului real, a distanțelor și a duratelor reale, ci a unora virtuale, sugerate sau doar simulate în interiorul lumii televizualului. Copilului îi lipsește posibilitatea cunoașterii prin atingerea și manipularea fizică a materialelor, una dintre condițiile desfășurării procesului de cunoaștere și, prin urmare, de structurare a traseelor neuronale. Prin televizor cei mici sunt lipsiți de liniștea și răgazul necesare dezvoltării mecanismelor limbajului intern și ale gândirii reflexive.
Televizorul nu numai că nu favorizează o participare interactivă la procesul de cunoaștere, ci, dimpotrivă, presupune o experiență pasivă pentru mintea umană. Se pare că după vizionarea prelungită, copiii vor avea tendința de a rămâne în aceeași stare de pasivitate sau de neimplicare în realitate. Ei nu pot atinge, analiza, cerceta cele vizionate, astfel că, celor care se uită mult la televizor li se sărăcește în mod proporțional capacitatea de a imagina jocuri, le slăbește dinamismul mintal, pentru ca mai apoi să manifeste probleme de înțelegere și atenție. J. Healy subliniază faptul că: „întrucât în configurarea sistemelor neuronale, conexiunile se realizează, ca răspuns la efortul presupus de o activitate mentală, a-i introduce pe copii în mediul TV, a le deprinde mintea cu plăcerea facilă a vizionării înseamnă să le punem într-un risc real dezvoltarea abilităților mentale".
Așadar, „deprinderile formate prin repetiție determină constituirea unor modele neuronale specifice (de răspuns cortical la stimulii de mediu), modele care se vor repeta în viața cotidiană și care vor influența perceperea și reflectarea mentală a realității”. A-i învăța pe copii cu televizorul și a cultiva acest obicei în viața noastră înseamnă să învățăm, de fapt, creierul cu atitudinea pasivă, să-1 facem dependent de plăcerea ecranului video, să îi slăbim abilitățile mentale, obișnuindu-1 să nu reflecteze, să nu gândească, să nu dialogheze sau să nu se concentreze cu atenție la problemele pe care le întâmpină. Astfel, uitatul la TV nu va constitui numai o obișnuință cotidiană, ci va influența semnificativ existența .
Ce se va întâmpla cu copiii crescuți cu televizorul? Sunt ei, oare, condamnați pentru totdeauna la o proastă funcționare a creierului, datorită unei alterări structurale a acestuia? Răspunsul depinde de tipul pe care aceștia l-au petrecut în fața ecranului, în special în perioada preșcolară (2-5 ani) și, de asemenea, de gradul sau intensitatea implicării acestora în alte activități, în afara timpului dedicat vizionării.
Există și deficiențe mai grave, datorate unei expuneri prelungite, care niciodată nu se vor putea recupera complet însă, pentru cazurile mai puțin grave, cu un efort mai mare se poate ajunge la dobândirea abilităților mentale ale unui copil normal. Totuși „experiențele avute la vârsta copilăriei sunt cele mai importante, deoarece atunci se pun bazele funcționale și structurale ale tuturor activităților de mai târziu”.
Conform studiilor realizare de-a lungul timpului vizionarea TV poate produce următoarele modificări în funcționarea creierului:
Crearea unei atitudini mentale pasive
Pe termen lung, vizionarea TV diminuează semnificativ capacitatea de implicare în propria existență, determină pasivitate în planificarea activităților viitoare, în organizarea programului zilnic. Oamenii găsesc tot mai greu energia, dispoziția și puterea de a lupta pentru a-și schimba viața. Ei nu mai pot lua hotărâri singuri, nu se mai pot opune nici unei măsuri politice, sociale sau comunitare. De altfel, proporțional cu creșterea timpului petrecut la televizor, scade dispoziția sau plăcerea unei implicări în viața comunitară și chiar în cea de familie.
În principiu, televiziunea cultivă plictiseala, dezinteresul sau apatia și inhibă comportamentele sau inițiativele de ordin subiectiv, ca reflex al voinței și reflecției personale.
Chiar dacă televizorul stimulează anumite comportamente, cele de tip consumatorist, căutarea plăcerilor și chiar fuga după bani, acestea nu constituie produsul voinței libere și a necesității personale ale omului, ci, mai curând, sunt provocate sau condiționate prin dominarea conștientului sau a subconștientului de către dorințele sădite de televizor în mintea noastră.
Atâta timp cât una dintre cele mai semnificative ocupații ale unei zile ca durată sau implicare – privitul la televizor – este, prin excelență, o experiență pasivă, este lesne de anticipat că acest obicei va influența nu numai cortexul copiilor, ci și pe cel al persoane lor adulte. „Primul efect al televizorului, observă J. Mander, este crearea unei atitudini mentale pasive".
Cum era de așteptat, cei care priveau la televizor, când erau chestionați telefonic, relatau că se simt relaxați și pasivi. Este surprinzător faptul că, deși relaxarea se termină odată cu închiderea televizorului, starea de alertă scăzută se prelungește.
Cercetările din domeniul neuropsihologiei arată că un indice al cultivării pasivității este micșorarea vigilenței. „Dr. Bryant, un important cercetător al Universității din Alabama, este convins că televizorul afectează procesul de învățare în măsura în care acesta înseamnă implicare activă, iar televiziunea cultivă pasivitatea. El arată că vigilența (abilitatea de a rămâne concentrat activ pe o sarcină) este redusă mult de televizor. Proporțional cu timpul dedicat vizionării, se poate consta-o micșorare a vigilenței generale." De asemenea, se înregistrează o scădere vizibilă a perseverenței, a voinței și dispoziției de a urmări activ rezolvarea unei probleme.
„Din punct de vedere neurologic, cercetătorii explică acest fenomen prin apariția unei dependente de ritmul cerebral alfa, activitate corticală cu care omul se deprinde pe parcursul miilor de ore petrecute în fața ecranului” Obișnuiți de mici cu această stare mentală, oamenii vor fi permanent înclinați sau atrași de activitățile distractive ce introduc mintea în aceeași stare pasivă, de relaxare. Prin afectarea activității cortexului prefrontal, televiziunea conduce, de asemenea, la reducerea activității voluntare, un simptom specific acestei afecțiuni. Pe termen lung, vizionarea TV diminuează puternic capacitatea de implicare în propria existență, determină pasivitate în planificarea activităților viitoare și în organizarea programului zilnic, cultivă plictiseala, dezinteresul sau apatia. Practic, după cum sugerează mulți dintre cercetători, vizionarea TV contribuie în mod esențial la diminuarea controlului interior al proceselor mentale și la preluarea acestuia de către mediu, făcându-i pe oameni să devină simpli executanți.
Televizionarea poate determina apariția unui comportament pasiv, în mod indirect, prin afectarea ariilor cortexului prefrontal. Este cunoscut faptul că vătămarea cortexului prefrontal conduce la „reducerea activității voluntare (hipokinezie), care, în activitatea cotidiană, se manifestă prin neglijență și delăsare, iar în planul exprimării verbale prin aspontaneitate, sărăcie verbală, dificultăți în evocarea cuvintelor și stereotipii verbale"
Defavorizarea emisferei cerebrale stângi
Cercetările făcute de-a lungul anilor au demonstrat faptul că funcțiile pe care le coordonează cele două emisfere cerebrale în cadrul actelor cognitive sunt complet diferite.
Emisfera dreaptă guvernează procesele ce presupun o percepere globală și simultană, imaginația emoțiile, culorile etc.
Emisfera stângă se ocupă de procesele liniare, analitice și succesive. Ea mediază gândirea logică, deductivă, analiza și sinteza. Analizează și aranjează detaliile în ordine (de exemplu, conceptul de timp sau relația cauză-efect). De rețelele emisferei stângi depinde buna stăpânire a gramaticii, așezarea cuvintelor în frază (sintaxă).
„Studiile efectuate arată că oamenii primesc informațiile de la televizor, în mod principal, prin intermediul acțiunii vizuale sau prin sunete non-verbale – bubuituri, trosnituri, muzică – și nu ca urmare a dialogului, ceea ce, desigur, indică o stimulare preferențială a emisferei drepte. Lucrurile nu se opresc, însă, aici, se pare că mediul televizual cultivă preferențial și maladiv emisfera dreaptă, în timp ce, concomitent, o inhibă pe cea stângă. Aceasta explică de ce, pe parcursul vizionării, activitatea emisferei stângi este redusă extrem de mult”.
„Prin urmare, televiziunea, se dovedește a fi mijlocul care subminează activitatea și dezvoltarea emisferei cerebrale stângi. Acest lucru este, de altfel, observat de mulți dintre educatorii țărilor occidentale, care afirmă că astăzi copiii au un comportament ce vizează activarea preferențială a emisferei drepte. (Healy, 1990) Măria Winn spune că „timpul petrecut de copii în fața televizorului, ca timp cheltuit în activități non-verbale, prioritar într-o activitate vizuală, conducând la nedezvoltarea emisferei stângi, subminează dezvoltarea limbajului și a cititului". (Winn, 1996) Soții Emery sunt mult mai fermi. Studiile realizate de ei demonstrează că „suprastimularea sistemelor non-verbale ale emisferei drepte, prin vizionare excesivă, chiar și la copiii înzestrați, poate duce la o vătămare a căilor neuronale esențiale dezvoltării vorbirii, scrisului și gândirii critice (ariile emisferei stângi), dacă acestea nu sunt deplin dezvoltate". (Healy, 1990)”
Prin urmare, gândirea logică și analitică, exprimarea corectă, gramatical vorbind, a ideilor, cititul, scrierea, raționamentul matematic și științific, împreună cu alte abilități din cele procesate de emisfera stângă, sunt puse în criză în societatea modernă, prin vizionarea excesivă a televizorului și prin utilizarea calculatorului.
Deficiențe de învățare
Acestea se referă la toți copii care prezintă deficiențe de ordin intelectual sau emoțional, precum și la cei care întâmpină probleme semnificative în procesul de învățare datorită unor cauze necunoscute.
Problema este că, de cele mai multe ori, acești copiii nu prezintă în viața obișnuită simptome care să-i pună pe gânduri pe părinți sau profesori. Chiar și la un test neurologic ei pot părea normali; deficiențele se vor evidenția însă în momentul în care li se va cere să învețe ceva în mod organizat, să susțină printr-un efort conștient acest proces, aplicând logica și analiza.
„Pentru a vedea dacă există vreo legătură între sindromul LD ( learning disabilities-incapacități de învățare) și uitatul la televizor, trebuie să observăm mai întâi că toți copiii care suferă de această afecțiune întâmpină probleme importante în procesul de învățare din cauza unor dificultăți de ordin general în ceea ce privește: ascultarea sau urmărirea unei simple prezentări, abilitatea de a-și concentra atenția rapid și la obiect, memoria, cititul, coordonarea ochilor și a mâinilor, rapida înțelegere a noilor situații, limbajul, scrierea, rezolvarea problemelor, imaginația creativă sau învățarea în general.”
