Magia Si Vrajitoria Pericol Major Pentru Viata Si Misiunea Bisericii

LUCRARE DE LICENȚĂ

Magia și vrăjitoria – pericol major pentru viața și misiunea bisericii

CUPRINS

Introducere – actualitatea și necesitatea temei

CAPITOLUL I: OCULTISMUL MODERN ȘI POSTMODERN. REPERE FUNDAMENTALE

I. 1. Dimensiunea ocultă a omului modern și postmodern

I. 2. Magia – centru al ocultismului modern

I. 3. Vrăjitoria – pervertire a magiei moderne

I. 4. Astrologia – ocultism cu pretenție științifică

I. 5. Divinația sau „artă ghicitului”

CAPITOLUL II: MAGIA – PROVOCARE MAJORĂ LA ADRESA VIEȚII ȘI MISIUNII

BISERICII

II. 1. Fundamentele “doctrinare” ale magiei

II. 2. Tipuri de magie

II. 3. Evaluarea misionară a magiei

CAPITOLUL III: VRĂJITORIA – PERICOL REAL PENTRU ÎNVĂȚĂTURA ȘI

MISIUNEA BISERICII

III. 1. Aspecte “doctrinare” în cadrul vrăjitoriei

III. 2. Clasificări ale vrăjitoriei moderne

III. 3. Evaluarea misionară a vrăjitoriei

CAPITOLUL IV: SOLUȚII MISIONARE PENTRU COMBATEREA EFICIENTĂ A

MAGIEI ȘI VRĂJITORIEI

CAPITOLUL V: PERSPECTIVA ORTODOXĂ MISIONARĂ CU PRIVIRE LA

PERICOLUL OCULTISMULUI MODERN ȘI POSTMODER

Concluzii

Bibliografie

Declarație

Introducere – actualitatea și necesitatea temei

Se întâmplă uneori, dintr-un motiv sau altul, ca pe drumul sinuos al vieții  să-L pierzi pe Dumnezeu. Îl credeai aproape, plin de bunăvoință, gata să răspundă la cea dintâi chemare, când colo, ia-L de unde nu-i! Parcă a intrat în pământ. Ori poate s-a ascuns în cer. În acele momente cumplite totul devine inutil. Cuprins de disperarea copilului rătăcit de părintele său, strigi cu înfrigurare: „Unde ești, Doamne? De ce m-ai părăsit?”. Alteori se întâmplă să rătăcești drumul și să te trezești străbătând cărări întortocheate și primejdioase. Te împiedici, cazi, sângerezi. Și-atunci te întrebi abătut: „Unde este calea?” Acestea sunt durerile și frământările prin care trece fiecare creștin, dar mai cu seamă tinerii teologi, plini de râvnă, dar necumpătați și neexperimentați în viața duhovnicească și misiunea pe care trebuie să o desfășoare.

În favorizarea unei dezvoltări optime, integrale a personalității umane, scop urmărit de antici cât și de renascentiști, spiritualitatea a avut un rol deosebit. Practicile oculte pretind că relevă gradat unitatea în diversitate. Adevărata spiritualitate progresează perceptele tuturor curentelor spirituale autentice, și chiar dacă părțile ei componente sunt diferențiate de principii specifice, fiecare curent veritabil tinde spre aceleași aspirații, armonia și unitatea.

Cei care au văzut în magie simbioza armonioasă dintre știință și religie au vrut să dovedească pe aceeași linie și necesitatea stringentă a unei corporații de tip magic care să servească cât mai bine nevoilor umanității.

Pentru a dobândi greutate și veridicitate în mentalitatea omului, magia a fost dublată de un ritual aparte și mistificat, un ritul magic care, după Hubert și Mauss, nu face parte dintr-un cult organizat, căci orice rit privat, secret sau misterios fără o legătură spirituală coerentă, tind spre un rât prohibist.

Adaptându-se cu greu asperităților naturii în faza incipientă și rudimentară, omul a intuit un centru de legătură între el și univers. Observarea fenomenelor de orice natură i-a dezvăluit că universul este ghidat de forțe infinit mai puternice decât el, un principiu divin conștient care armonizează și echilibrează coerent natura inconștientă. A fost de ajuns ca această noțiune să intre în grațiile unui trib pentru a se extinde cu fervoare în timp și spațiu. Omul s-a adresat prima oară forțelor supranaturale pentru a le tempera pe cele naturale, și chiar înainte de a conjura s-a substituit unui spirit.

Eficacitatea magie nu a dovedit un caracter superfluu și terifiant, cum e văzut în zilele noastre, ci, într-o abordare clasică, a fost socotită mai degrabă virulentă și inovatoare.

Încărcătura aberantă și infantilă, odinioară înțeleasă ca esoterică și complexă, îi acordă o notă de obscurantism magiei în zilele noastre. Chiar și în perioada pre-renascentistă, căutându-se debarasarea de practicile vetuste rău famate, s-a făcut cu ajutorul științei.

Declasarea ei, sincronă cu progresul cunoașterii științifice, începe în mod bizar în perioada renascentistă, atunci când progresul științei, civilizației și evoluția conștiinței spre rațional au depărtat omul de la practicile magice. Educarea minții le înlătură ca fiind perimate. De altfel magia și-a dovedit inconsistența în sprijinul cunoașterii iar fundamentarea pe rațional apare ca imposibilă. Conceptul potrivit căruia în lume nu se află nimic supranatural va eradica soclul magiei și duce la prăbușirea de mult așteptată.

În lumina celor menționate mai sus, consider că studiul acestor fenomene oculte este necesar în vederea cunoașterii și conștientizării pericolului lor, cât și pentru contracararea lor eficientă de către Biserică.

CAPITOLUL I: OCULTISMUL MODERN ȘI POSTMODERN. REPERE FUNDAMENTALE

I.1. Dimensiunea ocultă a omului modern și postmodern

Metamorfoza lumii europene de la epoca medievală la epoca modernă sau iluministă a secolului al XVIII-lea a atras după sine mutații considerabile pe scena culturii europene. De la Dumnezeu s-a trecut la om, de la teologie s-a trecut la știință, și de la valorile spirituale s-a trecut la valorile materiale, ca tot atâtea expresii ale globalizării.
Concepția mecanicistă a favorizat imensul progres științific și tehnologic pe care îl cunoaște societatea contemporană occidentală. Dar această concepție este cauza regresului spiritual și moral al lumii în care trăim. Factorii economici, financiari și politici au dobândit o importanță considerabilă, în detrimentul preocupării de ordin spiritual. Trăim într-o lume în care valorile materiale au triumfat asupra celor spirituale. Pe de o parte, asistam la victorii ale științei și tehnicii care depășesc cu mult cele mai optimiste așteptări ale veacului al XVIII-lea, dar, în viața lui interioară, omul se simte prins în ghearele unor forțe iraționale pe care nu le mai poate controla. Explozia de violență și senzualitate, care se răspândește peste tot în societate și cuprinde cercuri din ce în ce mai largi, constituie dovadă concludentă a degradării climatului spiritual al omului și al societății contemporane .

Având la baza autonomia lumii și a omului față de Dumnezeu, modernitatea a tras concluzia logică că: lumea poate fi gândită complet fără a mai presupune existența vreunui Dumnezeu, indiferent că este vorba despre Dumnezeul filosofilor ori de cel al credincioșilor. Mai trebuia declarat un nou dumnezeu sau declarați alți dumnezei. Căzând din nou în capcana pe care i-o întinsese diavolul în grădina Edenului și în tendința de a fi “ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Fac. 3, 5), omul se autoidolatrizează, se autodivinizează și se declară dumnezeu.
Noul dumnezeu și-a dezvoltat un nou cult, declarând în cadrul acestuia și idolii care vor completa tabloul autodivinizării omului. Astfel, primul idol apărut și consacrat ca atare în epoca modernă pare să fie „Cultul civilizației”. Instituirea acestui cult a constat și constă în subordonarea culturii, artei și tuturor valorilor morale, tradiției și credinței în Dumnezeu față de nevoia de civilizație. Toate acestea au fost orientate de omul modern în funcție de un țel superior: asigurarea civilizației.
Știința modernă este un alt idol al epocii moderne și o percepem așa fiindcă și-a conferit șieși putere absolută. În esență, proclamarea științei ca idol în modernitate constă în faptul că centrul de gravitație al cunoașterii se transferă de la Dumnezeu la om. 

Epoca modernă a impus concepția conform căreia omul este o ființă autonomă care se poate dezvolta de unul singur, mai ales cu ajutorul minții (nous) și cu ajutorul propriilor puteri interioare. Propriu-zis, aceasta înseamnă zeificarea raționalității umane și prezentarea ei ca substitut al credinței în Dumnezeu. Însă negării Dumnezeului Celui Viu i-a urmat – cum era și firesc contestarea rațiunii însăși. În scurtă vreme s-a ajuns la despotismul absurdului. Rațiunea umană s-a autolimitat la cunoașterea materiei și, lipsindu-se de criteriul absolut al evaluării celor cunoscute, a eșuat în conflictul cu modul de gândire al semenilor.

Al treilea idol al modernismului este credința în progresul istoric al umanității și sacrificarea pe altarul acestui idol a valorilor trecutului, tradiției, adevărului. Ideea modernă de progres și-a dovedit falsitatea prin eșuarea raționalismului și raționalismului iluminist în iraționalism.

Darwin, Marx și Nietzsche sunt campionii epocii moderne în lucrarea acesteia – ideologică și practică – de nimicire a persoanei umane. Evoluționismul lui Darwin a fost una din premisele materialismului dialectic elaborat de Karl Marx. Această concepție despre lume se sprijină pe cele mai generale legi ale mișcării și dezvoltării naturii, societății și gândirii de pe poziții profund atee. La dezvoltarea materialismului dialectic va contribui apoi V. I. Lenin. Deși, susținătorii materialismului dialectic pretind că el constituie o metodă științifică de cunoaștere și transformare revoluționară a lumii și, prin aceasta, a omului însuși, în realitate, această concepție a constituit fundamentul marilor ideologii care, în numele promisiunilor luminoase pentru viitorul umanității au comis cele mai crunte campanii de decimare psihică și fizică a omului. În gelozia lor față de valorile creștine și voind să-L elimine cu totul pe Dumnezeu din preocupările omului, Marx și Engels s-au dovedit a fi pe linia modernității. În fine, Marx, Engels, Lenin și alți iluștri reprezentanți ai modernismului au creat platforma ideologică pentru crimele în masa de care sunt vinovate comunismul și nazismul, cunoscute în istorie ca cele mai inumane ideologii. 

Nietzsche ne invită, ca și Mefisto pe Faust, să fim dumnezei în această lume. Căci fructul acestei lumi este duce și gustos și supraomul preconizat de el poate gusta fără teamă din toate fructele paradisului pământesc – dar nu toți oamenii, bineînțeles – ci numai cei convertiți la anticreștinism și împărtășiți cu sângele dionisiac al noului zeu păgân, care grăiește prin gura proorocului Zarathustra. Dar, lăsându-se amăgit de astfel de slujitori ai Satanei, omenirea a căzut în capcana nebuniei acestora. Căci, deși L-a izolat pe Dumnezeu în Cer ca să rămână el stăpân absolut pe pământ, crezând că fără Dumnezeu va fi liber, omul a devenit robul propriilor patimi și al legilor omenești, care i-au complicat cumplit viața și-l conduc la sinucidere. 

Pentru a ne da seama de consecințele și riscurile modernității pentru viața Bisericii și cea a omului contemporan, vom pune în evidență trei mutații principale pe care modernismul le-a introdus în cultura contemporană .
În primul rând, modernitatea a transformat centrul de gravitație al lumii de la Dumnezeu la om, astfel ca omul se simte atât de autonom în fata Divinității, încât consideră voința lui Dumnezeu ca un fel de atentat împotriva propriei lui libertăți. În această concepție antropocentrista, omul se realizează prin el însuși, fără ajutorul lui Dumnezeu.

În al doilea rând, modernitatea a introdus o separație artificială între domeniul public și cel privat, care se manifestă prin tendința de a elimina religia din viața socială și de a transforma societatea într-un domeniu rezervat, cu precădere, preocupărilor de ordin economic, care îl determină pe om să uite de valorile spirituale, care îl înalță spre asemănarea cu Dumnezeu, și să se lanseze într-o cursă frenetică după bunurile materiale ale acestei lumi, care nu vor fi niciodată capabile să stăvilească setea lui după eternitate.

În al treilea rând, modernitateantemporan, vom pune în evidență trei mutații principale pe care modernismul le-a introdus în cultura contemporană .
În primul rând, modernitatea a transformat centrul de gravitație al lumii de la Dumnezeu la om, astfel ca omul se simte atât de autonom în fata Divinității, încât consideră voința lui Dumnezeu ca un fel de atentat împotriva propriei lui libertăți. În această concepție antropocentrista, omul se realizează prin el însuși, fără ajutorul lui Dumnezeu.

În al doilea rând, modernitatea a introdus o separație artificială între domeniul public și cel privat, care se manifestă prin tendința de a elimina religia din viața socială și de a transforma societatea într-un domeniu rezervat, cu precădere, preocupărilor de ordin economic, care îl determină pe om să uite de valorile spirituale, care îl înalță spre asemănarea cu Dumnezeu, și să se lanseze într-o cursă frenetică după bunurile materiale ale acestei lumi, care nu vor fi niciodată capabile să stăvilească setea lui după eternitate.

În al treilea rând, modernitatea a separat omul de natura înconjurătoare și l-a transformat în stăpânul absolut al naturii, considerând că rolul omului este cel de a impune naturii propriile lui legi, diferite de cele ale lui Dumnezeu, și de a modela și exploata natura potrivit dorinței lui de profit și dominație pământească, ducând la apariția crizei ecologice contemporane și putând duce la subminarea vieții și existenței umane.

Asistăm la o reîntoarcere a omului la panteismul precreștin, care închide omul în imanența lumii create, fiindcă face abstracție de transcendența lui Dumnezeu. Pe această cale omul, care se simte mândru de cuceririle lui științifice și tehnologice, de dominația lumii văzute, își pierde libertate interioară și devine sclavul unor forțe iraționale, spirite și patimi, care îi transformă viața interioară într-un adevărat coșmar și-l desfigurează din punct de vedere spiritual.

Epoca noastră este părtașă la dispută dintre cele două tendințe: globalizarea și autolimitarea. Pe de o parte, se înlătură granițele și se unifica lumea, în timp ce, pe de altă parte, se dezvolta proceduri introvertite și autolimitări naționaliste sau naționale, despre care se credea de multă vreme că s-au diminuat. 

În primul rând, globalizarea nu este altceva decât o reînviere a foarte recent apusului comunism. dacă ideologia comunistă avea în centru colectivul, în detrimentul individului, în noua societate globalizată se are în vedere crearea unei națiuni universale, în care rolul persoanei este din ce în ce mai neînsemnat. 

În al doilea rând, globalizarea favorizează internaționalizarea violenței, deschizând calea noilor forme ale crimei organizate, lărgirea prăpastiei dintre bogați și săraci, exploatarea celor slabi, exterminarea celor nedoriți, conducând la pierderea sensibilității oamenilor din societatea contemporană.
Anastasios Yannoulatos remarcă faptul că “eforturile de apropiere și coordonare internaționala, care semănau întru început unei ploi binefăcătoare care fertilizează lumea întreagă, acum se dezvoltă în furtuni și inundații care amenință fiecare colț al pământului cu puhoaie năvalnice”. 

Globalizarea, promovată de noua ordine mondială, constituie numai o înșelătoare față a universalității. În timp ce pare că-i unește pe oameni în exterior sau că favorizează apropierea reciprocă a acestora, că elimină barierele despărțitoare dintre ei și facilitează comunicarea, în realitate îi aduce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecul religiilor, la omogenizarea înfățișării și comportamentului omului, la americanizarea modului de viață. Punctul culminant al acestui proces negativ este anihilarea omului ca persoană și chiar a adevărului însuși despre persoană.

Sincretismul religios al noii epoci (New Age), promovat uneori chiar de creștini, amenință cu dispariția adevărului persoanei umane, țintind direct primul nivel, cel teologic. Prin relativizarea creștinismului și prin încercarea de amestecarea sa cu alte religii și concepții religioase, urmărește să facă să dispară adevărul despre Dumnezeu ca Persoană și despre comuniunea Sa personală cu lumea. Diferitele religii și creștinismul sunt percepute și abordate ca simple mijloace de reglare psihologică a omului .

Era Noua” (New Age) este tot mai insistent propovăduită de noii prooroci mincinoși (Matei 24,11; Marcu 13,6) apăruți mai întâi în spațiul denumit astăzi “euro-atlantic”, cu alte cuvinte SUA și Europa de nord-vest anglo-saxonă, stăpânii temporari ai acestui veac. Pentru că se chemă “nouă” trebuie să ia locul celei vechi, în virtutea dialecticii de tip hegelian optimist, spre progresul spiritului lumii.

Potrivit adepților New Age mântuirea creștina a Peștilor și-a ratat rezultatele și menirea drept care este de așteptat o mult mai mare eficiență de la zodia Vărsător, aceasta fiind varianta astrologică a utopiilor mileniste.

O premisă fundamentală a comportamentului moral al omului este aceea că omul nu este cauza existenței sale, ci ființa să este darul divin. Atunci când omul nu are această conștiință, este normal să treacă dincolo de limitele sale și să se autodivinizeze. De altfel, principiul călăuzitor al moralei creștine este principiul ipostatic, sau principiul persoanei, din care izvorăsc sensul și funcționalitatea celorlalte principii speciale și metodologia moralei și vieții sociale. 
Persoana umană nu este un dat static, ci o devenire dinamică. Aceasta începe din momentul conceperii sale și se continuă la infinit, iar infinitul pentru creștinism nu este impersonal sau suprapersonal, ci este Persoana.

În felul acesta, în ultima analiză, îndreptarea societății noastre este o problemă de îndreptare personală. De altfel, fiecare dintre noi este membru al societății, prin urmare, îndreptându-se pe el însuși, va îndrepta o parte din societate și în felul acesta va crea un focar de sănătate în organismul acesteia. 

I.2. Magia – centru al ocultismului modern

Promovarea magiei în centrul ocultismului modern a coincis cu însușirea unor schimbări fundamentale în planul estetic ale acestor practici esoterice. Structura unor practici oculte a fost întărită de suportul magic, redefinită apoi ca modalitate de reflectare a conștiinței oculte. Supraviețuirea unei rase, idei politice sau religioase, s-a văzut posibilă numai în contextul asigurării echilibrului dintre magie și ocultism.

Procesul de împropriere în arealul ocult a magiei, este complex, conștient și necesar dezvoltării amândurora. Spațiul nedefinit al ocultismului devine apt să găzduiască capriciile generatoare de dezordine ale magiei, luând amploare ca sistem unitar. Demersul firesc, într-o astfel de situație, implică un studiu complex, multidisciplinar, ce angrenează diverse discipline conexe și care, pe fond, ridică semne de întrebare privind oportunitatea acestei legături de principiu.

Spațiul ocultismului se definește printr-un ritm rezultat din complementaritatea relației ocult – magic, fiind foarte greu conceput că practică de sine stătătoare în plenitudinea dimensiunii sale. Prin raportare directă la baza să firească, magie sau esoterism, se poate observa că ocultismul este dependent de acestea, constituindu-le totodată aria de manifestare.

O altă idee care trebuie adusă aici în discuție este acea a existenței în plan real a actului magic. În „Istoria filosofiei oculte”, Alexandrian atinge acest subiect, explicând că ocultismul și actul magic pur au o reală putere, nu pentru că acest „hocus-pocus” ar duce științific la transformări uluitoare a materiei, ci pentru că există cu adevărat în planul credinței celor care o folosesc.

Această formă de magie își extinde fiefurile în două forme practice: cea a iubirii, care urmărește să suscite sau să restabilească o relație de lungă durată, și cea sexuală, care are ca scop doar atracția sexuală și gratificarea imediată.

Ocultismul, sub pretextul că e mai bine a nu fi privit îndeaproape, este respins de majoritatea minților luminate ale modernismului. Chiar și cei care vor să răstoarne și să deconspire această ideologie, sunt departe de a avea un rezultat cert, obscuritatea rămânându-i.

Cu riscul de a înfrunta umbrele trecutului, criza spirituală a timpurilor moderne tinde să reînvie unele practici oculte ale magiei, dar nu poate fi decât o imitare a unei puteri demult pierdute.

Închinarea la diavol, la spirite malefice, este practicată din timpuri imemoriale, fiind adesea asociată cu practici magice, oculte. Ritualuri satanice ancestrale, transfigurate folcloric, supraviețuiesc până în zilele noastre în colectivități restrânse sau chiar ca tradiții de clan.

Integrarea și adaptarea magiei în acest nou context, nu tocmai necesar, al satanismului, face ca aspirațiile sale să nu fie în acord cu vechile ei concepte. Depărtându-se astfel de drumul său inițial, capătă o nouă formă care nu se vrea a fi folosită cu înverșunare, una vegetativă, fapt ce a făcut să fie utilizată numai în cazuri cu totul speciale. inițiații sau adepții acestui curent nemaifiind interesați decât de practicarea dogmei.

Percepută prin prisma adaptării la noul sistem de referințe, magia nu se impune ca necesară. Astfel că un principiu de bază al acestei magii este faptul că dacă are finalitate în concordanță cu propunerile de sorginte aceasta este veridică, pe când implicațiile cauzate de neîmplinirea scopului propus, nu sunt de natură reificatoare pentru practicant.

Iată de ce în epoca noastră ateistă, eclectica, și-au găsit o largă răspândire curentele aparent de mult uitate ale științelor oculte. Astrologia, chiromanția, magia, fenomenul OZN (vizitatorii extratereștri), senzitivii (bioenergeticienii), cultul religiilor orientale – toate acestea pasionează mințile a milioane de oameni. Lipsa unei credințe creștine ferme, necunoașterea și neînțelegerea esenței ocultismului și religiilor orientale, ca și propagarea lor activa și pe scară largă de către anumite forțe asigura succesul ocultismului în societatea contemporană

.

Astăzi un interes deosebit de mare le este stârnit oamenilor de o varietate de științe oculte, între care se afla și astrologia. Învăluită de aureolă misterului, a fantasticului, ea îl tentează pe om prin posibilitatea de a-și afla destinul, de a se cunoaște pe sine însuși, de a arunca o plivire în viitor. Puțini sunt cei care meditează asupra originii și esenței ei, acestea fiind împinse în umbră de marea înțelepciune antică, aparent susceptibila că anticipa viitorul. După cum se știe, însă, pentru a identifica un fruct trebuie să cunoaștem pomul care îl rodește, căci o poamă atrăgătoare după aspectul exterior este adesea otrăvitoare.

I.3. Vrăjitoria – pervertire a magiei moderne

Vrăjitoria, așa cum este cunoscută de cei mai mulți dintre noi, nu are o bogăție de sensuri atât de mare. Ci, dimpotrivă, ceea ce se întâmplă astăzi în acest domeniu pare să pledeze pentru o simplitate și, mai ales, pentru un simplism care îi permite să fie repede și ușor asimilată de marea masă a publicului neinițiat.

Pentru cei care fac parte din această categorie, vrăjitoria este o stare,conștientă sau nu,voită sau nu,dar care atrage responsabilitatea celui care o practică(de unde și execuțiile de vrăjitori),considerată ca antisocială, esențialmente malefică prin scopul pe care îl urmărește și prin mijloacele pe care le folosește ( farmece, otrăvire, necromanție),înrudite cu cele ale magiei. Personal, nu sunt de acord în totalitate cu o astfel de delimitare conceptuală, așa că vom încerca să privim acest fenomen considerându-l “totalitatea tehnicilor pe care anumiți privilegiați le folosesc să influențeze obiectele și fenomenele lumii reale, prin operații care se desfășoară în zonele spirituale ale existenței, în ceea ce unii numesc “planul astral”.

În Evul Mediu exista o distincție care se referea la capacitatea de a performa anumite vrăji. Este vorba de diferența dintre witchcraft – darul înnăscut și incomunicabil (deși este transmisibil prin inițiere sau naștere) și sorcery – vrăjitoria prin tehnică, pe care oricine o poate studia și practica pentru a deveni vrăjitor.

Vrăjitoria este, în linii mari, o încercare de a discerne evenimente îndepărtate în timp sau spațiu și care nu pot fi percepute prin mijloace naturale. Supoziția esențială a ritualurilor vrăjitorești este aceea că în Cosmos există forțe speciale, necunoscute și supranaturale, care pot fi totuși manipulate de unii oameni în favoarea sau împotriva lor. Cum? Prin arta eliberării de către vrăjitor a corpului său subtil și a transmiterii lui în „planul astral unde sfidează legile spațiului fizic”. Din acest punct de vedere, celebrele sabaturi din istoria vrăjitoriei n-ar fi altceva decât întâlnirile dintre corpurile astrale ale magicienilor într-un alt univers decât cel profan, obișnuit.

Vrăjitoria, gândită sistematic și științific, este o paraștiință care cercetează cu metode științifice fenomenele parafizice și parapsihologice necunoscute, dar cognoscibile. Ea nu trebuie înțeleasă religios-mistic, ci „ocultist-imanentist” .

Vrăjitoria nu are o doctrină propriu-zisă și nici doctrinari care să-i alcătuiască una, spre deosebire de magie. Lucrările care o prezintă drept o știință secretă, o „disciplină arcană” care deține adevăratul sens al existenței cosmice, al ființelor și al lucrurilor, sunt de la început tendențioase și nu urmăresc altceva decât să dea apă la moară spiritiștilor și teosofilor moderni. De asemenea, nu există în vrăjitorie o divinitate personală cu care să se poată stabili un raport religios. Întreg panteonul al vrăjitoriei este un haos. De aceea, trebuie să reținem neapărat faptul că vrăjitoria, în toate timpurile, a căutat să fure câte ceva din religie: îmbrăcăminte, vase, formule, ritual etc.

Ca obiect de studiu, vrăjitoria a derivat din magie, fiind expresia pervertită a adevăratei științe cosmice – magia. Ca sursă de câștig, prin practicile ei diverse și curioase, vrăjitoria aparține șarlatanilor din toate locurile și din toate timpurile. Bineînțeles nu putem exclude cu desăvârșire pericolul eminent practicării unei vrăjitorii autentice. Acest fapt este confirmat atât de mărturii scripturistice, cât și de tradiția bimilenară a Bisericii Ortodoxe.

Privind relațiile dintre magie și vrăjitorie de-a lungul veacurilor, trebuie să menționăm că magia, conform părerii lui ___ este cu mult superioară vrăjitoriei, deși adesea se fac confuzii în privința distingerii lor. Niciodată nu s-a ajuns la un consens asupra originii și substanței magiei. Totul se întâmplă ca în operă lui Umberto Eco: eroarea ajunge să-și construiască propria sa realitate. Ea funcționează ca și cum ar fi adevărata realitate, căci, magia – dincolo de orice captivitate a timpului – rămâne o știință a trecutului, a prezentului și a viitorului.

I.4. Astrologia – ocultism cu pretenție științifică

Astrologia este, după o scurtă definiție, știința despre influența exercitată de astre asupra lumii pământești și în special asupra omului sau știința determinismului material și psihologic.

După astrologi, fiecare zi a săptămânii stă sub dominația unei planete: luni sub a Lunii, marți sub a lui Marte, miercuri sub a lui Mercur, joi sub a lui Jupiter, vineri sub a Venerei, duminica sub a Soarelui. Cum vedem soarele și luna sunt considerate ca planete, ceea ce e fals; și când s-au descoperit cele două planete noi, socotelile astrologilor s-au încurcat. Fiecare din aceste planete influențează într-un anumit fel asupra celor ce se nasc în ziua pe care ea o domina. Astfel, cei care se nasc luni sunt vizionari, nervoși, egoiști, leneși, predispuși la paralizie, somnambulism, etc. Cei care se nasc marți sunt firi voluntare, energice, eroice etc., și așa mai departe în celelalte zile.

Dar firea sau caracterul muritorului nu este determinată de ziua în care el s-a născut, ci și de aceea în care a fost conceput și zodia, adică de constelația, în timpul căreia s-a născut, pentru ca fiecare zi a anului sta sub o constelație. De observat că lunile zodiacale nu corespund întocmai cu cele solare. Astfel, ianuarie tine de la 20 ianuarie, la 18 februarie și stă sub constelația sau zodia Vărsătorului; februarie tine de la 19 februarie la 20 martie și stă sub zodia Peștilor; martie tine de la 21 martie la 19 aprilie și stă sub zodia Berbecului și așa mai departe.

