Magia de a Lungul Timpului

2. Magia de-a lungul timpului

„Dacă vrăjitoarea ar fi fost o revoltată, fenomenul ar fi căpătat o altă amploare. S-ar fi asistat la constituirea unei coeziuni.”

(Colette Arnould-„Istoria vrăjitoriei în Occident”)

Cel de-al doilea capitol al acestei lucrări urmărește prezentarea în mod succint a istoriei magiei, dar și influența pe care a avut-o asupra fiecărei societăți, de-a lungul timpului. Întrucât este imposibilă prezentarea acestui subiect de o vastitate și diversitate impresionantă într-un singur capitol, vor fi ilustrate doar anumite perioade emblematice în istoria magiei și a vrăjitoriei.

În acest sens, va fi prezentată originea acesteia, modul de formare, separarea de religie, pentru ca apoi, să aibă loc o incursiune în istoria Evului Mediu și a perioadei marcante a marilor arderi pe rug – secolele XV-XVII- Renașterea; etapă de referință a desfășurării magiei.

După această parte a lucrării va urma o nouă incursiune, aducându-se în atenția cititorilor Epoca Luminilor – secolele XVII-XIX, precum și secolele XX-XXI, perioadă care va aduce o perspectivă mult mai diferită asupra acestei practici .

În majoritatea perioadei Evului Mediu, activitatea acestor ființe mistice, a vrăjitoarelor și vrăjitorilor, chiar dacă era condamnată nu a dus la persecuții, neexistând pedespe în acest sens. Activitatea lor era tolerată. Lucrurile se schimbă odată cu secolele XIV-XV când, de această dată, cei care erau acuzați de vrăjitorie, în urma unui proces de judecată, erau condamnați la arderea pe rug, ceea ce era o persecuție veritabilă. În țări precum Germania, Anglia, Spania, această pedeaspă caracterizată printr-o violență ieșită din comun îi avea ca autori atât pe catolici, cât și pe protestanți. După cum se va observa în capitolul acesta, Magia a găsit o puternică rezistență în instituția bisericii, astfel că, vrăjitoarele, ereticii, erau principalele ținte ale Inchiziției.

Odată cu această latură a magiei prin care se explicau diverse fenomene, printre care și un fenomen denumit licantropie – transformarea omului în lup – la nivel creștinesc au avut loc practici de exorcism în urma posedării de către demoni a anumitor credincioși.

2.1. Magia și religia – până la separare

În ceea ce privește relația dintre religie și magie, conform lui Crawford H.Toy există 3 percepții. Conform primei percepții magia apare ca o formă săracă și degradată a religiei, conform celei de-a doua, magia apare ca părintele religiei și conform celei de-a treia, magia și religia sunt două fenomene independente, fără nicio legătură. Ideea conform căreia ar exista o legătură puternică între magie și religie se poate explica prin mai multe modalități. Printre acestea enumerăm credința conform căreia există o relație între zeitate și individ care a depășit barierele normale, apoi se poate considera că relația dintre cele două fenomene poate fi datorată și faptului că au fost interpretate greșit anumite aspecte care țin de religie, precum și termeni specifici, poate fi vorba despre credința conform căreia în religie ar exista ceva atât de impur și ambiguu încât să nu poată fi explicat decât prin faptul că ea ar fi un produs al magiei sau pentru că, pur și simplu, umanitatea nu ar putea să conceapă evoluția și continuitatea vieții fără să existe o puternică legătură între om și divinitate.

Pe de altă parte, contrar tuturor acestor concepții, există grupuri de cercetători care contestă dur existența unei legături între religie și magie susținând că dacă religia nu a existat dintotdeauna, atunci se poate la fel de bine considera că nu a existat niciodată, per a contrario, considerându-se că dacă magia a existat dintotdeauna, atunci la fel de bine, religia nu a putut exista.

La început nu exista o distincție între zei, dumnezei, demoni , puteri bune sau rele, abia de exista un sens vag al ideii de putere sau al ideii de viață. Existau câteva superstiții conform cărora animalele, plantele, corpurile cerești, părți ale corpului animal ș.a.d. erau capabile să producă rău omului, sau bine, depinzând de la caz, la caz. Acestea erau totemuri. Cu toate acestea, nu, aceste superstiții nu au trezit în om un sentiment aparte atunci când a fost vorba despre religie, cu tot ceea ce implică ea. Mai de grabă, ar trebui să se afirme că exact aceste mici superstiții, totemuri, au trezit în om doar presupunerea că ar exista o legătură puternică între om și o putere supraomeneasscă – dacă poate fi numită astfel – capabilă să-i facă bine, rău, fără a se putea explica modalitatea de a acționa, iar acesta era ceea ce Toy numește în lucrarea sa ”the germ of religion”.

Altfel spus, omul percepe la început doar că există o serie de agenți care îi pot face bine sau rău, nici măcar nu îi poate clasifica în zei – ca prieteni ai omului, sau demoni – ca inamici ai omului, această distincție apărând mult mai târziu.

Despre magician se știe că la început era privit ca un maestru al influențelor ocultismului, o un fenomen care exista dintotdeauna. El era doar un intermediar care putea controla aceste elemente ale ocultismului astfel încât să facă bine, să vindece boli, să omoare și să readucă la viață ș.a.d.. Altfel spus, era doar un om talentat care prezenta această dibăcie în stăpânire unor elemente care erau străine oamenilor obișnuiți, și nu se considera că el le-a adus pe pământ. Mai târziu însă, odată cu apariția unor forme demonice, de data aceasta el nu va mai apărea ca acel individ talentat, ci ca acel om care cunoaște arta magiei în detrimentul tuturor celorlalți subiecți pasivi, iar el poate oricând să devină un pericol pentru ei, cu atât mai mult cu cât odată cu organizarea societății oamenii încep să aibă tendința de a asocia doar ceea ce este benefic din partea magiei cu religia , care trebuie să existe în cadrul social . Astfel ajunge să se facă o distincție între preot și profet, ambii descendenți ai magiei. Preotul devine asociat cu partea prietenoasă a religiei, pe când reputația profetului devine îndoielnică. Această distincție apare și pentru că oamenii încep să dorească să existe legi și ordine în comunitățile lor.