Copiii de vârste mici au capacitatea de a reține o mulțime de reclame sau cuvinte separate pe care le pot reproduce ca niște papagali. Din păcate însă, cercetările arată că acești copii sunt incapabili mai târziu de a înțelege și lega în mod rațional informațiile deținute. Problema lor cea mai mare era de a face conexiuni, de a organiza cunoștințele pe care le posedă și de a trage concluziile.
Ce se întâmplă, de fapt? Una dintre explicațiile pe care ni le dau cercetătorii este următoarea: „atunci când copiii văd ceva la televizor, caută în mod instinctiv să înțeleagă, dar viteza de desfășurare a acțiunii, bombardamentul de imagini și informații fac imposibilă înțelegerea și adâncirea sensului celor văzute. Mintea copilului, repetând în mod frecvent această experiență, de a nu putea să înțeleagă conținutul mesajului transmis, învață că nu i se cere sau nu se așteaptă de la ea să prindă înțelesul la ceea ce se întâmplă pe micul ecran. Această deprindere, transferându-se mai târziu în experiența cotidiană, școlară sau extrașcolară, îl va face pe copil să se mulțumească doar cu percepția vizuală, emoțională sau senzorială a lucrurilor, fără a mai face efortul înțelegerii lor”. Astfel înțelegerea, gândirea ajung să fie lucruri prea dificile, enervante și plictisitoare, mai simplu fiind să te mulțumești cu imaginile și cu senzațiile pe care acestea le provoacă sau cu distracția pe care o presupune vizionarea. „Cercetătorii găsesc că elevii cei mai buni sunt aceia care tind să se uite mai puțin la televizor. Mai mult decât atât, cu cât timpul dedicat vizionării crește, cu atât rezultatele și performanțele școlare sunt mai slabe."
Învățarea trebuie să fie un proces rațional și conștient, ce presupune un efort de înțelegere, de organizare a cunoștințelor și de integrare a lor în orizontul mai larg de cunoaștere a individului. Noile cunoștințe sunt depozitate în memorie de unde pot fi scoase pentru a fi întrebuințate în procesul gândirii. în cazul vizionării TV, cunoștințele nu sunt nici percepute sau structurate logic și nici mintea nu este deplin conștientă de ele. De fapt, dacă se poate vorbi de o învățare prin intermediul televizorului, aceasta nu are un caracter logic, deductiv, sintetic, fiindcă aceste procese sunt guvernate de emisfera stângă care, pe timpul vizionării, se află în „amorțire".
Din cele prezentate mai sus trebuie să reținem că pentru a-și dezvolta inteligența și capacitatea intelectuală, copilul nu trebuie așezat în fața televizorului pentru a vedea cât mai multe, ci trebuie să experimenteze realitatea prin joc. Acesta îl provoacă, îl face să gândească și să persevereze.
Furnizarea informației direct în subconștient, adică manipularea persoanelor
Dacă despre o învățare conștientă în fața televizorului nici nu poate fi vorba, altceva poate fi însă remarcat ca fiind propriu acestei tehnologii: televiziunea se pare că are capacitatea de a-și trimite mesajele direct în subconștient, fără ca telespectatorul să apuce să controleze acea informație, să conștientizeze cu adevărat ce și cum au pătruns acele mesaje în memorie.
Prin televizor, telespectatorii percep și își însușesc în mod inconștient, mai bine decât prin oricare alt mijloc de comunicare, spiritul general al unei realități sau al unei persoane (personajul de pe micul ecran). Practic, această capacitate de modelare a subconștientului uman definește și îi conferă televizorului forța de a influența cu putere gândirea și modul de viață al oamenilor, fără ca ei să-și dea seama de acest lucru.
Chiar dacă nu suntem perfect de acord cu comportamentul celor de pe micul ecran, cu spiritul lor, cu modul lor de a fi sau de a gândi, totuși acestea ni se vor transmite și, în timp, ni se vor fixa prin vizionare repetată. Omul în fața televizorului este precum copilul care observă, fără să fíe conștient, lumea care îl înconjoară, pe care o interiorizează, ascunzând-o în memorie, pentru ca mai târziu în mod automat să adopte, prin imitare, un fel de a fi asemenea cu cel pe care îl poartă deja înlăuntrul subconștientului său. Sa nu ne mirăm văzând comportamente anormale la copiii noștri; ei nu fac decât să reproducă fidel modelele fizionomice vestimentare și comportamentale ale eroilor de desene animate sau, în general, ale micului ecran.
Pentru a învăța cu adevărat ceva, trebuie să interacționezi cu sursa datelor. În cazul televiziunii, nu gândești cu adevărat. Dr. Erik Peper, cercetător în domeniul testării electroencefalografice, profesor la Universitatea de Stat din San Francisco, subliniază în acest sens că: „Vizionarea TV presupune numai să primești, fără să reacționezi. Nu pot decât să îți capteze atenția. Partea îngrozitoare în cazul televiziunii este că informația ajunge la noi, dar noi nu interacționăm. Intră direct în memorie și probabil că reacționăm la ea mai târziu, dar fără să știm la ce reacționăm de fapt. Când ne uităm la televizor, ne antrenăm să nu reacționăm și așa, mai târziu, facem lucruri fără să știm de ce le facem și de unde ne-au venit în minte".
Cercetătorii afirmă că forța sau influența televiziunii se manifestă în primul rând în spațiul subconștientului uman. Gradul de conștientizare este mult diminuat față de starea de veghe, în contextul căreia se desfășoară oricare altă experiență a realului, în schimb, forța de impact, de imprimare în subconștientul nostru a imaginilor văzute la televizor este cu mult mai puternică decât în viața obișnuită. „Am avut toți experiența citirii unui paragraf, observă Mander, pentru a constata la urmă că nu am înțeles nimic din el. Atunci ne vedem nevoiți să reluăm lectura paragrafului cu mai multă atenție. Numai cu efort conștient, deliberat, cu o participare activă din partea cititorului, cuvintele prind sens, în schimb, imaginile nu necesită nimic de genul ăsta, doar să ținem ochii deschiși. Imaginile pătrund în minte și sunt înregistrate în memorie unde poți să te gândești la ele sau nu. Ele curg prin noi ca fluidul într-un vas. Numai că noi suntem vasul, iar televizorul este cel care toarnă."
Într-o experiență obișnuită gândirea conștientă, rațională are răgazul și dispoziția de a analiza faptele sau evenimentele care intervin în viața cotidiană a omului. Toate acestea sunt primite în minte și, înainte ele să ajungă în subconștient, suferă o anumită descifrare care permite o poziționare, o raportare a minții față de ele, integrarea lor într-un anumit orizont de conștiință și ierarhizarea în ordinea priorităților personale. Acestea vor primi o nouă configurație, fiind supuse interpretării personale și astfel vor putea fi înscrise în memorie.
Televiziunea nu manipulează, impunând cu forța un model de acțiune, ci sugerând sau punând în lumină pozitivă anumite comportamente și atitudini care, prin repetare, ne vor modela imaginația și atitudinile interioare, fără ca noi să știm sau măcar să acceptăm acest lucru. Prin toate acestea, televiziunea devine cel mai bun mijloc de manipulare sau de modelare a comportamentului și gândirii oamenilor, fără a fi însă un mijloc potrivit pentru învățare.
„Impactul televiziunii este în întregime asupra subconștientului, așa cum se întâmplă și cu celelalte mass-media noi”, afirmă McLuhan, iar Jerry Mander observă, de asemenea, că: „s-ar putea să fi intrat în era în care informația este furnizată direct în subconștientul maselor"
Probleme legate de atenție. Hiperactivitatea
Hiperactivitatea este acea stare de permanentă agitație, zbânțuială sau mișcare continuă, care cauzează sau se corelează cu problemele de atenție^. Copiii care suferă de acest sindrom nu-și găsesc locul, la școală nu pot sta liniștiți în bancă, nu pot fi atenți la ce le spui.
Hiperactivitatea determină impulsivitatea excesivă, lipsa controlului interior și este văzută ca o cauză principală a comportamentului impulsiv la adulți, a comportamentului antisocial și a delincventei.
Acest sindrom îi marchează pe extrem de mulți copii în țările dezvoltate (în unele comunități până la 50 % din copii) și îi determină pe medici să prescrie celor afectați calmante extrem de puternice, adevărate droguri, pentru a-i calma suficient de mult, încât să se permită desfășurarea activităților școlare.
Soții Emery găsesc că vizionarea TV constituie astăzi una dintre cauzele principale ale hiperactivității. Cu cât înaintează televiziunea, mărindu-se timpul dedicat vizionării, arată ei, se înregistrează o creștere a hiperactivității.
Imaginile de la televizor stimulează în telespectator impulsul de mișcare, însă reacția fizică este reprimată nefiind nevoie de ea. Această tracasare senzorială cauzează hiperactivitatea, deoarece energia fizică produsă de imagini, dar nedescărcată fizic, este înmagazinată. Apoi, când aparatul este închis, are loc explozia, manifestându-se în exterior prin crize ale lipsei de sens, reacții haotice, activitate accelerată.
Hiperactivitatea determină o oboseală nervoasă permanentă, un somn agitat și chiar insomnie
După o zi de muncă stresantă și epuizantă, odată ajunși acasă, unul dintre putinele lucruri pentru care mai găsim forță și oarecum plăcere să le îndeplinim este să deschidem televizorul. Vrem să ne deconectăm de grijile zilei, să ne relaxăm și să uităm de toate, să ne distrăm puțin fără să trebuiască să mai depunem efort sau să ne implicăm în ceva anume. Dorința inconștientă căreia îi dăm glas este de a ne relaxa sau odihni și este oarecum îndreptățit gestul, deoarece experiența arată că după numai două minute de vizionare creierul trece într-o stare de relaxare. Această relaxare în fața televizorului nu este însă benefică pentru creier, care primește mai multe mesaje, imagini și informații decât în orice altă experiență de viață. Adică, în pofida pasivității, a reducerii activității conștiente, structurile profunde ale minții sunt solicitate intens.
Așadar, chiar dacă televizorul are capacitatea de a induce o stare de relaxare, aceasta nu este una de reală odihnă a minții și deconectare, ci doar ne simțim ca și cum mintea s-ar relaxa, în timp ce ea este chiar mai solicitată decât de obicei. Gândurile, grijile noastre sunt îndepărtate pe perioada vizionării, însă, după încetarea ei, acestea vor reveni, adăugându-se alte imagini, probleme, simțăminte pe care le-am trăit uitându-ne la televizor.
Efectele neurologice și psihice pe termen lung ale acestei solicitări puternice și anormale pe care mintea oamenilor o suportă pe parcursul vizionării TV arată o creștere a hiperactivității cu consecințe dintre cele mai serioase privind sănătatea sistemului nervos și a comportamentul uman.