Fiecare constelație exercita, ca și planetele, o anumită influență asupra celor ce se nasc în timpul dominației lor. De exemplu cei născuți în zodia Vărsătorului au fizic slab, sunt expuși la boli spasmodice, dar sufletește sunt discreți, mistici, altruiști, cu gusturi artistice, voința fermă, răbdare, pasiuni violente etc. Cei născuți în zodia Peștilor sunt predispuși la ulcere, artritism și moarte silnică, iar sufletește sunt mici la suflet, nestatornici, indolenți etc.

Rezultanta combinației influentelor constelației și a planetei sub care cineva s-a născut constituie horoscopul, în care astrologii susțin că se poate citi ca într-o carte deschisă, tot trecutul și viitorul acelei persoane, ceea ce nu este adevărat. Astrologia a fost mult cultivata în vechime și anume întâi la asiro-babilonieni și indieni, după aceea la egipteni, greci și romani, iar în Evul Mediu de arabi, precum și de popoarele din apusul Europei, în special de italieni. Din ea s-a născut Astronomia și Meteorologia, și prin Astrologie se înțelege astăzi numai partea ei divinatorie, căreia câțiva savanți apuseni, ca Paul Flambert, Barlez, Brieux, Kraft, și alții, au căutat să-i dea caracter strict științific, fără a reuși. Căci, dacă bază și punctul de plecare al Astrologiei sunt admisibile, deoarece nu se poate tăgădui influenta mediului și al condițiilor fizice din momentul concepției și al nașterii oricui asupra caracterului său destinului său, totuși concluziile la care ajunge Astrologia §i precizările ce ea le dă sunt pur fanteziste.

Pentru ce nu sunt absolut la fel toți câți se nasc în aceeași zi a săptămânii din aceeași lună, adică sub influența aceleiași planete și a aceleiași constelații? Deja din vechime, filosoful sceptic Sextus Empiricus a pus întrebarea: "S-au născut oare toți câți mor într-o catastrofă în aceeași zodie?"

Astrologia are avantajul de a oferi niște răspunsuri neașteptat de precise în legătură cu personalitatea indivizilor umani. De aici se trage concluzia grăbită că, dacă are dreptate în unele aspecte (de pildă, atunci când unele predicții sau constatări ale horoscoapelor sunt confirmate), are dreptate în toate privințele.

Astrologia are dreptate atunci când afirmă că există o legătură între oameni și cosmos; se înșeală însă atunci când explică această legătură prin influența cosmosului asupra omului. Deși pare o afirmație rezonabilă, aceasta e contrazisă de adevărul care, în nebunia proprie adevărurilor în general, susține că lucrurile stau de fapt invers: nașterea fiecărui om are efecte cosmice, iar destinul omului este cel care antrenează mișcarea astrelor. Altfel, astrologia ar trebui să explice de ce influenta planetelor se exercită doar asupra omului și nu și asupra cimpanzeilor, găinilor, șoarecilor și muștelor care apar pe lume o dată cu omul respectiv.

În afară de asta, astrologia explică comportamentul și destinul omului ignorând influenta vizibilă a celorlalți oameni din jur, ceea ce înseamnă că solidaritatea cosmică este mai puternică decât cea umană, lucru tot atât de greu de crezut pe cât de înțeles. Aparent rațională, astrologia contrazice de fapt experiența curentă în ce privește posibilitatea oamenilor de a se schimba, iar ca religie este auto-contradictorie, căci anulează speranțele cele mai adânci ale omului; dar, chiar prin aceasta, astrologia reprezintă o mărturie a faptului că până și scepticii simt nevoia de a crede.

Într-adevăr, obiecția cea mai importantă care se poate aduce astrologiei este că, întrucât nu deține răspunsurile fundamentale, se sustrage acestor întrebări. Căci astrologia îmi spune despre mine ceea ce, în mare parte, știu deja: că sunt introvertit sau extravertit, că am o puternică înclinație spre bani, putere sau poezie, că sunt predispus la un anumit set de boli (în realitate, sunt vulnerabil la toate bolile), și că, mai devreme sau mai târziu, voi muri.

Dar nu-mi spune de ce m-am născut, de ce trebuie să mor și nici dacă viața are vreun rost. Astrologia este un sistem explicativ științifico-religios destul de precar și destul de mititel prin miza și consecințele pe care le implică; prin urmare, el este pe măsura oamenilor mititei și cuminți care, neputând să creadă că ar fi posibil să existe un Dumnezeu căruia să îi pese de ei, se simt măguliți la gândul că destinul le este marcat de niște bolovani care se tot învârtesc prin spațiul cosmic.

În dicționarul lui Brockgauz și Efron citim: "Astrologia – știința fictivă care încearcă să prezică viitorul unor persoane aparte și a omenirii pe baza observărilor făcute asupra poziției astrelor pe cer.

În lumea antică magul, sacerdotul, ghicitorul în stele cumula de obicei în persoana să îndeletnicirile de astrolog, vrăjitor, tălmăcitor de vise. Astfel, potrivit lui Herodot, magul Ostan, care îl însoțea pe Xerxes în expedițiile sale în Elada, a făcut publice intre elini unele cunoștințe de astrologie. Preotul lui Baal, Berozos, se bucura de o popularitate atât de mare în Atena, încât i s-a înălțat un monument care îl înfățișa cu limbă de aur ca fiind un inestimabil profet. La Daniel (cf. Dan. 2. 27), dar și în multe alte surse, găsim de asemenea confirmarea unității magiei și astrologiei. Prin urmare, putem trage o concluzie prealabilă că astrologia, magia și alte genuri de ocultism au avut între ele o legătură strânsă, și, probabil, una și aceeași sursă de proveniența.

În fapt, creștinismul admite, împreună cu astrologia și cu toate sistemele panteiste, că omul este solidar cu cosmosul. Dar ceea ce-l distinge, în afară de lucrul esențial de a deține răspunsul la singurele întrebări care merită să fie puse, apare în convingerea sa că dependențele și predispozițiile omului nu sunt definitive și nici deciziile sale proaste irevocabile. Contrar astrologiei, creștinismul îndrăznește să susțină că destinul cosmosului este cel care depinde de destinul omului, ceea ce înseamnă că destinul omului se raportează la ceva care este deopotrivă dincolo de șine și dincolo de acest cosmos.

Creștinismul afirmă că, într-un univers însemnat de iubire, valorile ultime sunt milă și iertarea. Creștinii au deci convingerea că trăiesc într-o lume în care, întrucât există libertate, minunea este posibilă; ca atare, nimic nu mai poate fi irevocabil, nici măcar moartea. 

I.5. Divinația sau „artă ghicitului”

În dialogul „Phaidros”, Platon distinge două forme ale divinației: divinația intuitivă extatică sau profetică, inspirată direct de divinitate și considerată de el cel mai util dar al zeilor, manifestată prin nebunia divină și divinația inductivă sau artificială, constând în interpretarea semnelor divine – forme indirecte de manifestare a divinității pe baza unor deprinderi formate și perpetuate prin observație și experiența, care duseseră la constituirea unei arte divinatorii.

Sufletele pot ajunge în starea de exaltare propice divinației, fără intervenția rațiunii sau științei, ci prin propriul lor impuls, eliberate și nestânjenite de trup, în două moduri: în starea de delir profetic și în cea de vis.

Specialiștii în parapsihologie utilizează termeni diferiți, după spațiu-timpul în care se petrece percepția:

– retrocogniție, pentru evenimentele din trecut;

– clarviziune, pentru evenimentele din prezent;

– precogniție (sau profeție) pentru evenimentele din viitor.

Este interesant să notăm că termenul profeție există și în Biblie, unde putem găsi: Cel care are darul profeției, să profețească.

Distingem următoarele forme de divinație:

1.Tălmăcirea Viselor (Oneiromantia) este după necromanție cea mai veche maniera de ghicit. Antiphon (479-411 i.Hr), Democrit (460-370 i.Hr),Discoride (sec. 1 i.Hr) și alți gânditori antici au descris o mulțime de întâmplări ale tălmaciuitorilor de vise, ba chiar au compus ei înșiși tratate de oneiromanție (ghicitul în vise).

2. Ghicitul în semne corporale provine de la chaldeeni și egipteni. El are ca obiect devoalarea unor evenimente prin observarea și tălmăcirea unor mișcări reflexe ale membrelor, tendoanelor,mușchilor, organelor corpurilor omenesc, a petelor de pe piele etc.

3. Fizionomastica sau divinația după trăsăturile feței omenești(ochi,păr,gura,nas etc.) își extrage principiile din “ghicitul în stele”.

4. ghicitul în apă (hidromanția) își are originea în antichitate. Cea mai răspândită era practică de a privi îndelung într-un vas plin cu apa, în timp ce magicianul rostea niște formule, pentru a crea o atmosferă propice inducerii iluziilor, chiar și a halucinațiilor, la care contribuia și jocul strălucirii undelor apei.

5. Ghicitul în foc (piromanția). Din cele mai vechi tipuri focul a fost considerat un element magic, ceea ce explica și faptul că el a constituit obiect de venerație mai puțin ca zeitate de sine stătătoare, rămânând o simplă, dar esențiala energie pentru uzul practic uman.

6. Ghicitul în pământ ( geomanția) are o istorie destul de veche, tehnica fiind create de vrăjitorii din triburile de la malul mării. La această ipoteză duce observarea directă a geomanției ce subzistă încă în Peninsulă Arabă, fără a se mai face apel la textele antice.

7. Aeromanția este o formă de ghicitorie efectuată prin interpretări subiective ale unor manifestări atmosferice: vânt,curcubeu,halouri solare sau lunare, forma și deplasarea norilor.

8. Chiromanția (ghicitul în palmă)- Ghicitul în palmă se face aplicând o tehnică destul de sofisticată, ghicitorul dispunând de un limbaj specific, asemănător cu cel al astrologilor. Protuberantele din palma și de la articulațiilor degetelor au , de pildă, denumiri de planete. Exista o hartă a palmei utilizată de chiromanți.

9. Ornithomantia sau ghicitul prin tălmăcirea comportamentului, mișcărilor și aspectul păsărilor constituie o prelungire a străvechilor credințe magice, născute din observarea lumii animale.

10. Ghicitul în actele instinctive ale omului , cum ar fi rostirea fără voie a unor cuvinte ca și spasmele și tresăririle involuntare (ochi,membre,trup) au avut și ele vocații divinatorii.

11. Arithomanția sau ghicitoria cu ajutorul numerelor, este o invenție antică, ea fiind precedată de anumite practici magice ce aveau loc cu prilejul împărțirii hranei cuvenite fiecărui membru al colectivității. 

12. Cartomanția sau ghicitul în cărti are o istorie destul de recentă. Despre ghicitul în cărți în forma actuală, mențiuni sigure nu se cunosc decât spre mijlocul secolului al XVI-lea. 

13. Cafesomanția sau ghicitul în cafea este un sistem recent de divinație ce se bazează pe interpretarea semnelor lăsate de drojdia(zațul) fierturii de cafea pe pereții ceștii, după consumarea băuturii, fiind considerată o transpunere modernă a unor maniere de divinație antice. Interpretarea semnelor din zaț diferă de la un ghicitor la altul, în funcție de imaginația fiecăruia, adesea contradictorie, arătând încă o dată ridicolul acestei forme de divinație, subiectivismul ei.

14. Roata Norocului este un procedeu de divinație apărut în sec. al XIX-lea în Rusia. El constituie o imitație grafică a rudiementarie “roti a norocului” din bâlciuri și a sofisticatei rulete din cazinouri.

15. Au fost inventate și alte forme de ghicit , una mai bizară decât alta,ca de pildă divinația după încrețiturile formate într-un vas cu apa de sulful produs prin rostirea deasupra suprafeței lichidului a unor cuvinte de către persoana interesată; în făină (urmând tehnica sephramanției), în topor (axinomanției), în chei (cleidomanție), în ciur (coscinomantie), în lămpi (lamoadomantie), în lighean (lecynomantie), în lemne (xylomantie), în mușchi (myomantie), în boabe de strugure, în scris (graphomantie) etc., totul fiind să arate nu doar imaginația fecunda a șarlatanilor, care se pretind cunoscători ai viitorului, însă și credulitatea clienților acestora.

Aceste forme de divinație care se bazează pe intuiții sau pe observarea și înregistrarea unor evenimente, nu sunt naturale, ci artificiale; între acestea numărându-se arta haruspiciilor, a augurilor, a tălmăcitorilor.

CAPITOLUL II: MAGIA – PROVOCARE MAJORĂ LA ADRESA VIEȚII ȘI MISIUNII BISERICII

II. 1. Fundamentele “doctrinare” ale magiei

Magia este înainte de toate arta divină care constă în a intra în contact cu Sufletul Universal. Există păreri contrare, care au încercat să se impună și să acopere această definire cu speculații, au fost făcute cunoscute slujbele de sabat și crimele în numele fiarei, dar unii tot mai caută să dovedească scopul și inofensivitatea magiei. Pentru a intra în contact cu sufletul universal, omului îi sunt necesare credința în acest suflet, ritualul și apoi sufletul în cauză, divinitatea sau un spirit care-l transcende. Spiritul dorit se creează la fiecare invocare, el nefiind altceva, mai înainte, decât pornirea spre religios, mistic sau transcendent, și conștientizarea stării de nimicnicie a omului.

Alfonso di Nola nu este de acord cu identificarea conceptuală dintre magie și vrăjitorie. El asimilează foarte mult magia cu sentimentul și actul religios, excluzând evident orice legătură între religie și vrăjitorie. „Demonismul vrăjitoresc nu este un fenomen religios deoarece este contrapus, negându-le, modelelor religioase ale grupului cultural din care ia naștere. Este diferit de magie, aceasta fiind înțeleasă ca o dimensiune care are o evoluție paralelă cu cea religioasă și care este caracterizată mai ales prim mecanismele sale eficace în mod automat și prin puternice acțiuni rituale. Există totuși un aspect al magiei, clasificata tipologic că magie neagră, în care apar cu certitudine comportamente vrăjitorești, dar această magie este imediat respinsă de structura religioasă și catalogată drept magie propriu-zisă" di Nola arată în continuare că magia se poate dezvolta în sânul unei religii, putând deveni chiar o caracteristică a acesteia, oferind drept exemplu sacramentalismul religiei catolice.

Mii de ani de când exista magia, cei ce au practicat-o au acumulat o tradiție importanta în ceea ce privește modalitățile de principiu, de întemeiere a procedurilor și acțiunilor lor.

Magia și-a făcut simțită prezența în toate locurile și timpurile. Aflată mereu în umbra religiei, uneori chiar în interiorul acesteia, deseori într-o competiție deplină, magia are totuși în sine ceva sacru, un "crâmpei" de transcendent, așa încât îi poate oferi celui care apelează la ea uneori certitudinea, iar dacă nu, măcar speranța sau iluzia că reprezintă un mijloc de a acționa eficient asupra lumii invizibile.

Credințele majore și practicile magice și vrăjitorești i-au preocupat în mod permanent, înainte de triumful cartezian și al iluminismului secolului al XVIII-lea, atât pe intelectualii și gânditorii de seamă, cât și pe oamenii simpli. Mai mult, acum, la început de mileniu al III-lea, în pofida progresului rapid și constant al științelor, aceste practici n-au dispărut în întregime dintr-o Europă care poartă puternica amprentă a raționalismului, supratehnicizării și informatizării. Dimpotrivă, astăzi se simte din plin prezența lor în forme dintre cele mai variate: astrologie, leacuri, farmece și descântece, "liturghii" negre, alte practici sataniste etc..

În Evul Mediu, vrăjitoria a căpătat deja dimensiunile unui fenomen de mare amploare. O afirmație a lui Voltaire, neprobată însă, i-a determinat pe anumiți istorici să evoce vreo 100.000 de vrăjitoare care ar fi fost arse pe rug între sfârșitul Evului Mediu și secolul al XVIII-lea. Totuși, o estimare mai rezonabilă ar trebui să se oprească undeva cam la jumătate sau poate chiar la o treime din această cifră, ținând seama de faptul că, în vremea aceea, Europa avea o populație de câteva sute de milioane de locuitori. Conform arhivelor judiciare, în general cam trei sferturi din numărul acuzaților erau femei. Agresiunea nemaiîntâlnită în istorie până acum împotriva acestor femei s-a dezlănțuit, practic, într-o perioadă în care Occidentul se pregătea pentru a cuceri întregul pământ.

Desigur, pentru omul secolelor XX-XXI, fie el chiar și istoric de profesie, e foarte greu de acceptat primatul universal al magiei din perioada medievală. Și totuși, în acea vreme, toți oamenii, școliți sau analfabeți, tratau această problemă cu maximă seriozitate. Fiind o știință ocultă cu ajutorul căreia oricare practicant avea pretenția că poate supune voinței proprii forțele spirituale superioare, magia antică deținea, în accepțiunea oamenilor instruiți din Evul Mediu sau din secolul al XVI-lea, două ramuri: una malefică, respectiv "magia neagră" (goetia), și o alta benefică, "magia albă" (theurgia). În realitate însă, cele două noțiuni folosite nu se deosebeau deloc în știința acelei vremi, pentru simplul motiv că astrologia era strâns legată de astronomie, alchimia prefigura chimia, iar numerele sau figurile geometrice mistice făceau parte din matematică.

Cu toate acestea, așa cum subliniază Marie-Sylvie Dupont-Buchat, chiar dacă diavolul a părăsit încetul cu încetul imaginația intelectualilor și artiștilor, chiar dacă s-a "domesticit" în secolul al XIX-lea, totuși magia, spiritismul și vrăjitoria au continuat să exercite o mare atracție, atât asupra celor mai învățați, cât și asupra oamenilor simpli. Prin urmare, astăzi, nu se mai poate vorbi despre o universalitate a magiei ca odinioară, dar, din păcate, magismul continuă să se insinueze în viața actuală, fiecare om poziționându-se față de acest fenomen după bunul său plac, pornind de la adeziunea totală la refuz sau la îndoiala raționalistă cea mai severă.

Reîntoarcerea în forță a magiei și vrăjitoriei în Europa spre sfârșitul mileniului al II-lea și începutul celui de-al III-lea este mai puțin dovada vreunei degenerări a gândirii umane, cât mai degrabă unul dintre semnele dispariției unui echilibru colectiv vechi de câteva secole. Rămâne de văzut, oricum, dacă această metamorfoză a percepției sacrului va fi pe termen mai lung sau va fi urmată de alte metamorfoze.

Observăm că, de-a lungul vremii, s-au vehiculat mai multe teorii în legătură cu originea practicilor magice. Dintre acestea, cele mai reprezentative sunt:

1.Teoria demonologică – care explică originea magiei printr-o intervenție

exterioară, aceea a diavolului. începând de la Fericitul Augustin și până la teologii grupați în jurul revistei „ Ľ ami du clergé” , această teorie a fost ținută în mare cinste în sânul creștinismului apusean.

2. Teoria asociaționistă – expusă de antropologul și psihologul englez, James Frazer, în lucrarea „The golden Bough” . Această teorie a fost însă părăsită, căci Frazer nu făcea altceva decât să aplice gândirii oamenilor primitivi legile psihologiei asociaționiste engleze din sec. XIX.

3. Teoria lui H.Hubert & M.Mauss – care susține că magia, departe de a fi

un fapt de psihologie individuală, cum judecă Frazer, este, dimpotrivă, o stare de psihologie colectivă. Ei subliniază că „în magie, poate să fie până la un anumit punct multă prefăcătorie. Aceasta este, însă, impusă.” „ Magicianul se preface pentru că i se cere să se prefacă”.

Magia și Vrăjitoria, două lucruri asemănătoare dar totuși diferite în ceea ce privește elementele pe care le folosește. Magia este știința spirituală care se bazează pe puterile dominate de voința magului. Magicianul este cel care, prin cunoaștere, își subordonează puterile astrale și spirituale. Pe când vrăjitorul este cel care, prin cunoașterea unor taine, reușește să pătrundă în lumea nevăzuta și să se folosească de puterile astrale și spirituale, până la un anumit punct. Trecerea de acel punct este echivalentă cu distrugerea vrăjitorului ca entitate energetică și spirituală.

Categoriile celor care folosesc magia, sunt împărțite astfel: 
– oameni care vor să folosească magia în scopuri bune, pentru a le fi bine lor și celor din jurul lor. Aceștia sunt numiți Profani; 
– oameni care știu de existența magiei, cunosc câteva din secretele ei și o folosesc deja. Aceștia se numesc Inițiați; 
– oameni care stăpânesc secretele magiei. Aceștia sunt Magii; 
– oameni care pregătesc alți oameni pentru cunoașterea magiei, fără ca ei înșiși să participe la procesul magic. Aceștia se numesc Marii Maeștri ai Magiei.

Magia și-a elaborat nu numai o ontologie proprie, care să răspundă la întrebarea ce este realitatea magică, unde-și au locul, așa după cum am văzut, considerațiile cu privire la mână și la voința magicianului. Ea și-a constituit și o praxologie proprie, adică o teorie a acțiunii magice. Magicienii nu acționează haotic, și magiile (sisteme de magie sau magii particulare proprii unei culturi) s-au înscris, mai întâi spontan și apoi deliberat, în anumite scheme ale magiei, analoage oarecum raporturilor de condiționare și determinare din știința, ce sunt crezute și, într-o anumită măsură, verificate ca fiind eficace din punct de vedere practic. O parte din aceste scheme logice au fost identificate de antropologii culturali ca o categorie distinctă și au căpătat denumirea de legile magiei. Altele au fost privite ca forme specifice ale cauzalității. Este vorba despre raportul dintre proprietate și efectele ei și despre raportul dintre anumite persoane, privite că forțe spirituale, și efectele acestora. Magia are trei legi:

a. Conform primei legi – a contiguității, partea este identificată cu întregul. Partea valorează cât întregul, iar întregul poate fi reconstituit sau suscitat prin oricare din părțile sale. Această lege implica două idei fundamentale, cea de simpatie și cea de contagiune. În magie, anumite părți ale corpului pot reprezenta persoana în întregul ei (cum sunt firele de păr, unghiile, dinții etc.). Ținând seama de caracteristicile acestei legi, magicianul poate transmite o sarcină, magica asupra unei persoane privite ca un întreg, prin părți ale corpului acesteia, prin obiectele întrebuințate de ea, sau prin urmele lăsate de ea.

b. Legea a doua – a similarității, are două variante. Prima variantă: asemănătorul evoca asemănătorul (similia similibus evocantur). Dinspre un purtător oarecare (obiect său persoană) sarcina magică se transmite fără nici o altă intervenție (de la sine) asupra altor obiecte sau persoane. Focul magicianului face să apară soarele, întrucât soarele înseamnă foc. A doua variantă este aceea în care asemănătorul reacționează asupra asemănătorului și îl vindecă

.

c. A treia lege a magiei – cea a contradicției, susține că "asemănătorul alunga asemănătorul, provocând un rezultat ”contrar" sau "opusul este înlăturat de opus". Ea are aplicabilitate îndeosebi în medicina magică.

Magiei nu i-a fost niciodată infirmată, de-a lungul timpului, existența, și numai această simplă atestare deschide poarta unor lumi ale imaginației și neliniștii. Evul Mediu are o arhivă extrem de bogată în ceea ce privește lucrările și registrele documentare despre procesele și manualele care explică cu lux de amănunte realizarea unei largi varietăți de artificii magice. În acest context, putem vorbi și despre funcțiile fundamentale ale magicului.

Funcțiile fundamentale ale ideii magicului

funcția ontologică: – ideea magicului fiind plasată la un punct de intersecție între mister și revelare – satisface epitetul de mister al omului;

funcția cognitivă: – în cadrul cunoașterii, ideea magicului ține adesea loc în chip rezumativ de multiple și varii necunoscute; această poșibilitate îngăduie ideii magicului să intervină în “golurile” cele mai derutante ale cunoașterii;

funcția pragmatică: – ideea magicului servește la orientarea în lumea dată, în peisajul geografic și calendaristic, în lumea experienței naive;

funcția vitală-sufletească: – prin gândirea magică se creează o lume prielnică sufletului uman ca atare;

funcția poetică: – magia este unul din elementele la care recurge, cu insistenta și cu excepționale posibilități de valorifica, poezia mare a tuturor timpurilor;

funcția religioasă: – ideea magicului se găsește înserată în ideea “sacrului”, fără de care anevoie se poate concepe viața religioasă de oriunde și oricând.

Când se vorbește despre ideea magicului, se face referire automat la mituri, ritualuri, semne, tradiții, vrăji, rituri și descântece. În gândirea magică, omul se întoarce spre mituri și arhetipuri, de unde își absoarbe substanța care îi redresează energia spirituală. Lucian Blaga definea mitul ca o plăsmuire spirituală prin care ființa umană încearcă să-și releve șieși misterul existenței (mit = început, adevăr divin, care constituie matricea culturală și oferă mereu un alt mod de a re-gândi lumea, de a re-trăi spiritual existența umană).

Exista rituri care au întotdeauna caracter magic: maleficiile. Așa sunt ele caracterizate în religie și drept. Fiind ilicite, sunt interzise și pedepsite în mod expres. în acest caz, interdicția evidențiază formal antagonismul dintre ritul magic și cel religios. Ea conferă maleficiului caracterul magic, deoarece și unele rituri religioase sunt la fel de dăunătoare; așa sunt cazurile de devotio, imprecațiile împotriva dușmanilor cetății, împotriva celor ce încalcă un jurământ sau jefuiesc mormintele, în fine toate riturile referitoare la moarte, conținând interdicții rituale. Cele două extreme formează cei doi poli ai magiei și religiei: polul sacrificiului și cel al maleficiului. Magia tinde către maleficiu și grupează în jurul lui rituri magice, alcătuind imaginea cea mai comună pe care oamenii și-au făcut-o despre magie.

Exista acte religioase individuale și facultative; exista acte magice ilicite. Sunt actele ocazionale din cultul individual, pe de o parte, și practicile magice asociate tehnicii, medicinii de pildă, pe de altă parte.18

L-am numit magician pe agentul riturilor magice fie el un profesionist sau nu. Unele rituri magice pot fi săvârșite și de nespecialiști. Așa sunt leacurile băbești din medicina magică și toate practicile rurale îndeplinite de mai multe ori pe parcursul vieții agricole.19

În timpurile actuale, metodele magice au cunoscut o dezvoltare fără precedent. În același timp, cei pasionați de acest domeniu au acces la o gamă largă de sisteme, tradiții și ritualuri magice. 

Sistemele respective sunt foarte diferite între ele. Cele mai multe dintre ele nu se bazează pe religiile iudeo-creștine. 
    În concepția magicienilor, știința ritualurilor magice este o știință în adevăratul sens al cuvântului, iar acestea nu sunt acte religioase, așa cum încă mai cred unii magicieni din vremurile noastre. 
Profesorul E.J. Moody, după ce timp de doi ani jumate a fost membru al Primei Biserici a lui Satan din San Francisco, și-a adunat toate observațiile în lucrarea Magical Therapy: An Anthropological învestigation of Contemporary Satanism în care spune la un moment dat despre inițierea în satanism: pe lângă faptul că-l învață pe novice religia satanică, camarazii săi, vrăjitorii și vrăjitoarele, îl învață ce este “răul”, dar definiția răului se schimbă. Este încurajat efectiv să vorbească despre gânduri și fapte rele și este lăudat, în loc să fie ponegrit pentru ele. Conform unei teze din ideologia satanică, răul este relativ în timpul și spațiul în care se petrece fapta… Opinia Bisericii Satanice este că “vrăjitorii luminii albe ” (creștinii) au transformat în păcate pulsiunile naturale, pentru a fi siguri că

oamenii le vor încălca. Apoi făcând că mântuirea să fie dependentă de credința în creștinism, au “agățat ” popoarele și le-au făcut dependente de Biserică pentru a le elibera de frică. Dimpotrivă, sataniștii își conving noii adepți să se bucure de propria condiție, să dea frâu liber pulsiunilor naturale și să se lase în voia poftelor fără frică său sentiment de vinovăție. Membrilor li se amintește constant că omul este un animal uman, sunt încurajați să se dezbare de creștinism și să redescopere bucuria de a trăi.

La Vey, recomandă utilizarea magiei sub cele două forme, care vor rămâne în satanismul modern ca singura magie atestată, magia inferioară și magia superioară.

Magia inferioară, magie neritualică sau manipulativă, formată din vicleșuguri și șiretenii prin diferite procedee și situații inventate, care folosite pot crea o schimbare în concordanța cu voința unuia(Anton S. LaVely, Biblia satanistă). Ea se referă la moduri subtile de a produce anumite situații favorabile prin schimbarea de atitudine, comportament, afect său emoțional. Totuși cea mai puternică formă a acestui tip de magie satanistă este controlarea voinței altor persoane.