Este greu de crezut că una dintre aceste percepții ar fi complet corectă. De aceea, mai departe, se va merge pe ideea că cele două fenomene au evoluat împreună, și că, în funcție de stadiul evoluției fiecărei societăți a trimufat una, sau cealaltă, dar bineînțeles, nu în totalitate. În fiecare societate, cultură, se vor regăsi reminiscențe ale existenței celeilalte. În cele din urmă, religia este asociată cu ordinea, iar magia cu dezordinea, ambele aspecte putând fi regăsite în oricare societate.

În legătură cu interpretarea religiei, totul ar trebui redus la două școli fundamentale: școala lui Edward Burnett Tylor, antropolog britanic, cu o activitate cuprinsă între anii 1832-1917 și școala lui Emile Durkheim, sociolog francez, a cărei activități se întinde între anii 1858-1917.

Pe de-o parte, școala lui Durkheim privea religia ca un simbol, o codificare pentru relațiile sociale, și nu un fenomen ca atare. Pe de altă parte, școala lui Tylor, în urma cercetărilor, ajunge la concluzia că religia este un altfel de produs al minții, aflat în strânsă legătură cu evoluția formelor religioase, pornind de la cele animiste până la cele mai complexe. Încercarea de a explica din punct de vedere psihologic această alegere a religiei a fost acordată foarte multă atenție etnopsihologiei (ramură a antropologiei care studiază viața unui popor și producțiile sale în raport cu însușirile lui psihologice specifice.). Astfel, unul dintre adepții eminenți ai școlii lui Tylor, James George Frazer (1854-l941) a ținut între anii 1912-1913 o serie de prelegeri ce aveau să fie antamate în unul dintre cele trei volume ale cărții ”The Belief in Immortality and the Worship of the Death” . Aceste prelegeri s-au concentrat asupra aborigenilor australieni relatând credințele acestora în nemurire, viață de apoi ș.a.d.

Pentru a retrăi această confuzie a religiei cu magia, se va observa, cum șamanismul este adus foarte aproape de ideea de religie în lucrările lui Mircea Eliade și explicat totuși, ca un fenomen deosebit de religie. Acesta explică în lucrarea sa Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului cum termenul șaman a fost folosit de către etnologi, în mod greșit, alături de vraci, vrăjitor, magician pentru a face referire la anumite persoane care erau înzestrate cu aceste abilități ce jonglau între magie și religie și erau recunoscuți de către toate societățile primitive. În același sens, autorul susține că pentru studiul istoriei religioase a fost folosit același termen iar toată această practică eronată conduce către o confuzie a magiei cu religia, dar și a înțelegerii corecte a termenului de „șaman” care acum pare a avea atât de multe atribuții.

Șamanismul, în stricto sensu este un fenomen religios de origine siberiană și central-asiatică. Înainte de a continua trebuie menționat faptul că există o serie de surse grecești care atestă existența unui șaman între secolele VI și V, în Grecia, care avea aptitudinea de a intra într-o stare de transă, de a călători în cele două lumi – cea de sus și cea de jos, să se afle simultan în două locuri ș.a.d. Ceea e atestă prezența și existența șamanilor sunt mărturiile scrise ale altor religii arhaice (chineză, tibetană ș.a.d.)

Din punct de vedere etimologic, cuvântul provine din limba rusă. Cu toate acestea, un alt cuvânt care îi este atribuit este tungus care provine din limba pali iar această posibilă etimologie se explică prin influențele indiene asupra religiilor siberiene. În centrul și nordul Asiei, viața magico-religioasă a societății se concentrează asupra ideii de șaman, dar acesta nu era nici mântuitorul sacrului și nici nu coordona întreaga activitate religioasă. În multe triburi preotul era șamanul, și deși fiecare familie avea un pater familias, el rămânea figura predominantă, ceea ce înseamnă că predomina viața religioasă a popoarelor. Chiar și în aceste condiții, el nu reprezintă religia acestor arii, și nu este o figură religioasă. Mircea Eliade susține că nu ar trebui ca religia popoarelor arctice sau turco-tătare să fie considerate drept șamanism, întrucât șamanul nu are legătură atât de strânsă cu religia. Faptul că există asemenea confuzie, se explică prin adevărul că orice religie mustește de experiența mistică a celor mai puternici și de excepție dintre adepții acesteia. Astfel, el transmite prin lucrarea sa ideea că „Șamanii sînt niște „aleși“ și (…)experiențele lor extatice au exercitat și exercită încă o puternică influență asupra stratificării ideilor religioase, asupra mitologiei, a sistemelor rituale. Dar nici ideologia, nici mitologia și ritualurile populațiilor arctice nu sînt o creație a șamanilor”.