Hiperactivitatea presupune o continuă agitație sau o „zbânțuială" a persoanei respective, o ușoară stare de tensiune sau nervozitate care adesea poate fi vizualizată prin mișcarea mâinilor sau a picioarelor. Hiperactivitatea este, de fapt, cauza impulsivității și a irascibilității excesive, a lipsei de control interior. Ea este considerată a fi principala cauză a comportamentului impulsiv la adulți.
Hiperactivitatea este una dintre cauzele principale ale unui somn agitat sau al insomniilor, dar televizorul stimulează insomnia nu numai prin creșterea hiperactivității, ci și prin alte mecanisme. Pentru tot mai mulți oameni seara, după închiderea televizorului, înainte de culcare, devine o problemă alungarea imaginilor și a gândurilor obsesive care nu mai dau pace minții, nu-i mai lasă liniștea necesară pentru a adormi.
O altă problemă care afectează în special copiii este ADHD – Attention Deficit with or without HyperactiAty Disorder (Deficit de atenție cu sau fără hiperactivitate) – aceasta este boala de care, după unele statistici realizate în America în anul 1986, suferă mai mult de o treime dintre copiii americani. în unele clase, mai mult de jumătate dintre copii sunt diagnosticați ca hiperactivi.
Situația nu este proprie numai Americii. Rapoarte ale cercetătorilor din Anglia, Franța, Finlanda etc. indică, de asemenea, o creștere fără precedent a acestor probleme. Concentrarea și menținerea atenției a ajuns una dintre problemele majore cu care se confruntă cercetătorii din mediul educațional.
Dacă la copii afecțiunea îngrijorează mai cu seamă datorită problemelor pe care aceștia le întâmpină în procesul de învățare sau în alte activități extrașcolare, pentru tinerii și adulții noilor generații, consecințele devin mult mai grave. Scăderea atenției, Cercetările asupra influenței televiziunii în apariția și dezvoltarea sindromului ADHD la tinerii noii generații identifică două modalități diferite în care televiziunea contribuie la producerea acestei afecțiuni. Prima vizează însăși tehnologia video,impactul acesteia asupra minții umane. Este suficient ca o persoană să se uite câteva ceasuri zilnic la televizor (lucru valabil și pentru calculator, mai puțin atunci când este utilizat pentru scris și citit, însă cu mult mai mult în cazul Internetului a jocurilor video), pentru ca după câțiva ani să crească semnificativ probabilitatea apariției manifestărilor ADHD. .
„Motivul pentru care copiii noștri nu urmăresc sensul unei prezentări sau discuții, afirmă profesorii americani, este acela că ei își schimbă rapid centrul atenției, aceasta fiindu-le furată foarte repede de alt stimul, lucru sau gând. Acești copii nu mai ascultă, nu mai pot urmări. Ei sunt atât de puternic stimulați prin vizionarea TV, prin ascultarea la căști, încât s-au obișnuit să fie stimulați numai din afară. Ei sunt agitați deoarece nu au nimic în minte; s-au deprins să fie permanent amuzați, distrați de cineva. (…) Profesorii, aici la noi, se plâng foarte mult și afirmă că elevii nu mai ascultă, sunt neliniștiți, (…) cred că nu se poate învăța să asculți (ascultarea văzută și ca urmărire interactivă a unei prezentări), atunci când privești la televizor. Cred că micuții s-au deprins cu obiceiul vizionării, iar atunci când profesorul vorbește, ei nu-1 mai aud."
Induce omului un caracter hipnotic
Există mai multe motive pentru care efectul televiziunii asupra minții umane poate fi considerat unul de natură hipnotică:
Bioterapeuții și hipnoterapeuții susțin că televiziunea permite nu numai
o transmitere a forței hipnotice, ci chiar o multiplicare a acesteia.
Neuropsihologii constată că răspunsul cortexului pe parcursul vizionării TV se situează în domeniul somnolenței sau al stării hipnogogice (de tip hipnotic).
Undele cerebrale alfa caracterizează atât starea de hipnoză, cât și activitatea corticală a telespectatorilor în timpul vizionării.
Vizionarea TV poate fi încadrată cu ușurință în clasa fenomenelor de tip hipnotic dacă sunt avute în vedere caracteristicile stării hipnotice și perfecta lor asemănare cu stările mentale trăite de telespectator în fața televizorului.
A te afla liniștit, relaxat, într-o cameră întunecoasă, privind fix și pasiv o sursă de lumină pe o anumită perioadă de timp sunt primele componente ale inducerii hipnozei, arată dr. Ernest Hilgard, referindu-se la televizor.
Rata crescută a schimbărilor de plan – în medie douăsprezece pe minut – inhibă activitatea conștientă ca mecanism automat de autoprotecție în fața mulțimii informațiilor. Aceasta este, de fapt, observă dr. Moris, una dintre metodele de hipnotizare, căci, în astfel de situații, creierul suprasolicitat va decupla atenția, putându-se astfel intra în transa hipnotică.
Efectul hipnotic ce apare pe parcursul privitului la televizor este inerent tehnologiei video, comunicării artificiale presupuse de vizionarea TV.
Imediat după 1990, bioterapeuții au început să devină cunoscuți și destul de populari și la noi în țară. Mulți dintre ei își desfășurau ședințele de bioterapie chiar prin intermediul televizorului. Nu puțini erau aceia care, privind la terapeutul de pe micul ecran și ascultând mesajul, susțineau că, într-adevăr, simt furnicături, căldură sau răceală în corp, amețeli sau grețuri pe parcursul ședinței televizate sau chiar după aceea. Obiectivitatea acestor efecte (negative sau pozitive) a fost probată în multe țări din Europa sau din întreaga lume în cadrul ședințelor televizate de bioterapie sau hipnoterapie.
Mulți dintre telespectatorii mărturisesc și acum dacă sunt întrebați, că televizorul aproape îi hipnotizează, că adesea nu mai găsesc energia și puterea de a întrerupe vizionarea, sau dispoziția de a întreprinde o alta activitate. Se poate susține, astfel, că televizorul are cu adevărat o influență hipnotică asupra minții umane sau mai bine zis că atracția exercitată de acesta nu este decât efectul interesului uriaș pe care programele TV îl stârnesc în mulțimea de telespectatori.
Din perspectiva neuropsihologiei, lucrurile par destul de clare. Soții Emery, studiind răspunsurile cortexului în timpul privitului la televizor, au constatat că efectele televiziunii asupra creierului se situează în domeniul somnolenței sau stării hipnogogice (de tip hipnotic). Ei afirmă că „starea de continuă fixație – ca un fel de transă – a celui care se uită la televizor nu este una de atenție, ci de distragere, o formă de visare cu ochii deschiși sau de pauză".
Acest lucru este confirmat și în experimentele doctorilor Mulholand și Peper. Ei afirmă că starea mentală a telespectatorului „este identică neurologic cu aceea a cuiva care privește un perete alb".
Există mai mulți parametri ce caracterizează activitatea cortexului în timpul vizionării TV, care îi fac pe neuropsihologi să identifice această stare cu cea semihipnotică. Apariția unei activități corticale alfa este poate unul dintre cei mai buni indicatori. Studiile recente arată că un individ este cu atât mai hipnotizabil, cu cât are unde alfa mai bine reprezentate în
cortex.
În literatura de specialitate, este cunoscută o metodă de hipnotizare ce presupune așezarea pacientului la o distanță dată de o sursă de pulsuri luminoase de frecvență constantă, care, privite cu atenție, au puterea de a-1 introduce în transa hipnotică. „Experimentele, afirmă soții Emery, dovedesc că ființele umane se obișnuiesc cu stimuli luminoși repetitivi (lumină clipitoare, modele de puncte, mișcări limitate ale ochilor). Dacă se ajunge la această obișnuință, atunci creierul socotește că nu se întâmplă nimic interesant, pentru a reacționa în vreun fel anume, și, în consecință, nu va mai procesa informația pe care o primește. în particular, ei afirmă că partea stângă a creierului, «zona integrativă» intră într-un fel de așteptare. Soții Emery spun că privitul la televizor este somnambulism conștient."
„Șederea în liniște, fără alte impulsuri senzoriale în afară de ecran, fără orientarea în afara razei de acțiune a aparatului TV este capabilă ea însăși de a-i determina pe oameni să se poziționeze în afara realității obișnuite, permițând substituția cu o altă realitate pe care televiziunea o poate oferi. Poți deveni atât de implicat imaginativ, încât alternativele dispar temporar. Atunci subiecții se lasă duși de hipnoză (plutesc)", subliniază J. Mander.
O altă cauză în generarea stării semihipnotice în fața televizorului este dată de cantitatea imensă de informații pe care o transmite un program TV, de puternica implicare emoțională, dar mai cu seamă, sub raport tehnic, de viteza cu care se deplasează camera
video, de schimbările unghiurilor de filmare sau ale planurilor.
Toate aceste evenimente tehnice, menite să țină trează atenția, au darul de a intensifica legătura hipnotică. Ele măresc stresul sistemului nervos, suprasolicitând funcțiile cognitive, și, prin aceasta, intensifică fenomenul de inhibiție a emisferei stângi și măresc sugestibilitatea.
Dr. Freda Morris arată că, întrucât imaginile TV se mișcă mai repede decât este capabil telespectatorul să proceseze informația pentru a reacționa, acesta nu mai poate face altceva decât să le urmărească. Viteza uriașă, nenaturală de schimbare a imaginilor nu lasă posibilitatea analizei sau a reflecției asupra imaginilor, astfel că ele vor străbate mintea, în timp ce gândirea critică este blocată. Dr. Morris amintește de o tehnică de inducere hipnotică numită „confuzie", care a fost experimentată de M. Erikson: „îi dai persoanei (minții) atât de mult de lucru, încât să nu-i lași posibilitatea de a mai întreprinde nimic ea însăși ca subiect. Este vorba de un proces rapid și continuu în care se cere subiectului să se ocupe succesiv de diverse lucruri, alternându-i centrul atenției cu rapiditate. In momentul în care supraîncărcarea este atinsă, iar pacientul dă semne de oboseală, tinzând să-și decupleze atenția, atunci hipnotizatorul intervine cu ceva care poate stimula relaxarea, și atunci pacientul intră în transă hipnotică. Ceva asemănător se întâmplă și în cazul televiziunii".
Efectul hipnotic, ca și modificările neurologice pe care le impune vizionarea TV sunt inerente naturii tehnologiei video, comunicării artificiale și bolnave presupuse de vizionarea TV. Televiziunea nu se va putea niciodată reforma, deoarece, oricât de mult ar avansa tehnica, imaginile video – care clipesc cu rapiditate – nu vor putea fi procesate de creierul uman la fel ca imaginile unor lucruri care există și suni văzute în reflecția luminii exterioare. Mintea omului este făcută pentru a vedea lucrurile, lumea, așa cum sunt ele în realitate, și nu imaginea contrafăcută, simulată, iluzorie a ei. Prețul iluziei poate fi mai mare decât își poate permite omul să plătească.