Percepută prin prisma adaptării la noul sistem de referințe, magia nu se impune ca necesară. Astfel că un principiu de bază al acestei magii este faptul că dacă are finalitate în concordanță cu propunerile de sorginte aceasta este veridică, pe când implicațiile cauzate de neîmplinirea scopului propus, nu sunt de natură reidificatoare pentru practicant.

Magia superioară este folosită de o elită, de către cei inițiați, deoarece nu toți pot obține rezultate de pe urma acesteia. La rândul ei se divide în trei categorii: ritual de distrugere tip folosit pentru a răspunde celui care vrea să-ți facă rău.

Magia în satanism se bazează pe un model sau o hartă a universului spiritual, cum ar fi Pomul Vieții, dar magii ca Magia Haosului, au principii derizorii, bazate pe un perpetuu mistic. în natură între individ și mediul existenței sale are loc un permanent schimb de substanță, energie și informații, și tocmai această stare determină omul și natura să fie în continuă schimbare. De aceea magicienii haosului se pretează la credințe temporare și caută să pună accent pe a avea dreptate în acțiunile lor induse de experiența personală.

Conceperea magiei într-o organizație, de orice natură poate fi ea, implică prezența omului, iar omul confirmă existența acestei dialele în plan operațional.

Magia este înainte de toate arta divină care constă în a intra în contact cu Sufletul Universal .Există păreri contrare, care au încercat să se impună și să acopere această definire cu speculații, au fost făcute cunoscute slujbele de sabat și crimele în numele fiarei, dar unii tot mai caută să dovedească scopul și inofensivitatea magiei. Pentru a intra în contact cu sufletul universal, omului îi sunt necesare credința în acest suflet, ritualul și apoi sufletul în cauză, divinitatea sau un spirit care-l transcede. Spiritul dorit se creează la fiecare invocare, el nefiind altceva, mai înainte, decât pornirea spre religios, mistic sau transcendent, și conștientizarea stării de nimicnicie a omului.

Există domenii care se sustrag tipologiei abordate anterior. Ele polarizează practicile cele mai răspândite regăsite în procesele și acuzele inchizitoriale..

     Magia este arta prin care se face aplicarea acestor cunoștințe în practica inițiatică. Cunoașterea    arcanelor reprezintă vrăjitorie; pusă în practică însă cu ideea de bine, ea constituie adevărata   Magie sau Înțelepciune.

Toată lumea poate produce ceva magic chiar fără știință însă adevărata magie este practicată fără pericole doar de acei care au putere și știință de a comanda spiritele și energiile despre care   vorbeam, căci fără putere și știință magicianul este un simplu om supus pericolelor fără putința  de a se apăra contra răului.
     Vom porni de la o regulă de aur spusă chiar de cei din Astral: „Cine practică magia nu se mai 
     poate opri niciodată.”
     Chiar dacă mulți nu cred în ea Magia există de când lumea deoarece sursa ei este pur spirituală. Sunt diferite tipuri de magie precum și magicienii sunt unii mai buni decât alții. Indiferent de tipul  magiei pe care o practici, cu cât ești mai conștient de capacitatea ta energetică și de puterea  spiritului tău, cu cât percepi energiile și ai comunicare mai bună cu spiritele, cu cât exersezi mai   mult, cu atât mai bun vei deveni iar practica magică va da roade.

Oamenii pot produce magie dar să nu realizeze niciodată acest lucru, de exemplu vorbele: „tot timpul gândesc pozitiv” sau „ai grijă la ce îți dorești”. Ceea ce dorim cu adevărat poate deveni de multe ori realitate. Magia funcționează  la nivelul subconștientului iar mediul nostru natural este mereu în transformare pentru a se potrivi cu percepția realității. Aceste schimbări sunt subtile,  dar cine este acordat cu aceste energii psihice și este conștient de acestea, realizează de ce vrăjile funcționează câteodată mai mult sau mai puțin sau au reacții diferite. Acest lucru este din  cauza la ceea ce ne dorim și gândim, de aceea se și spune „gândește mereu pozitiv” deoarece nu trebuie să uităm de Legea Cauzei și a Efectului și de Legea Karmei conform cărora ceea ce faci, gândești și dorești primești înapoi.

Pentru a influența subconștientul să creeze o magie puternică, este nevoie de sugestionare și de  vizualizare. Vizualizarea este extrem de importantă în efectuare magiei. Trebuie să vizualizezi  realitatea sau dorința de a vedea realitatea.

Cu riscul de a înfrunta umbrele trecutului, criza spirituală a timpurilor moderne tinde să reînvie unele practici oculte ale magiei, dar nu poate fi decât o imitare a unei puteri demult pierdute.

Închinarea la diavol, la spirite malefice, este practicată din timpuri imemoriale, fiind adesea asociată cu practici magice, oculte. Ritualuri satanice ancestrale, transfigurate folcloric, supraviețuiesc până în zilele noastre în colectivități restrânse sau chiar ca tradiții de clan

.

Integrarea și adaptarea magiei în acest nou context, nu tocmai necesar, al satanismului, face ca aspirațiile sale să nu fie în acord cu vechile ei concepte. Depărtându-se astfel de drumul său inițial, capătă o nouă formă care nu se vrea a fi folosită cu înverșunare, una vegetativă, fapt ce a făcut să fie utilizată numai în cazuri cu totul speciale. inițiații sau adepții acestui curent nemaifiind interesați decât de practicarea dogmei.

II. 2. Tipuri de magie

Exista rituri care au întotdeauna caracter magic: maleficiile. Așa sunt ele caracterizate în religie și drept. Fiind ilicite, sunt interzise și pedepsite în mod expres. în acest caz, interdicția evidențiază formal antagonismul dintre ritul magic și cel religios. Ea conferă maleficiului caracterul magic, deoarece și unele rituri religioase sunt la fel de dăunătoare; așa sunt cazurile de devotio, imprecațiile împotriva dușmanilor cetății, împotriva celor ce încalcă un jurământ sau jefuiesc mormintele, în fine toate riturile referitoare la moarte, conținând interdicții rituale. Cele două extreme formează cei doi poli ai magiei și religiei: polul sacrificiului și cel al maleficiului. Magia tinde către maleficiu și grupează în jurul lui rituri magice, alcătuind imaginea cea mai comună pe care oamenii și-au făcut-o despre magie.

Gradul zero al magiei este reprezentat de eros, care prilejuiește constituirea unei magii erotice.

Chiar în cadrele instituționale existente, principiile psihosociologiei au pătruns de multă vreme. Străbuna acestei discipline a prezentului și a viitorului este, după toate probabilitățile, magia erotică a lui Giordano Bruno.

Cercetătorul englez D.P. Walker a propus să se clasifice magia în „subiectivă” (care operează asupra obiectului însuși) și „tranzitiva” (operand asupra lumii înconjurătoare)

Ajungem să conchidem că există mai multe forme de magie ce pot fi spirituale și demonice în același timp, ceea ce lipsește de orice pertinentă aceasta dihotomie.

Între clasificările magiei din Renaștere, ce mai interesantă este, neîndoielnic, aceea a lui Giordano Bruno. El desprinde noua categorii: sapientia, magia naturalis (medicina, chymia), praestdigitatoria, o a doua formă de magie anturala, mathematica sau occulta și transnaturalis seu metaphyșica sau încă theourgia, necromanția, maleficium (din care veneficium este o subclasă) și divinațio sauprophetia. Deși criteriile acestei clasificări nu sunt totdeauna limpezi, se pare că Bruno a avut mai întâi în vedere tipul de auxiliare pe care magicianul scontează să și le procure și metoda pe care-o utilizează întru aceasta. Schema poate fi, de altfel, simplificata: primele patru feluri de magie se slujesc de mijloace naturale, magia matematică – aceea preferat de Bruno – este intermediară, ultimele patru feluri se slujesc de extra, supra sau transnaturale.

Procedeele celui de-al cincilea fel de magie sunt cuvintele, farmecele, rațiunile numerelor și ale timpilor, imaginile, figurile, pecețile, simbolurile sau literele. Aceasta magie este intermediară între magia naturală și magia extra sau supranaturală. Numele ce i se potrivește este acela de magie matematică sau mai curând de filosofie ocultă.

Al șaselea fel se obține prin cultul sau invocarea inteligentelor sau a agenților externi ori superiori, prin orații, conjurări, fumigații, sacrificii, ca și prin alte obiceiuri și ceremonii care se adresează zeilor, demonilor și eroilor. Rezultatul lor este contracția spiritului în șine însuși, încât spiritul s e transforma în recipient și în instrument și apare în posesia înțelepciunii lucrurilor; dar aceasta înțelepciune poate fi lesne evacuată, în același timp cu spiritul, de altfel, prin leacuri adecvate. Aceasta este magia disperaților, care devin recipienți ai demonilor rai captați cu ajutorul Artei notorii [Ars notoria].

Scopul ei este de a comanda demonilor inferiori prin autoritatea demonilor superiori; cei din urmă sunt cultivați și atrași; cei dintâi sunt conjurați și constrânși. Această formă de magie este transnaturala sau metafizica și numele ei propriu este theourgia.

Exista acte religioase individulale și facultative; exista acte magice ilicite. Sunt actele ocazionale din cultul individual, pe de o parte, și practicile magice asociate tehnicii, medicinei de pildă, pe de altă parte.18

Vraja și descântecele fac parte, ambele, din același domeniu misterios și atrăgător: magia.

Prin magie se înțelege atât magia albă, care este benefică, cât și magia neagră, care este malefică.

Unii specialiști au creat chiar câte două familii în sânul fiecărei magii: magia înalta și cea joasă.

Clasificarea generală a magiei.    

Magia, după o primă clasificare este împărțită în trei:

THEURGIA (Magia inițiatică)

MAGIA CELESTĂ (Superioară)

MAGIA INFERIOARĂ.(Vrăjitoria)

THEURGIA a fost dintotdeauna rezervata instruirii și practicii unei elite a adepților, special aleasă dintre membrii confrereriilor în care se învățau științe superioare înțelegerii obișnuite. Practica teurgica prezintă un caracter strict secret și prin urmare, este complet necunoscută sau prea puțin cunoscută. Practica teurgica cere ca operatorul să aibă aptitudini excepționale și o instruire de cea mai înalta clasă în domeniu. Despre toate acestea nu poate fi vorba într-o lucrare destinată publicului larg.

MAGIA CELESTĂ este cea care a reținut atenția oamenilor cei mai dotați, spiritelor superioare ale umanității. De acest tip de magie ne vom ocupa în prezența expunere.

În momentul de fată, Magia Celestă apare drept o știință incompletă deoarece secretele ei sunt în cea mai mare parte ascunse în spatele simbolurilor. Descifrarea acestor simboluri necesita un efort suplimentar în înțelegerea legilor magiei, dar acest efort este pe deplin răsplătit în momentul în care persoana inițiata ajunge să stăpânească legile.

Magia Celestă este preocupată în primul rând de principiile existente în lumea forțelor ascunse, iar aceste principii pe care le numim de obicei fluide, sunt de trei feluri:

magnetice sau terestre; vitale sau umane; esențiale sau divine.

Magia Celestă își rezerva studiul fluizilor considerați drept manifestări ale stărilor energetice ale materiei, manifestări pe care știința actuală le cunoaște în parte; magia începe acolo unde fizică se oprește, de aceea ea poate fi considerată o hiperfizica.

MAGIA INFERIOARĂ denumită și goetie, nu este altceva decât o combinație între magia populară, vulgara și superstiție; superstiție în măsura în care înglobează o serie de practici totuși rezonabile și magie vulgară deoarece aceste practici sunt deformate după bunul plac al unor oameni care se pretind vrăjitori sau magicieni și care încearcă să își uimească semenii prin așa-zisele puteri magice pe care le dețin.

De fapt, Magia Inferioară este o formă degenerata a științei supreme a magilor și pe drept cuvânt ea a fost denumită vrăjitorie. Totuși, MAGIA INFERIOARĂ are și ea secretele ei – cu mult mai penetrabile însa – și se servește în general de metode tradiționale – mai mult sau mai puțin înțelese – din practica MAGIEI CELESTE. Pentru a practica vrăjitoria, nu este nevoie de prea multă știință și nici de o puternică dezvoltare psihică.
b. Clasificarea magiei în funcție de forțele folosite.
În timp ce THEURGIA și MAGIA CELESTĂ nu pot fi decât de un singur tip și anume MAGIE NEAGRĂ, MAGIA INFERIOARĂ poate fi de două feluri: MAGIE ALBĂ.
MAGIE NEAGRĂ.

MAGIA ALBĂ reprezintă punerea în aplicare a forțelor omenești – aici este încadrata și prestidigitația, iluzionismul, hipnoza – iar MAGIA NEAGRĂ (atât cea INFERIOARĂ cât și THEURGIA și MAGIA CELESTĂ) se bazează pe evocarea și folosirea spiritelor (forțelor naturii) cu ajutorul unui pact sau conjurații. Deci aceasta clasificare în MAGIE ALBĂ și MAGIE NEAGRĂ este făcută în funcție de forțele folosite: numai forte umane sau și forțe divine.
c. Clasificarea magiei în funcție de scopul urmărit.
Operațiunea magică executata întotdeauna pentru a obține un rezultat oarecare, necesita existența unui obiectiv. Acest obiectiv poate fi abstract, când rezultatul sau obiectul vizat are un caracter moral (sunt vizate manifestările intelectuale ale altor persoane). Obiectivul poate fi și concret, în cazul în care operatorul vizează un rezultat material (asupra unei ființe sau asupra unui lucru lipsit de viața). Rezultatul moral are drept scop nașterea sau dezvoltarea unor idei sau sentimente de diferite tipuri în mintea unor persoane. Rezultatul material are drept scop constituirea unor stări diferite în organismele vii sau în obiectele lipsite de viața. Și aceste stări pot fi de diferite tipuri.
În funcție de scopul urmărit, magia de orice tip, poate fi: BENEFICĂ; MALEFICĂ.
Operațiunile benefice aduc întotdeauna progres, ameliorare sau vindecare, pe când operațiunile malefice aduc regres, dezordine, îmbolnăvire. Forțele folosite în magie nu sunt în esența lor nici malefice, nici benefice; ele primesc una din aceste caracteristici în funcție de scopul în care sunt folosite – de a face bine , sau de a face rău.
D. Clasificarea magiei în funcție de modul în care se practica.
În funcție de modul în care se practica, magia de orice fel poate fi : Magie Ceremonială, Magie Personală.
Magia Ceremonială este cea care leagă Magia Celestă de domeniul religiei. Se poate spune chiar, ca religia, prin manifestările sale ceremoniale, nu este altceva decât Magie Celestă Ceremonială.

Despre Magia Ceremonială, Charles Barlet spunea următoarele: "Magia Ceremonială este operația prin care omul încearcă să domine prin chiar jocul forțelor naturale puterile invizibile de diferite ordine, acționând conform pretențiilor lor. Datorită acestui afect, omul reușește să sesizeze aceste puteri, să le surprindă ca să spunem așa, proiectând în sensul dorit forte cărora el nu le este STĂPÂN , dar cărora le poate deschide posibilități extraordinare. Prin aceasta el se folosește, prin similitudine, de legile unității CREAȚIEI. Acesta este sensul pantacolelor magice, al substanțelor speciale, al condițiilor riguroase de timp și spațiu, care trebuie cu mare grijă alese sub amenințarea producerii unor mari pericole. dacă direcționarea acestor forte imense nu este foarte bine dirijata, cel care îndrăznește să le folosească este expus acțiunii malefice a lor, acțiune în fața căreia omul nu reprezintă mai mult decât un fir de praf!".

Legea unității creației va fi descrisă pe larg în capitolul destinat legilor fundamentale ale universului.

Importanta Magiei Personale nu este cu nimic mai prejos. Ea singură poate divulga secretele mecanismului a două forțe umane cotidiene: AMOR și CUVÂNT. Deși principiul entropiei – una din legile termodinamicii –  spune că UNIVERSUL va tinde întotdeauna spre dezordine, se observa clar că Natura tinde spre evoluție, spre perfecțiune. Formele de viața evoluează, iar cea mai evoluată formă de viața cunoscută, OMUL, se perfecționează.

Natura a căutat să se asigure că acest proces nu va fi întrerupt și, pentru aceasta, a sădit în noi precum și în toate formele de viața instinctul sexual. Acest instinct este cel care asigura perpetuarea speciei. Omul ca individ dispare, dar specia umană rămâne. indivizii fiecărei specii dispar, dar viața se perpetuează.

Studiind forță imensă pe care cuvântul o exercita asupra oamenilor, Magia Celestă Personală a pus la punct tehnicile sugestiei și autosugestiei, tehnici care au fost preluate și de știința modernă.

II. 3. Evaluarea misionară a magiei

Orice act magic cuprinde trei elemente principale: agenții care înfăptuiesc actul magic, actul magic în șine reprezentat de rituri precum și reprezentările, adică ideile și convingerile corespunzătoare actelor magice. în afară de aceste elemente, Mass și Hubert îi atribuie mai multe caracteristici șine qua non: în primul rând riturile magice și întreaga magie trebuie să fie parte a tradiției, adică să se repete, și în a căror eficacitate să se creadă necondiționat. „Actele nonrepetitive și în a căror eficacitate nu crede întregul grup nu pot fi numite magice”. Mai mult, actele strict individuale și subiective cum sunt superstițiile pescarilor sau ale jucătorilor de cărți, de pildă, nu pot fi

Biserica, „stâlpul și temelia adevărului", a condamnat întotdeauna practicile magice și vrăjitorești pe care teologii le-au numit „perversiune a științei și religiei"

Sf. Grigorie de Nyssa, evocând evenimentul transformării blestemului vrăjitorului Balâc în binecuvântare asupra poporului care trăia după voia lui Dumnezeu (Numeri, cap. 24) spune: „Așa nici vrăjitoria nu poate lucra împotriva celor care viețuiesc în virtute și cei ce sunt susținuți de ajutorul dumnezeiesc biruiesc orice uneltire".

Omul păcătos încearcă să pătrundă tainele universului, independent de voința Creatorului, să devină un dumnezeu fără de Dumnezeu. Adică se repeta ispitirea Evei din Eden, când satana, arătându-se Evei sub chip de șarpe, a ademenit-o să guste din rodul oprit, făgăduindu-i ca după aceasta, ea și Adam vor fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul (cf Fac. 3-5).
Însă, în loc să fie "ca Dumnezeu", ei au cunoscut că erau goi și au fost supuși la mari suferințe pentru trădarea lui Dumnezeu și legătura cu satana. Așa și în cazul acesta: căpătând cunoștința interzisă, adusă de diavol din sferele superioare, ei s-au pomenii sub o și mai mare influență a lui și s-au îndepărtat și mai mult de Dumnezeu.

Căci tainele dumnezeiești se dezvăluie oamenilor pe măsura desăvârșirii lor duhovnicești sau, altfel spus, pe măsura dobândirii Sfântului Duh. Cu cât omul se deschide și se încrede lui Dumnezeu, cu atât mai mult începe a trăi viața lui Hristos. a gândi, a simți și a lucra asemenea lui Hristos. După cum se spune în Evanghelia după Ioan „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Taral Meu îl va iubi, și vom veni la el, și vom face locaș la el… ca top să fie una, cum Tu, Părinte, întru Mine, și Eu întru Tine, așa și aceștia în noi să fie una ”(Ioan 14-23; 17-21). Omul, unindu-se cu Sfântul Duh, prin acest Duh cunoaște și tainele lui Dumnezeu, dobândește putere și har, pe care le folosește numai pentru fapte bune, potrivit cu voința lui Dumnezeu.

Or, demonii, pentru că au aparținut în trecut diferitelor ordine ale ierarhiei îngerești sunt inițiați într-o măsură sau alta în tainele existenței. Aceste cunoștințe ei le-au păstrat și după izgonirea lor din cer. Așa stând lucrurile, demonii încearcă să-și supună omul, atrăgându-i atenția și interesul pentru ei prin dezvăluirea unor "taine" ale cunoașterii și înzestrându-și discipolii cu capacități supranaturale. Omul, posedând aceste cunoștințe magice tainice, ajunge în stare să influențeze oamenii și stihiile naturii, devenind însă, astfel, un rob absolut al duhurilor necurate care l-au înzestrat cu această putere. Forțele demonice, în virtutea îndepărtării lor de Dumnezeu, nu pot crea nimic, putând doar distruge. Tocmai de aceea discipolii lor aduc pe pământ elementul destructiv, pricinuind rău oamenilor care îi înconjoară, ducând la pierzanie lumea materială. Iată cum ne mărturisește acest lucru Cartea Facerii: Văzând însă Domnul Dumnezeu ca răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și ca toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău și S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ. Și a zis Domnul: Pierde-voi de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut (Fac. 6, 5-7).

Asta s-a întâmplat pentru ca omul, comunicând cu duhurile necurate și folosind "darurile" lor, precum magia, vrăjitoria, astrologia, să., s-a pervertit definitiv, adică s-a îndepărtat de Dumnezeu și a ajuns a nu fi în stare să împlinească acea misiune pentru care a fost creat, n-a putut să se realizeze în bine, în iubire și adevăr, urcând scara dezvoltării spirituale spre asemuirea cu Dumnezeu. Existența lui în continuare devenise fără rost.
După cum se vede din cele expuse mai sus, magia, astrologia și alte "daruri" ale demonilor nu numai că n-au făcut să prospere omenirea, și să instaureze fericirea pe pământ, ci dimpotrivă, au înmulțit răutatea, necinstea, desfrâul, ducând la pierderea practic a întregii lumi vechi.

După marele potop însă, cunoștințele tainice de magie și astrologie nu dispar. Potrivit numeroaselor mărturisiri ale anticilor, aceste cunoștințe au fost bine ascunse, iar după potop din nou propuse omenirii.

Dacă vom urmări istoria umanității de după Noe, vom vedea ca acele civilizații vechi, în care magia și alte "cunoștințe" își găsesc o răspândire covârșitoare și intră în structura societății, pier și dispar de pe fața pământului de îndată ce înflorirea ocultismului își atinge apogeul. Drept exemplu în acest sens servesc regatele babilonian, asirian și persan.

Să ne referim mai pe larg la istoria vechiului Babilon. În scrierile cuneiforme ce ne-au parvenit de pe timpurile de atunci, scrieri numărate în muzeele lumii la vreo jumătate de milion, sunt conținute informații cum că preoții Babilonului ar fi moștenit științele (mai cu seamă în domeniul astrologiei și magiei și structurii Universului) de la niște uriași care ar fi scăpat de cataclism. Istoricul mărturisește, de asemenea, că științele magice s-au păstrat după potop.

E cunoscut de asemenea ca regii Ninivei nu întreprindeau nici un fel de acțiuni importante fără a consulta astrele. Ei țineau în preajma lor astrologi care cercetau cerul și explicau mișcarea planetelor, după cum evoca adesea inscripțiile. Dintr-un manuscris aflam ca Senaherib a renunțat la o expediție numai pentru ca poziția stelelor a fost neprielnica. Cercetarea astrologiei în Babilon era arăt de populară, încât însăși denumirea "caldeu" avea, pentru mulți scriitori ai antichității, sensul de astrolog. Toată lumea cunoaște soarta regatului babilonian, care a suferit o tragică prăbușire, pierind. Aceeași soartă au având-o regatul asirian și cel persan.

Proorocul Isaia, prevestind pieirea Babilonului pentru păcatele și păgubitoarea lui îndeletnicire cu magia zice, în numele Domnului, cu ironie: Păstrează pentru tine fermecătoriile tale și vrăjitoriile cu care te-ai trudit din tinerețe, poate îți vor sluji, poate vei insufla temere! Tu te-ai obosit întrebând pe atâția sfătuitori! Să iasă la iveală și să te izbăvească acei care măsoară cerul și iscodesc stelele; care în flecare lună nouă spun ceea ce se va întâmpla. Iara-i ca pleava pe care o mistuie focul, ața vor ajunge ei, ți de puterea flăcărilor viața lor mi vor putea s-o scape (Isaia 47.12-14).

Avem, aici, o mărturie directă a neputinței tuturor felurilor de magie și vrăjitorie în fața voinței și puterii dumnezeiești și a pedepsirii inevitabile a celor care le practică sau recurg la ajutorul ocultiștilor. Atunci când se ciocnesc magii și vrăjitorii cu proorocii și alți purtători de duh, fiii întunericului numaidecât suferă pierdere.

În Cartea Facem (41) se istorisește despre triumful neprihănitului Iosif asupra magilor și înțelepților egipteni care, cu toată arta lor magică, n-au știut să tălmăcească visul faraonului. Nedreptul prooroc Valaam, chemat cu daruri de păgâni pentru a "blestema" și izgoni poporul lui Israel, sub acțiunea puterii lui Dumnezeu a fost nevoit să slujească poporul iudeu (cf. Numeri 22, 24). Proorocul Daniel, de asemenea, îi face de rușine. În repetate rânduri, pe înțelepții și astrologii caldeilor (cf. Dan. 2. 5).

Toate acestea se explică prin faptul că fiii luminii întotdeauna săvârșesc minunile și proorocirile prin puterea lui Dumnezeu, prin Sfântul Duh, pe când vrăjitorii, magii, astrologii, folosind ana vrăjitoriei, acționează prin puterea demonică și, firește, suferă înfrângere, în încercarea lor de a I Se opune lui Dumnezeu.

În Noul Testament noi vedem aceeași atitudine de neîmpăcat fata de toate felurile de vrăjitorie, ca și în cel Vechi, și același triumf permanent al forțelor dumnezeiești asupra vrăjitorilor. Astfel, Apostolul Pavel alunga duhul pitonicesc dintr-o slujnică care vestea viitorul (cf. Fapte 16. 18), deși, s-ar fi putut părea că ea prezicea adevărul, umblând din urmă apostolilor și zicând că acești oameni sunt "robi ai Dumnezeului Celui Prea înalt, și care vă vestesc calea mântuirii". Apostolul însă nu dorea ca adevărul să fie spus cu gura necurată a demonului, arătând în felul acesta un exemplu de tratare a demonilor, chiar și dacă aceștia prevesteau uneori corect. Căci toate acestea ascundeau numai o singură dorință – să atragă pe cineva în discuție pentru a intra în comunicare, ca după aceea să-l ducă la pierzanie.

Sfinții Părinți ai Bisericii, de-a lungul întregii istorii a ei, au acordat de asemenea o mare atenție luptei cu magia și vrăjitoria. Din lipsă de spațiu mi-aș permite să mă refer doar la unele lucrări ale Sfinților Părinți și învățători ai Bisericii. Astfel, Tertulian, în lucrarea sa "Despre idoli", scrie: "în diferitele îndeletniciri ale oamenilor nu se poate să nu observăm unele arte sau profesii care înlesnesc închinarea la idoli… Eu afirm însă ca, astrologia, în acest caz, se asemuiește îngerilor decăzuți, care s-au îndepărtat de la Dumnezeu pentru a înșela neamul omenesc… Dacă magia este pasibilă de pedeapsă, iar astrologia reprezintă o varietate a ei, atunci împreună cu genul este condamnabilă și specia. Astfel, din timpul apariției Evangheliei, tot soiul de sofiști, astrologi, vrăjitori, magi, ghicitori trebuie să fie obligatoriu pedepsiți".

De aceea noi susținem că stelele nu condiționează nimic din cele ce se întâmpla pe lume , nici apariția a ceea ce apare, nici moartea a ceea ce moare, mai curând însă servesc drept semne prevestitoare ale ploilor și ale schimbărilor atmosferice. Cineva, poate, vrea să spună că stelele, chiar dacă nu constituie cauzele, reprezintă totuși semnul prevestitor de război, și ca diferențierea calității aerului, care depinde de soare, luna și stele, produce respectiv temperamente, obișnuințe, și stări de spirit diferențiale: dar obișnuințe fata de ceea ce se afla în voința noastră, căci ele se supun rațiunii și se schimba sub conducerea ei".
Așadar, vedem că Sfinții Părinți ai Bisericii se pronunța unanim împotriva astrologiei, demascând-o ca fiind o varietate a magiei, un mijloc de comunicare cu demonii, iar pe astrologi îi compară cu îngerii izgoniți din cer, "care ademenesc de partea lor neamul omenesc", și ne interzic categoric contactul cu acești "vrăjmași ai lui Dumnezeu". De o atenție deosebită este vrednică învățătura lui Tatian, care a arătat absurditatea astrologilor – cei ce au dat constelațiilor nume de animale, planetelor – nume de dumnezei falși, iar după aceea, pornind de la caracterul acestora din urmă, au început a deduce destinul omului sau al statului în funcție de poziția acestor "creaturi cerești. Par foarte convingătoare dovezile lui Minucius Felix, care a demonstrat că unele preziceri se împlinesc din două motive: 1) din coincidență întâmplătoare; 2) datorită vrăjilor ghicitorilor, care în numeroase cazuri pot afla despre evenimentele că vor urma de la demoni, care fie că au văzut sau știau de aceste evenimente, fie ca ei înșiși au participat direct la pregătirea lor.