Magia a luat naștere încă din cele mai vechi timpuri. În acest sens trebuie remarcat faptul că, fără îndoială, stabilirea cu exactitate a perioadei și a locului unde a apărut pentru prima oară este imposibilă, deși, foarte mulți antropologi, sociologi și cercetători în domeniu au încercat de-a lungul timpului. Este greu de specificat întrucât, ce- i drept, această artă apare ca perpetuându-se odată cu timpul care trece

Astfel, ”(…)din Antichitate până în zilele noastre, vrăjitoria îmbracă nenumărate înfățișări, vrăjitoarea fiind un fenomen aparte, ceea ce explică locul important pe care îl ocupă în literatură.” Vrăjitoarea, magia, vrăjitoria, se află în strânsă legătură cu ideea de ritual(de exemplu, ritualul de trecere, marca în societățile arhaice transpunerea individului dintr-o etapă a existenței în alta – la ritual, apela și vrăjitoarea pentru împlinirea vrăjilor sale de metamorfoză), iar ritualul se află în strânsă legătură cu tradiția, ceea ce ar explica apariția acestor fenomene în literatură. În secolul al XXI-lea, s-a renunțat aproape complet la tradiții. Acest lucru a făcut astfel încât operele literare să devină un cadru care asigură o împlinire individului, o metodă prin care el se poate raporta la ”o conduită”, prin care poate înțelege trecutul. Câteva dintre operele literare care amintesc magia, dar și figura vrăjitoarei, percepția asupra ei schimbându-se atât pe plan vertical, de la o cultură la alta, cât și pe plan orizontal prin scurgerea timpului, și care, infiltrează anumite accente mistice, ar fi : Vrăjitoarea din casa cu stafii a lui Theodor Constantin , La țigănci a lui Mircea Eliade, Vrăjitoria a lui Jean Palou, Vrăjitoarea a lui Aleksandr Kuprin, Voinicel și vrăjitoarea cea albă a lui Petre Crăciun ș.a.d..

Despre vrăjitoare se știe că se află în strânsă legătură și cu mitologia. Conform lui Roger Caillois, „situațiile mitice reprezină conflicte psihologice, iar eroul este o proiecție a individului”. Pentru a exista un erou și un conflict, este necesar un personaj a cărei existență să fie supusă suspiciunilor: vrăjitoarea, în acest caz.

Universul magic a fost și va rămâne ”o lume a femeilor așa cum sunt și divinitățile protectoare sub egida cărora operează ele, toate fiind zeități lunare: Artemis, Diana, Hecate, Selena” . Chiar și în povestea războiului troian, în Iliada lui Homer apar figuri feminine magice, precum Circe si Medeea, care desi sunt ambele considerate magiciene reprezintă două tipuri complet opuse de vrăjitoare,una fiind bună și blândă iar cealaltă rea și răzbunătoare.

Pe lângă aceste personaje, a căror existență reală este puțin credibilă,”istoria ne permite să bănuim că în Perisa, în Caldeea, în Asia Mică, în Egipt au existat școli în care se preda învățătura magică”. Cea mai importantă instituție din Antichitate care a îmbrățișat această practică a fost chiar Școala de la Alexandria, care reprezenta doctrina magiei pure.

Lumea greco-romanilor , în primele 2 secole ale evoluției sale a încurajat si protejat magia transformând-o în fundația unei filosofii deosebite.„Școala din Alexandria reprezintă doctrina magiei pure: ea ține echilibrul între scepticismul aparent al savanților și credulitatea grosolană a maselor, prada orfeoteleștilor, a preoților veroși ai lui Isis, și ai șarlatanilor, de to felul”.

Până în secolul IV magia și religia au fost confundate, neputând fi remarcate mari diferențe intre ele. De astfel, se poate considera că ele au evoluat împreună, în cele din urmă, nu este necesară o aprofundare a activităților bisericești pentru a observa faptul că majoritatea religiilor au păstrat si ulterior anumite ceremonii care se regăsesc în actele magice. De exemplu, în România, în acest sens, se amintește Boboteaza. În multe zone din țară, chiar și în Bucovina, în ziua de Bobotează se presupune că se inițiază și se prind farmecele și descântecele, se crede că cerul se va deschide și animalele vor vorbi.În seara de Ajun, înainte de culcare, se iau cărbuni din vatră și se denumesc cu numele tuturor membrilor familiei, iar cărbunele care se stinge primul indică decesul membrului care îl deține. De asemenea, fânul care este așezat sub fața de masă și bulgării de sare care se adaugă în hrana animalelor le feresc de farmece, de boli, de duhurile rele.

Diferența dintre cele două se remarcă în momentul în care ambele încep să se specializeze; o specializare de ordin social avându-și rădăcinile în cauze politice și psihologice. Astfel spus, progresul ajunge să poziționeze religia înaintea magiei, întrucât zeii se află deasupra umanității și rugăciunile sunt mijlocul prin care pot fi înduplecați să își ațintească atenția și mult mai marea putere asupra omenirii.

Pe de altă parte, această favorizare își are explicația și în faptul că este mult mai facil și comod să te apleci în fața regilor, creând o stare favorabilă religiei. După cum se știe, chiar din istoria statului român, apariția primelor pravile a putut să aibă loc prin coalizarea statului (a regelui)cu biserica; „domnitorii au căutat să își atraga vârfurile clerului, precum și activitatea bisericească(…)”. Astfel, biserica fiind o mare putere în stat permitea regelui să își exercite controlul politic, iar prin recunoașterea bisericii de către rege, aceasta își sporește credibilitatea în rândul cetățenilor, ceea ce aduce cu sine scăderea importanței și a veridicității magiei.

În secolul IV, odată cu acceptarea creștinismului ca religie oficială a Impreiului Roman se schimbă definitiv statutul magiei, aceasta fiind considerată păstrată din riturile vechi, în timp ce religia si-a urmat propria evolutie, adaptându-se unei lumi moderne.