Creează dependență
Pe termen lung, vizionarea TV diminuează semnificativ capacitatea de implicare în propria existență, determină pasivitate în planificarea activităților viitoare, în organizarea programului zilnic. Oamenii găsesc tot mai greu energia, dispoziția și puterea de a lupta pentru a-și schimba viața. Ei nu mai pot lua hotărâri singuri, nu se mai pot opune nici unei măsuri politice, sociale sau comunitare. De altfel, proporțional cu creșterea timpului petrecut la televizor, scade dispoziția sau plăcerea unei implicări în viața comunitară și chiar în cea de familie. în principiu, televiziunea cultivă plictiseala, dezinteresul sau apatia și inhibă comportamentele sau inițiativele de ordin subiectiv, ca reflex al voinței și reflecției personale.
În ultimii 20 de ani s-a scris deosebit de mult despre dependența pe care televiziunea ar putea-o genera. Pentru psihologi, fenomenul este destul de ușor de observat. Oamenii se dezlipesc cu greu de televizor. Cei mai mulți nu mai pot trăi nici o zi fără să se uite măcar la pro gramul de știri, iar când televizorul lipsește din casă, devin irascibili, nervoși, certăreți,etc.
„Criterii de diagnosticare, determinate de psihologii americani Kubey și Csikszentmihalyi:
Deși se constată apariția unor probleme de natură fizică sau psihică datorită vizionării prelungite, cei mai mulți mărturisesc că nu pot reduce timpul alocat televizorului.
Telespectatorul își propune să vizioneze numai un program, deși sfârșește prin a viziona mai multe;
Cu toate că doresc să aloce mai mult timp altor activități decât privitului la TV, oamenii se declară neputincioși în a micșora timpul dedicat vizionării;
Persoanele dependente dedică mult timp televizorului 3-5 ore/zi;
Apare renunțarea la ocupațiile familiale, la activități sociale și recreative în favoarea televizorului;
Atunci când se renunță brusc la televizor apar simptome specifice dependenței de drog cum ar fi: irascibilitate, anxietate, agresivitate, nervozitate excesivă, plictiseală. De asemenea, se apelează la înlocuitori cum ar fi alte activități media sau de divertisment ( Kubey, 1996).
Omul se comportă ca și cum nu mai poate trăi fără prezența televizorului”.
Datorită studiilor întreprinse de o seamă de psihologi și sociologi toată lumea, susține astăzi, că nu mai există nici un dubiu în ceea ce privește vizionarea TV, sau navigatul pe Internet, că în timp, pot creea sindromul de dependență cu toată simptomatologia ce-1 caracterizează.
Instigă la violență și sexualitate
Violența ocupă unul dintre primele locuri, alături, bineînțeles, de mesajul erotic, ca pondere, pe canalele TV din întreaga lume. Deși în ultimii 50 de ani fenomenul violenței pe micul ecran a atras cele mai multe dezbateri publice, critici și sancțiuni, televiziunea continuă să transmită din ce în ce mai multă violență, iar telespectatorii din toată lumea, mai ales tinerii, ca hipnotizați, caută cu aviditate aceste programe.
Faptul că violența din media constituie una dintre cele mai importante cauze ale violenței în lumea reală este dovedit în peste 1000 de studii și articole. Din majoritatea cercetărilor efectuate, rezultă că violența de la televizor are următoarele efecte:
Facilitează agresivitatea și comportamentul antisocial;
Dezvoltă insensibilitatea la violență sau la victimele violenței;
Intensifică percepția telespectatorilor că trăiesc într-o lume periculoasă în care ei pot deveni victime.
Atunci când ne punem întrebarea care ar fi totuși contribuția violenței TV la amplificarea violenței din lumea reală? Ar trebui să știm că: „între 5% și 15 % din violenta reală este cauzată de efectele pe termen scurt ale violentei de pe micul ecran. Pe termen lung – de la 12 la 15 ani – studiile indică o dublare a actelor de violentă, ca urmare a maturizării unei generații în contact cu mediul violent al lumii TV”.
Efectele ei sunt cu atât mai grave cu cât ele încep să se manifeste în rândul copiilor de la vârste destul de fragede.
„ Studiile corelaționale arată că, pentru copiii claselor I-V, există o legătură puternică între nivelul comportamentului agresiv al copilului și numărul scenelor de violență privite la televizor.
Studiile experimentale constată o accentuare a comportamentului agresiv ca urmare a expunerii la violența televizată:
a. cele mai mari deviații de comportament și sporirea agresivității se
înregistrează la tinerii ale căror programe favorite aveau cel mai mare grad de
violență.
b. studiile pe termen lung au arătat existența unei relații de dependență între
preferința pentru violența televizată la vârsta de 8 ani și agresivitatea la vârsta
de 18 ani.
c. de asemenea, s-a putut constata o corelație, cauzală (cauză-efect) între vizionarea scenelor de violență la vârsta de 8 ani și comportamentul criminal la vârsta de 30 de ani.
d. în general, în cazul telespectatorilor tineri, care vizionează acte cu un grad ridicat de violență, există o mai mare probabilitate de apariție a comportamentele violente grave”.
Legătura dintre criminalitate și violența de pe micul ecran a fost dovedită și prin numeroase alte studii. „Grant Handrick, în urma unei cercetări întreprinse asupra a 208 deținuți federali, a constatat că 90% dintre ei învățau trucuri criminale și-și îmbunătățeau tehnicile privind la televizor, iar 40% dintre ei au declarat că au copiat exact crimele pe care le văzuseră mai înainte pe micul ecran. (Huesmann, Eron, Lefkowitz, Walder, 1998)”
Aceleași studii arată și în privința sinuciderii, că ar exista o legătură strânsă între vizionatul TV și actele sinucigașe.
Studiile au arătat că orice act violent văzut pe micul ecran antrenează creierul să răspundă violent la stimulii mediului, condiționând astfel un comportament impulsiv, o agresivitate reflexă, involuntară. Efectele sunt cu atât mai grave cu cât violența TV activează atât zona corticală a memoriei de lungă durată, cât și pe aceea implicată în stresul post traumatic. Astfel, imaginile violente de pe micul ecran se vor înscrie în memoria individului, în același fel precum actele ce traumatizează cu putere psihicul uman.
Prin urmare, efectele acestui bombardament cu mesaje violente sunt:
„Oamenii ajung să supraestimeze prezența violenței în lumea reală. Sporește sentimentul fricii, al insecurității în fața pericolului văzut ca iminent.
Trăind permanent sentimentul unei agresiuni potențiale, oamenii nu numai că devin mai stresați, mai irascibili, dar se și pregătesc să răspundă cu violență, în legitimă apărare, la un eventual atac. Prin aceasta, comportamentul violent se insinuează în imaginația individului care se îndreptățește să-1 folosească pentru a preîntâmpina riscul.
Indivizii percep această violență ca pe o componentă legitimă și implicită a instituțiilor sociale. Lumea în care trăim este una violentă. Violența devine deci mijloc și necesitate.
Apare o desensibilizare a oamenilor în fața violenței, durerii și suferinței; violența devine, tot mai mult, un mijloc dezirabil pentru rezolvarea problemelor și impunerea intereselor, pentru dobândirea plăcerii sau a confortului dorit”.
O altă problemă, generată de televizionare, este pornografia, care instigă la sexualitate.
Pornografia este însă mult mai nocivă decât drogul pentru că produce nu numai dependență și dereglări organice, ci și grave deviații mentale. In numai câteva săptămâni, experimentele de laborator demonstrează că, prin vizionarea de filme pornografice, se pot modifica mentalități, atitudini și comportamente învățate de-a lungul întregii vieți. La limită, pornografia poate transforma în violator în serie sau în criminal un individ pașnic, cu nivel social și intelectual ridicat.
„Observațiile făcute în Australia au demonstrat că legalizarea pornografiei crește rata violurilor cu peste250%. Și infracționalitatea se mărește cu până la 500% în zonele unde se dezvoltă afaceri care implică pornografia”
Primele efecte ale vizionării pornografiei, asupra cărora s-au oprit cercetătorii de-a lungul vremii – violența și deviațiile sexuale grave , deși apar ca foarte puternice și deosebit de grave, afectează un grup mai restrâns de indivizi, pe cei care ajung la un consum obsesiv de pornografie și care trăiesc într-un mediu ce favorizează comportamentele amintite. Efectul de dependență constituie un stadiu intermediar Aria de manifestare a acestuia este una semnificativă și este considerat de către cercetători drept un efect puternic al vizionării materialelor erotice și pornografice. In afara acestora, mai există o seamă de alte consecințe, ale vizionării materialelor cu conținut erotic și pornografic. Acestea afectează însă întreaga populație, generând, în timp, o nouă percepție, o nouă atitudine privind sexualitatea și viața de familie.
Nu trebuie să ajungi dependent de pornografie sau de un material cu conținut sentimental-erotic, pentru ca mentalitatea sau percepția privind sexualitatea să se modifice, ci este suficient ca de mic copil, de-a lungul anilor, să fi fost expus la astfel de mesaje.
„Studiile arată că expunerea prelungită la pornografie, realizată experimental, duce la o mai mare acceptare a promiscuității atât la bărbați, cât și la femei, iar pe măsură ce promiscuitatea este considerată a fi normală, fidelitatea față de partenerii de viață sexuală se diminuează mult față de cazul adulților din grupul martor (de control). Subiecții participanți raportează, de asemenea, că ar accepta mult mai ușor o intimitate sexuală neexclusivă pentru ei înșiși, respectiv relații sexuale în afara vieții conjugale”.
„Deși copiii nu sunt pregătiți psihologic, hormonal și organic pentru a înțelege ce înseamnă și a trăi un act sexual, imaginile pornografice se vor înscrie în corpul amigdalian al creierului emoțional ca niște tipare fără cuvinte. Astfel că, atunci când se vor maturiza, vor tinde să-și însușească acele atitudini și comportamente sexuale care se înrudesc cu cele înscrise deja în memorie, deși acestea sunt, cel mai probabil, deosebit de traumatizante. Aceasta dacă copiii nu ajung ei înșiși dependenți de pornografie, fixându-și comportamentele deviante, predate de programul pornografic urmărit”. Nici pentru adulți lucrurile nu stau prea bine „după numai câteva săptămâni de vizionare a unor materiale cu conținut sexual sau pornografic se pot observa modificări vizibile de atitudine, e limpede care sunt dimensiunile efectului de influență ale televiziunii în formarea atitudinilor, în modelarea comportamentului sexual al omului contemporan”
Expus la mesajul preponderent erotic al TV sau pur și simplu trăind în mijlocul unei lumi care-și modelează sistemul de valori și atitudini după cel al lumii micului ecran, omul modern nu se mai poate raporta la relația de dragoste sau la tema sexualității ca acela de dinainte de era televizorului. Sexualitatea devine importantă pentru că industria de consum are nevoie de ea.