CAPITOLUL III: VRĂJITORIA – PERICOL REAL PENTRU ÎNVĂȚĂTURA ȘI MISIUNEA BISERICII

III. 1. Aspecte “doctrinare” în cadrul vrăjitoriei

Vrăjitoria este, în linii mari, o încercare de a discerne evenimente îndepărtate în timp sau spațiu și care nu pot fi percepute prin mijloace naturale. Supoziția esențială a ritualurilor vrăjitorești este aceea că în Cosmos există forțe speciale, necunoscute și supranaturale, care pot fi totuși manipulate de unii oameni în favoarea sau împotriva lor. Cum? Prin arta eliberării de către vrăjitor a corpului său subtil și a transmiterii lui în „planul astral unde sfidează legile spațiului fizic”. Din acest punct de vedere , celebrele sabaturi din istoria vrăjitoriei n-ar fi altceva decât întâlnirile dintre corpurile astrale ale magicienilor într-un alt univers decât cel profan , obișnuit.

Vrăjitoria, gândită sistematic și științific, este o paraștiință care cercetează cu metode științifice fenomenele parafizice și parapșihologice necunoscute, dar cognoscibile . Ea nu trebuie înțeleasă religios-mistic , ci „ocultist-imanentist” . Magia nu are o doctrină propriu-zisă și nici doctrinari care să-i alcătuiască una. Lucrările care o prezintă drept o știință secretă , o „disciplină arcană” care deține adevăratul sens al existenței cosmice, al ființelor și al lucrurilor , sunt de la început tendențioase și nu urmăresc altceva decât să dea apă la moară spiritiștilor și teosofilor moderni. De asemenea, nu există în vrăjitorie o divinitate personală cu care să se poată stabili un raport religios. întreg panteonul magic este un haos. De aceea , trebuie să reținem neapărat faptul că magia, în toate timpurile, a căutat să fure câte ceva din religie: îmbrăcăminte, vase, formule, ritual etc.

Ca obiect de studiu, magia aparține filosofiei culturii și istoriei civilizației omenești. Ca sursă de câștig , prin practicile ei diverse și curioase, magia aparține șarlatanilor, șamanilor și vrăjitorilor din toate locurile și din toate timpurile. Privind relațiile dintre magie și religie de-a lungul veacurilor, magia aparține exclusiv Istoriei religiilor, căci niciodată nu s-a ajuns la un consens asupra originii și substanței magiei.

Totul se întâmplă ca în operă lui Umberto Eco: eroarea ajunge să-și construiască propria sa realitate. Ea funcționează ca și cum ar fi adevărata realitate , căci, magia – dincolo de orice captivitate a timpului – rămâne o știință a trecutului , a prezentului și a viitorului.

În accepțiunea clasică, vrăjitoria reprezintă acțiunea eficace asupra unui obiect real sau mental, prin cuvânt, gest, imagine său gând, independent de categoriile existenței (spațiu, timp, cauzalitate), dar în conformitate cu corespondențe analogice sau mecanice.

Vrăjitoria este un fenomen trist al decăderii omului în slujba Satanei. Vechimea și duritatea flagelului poartă jugul întunecat al diavolului și are drept scop să cerceteze puterile satanice ascunse ale naturii și pe viclenele spirite slujitoare, instrumente ale omului. Nimeni însă nu poate spune cu precizie cum a apărut magia. Ea constituie mai curând o sursă infinită de speculații. Astfel, Edward B.Tylor pune în legătură demonologia magică cu animismul primitiv; Wilken pune în corelație animismul și șamanismul; Sydney Hartland o considera un fel de gaj al vieții, iar Șir James Frazer considera drept magice acele practici destinate să producă efecte speciale prin aplicarea a două legi , numite legi ale simpatiei : „ Asemănătorul produce asemănător; lucrurile care s-au aflat în contact, dar nu mai sunt, continuă să acționeze unul asupra celuilalt ca și cum ele ar mai fi în contact.”

Dar, s-a acreditat ideea potrivit căreia gândirea magică ar avea un caracter primitiv sau că ar fi specifică primitivilor. însă, magia ia naștere din ideea existenței unei puteri mistice, impersonale, numite și mâna de către unii melanezieni, arungquiltha de anumite triburi australiene, wakan, orenda, manitu de diferiți indieni americani. Astfel, mâna, și nu animismul, este esența „ religiei preanimiste” și reprezintă esența magiei.

Observăm că, de-a lungul vremii, s-au vehiculat mai multe teorii în legătură cu originea practicilor magice. Dintre acestea, cele mai reprezentative sunt:

1.Teoria demonologică – care explică originea magiei printr-o intervenție

exterioară, aceea a diavolului. începând de la Fericitul Augustin și până la teologii grupați în jurul revistei „ Ľami du clergé” , această teorie a fost ținută în mare cinste în sânul creștinismului apusean.

2.Teoria asociaționistă – expusă de antropologul și psihologul englez, James Frazer, în lucrarea „ The golden Bough” . Această teorie a fost însă părăsită, căci Frazer nu făcea altceva decât să aplice gândirii oamenilor primitivi legile psihologiei asociaționiste engleze din sec.XIX.

3. Teoria lui H.Hubert & M.Mauss – care susține că magia, departe de a fi

un fapt de psihologie individuală, cum judecă Frazer, este, dimpotrivă, o stare de psihologie colectivă. Ei subliniază că „ în magie, poate să fie până la un anumit punct multă prefăcătorie. Aceasta este, însă, impusă.” „ Magicianul se preface pentru că i se cere să se prefacă”.

Observăm că vrăjitoria a avut un rol de supapă socială, atâta vreme cât soluțiile științifice au lipsit. Dar, încă de la început, formele de vrăjitorie practicate cu scop de răzbunare, chiar criminală, nu și-au aflat justificarea sub raport etic, fiind sancționate. Ocultismul a putut furniza răspunsuri provizorii la întrebări

tulburătoare pentru liniștea cuiva. însă aceste răspunsuri nu pot avea niciodată încărcătura adevărului, ci sunt doar pseudo-explicații, având darul de a echilibra individul numai pe moment. Rezolvarea permanentelor probleme ale vieții nu se poate produce decât prin efortul individual de modelare a conținutului gândirii și psihicului, și, în mod esențial, de rezolvare a contradicțiilor sociale generatoare de înstrăinare acută a omului.

Începuturile vrăjitoriei trebuie căutate încă din pleistocen, când focul devenise obiectul celei mai mari atenții, iar umbrele ce se observau, fuseseră asemănate cu făpturile foștilor membri ai comunității, acum decedați. Frica de necunoscutul imprevizibil sporea și mai mult credința în forțele supranaturale. în acea perioadă, magia nu avea semnificația unei credințe religioase, ci însemna o componentă a praxisului, o cale comodă și unanim acceptată pentru a ieși din impasul dilemelor.

Astfel, din succesiunea coincidențelor nu a mai fost decât un pas până la nașterea credințelor pe care noi le numim astăzi superstiții. Cu alte cuvinte, vrăjitoria apare ca un ansamblu de tehnici prin care omul speră să înțeleagă, să-și explice și să stăpânească realitatea, să și-o facă nepotrivnică. Astfel, în paleoliticul superior ( cca. 50.000- 8000î.Hr.), omul a ajuns să exprime pe piatră gânduri, sentimente, atitudini cu caracter practic. în această masă de desene dezordonate se disting piese ce sugerează direcții, sensuri, concepții magice, cum au fost găsite în peșterile din Leș Combaralles, Lescaux, Altamira, Lorthet, Cuciulat în România etc.

Omul a păstrat un cult pentru divinitatea să protectoare dar, în același timp, a încercat să găsească și alte mijloace de modificare a realității , și anume alianța cu spiritele, ființe supranaturale inferioare zeilor, dar care, pentru treburile zilnice, erau tocmai ce-i trebuiau. Dar cine puteau fi mai apropiați de muritori și să fie în același timp și spirite dacă nu strămoșii ? Și astfel, pentru a asigura comunicarea dintre invocator și invocat, se construiesc primele sanctuare, primii stâlpi totemici și amulete care să servească drept reședință pentru aceste spirite.

Pseudo – informațiile născute în climatul magic au găsit o largă audiență în colectivitatea umană, ca urmare a nivelului extrem de scăzut al practicii, a cunoașterii rudimentare a naturii, al gradului încă inferior de abstractizare și slabei culturi spirituale. Pseudo – informațiile au putut genera și alimenta mereu supranaturalul, fetișizarea și, la urmă, sacralizarea unor obiecte sau animale. în povestirile mitico – magice se reflectă, în fond, năzuințele de progres al umanității.

Cu timpul, de la practicile rudimentare, vrăjitoria trece spre forme și variante tot mai complexe, născute una din alta, reflectând de fapt dezvoltarea socială, diversele stadii ale acesteia, mentalitățile dominante la un moment dat, în funcție de nivelul cunoașterii umane, al eticii. Din vrăjitoria benefică va decurge magia albă sau „de mână dreaptă”, menită a avea întotdeauna efecte pozitive. O altă categorie de vrăjitorie, cea negativă, va contura magia neagră sau „de mâna stângă”, menită să producă efecte catastrofale – moarte, nebunie, boală. Magia pozitivă va fi exercitată la început de întreaga comunitate și mai târziu de vrăjitor, vraci, șaman, în timp ce magia negativă va pretinde dintotdeauna că oficiant numai pe vrăjitor.

Dacă la popoarele primitive vrăjitoria se află în stadiul de început, în antichitate, fiecare popor avea personal calificat și zei specifici ritualului magic. Astfel, la vechii egipteni întâlnim zeități ale magiei – este vorba de Isis, soția lui Osiris, care își învie soțul prin incantații, și Thot, patronul Hermopolisului, stăpânul unor cărți magice pe care le ascundea în străfundurile apei . Nici la greci nu putem spune că situația era diferită. Zeii din vechea Eladă aveau foarte multe atribute magice, a căror exclusivitate se pare că o împărțeau cu câțiva muritori, în special femeile fiind creditate cu astfel de însușiri ( Medeea, Circe, Calypso ). Romanii, care s-au inspirat foarte mult din aceste legende elene, credeau la rândul lor în vrăji, numai că în Imperiul Roman, magia a fost ridicată la rangul de problemă de stat.

Pentru prima dată, termenul de „vrăjitor” a apărut în anul 589 și se referea la spațiul rural, determinând cultul nocturn, care se oficia în favoarea divinităților înfrânte prin practicarea religiei dominante, care se oficia în timpul zilei. Este vorba de o revoltă religioasă, care se practică în permanență în apropierea monumentelor megalitice, având un arsenal din cel mai grotesc. Pentru a avea succes în această meserie, practicantul încheia un pact cu diavolul, privit în antichitate ca manevră obișnuită pentru vrăjitor și absolut necesară pentru reușita încercărilor pe care le va întreprinde. Există o bogată literatură veche care se referă la acest aspect și care menționează că aceste practici se făceau pe cale orală sau în scris, folosindu-se sângele propriu al vrăjitorului. Un astfel de pact suna astfel: „Promit Marelui Lucifug să-l recompensez cu douăzeci de ani pentru tot ceea ce îmi va acorda. în cunoștință de cauză, semnez”. în această situație, vrăjitorul renunța la Dumnezeu, la Fecioara Maria și la Sfinți. Până acum s-a descoperit un singur pact scris, semnat de Urbain Grandier la Loudun, în sec. al XVII-le ( Biblioteca Națională: Fond francez, mss 7619, p.126 ).

Aceste „pactizări” au dat naștere de-a lungul timpului la numeroase legende care s-au menținut până în ziua de astăzi. Din lecturarea lor, se observă că majoritatea celor care încheiau un astfel de pact erau femei, ceea ce corespunde postulatului lui Jules Michelet : „La un vrăjitor, zece mii de vrăjitoare”. Acesta spunea că vrăjitoarea este victima superstițiilor sale religioase, a temerilor sale sociale și a deznădejdilor sale revoltate. Tot la fel scria și C.G. Jung care le consideră o proiecție a aspectului feminin primitiv – o animă masculină – care dăinuie în conștientul omului. Vrăjitoarele materializează această umbră plină de ură, de care nu se pot dezbăra și capătă în același timp o putere de temut; pentru femei, vrăjitoarea este o versiune femelă a țapului ispășitor, asupra căruia ele transferă elementele obscure ale pasiunii lor. Dar, această proiecție este în realitate o participare tainică a naturii imaginare a vrăjitoarelor. Atâta vreme cât forțele întunecate ale inconștientului nu sunt asumate în lumina cunoașterii, a sentimentelor și a acțiunii, vrăjitoarea continuă să trăiască în noi. Vrăjitoarea este antiteza imaginii idealizate a femeii . Sub influența predicțiilor creștine, vrăjitoarea a fost considerată o degradare voită a preoteselor sibilice și druidice, care erau deghizate în chip hâd și diabolic.

Pentru Grillot de Givry, vrăjitorul și vrăjitoarea sunt preotul și preoteasa bisericii demoniace. S-au născut pe pământ creștin din credința în Satana. Principala lor funcție, așa cum o arată și numele, este aceea de a face vrăji asupra oamenilor cărora, dintr-un motiv sau altul le doresc răul.

Însă, pe lângă faptul că întotdeauna aceste vrăjitoare urmăresc să schimbe cursul firesc al evenimentelor și să aducă nenorociri persoanelor din jur, ele practică un ritual demonic, orgiastic, prin care urmăresc să se contopească cu stăpânul lor Satan și să obțină puteri magice depline – sabat. În limba ebraică, šabbāŧ, termen ce derivă din rădăcina šābaŧ, înseamnă „a înceta”, „a sista”. Dar, în practica vrăjitorească, el definește un ansamblu de manopere periodice la care se supun vrăjitorii în grup. în concepția vrăjitorilor, sabatul trebuia să aibă loc de două ori pe săptămână, și anume în nopțile de miercuri spre joi și de vineri spre sâmbătă, într-un loc izolat, înainte de miezul nopții, iar prezența la ceremonie era obligatorie. Se spune că, vrăjitoarea, cu o zi sau două înainte de reuniunea nocturnă, numită și congregațio sau synagoga, primește o înștiințare de participare din partea unui demon și nu poate lipsi decât dacă are un motiv foarte bine întemeiat. Când vine ora întâlnirii, femeia este chemată cu o voce umană, cea a demonului numit Magisterius, Magister, Martinettus sau Martinellus. Acum, vrăjitoarea, goală în fața focului, își unge corpul cu o alifie specială și înghite o pudră dozată cu pricepere, după care iese afară pentru a se întâlni cu demonul, care o așteaptă sub înfățișarea unui țap sau a unui berbec.

În cadrul ritualului, demonul prezidează așezat pe un tron, iar participanții i se închină, însă nu în genunchi ca pentru rugăciune, ci, apropiindu-se de el cu dosul, aducându-i că ofrandă lumânări de culoare neagră * sau buricul unui nou-născut și sărutându-l în anus (osculațio ani). Un „preot” celebra o slujbă în jurul unui altar, imitând uneori Liturghia catolică rostită în formă inversa ( Liturghia neagră – acțiune reală pusă pe seama aristocrației. Practicată în Franța de Gilles de Rais, condamnat în 1440, iar în timpul lui Ludovic al XIV-lea de către Catherine Monvoișin , numită și La Voișin – moașă, astrolog și magiciană, considerată a fi inventatoarea Liturghiei negre). Uneori se aduc și sacrificii umane, în special copii sau nou-născuți, sau i se oferă diavolului spermă umană amestecată cu mir sfințit sau se aduce anafură sfințită spre a fi călcată în picioare în fața demonului. Uneori, o femeie goală se întinde pe locul care ar reprezenta altarul, acceptând orice i s-ar întâmpla. „Preotul”, îmbrăcat în veșmintele sale sacerdotale, așează o cupă pe ea și începe profanarea, prin consacrarea pâinii și a vinului, rostind niște cuvinte îngrozitoare. Un sărut pe pântecele gol înlocuiește sărutul preotului dat potirului, urmând apoi o posesiune completă a femeii . După încheierea ritualului urma un banchet festiv la care se consumă proviziile aduse de demonul însuși sau de vrăjitoare. Bucatele sunt „binecuvântate” de demon în sens invers, invocat fiind Beelzebub, proclamat originea sau creatorul tuturor lucrurilor . Vrăjitorii trebuiau să mănânce și să bea, să se îmbete, să toasteze pentru gloria infernului, să danseze într-un ritm frenetic, până ajungeau în postura cea mai josnică și astfel trebuiau să se înfățișeze înaintea demonului pentru a da socoteală despre cele ce înfăptuiseră până atunci. Satan îi laudă sau îi ceartă, apoi, participanții la ritual, vociferând și gesticulând întrau în convulsii, până se auzea cântatul cocoșului, care prevestea încheierea sabatului. Viața de zi cu zi se reia, ca și dorința reînnoită a unei noi plecări spre Marele Țap Negru.

Foarte frecvent, din arsenalul vrăjitoresc, observăm că nu este exclusă mătura, invariabil cu coada lungă. De asemenea, nu trebuie să lipsească nici familiarul – un animal care îl însoțește pe vrăjitor peste tot și care va deghizat în celebra pisica neagră. De ce tocmai pisica și încă neagră? Deoarece, pisica este considerată prin „tradiție” un animal malefic prin excelență. Dacă ar fi să-i ascultăm pe strămoșii noștri, pisica, la origine, a fost creată de Dumnezeu pentru a-i proteja pe oameni împotriva operei satanice care a făcut șoarecele, cu scopul de a diminua recoltele oamenilor. Dar, mâncând șoareci, pisica s-a lăsat pătrunsă de „esența drăcească”, transformându-se într-o unealtă a celui necurat, ai cărui ochi îi poartă. De asemenea, ca și mătura, ea este asociată femeii vrăjitoare, deoarece aceasta are în stăpânire spațiul interior al casei, beneficiază de hrană și consumă roadele muncii bărbatului ei.

Fiecare vrăjitor are nevoie și de o baghetă magică, „simbol al puterii și cunoștințelor de vrăjitorie și dirijor al forțelor supranaturale”.

Din instrumentarul vrăjitorului nu trebuie să lipsească nici cărțile magice, în care se găsesc formule de consacrare a obiectelor folosite, incantații, blesteme etc. În camera magică consacrată a vrăjitorului o să găsim nenumărate amulete, măști, stâlpi totemici și chiar zornăitori. Amuletele se foloseau ca niște mici obiecte cu puteri magice, reprezentând în miniatură animale, insecte, flori ș.a. Erau purtate la gât sau la brâu, fără ca purtătorul lor să facă din aceasta un secret. Amuletele capătă o importanță deosebită în secolele XV-XVII, când superstițiile privind acțiunile diavolului iau o amploare deosebită. Până la urmă, ele vor ajunge în serviciul unor familii, cele nobiliare înscriindu-l pe blazonul lor. Stâlpul totemic, spre exemplu, reprezintă legătura magică dintre trib și animalele protectoare (totemii) ale tribului și sunt sculptați sau pictați pe stâlpul respectiv în ordine ierarhică ascendentă. Masca era utilizată de șamani pentru a izgoni spiritele malefice și a atrage asupra comunității bunăvoința duhurilor bune, ea conferind în același timp purtătorului trăsăturile divinității pe care o simboliza. Zornăitoarea, la rândul ei, ne amintește de bătăile inimii, iar prin sunetele ritmate pe care le scoate îl ajută pe magician să între în transă și să aibă revelațiile necesare. Ea conferea puteri tămăduitoare și putea alunga duhurile necurate, servind foarte bine și ca amuletă tămăduitoare.

O altă categorie necesară de elemente ale inventarului folosit în ocultism o reprezintă kratofaniile sau imaginile sacre (icoane, idoli), pietre prețioase, fragmente de meteoriți cu însușiri speciale. Urmează apoi pătratele și cercurile magice. Pătratul magic era un careu inscripționat cu cifre, a căror sumă în orice direcție era constantă, sau litere care formau aceleași cuvinte și pe orizontală și pe verticală.

Cercurile magice erau cercuri delimitate cu lanțuri de fier, coloranți (roșu sau negru), aromate și este trasat cu bagheta magică sau un paloș în sensul invers al acelor de ceasornic (neagă ordinea cosmică) iar în el sunt desenate figurine, simboluri sacre și formule magice. De obicei, la marginea acestor cercuri, care au menirea să-l protejeze pe vrăjitor sau obiectul pe care îl circumscriu de spiritele malefice invocate, se găsesc semne ale crucii și mâini de mort. Crucea are o utilizare evidentă pentru că, în creștinism, ea este arma împotriva diavolului (I Cor 1,18), dar mâna de mort, după părerea noastră, ar putea avea două accepțiuni. Prima, este cea care aparține magiei primitive care considera că în relicve sălășluiesc sufletele strămoșilor care sunt de obicei spirite benefice și, deci, îl va apăra pe oficiantul ritualului magic sau, aici mâna ține locul unui pârș pro toto (parte pentru întreg) și simbolizează chiar sufletul celui decedat, care este folosit pentru a media dialogul între practicantul ocultist și forța supranaturală invocata.

Bineînțeles, dintr-un ritual magic nu puteau lipsi formulele consacrate care în fond sunt un cuvânt sau o succesiune de cuvinte ce poate declanșa sau finaliza operația magică (Ex. Hocus pocus preparatus ; Abracadabra – de la „Abrasax”, zeu asiatic sau de la abreg ad habra, derivat din ebraicul beraka, care înseamnă „trăsnet”, „fulger”, sau de la cuvântul compus obținut prin abreviere și repetare: A BEN (fiul) RUAH (duh, spirit) A KADISH (tată), încercând să arate acordul Sfintei Treimi pentru săvârșirea ritualului ).

La fel de puternice ca aceste incantații erau numele proprii, cum ar fi cele ale îngerilor și demonilor și, bineînțeles, cel al lui Dumnezeu. Multe dintre aceste nume sunt secrete iar pronunțarea lor într-un context nefavorabil poate declanșa un adevărat cataclism. Folosirea puterii creatoare a numelui lui Dumnezeu este obiectivul suprem al marii magii inițiatice. Un “ baal Shem” (posesor explicit al numelui lui Dumnezeu) poate, folosind acest nume, să creeze chiar o ființă artificială umanoidă (golem). Se pare că utilizarea Numelui Divin are o istorie foarte lungă ale cărei rădăcini sunt adânc înfipte în tărâmurile Babilonului și Asiriei. în practicile vrăjitorilor de aici se întâlnesc celebrele “Cuvinte ale puterii”, adică nume de lucruri sau entități divine pe care magicianul le chema să-l sprijine în lupta împotriva demonilor. Principiul pe care se bazează utilizarea acestor cuvinte constă în faptul că ele, rostite singure, nu au nici o putere și de aceea trebuiau însoțite de cuvintele zeităților supreme Marduk și tatăl său, Ea. Asirienii spuneau în descântece că sunt reprezentanți ai zeilor și au putere, în numele lor, să-i alunge pe demoni, ori tocmai această idee o întâlnim și în Evul Mediu, când vrăjitorii se considerau “slujitorii Celui Prea înalt”.

Al doilea principiu pe care se bazează utilizarea acestor nume transcendentale pare să ne provină tot din același spațiu geografic și tot din aceeași perioadă. El spune că prin cunoașterea numelui său însușirilor demonului, acesta poate fi influențat. Raționamentul este simplu, magicianul, de fapt, amenință demonul prin citirea unor liste interminabile de nume și de manifestări malefice că îi știe numele secret și, în consecință, îl poate vrăji, așa cum face cu oamenii al căror nume îl știe, cu alte cuvinte îl poate stăpâni. De aceea, este foarte greu să găsești în această regiune un băștinaș care să-ți spună numele secret, tocmai din teamă de a nu fi vrăjit. Aceeași credință o găsim și la vechii egipteni și în religia vedică.

III. 2. Clasificări ale vrăjitoriei moderne

Sfântul Nicodim Aghioritul face următoarea remarcă în legătură cu clasificare vrăjitoriei, propunând el însuși o clasificare de acest gen: n zilele noului mileniu, când mintea omului binecuvântată de Harul Dumnezeiesc a ajuns la înalte culmi de civilizație și cultură, chiar și azi, la două mii de ani după ce Domnul nostru Iisus Hristos a dat lege împotriva obiceiurilor diavolești, a tot felul de farmece, descântece și vrăjitorii, se întâlnesc deseori la sate și orașe, în lumea întreagă, bărbați și femei, bătrâni și tineri care folosesc încă acest obicei diavolesc.

În marea majoritate, acest fapt se datorează neștiinței care este mama tuturor lucrurilor rele și unul dintre cei trei aliați puternici ai diavolului (ceilalți doi fiind nepăsarea și uitarea). 
Punctul de plecare al acestor practici demonice este pactul dintre omul liber și diavol, prin care omul liber accepta conștient despotismul demonic în schimbul unor satisfacții trecătoare.
Toate cărțile de vrăjitorie care arată aceste practici recunosc că, prin mijlocirea unor semne și/ori cuvinte, omul are posibilitatea de a invoca duhul cel rău (diavolul).
Diavolul devine, din momentul efectuării pactului, stăpânul omului, dând impresia înșelătoare că îi este subordonat.
Formele apariției demonice sunt nenumărate grupându-se însă, după recunoașterea senzorială sub aparența umană sau animala ori ca obiect divers: cuvinte, zgomote, mirosuri.
Sfântul Nicodim Aghioritul spune că vrăjitoria este de mai multe feluri:
– Vrăjitoria propriu-zisă, prin care se înțelege chemarea diavolilor pentru a descoperi oamenilor comori ascunse, lucruri pierdute etc….
– Ghicirea, prin care unii oameni spun cele viitoare: în semnele din palme (chiromanția) și prin alte obiecte (bobi,cârti de joc,cafea etc….).
– Spiritismul, adică chemarea ajutorului diavolilor în camere obscure sau morminte. Vrăjitorii pretind a chema sufletele din iad, precum ghicitorii din timpul Proorocului Samuil (1 Regi 28, 3), pentru a afla cele viitoare sau pentru a se răzbuna pe cineva.
Astăzi se practica descântecul, precum stingerea cărbunilor, rostirea anumitor cuvinte amestecate cu rugăciuni pentru bolnavi, care pretind că sunt vrăjiți.
– Ghitia, adică ghicirea sau vrăjitoria prin lucruri sfinte, precum ghicirea cu psaltirea sau Evanghelia, numite și deschiderea pravilei; ghicirea cu obiecte bisericești, cum ar fi resturi de veșminte clericale, cheia bisericii, cenușa din cădelnița, prescuri sau alte obiecte, scrierea unor nume pe zidurile bisericii sau introducerea unor nume scrise pe hârtie în candele etc….
– Fermecătoria (farmecele) adică vrăjirea unor oameni pentru a se căsători sau desparți, pentru a se îmbolnăvi sau muri, pentru pierderea bunurilor.
Sunt trei categorii de farmece:
1. Prima categorie, în care farmecul este răspândit direct, personal, ca o emanație din privire, voce, atingere, saliva, miros, etc….
2. A doua categorie, în care farmecul este răspândit de la un obiect influențat de practicanți (lichid, scrisori, aliment).
3. A treia categorie și cea mai periculoasă este "farmecul" alcătuit din ingrediente disparate, amestecate cu particularități ce prevestesc confuzia și dezordinea.
FARMECUL, reprezintă așa numitul leac, făcut prin descântec de către o vrăjitoare; poate să reprezinte și vorbele pe care le zice vrăjitoarea, prin care se face farmecul.
Aceasta se face fie pentru a se îndrăgosti cineva de altcineva, cât și pentru a urî sau a face să nu se știe, să nu se observe ceva.
Prin farmece și descântece, vrăjitoarea cheamă pe diavoli ca să facă ce dorește sau ce ordonă ea.
– Ghicirea prin măruntaiele animalelor, numita "iconoscopie". Aici intră și interpretarea viselor, zodiile, ceasurile bune și cele rele, ghicirea prin membrele trupului, numită și prevestirea (țiuitul urechilor, zbaterea ochiului, mâncărimea palmelor).
– Baierele prin care se înțelege purtarea la inimă sau la piept a unor ațe sau obiecte (amulete) sau bucăți de stofa colorate pentru păzirea de boli, de primejdii și de pagube, după ce se invoca asupra lor puterea diavolească.
– Chemătorii de demoni (clindonii), sunt cei ce ghicesc cele viitoare prin chemarea diavolilor. Aici se găsesc cei care ghicesc în măruntaiele animalelor, în mâna vitelor, vrăjitorii care se practică în zilele noastre.
– Astrologia, ghicirea celor viitoare după mișcarea stelelor și a planetelor, vânturilor, norilor și a altor fenomene ale materiei.
lată aceste feluri de vrăji, pe care trebuie să le combatem și trebuie să fugim de ele, fiind lucrări diavolești, care amăgesc și înșeală pe mulți creștini spre a lor pierzanie.