Religia în cadrul căreia magia ocupă un loc aparte este iudaismul, în sfera căruia s-a dezvoltat Kaballah. Despre Kaballah se cunoaște că ar fi fost fondat în secolul al III-lea înainte de Hristos, dar care, însă, a rămas doar o tradiție secretă până la începutul secolului al XV-lea. Kaballah”(…)explică viața, progresul și evoluția prin reîncarnarea individului (formă individuală permanentă)în vietile sale succesive, și își sprijină teoriile metafizice pe o mistică numerică”

Înainte de răspândirea creștinismului nu exista o religie oficială adoptată de mai multe popoare, ci erau diferite zeități, fiecare având atribuții diferite, și care nu semănau de la o civilizație, la alta. Imperiul Roman, atunci când cucerea o cetate, asimila și zeitățile străine – proces denumit interpretatio romana – , însă numai în cazul în care cultura, respectiv zeitățile acelei civilizații se asemănau cu ale lor, păstrând în continuare și vechile tradiții și obiceiuri religioase. Dacă se întâmpla să supună un grup etnic complet diferit, cu care nu avea similarități culturale și religioase, și nu erau compatibili , religia poporului mai slab era prohibită, dar nu eradicată complet, ci aceasta căpăta statutul de magie.”Această evoluție era cu atât mai profundă cu cât înfrângerea unei națiuni demonstra slăbiciunea zeilor săi, transformându-I în genii sau demoni cărora li se putea reproșa inferioritatea și li se puteau da porunci. Puterea lor era redusă în raport cu omul, iar capacitatea lor de a face bine, de a-și proteja fidelii, lasă intactă aptitudinea lor de a face rău,de a opera în întuneric si în secret”.

Încetul cu încetul, magia insăși s-a despărțit în două ramuri: în magia neagră, goetia, care era prohibită, și în magia albă, teurgia, care se regăsea în unele ceremonii religioase.

Pe de altă parte, Imperiul Roman s-a confruntat și cu numeroși șarlatani, astrologi falși, escroci și vrajitori a căror artă deși era îndoielnică, reușeau să-i înșele într-o așa măsură pe oamenii de rând încât provocau foarte multe probleme în societate. Din cauza acestora, din motive de siguranță generală au fost introduse anumite legi care pedepseau aspru actele magice in general, cu foarte puține excepții.

În Iudeea, însă ,aceste interdicții au fost aprobate, nu din motive sociale, ci din pricina unor principii pe care se baza religia respectivă; principii care condamnau voința liberă, nesupunerea și orgoliul, aspecte care stăteau la baza filosofiei magice. Cu toate că ulterior creștinismul i-a urmat exemplul și a înăsprit legile împotriva magiei de orice fel, rămășițe ale doctrinei magice au continuat să existe, dar de această dată în formele ei cele mai triviale și puțin luminate, practicile magice fiind efectuate de diverși fanatici ? care nu aveau pregătirea sau inteligența necesară.

În secolul al VII-lea prin Pactus Legis Almannorum vrăjitoria primește același statut ca otrăvirile, fiind pedepsite la fel. Astfel, dacă un bărbat liber acuza o femeie de vrăjitorie aceasta putea fi disculpată doar în cazul în care 12 bărbați jurau pentru inocența ei sau dacă o rudă o apăra prin luptă. Dacă cel din urmă câștiga lupta presupusa vrăjitoare își recăpăta libertatea iar acuzatorul trebuia să plătească o amendă. De asemenea, se va observa că cele suspectate sau condamnate erau de obicei femeile. Motivul pentru care se întâmpla acest lucru este faptul că în acea perioadă femeia era considerată supusă de către puteri malefice, aparținând unor spirite cosmice și a unor puteri întunecate opinie argumentată prin existența ciclului său menstrual, neînțeles în acele timpuri.

Odată cu procesul de creștinizare credința în vrăjitorie a fost considerată doar o superstiție. Consilul din Leptines a promulgat în anul 744 Lista Superstițiilor prin care a interzis sacrificiile aduse zeităților și invocarea demonilor, dar a avut loc și această condamnare a opiniei conform căreia femeia ar fi rodul unor puteri întunecate. În practică, însă, această opinie a fost cu greu depășită.

2.2. Etape de referință – Evul Mediu, Renașterea, Iluminismul, Epoca modernă

Evul mediu al magiei

Acest univers magic al începuturilor Evului Mediu era caracterizat prin multitudinea practicilor magiei populare și ale vrăjitoriei arhaice. Ambele tipuri de magie își regăsesc rădăcinile în obiceiurile străvechi ale populațiilor celtice, latine, germanice ș.a.d.

Aceste practici străvechi se află în strânsă legătură cu reminiscențele vechiului păgânism indo-european, cu toate cunoștințele legate de vindecarea diferitelor răni prin folosirea plantelor tămăduitoare și vindecarea diverselor răni și leziuni. Cu toate acestea, Sft Augustin din Hipona, în perioada teologiei școlastice (secolul V), declară aceste practici ca fiind inventate de Satana.

În Epoca Medievală magia a fost privită ca ceva malefic precum reiese și din lucrarea lui Isidor din Sevillia “Etimologiile “’, lucrare care datează din secolul al VII-lea, și care, a jucat un rol foarte important pentru formarea opinei publice referitoare la acest subiect, pe tot parcursul Evului Mediu, dar și după. El susține că magicenii sunt malefici, iar pe lângă această afirmație, Isidor alcătuiește și o listă a magiilor prin care amintește preponderent de variantele de divinații(geromanția prin intermediul pământului, hidromanția prin intermediul apei, aeromanția prin intermediul aerului, piromanția care are la bază focul, incantația care reprezintă o serie de rostiri verbale ș.a.d.) și ghicitul norocului . El are convingerea prin enumerarea acestor lucruri necurate că omul va înțelege că, în practicarea și tolerarea lor, se asociază, în mod greșit, cu demonii. Aceeași idee o reîntâlnim în secolul V la marele teolog Sft Augustin care este posibil să îl fi influențat pe Isidor prin lucrările sale anterioare, dacă acesta a avut acces la ele.