Chiar dacă ne considerăm infailibili prin educația, inteligența sau discernământul nostru, indiferent de vârstă, stare socială sau spirituală, elevi, studenți, muncitori, intelectuali, vom deveni tot mai libertini în concepțiile noastre privind relațiile dintre bărbat și femeie, ne vom simți tot mai puțin legați de familie sau de ideea de a întemeia o familie, tot mai puțin dispuși să avem un copil sau mai mulți, tot mai puțin atenți cu soțul, soția, tot mai nemulțumiți de ei, mai nervoși, mai arțăgoși, atâta timp cât nu putem obține ușor plăcerile dorite. Toate acestea se vor întâmpla, chiar dacă așteptările, tendințele și frustrările noastre nu vor fi exprimate la nivelul conștiinței, ci vor rămâne ascunse undeva în zone le de adâncime și de mare intimitate ale sufletului.
Omul modern, cu toate că este mai școlit decât cel din trecut, este mult mai ușor de influențat, de manipulat sau de destabilizat din așezarea pe care o are, mai frustrat, mai nemulțumit de ceilalți și de el însuși, mai singur și mai nefericit.
În condițiile în care televiziunea își va continua și intensifica tirul mesajelor erotice, în care oamenii nu vor înțelege gravitatea acestui fenomen pentru a nu se mai expune bombardamentului cotidian (măcar cât le stă în putință), atunci familia va deveni cu adevărat o raritate în următorii 20 de ani, iar sexualitatea va tinde într-o măsură cât mai mare să se rezume doar la satisfacerea mecanică a plăcerii senzuale – după cum observa McLuhan încă din perioada anilor '70:
„ne vedem copleșiți cu toții de un val uriaș de atenție acordată sexului…. Proiectând în viitor tendințele actuale, mașina de făcut dragoste va părea curând o etapă normală – și nu este vorba doar de programul computerizat de găsire a unui partener, ci de o mașinărie prin intermediul căreia orgasmul suprem se obține prin Stimularea mecanică directă a circuitelor specifice plăcerii din creier"
Prin urmare, atunci când ne uităm la televizor trebuie dintru început să ne asumăm cu bună știință posibilitatea ca aceasta să ne influențeze, fără ca noi să ne dăm seama, modul în care ne raportăm la realitate. Pentru copii lucrurile sunt mult mai grave, căci, prin vizionare, li se poate modela o sensibilitate sexuală anormală care să-i marcheze toată viața.
Prin intermediul fantasmelor inoculate de televiziune sau de cultură de consum, eroticul ajunge să dețină un anumit monopol asupra orizontului de conștiință uman. De la vestimentație – care indică ce parte din trup să fie acoperită, și care dezgolită – gesturi, priviri și comportament, toate ajung să fie imprimate de tot mai mult erotism. Apare un cerc vicios sau o spirală a erotizării lumii aflate în raza televiziunii sau a mass-mediei.
„Cu cât oamenii se expun mai mult la bombardamentul cu erotism, cu atât imaginația, comportamentul și modul lor de viață va fi marcat mai puternic de obsesia sexului, cu atât mai mult erotismul va domni mediul social, spațiul vital al omului modern, iar oamenii vor simți nevoi de a se reîntoarce către consumul materialelor erotice pentru a-și hrăni imaginația și niște așteptări greu de satisfăcut în lumea reală”.
După cele prezentate mai sus putem rezuma astfel:
Oamenii au impresia că, prin simpla vizionare, ei și copiii lor își vor îmbogăți bagajul de cunoștințe și își vor dezvolta capacitățile de înțelegere sau de vorbire. Dar pentru a putea dobândi aceste abilități, este necesară o experiență interactivă, o participare vie la existență, dezvoltându-se astfel dimensiunea de subiect personal.
Experiența video este una pasivizantă, mortifiantă, care poate, prin stimuli excesivi și anormali (sunete, lumini, mișcări bruște) să violeze sau să producă dezechilibre în organizarea creierului.
Televizionarea este o activitate cu totul improprie funcționării și dezvoltării creierului. Se pare că mintea umană se adaptează doar parțial acestui tip de comunicare, și aceasta cu riscuri mari pentru sănătatea cortexului. Creierul uman nu a fost dotat cu un sistem care să facă posibilă percepția și prelucrarea suficient de rapidă a imaginilor în mișcare precum o face, de exemplu, computerul, o mașină perfect adaptată acestei funcții. Fiindu-i depășite capacitățile, cortexul renunță parțial sau total la anumite funcții și procese care-i caracterizează în mod obișnuit activitatea. Astfel, neuropsihologii constată că, pe parcursul vizionării TV, activitatea emisferei stângi se diminuează extrem de mult, comunicarea inter-emisferică slăbește semnificativ, iar procesele mentale superioare sunt inhibate cu putere, creierul trecând într-un ritm predominant alfa – activitate electrică ce indică intrarea într-o stare de semi-adormire de tip hipnotic.
Când vizionarea intensivă se desfășoară de la vârste fragede, (2-5 ani și mai târziu 5-14 ani) perioade în care, creierul copilului se dezvoltă și se structurează, această activitate poate cauza o anumită atrofiere corticală, o dezvoltare insuficientă a unor arii neuronale și aceasta atât prin privarea de stimulii necesari vârstei, cât și prin presiunea inhibantă pe care vizionarea o exercită, spre exemplu, asupra funcționării emisferei stângi. Copiii, tinerii și adulții la care s-a manifestat acest fenomen riscă să nu-și mai poată dezvolta vreodată creierul corespunzător (poate doar în cazuri speciale și cu eforturi extrem de mari), adică vor fi lipsiți de anumite abilități mentale, de care un creier sănătos dispune în mod normal.
Dacă vizionarea începe la o vârstă la care rețelele neuronale sunt deja configurate, atunci vizionarea exagerată va crea în primul rând probleme de natură funcțională, probleme care vizează aceleași abilități ca și în cazul anterior, dar care pot fi remediate prin revenirea la o viață normală, prin micșorarea timpului vizionării sau renunțarea la ea. Cu toate acestea, atrofia corticală, conform unor cercetări recente, se manifestă și în cazul adulților, mai cu seamă dacă intervine și stresul ca factor de risc. Alterarea funcțiilor cerebrale prin vizionarea zilnică pe o perioadă lungă de timp, duce inevitabil la o degradare a rețelelor neuronale care ar trebui să le proceseze.
Ca părinți și bunici, trebuie să înțelegem că exemplul personal este cel mai important în educația celor mici. Dacă noi vom petrece cea mai mare parte a timpului nostru liber în fața televizorului, va fi greu să-i împiedicăm pe copii să facă același lucru. Mai curând ar trebui să ne facem timp pentru a-1 dedica lor, căci numai așa le vom putea asigura o dezvoltare mentală normală. Altfel, indiferent câte lucruri sau posibilități materiale ar avea, vor ajunge să cerceteze tot mai des psihologul sau psihiatrul, vor recurge la o terapie medicamentoasă, iar, în final, vom fi nevoiți să acceptăm că iubitul nostru copil este marcat de o seamă de inabilități mentale, de tulburări psihice sau neurologice și că este incapabil să se descurce singur în viață.
Experiența unor țări avansate din punctul de vedere al tehnologiei video, precum SUA, ne poate fi foarte utilă pentru înțelegerea efectelor negative ale televizionării. Nu este întâmplător faptul că majoritatea studiilor dedicate televiziunii și calculatorului au fost realizate în America, o țară a cărei populație se află de câteva generații în contact cu tehnologia video și cultura TV. Avantajul nostru în acest context este acela că, informându-ne, putem beneficia de rezultatele unor cercetări desfășurate pe o perioadă de câteva decenii, putem lua aminte la experiența lor negativă, și aceasta până nu este prea târziu. Deja la orele de școală, la nivelul cabinetelor de psihologie clinicilor de psihiatrie din România, se văd consecințele formării copiilor noștri sau, mai degrabă a deformării minții acestora, în fața televizorului.
TELEVIZORUL – PERICOL ÎN CALEA MÂNTUIRII
După cum știm în România, și de altfel, în majoritatea țărilor mass-media este o putere, iar dintre toate mijloacele mass-media cel mai mare impact îl are televizorul. El reprezintă o invenție a minții omenești – care în sine nu este nocivă; însă modul în care este folosit, mai ales în ultimii ani, la transformat în cea mai distructivă armă din lume – pentru ceea ce reprezintă sufletul omului.
Televiziunea are o tendință tot mai accelerată și mai accentuată de a nu mai îndeplini funcția de divertisment, informație, cultură, etc., ci aceea de a forma un om nou, „spălat de tot ceea ce este bun”. El are o influență în viața spirituală de netăgăduit, reușind, ceea ce nu s-a mai realizat de la Turnul Babel – să unească omenirea în tot ceea ce nu este Dumnezeu.
Majoritatea emisiunilor TV au menirea de a-l alunga pe Dumnezeu din sufletul omului înlocuindu-l cu porniri diavolești. El strecoară în sufletul omului, în mod pervers, nu o patimă, ci toate patimile mari: sodomia, curvia, iubirea de arginți, setea de sânge, hula împotriva Duhului Sfânt, egoismul, precum și altele mai mici (care nu sunt de fapt deloc mici) ca: lenea, judecarea aproapelui, nepăsarea, curiozitatea nefolositoare și bolnăvicioasă, invidia, răutatea „justificată”, samd.
Televizorul nu înghite doar indivizi, ci popoare întregi, care sunt manipulate prin intermediul lui.
„Desigur, aparent nu este mai păcătos un televizor decât un bordel, dar televizorul are totuși o putere distructivă cu mult mai mare decât acesta, pentru că în fiecare casă introduce un bordel, în care intră cu ușurință toți (părinți și copii) și la orice oră.”
Omul intră în contact cu lumea prin cele cinci simțuri: văz, auz, miros, gust, pipăit. Dintre toate acestea, vederea este cea prin care intră cele mai multe imagini și informații. Personalitatea omului, prin facultățile ei precum sunt: cunoașterea, înțelegerea, memoria, imaginația, este foarte dependentă de ceea ce privește prin acest simț.
Omul împătimit de televizor nu mai înțelege că imaginile pe care acesta i le oferă le privește nu la rece, ci acestea intră în viața lui interioară, pe care o influențează, o modelează după chipul lor. În timp se produce o simbioză între om și televizor, o întovărășire în care însă primul este factorul pasiv, cel care primește orice, fără nici un discernământ. Omul devine pur și simplu un material care se lasă, fără să-și dea seama, prelucrat în duhul tovarășului său, care treptat îi devine chiar și stăpân. Astfel „televizorul devine de fapt adevăratul dumnezeu al omului, căruia i se închină, îl ascultă, îi slujește, chiar dacă privitorul este creștin botezat în numele Sfintei Treimi”
Această afirmație nu este deloc exagerată, iar pentru a demonstra cele susținute mai sus să comparăm timpul petrecut în fața micului ecran cu timpul petrecut în fața icoanei în rugăciune, sau interesul și emoția cu care se primesc imaginile, cel mai adesea murdare, și formalismul cu care se face o rugăciune, prea adesea nălucită de imagini pătimașe.