Vrăjile de dominație a spiritului: pentru aceste vrăji, vrăjitoarea preia controlul gândurilor unei alte persoane pentru ca aceasta să acționeze în interesul dorit de ea, și nu al respectivului subiect.
     Vrăjile care afectează în mod direct energia vitală a unei persoane, victimă, pentru a o slăbi, sau să o distrugă.
    Vrăjile care controlează și creează morții vii.
     Vrăjile care pot face un pact cu creaturi rele.

Tradiții vrăjitorești moderne
Vrăjitoria ereditară: în care metodele meșteșugului au existat pe linie de familie.
Dianic Wicca: în care este venerată o Zeiță, și nu există nici un aspect bărbătesc al divinității.
Grupurile de veneratori sunt alcătuite exclusiv din femei. 
Vrăjitoria tradițională: în care metodele meșteșugului au fost păstrate de persoane ascunse. Există  mai multe tipuri de vrăjitoare tradiționaliste. Menționăm doar câteva tipuri: 
– celtice: a căror moștenire se trage de la celticii antici.
– nordice: a căror moștenire se trage de la druizii din vechea Anglie.
– gardneriane: în care oamenii urmează învățăturile lui Gerald B. Gardner, așa cum au fost ele înmânate lui de către tradiționaliști și amestecate cu elemente luate din cărți vechi, magie kabbalistică și poeziile scrise de un prieten.
– alexandriană: în care oamenii urmează învățăturile lui Alex Sanders, care a combinat vrăjitoria gardneriană cu mai multe idei cabbalistice.

III. 3. Evaluarea misionară a vrăjitoriei

Nu există popoare oricât de primitive care să fi fost lipsite de religie și magie. Gândirea primitivilor era aplecată asupra fenomenelor reale sau fictive din mediul înconjurător care li se păreau hotărâtoare în viața lor . Și nici nu avea cum să fie altfel, atâta vreme cât omul era supus capriciilor unui habitat de cele mai multe ori ostil și pe care el refuza să creadă că-l poate face favorabil. Omul a învățat cu greu și chinuitor de încet să înfrunte duritățile naturii, adaptându-se ei, imitând-o până la obsesie. Acest comportament primitiv stă la baza credințelor mitico – magice, precum și a dezvoltării sentimentului religios în conștiința omului.

Omul își punea mereu întrebări privitoare la fenomenele care-l intrigau, și anume nașterea, evoluția și moartea în natură. încercând să răspundă acestor probleme existențiale pentru el, investigând tot ce-l înconjura, el și-a clădit explicații pornind de la natura sa umană, asemuind acesteia totul. Vraciul *, vrăjitorul sau șamanul **- doar ei – puteau să determine cauzele acestor fenomene, în condițiile în care cunoașterea lumii era încă rudimentară. Aceștia au întărit în omul începuturilor nevoia de protecție din partea unor ființe supranaturale, care îi pot ajuta să stăpânească natura.

Vrăjitorii erau singurele persoane capabile să medieze relațiile dintre supranatural și uman; singurii capabili să cunoască nevoile oamenilor și, în același timp, să atragă și benevolența divinității invocate. Ei reprezentau depozitul viu de cunoștințe al grupului social, tezaur mintal pe care îl apărau și-l transmiteau în taină doar celor aleși. Acești vrăjitori reprezentau o adevărată autoritate în cadrul comunității și, în general, se considera că ei lucrează în folosul obștesc. Dar nu trebuie să ne înșelăm, căci ei nu lucrau gratis, ci, pentru serviciile făcute, comunitatea se angaja să-i răsplătească și putem spune, cu toată răspunderea, că șamanii au fost „ singura clasă profesională printre sălbatici”( Șir James Frazer – The golden Bough, 1804 ) . Sigur că, după ce bărbații aduceau jertfele necesare unui sacrificiu și se întâmpla ca dorința să le fie îndeplinită, o parte din ei au început să-și pună întrebări mai complexe, referitoare la rolul omului pe pământ și, de fapt, cine este Omul. Vracii, autoritățile cele mai importante în materie de religie și știință, au fost nevoiți să răspundă. Nu știm dacă au avut răspunsul pregătit sau au fost nevoiți să mediteze la el, dar cert este faptul că, pe alocuri, omul a ajuns la conștiința superiorității sale față de natură și, prin urmare, refuza să moară din cauza ei. Consecința: magii au fost obligați să-și perfecționeze tehnicile astfel încât să cunoască mai mult decât voința zeității sau ritualurile prin care ea putea fi satisfăcută, căci era nevoie de un mijloc pentru a-l constrânge pe zeu să îndeplinească cererile omului, de acum emancipat, aflat sub tutela contingentului naturii. în vedismul indian întâlnim o astfel de concepție, potrivit căreia divinitatea beneficiară a unui sacrificiu era obligată să îndeplinească cererile jertfitorului .

Observăm că evoluția de la irațional , reprezentat prin științele oculte * ( magia ** incluzând divinația, astrologia, alchimia, cabala etc.), la rațional, deci, la știința autentică, s-a desfășurat lent, în decursul câtorva milenii, proces ce continuă încă, în încercările unora de a teoretiza doctrine ezoterice *** perimate, având ca obiect doar manipularea unor pretinse fenomene supranaturale, inaccesibile cunoașterii obișnuite. De-a lungul timpului, vrăjitoria și-a conturat noi forme, mult mai evoluate, care au prins rădăcini adânci, în special la popoarele care au jucat un rol important în istorie.

În momentul apariției creștinismului, acesta a trebuit să lupte cu o astfel de mentalitate ( Fapte 13, 6-11; 16, 16-18 ), iar ucenicii Mântuitorului au fost nevoiți să se confrunte cu problemele lăsate de moștenirea romană, apoi cu cele create de valurile succesive de migratori și, în sfârșit, cu cele provocate de magia arabă. în paralel, se înregistrează puternica demonizare a ereticilor, în special a gnosticilor, inițiindu-se astfel justificarea teologică de mai târziu pentru persecuții. în conglomeratul de culturi din „perioada întunecată”, papalitatea se impune prin inchiziție, dând o lovitură de moarte acestor practici.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în omilia sa "Despre cei care se vindecă de boli prin vrăjitorie", ne previne cu asprime că nu trebuie să apelăm la vrăjmașii Domnului – magi și vrăjitori, căci e mai bine să mori decât să mergi la vrăjmașii lui Dumnezeu. Iar cei care se folosesc de serviciile lor, mor înainte de vreme și se duc la chinuri veșnice. Căci, cel care apelează la astrologie, "el singur s-a lepădat de ajutorul lui Dumnezeu, (de aceea) diavolul îi conduce viața și dispune de acțiunile lor cum îi place lui".

Urmând impulsului dat de bulă papei Inocențiu VIII (1484 – 1492) , doi inchizitori dominicani, Jakob Sprenger și Heinrich Kramer, au publicat la Frankfurt, în 1486, celebra lucrare „ Malleus Maleficarum”( Ciocanul vrăjitoarelor ). Față de papa Ioan XXII (1316 – 1334 ) care punea semnul „ egal” între vrăjitorie și erezie ( Super illius specula – 1326 ), noul tratat de demonologie și vrăjitorie considera din capul locului ocultismul ca fiind un păcat și se preocupă mai degrabă de criteriile de recunoaștere a vrăjitoarelor și de eficacitatea metodelor de tortură care trebuiau aplicate decât de argumentarea teologică a campaniei împotriva „ slujitorilor satanei”. Cu toate că poate fi vorba și de ficțiune, numeroasele procese verbale ale acestor procese ne dau motive să credem că foarte multe evenimente de acest fel au avut loc .

În 1492, Cristofor Columb descoperă Lumea Nouă, unde omul alb îl va întâlni pe cel roșu, acest lucru neaducând avantaje pentru ultimul. Ciudat, sau mai degrabă normal, primii exploratori europeni au fost uimiți să afle că vrăjitoria juca și la amerindieni un rol foarte important. Numai că, în această cultură, nu prea se găsesc spirite sau demoni pe care stăpânii de atunci ai preriilor să le invoce. În rolul lor erau distribuiți vrăjitori care, de obicei, erau considerați malefici, spre deosebire de vraci care aveau puteri mai reduse, dar purtau de grijă întregului trib. Vraciul era cel care iniția ritualul magic de protecție a câmpului cu porumb și tot el era cel care efectua tratamente, de obicei pe bază de aburi, pentru a elimina boala . Vrăjitorii, însă, locuiau în ținuturi mlăștinoase și de acolo trimiteau molime, secetă și grindină. Dar, eroii legendari trimiși tot de vraci, reușesc să-i doboare prin istețime și cu arme convenționale.

Cum era firesc, populația închisă la culoare a adus pe noile meleaguri o cultură exotică, dar bine sedimentată în timp, ale cărei reminiscențe se pot vedea până astăzi. în vrăjitorie, civilizația africană a avut și are un greu cuvânt de spus, pentru că, în definitiv, ea este răspunzătoare pentru conservarea și promovarea ritualurilor voodoo

Aceasta ar fi, în linii mari, istoria unor credințe a căror origine se poate confunda cu cea a omului. Chiar dacă a cunoscut numeroase perioade de glorie și regres, vrăjitoria a știut totuși să subziste și să apară astăzi în toată “splendoarea”. Care este însă acest mecanism straniu care îi conferă atâta forță și vitalitate? Rămâne să vedem!

Dumnezeu poruncește în Deuteronom să nu se afle cineva între evrei care să folosească prevestirile sau jocurile de preziceri, sau să cerceteze sunetele ori zborurile păsărilor, nici să treacă peste foc pe copiii lui, crezând astfel că îi purifica prin foc, sau să facă altele de felul acesta: "Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau pe fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morții" (Deuteronom 18, 10-11). Iar în Levitic poruncește acestea și adăuga nu numai să nu facă cineva vrăjitorii de acest fel, dar nici să nu meargă la cei care le fac, ca să nu se pângărească de la ei: "să nu vrăjiți, nici să ghiciți" (Levitic 19, 26), și iarăși: "nu veți urma pe ventriloci și după descântători nu vă veți duce, să nu vă întinați prin ei.

Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru" (Levitic 19, 31). Din ce cauză împiedica acestea:

1) Deoarece sunt distrugătoare și necurate înaintea lui Dumnezeu, și acestea, și aceia care le folosesc; și de aceea vrea Dumnezeu să-i piardă de pe fața pământului. Prin urmare, spune însuși Dumnezeu: "Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, și pentru această urâciune îi izgonește Domnul Dumnezeul tău de la fata ta" (Deuteronom 18,12).

2) Deoarece toate aceste feluri de vrăjitorii produc, atât sufletului aceluia care le folosește, cât și sufletului celui care merge să le ceară de la vrăjitori, cel mai mare și ucigător păcat, precum mărturisește profetul Samuel, mustrând pe Saul, zicând: "căci păcat este vrăjitoria" (I Regi 15,23).

3) Deoarece nici cei care fac vrăjitorii și farmece și observări ale păsărilor nu ar putea să ofere vreun folos celor vrăjiți și fermecați, și nici fermecătorii și cei care fac alte vrăjitorii nu primesc vreun câștig, ci în zadar cele două părți se ostenesc, precum spune profetul Iezechiel: "Vedeniile ce le-ați văzut nu sunt ele, oare, deșarte și prevestirile ce le-ați rostit nu sunt ele, oare, mincinoase ?" (Iezechiel 13, 7). Și înțeleptul Sirah: "Ghicitul, tâlcuirea semnelor și visele deșarte sunt…" (Sirah 34,5).

4) Deoarece vrăjitoriile îi duc atât pe cei care le folosesc, cât și pe cei care le căuta la cinstirea și închinarea la idoli și la demoni.

De aceea, public, toți Sfinții Apostoli, urmând Vechiului Testament, dau ca porunca și legiuire tuturor creștinilor să nu se folosească de vrăjitorii, sau de farmece, sau de ghicitul după zborul păsărilor, ori de alte asemenea lucruri; ei zic: "nu vei face vrăji, nu vei face farmece" (Porunci biblice, 7, cap. 3); și iarăși: "să nu devii ghicitor în măruntaiele păsărilor, pentru ca aceasta conduce la idolatrie…; nu vei descânta sau curați prin foc pe fiul tău; nu vei face jocuri de prezicere; nu vei practica ghicitul după zborul păsărilor, nici ghicitul după măruntaiele păsărilor și nici nu vei căuta să afli învățături viclene; căci toate acestea și legea le-a dezaprobat". Și din nou: "Fugiți… de procesiunile eline, de descântece, de jocurile de prezicere, de prevestiri, de purificări, de prezicerile după zborul păsărilor, de ghicitul după măruntaiele păsărilor, de necromanții (ghicitul prin intermediul morților), de invocații".

Diavolii nu au nici o putere de a face minuni adevărate, dar prin halucinații mincinoase înșeală pe oamenii necredincioși și pe cei slabi în credința.
Sfântul Ioan Gura de Aur zice:
"Diavoli nu au reușit să vindece nici măcar pe vrăjitorii și fermecătorii care le slujeau lor, de beșicile și de bubele pe care le-a dat Dumnezeu prin Moise în Egipt" (Iesirea 9,11).
Și dacă dracii nu se milostivesc de sufletul tău, cum se vor întrista de durerea trupului tău? Diavolii se silesc să te scoată pe tine din împărăția Cerului și deci cum te vor izbăvi pe tine de boli? Deci nu te amăgi creștine, ca niciodată lupul nu se poate face oaie, nici diavolul nu se va face cândva doctor. Ca mai lesne este ca focul să înghețe și zăpadă să încălzească, decât diavolul să te vindece pe tine.
Deci, noi, când ne îmbolnăvim sau avem necazuri, sau copii de căsătorit, sau alte greutăți în viață, să nu alergăm la ajutorul diavolului și al slugilor lui care sunt vrăjitorii și ghicitorii, ci să mergem la Biserică, să alergăm la preoți, la rugăciune și la post și îndată ne va ajuta Dumnezeu Tatăl nostru, care ne-a creat și care are milă de noi.

CAPITOLUL IV: SOLUȚII MISIONARE PENTRU COMBATAREA EFICIENTĂ A MAGIEI ȘI VRĂJITORIEI

Magiei nu i-a fost niciodată infirmată, de-a lungul timpului, existența, și numai această simplă atestare deschide poarta unor lumi ale imaginației și neliniștii. Evul Mediu are o arhivă extrem de bogată în ceea ce privește lucrările și registrele documentare despre procesele și manualele care explică cu lux de amănunte realizarea unei largi varietăți de artificii magice.

Utilizarea cuvintelor esoterism și ocultism, în secolul XIX, a deschis calea mai multor erori și a întreținut confuzia în ceea ce privește domeniile gândirii și cunoașterii pe care pretindeau că le acoperă. Termenul de ocult a fost folosit mult mai târziu decât practicile aferente, iar asupra concepției de ocult au deziderat doleanțe aluzive confundabile cu superstiția, erezia și satanismul. Ocultismul este doar un ansamblu de practici care trebuie să fie diferențiate de esoterismul propriu-zis.

Promovarea magiei în ocultism a coincis cu însușirea unor schimbări fundamentale în planul estetic acestor practici esoterice. Structura unor practici oculte a fost întărită de suportul magic, redefinită apoi ca modalitate de reflectare a conștiinței oculte. Supraviețuirea unei rase, idei politice sau religioase, s-a văzut posibilă numai în contextul asigurării echilibrului dintre magie și ocultism.

Natura are mai mult sau mai puțin efecte constructive sau distructive care să se manifeste asupra individului fără a fi pornit din interiorul sau din exteriorul ei. Astfel că omul se vede nevoit să intervină, să valorifice unele fenomene neînțelese ca semne magice.

Exprimându-se la nivel individual sau de grup, prin raportare directă la elemente ce țin de domeniu prezentului, se căuta anticiparea, sau modificarea în cazuri frecvente, valorilor deja existente. Suportul teoretic, mediul, devenea astfel de modelat în mâini dibace, consecință unei experiențe fructuoase. Amploarea și implicațiile cât mai multor popoare duce la o continuă schimbare asupra practicilor în cauză, devenind astfel mai complexe, răspunzând comenzilor sociale.

La fel cum materialitatea este determinată de structură, spiritualitatea este determinată de formă, această relație particularizează raportul determinant, definitoriu, dintre ficțiune și structură, pentru latura spirituală.

Elementele abstracte ale formei, reflectând suportul lor material și perceput ca un tot unitar, sunt utilizate în procesul de creație pentru realizarea unei anumite expreșii voluntare. Obiectul de lucru, elementele componente și utilitare totodată, informaționale, constitutive sau expresive ale naturii descoperite, formează cercul de influența operatoriu mistagogului.

Transferul de informații sau energii din lumea fenomenală în cea numenală este motivat de priorități conceptuale, de a induce o armonie universală, prin imitație a principiilor care guvernează organizarea naturală a materiei. De altfel nu se crede în derogare de la drumul inițial al unui subiect, asupra căruia se intervine, ci într-o intervenție benefică în întreținerea acestei armonii.

Organismul acestui principiu este deficitar în ascensiunea sa deoarece, sub aspectele adaptării rapide, specifice societăților contemporane, se aduce în temă problema liberului arbitru, care prin abordarea magiei este anulat.

S-a căutat a se explica înțelesul acestor puteri și de ce ordin erau relațiile lor cu forțele obișnuite ale naturii, dar, fără folos s-a ajuns la rezultate de departe a fi veridice. Literatura de specialitate abundă în astfel de încercări de definire a acestui fenomen, încercări care au filtrat percepția acestora denaturându-le forma lor originală. Acest joc greu de descifrat a sedus oameni ca Sfântul Augustin, Albert cel Mare și Toma d’Aquino.

Ca și al-Kindī, Marsilio Ficino recunoștea existența unei forțe universale care, radiind până în cele mai îndepărtate unghere ale universului, era la îndemâna celui care știa să o manevreze. Această forță, care se extinde, de la conceptul filosofului arab de raze, la iubire, este valorificată de Ficino ca o boală a spiritului, deoarece este aruncată asupra cuiva, sub formă de vrajă, în mod inconștient.

Orice încercare de a evidenția intersubiectivismul, atât de evident în operele magice, în formele oculte vor fi sistate de interpunerea lui Ficino care, abordând analitic aceste prezumții,

Apelul la ființe demonice nu include o orientare spre conștiință ci mai mult spre materie. Elemente specifice acestui cadru sunt împrumutate și adaptate din magia naturală, diferențiind doar scopul, mijloacele și invocatul.

Născută din dorința omului de a intra în contact cu o ființă supraomenească, chiar și ostilă, care în urma practicilor malițioase să intervină în ajutorul personal, practica acestor ritualuri intriga orice aspirație morală și estetică. Una din cele mai “grăitoare” forme de invocare este goetia, iar practicanții ei, dintre cei mai de vază, au recurs la aceste auspicii în urma curiozității, nefiind tocmai inițiați.

Magia demonică, promovând cultul religios ocult, izolaționist al epocii, a abordat în completarea ei, uneori, și practicile orgiastice. în 1235, inchizitorul Etienne de Bourbon relatează practica orgiastică din timpul ceremoniilor vrăjitorești, această informație fiind prima de acest gen. Astfel că femeia interogată recunoaște că avea o stăpână care o ducea frecvent într-un loc secret unde se adunau o mulțime de oameni cu torțe și lumânări. Se adunau în jurul unui vas mare plin cu apă în care fusese înfiptă o vergea. Stăpânul îl chemă apoi pe Lucifer. După care o pisică cu înfățișare hidoasă cobora pe vergea în cameră. Își muia coada în apă, o scotea afară udă și o folosea ca sfeștoc. Erau apoi stinse toate luminile și fiecare își îmbrățișa vecinul într-un mod necuviincios. Iar cât despre copiii concepuți la aceste orgii erau arși la opt zile după naștere, iar din cenușa lor se făcea o substanță folosită în scopul parodierii blestemătoare a credinței creștine.

Se poate afirma că magia spirituală și cea demonică nu sunt tocmai susceptibile de a se contrazice, de vreme ce ambele conțin elemente din operațiunile celeilalte, nu se exclud deoarece se interpun. Magia spirituală operează și cu ajutorul celei demonice, iar cea demonică nu exclude ritualurile celei spirituale.

Magia demonică reprezintă în mare parte o invocare conștientă a cuiva, a unui spirit, cu ajutorul spiritului propriu, al manipulatorului, pe când definirea corectă a magiei spirituale în prezent este condiționată de depășirea unor situații contextuale sau diversitatea aspectelor revelate eronat în decursul existenței sale.

Giordano Bruno duce la extrem teoria despre iubire a lui Ficino, prezentată vast în operele sale de această factură, în care prezintă un alt aspect al magiei naturale, fără influențe din partea magiei demonice, aducând astfel o a treia categorie de magie: magia erotică. Dacă orice afect conceput de spiritul operatorului este tranzitiv, atunci este suficient să produci fantasme erotice încărcate cu emoția pasiunii, pentru a fi capabil să influențezi o altă persoană. Această persoană ar primi fantasmele prin propriul ei spirit și ar cădea pradă magicianului, deși magicianul se presupune a fi cast pentru a nu cădea el însuși pradă propriilor fantasme.

Această formă de magie își extinde fiefurile în două forme practice: cea a iubirii, care urmărește să suscite sau să restabilească o relație de lungă durată, și cea sexuală, care are ca scop doar atracția sexuală și gratificarea imediată.

Cu riscul de a înfrunta umbrele trecutului, criza spirituală a timpurilor moderne tinde să reînvie unele practici oculte ale magiei, dar nu poate fi decât o imitare a unei puteri demult pierdute. În acest fragment, puternic marcat de primatul vechilor mișcări antinomice precum și urme de orientări mai moderne, se recunosc considerentele magiei originale diminuate în condițiile evoluției științei. Această bucurie de care vorbește autorul este legată organic de o sexualitate meschină. Nuditatea ceremonială și actul sexual ritual nu trebuie interpretate ca simple acte de desfrâu, scopul lor, cel puțin la origine, în cultele satanice primare ca barbelognosticii, este de a recupera valoarea sacramentală a nudității, un fel de nostalgie inconștientă a existenței paradisiace fabuloase fără tabuuri și inhibiții.

Grupările sataniste își proclamă insatisfacția față de Biserica Catolică sau cea Protestantă, și, deci, se poate spune franc că numai Creștinismul Ortodox răsăritean a elaborat și conservat o tradiție liturgică bogată, și a încurajat atât speculația gnostică cât și experiența mistică.

Inițierea, indiferent de conceptul participantului pentru acest termen, are o funcție capitală. Conferind un nou statut adeptului el simte că este, într-un fel, “ales”, singularizat în mulțimea anonimă. inițierea are funcție “suprapersonală” deoarece fiecare adept contribuie la o restabilire și perpetuare a cultului.

Dimensiunile satanismului contemporan depășește semnificația avută în Evul Mediu, putând fi abordat din punct de vedere filosofic și nu doctrinar. Această concepție fără precedent redimensionează structura sa la nivel de grup și mai puțin individual. Fenomenul de diversificare și scindare, uneori, al acestui cult face ca magiei să i se ofere o notă discordantă și chiar a fi neutilizabilă.

Satanismul Modern susține că Satana nu este tocmai o zeitate, o forță, ci numai un simbol puternic, bineînțeles puterea aceasta fiind dată de satanistul aderent. Nu înseamnă că puterea Satanei este negată, ci este numai o idee susținătoare.

La Vey, recomandă utilizarea magiei sub cele două forme, care vor rămâne în satanismul modern ca singura magie atestată, magia inferioară și magia superioară.

Magia inferioară, magie neritualică sau manipulativă, formată din vicleșuguri și șiretenii prin diferite procedee și situații inventate, care folosite pot crea o schimbare în concordanța cu voința unuia. Ea se referă la moduri subtile de a produce anumite situații favorabile prin schimbarea de atitudine, comportament, afect său emoțional. Totuși cea mai puternică formă a acestui tip de magie satanistă este controlarea voinței altor persoane.

Satanismul La Veyan, apărut în 1966, odată cu fondarea Bisericii lui Satan, reprezintă cel mai bine mișcarea satanismului modern. în ceea ce privește folosirea magiei, satanistul la veyan nu poate aprecia corect realitatea sa naturală. Dogma permisivă a lui La Vey lasă magicianul să își creeze în timp propriile ritualuri. Fiecare satanist își alege propriul mod de a practica magia. Crowley va spune despre aceasta că este calitatea distructivă a celor ce creează.

Sataniștii tradiționali sunt sataniștii care văd în cuvântul Satana o deitate pe care o considera un prieten, un aliat, stăpân, o existență reală așa cum este prezentată în Biblia Creștină. Satanismul tradițional se bazează în genere pe adepți inițiați. Aceștia aspiră spre o a crea un om evoluat, superior celorlalți, în acord cu solicitările unei societăți perfecte în curs de devenire. Fiecare ordin, organizație, biserică are o dogmă proprie, dar toate conțin aceleași principii. Ritualurile care reprezintă o inversare a practicilor creștinismului sunt în număr mare, slujba neagră, cel mai elocvent exemplu, este un domeniu definitoriu pentru cercetarea acestor sataniști.

Această abordare a satanismului, din punct de vedere teoretic, în strânsă corelare cu specificul cultului medieval, include elemente care fac trimitere la complexitatea acestuia, perceput ca mai mult decât summumul modalităților secvențiale de afirmare ca ritual.

În procesul dezvoltării satanismului tradițional, orice treaptă evolutivă proprie reprezintă o soluționare a unui raport între vechi și nou. Forma nouă evoluată asimilează necontenit o seamă de componente ale magiei secolelor XIV – XVI, în timp ce alte componente sunt negate, respinse, în virtutea apariției unora inovatoare.

Dominată de misticismul medieval și principiile restrictive ancestrale, se poate reconstitui magiei satanismului tradițional tabloul dinamic al involuției în practica magiei negre. în același timp, făcând posibila extragerea și adaptarea magiei negre la cerințele epocii noastre, fuziunile între satanismul modern și ocultismul Evului Mediu nu privează ritualul de galimație și invective moștenite.

Sataniștii rebeli sunt cei care distrug orice sistem de referință al sataniștilor și care sunt considerați de confrații lor ca cei care au înțeles prost satanismul. Ei se opun unei forme practice și organizate de satanism. Acest demers scoate din uz magia, dar în cazuri izolate este practicată.

Satanismul, pe lângă aceste patru tipuri generale, se răsfrânge la un nivel universal în trei tipuri structurale, rezultat al unei consecințe de răspândire. Aceste tipuri pot fi aplicate celor patru forme de satanism pentru că sunt independente de dogmă. Totul se rezumă la stilul de viață și perceperea lui.

Sataniștii notorii sunt sataniștii care fac abuz de alcool, sex și droguri pentru a spori intensitatea cultului. Aceștia nu trăiesc după o filosofie, pentru ei viața reprezintă infernul Satanei. Avocații diavolului se prezintă ca fiind intelectuali sau filosofi, scriitori de cărți despre ocultism, nefiind atrași în mod special de dogma satanistă, ci de posibilitățile oferite de religie. Ei se ocupă mai mult de explicarea satanismului. Sataniștii diabolici iau în derâdere simbolurile și dogma satanică, caracterizându-se mai mult printr-un ateism avansat.

Acuză de zoocid adusă sataniștilor pentru a săvârși ritualuri este îndreptățită și contravine chiar și celei de-a zecea poruncă a satanismului: nu ucide animale neumane decât dacă ești atacat sau pentru mâncarea ta.