Acest secol, deși cunoscut ca fiind mult mai puternic în revolta contra vrăjitoriei, este totuși plin de controverse. În acest sens îi amintim pe Charlemagne care a susținut în vremea sa că arderea pe rug este o practică necreștină, pe episcopul de Lyon, care a susținut că vrăjitoarele nu sunt niște ființe supranaturale. Dar aceste viziuni nu au avut niciun impact benefic asupra stadiului în care se afla societatea, întrucât oricum Inchiziția a înrăutățit situația odată cu apariția sa.

Următorul chip recunoscut, adept al credințelor lui Isidor cu privire la pedepsirea magiei ,este Hugues de Saint-Victor. Acesta, 5 secole mai tărziu clasifică magia organizând-o în 5 grupe : mantica(cuprinde necromanția precum și cele elemente principale: pământ, apă, foc, aer), mathematica (haruspicii, augurii și horoscop ), sortilegium (un fel de profeție), maleficum (reprezintă vrăjitoria în forma pură) și prestigium (iluzia). Pe lângă această enumerare a categoriilor de vrăji, Hugues definește magii în felul următor : „(…)cei care prin descântece, legături demonice sau alte forme de leacuri nelegiuite comit acte oribile cu ajutorul și prin încurajarea demonului”. Astfel, „maleficii” sunt cei care omoară oameni prin intermediul farmecelor și îi înșeală prin iluzii. În același timp se poate concluziona că acesta era un adept al credințelor conform cărora inclusiv vindecarea reprezenta un act de indisiciplină religioasă, răul cauzat prin intermediul vindecării – utilizată în toată Europa Medievală – fiind mai de grabă un rău spiritual decât fizic.

Astfel, atunci când vorbea despre vindecare prin magie, autorul se referea la descântece și folosirea a diferite plante sau organe ale animalelor pentru curățire. A fost un impediment în dezvoltarea medicinei, întrucât medicul care considera că o anumită plantă, datorită proprietăților sale putea vindeca o boală trebuia să pună înaintea vieții pacientului problema dacă acele proprietății nu provin din vreo forță ocultă. De asemenea, anumite descântece semănau perfect cu rugăciunile și era greu de determinat care erau elementele magice. Pentru a da forța magiei, însă, se presupune că se folosea o anumită combinație de cuvinte, care deși nu însemna nimic în limbaj curent, avea efect curativ. Un exemplu relevant ar fi: „"Lazarus, veniforas" (Ioan 1 1 : 43 ),apoi adăuga : "Christus + stonat + Iesus predicat + Christus regnat + erex + arex++ rymex + Christi eleyzon + eeeeeeeee". Cuvîntul regnat (domnie) sugerează evident cuvîntul rex (rege) care generează atunci seria erex + arex + rymex.””.

Magia sub forma iluzionismului era asociată cu o practică demonică ce consta în deformarea realității și distorsionarea percepției individului, conform lui Isidor.

Tot Isidor distingea între magie albă și magie neagră în funcție de scopul urmărit, dar fără îndoială, indiferent care era acesta, în continuare magia era considerată un act demonic. Vrăjitoria putea să constea în rănirea dușmanului prin otrăvire cum fusese cazul unei femei din Appenzel care își omorâse vecina prin această acțiune.

Magia erotică era un alt act de vrăjitorie care desemna ademenirea partenerilor prin întreținerea raporturilor sexuale cu aceștia. Ideea de magie neagră a acestei practici pornește prin asocierea cu păcatul originar și reprezenta manipularea, dar și violarea libertății indivizilor căzuți sub vrajă, prin faptul că nu mai exista liberul arbitru pentru aceștia.

Pe la sfârșitul secolului XIV, începutul secolului XV necromanția este condamnată de către profesorii de teologie de la Universitatea din Paris. În acest sens, autorii lucrării „Magia și vrăjitoria în Europa, din Evul Mediu până astăzi” amintesc câteva cazuri : Jeanne de Navarra a fost condamnată pentru uciderea fiului vitreg prin folosirea necromanției fapt ce ar fi reiețit din propriile relatări adresate confesorului acesteia, Eleanor Cobham, ducesă de Gloucester, apelase la un meșter pentru prezicerea viitorului dorind să afle dacă tronul monarhului va reveni soțului ei ș.a.d. Dintre pedepse este amintită cea a lui Bolingbroke, un învățat pasionat de necromanție care „a fost spînzurat, sfîrtecat, decapitat și tăiat în bucăți,”

Trebuie menționat faptul că în jurul secolului XIII orice act magic ajunese să fie considerat o venerare a diavolului iar pedeapsa consta în moarte prin ardere pe rug, suficientă fiind în acest sens prezumția de vinovăție, nu era necesară dovada cu probe.

În secolul XV apare o nouă lucrare denumită „Cartea artelor interzise”, de astă dată a lui Johann Hartlieb, scrisă în germană. Se presupune că scriitorul fusese un adept al practicilor oculte care renunțase la acestea și se întorsese la creștinism iar cartea lui cuprindea o serie de informații legate de practicile oculte, dar și permanentul sfat de a nu fi practicate; ba chiar relatează că pentru invocarea grindinei o vrăjitoare i-ar fi spus că mai întâi îl reneagă pe Dumnezeu, și apoi, primește ceea ce a cerut de la demoni.