Într-adevăr nu putem să spunem acum că televizorul este vinovat pentru păcatele făcute de oameni, sau pentru relele din această lume, dar putem afirma că el este cel care le amplifică. Trebuie să avem în vedere că televizorul nu numai că ne arată relele, dar ne și învață să facem foarte multe feluri de rele, oferind chiar vaste posibilități. Dintre toate însă două sunt foarte periculoase și din păcate emisiunile TV sunt pline: desfrânarea și calomnierea.
Orice imagine de pe retină se transmite sufletului, astfel cele trei puteri ale lui: rațiunea, voința și sentimentul se modelează după imaginea primită. Imaginile „sexy” fac ca:
„rațiunea să treacă încet prin următoarele etape: la început respinge ceea ce a văzut, apoi acceptă imaginea și, în cele din urmă, o primește – căci bariera, împotrivirea rațiunii a fost doborâtă de patimă.
Simțirea, mai întâi se scârbește de mizeria morală de acolo, apoi este indiferentă, iar la urmă dorește să facă întocmai ceea ce a văzut.
Voința – nemaifiind condusă de rațiune și întărită de afectivitate, trece și ea de la împotrivire la căutarea desfrânării.”Această trecere se face însă în timp după mai multe filme și scene pornografice.
Iată cum treptat imaginea de la televizor devine viață., imaginarul reușind astfel batjocorirea și schimonosirea realului. Nimeni nu poate să ajungă într-o singură zi un mare păcătos. Acest lucru este bine știut și de diavol de aceea acționează dărâmând treptat toate puterile bune ale sufletului și ridicând templul său. După cum știm din Sfânta Scriptură Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru și de aceea tot acolo ar vrea și diavolul să-și zidească întunecata lui împărăție.
Un alt păcat ce se cuibărește în sufletul omului prin intermediul televizorului sunt calomniile. Căci după cum bine știm emisiunile calomniatoare, mincinoase, nu pot fi verificate de publicul larg, însă creează atitudini ostile față de persoana vizată și chiar dacă după emisiuni mincinoase, apare o emisiune ce restabilește adevărul, totuși sămânța răului a fost aruncată și acea persoană va fi înconjurată de neîncredere, suspiciune și dușmănie din partea celorlalți, pierzându-și echilibrul lăuntric chiar dacă este nevinovat.
Biserica înseamnă, întâi de toate comunitate. Comunitate și comuniune. Iar comuniunea nu este deplină fără o implicare personală reală, directă. Despre această participare personală reală și directă ne vorbește și Sfânta Scriptură când amintește de punerea mâinilor clericilor asupra credincioșilor. Aceasta reprezenta un act vizibil, o interacționare directă, reală. Ce ar însemna, bunăoară, astăzi, în era televiziunii și a internetului, o Sfântă Liturghie săvârșită virtual? Am mai putea vorbi de o prezență reală a lui Hristos în Sfânta Euharistie? Dar de o împărtășire a credinciosului cu Trupul și Sângele lui Hristos? Pentru că aceste aspecte presupun, printre altele, pe lângă o comuniune personală vie, și un act de o intimitate spirituală și chiar fizică aparte. Semnul Sfintei Cruci, metania, sărutarea icoanei sunt gesturi care trec mult dincolo de ecranul televizorului și de amorțeala în care se află telespectatorul.
Nu este un secret că privitul la televizor presupune timp. Iar timpul alocat tinde să fie din păcate din ce în ce mai mare, uitând că și dacă ne uităm la emisiuni religioase acestea nu înlocuiesc rugăciunea, ci mai degrabă o alungă din mintea noastră. Biserica nu este împotriva televizionării, dar nici nu poate accepta ca intimitatea relației omului cu Dumnezeu să se rezume la simplul privit al Sfintelor slujbe la televizor.
„Mijloacele de comunicare în masă ajung să substituie aproape complet forța și impactul simbolic al religiei prin dominarea câmpului visual și a spațiului vital uman cu propriile simboluri. Chiar și cei care se declară credincioși, prin expunerea zilnică la bombardamentul simbolic operat de televiziune, vor fi mai puternic influențați în gândire și comportament de mesajul mediatic decât de cel al religiei lor. Cantitatea uriașă de material simbolic (imagini, informații, idei), caracterul cotidian, expunerea prelungită la mesajele mediatice , persuasiunea uriașă a acestora, caracterul public al recunoașterii lor, lipsa timpului de reflecție, toate acestea sunt doar câteva din cauzele care dau putere mijloacelor de comunicare în masă în detrimental religiei.”
Așezându-ne în fața televizorului câteva ceasuri zilnic, telespectatorul nu-și dă seama că astfel își satisface, de fapt, și nevoia de ritual. Căci obiceiul vizionării îmbracă un character ritual atât din punct de vedere al structurii sale interne, cât și al modului în care oamenii se raportează la „realitatea” TV. Omul- telespectator se obișnuiește cu o experiență facilă, în care inițiativa aparține complet celuilalt, adică televizorului, o experiență care pasivizează și captivează, dând, în același timp, în mod amăgitor senzația unei implicări active și a eiberării.
„Televiziunea joacă în viața omului modern rolul unei religii. Este vorba mai exact de o simulare, de o substituire a adevăratei vieți religioase. Televiziunea nu generează o religie, ci un surogat de religie, o modalitate profană prin care omul zilelor noastre poate să-și satisfacă temporar sau să-și amăgească nevoia ontologică de religios. El sfârșește prin a-și amâna la nesfârșit conștientizarea situației în care se găsește, manifestarea acelei crize existențiale care ar trebui să-l zguduie, să-l trezească, trimițându-l către reluarea legăturii filial cu Dumnezeu, către nutrirea duhovnicească a unui suflet însetat de absolut” .
Învățați cu televiziunea, cu acest surogat de trăire religioasă, oamenii ajung să fie tot mai puțin atrași de un autentic act religios, căci nu mai au puterea de a-l trăi.
CONCLUZII
Mass-media are pretutindeni în lume o importanță deosebită , reprezentând o forță în ziua de astăzi prin care nu numai că oamenii sunt informați, dar își și modelează atitudini și comportamente. Ea îi influențează profund pe oameni și în felul de a înțelege viața, lumea, dar și în propria lor existență, influențând astfel indirect Biserica. În acest cadru , Biserica trebuie să dea mărturie și să comunice credincioșilor și întregii lumi mesajul Evangheliei Mântuitorului Hristos, învățătura de credință ortodoxă, dar și să răspundă atacurilor eterodoxe, atee și secularizării. Fiind evident astfel că în pastorația începutului de mileniu Biserica creștină folosește și va trebui să apeleze tot mai mult la mijloacele mass-mediei, aceasta nemaiputându-se limita doar la propovăduirea adevărurilor de credință prin predica de la înălțimea amvonului, ci, pe lângă activitatea misionară în spitale, aziluri, în orfelinate, în penitenciare sau în unitățile militare, mesajul Evangheliei trebuie făcut cunoscut, cu toată puterea și prin toate mijloacele de comunicare în masă.
Acțiunea mediatică și vocația comunicării în masă au tradiții și temeiuri încă de la începuturile creștinismului, dacă Mântuitorul Hristos se adresa, verbal, mulțimilor, Sfântul Apostol Pavel a fost cel dintâi creștin care a simțit nevoia să comunice prin epistole, nu numai cu ucenicii săi, ci și în masă, cu grupuri și comunități întregi. Iată că pentru a-și îndeplinii scopul, Biserica, trebuie să apeleze la toate mijloacele de comunicare în masă . Ea nu poate să neglijeze acest aspect atât de important și anume că mijloacele de comunicare în masă, care au, în general, un rol pozitiv asupra omului, amintind aici numai domeniul informațiilor și al culturii. Se consideră astfel că tot ceea ce-l poate îmbogăți duhovnicește pe om, că tot ceea ce facilitează și ameliorează comunicarea dintre om și semenii lui, îl ajută la această îmbogățire și-l duce spre desăvârșire, nu poate fi decât un răspuns al persoanei umane la harul lui Dumnezeu, care prin Fiul Său ne-a îndemnat "Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârșit este" (Matei 5, 48).
Și, deși mass-media, este cea care duce la depersonalizarea relațiilor interumane, la apariția războaielor mediatice, la promovarea unor non-valori, la manipularea implicită și permanentă a conținutului symbolic, totuși este bine ca Biserica să-și aibă propriile canale mediatice, deoarece nu trebuie să uităm că trăim în „vremurile comunicării”. Aceasta din păcate nu mai este interumană, deoarece oamenii nu mai pot sau nu mai vor să comunice, ci ea se realizează prin: televiziune, internet, telefonie mobilă, presă scrisă , e.t.c.; și de aceea Biserica trebuie să apeleze la aceste mijloace moderne de comunicare spre a-și atinge scopul.
Datorită acestor necesități de comunicare în toate domeniile mass-mediei, este bine că Biserica își are propriile canale mediatice. Ea trebuie să atragă și să formeze specialiști, oameni cu pregătire teologică, dar și cu cunoștințe de știința comunicării, care să poată face față cerințelor epocii moderne. Mai mult, am putea spune că fiecare dintre cei ce slujesc în acest domeniu, al comunicării, să simtă bucuria că nu sunt singuri când transmit Evanghelia Mântuitorului, ci, în mod tainic prin Sfântul Duh, iubirea Mântuitorului este prezentă în inimile celor care transmit Evanghelia și, de aici, bucuria celui care se simte chemat.
Atunci când vorbim și ne raportăm la mijloacele de comunicare în masă la nivelul Bisericii, trebuie să avem în vedere și relația dintre teologie și cultură. Astfel, este nevoie azi de libertate creatoare, de o interpretare creatoare a întregii istorii a Bisericii și a întregii Tradiții moștenite de la Sfinții Părinți. Există și calități pe care trebuie să și le însușească misionarul mediatic, calități ce se formează de-a lungul întregii vieți: credință matură, cultură solidă, conștiință misionară și responsabilitate ecleziastică, stare spirituală de pace și bucurie pentru slujirea sa, discernământ multiplu pentru a deosebi între comuniune și comercializare, respect și răbdare pentru alții.