Magia în satanism se bazează pe un model sau o hartă a universului spiritual, cum ar fi Pomul Vieții, dar magii ca Magia Haosului, au principii derizorii, bazate pe un perpetuu mistic. în natură între individ și mediul existenței sale are loc un permanent schimb de substanță, energie și informații, și tocmai această stare determină omul și natura să fie în continuă schimbare. De aceea magicienii haosului se pretează la credințe temporare și caută să pună accent pe a avea dreptate în acțiunile lor induse de experiența personală.

Conceperea magiei într-o organizație, de orice natură poate fi ea, implică prezența omului, iar omul confirmă existența acestei dialele în plan operațional.

Se poate deduce în urma celor afirmate că nu este vorba de magie, căci se utilizează orice sisteme pentru ca practicantul să-și atingă mai repede scopurile. Din această cauză a ajuns să fie considerată sinistra și defăimătoare pentru magia ritualică, deoarece sataniștii tradiționali au refuzat-o categoric.

La sfârșitul anilor '80 unul din grupurile care practicau acest tip de magie a anunțat sfârșitul magiei haosului, ceea ce nu era departe de adevăr, spunând că este deja moartă și singura dezbatere este între vulturii care vor oasele cele mai mari.

În învățătura Bisericii, vrăjitoria este oprită de Dumnezeu însuși, așa cum s-a putut constata din examinarea textelor biblice, din motive spirituale, expuse în lucrările mai târzii. Mai întâi, ele distrug încrederea omului în el însuși, în Dumnezeu și în semeni, omul devenind o simplă victimă dependentă de vrăjitor. în al doilea rând, vrăjitoria constituie un păcat grav (Deuteronom 18,12: „căci păcat este vrăjitoria"), distrugător de suflet. De altă parte, vrăjitoria nu oferă nici un folos nici celor ce le folosesc, nici celor cărora se adresează: „Ghicitul, tâlcuirea semnelor și visele deșarte sunt…" (Isus Sirah 34,5). în ultimul rând, vrăjitoriile sunt o platformă și un ghid care conduce inevitabil spre neopăgânism, închinarea la idoli și la demoni.

Pe lângă precizările clare ale Sfintei Scripturi cu privire la acest domeniu, Biserica, prin slujitorii și membrii ei, lucrează cu timp și fără timp la eradicarea lor definitivă. Există o serie de măsuri didactice pe care atât slujitorii hirotoniți, cât și credincioșii cu o anumită educație și dragoste față de credință le pot aplica în munca pastorală și în orice context:

Formularea unor argumente autoritative, bazate pe experiența eclezială autentică, fundamentată dogmatic și moral;

Explicarea în raport cu evoluția progresului științific, voit, de altfel, de Dumnezeu, a fiecărui aspect al vieții, chiar în cazurile aparent justificate magic;

Convingerea laicatului prin mijloacele specifice de iminentul pericol la care se expune fiecare creștin acceptând hazardul ca element de explicare a unor „evenimente" din viața personală, a norocului, zodiacului, horoscopului, mișcării planetelor;

Folosirea în mai mare măsură a explicației științifice cu privire la lipsa oricărui temei al actului magic.

Lucrarea pe linie practică și pastorală trebuie să țină seama de tradiția milenară a Bsiericii în condamnarea practicilor magice, vrăjitorești, farmecelor, ghicitului, prin aplicarea canoanelor. De exemplu, canonul 6 de la Sinodul VI ecumenic și 83 al Sf. Vasile stipulează: „Cei care se duc la vrăjitori sau la fermecători și cei ce se supun norocului și ursitei și genealogia și cei ce se zic gonitori de ploi și cei ce confecționează amulete și prezicătorii să cadă sub canonul penitenței 6 ani, iar dacă stăruiesc în aceasta, să se excomunice". Canonul 65 și 72 ale Sf. Vasile sancționează: „Cel ce practică vrăjitoria și toate cele ce i de dânsa i se va da timpul de pocăință ca la cel ce a săvârșit ucidere – 20 de ani'. Canonul 3 al Sf. Grigorie de Nyssa reține că "Cei care se duc la vrăjitoare se vor supune pedepsei cu cei ce au călcat credința", canonul 36 de la Laodiceea vizează slujitorii hirotoniți: „Clericii care au săvârșit sau au mers sau au sfătuit pe alții să facă sau să meargă la vrăjitorie, să se caterisească", iar Pravila de la Govora, mai concretă, spune: „Cine ia mâna grâului sau a animalelor sau a vinului știe lucrarea dracului și de se va lăsa să se pocăiască în 4 ani cu 100 de metanii'.

Mai considerăm ca absolut necesare obstrucționarea și oprirea practicanților și celor ce apelează la serviciile acestora de la cele sfinte prin Taina Spovedaniei în particular și în cuvântările publice în general; rugăciuni și rânduieli care să ajute pe cel dependent de practicile magice să se elibereze de psihoza lor; practicarea credinței creștine ortodoxe în forma ei autentică, în sinceritate și convingere deplină; explicarea gesticii liturgice și a obiectelor bisericești, cu toată încărcătura lor de simbol și eliminarea oricăror conotații magico-vrăjitorești; studiul cazurilor de magie, vrăjitorie și superstiție, apoi publicarea lor cu explicații și reflectarea atitudinii științifice și practice față de ele, întărind convingerea că, în pronia dumnezeiască, demnitatea fiecărei persoane umane are valoare absolută.

Vrăjitoria nu este un produs al persecuției religioase sau politice. Istoricul englez Elliot Roșe în 1962 scrie Brici pentru un țap, în care arată, nu fără ironie, cât de înșelătoare este ideea propusă de Murrai: vrăjitoria era în esență membră a unei organizații de cult care nu se revoltă împotriva creștinismului, ci reprezenta o religie mai veche și deplin independenta… Cultul era orientat către un zeu cu două fețe și coarne, identificabil cu Ianus sau Dianus, și cu dinivitatea celtică Cernunos. Murrai, din exces de zel, chiar atribuie numele de “dianism” acestor practici. De aici ar rezulta că inchizitorii au interpretat greșit cultul arhaic al fertilității cu cel al adorării Satanei. Nu avea nimic în comun cu satanismul sau venerarea diavolului.

În zilele noastre, tot mai mulți oameni sunt din ce în ce mai puțin satisfăcuți de structurile religioase tradiționale și caută relații mai adânci și mai pline de înțeles cu Divinitatea, sau o divinitate, prin metode alternative. Unii evrei găsesc aceste relații în mișcarea Hassidică, iar unii creștini le află în foarte mediatizatele mișcări harismatice. Alții au ales credințele altor culturi decât cele în care s-au născut.

Nu există o structură monolitică a vrăjitoriei însă multe vrăjitoare cred că există un singur Dumnezeu suprem, care nu poate fi cunoscut prin exerciții de genul celor psiho-somatice, ci doar prin intermediul manifestărilor sale ca zeu.

Tradițiile vrăjitorești moderne, ca cel dianic Wicca, în care metodele folosite sunt moștenite pe cale familială, sau cele tradiționale, unde metodele au fost tăinuite, fac referire la un cumul de experiențe străvechi ale celților antici, ale druizilor din vechea Anglie, gardneriene sau alexandriene.

După cum aflăm din Sinaxarul Bisericii Ortodoxe, înainte ca Sfântul Ierarh Ciprian să meargă la Hristos a fost cel mai mare preot al lui satana din regiunea lui. Adică a fost vrăjitor.

Când a crezut în Hristos, l-a renegat pe Lucifer și cu smerenie a trăit în credința adevăratului Dumnezeu. Sfântul Ciprian, fostul vrăjitor, ne-a descoperit posibilitățile și puterile pe care le-a avut.

Din viața Sfântului Ciprian vedem că puterea vrăjitorilor este destul de mare și multe nenorociri pot să se producă. Desfac casele, lucrările, familiile. Distrug averile, fac femeile să nu nască, îmbolnăvesc oamenii, etc. Și este firesc ca acești oameni să facă atâta rău deoarece Lucifer – Satana, pe care-l slujesc, numai rău și nenorocire poate să facă. Altminteri nu ar fi fost satana, ci ar fi fost îngerul Domnului.

Când vrăjitorii fac ceremonii vrăjitorești pentru a fi distrus un om, folosesc, după cum menționează Sfântul Ciprian, diferite obiecte. Unii folosesc cărțile de joc (ghicitul în cărți), cafeaua și ceașca (ghicitul în cafea), oseminte de animale sau oameni (necromanție), horoscoapele și stelele (ghicitul în stele), etc. Alții folosesc boabe de orez de la cununie, cununii, rochii de mireasă, bomboane de la nuntă, fitile de la lumânări, haine îmbrăcate la nuntă. Alții aruncă în interiorul caselor sau în afară lor, mai ales la întrarea casei, ouă, oase, murdării, ulei de la mort, zahăr. Alții dau, chipurile, talismane care conțin vrăji și le pun în casele oamenilor pe care vor să-i distrugă sau le dau să le poarte.

Alții sfâșie cu briciul sau rup bucăți din haine care se îmbracă, din cearșafuri, cuverturi etc. Alții aruncă diferite prafuri sau lichide vrăjitorești în dulciurile sau mâncărurile pe care le vom mânca sau în cadourile pe care știu că le vom purta, etc.

După cum am scris, vrăjile sunt ceremonii săvârșite de vrăjitori pentru a-l chema pe satana.

Și așa cum Sfânta Biserică ne dă nouă, credincioșilor, lucruri sfinte care să ne ajute, de exemplu apa sfințită pentru a o bea și a stropi cu ea casa, ca prin ea să vină binecuvântarea Domnului asupra noastră și asupra casei noastre, așa și vrăjitorii „hrănesc” sau „dau să bea” sau aruncă diferite obiecte în casele victimelor lor, pentru ca să vină la acestea, desigur, nu binecuvântarea lui Dumnezeu, ci satana cu demonii lui.

De cine, în final, se poate prinde vrăjile?

Bineînțeles, doar de cei care trăiesc departe de viața Bisericii. Deoarece, dacă magia nu este nimic altceva decât numai satana și demonii lui, este firesc ca aceștia să meargă la acei care nu trăiesc creștinește. Pentru că diavolul nu se apropie niciodată de cel care trăiește o viață creștină, ci tremură și se teme de Hristos care Se sălășluiește în omul credincios.

Așadar de vrăjitorie se tem doar cei care trăiesc o viață necreștină.

Așa cum am scris, vrăjitoriile sunt slujbe satanice și dacă satana se teme numai de Hristos și de nimeni altul, să afle toți că NUMAI PREOȚII DEZLEAGĂ vrăjitoriile. Numai Biserica lui Hristos. Nimeni altcineva. Pentru a fi dezlegate vrăjile tale, trebuie să între cu adevărat în inima și în casa ta Hristos, și atunci va veni preotul să-ți sfințească casa, citind exorcismele Bisericii, ale Marelui Vasile, ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care sunt scrise în Molitfelnicul Bisericii noastre. Pentru ca dezlegarea să aibă loc este esențial să între în casa și în inima ta Hristos. Te-au prins vrăjile pentru că în inima ta nu a existat Hristos, a existat doar diavolul cu păcatul și de aceea te-au prins.

Pentru ca să fie dezlegate vrăjile și să fugă, adică să fugă diavolul, trebuie să între înăuntru, după cum am scris, Hristos, și atunci diavolul va dispărea. Atât cât Îl primești pe Hristos înăuntrul tău, atât va ieși și diavolul, adică se va destrăma vraja. Și atunci te va ajuta preotul prin dezlegările pe care le face.

Trebuie să înțelegem, iubiții mei frați, că diavolul stăpânește doar acolo unde nu este Hristos. Diavolul fuge numai dacă Îl găsește pe Hristos. Singurul mijloc de desfacere a vrăjilor și de vindecare a demonizării este întoarcerea noastră sinceră la Hristos, prin SPOVEDANIE, POCĂINȚĂ, SFÂNTA ÎMPĂRTĂȘANIE și toate cele la care ne-am referit mai sus.

CAPITOLUL V: PERSPECTIVA ORTODOXĂ MISIONARA CU PRIVIRE LA PERICOLUL OCULTISMULUI MODERN ȘI POSTMODERN

Ocultismul modern și postmodern și oferta sa de "mântuire"

După cum se știe, Revoluția Franceză (1789) a reprezentat unul dintre punctele de vârf ale perioadei iluministe. Unul dintre țelurile pe care și le-a propus iluminismul, a fost eradicarea ocultismului și practicilor sale. Se pare, însă, ca astăzi asistam din nou la o revenire în forța a ofertei ocultiste, care prezintă chiar un conținut cu mult mai bogat. Acest nou ocultism îi găsește pe mulți dintre semenii noștri într-o situație în care ei își manifesta dezamăgirea atât față de ei înșiși cât și fata de lozincile iluminismului secularist. Oferta ocultistă se grevează pe fondul așteptărilor din partea unora a unei schimbări de "paradigmă", a instaurării unui "nou mod de gândire" (cf. New Age). Inclusiv anumite mijloace mass-media se străduiesc să inoculeze această idee a disponibilității lumii de astăzi spre această deschidere, inserând unele exemple în acest sens: mișcarea postmoderna și harismatică, mișcarea New Age și apetitul multora pentru ocultism.

Unul dintre motto-urile generate de către iluminism și care caracterizează modernismul secular este chiar acesta: în perspectivă, religia va fi anihilată de către știință. Adepții unei asemenea convingeri sperau și spera că, astfel, este garantată nu doar libertatea omului fata de anumiți factori politici, religioși sau bisericești, ci și fericirea materială și progresul nelimitat.

Din această perspectivă, credința în progresul științific se substituie religiei, iar în cazul unor gânditori pozitiviști, precum sociologul francez Auguste Comte, și a reprezentanților de mai târziu ai marxismului, s-a ajuns la reconstituirea unui cult propriu al umanității, în contul căruia se plasează, desigur, cinstirea "umanului", a umanității, că "esența supremă", în cadrul unor ritualuri și sărbători "religioase" proprii. Deviza pozitivistă a fost îmbrățișata nu numai de către Lenin, ci chiar de către "Perestroika" gorbaciovista. Potrivit acesteia omul este "măsura tuturor lucrurilor", iar "mântuirea" trebuie înțeleasă în sensul că paradisul trebuie realizat aici, pe pământ, fără vreo anume raportare la supranatural.

În ultima vreme, asemenea oferte seculariste de "mântuire" au pierdut în interes, ele nu mai au aproape nici un suport în opțiunile oamenilor. Defăimarea zeilor din timpul Revoluției Franceze a fost urmată, între timp, nu doar de discreditarea ideologiilor seculare, ci și de discreditarea rațiunii, ridicată odinioară la rangul de divinitate supremă. Tot mai pregnant, credința în progresul și tehnica modernă face loc concepțiilor și orientărilor privind o anume inadaptabilitate rezervată și difuză fata de modernism, culminând cu propaganda unui așa-numit "postmodernism", care ar avea ca merite înlocuirea totală a evului mediu actual.

Răspândirea fenomenului ocultist se încadrează și ea în acest proces de "demodernizare a conștiinței". Analizând acest proces în cultura juvenilă americană, sociologul Peter L. Berger definea astfel cele mai importante două forme de exprimare ale acesteia: a) spiritul antitehnologic al mișcării ecologice și alternative; b) revigorarea esoterismului și ocultismului. El afirmă că, în ultimul timp, ocultismul prezintă forme variate și tot mai derutante, de la astrologie până la satanism, de la reactualizarea vechilor tehnici și metode de mantica chineză până la formele agresive noi de mistica hindusă și budistă (de la tehnica Zazen din Zen-ul japonez până la Meditația transcendentală sau chiar până la mișcarea "Poporul lui Iisus").

Toate aceste mișcări presupun o anume "întoarcere spre interior", retragerea în propriul sine, "schimbarea sistemului" actual de valori prin schimbarea individului. Este vorba de un fel de "psychoboom", care ar presupune tehnici și forme de terapie în vederea modificării propriei conștiințe. Tehnicile revendicate de New Age se înscriu întocmai pe această linie și reprezintă unul dintre cele mai concludente exemple.

Un rol-cheie în acest refugiu în cadrul "psihotehnicilor" l-a jucat așa-numita "psihologie umanistă", căreia promotorul sau, Abraham Maslow (1908-1970), i-a conferit atributul de "substituit religios". Scopul psihologiei umaniste, socotită ca "a treia forță", după psihologia științifică și psihanaliza, este, potrivit autorului, aceea de a reconferi "dimensiunii simțuale" o semnificație centrală în vederea "realizării de sine" a persoanei. Pentru A. Maslow, așa-numitele "experiențe de vârf (peak-experiences), respectiv experiențele unității individului cu întreg cosmosul, identificate de către autor cu experiențele mistice, reprezintă expresia cea mai elocventă a "realizării de sine" a unui om. Într-o țară ca S.U.A., unde "năzuința după fericire" ("the pursuit of happiness") este înscrisă ca un drept fundamental și ca o obligație fundamentală chiar în Constituție, nu este de mirare ca un gânditor ca Maslow ajunge la concluzia că natura umană nu este "nici pe departe atât de rea, după cum s-a crezut", chiar dacă acest lucru îl împinge pe cel nefericit sau pe pesimist, în această țară, să zicem așa, să încalce ordinea constituțională (vezi frecventele, în ultima vreme, omucideri în masa petrecute în școli etc., ai căror autori sunt atât de nefericiți și pesimiști).

Oricum, prin aceasta, psihoterapia se detașează de domeniul acelei simple ajutorări practice în vederea vindecării unor boli și se înscrie pe linia încercărilor universal-pedagogice, religioase și ideologice în scopul prosperării lumii și oamenilor în general, ceea ce tocmai caracterizează receptivitatea din partea adepților ei în acest ev al "psychoboomului". Aceste tendințe noi religioase și de reinterpretare a vocației lumii și conceptelor ei se vor materializate mai ales în așa-numita "psihologie transpersonală", considerată a fi "a patra forță", după "psihologia umanistă". Psihologia umanistă este privită, în viziunea unor autori, ca o pregătire preliminară pentru o a patra psihologie, superioară, transpersonală și transumană, al cărei punct central se afla mai degrabă în cosmos. Aceste psihologii, se subliniază, pot evolua spre ceea ce se cheamă "filosofia vieții", un substitut remarcabil al religiei profesate până în prezent. Fără sau în afara Transcendentului și Transpersonalului, oamenii arată ca niște bolnavi, sunt realmente bolnavi, remarca adepții "psihologiei transpersonale". Ei au nevoie de ceva care-i transcende, de ceva mai presus de ei, pentru a putea avea un fel de sentiment de teamă față de acel ceva și pentru a se putea angaja în această direcție într-un mod naturalist, empiric, non-confesional.

Lozinca tot mai postulata de către noile psihologii, cu pretins caracter terapeutic, și anume "reîntoarcerea spre sine", "realizarea sinelui", a condus, din nefericire, la intrarea într-o nouă etapa: deschiderea surprinzătoare sau mai puțin surprinzătoare spre experiențele oculte. S-ar putea chiar afirma că "psihopată" invadată de psihologiile "transpersonale" și de "terapiile fizice" a devenit astăzi poarta principală pe care pătrund concepțiile cu caracter ocult în societate. Socotite un fel de "alternative", promotorii acestora și-au găsit drept aliați (anii '70-'80) populațiile tribale contemporane în lupta contra adversarilor tehnicii, propunând studierea și practicarea tehnicilor lor magice și oculte, dar în special a șamanismului, ca cea mai veche forma de "psihotehnica". Așa s-a ajuns ca magia și vrăjitoria să devină astăzi obiect al discuțiilor academice. Mai mult, etnologia a început să ignore modelul propus de sociologie.

Această evoluție a fost catalogata și ca o "reîntoarcere a vrăjitorilor" în lumea noastră modernă, care-și propune "revrăjirea" lumii și un mod de viața constând în unitatea și armonia cu cosmosul, un substitut al "dezvrăjirii" lumii cu ajutorul tehnicii moderne. Chiar influența anumitor concepții extreme-orientale, cum ar fi budismul și hinduismul, este tot mai pregnant agresată de către esoterism și ocultism: din acest motiv, diferitele "librarii spirituale" poarta acum doar arareori nume indiene, ci se cheamă, de pildă: "Atlantis", "Avalon", "Curcubeul", "Sicriul hermetic", "Stonehenge", "Piramida", "Izvorul esoteric", cu trimitere foarte precisă spre domeniul arhaic și magico-ocult. Când intri într-o asemenea librărie descoperi, sub titlurile de "esoterism" și "ocultism", o foarte bogată oferta literară: magie, astrologie, ghicitul în palmă, tarot, științe de frontieră, antroposofie, parapsihologie, cultul Pământului-Mamă, neopăgânism, șamanism, New Age, conștiința celtică etc.

Consecințele propagandei ocultiste se regăsesc deja în rândul populației. În ultimii ani, procentele celor care aderă la practicile ocultiste cresc îngrijorător.

Datele privind, de pildă, impactul astrologiei în lumea creștină ne sunt furnizate de eurobarometru. Seriile de sondaje de opinie au fost finanțate de către Uniunea Europeană, motiv pentru care ele vizează doar țările membre ale acesteia. întrebarea pusă în sondaj se referă la faptul dacă astrologia poate fi privită ca fiind științifică. Prima observație este aceea că proporția răspunsurilor "nu știu" este destul de scăzută în cele mai multe țări, dar relativ ridicată în Irlanda, Grecia, Spania și Portugalia. Acest lucru demonstrează că o mare parte a populației din aceste țări nu cunoaște suficient semnificația astrologiei.

În Europa Occidentală, majoritatea populației considera că astrologia are un caracter științific. 16% dintre respondenți afirma că este "foarte științifică" și 40% că este "într-un fel științifică", în vreme ce doar 29% neagă caracterul științific al acesteia. Sondajul arata ca procentele de populație care considera astrologia ca fiind "foarte științifică" sunt mai ridicate în Spania, Portugalia, Irlanda și Grecia, comparativ cu celelalte țări din Uniunea Europeană. în același timp, o mare parte a populației din aceste țări considera că este dificil de răspuns la o asemenea întrebare. O atitudine mai optimistă fata de astrologie este răspândită mai degrabă în țările sărace și privită cu mai mult scepticism în cele mai bogate.

Un alt sondaj internațional, respectiv "Programul de sondare internațională socială" ("Internațional Social Survey Programme"), a abordat aceeași temă în anul 1991, pornind de la întrebarea dacă "horoscopul poate afecta cursul viitor al vieții unei persoane". Acest sondaj acoperă doar câteva țări din Uniunea Europeană. Astfel, în Germania, 6% din populație au răspuns "absolut adevărat", și 22% "probabil adevărat", în timp ce restul a manifestat o atitudine indecisă. în Marea Britanie, 4% au răspuns "absolut adevărat", 24% "probabil adevărat", în vreme ce restul a răspuns "nu știu". Din acest sondaj deducem faptul că doar în câteva țări europene horoscoapele reprezintă un element important. Cu toate acestea, o parte considerabilă din populația vest-europeana rămâne deschisă posibilității ca planetele sub semnul cărora se nasc indivizii să influențeze destinul ulterior al acestora.

B. Caracterul satanist al practicilor oculte.

ISTORIOGRAFIA ne arată că începând de prin sec. al XII-lea, ocultismul a început să pervertească gândirea creștinilor. Aceasta pervertire a dus încet la slăbirea vederii duhovnicești și la accentuarea crizei spirituale. Gândirea gnostică și practicile oculte au dus la scindări, grupări, schisme și erezii, în cadrul Bisericii latine din occident. Aceste modificări au produs la rândul lor transformări politice și de organizare socială. Prin ocultism și magie, Diavolul a sfărâmat unitatea de credința și unitatea comunităților creștine. Biserica, comunitatea credincioșilor, avea să fie scindata de secte, iar stăpânirea creștină, care sprijinea viața creștină, avea și ea să fie împărțită în formațiuni mai mici și mai ușor de controlat de către membrii organizațiilor oculte.

Umanismul a reînviat și accentuat arianismul omului occidental. Încetând să mai creadă în Sfânta Treime, omul a ajuns să creadă în spiritism. Spiritismul exista de când lumea. Cu toate acestea, el apare sub forma „științifică” abia în sec. al XIX-lea, atunci când omul occidental, copleșit de gândirea raționalistă, încetează să mai creadă în dogma Sfintei Treimi, adică încetează să mai gândească și să mai trăiască creștinește. Umanismul, deși este ridicat în slăvi de unii teologi și gânditori creștini, nu a umanizat și nici nu a ajutat la împlinirea ființei umane. Dimpotrivă, putem afirma că gândirea umanistă l-a dezumanizat și sălbăticit pe om, prin aceea că l-a îndepărtat de Dumnezeu, după al Cărui chip a fost creat. În concepția noastră creștină, omul se împlinește numai în legătură cu Dumnezeu, numai în comuniune și comunicare cu El. Credința creștină ne învăța că omul se împlinește, se desăvârșește și se mântuiește doar în Hristos Dumnezeu.

Reduse la esența, umanismul și renașterea sunt o formă de satanism, în care Dumnezeu-Omul, Hristos, este înlocuit cu omul, iar hristocentrismul cu antropocentrismul umanist. Sau altfel spus, de la concepția creștină a mântuirii numai prin Hristos se ajunge la concepția umanistă a mântuirii prin sine. Însuși cuvântul mântuire nu mai reprezintă aceeași realitate. Revenirea la cultura antică, păgână, a dus și la o înțelegere necreștină, păgână, a vieții și rostului omului în lume. Umanismul îl întoarce pe om la păgânism. Cu umanismul și renașterea începe un proces lent de păgânizare a lumii, mai întâi a gândirii, apoi a trăirii.

Mediul favorabil acțiunii acestor ființe infernale în lume este întreținut, pe de-o parte, de înclinația nejustificată a oamenilor față de senzațional și de orice manifestare a fenomenelor paranormale, iar pe de altă parte, de necredința, puțina credință sau falsa credință a lor. în cele mai multe cazuri, credința nu mai este înțeleasă ca un dar al lui Dumnezeu, ca o virtute ce implică lucrarea harului și voința omului de a se curăți de patimi și chiar de tot ce este creat (Sf. Grigorie de Nyssa), ci ca o oarecare învățătură despre Dumnezeu și despre celelalte taine ale existenței, ajungându-se la un discurs rațional interminabil în legătură cu realitățile spirituale.

Între aceste preocupări ale oamenilor din zilele noastre, de care se face mult caz mai ales prin mass-media, se pot aminti: ocultismul cu diverse forme de vrăjitorie, necromanție etc., clarviziunea orientată fie spre citirea și privirea unor realități de dincolo de barierele materiale firești, fie spre cunoașterea viitorului, astrologia, practica yoga etc. Dacă aceste preocupări s-ar manifesta numai în spațiul extra-creștin, ar fi, desigur, tot negative, dar nu atât de periculoase. În măsura în care, însă, tind să îmbrace și o „haină” creștină sau să fie „creștinate” într-un anumit fel de către cei ce le practică sau de creștinii care nu intuiesc sorgintea și susținerea lor demonică, situația devine foarte gravă, iar avertismentul Sfântului Pavel devine mai actual ca oricând: „deosebiți duhurile, că nu toate sunt de la Dumnezeu”.

Vrăjitoria, magia și toată gama de descântece nu sunt de la Dumnezeu, întrucât prin Revelația dumnezeiască însuși Dumnezeu se pronunță clar împotriva lor: „Nu vă amăgiți! Nici furii, nici vrăjitorii, nici necromanții, nici sodomiții … nu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu”.

În primele veacuri creștine, Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți au luptat prin scris și cuvânt împotriva ocultismului, venit pe filieră grecească, orientală sau egipteană.

Cazul Sfântului Mucenic Ciprian este semnificativ în acest sens. Înainte de convertire, el fusese unul dintre cei mai mari vrăjitori ai timpului. Văzuse pe Lucifer și i se dăduseră mai mulți demoni ca să-l slujească. Faptul de a lăsa impresia că vrăjitorii sau unii oameni pot domina mintal ori prin puterea lor de voință, este tot o înșelare demonică. În realitate demonii îi stăpânesc pe aceștia, pentru că lupta cu succes împotriva lor o duce numai și numai harul dumnezeiesc, împărtășit în Biserică prin Sfintele Taine și cuvântul Evangheliei. Acest lucru l-a aflat și vrăjitorul Ciprian în momentul în care a văzut că toată „armata” iadului n-a putut schimba și învinge pe tânăra creștină Justina. Atunci el a zis: „De nimic este puterea voastră” și s-a convertit la creștinism, a ajuns episcop și a fost martirizat în aceeași zi cu Sfânta Justina.