În Antichitate se remarcă în scrieri abordarea magiei prin încărcarea a diferite lucruri pământești cu puteri supranaturale (peștișorul care putea opri navele ennone, sângele caprei care poate sparge un diamant, plante folosite în diferite scopuri de către practicienii magiei ș.a.d.). Astfel, în secolul XIII se încearcă o transformare a magiei de către Guillaum d' Auvergne, în ceva mult mai pământesc, mai uman, iar pe la sfârșitul secolului al XV-lea deja Marsilio Ficino scria destul de vag despre puterile care provin de la stele, de la planete, de la plante ș.a.d., și care pot fi folosite de către om în beneficiul său.

Astfel, se remarcă din nou faptul că această perioadă a fost încercată de două concepții fundamentale, ușor contrare. Pe de-o parte se vorbește despre magia demonică, cea care implică prezența diavolului în săvârșirea anumitor acțiuni precum învingerea dușmanului, incita la ură sau iubire, împlinirea ș.a.d. Pe de altă parte, se observă existența magiei naturale, ca un fel de știință prin care se pot obține aceleași beneficii, dar nu invocând diavolul sau alte entități care ar intra în sfera religioasă, ci prin exploatarea acestor bogății oculte ale naturii.

Renașterea magiei

În perioada Renașterii se poate sesiza că se insistă foarte mult asupra femeii seducătoare, răspândindu-se acea idee a ademenirii prin intermediul magiei. Se observă în această perioadă idolatrizarea laturii feminine, fiind desființată vechea imagine a vrăjitoarei urâte,călare pe mătură, din așa-zis etapă „clasică”a vrăjitoriei.. În această etapă a vrăjitoriei se întorc zeități precum Venus, Cibele, întruchipând frumusețea și isipita.

Altfel spus, ”acțiunea magică are loc printr-un contact indirect (virtualem seu potentialem) prin sunete și figuri care își exercită puterea asupra simțurilor văzului și auzului„

În același timp, la sfârșitul secolului XV au loc foarte multe procese de vrăjitorie în Europa, accentuându-se interesul pentru un nou tip de magie, deoarece prin cercetarea unui vechi tratat, Picino devine autorul unei lucrări denumite „Trei cărți despre viață”, preponderent despre obiectele naturale în care se regăsesc puterile cerești și despre Kaballah ca singura latură eficace a magiei. Mai târziu un alt umanist , pe baza acestei lucrări, desemnează cuvântul Iisus ca fiind un cuvânt producător de miracole. Astfel, în mijlocul vânătorii de vrăjitoare, indivizii Renașterii se vor regăsi într-o controversă : pe de-o parte persecutarea celor care greșesc, pe de altă parte dorința de a cerceta și de a înțelege această magie naturală.

Un rol important în această prăduire l-a avut Elveția, remarcându-se prin participarea mult mai amplă la aceste evenimente decât oricare alt ținut. Pe de altă parte, schimbarea în ceea ce privește procesul de ardere pe rug, începe tot aici, odată cu Revoluția franceză.

Trebuie de asemenea speicificat faptul că se cunosc date care confirmă că în Elveția aveau loc, în diferite zone, persecuții împotriva vrăjitorilor, care erau cetățeni amestecați, creștini și evrei. Din acest motiv, se pare că în secolul XIV a avut loc, ca o formă de revoltă, un complot în vederea răspândirii ciumei și a molimei pus la cale de către aceștia. Conform declarațiilor din acea perioadă, se crea o nouă sectă care avea să marcheze ceea ce s-a numit sabatul vrăjitoarelor, după Nider.

Acest sabat era o întâlnire a vrăjitoarelor, la miezul nopții, când membrii făceau farmece, săvârșeau sacrilegii; conform unor declarații practicau și canibalismul, ucideau prunci nebotezați, îl renegau pe Dumnezeu și se închinau diavolului, dar certitudinea în ceea ce privește existența reală a acestei manifestări este îndoielnică, nedescoperindu-se niciun proces prin care să fi fost cineva acuzat de „maleficium”în acea perioadă.

Între anii 1482 și 1486, inchizitorul Institioris, autorul lucrării Malleus Maleficarum susținea că ar fi judecat și condamnat un astfel de sabat alcătuit din 48 de persoane. Nu există dovezi clare în legătură cu acest lucru, în afară de faptul că în acea perioadă s-a înregistrat în Elveția o perioadă de flagel și foame.

În această perioadă demonii se ascudeau peste tot: „Dușmani ai neamului pământesc, spirite logice, dar luând lucrurile fără să le judece, subtili în răutatea lor, pasionați să facă rău, mereu gata de un nou șiretlic.Înșală mințile, întinează inimile(…)anume prin puterea cărnii îi domină cel mai mult pe oameni”. Din acest citat reiese că în atenția judecării erau în primul rând femeile, întrucât se considera că erau ființe slabe, care puteau ceda ușor tentației, dar și femei rele, după cum reiese din aceeași operă a inchizitorului.

Geneva a fost foarte afectată de acest sabat al vrăjitoarelor, înregistrându-se în perioada comploturilor care aveau ca scop aducerea molimelor, a ciumei, în 1530 decesul a 7 persoane iar în 1571 decesul a 49 de morți, în ambele situații comploturile fiind pedepsite asupru prin 29 de execuții, ulterior 139 de procese.

Între anii 1560 și 1670 vânătoarea de vrăjitoare atinge apogeul, întrucât evenimente normale erau asociate cu vrăjitoria. Această sete de dreptate cerea ca suspecții să fie pedepsiți prin moarte pentru furtuni cu grindină, calamități naturale, evenimente de forță majoră, toate incredibil de facil de asociat cu ideea de magie neagră. Spre deosebire de ceea ce se susținea în paragrafele anterioare în lucrare, și anume că de obicei erau pedepsite femeile pentru vrăjitorie, de această dată, în ținutul Vaud se înregistrează un număr remarcant de bărbați executați pentru practicarea magiei; număr care reprezenta un sfert din numărul total de bărbați uciși , din toate ținuturile. Din totalul de decese, la Lucerna au fost înregistrați 505 decese, la Zliric 220, la Soleure 1375, la Grisons 545, Geneva 33, Jura 191.