Într-o lume dominată de internet si televiziune apare, deci, ca necesară folosirea mijloacelor moderne în călăuzirea omului către Dumnezeu, existând oameni care susțin că L-au „descoperit” pe Dumnezeu, printr-o întâmplare, într-o emisiune TV, sau printr-un mesaj al unui prieten. Așadar este nevie și de o pastorație vie și dinamică a Bisericii, cerută de vremurile și situațiile cu totul noi ale acestui sfârșit de secol, într-o lume secularizata, care aspiră, chiar dacă nu o mărturisește întotdeauna, la spiritualizare, la transfigurare.
Trăim din păcate într-o lume a televizualului dominată de violență, politică, „vedete” s.a.m.d., iată deci cât de necesar este un post de televiziune precum Trinitas, unde domnește cultura, liniștea, pacea, armonia, e.t.c..
Prin televizor avem acces la o cantitate foarte mare de informatie, pe care însă n-o putem valorifica cu adevarat. Informația care nu-i asimilată prin experientă și printr-o așezare sufletească, printr-un discernământ valoric si moral, este mai degraba dăunătoare. Nu trebuie să uităm că orice tip de informație care nu este verificată prin experienta noastra și în relațiile cu ceilalți ne dă doar impresia unei cunoașteri, însă de fapt ne dezorientează. În acest sens o femeie mărturisea odată unui părinte călugăr că ea este foarte mulțumită că există transmisiuni în direct ale Sfintelor slujbe, căci ea le trăiește ca și cum ar fi la biserică. Ascultând-o atent părintele călugăr a întrebat-o dacă a văzut vreodată o vacă la televizor atât de clar încât a avut impresia că este reală? Femeia i-a răspuns afirmativ, fară să înțeleagă legătura. Atunci părintele a întrebat-o din nou dacă a putut să bea lapte de la acea vacă? Așa a înteles aceea, că oricât de reală ar părea slujba la televizor și oricât s-ar strădui ea, nu va putea să realizeze niciodată o comuniune cu Dumnezeu din fața televizorului.
Așadar, valoarea televizionării este dată de modul în care ne folosim de el. Putând să slujească frumosului și în același timp grotescului, eticului, dar și imoralului, binelui, dar și răului. Pentru că televizionarea nu este cineva , nu are o personalitate proprie, poate fi înger sau demon, în funcție de scopul în care este folosită. Cu alte cuvinte, folosită de către Biserică, televizionarea poate avea impact major asupra oamenilor. Sunt mulți oameni care intră în contact cu anumite aspecte din viața Bisericii prin intermediul emisiunilor TV: evenimente trecute, prezente sau viitoare pot fi aduse la cunoștință . Adică până la acel punct în care își dovedește utilitatea în Biserică, în special și în societate, în general și de unde, mergând mai departe, ar putea ieși la iveală inutilitatea sau chiar nocivitatea sa.
Nu trebuie uitat nici o clipa că utilizarea televizorului poate contribui și la slăbirea relațiilor inter-umane. Ca atare, cu cât stăm mai mult la televizor, cu atât avem mai puțin timp să interacționăm cu oamenii reali, cu cei din jurul nostru. La fel se întâmplă și când vine vorba de internet, producându-se astfel modificări de personalitate semnificative.
Este adevărat că apariția și folosirea televizorului fără o anumită responsabilitate și responsabilizare a libertății de acces poate duce la poluare informațională, la manipulare ideologică și chiar la crimă. Cu toate acestea, televizlorul are și beneficii pentru oameni. Cei drept cam puține în comparație cu deficiențele pecare le poate aduce.
Imaginea televizuală nu este nici bună ,nici rea, atâta doar că televizorul devine rău în funcție de modul în care este utilizat. Toate celelalte mijloace de comunicare moderne trebuie analizate și cules doar ceea ce este bun și benefic pentru noi, căci dupa cum spunea Sfantul Apostol Pavel în Epistola catre Corinteni: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”(I Cor.6,12). La fel și Părintele Teofil Pârâianu de la Sambata de Sus, într-o conferință spunea : „Televizorul este bun dacă nu este stricat”.
Televizorul trebuie privit, așadar, ca un instrument neutru, apartenența lui la ”plus” sau la ”minus” pe scara producerii efectelor în societate și, implicit, în Biserică, depinde aproape în totalitate de scopul în care este el folosit. Într-o antologie de texte sanscrite se vorbește despre cum se poate reflecta o imagine prin prisma celui ce o privește. Astfel, spune textul, o fată va fi privită ca o bucată de carne de către un câine înfometat, ca o floare de către părinții ei, ca o ispită de către un ascet și ca un înger de către un poet.
Cu siguranță că astfel de frământări au avut loc în sânul societății ori de căte ori a apărut ceva nou. Gândind plastic și, poate, ușor forțat, un simplu cuțit de bucătărie (despre a cărui utilitate este inutil să mai vorbim) își schimbă radical ”menirea” atunci când ajunge în mâinile unui criminal. Și cu toate acestea, el va continua să fie privit și folosit ca o unealtă necesară în orice gospodărie. Pentru că, în măna unui bucătar iscusit, efectele utilizării lui vor fi cu totul altele.
Tot în acest context putem interpreta cuvintele Sfântului Vasile cel Mare care îi îndeamnă pe tineri să ia din toate ceea ce este bun, urmând exemplul albinelor, care extrag polenul chiar și din spini sau din pălămidă. Fără a înțelege comparația într-un mod defăimător, dorim doar să scoatem în evidență utilitatea oricărui lucru care, pus în mâinile cui trebuie, poate fi de un real folos. Pentru că orice lucru este bun dacă știi să îl folosești.
Comuniunea omului cu Dumnezeu nu se pote realiza decât prin participarea subiectivă la Sfintele Taine , prin împărtășirea cu ele. Tehnica nu poate înlocui persoanele. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu este „IUBIRE”, iar IUBIREA este comuniunea cu Dumnezeu și cu ceilalți. Fară această comuniune, lumea nu este decât tristețe.
Ființa teandrică a Bisericii presupune o orientare pe verticală a aspirației omului, care trece dincolo de comoditatea oferită de privirea Sfintei și Dumnezeiești Liturghii la televizor, care presupune o implicare mult mai vie, personală, trăită și experiată cu cei din jur și cu Dumnezeu. Iar aceasta presupune și o anumită curăție spirituală pe care nimeni nu poate să o dobândească în afara Bisericii sau în afara comuniunii reale cu cei din jur și cu Dumnezeu. Această curățire nu se poate produce folosind un ecran prin care vedem o icoană sau primim o binecuvântare.
Pe de altă parte, stă în firea omului să tânjească după o întâlnire și o relaționare vie și palpabilă cu cei din jur, ceea ce televizorul nu poate oferi.
Participarea la Sfânta Liturghie oficiată în biserică îți dă o stare de implicare mult mai vie, mai reală, decât o participare pe calea undelor. Slujbele bisericești presupun, dincolo de ritual, implicare, har, jertfă, iar acestea, la rândul lor, presupun prezență, participare. Căci nu în primul rând informația, ci duhul trebuie transmis de și în Biserică.
În concluzie putem spune că televizionarea în Biserică este bună și necesară, până la un punct, dar nu și suficientă. Ea poate ajuta, dar nu poate mântui, pentru că nu se poate substitui nici ca purtător și transmițător al harului divin, nici ca primitor al acestuia. Dar poate ajuta la mântuirea omului, atâta vreme cât folosirea sa este una echilibrată și în scopul îmbunătățirii vieții spirituale, iar autenticitatea acesteia stă în primul rând în trăire și în implicare directă. Omul are nevoie de aprofundare și experiere direct și personal ceea ce nu se poate realize prin intermediul ecranului TV.
Misiunea Bisericii presupune, printre altele, interacțiune umană directă. Să nu uităm, de pildă, ilustrele exemple ale Sfinților Apostoli care au scris epistole doar după ce au vizitat, măcar o dată, comunitatea respectivă. Nu puteau să lege o relație vie, sinceră cu cei pe care nu-i știau. De aceea, misiunea Bisericii nu poate avea ecou în sufletul unor persoane care nu vor să stabilească un contact real cu ea. Astfel, emisiunile TV nu se pot substitui misiunii sfințitoare a Bisericii, ci poate, cel mult, să ajute în ceea ce presupune răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu. Prin moderație și înțelepciune, poate ajuta, dar niciodată nu va putea mântui.
După cele expuse în această lucrare putem concluziona următoarele:
Televizorul prin emisiunile prezentate aduce transformări în psihicul și sufletul omului, transformări care sunt cu atât mai periculoase cu cât timpul petrecut în fața micului ecran este mai mare, sau cu cât vârsta celui ce vizionează este mai mică;
Este important ca fiecare dintre noi să găsim o poziție și un mod propriu de viețuire încercând ca folosirea lui să aducă doar beneficii ființei noastre, dezvoltându-ne o cultură care să asimileze și să transforme la nivel personal doar ceea ce este folositor din acest „boom” de informație, ca acesta să devină cale de apropiere, nu de depărtare în căutarea relației noastre cu Dumnezeu;
Din utilizarea corectă a vizionării emisiunilor TV se delimitează transformări care pot fi spre ajutorul persoanei, dându-i un plus de existență în căutarea apropierii de Dumnezeu sau oferindu-i o mai mare confuzie asupra însăși existenței personale .
BIBLIOGRAFIE
Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București,1968;
Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Ed. Univers Enciclopedic, 1998;
Dictionar de sociologie , coordonatori Catalin Zamfir si Lazar Vlasceanu Editura Babel, București, 1993
†DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ” Cuvântul lui Dumnezeu transmis prin mass-media”, în Studii Teologice, seria a III-a, anul VI, nr.4, octombrie-decembrie, 2010, București
†Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Fundamente teologice ale actului comunicațional și dimensiuni ale apostolatului mediatic, Candela Moldovei, nr. 7-8, anul XII,2003
Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii și metode, trad. de Luminița și Florin Botoșineanu, Ed. Polirom, Iași, 2002
Andre de Halleux, Palamisme et scolastique , in Revue theologique du Lovain, anul 1965
Andre de Peretti, Jean-André Legrand, Jean Boniface, Tehnici de comunicare, trad. de Gabriela Sandu, Iași, Ed.Polirom, 2001
Barbu, Daniel, „introducere”, în Bogdan Ficeac, Cenzura comunistă și formarea omului nou, Ed. Nemira, București, 1999
Baudrillard, Jean, Strategiile fatale, Ed.Polirom, Iași, 1996
Bucheru, Ion, Fenomenul Televiziune, Ed. România de Mâine, București, 1997,
Cândea,Virgil, Rațiunea dominantă. Contribuții la istoria umanismului românesc, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979.