Dacă vrăjitorii sau cei care merg la ei sunt îndemnați să se roage sau să se spovedească, să se împărtășească etc., acest lucru n-are nici o relevanță. Vrăjitorii fac aceasta ca să-i înșele pe creduli, iar cei care-i ascultă dau dovadă de necredință sau falsă credință, pentru că e o rușine pentru un creștin să fie trimis la biserică de un vrăjitor.

În cazul necromanției, demonul se substituie celui mort și dă unele mărturii din viața acestuia, pentru a fi crezut. Despre lucrarea înșelătoare a demonilor în cazul vorbirii cu morții a scris Sfântul Grigorie de Nyssa lucrarea „Despre pitonisă,, în care vorbește de venirea regelui Saul la vrăjitoarea din Endor. Presupusul Samuel, care i se arăta vrăjitoarei ca un „zeu” (Scriptura spune că „zeii neamurilor sunt demonii”) era de fapt un demon, care se substituise lui Samuel celui adevărat. Cei care merg la vrăjitori pierd harul dumnezeiesc, dacă l-au avut, și nu mai au discernământul duhovnicesc, crezând orice li se spune.

Cunoașterea viitorului este rezervată în exclusivitate lui Dumnezeu, Care este „Atotștiutor”. Nici îngerii nu știu și nici nu se pronunță asupra viitorului. în cazul profeților, Duhul lui Dumnezeu vorbește prin ei. Aceștia, însă, au fost purtători de har și au avut o viață conformă întru totul rânduielilor Vechiului Testament, iar în Noul Testament, rânduielilor Bisericii. în creștinism au fost multe cazuri de oameni cărora li s-a descoperit viitorul. Minunea autentică n-are nimic comun cu scenariile omenești, repetate și ajustate după împrejurări subiective.

Nici astrologia nu este de la Dumnezeu. Astrele au fost făcute de Dumnezeu și sunt într-o bună rânduială. A interpreta mișcarea planetelor în sensul unei influențe constrângătoare asupra destinului omului și al lumii este lucru drăcesc. în măsura în care Creatorul ne respectă întru totul libertatea de voință, libertatea fiind element esențial în ceea ce noi numim „chipul lui Dumnezeu din om”, cum poate oare, ca un corp ceresc, care este creatura lui Dumnezeu, să ne suprime libertatea? Zodiile nu au nici o influență asupra omului, iar Tațian Asirianul ne transmite informația că demonii au inventat pentru prima dată zodiacul. Dacă ar fi soartă și zodiile ar fi determinante în formarea personalității umane (de fapt însăși noțiunea de persoană este incompatibilă cu cea de destin sau soartă), atunci cum se explică faptul că doi frați gemeni, Iacov și Esau, au urmat două căi diametral opuse în viață… Rădăcinile astrologiei nu sunt creștine, n-au nimic comun cu Sfânta Scriptură și cu învățătura Sfinților Părinți, ci ele se pierd în concepțiile păgâne, venite mai ales pe filieră filosofică (platonică și neoplatonică), concepții care sunt dualiste și panteiste. La fel și practica yoga, nu este de la Dumnezeu. Prin ea se cultivă egoismul și se urmărește dominația celorlalți. Creștinismul, dimpotrivă, cultivă smerenia și urmărește întronarea iubirii dezinteresate între oameni și mântuirea sufletului, adică unirea cu Dumnezeu, în viața veșnică. Să nu uităm, așadar, îndemnul Sfântului Pavel: „Deosebiți duhurile, că nu sunt toate de la Dumnezeu”.

Dovezile sunt incontestabile. Europa trece actualmente printr-o reînviere a ocultismului. în prezent avem mii de vrăjitori (mediumi spiritiști) care se întâlnesc cu regularitate să practice ritualurile păgâne și să invoce în mod deschis puterile întunericului. S-a estimat că în Anglia de astăzi exista mai mulți vrăjitori și vrăjitoare decât au fost vreodată în Evul Mediu! Practici care cu puțin timp în urmă erau făcute numai în secret și care erau disprețuite de omul de rând, sunt popularizate acum prin intermediul teatrului, cinematografului, televizorului, video-ului, cărților și jocurilor computerizate.

Mulți nu-și dau seama de lucrul acesta, dar Biblia are multe de spus despre ocultism, așa cum este exprimat el în magie și în prezicerea viitorului. Magia (vrăjitoria) este arta de a face lucrări cu puteri supranaturale apelând la duhuri rele. Ghicirea e arta de a prezice evenimente viitoare apelând la aceiași agenți. Acești agenți (demoni) imită adesea persoanele decedate pentru a-i înșela pe bărbații și femeile care li se adresează pentru informații. Magia este imitarea minunilor lui Dumnezeu de către Satan. Ghicirea este imitarea falsă făcută de el a profeției de inspirație divină.

Este adevărat, desigur, ca unele dintre activitățile de astăzi care trec drept magie sau ghicire se dovedesc a nu fi altceva decât o minciună și înșelătorie. Totuși, în multe cazuri, asemenea activități implica, în mod efectiv, contactul direct și comunicarea cu spiritele rele. Scriptura n-a negat niciodată realitatea ocultismului. Departe de aceasta! Recunoscând forțele satanice care se ascund în spatele lui, Biblia pronunța avertismente sonore și clare împotriva credincioșilor care au vreo implicație în ocultism.

Nu prea sunt șanse ca un creștin să fie prins în practicile murdare ale magiei negre. Oamenii care fac așa ceva de bună voie atrag ajutorul puterilor întunericului, intrând adesea într-un pact cu diavolul pe care îl semnează cu propriul lor sânge. Totuși, tânărul credincios trebuie să fie avertizat împotriva publicațiilor care fac cercetări privitoare la realitatea magiei negre. „Magia albă” folosește într-un mod magic Numele lui Dumnezeu, Cristos și al Duhului Sfânt, precum și multe expreșii biblice. Nu te lăsa înșelat! Satan este cel care defilează sub o flamură a luminii.

Vrăjitori, ghicitori, chiromanți, astrologi, prezicători, și mulți diverși șarlatani se erijează în ultimii cincisprezece ani ca salvatori de vieți și destine nefericite. Demersul de față readuce în actualitate o temă similară prezentată pe larg în anul 1938 de doctorul Nicolae Minovici, în revistă de Medicină Legală.

Pericolul social al practicării ocultismului derizoriu, prost sau deloc înțeles reprezintă una din cauzele determinante al multor afecțiuni psihice.

Literatura de specialitate privind acest tip de cercetare este la început de drum în spațiul românesc. în afară medicină, etnologie și antropologie, nu sunt alte domenii care să se preocupe de acest fenomen social periculos: manipularea credinței colective de către șarlatani erijați în vrăjitori sau tămăduitori.

Potrivit antropologiei și etnologiei, “nu este socotit vrăjitor oricine vrea. Pentru aceasta, trebuie să fii recunoscut capabil să arăți originile puterii pe care le pretinzi că o deții și totodată să faci dovada eficacității tale după modalități de apreciere admise în mod obișnuit.”

Puterile vrăjitorești “cel mai adesea sunt dobândite” iar în unele cazuri sunt “uneori înnăscute”. Transferarea puterii vrăjitorești “nu e ca un cântec pe care-l fredonează toată lumea. Despre asta nu trebuie să sporovăiești.”

Inițierea în vrăjitorie se derulează treptat, în familie (șatră, sălaș sau clan). în termeni tehnici dar și reali, orice inițiere “transformă literalmente omul, dându-i alte mijloace de cunoaștere, de percepție și deci de acțiune asupra lumii. Aceasta angajează întreaga existență a individului: trecutul, prezentul, viitorul său, în măsura în care toate referințele sale vor fi repuse în discuție, deoarece căutarea puterii se efectuează prin trecerea la «anormal».”

Doctorul Nicolae Minovici semnalează la timpul său “pericolul pe care îl reprezintă” toți acești șarlatani “pentru sănătatea publică”; și totuși, atunci precum și astăzi, ei sunt “autorizați de către organele Ministerului de interne să-și exercite profesiunea de ghicitori”.

Pentru că “limita între normal și anormal nu este tocmai ușor de stabilit, ea fiind chiar extrem de variabilă și tot pe atât de confuză”, manipularea naivilor cu iluzorii ritualuri și rezolvări cu “viteză de laser”, face loc unor destine ratate care nu–și găsesc liniștea. Cine sunt de fapt clienții acestor șarlatani? Și de ce ajung aici? Potrivit etnologului Dominique Camus, fac apel la forța vrăjitorului “anumite persoane care se simt neputincioase – de exemplu în fața unui șir întreg de necazuri tot mai mari sau a irumperii unui insolit brusc, brutal, grav – îi vor căuta pe cei despre care cred că au misiunea să intervină acolo unde orice acțiune întreprinsă de alții a eșuat.” Ca ultim recurs al unui suprem neajuns, vrăjitoria “ordonează și clarifică o situație pe care eșecuri succesive de interpretare și de acțiune obișnuit întâlnite în societatea noastră au făcut-o cu atât mai intolerabilă.”

Determinant în alegerea drumului către vrăjitor este “dificultatea vieții cotidiene, presărată cu piedici mai mult sau mai puțin familiare”, care “poate să-i crească brusc, atingând un nivel al intolerabilului, al insuportabilului. Aceasta se întâmplă când toate elementele – componente ale unei situații normale – scapă atât omului, cât și oamenilor la care el face apel de obicei pentru a-l ajuta. Din acest moment, situația ține de domeniul anormalului.” Prin ce se “traduce” situația anormalului? Printr-o “irumpere a nenorocirilor, prea importante și prea frecvente, pe care omul nu mai poate să o controleze și căreia nu-i poate prevedea sfârșitul.”     

Practica vrăjitoriei s-a dezvoltat pe fondul “nesiguranței zilei de mâine” și a “traumatismelor de tot felul” care au determinat o continuă “teamă morbidă nejustificată”. Astfel că, “practicarea ghicitoriei a devenit generatorul tuturor felurilor de psihoze”.

Aceeași opinie a împărtășit-o la 1877 și doctorul Alexandru Șuțu: “intre persoanele incapabile de a suporta mâhniri, vei găsi cei mai mulți alienați; între indivizii care se emoționează cu mare facilitate, vei observa cea mai mare predispoziție la alienarea mintală.” Apoi, “deșteptarea prea timpurie la copil a unor idei intelectuale ce nu sunt în stare a le înțelege, sau care nu sunt în raport cu etatea lor”, poate dezvolta “maladii” pe când “lipsa absolută de educație în unele cazuri, direcția viciată în altele, (…) determină demența precoce”. Dar și “comoțiile sociale și politice care provoacă teroarea și spaimă, pot ocaziona alienarea mintală” fapt care confirmă din nou faptul că o societate neașezată, generatoare de nesiguranță colectivă și individuală poate cauza nevroze.

Pe această structură neașezată, șarlatanii de tot felul pot cauza o adevărată “stare psihotică dintre cele mai grave, întrucât extazul, indiferentismul față de șine, ura contra oamenilor, distrugerea instinctului gregar, constituie după cum atâția autori au demonstrat-o, izvorul nebuniei și al crimei.” Iar șarlatanii ocultiști, vrăjitoare sau ghicitoare, “în baza primitivismului lor”, considera că pot “prin anumite formule sacramnetale, să supună voinței, legile universului. în aceasta constă adevărata lor nebunie.”

Pe bună dreptate, “asemenea maladie cu caracter social pune în mod imperios problema atât de importantă a profilaxiei sau a igienei mintale astfel că, în numele acestor două discipline medico-sociale, și conștienți de misiunea noastră, protestăm cu toată energia, contra practicării – autorizată sau clandestină – a tuturor variantelor ocultismului.” 

Primejdia constă în primul rând în “substratul paranoic al ghicitorilor și delirul lor de inducțiune, pe care aceștia îl exercită asupra clienților lor” iar “pe un asemenea substrat organo-psihic (…)apare așa numitul sindrom de automatism mintal, caracterizând pe indivizii al cărui centru superior (conștient) este mai mult sau mai puțin obnubilat.”

Statisticile ospiciilor din București de la acea vreme “ne demonstrează că din 300 de bolnavi alienați, 45 sunt victime directe sau indirecte ale vrăjitoriei.” Scopul lor este acela de a “sugestiona și a atrage vulgul, de a dezagrega lumea, care trăiește în stare de mediocritate de cultură, întrucât lumea intelectuală, în sensul adevărat al cuvântului, nu cade decât în mod excepțional victimă acestor exponenți ai șarlataniei. (…)

În concluzie, toți acești șarlatani-vrăjitori, magi și alți promotori ai ocultismului, “prezintă o stare morbidă specială, în care predomină, în primul rând, halucinațiunea psihică, fenomen din seria automatismului mintal. Prin mecanismul inducțiunii, toți acești practicanți ai ocultismului ajung să realizeze prin clientela lor, nu numai cazuri clinice, dar și o adevărată psihoza colectivă, atât de periculoasă organizațiunii sociale.”

Concluzii

Persoana umană nu este un dat static, ci o devenire dinamică. Aceasta începe din momentul conceperii sale și se continuă la infinit, iar infinitul pentru creștinism nu este impersonal sau suprapersonal, ci este Persoana. Mai precis, este treime de Persoane, este Sfânta Treime.

În fine, nașterea și evoluția omului presupun și exprimă comuniunea. Persoana nu poate fi concepută ca un individ izolat deoarece nu există decât în comuniune. Iar adevărata comuniune se realizează întotdeauna în comuniunea divino-umană care este Biserica.

În fața pericolului îngropării omului sub grămada genelor sale, morala creștină prezintă perspectiva nelimitată a desăvârșirii și a îndumnezeirii acesteia. 

În vremea noastră, marcată de lipsa spiritualității, nu este ascultată cu plăcere referirea la puterile duhului. Și totuși, vindecarea de această lipsă de moralitate, în care se găsește societatea noastră astăzi, ca de altfel și cauza care a provocat această situație, nu trebuie să fie căutată la nivel moral sau social, ci la nivel duhovnicesc. De aici provin forțele care influențează nivelul moral și social. Duhul care domnește inimile oamenilor, acela determina viața morală și socială, și nu invers.

Astfel, abordarea problemelor bioetice, ca și a celor morale, trebuie să se sprijine pe antropologia și cosmologia creștin-ortodoxă. Trebuie să vadă problemele sale din perspectiva îndumnezeirii omului și a înnoirii omului în Hristos. 

O premisă fundamentală a comportamentului moral al omului este aceea că omul nu este cauza existenței sale, ci ființa să este darul divin. Atunci când omul nu are această conștiință, este normal să treacă dincolo de limitele sale și să se autodivinizeze. De altfel, principiul călăuzitor al moralei creștine este principiul ipostatic, sau principiul persoanei, din care izvorăsc sensul și funcționalitatea celorlalte principii speciale și metodologia moralei și vieții sociale. 

Desigur, acest duh poate fi viclean său pervers, poate fi duhul materialismului și al hedonismului. Va fi însa totdeauna duh, și nu trup și sânge. De aceea, Apostolul Pavel spune că nu avem de luptat „împotriva sângelui și a trupului, ci împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor, împotriva căpeteniilor întunericului, împotriva duhurilor răutății, răspândite în văzduhuri” (Efeseni 6,12). Și că omul să lupte cu rezultate împotriva acestor duhuri, e nevoie de duhul creștin. 
Duhul creștin nu este vreo forță sau vreun principiu impersonal. Nu este nici măcar vreo lege temporară sau veșnică. Este Dumnezeu, care S-a descoperit în persoana lui Hristos și rămâne în Biserică, prin Duhul Sfânt. Iar vindecarea lumii se poate sprijini pe gradul revelației sale cu Hristos și cu Biserica. 
În persoana lui Hristos se arată Cuvântul lui Dumnezeu ca persoană și ca poruncă. Se arată că Fiu al lui Dumnezeu, care Se jertfește pentru om și ca mod de viață care corespunde în mod absolut poruncii divine. Nouă poruncă a iubirii nu este doar data de Hristos, ci și întrupată în persoana lui Hristos. Și conținutul ei practic se arată în viața Lui. „Porunca nouă dau vouă, să vă iubiți unul pe altul precum Eu v-am iubit” (Ioan 13, 34).
În memoria colectivă aceste adevăruri au fost catalogate pripit, de către un public prost informat, hollywoodian, drept obscure, satanice și o greșeală redutabilă a societății. Nu sunt luate în considerare strălucitoarele progrese ale gândirii occidentale, de la umanismul secolului XVI până la luminismul secolului XVIII, ci doar obsesiile maladive ale unor scelerați influenți.

Fenomenul magiei, așa cum este prezentat de mass-media, continuă să fie marcat de numeroase confuzii și inexactități, ceea ce face necesare unele precizări preliminare.

Însumarea percepției sale ca religie, știință sau artă impune o abordare pe măsura rolului jucat în procesul de dezvoltare socială. Deoarece nu a fost concepută ca benefică sau malefică, trecerea timpului a dovedit că necesitate stabilirea a ce este licit și ilicit prin magie.

Atât de viabile în trecut, încât se căuta identificarea lor cu raționalul, în zilele noastre sunt explicate dar și periculoase. Încă se ascund în practici moștenite cu un înțeles greșit, sau, în ciuda progreselor științei, revin în forță sub diferite forme, făcând ca această răbufnire să povestească lucruri care au fost tăinuite de strămoșii noștii.

Magia a servit ca bază tuturor științelor incipiente. Știința și religia nu își pot demonstra o origine apoi o evoluție separată de procesul dezvoltării magiei. În consecință aceste credințe străvechi, chiar dacă se detașează cu ușurință de flerul mistic original, devenind anacronice și infantile, au constituit temelia din care s-a dezvoltat cultura societăților primare.

Se integrează foarte ușor în anumite sisteme politico-sociale, uneori chiar constituindu-le osatura, deoarece este vălul căutării eminamente umane a securității. Fără a aminti de tradiții și obiceiuri, unde sub diferite forme alimentate de ignoranța vulgului continuă să își urmeze cursul, religia deține încă forme reminiscențe ale ei. Orice fenomen mental său religios este apreciat corect numai în raport cu universul cultural din care a luat naștere. Babilonul, Egiptul, Grecia, Roma, India, sau civilizații obscure, au ajutat deopotrivă la evitarea juxtapunerilor imperfecte dintre magie și religios, susceptibile să provoace cavalcade onirice sau fantasmagorii bolnave atât de frecvente în domeniu. Dar și așa, cultul religios a fost afectat de magie prin această interpolare, deoarece s-a ajuns la împrumuturi de idei și practici cărora nu le mai este cunoscută originea sau, cel puțin, versiunea originală. H. Masson ajungând la această observație afirmă că magia este o formă secretă și brutală a religiei, deoarece, mai mult sau mai puțin, ambele au acționat în tandem completându-se reciproc.

Ca cei care au încercat să stabilească o origine comună a magiei și a religiei, Margaret și Goldenweiser, au eșuat în urma contrazicerilor evidente dintre ele. Diferența între religie și magie se face acolo unde unul se supune și se roagă iar celălalt se opune și vrea. Mauss și Hubert, cât și Durkheim caută să facă o distincție clară între acestea: niciodată în istorie nu am întâlnit religie fără Biserică. Cu alte cuvinte nu există Biserică magică. Religia fiind asociată, de cei trei autori, unor activități publice și solemne, magia va fi a unor activități private, dar de aceeași factură religioasă. Concluzionând se ajunge la o eroarea că magia este o formă activă a acesteia, iar religia propriu-zisă este formă pasivă. Cu alte cuvinte, având aceeași acțiune practică, Mark Angé va spune că religia se exprimă printr-un sacrificiu, iar magia printr-un maleficiu.

Cea mai îndrăzneață afirmație o oferă Max Weber spunând că la originea fiecărei religii se află un atac al acesteia împotriva magiei, deoarece religia fiind rațională rezultă că magia este irațională.

Maxwell susține că magia este un fenomen de ordin social care nu corespunde unor funcții fiziologice, aceleași pentru toți oamenii, ci unor funcții psihologice colective.

Materia primă a religiosului o constituie invizibilul, transcendentul. Omul neputând intra de la sine în contact direct cu Creatorul său, necunoscându-L, se lasă copleșit de perfecțiunea universului, personificându-l și adorându-l. Dumnezeu este o ipoteză necesară, va spune masonul Proudhon.

Magia nu poate fi redusă la o dimensiune pur religioasă, căci, pe parcursul epocii pre-creștine, ea a constituit edificiul evoluției științei. Malinowschi, în 1918, spune că magia este o pseudo-știință, adică o încercare de cunoaștere practică a fenomenelor, fiind în ton cu aprecierile anterioare ale predecesorilor lui care o consideră în ordine istorică pre-știință, în ordine epistemologică drept cvasi-știință iar din punct de vedere gnoseologic para-știință.

Magia și religia, magia și știința se manifestă ca două tendințe ale aceleiași aspirații voluntare, sau ca două dintre aspectele aceluiași fenomen înregistrat ca stringent culturii. Necesitatea particulară a magiei se descoperă acolo unde aceste două aspecte diferite, religia și știința, își găsesc un punct de legătură viabilă, în trăirea sentimentului religios și acumularea culturii. O interpretare greșită s-a produs atunci când interfețele unora au fost luate drept garanții pentru ipotezele celeilalte. Religia nu a fost indiciu științei și nici știința religiei, ambele își au rădăcina în nevoile omului de cunoaștere și supunere. La un nivel subliminal religia, știința și magia au un punct de întâlnire comun.

Toate aceste concluzii duc la un rezultat greu acceptat de lumea modernă, deși propuse de gânditorii ei. Tehnicismul și raționalismul nu pot estompa magicul deoarece este prea obscur ca să poată fi corectat.

Acest suport în magie, care-l au noțiunile științei, disciplinele gândirii sau sistemele filosofico-religioase, este susținut și dovedit de împrumutarea și continuarea formelor primare de magie sau ocultism. Plecându-se de la originea fiecărui sistem de cunoaștere și exprimare, și ajungându-se la forma lui prezentă, se constată că acest element subcortical este necesar dezvoltării.

Fenomenele posibil de a fi repetate experimental cu același produs sunt bazele științei, care se axează pe veridicitate, pe când magia, care nu refuză irealul, himericul, acceptă și are drept condiție reprezentările naturii și imitarea ei.

Oameni de știință ca Radcliffe-Brown, G. Goode (1951), Goody (1961), Marret și Goldenweiser (1963), Nadel (1970) și Rosengren (1976) susțin, pe bună dreptate, că primitivul nu cunoaște noțiunea de supranatural în accepțiunea curentă lumii civilizate și nici nu distinge realul de miraculos, de aceea magia a fost catalogată drept știință pentru el. Fenomenele naturii ofereau misticul, extremul, iminentul, și de aceea magia, sau comunicarea cu spirite absolute era privită foarte serios, iar statutul ei a căpătat proporții în rândurile triburilor.

În puterea omului stă să cunoască legile naturii și să pătrundă tainele vieții. Nimeni nu poate blama apelul primitivilor la magie. Prin aceasta s-a făcut trecerea spre religie și știință.

În concluzie, toți acești șarlatani-vrăjitori, magi și alți promotori ai ocultismului, “prezintă o stare morbidă specială, în care predomină, în primul rând, halucinațiunea psihică, fenomen din seria automatismului mintal. Prin mecanismul inducțiunii, toți acești practicanți ai ocultismului ajung să realizeze prin clientela lor, nu numai cazuri clinice, dar și o adevărată psihoza colectivă, atât de periculoasă organizațiunii sociale.”

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE :

BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1993.

CAȘIODOR – Scrieri, trad. de Liana și Anca Manolache, în P.S.B. 75, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1998.

Învățătura a celor Doisprezece Apostoli, în P.S.B. vol.I, trad. de preot.dr. Dumitru Fecioru, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1995.

Învățătura de credință creștină ortodoxă, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și cu binecuvântarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1992.

Molitfelnic, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1998.

ORIGEN – Despre rugăciune, trad. de Mihai Vladimirescu, Ed. Herald, București, 2000.

SFÂNTUL IUSTIN MARTIRUL și FILOSOFUL – Apologia întâi în favoarea creștinilor, în P.S.B. vol.II, trad. de pr.prof.dr.T.Bodogae, pr.prof.dr. Olimp Căciulă, pr.prof.dr. D.Fecioru, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1997.

SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL – Despre vrăjitorie, trad.lb.gr. Ion Diaconescu, Ed.Σοφία, București, 2003.

TEODORET EPISCOPUL CIRULUI – Scrieri, trad. pr.prof. Vasile Sibiescu, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1995.

ÎI. DICȚIONARE și ENCICLOPEDII :

BOUCHÉ-LECLERQ, A. – Dictionnaire des antiquités grecques et romaines , Ed. de Ch.Daremberg și E.Saglio.

BRANIȘTE, ENE, pr.prof.dr, BRANIȘTE, ECATERINA, prof. – Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed.Diecezană Caransebeș, 2001.

CHEVALIER, JEAN , GHEERBRANT, ALAIN – Dicționar de simboluri, vol.III, P-Z, Ed.Artemis, București, 1995.

Dicționar Biblic, Societatea Misionară Română, Ed. „Cartea Creștină”, Oradea,1995 .

ELIADE, MIRCEA, CULIANU, IOAN P. – Dicționar al Religiilor, ediția a II-a, trad.lb.fr. Cezar Baltag, Ed.Humanitas, București, 1996.

LOUIS, RENÉ – Dicționar de mistere, trad.lb.fr. Albumița Muguraș – Constantinescu, Ed.Nemira, București, 1999.

RIFFARD, PIERRE – Dicționarul esoterismului, trad.lb.fr. Gh.Pienescu, Ed.Nemira, București, 1998.

III. LUCRĂRI :

A. Debay – Histoire des sciences occultes: depuis l'antiquité jusqu'a nos jours, ed. Dentu, Paris 1860

ACHIMESCU, NICOLAE – India, religie și filosofie, Ed.Tehnopress, Iași, 2001.

ACSAN, ION , POSTOLACHE, ION LARIAN – Poezia Egiptului faraonic, București, 1974.

Alexandra Moșneaga: „Tainele ocultismului: Metode practice pentru dezvoltarea forțelor oculte ale omului”, Editura Marna Edyt, 1995.

Alexandrian: „Istoria filozofiei oculte”, Editura Humanitas, București, 2006;

André Nataf – Maeștrii Ocultismului, ed. Enciclopedică, București, 1995

 Arthur Cotterell – Oxford dicționar de mitologie, ed. Univers Enciclopedic, București, 2002

AZIZ, PHILLIPE – Magii secolului XX, Ed.Colosseum, București, 1995.

Baird T. Spaldind: „Viețile maeștrilor”, Editura Herald, București, 2006;

Bădulescu, Pr. Drd. Dan, New Age: o psedo-religie mondială, în “Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LII (2000);

BĂLAN, IOANICHIE,protosinghel – Convorbiri duhovnicești, vol.II, ediția a II-a, Ed.Episcopiei Romanului, 1990.

BĂLĂCEANU-STOLNICI, C-TIN – Dialoguri despre cele văzute și cele nevăzute, Ed.Harisma, București, 1995.

BENAZZI, NATALE , D’AMICO – Cartea neagră a inchiziției, reconstituirea marilor procese, Ed.Saeculum I.O., București, 2001.

BEZIANU, CLAUDE – Leș exorcistes parlent face à la sorcellerie, Le Cercle D’Or & Rivages, 1978.

BRĂTESCU, GHEORGHE V. – Vrăjitoria de-a lungul timpului, Ed.Politică, București, 1985.

BROSSE, JACQUES – Maeștrii Spirituali, Ed.Albatros, București, 1992.

CAMUS, DOMINIQUE – Puteri și practici vrăjitorești, anchetă asupra practicilor actuale de vrăjitorie, Ed.Polirom, Iași, 2003.

CARTOJAN, N. – Cărțile populare în literatura românească, vol.I, București, 1929.

CHIERA, E. – Sumerian Religious Text, Upland, 1924.

CHIFĂR, NICOLAE, pr. – Istoria creștinismului, vol.III,Ed.mitropolitană Trinitas, Iași, 2002.

CIAUȘANU, GH.F. – Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și nouă, „Colecția Academia Română” – Din viața poporului român; Culegeri și studii XXI, Ed.Librăriile Socec & Comp. și C.Sfetea, București, 1914.

Citiriga, Pr. Conf. Dr. Vasile, Taina omului și tragedia lui în epoca postmoderna, în “Ortodoxia”, nr.3-4 anul LVII (2006);

CLEOPA, ILIE, arhimandrit –Predici la duminicile de peste an, Ed.Episcopiei Romanului, Roman, 1990.