Nici Germania, deși Carol Quintul trebuia să răspundă pentru libertatea germană, nu a ezitat să publice un nou edict denumit Constitutio criminalis Carolis; edict prin care dedica trei fragmente vrăjitoriei, aprobând astfel pedepsirea lor. În același edict are loc și exemplificarea motivelor de reținere a lor: găsirea prafurilor magice asupra lor, a amuletelor, a altor obiecte suspecte ș.a.d.

Pentru a descoperi persoanele care practicau magia, existau 3 modalități de a le cerceta însemnele diavolului pe trup, din perioada inițierii lor. Astfel, la Geneva se cerceta această urmă a demonilor cu foarte mare atenție, dar au găsit similitudini doar la un caz din dousăprezece, și nu puteau să fie siguri de acela ca fiind un semn real al practicării magiei. Medicii din Vaud au descoperit și ei semnul diavolului, dar a existat un singur caz în acest sens. Cu toate acestea, oricum în timpul proceselor, foarte puțini încercau să verifice semnele pentru a constata dacă întradevăr judecă în mod echitabil procesul.

Ultimul proces a avut loc în Elveția și s-a succedat cu acuzarea de vrăjitorie a unei tinere care ar fi vrăjit-o pe fiica șefului său, întrucât aceasta manifesta simptome tradiționale ale vrăjitoriei, și anume tuse în urma căreia regurgita cuie și ace. Această pedeaspă, decapitarea tinerei Ana Goldi, nu a fost primită de către societate ca altceva decât o eroare, și a fost criticată pentru acest lucru. Astfel societatea se afla în fața semnului că venise timpul unei schimbări.

Iluminismul magiei

Arderea pe rug a luat sfârșit prin puterea unor voci care s-au opus demersurilor de acest tip ale autorităților. Vocile aparțineau lui Spee, Tanner și Wier, dar trebuie reținut că în ciuda protestelor lor vehemente, torturarea și persecutarea nu au încetat imediat. Ei au încercat să se impună prin diferite metode. De exemplu, profesor de drept, Wier, și-a exercitat influența asupra ducatului Kleve care a hotărât că orice proces asemănător se poate desfășura doar sub supravegherea ducelui. Leibnitz, prieten cu Spee, iar prințul Filip de Schonburn, fost învățăcel al lui Spee au decis la sfătuirea acestuia, încheierea oricărei astfel de manifestații pe teritoriile lor.

Thomassius este un alt chip al intelectualilor care a studiat vrăjitoria și ca jurist a condamnat persecuția și tortura. Frederic Wilhem este o altă figură care a interzis asemenea procese pe tărâmurile sale.

De asemenea, pe tărâmul Austriei, Maria-Tereza a promulgat un decret prin care a decis că toate procesele de vrăjitorie aparțineau acum jurisdicției imperiale. Împărăteasa susținea: „În timpul domniei Noastre nu s-a descoperit până acum niciun magician autentic, vrăjitor sau vrăjitoare, dar procesele de acest gen s-au întemeiat întotdeauna pe înșelăciunea datorată răutății, pe prostie sau pe demența acuzaților, sau orice alt viciu(…)”. Prin această replică împărăteasa desființa orice posibilitate de denunțare prin astfel de acuzații.

Cu toate că se observă această clară reglementare a situației, în același timp trebuie înțeles că această perioadă a masacrării presupușilor magicieni duarse mult prea mult timp pentru a putea fi eradicată rapid. Existau în continuare locuri în care se mai practicau, din ignoranță, răutate, lipsă de dorință de a evolua, procesele de executare. În cele din urmă, chiar Polonia fusese cea mai sângeroasă dintre toate, este greu de crezut că ar fi oprit atât de rapid aceste lupte imaginare. În schimb Rusia, Ungaria, care practicaseră acest lucru doar din teama provenită din tradițiile în care vrăjitorul ar fi fost chiar mai puternic decât diavolul, precum și Anglia, reușiseră să pună capăt acestui măcel.

Un alt motiv pentru care a fost grea despinderea de acest obicei a fost faptul că superstițiile erau foarte bine înrădăcinate în cultura oamenilor iar pentru depășirea acestei situații era necesară eradicarea acestora. Marii intelectuali ai vremurilor nu negau existența unor superstiții, dar cereau să se renunțe la cele ridicole care aduseseră civilizația într-un asemenea punct.

De asemenea, situația a mai persistat o perioadă deoarece, nu este de neglijat faptul că unii indivizi, antrenați în acest joc de-a v-ați ascunselea dintre autorități și presupuși vrăjitori căutau să practice vrăji în ideea de a se răzbuna. Aceștia erau în continuare pedepsiți, dar de data aceasta nu mai era vorba despre o nevoie acerbă de a distruge alți semeni pe care îi considerau în slujba diavolului, ei se raportau la cazuri individuale.

În secolul al XVIII-lea situația anterioară este criticată chiar și de Grigore cel Mare care rămăsese fără o serie de cărți în acest război. El se adresează judecătorilor mirat de presupunerea lor că atâția oameni practicau magia, când ei nu făceau altceva decât să viseze la o altfel de viață, îmbogățită prin pacte cu diavolul, susținând că ei însăși credeau în cel necurat din moment ce au acționat astfel, ghidați de credința că oricine ar putea să cadă unor seducții prin care se promite stăpânirea a mii de comori. În loc să fie cercetată situația în ospicii sau spitale oamenii erau trimiși la arderea pe rug.