Charaudeau, Patrick și Glighione, Rodophe, Talk-sow-ul: Despre libertatea cuvântului ca mit, Ed.Polirom, Iași, 2005
Coman, Mihai, Mass-media în România post-comunistă, Ed. Polirom, Iași, 2003
Dascălu, Pr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune. O perspectivă ortodoxă asupra mass-media, Ed. Trinitas, Iași, 2000
Dascălu, Pr. Nicolae, Comunicatorul creștin și vocația lui de a fi „sarea pământului, S.T., seria a III-a, anul VI, nr.4, octombrie-decembrie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2010, București
Dungaciu, Sandra, Georg Simmel și sociologia modernității. Elemente pentru o teorie socială a postmodernității, Ed. Dacia, Cluj-Napoc, 2003
Durand, Gilbert Structurile antropologice ale imaginarului, Univers Enciclopedic, București, 2000
Evdochimov, Paul, Ortodoxia, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996
Gheorghe,Virgiliu, „Revrăjirea lumii”, Ed. Prodromos, vol. al II-lea, București, 2006
Gheorghe,Virgiliu, Efectele televiziunii asupra minții noastre și despre creșterea copiilor în lumea de azi, Ed. Evanghelismos, București, 2005
Gheorghe,Virgiliu, Pornografia, maladia secolului XXI, Ed. Prodromos, București, 2011
Gheorghe,Virgiliu, Psihopedagog Nicoleta Criveanu, As.Univ.Drd.Ing. Andrei Drăgulinescu, Efectele micului ecran asupra minții copilului, Ed. Prodromos, București, 2007
Habermas, Jurgen, Sfera publică și transformarea ei structurală, Ed. Comunicare.ro, București, 2005
Healy, Jane M., Endangered Mind, Simon and schuster, New York, 1990
Holdevici, Irina, Sugestiologie și psihoterapie sugestivă, Ed. Victor, București, 1995
Hutcheon, Linda , Politica postmodernismului,Ed. Univers, București, 2002
Ică, Ioan I. jr.; Marani, Germano, „Gândirea socială a Bisericii”, „Fundamentele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, Ed. Deisis, Sibiu, 2002
Kellner Douglas, Cultura media, Ed. Institutul European, Iași, 2001, p. 13
Kotler, Philip, Managementul marketingului, Ed. Teora, București, 2005
Lull, James, Mass-media, comunicare culturală, Ed. Antet, 1999
Mander, Jerry, Four Arguments the Elimination of the Television, NY, 1978
McLuhan, Marshall, Mass-media în mediul invizibil, Ed. Nemira, București, 1997
Moore, Wes, Televiziunea: Opiul popoarelor, The Journal of Cognitive Liberties, Vol. 2, 2001
Neumann, Elisbeth Noelle, Spirala tăcerii. Opinia publică- învelișul nostru social, Ed. Comunicare.ro, București, 2004
Ornea,Zigu, De la civilizația Guttenberg la cea a lui Marconi , în revista Dilema, anul VI, nr. 272, 17-23 aprilie 1998
Piaget, Jean și Inhelder B., La Representation de l’espace chez l’enfant, P.U.F., Paris, 1948
Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie si cultura, Ed.Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1993
Radio Trinitas , în Candela Moldovei , anul VII (1998), nr. 4, aprilie 1998
Remy Rieffel, Sociologia mass-media, Ed.Polirom, Iași, 2008
Rusu, Pr. Augustin, Învățământul teologic și scrisul bisericesc, în volumul Autocefalic, Patriarhie, Slujire sfânta , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995
Simmel, Georg, The Philosophy of Money
Stamatoiu, Prof. Dr. Ioan Constantin, Sindroame psihopatologice, Ed. Militară, București, 1992
Stăniloae, Pr. Dumitru, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Ed. Elian, București, 2001
Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996
Stăniloae, Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Miropolia Olteniei, Craiova, 1991
Stăniloae, Preot Prof. Dr. Dumitru, Persoana și individul, două entități diferite, în ”Studii Teologice”, XLV, nr. 5-6, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993
Stoinea, Liviu, Pentru o teologie a comunicării , în Vestitorul Ortodoxiei, nr. 4, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996
Teleanu, Bogdan-Aurel, Metaforă și Misiune. Valorificarea literaturii laice în predica românească, Ed. Trinitas, Iași, 2007.
Teleanu, Pr. Bogdan-Aurel, Mesajul credinței împărtășit prin mijloace moderne de comunicare, Studii Teologice, seria a III-a, anul VI, nr.2, aprilie-iunie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2010,
Thompson, John, Media și modernitatea – o teorie socială a mass-media, Ed.Antet, București, 2000
Todoran, Pr. Isidor, Zăgrean, arhid. Ion, Teologia dogmatică. Manual pentru seminariile teologice, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991
Toma, Ileana, Coloana, Ed. Semne 94, București,2000
Toma,Părintele, Televizorul – o nouă cetate a Sodomei?
Uspensky, Leonid, Teologia Icoanei, Ed. Anastasia, București,1994
BIBLIOGRAFIE
Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București,1968;
Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Ed. Univers Enciclopedic, 1998;
Dictionar de sociologie , coordonatori Catalin Zamfir si Lazar Vlasceanu Editura Babel, București, 1993
†DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ” Cuvântul lui Dumnezeu transmis prin mass-media”, în Studii Teologice, seria a III-a, anul VI, nr.4, octombrie-decembrie, 2010, București
†Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Fundamente teologice ale actului comunicațional și dimensiuni ale apostolatului mediatic, Candela Moldovei, nr. 7-8, anul XII,2003
Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii și metode, trad. de Luminița și Florin Botoșineanu, Ed. Polirom, Iași, 2002
Andre de Halleux, Palamisme et scolastique , in Revue theologique du Lovain, anul 1965
Andre de Peretti, Jean-André Legrand, Jean Boniface, Tehnici de comunicare, trad. de Gabriela Sandu, Iași, Ed.Polirom, 2001
Barbu, Daniel, „introducere”, în Bogdan Ficeac, Cenzura comunistă și formarea omului nou, Ed. Nemira, București, 1999
Baudrillard, Jean, Strategiile fatale, Ed.Polirom, Iași, 1996
Bucheru, Ion, Fenomenul Televiziune, Ed. România de Mâine, București, 1997,
Cândea,Virgil, Rațiunea dominantă. Contribuții la istoria umanismului românesc, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979.
Charaudeau, Patrick și Glighione, Rodophe, Talk-sow-ul: Despre libertatea cuvântului ca mit, Ed.Polirom, Iași, 2005
Coman, Mihai, Mass-media în România post-comunistă, Ed. Polirom, Iași, 2003
Dascălu, Pr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune. O perspectivă ortodoxă asupra mass-media, Ed. Trinitas, Iași, 2000
Dascălu, Pr. Nicolae, Comunicatorul creștin și vocația lui de a fi „sarea pământului, S.T., seria a III-a, anul VI, nr.4, octombrie-decembrie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2010, București
Dungaciu, Sandra, Georg Simmel și sociologia modernității. Elemente pentru o teorie socială a postmodernității, Ed. Dacia, Cluj-Napoc, 2003
Durand, Gilbert Structurile antropologice ale imaginarului, Univers Enciclopedic, București, 2000
Evdochimov, Paul, Ortodoxia, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996
Gheorghe,Virgiliu, „Revrăjirea lumii”, Ed. Prodromos, vol. al II-lea, București, 2006
Gheorghe,Virgiliu, Efectele televiziunii asupra minții noastre și despre creșterea copiilor în lumea de azi, Ed. Evanghelismos, București, 2005
Gheorghe,Virgiliu, Pornografia, maladia secolului XXI, Ed. Prodromos, București, 2011
Gheorghe,Virgiliu, Psihopedagog Nicoleta Criveanu, As.Univ.Drd.Ing. Andrei Drăgulinescu, Efectele micului ecran asupra minții copilului, Ed. Prodromos, București, 2007
Habermas, Jurgen, Sfera publică și transformarea ei structurală, Ed. Comunicare.ro, București, 2005
Healy, Jane M., Endangered Mind, Simon and schuster, New York, 1990
Holdevici, Irina, Sugestiologie și psihoterapie sugestivă, Ed. Victor, București, 1995
Hutcheon, Linda , Politica postmodernismului,Ed. Univers, București, 2002
Ică, Ioan I. jr.; Marani, Germano, „Gândirea socială a Bisericii”, „Fundamentele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, Ed. Deisis, Sibiu, 2002
Kellner Douglas, Cultura media, Ed. Institutul European, Iași, 2001, p. 13
Kotler, Philip, Managementul marketingului, Ed. Teora, București, 2005
Lull, James, Mass-media, comunicare culturală, Ed. Antet, 1999
Mander, Jerry, Four Arguments the Elimination of the Television, NY, 1978
McLuhan, Marshall, Mass-media în mediul invizibil, Ed. Nemira, București, 1997
Moore, Wes, Televiziunea: Opiul popoarelor, The Journal of Cognitive Liberties, Vol. 2, 2001
Neumann, Elisbeth Noelle, Spirala tăcerii. Opinia publică- învelișul nostru social, Ed. Comunicare.ro, București, 2004
Ornea,Zigu, De la civilizația Guttenberg la cea a lui Marconi , în revista Dilema, anul VI, nr. 272, 17-23 aprilie 1998
Piaget, Jean și Inhelder B., La Representation de l’espace chez l’enfant, P.U.F., Paris, 1948
Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie si cultura, Ed.Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1993
Radio Trinitas , în Candela Moldovei , anul VII (1998), nr. 4, aprilie 1998
Remy Rieffel, Sociologia mass-media, Ed.Polirom, Iași, 2008
Rusu, Pr. Augustin, Învățământul teologic și scrisul bisericesc, în volumul Autocefalic, Patriarhie, Slujire sfânta , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995
Simmel, Georg, The Philosophy of Money
Stamatoiu, Prof. Dr. Ioan Constantin, Sindroame psihopatologice, Ed. Militară, București, 1992
Stăniloae, Pr. Dumitru, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Ed. Elian, București, 2001
Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996
Stăniloae, Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Miropolia Olteniei, Craiova, 1991
Stăniloae, Preot Prof. Dr. Dumitru, Persoana și individul, două entități diferite, în ”Studii Teologice”, XLV, nr. 5-6, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993
Stoinea, Liviu, Pentru o teologie a comunicării , în Vestitorul Ortodoxiei, nr. 4, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996
Teleanu, Bogdan-Aurel, Metaforă și Misiune. Valorificarea literaturii laice în predica românească, Ed. Trinitas, Iași, 2007.
Teleanu, Pr. Bogdan-Aurel, Mesajul credinței împărtășit prin mijloace moderne de comunicare, Studii Teologice, seria a III-a, anul VI, nr.2, aprilie-iunie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2010,
Thompson, John, Media și modernitatea – o teorie socială a mass-media, Ed.Antet, București, 2000
Todoran, Pr. Isidor, Zăgrean, arhid. Ion, Teologia dogmatică. Manual pentru seminariile teologice, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991
Toma, Ileana, Coloana, Ed. Semne 94, București,2000
Toma,Părintele, Televizorul – o nouă cetate a Sodomei?
Uspensky, Leonid, Teologia Icoanei, Ed. Anastasia, București,1994
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Magia Televizualului (ID: 122062)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.