COHEN, A. – Talmudul, trad.lb.fr. C.Litman, Ed.Hasefer, București, 2000.

COMAN, MIHAI – Bestiarul mitologic românesc, Ed.Fundației Culturale Române, București, 1996.

Constantin C.Pavel: ,,Tragedia omului în cultura modernă” , Editura Anastasia, 1997;

CONSTANTIN, DANIEL – Civilizația Egiptului antic, Ed.Sport-Turism, București, 1976.

COSMA, TRAIAN – Ora de dirigenție în gimnaziu- îndrumări și texte în sprijinul profesorului diriginte, Ed.Plumb, București, 1994.

Crainic, Nichifor, Ortodoxie și etnocrație, Editura Albatros, București, 1997;

Culianu, Ioan Petru, Eros și magie în Renaștere 1484, traducere din franceză de Dan Petrescu, Iași, ed. Polirom, 2003

Cyril Scott: ,,Ocultism modern”(traducere, de Ilie N.Iliescu), Editura Princeps, București;

Dascălu, Pr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune, Editura Trinitas, Iași, 2000;

DAVID, P.I. – Călăuză creștină, Ed.Episcopiei Aradului, Arad, 1987.

Denis de Rougemont – Partea Diavolului, ed. Anastasia, București, 1994

Di Nola Alfonso, „Diavolul”, Edit. Big All, 2001

Durkheim Emile, Forme elementare ale vieții religioase, Ed. Polirom, Buc 1995

ELIADE, MIRCEA – Alchimia asiatică, Ed.Humanitas, București, 1991.

Eliphas Levi – înalta magie: Ritualul, ed. Antet

Eugeniu Sperantia – Contribuția la filosofia magiei; studiu informativ în filosofia religiunii, Tipografia „George Ionescu”, București, 1916

FLAVIUS, JOSEPHUS – Antichități iudaice, cărțile I-X, trad.Ion Acsan, Ed.Hasefer, București, 2000.

FLOCA, IOAN N.,arhidiacon prof.dr. – Canoanele Bisericii Ortodoxe, Ed.Polisib S.A., Sibiu, 1993.

GARÇON, MAURICE , VINCHON, J. – Le Diable, NRF, Paris, 1926.

Gh.V. Brătescu – Vrăjitoria de-a lungul timpului, ed. Politica, București, 1985

GIBSON, CLARE – Semne și simboluri, Ed.Aquila ’93, Oradea, 1998.

GOEN, JEAN – Loups, garous, vampire set autres monstres, C.N.R.S.-Editions, Paris, 1993.

GULIAN, C.I. – Lumea culturii primitive, Ed.Albatros, București, 1983.

Hazard, Prof. Paul, Gândirea europeană a secolului al XVIII-lea, Editura Univers, București, 1981;

HEGEL, G.W.FRIEDERICH – Prelegeri de filosofie a religiei, trad.D.D.Roșca, Ed.Humanitas, 1995.

HOMER – Iliada, Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1955.

Idem – Istoria și filosofia religiei la popoarele antice, Ed.Junimea, Iași, 1998.

Idem. – Ne vorbește părintele Cleopa, vol.IV, ediția a II-a, Ed.Episcopiei Romanului, 2002.

Idem. – Sărbătorile la români, vol.I-II, Ed.Fundației Culturale Române, București, 1994.

Idem. – Secretele Oracolelor Antice, „Colecția Enigmele Universului”, trad.M.Petculescu, Ed.Saeculum I.O., București, 2001.

INOAN, AURORA –Cartea științelor oculte, vol.I, „Colecția a 13-a Zodie”, Ed.Tineretul Liber, București, 1992.

Ioan Petru Culianu – Cult, magie, erezii: articole din enciclopedii ale religiilor, ed. Polirom, Iași, 2003

IOANNOY, MAPIΣ ANTΩNOΠOYΛOI – Nu vă lepădați de Hristos. Nu vă însemnați cu 666., Atena, 1987.

IONESCU-BOERU, C-TIN – Povestiri din Țara Faraonilor, Ed.Prietenii Cărții, București, 1997.

Jean-Paul Corsetti – Histoire de l'ésotérisme et des sciences ocultes, ed. Olimp, București, 2000

Joseph Maxwell – Magia, ed. Univers Enciclopedic, București, 1995

KINDER, H., HILGEMANN, W. – Atlas de istorie mondială, trad.M.Moroiu, vol.I, Ed.Enciclopedia RAO, București, 2001.

Levi- Strauss Claude, „Antropologia structurală”, Ed. Politică, 1978.

MALINOWSKI, BRONISLAW – Magie, știință și religie, trad. Nora Vasilescu, Ed.Moldova, Iași, 1993.

Mandorla, Jacques, Dezvoltați-vă puterile paranormale, traducere din limba franceză de Liviu Radu, București, ed. Nemira, 1999

Mantzaridis, Prof. Georgios, Globalizare și universalitate, Editura Bizantină, București, 2002;

Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Omul fără rădăcini, Editura Nemira, București, 2001;

MARIAN, SIM.FL. –Mitologie românească, „Colecția Științe sociale”, Ed.Paideia, București, 2000.

MASPÉRO, H. – La Chine antique, ediția a II-a, Paris, 1955.

Mauss Marcel și Hubert Henri, Teoria generală a magiei, Ed Polirom, Iași 1996.

MAUSS, M., HUBERT, H. – Teoria generală a magiei, trad.I.Ilinca și S.Lupescu, Ed.Polirom, Iași, 1996.

Mauss, Marcel și Schubert, Henry, Teoria generală a magiei, traducere de Ingrid Lupescu, Ilinca și Silviu, prefața de Nicu Gavriluta, Iași, ed. Polirom, 1996

Maxwell J., Magia, Ed. Univers Enciclopedic, Buc. 1995 Pavel Nicoară: ,,Despre preziceri, oracole și ghicit”. Editura Militară, București;

Mircea Eliade – Ocultism, vrăjitorie și mode culturale: eseuri de religie comparată, ed. Humanitas, București, 1997

Mircea Eliade: ,,Ocultism, vrăjitorie și mode culturale” (traducere din engleză de Elena Bartă) , Editura Humanitas, București, 1997;

MITRU, ALEX. – Legendele Olimpului, vol. II, Ed. Ion Creangă, București, 1983.

MODREANU, SORIN – Visul profetic, premoniția și alte fenomene paranormale, Ed. Artemis, București, 1994.

NATAF, ANDRÉ – Maeștrii Ocultismului, Ed. Enciclopedică, București, 1995.

NOLA, M. di ALFONSO – Diavolul, trad. Radu Gâdei, Ed. BIC ALL, București, 2001.

OLINESCU, MARCEL – Mitologie românească, Ed. Saeculum I.O., București, 2001.

PALOU, JEAN – Vrăjitoria, trad. F. Mihuț, Ed. Corint, București, 2003.

PAPUS – Kabbala – tradiția secretă a Occidentului, ediția a III-a, trad. R. Dumă, Ed. Herald, București, 2002.

Paul Ștefănescu – Magia înaltă, ed. Miracol, București, 1997

Paul Ștefănescu: „Misterele magiei”, Editura Phobos, București, 2005;

PAVELESCU, GHE. – Magia la români, Ed. Minerva, București, 1998.

PETRARU, GHE.,pr. – Ortodoxie și prozelitism, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei Trinitas, Iași, 2000.

Philippe Encause: ,,Științe oculte și dezechilibrul mental” , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002;

Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Transfigurare și secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume secularizată, în “Studii Teologice”, nr. 1-3, anul XLVI (1994);

Pr. Lector Dr. Teofil Tia: „New Age: religiozitatea erei post-moderne” , Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002;

Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Achimescu: „Spiritismul –o formă de religiozitate ocult-ezoterică” , în „Violența în numele lui Dumnezeu” , simpozion internațional, Alba Iulia, 2002;

Puric, Dan, Cine suntem, Editura Platytera, București, 2008;

Radu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Repere morale pentru omul contemporan, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007;

Robert Muchembled – Magia și vrăjitoria în Europa: din Evul Mediu până astăzi, ed. Humanitas, București, 1997

Roșe, Ierom. Serafim, Cartea Facerii. Crearea lumii și omul începuturilor, Editura Sophia, București, 2001;

SCHEIL – La loi de Hammurabi, Paris, 1906.

SCHURÉ, ÉDOUARD – Sanctuarele Orientului, Ed. Princeps, Iași, 1994.

SERVIER, JEAN – Magia, „Colecția ABC 7”, trad. B. Geangalău, Ed. Institutul European, 2001.

SOLÉ, JACQUES – Miturile creștine, de la Renaștere șa Epoca Luminilor, trad. G. Anania, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2003.

STAN, ALEX., pr. conf. dr., RUS, REMUS, dr. prof. – Istoria Religiilor- manual pentru Seminariile teologice,Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1991.

Sterea, Pr. Conf. Tache, Secularizarea și crizele contemporane, în “Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LX (2003);

TESTAS,GUY & JEAN – inchiziția, „Colecția inițieri”, trad. I. Cosgarea, Ed. de Vest, Timișoara, 1993.

THOMPSON, M.A.R.CAMPBELL – The devils and evil spirits of Babylonia, Luzac and Co. London, 1904.

Tullius, Mărcuș Cicero, Despre divinație, ediție bilingvă, traducere de Gabriela Haja și Mihaela Paraschiv, Iași, ed. Polirom, 1998

ȚUȚEA, PETRE – OMUL- tratat de antropologie creștină, Ed. Timpul, Iași, 2001.

VANDENBERG, PHILIPP – Blestemul faraonilor, „Colecția Enigmele Universului”, trad. M. Petculescu, Ed. Saeculum I.O., București, 2002.

Vasile Constantinescu: „Repere printre izvoare inițiatice: Dincolo de ocultism”, Editura Albatros, București, 2006;

VAȘILE, G.H. – Haiavatha- căpetenia pieilor roșii, Ed. Ion Creangă, București, 1992.

VERGOTE, ANTOINE – Psycoanalyșis,Phenomenological Anthropology and Religion, Leuven Univerșity Press 1998.

VERNETTE, JEAN – Ocultisme, magie, envoutements, Ed.Salvador Mulhouse, 1986.

VILLIERS, BOUE DE – Magia neagră, trad.lb.fr. Dan Jumară, Ed.Boema, Iași, 1993.

Yannoulatos, Anastașios, Ortodoxia și problemele lumii contemporane, Editura Bizantină, București, 2003.

IV. ARTICOLE ȘI STUDII :

ALEXE, GHE., magistrand – Practici magice și combaterea lor, în S.T., nr.7-8, seria ÎI, anul VI, septembrie-octombrie, 1954.

BUTNARU., GHE., magistrand pr. – Lipsa de temeinicie a spiritismului, în S.T., nr.5-6, seria ÎI, anul VIII, 1956.

CÂRCIUMARU, M., BITIRI, M. – Cele mai vechi picturi rupestre paleolitice din România, în Revista muzeelor și monumentelor, XLIX (1980), nr.1.

COJOCARU, HAR., asist. pr. – Legislația canonică a Bisericii Ortodoxe față de superstiții, magie, vrăjitorie și obscurantism , în S.T., nr.5-6, seria ÎI, an I, iulie-august, 1949.

CUVIOSUL NICODIM AGHIORITUL – Despre vrăji, în revistă Lumea credinței, septembrie 2003, București.

DOINA, E., MANOLEA, A. – Precogniția, retrocogniția și clarviziunea, în revista Astrologia, anul III, nr.1 (44), ianuarie 1998.

DOROBANȚU, ANDREI – Magia și nașterea științei experimentale, în Știință și tehnică , anul LI, nr.10-11, 1999.

Evenimentul, 31 octombrie 2002.

FULCANELLI – Misterele catedralelor: culorile marii opere, în revista Occulta, periodic al Academiei științelor oculte și a fenomenelor paranormale.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE :

BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1993.

CAȘIODOR – Scrieri, trad. de Liana și Anca Manolache, în P.S.B. 75, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1998.

Învățătura a celor Doisprezece Apostoli, în P.S.B. vol.I, trad. de preot.dr. Dumitru Fecioru, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1995.

Învățătura de credință creștină ortodoxă, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și cu binecuvântarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1992.

Molitfelnic, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1998.

ORIGEN – Despre rugăciune, trad. de Mihai Vladimirescu, Ed. Herald, București, 2000.

SFÂNTUL IUSTIN MARTIRUL și FILOSOFUL – Apologia întâi în favoarea creștinilor, în P.S.B. vol.II, trad. de pr.prof.dr.T.Bodogae, pr.prof.dr. Olimp Căciulă, pr.prof.dr. D.Fecioru, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1997.

SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL – Despre vrăjitorie, trad.lb.gr. Ion Diaconescu, Ed.Σοφία, București, 2003.

TEODORET EPISCOPUL CIRULUI – Scrieri, trad. pr.prof. Vasile Sibiescu, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1995.

ÎI. DICȚIONARE și ENCICLOPEDII :

BOUCHÉ-LECLERQ, A. – Dictionnaire des antiquités grecques et romaines , Ed. de Ch.Daremberg și E.Saglio.

BRANIȘTE, ENE, pr.prof.dr, BRANIȘTE, ECATERINA, prof. – Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed.Diecezană Caransebeș, 2001.

CHEVALIER, JEAN , GHEERBRANT, ALAIN – Dicționar de simboluri, vol.III, P-Z, Ed.Artemis, București, 1995.

Dicționar Biblic, Societatea Misionară Română, Ed. „Cartea Creștină”, Oradea,1995 .

ELIADE, MIRCEA, CULIANU, IOAN P. – Dicționar al Religiilor, ediția a II-a, trad.lb.fr. Cezar Baltag, Ed.Humanitas, București, 1996.

LOUIS, RENÉ – Dicționar de mistere, trad.lb.fr. Albumița Muguraș – Constantinescu, Ed.Nemira, București, 1999.

RIFFARD, PIERRE – Dicționarul esoterismului, trad.lb.fr. Gh.Pienescu, Ed.Nemira, București, 1998.

III. LUCRĂRI :

A. Debay – Histoire des sciences occultes: depuis l'antiquité jusqu'a nos jours, ed. Dentu, Paris 1860

ACHIMESCU, NICOLAE – India, religie și filosofie, Ed.Tehnopress, Iași, 2001.

ACSAN, ION , POSTOLACHE, ION LARIAN – Poezia Egiptului faraonic, București, 1974.

Alexandra Moșneaga: „Tainele ocultismului: Metode practice pentru dezvoltarea forțelor oculte ale omului”, Editura Marna Edyt, 1995.

Alexandrian: „Istoria filozofiei oculte”, Editura Humanitas, București, 2006;

André Nataf – Maeștrii Ocultismului, ed. Enciclopedică, București, 1995

 Arthur Cotterell – Oxford dicționar de mitologie, ed. Univers Enciclopedic, București, 2002

AZIZ, PHILLIPE – Magii secolului XX, Ed.Colosseum, București, 1995.

Baird T. Spaldind: „Viețile maeștrilor”, Editura Herald, București, 2006;

Bădulescu, Pr. Drd. Dan, New Age: o psedo-religie mondială, în “Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LII (2000);

BĂLAN, IOANICHIE,protosinghel – Convorbiri duhovnicești, vol.II, ediția a II-a, Ed.Episcopiei Romanului, 1990.

BĂLĂCEANU-STOLNICI, C-TIN – Dialoguri despre cele văzute și cele nevăzute, Ed.Harisma, București, 1995.

BENAZZI, NATALE , D’AMICO – Cartea neagră a inchiziției, reconstituirea marilor procese, Ed.Saeculum I.O., București, 2001.

BEZIANU, CLAUDE – Leș exorcistes parlent face à la sorcellerie, Le Cercle D’Or & Rivages, 1978.

BRĂTESCU, GHEORGHE V. – Vrăjitoria de-a lungul timpului, Ed.Politică, București, 1985.

BROSSE, JACQUES – Maeștrii Spirituali, Ed.Albatros, București, 1992.

CAMUS, DOMINIQUE – Puteri și practici vrăjitorești, anchetă asupra practicilor actuale de vrăjitorie, Ed.Polirom, Iași, 2003.

CARTOJAN, N. – Cărțile populare în literatura românească, vol.I, București, 1929.

CHIERA, E. – Sumerian Religious Text, Upland, 1924.

CHIFĂR, NICOLAE, pr. – Istoria creștinismului, vol.III,Ed.mitropolitană Trinitas, Iași, 2002.

CIAUȘANU, GH.F. – Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și nouă, „Colecția Academia Română” – Din viața poporului român; Culegeri și studii XXI, Ed.Librăriile Socec & Comp. și C.Sfetea, București, 1914.

Citiriga, Pr. Conf. Dr. Vasile, Taina omului și tragedia lui în epoca postmoderna, în “Ortodoxia”, nr.3-4 anul LVII (2006);

CLEOPA, ILIE, arhimandrit –Predici la duminicile de peste an, Ed.Episcopiei Romanului, Roman, 1990.

COHEN, A. – Talmudul, trad.lb.fr. C.Litman, Ed.Hasefer, București, 2000.

COMAN, MIHAI – Bestiarul mitologic românesc, Ed.Fundației Culturale Române, București, 1996.

Constantin C.Pavel: ,,Tragedia omului în cultura modernă” , Editura Anastasia, 1997;

CONSTANTIN, DANIEL – Civilizația Egiptului antic, Ed.Sport-Turism, București, 1976.

COSMA, TRAIAN – Ora de dirigenție în gimnaziu- îndrumări și texte în sprijinul profesorului diriginte, Ed.Plumb, București, 1994.

Crainic, Nichifor, Ortodoxie și etnocrație, Editura Albatros, București, 1997;

Culianu, Ioan Petru, Eros și magie în Renaștere 1484, traducere din franceză de Dan Petrescu, Iași, ed. Polirom, 2003

Cyril Scott: ,,Ocultism modern”(traducere, de Ilie N.Iliescu), Editura Princeps, București;

Dascălu, Pr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune, Editura Trinitas, Iași, 2000;

DAVID, P.I. – Călăuză creștină, Ed.Episcopiei Aradului, Arad, 1987.

Denis de Rougemont – Partea Diavolului, ed. Anastasia, București, 1994

Di Nola Alfonso, „Diavolul”, Edit. Big All, 2001

Durkheim Emile, Forme elementare ale vieții religioase, Ed. Polirom, Buc 1995

ELIADE, MIRCEA – Alchimia asiatică, Ed.Humanitas, București, 1991.

Eliphas Levi – înalta magie: Ritualul, ed. Antet

Eugeniu Sperantia – Contribuția la filosofia magiei; studiu informativ în filosofia religiunii, Tipografia „George Ionescu”, București, 1916

FLAVIUS, JOSEPHUS – Antichități iudaice, cărțile I-X, trad.Ion Acsan, Ed.Hasefer, București, 2000.

FLOCA, IOAN N.,arhidiacon prof.dr. – Canoanele Bisericii Ortodoxe, Ed.Polisib S.A., Sibiu, 1993.

GARÇON, MAURICE , VINCHON, J. – Le Diable, NRF, Paris, 1926.

Gh.V. Brătescu – Vrăjitoria de-a lungul timpului, ed. Politica, București, 1985

GIBSON, CLARE – Semne și simboluri, Ed.Aquila ’93, Oradea, 1998.

GOEN, JEAN – Loups, garous, vampire set autres monstres, C.N.R.S.-Editions, Paris, 1993.

GULIAN, C.I. – Lumea culturii primitive, Ed.Albatros, București, 1983.

Hazard, Prof. Paul, Gândirea europeană a secolului al XVIII-lea, Editura Univers, București, 1981;

HEGEL, G.W.FRIEDERICH – Prelegeri de filosofie a religiei, trad.D.D.Roșca, Ed.Humanitas, 1995.

HOMER – Iliada, Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1955.

Idem – Istoria și filosofia religiei la popoarele antice, Ed.Junimea, Iași, 1998.

Idem. – Ne vorbește părintele Cleopa, vol.IV, ediția a II-a, Ed.Episcopiei Romanului, 2002.

Idem. – Sărbătorile la români, vol.I-II, Ed.Fundației Culturale Române, București, 1994.

Idem. – Secretele Oracolelor Antice, „Colecția Enigmele Universului”, trad.M.Petculescu, Ed.Saeculum I.O., București, 2001.

INOAN, AURORA –Cartea științelor oculte, vol.I, „Colecția a 13-a Zodie”, Ed.Tineretul Liber, București, 1992.

Ioan Petru Culianu – Cult, magie, erezii: articole din enciclopedii ale religiilor, ed. Polirom, Iași, 2003

IOANNOY, MAPIΣ ANTΩNOΠOYΛOI – Nu vă lepădați de Hristos. Nu vă însemnați cu 666., Atena, 1987.

IONESCU-BOERU, C-TIN – Povestiri din Țara Faraonilor, Ed.Prietenii Cărții, București, 1997.

Jean-Paul Corsetti – Histoire de l'ésotérisme et des sciences ocultes, ed. Olimp, București, 2000

Joseph Maxwell – Magia, ed. Univers Enciclopedic, București, 1995

KINDER, H., HILGEMANN, W. – Atlas de istorie mondială, trad.M.Moroiu, vol.I, Ed.Enciclopedia RAO, București, 2001.

Levi- Strauss Claude, „Antropologia structurală”, Ed. Politică, 1978.

MALINOWSKI, BRONISLAW – Magie, știință și religie, trad. Nora Vasilescu, Ed.Moldova, Iași, 1993.

Mandorla, Jacques, Dezvoltați-vă puterile paranormale, traducere din limba franceză de Liviu Radu, București, ed. Nemira, 1999

Mantzaridis, Prof. Georgios, Globalizare și universalitate, Editura Bizantină, București, 2002;

Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Omul fără rădăcini, Editura Nemira, București, 2001;

MARIAN, SIM.FL. –Mitologie românească, „Colecția Științe sociale”, Ed.Paideia, București, 2000.

MASPÉRO, H. – La Chine antique, ediția a II-a, Paris, 1955.

Mauss Marcel și Hubert Henri, Teoria generală a magiei, Ed Polirom, Iași 1996.

MAUSS, M., HUBERT, H. – Teoria generală a magiei, trad.I.Ilinca și S.Lupescu, Ed.Polirom, Iași, 1996.

Mauss, Marcel și Schubert, Henry, Teoria generală a magiei, traducere de Ingrid Lupescu, Ilinca și Silviu, prefața de Nicu Gavriluta, Iași, ed. Polirom, 1996

Maxwell J., Magia, Ed. Univers Enciclopedic, Buc. 1995 Pavel Nicoară: ,,Despre preziceri, oracole și ghicit”. Editura Militară, București;

Mircea Eliade – Ocultism, vrăjitorie și mode culturale: eseuri de religie comparată, ed. Humanitas, București, 1997

Mircea Eliade: ,,Ocultism, vrăjitorie și mode culturale” (traducere din engleză de Elena Bartă) , Editura Humanitas, București, 1997;

MITRU, ALEX. – Legendele Olimpului, vol. II, Ed. Ion Creangă, București, 1983.

MODREANU, SORIN – Visul profetic, premoniția și alte fenomene paranormale, Ed. Artemis, București, 1994.

NATAF, ANDRÉ – Maeștrii Ocultismului, Ed. Enciclopedică, București, 1995.

NOLA, M. di ALFONSO – Diavolul, trad. Radu Gâdei, Ed. BIC ALL, București, 2001.

OLINESCU, MARCEL – Mitologie românească, Ed. Saeculum I.O., București, 2001.

PALOU, JEAN – Vrăjitoria, trad. F. Mihuț, Ed. Corint, București, 2003.

PAPUS – Kabbala – tradiția secretă a Occidentului, ediția a III-a, trad. R. Dumă, Ed. Herald, București, 2002.

Paul Ștefănescu – Magia înaltă, ed. Miracol, București, 1997

Paul Ștefănescu: „Misterele magiei”, Editura Phobos, București, 2005;

PAVELESCU, GHE. – Magia la români, Ed. Minerva, București, 1998.

PETRARU, GHE.,pr. – Ortodoxie și prozelitism, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei Trinitas, Iași, 2000.

Philippe Encause: ,,Științe oculte și dezechilibrul mental” , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002;

Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Transfigurare și secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume secularizată, în “Studii Teologice”, nr. 1-3, anul XLVI (1994);

Pr. Lector Dr. Teofil Tia: „New Age: religiozitatea erei post-moderne” , Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002;

Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Achimescu: „Spiritismul –o formă de religiozitate ocult-ezoterică” , în „Violența în numele lui Dumnezeu” , simpozion internațional, Alba Iulia, 2002;

Puric, Dan, Cine suntem, Editura Platytera, București, 2008;

Radu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Repere morale pentru omul contemporan, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007;

Robert Muchembled – Magia și vrăjitoria în Europa: din Evul Mediu până astăzi, ed. Humanitas, București, 1997

Roșe, Ierom. Serafim, Cartea Facerii. Crearea lumii și omul începuturilor, Editura Sophia, București, 2001;

SCHEIL – La loi de Hammurabi, Paris, 1906.

SCHURÉ, ÉDOUARD – Sanctuarele Orientului, Ed. Princeps, Iași, 1994.

SERVIER, JEAN – Magia, „Colecția ABC 7”, trad. B. Geangalău, Ed. Institutul European, 2001.

SOLÉ, JACQUES – Miturile creștine, de la Renaștere șa Epoca Luminilor, trad. G. Anania, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2003.

STAN, ALEX., pr. conf. dr., RUS, REMUS, dr. prof. – Istoria Religiilor- manual pentru Seminariile teologice,Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1991.

Sterea, Pr. Conf. Tache, Secularizarea și crizele contemporane, în “Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LX (2003);

TESTAS,GUY & JEAN – inchiziția, „Colecția inițieri”, trad. I. Cosgarea, Ed. de Vest, Timișoara, 1993.

THOMPSON, M.A.R.CAMPBELL – The devils and evil spirits of Babylonia, Luzac and Co. London, 1904.

Tullius, Mărcuș Cicero, Despre divinație, ediție bilingvă, traducere de Gabriela Haja și Mihaela Paraschiv, Iași, ed. Polirom, 1998

ȚUȚEA, PETRE – OMUL- tratat de antropologie creștină, Ed. Timpul, Iași, 2001.

VANDENBERG, PHILIPP – Blestemul faraonilor, „Colecția Enigmele Universului”, trad. M. Petculescu, Ed. Saeculum I.O., București, 2002.

Vasile Constantinescu: „Repere printre izvoare inițiatice: Dincolo de ocultism”, Editura Albatros, București, 2006;

VAȘILE, G.H. – Haiavatha- căpetenia pieilor roșii, Ed. Ion Creangă, București, 1992.

VERGOTE, ANTOINE – Psycoanalyșis,Phenomenological Anthropology and Religion, Leuven Univerșity Press 1998.

VERNETTE, JEAN – Ocultisme, magie, envoutements, Ed.Salvador Mulhouse, 1986.

VILLIERS, BOUE DE – Magia neagră, trad.lb.fr. Dan Jumară, Ed.Boema, Iași, 1993.

Yannoulatos, Anastașios, Ortodoxia și problemele lumii contemporane, Editura Bizantină, București, 2003.

IV. ARTICOLE ȘI STUDII :

ALEXE, GHE., magistrand – Practici magice și combaterea lor, în S.T., nr.7-8, seria ÎI, anul VI, septembrie-octombrie, 1954.

BUTNARU., GHE., magistrand pr. – Lipsa de temeinicie a spiritismului, în S.T., nr.5-6, seria ÎI, anul VIII, 1956.

CÂRCIUMARU, M., BITIRI, M. – Cele mai vechi picturi rupestre paleolitice din România, în Revista muzeelor și monumentelor, XLIX (1980), nr.1.

COJOCARU, HAR., asist. pr. – Legislația canonică a Bisericii Ortodoxe față de superstiții, magie, vrăjitorie și obscurantism , în S.T., nr.5-6, seria ÎI, an I, iulie-august, 1949.

CUVIOSUL NICODIM AGHIORITUL – Despre vrăji, în revistă Lumea credinței, septembrie 2003, București.

DOINA, E., MANOLEA, A. – Precogniția, retrocogniția și clarviziunea, în revista Astrologia, anul III, nr.1 (44), ianuarie 1998.

DOROBANȚU, ANDREI – Magia și nașterea științei experimentale, în Știință și tehnică , anul LI, nr.10-11, 1999.

Evenimentul, 31 octombrie 2002.

FULCANELLI – Misterele catedralelor: culorile marii opere, în revista Occulta, periodic al Academiei științelor oculte și a fenomenelor paranormale.