Părintele Feijo, din Spania, se pronunța și el asupra întregii situații:„A fost o vreme, în țările în care stăpânea acest flagel, când exista o excesivă credulitate a celor care culegeau informațiile, multă imbecilitate din partea delatorilor și a martorilor și multă vanitate chiar la cei care erau acuzați(…)„

În această perioadă se observă cum spiritul rațiunii învinge credulitatea celor cauzatori de masacre iar demonul luxurii este învins, el devenind nimic altceva decât un simbol care putea indica păcatele oamenilor.

Secolele XX-XXI

Evoluția tehnologiei în aceste perioade îndepărtează individul de originile sale. Cu toate că, din foarte multe puncte de vedere a avut loc o evoluție, el se regăsește singur, de cele mai multe ori. Este înconjurat de publicitate și de tot felul de practici de zi cu zi care să-l ajute, dar el nu reușește să mai găsească imagiena tradițională la care să se poată raporta. Individul din acest secol al vitezei se lovește de realitatea surdă a nepăsării, singur într-o mare de adevăr, uneori spus, alteori nespus.

Antrenat în acest joc al societății, al luptei pentru drepturile sale, al bătăliilor duse pentru drepturile altora, al luptei împotriva sărăciei, aproape pare că este cuprins ca într-o cușcă în această realitate absurdă. Pare că a lăsat în urmă vrăjitoria, magia, ocultismul, în cele din urmă, el poate acum să vadă în orice un lucru diabolic.

Cu toate acestea, se pare că individul întotdeauna va lăsa loc ocultismului în viața lui, într-un fel sau altul. P Bogatârev susține într-un studiu efectuat în Rusia în perioada 1923-1926 că acum vrăjitorul oferă ore de consultație în diferite sate și ajunge să câștige chiar 4000 pe an.

De asemenea, se putea observa faptul că indivizii mai de grabă ar fi renunțat la credințele lor religioase decât la cele populare. În foarte multe practici, omul își amintea vorbe din străbuni, a căror pronunțare avea să-l ajute să rodească pământul, să dea vaca lapte, să facă găina pui, să rodească pomii ș.a.d. În acest sens omul a continuat să schimbe ținuturile care l-au înconjurat de-a lungul timpului, dar nu a acceptat să se schimbe pe el însuși. Acea eradicare a superstițiilor care se încerca în perioada Epocii Luminilor nu a fost posibilă. Ceva atât de bine înrădăcinat, care se joacă cu temerile omului, nu poate să dispară niciodată, poate doar să ia alte forme, tolerante.

În același timp, este adevărat că vrăjitoria este mult mai răspândită la țară decât la oraș, iar acest lucru se poate explica prin faptul că la acest nivel nu a avut loc o industrializare atât de puternică, oamenii nu au fost adăpostiți de tot felul de intemperii care pot aduce epidemii și distrugerea ogoarelor sau a animalelor domesticite. În această situație, el va apela la ce are la îndemână și s-a dovedit util, într-un fel sau altul, de-a lungul timpurilor. Pe de altă parte, într-un mediu atât de restrâns, în care oamenii se cunosc între ei, nu se simt limitați în a considera vraja o aliată sau un inamic.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că, într-un secol care marchează evoluția individului, el nu mai caută să răspundă unui rău, printr-un alt rău. Astfel, imaginile vrăjitoriei pe care el le va păstra sunt strâns legate de imaginea vindecătorului, a ghicitorului, a celui care descântă, mai pe scurt a unui magician cu intenții curate. Individul tinde să îmbrățișeze magia albă iar odată cu eradicarea ignoranței, el nu mai are cum să fie acuzat de o blasfemie : ceea ce face este corect și nu cauzează rău nimănui.

Nu este exclus nici faptul că lumea de astăzi îi oferă toate narcoticele, astfel încât, să îl țină departe de ideea de vrăjitorie. Astfel, luând un exemplu din domeniul publicității, se poate constata faptul că publicitatea creează o “filosofie de drogați”.Indivizii devin dependenți de cotidian, ei nu mai au timp să se raporteze la altceva.

Cu toate acestea se întrezare o percepție asupra vrăjitoriei și a dorinței de a păși într-un tărâm mistic, prin publicarea cărților Harry Potter.

Bibliografie

Arnould, Colette, 2008, „Istoria vrăjitoriei în Occident”, Ed. Lider, București

Brune, Francois , 2003, ”Fericirea ca Obligație”, Ed Trei, București

Caillois, Roger, 2000, „Mitul și omul”, Ed. Nemira, București

Chiș, Ioan, 2012, „Istoria statului și dreptului românesc”, Ed. Universul Juridic, București

Coman, Mihai, 2003, ”Mass media mit si ritual o perspectivă antropologică”, Ed. Polirom, Iași

Culian,I.P., 2003, „Eros și magie în Renaștere”, ed. Polirom, București

Eliade, Mircea, 2014, „Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului”, Ed. Humanitas, București

Maxwell J, 1995, „Magia”, Ed.Univers Enciclopedic, București

Muchembled Robert, 1997, „Magia și vrăjitoria în Europa”, Ed. Humanitas, București

Tierney Helen, 1999, cap.„German kingdoms of early Medieval Europe” din ”Women’s studies encyclopedia”, vol. II, Ed. Aldwych Press, Londra

Toy, C.H., 1899, ”Relation between Magic and Religion”, The Journal of the American Oriental Society, volume 20, 1899, pp.327-331, accesat mai 2015 la adresa [https://archive.org/details/jstor-592340]