Magazine Online de Comert Electronic, Solutii Tehnologice de Implementare
INTRODUCERE
Comerțul electronic dă posibilitatea companiilor de a-și mari veniturile prin deschiderea accesului spre piețele din lumea întreagă și îmbunătățirea profitabilității.
Cum competiția de a câștiga clienți prin intermediul internetului devine tot mai acerbă, intuiția pentru nevoile clientului, comportamentul de cumpărător și de navigare este cu atât mai valoroasă. Înțelegerea nevoilor clientului si comportamentului acestuia ajută companiile din domeniu să conceapă și să implementeze mai eficient site-uri web, campanii de marketing, și promovarea de produse.
Comerțul electronic de tip Business to Business și folosirea site-urilor de comerț permite companiilor să-și cucerească piețele mai rapid și mai eficient.
Lucrarea își propune să ofere repere, noțiuni, principii, tehnologii și soluții tehnologice de implementare petru magazinele online de comerț electronic.
Această lucrare este structurată în trei capitole mari și anume : “Concepte generale de comerț electronic”, “Magazin online – formă a comerțului electronic” , “Soluții de implementare pentru magazinele online de comerț electronic”.
În primul capitol intitulat “Concepte generale de comerț electronic”, se realizează o prezentare a
termenilor de bază cu care operează comerțul electronic.
În subcapitolul 1.2 este prezentată infrastructura comerțului electronic detaliind arhitectura unui sistem de comerț electronic.
De asemenea sunt prezentate tipurile comerțului electronic în paragraful 1. . Deoarece modelele B2C și B2B sunt cele care aduc cea mai mare valoare în totalul tranzacțiilor pe internet, acestea sunt detaliate și analizate comparativ.
Secțiunea 1.4 aduce în prim-plan avantajele și dezavantajele folosirii comerțului electronic. Sunt prezentate cele mai importante dinte aceste din punct de vedere al cumpărătirului, dar și din punct de vedere al vânzătorului, al companiilor.
După prezentarea acestor concepte ale comerțului electronic se oferă prezentarea cadrului legal al comerțului electronic și anume Legea nr. 365 din 7 iunie 2002.
Capitolul 2 prezintă atât modele de magazine virtuale, cât și organizarea și planificarea unui astfel de magazin online. Nu se neglijeză nici securitatea la nivel de sesiune sau aplicație prezente în implementarea unui magazin online.
Secțiunea 2.1 enumeră modelele de magazine online prezentând proprietățile și caracteristice specifice fiecaruia și condițiile pe care trebuie sa le întrunească un magazin electronic eficient. Tot în aceasta secțiune se face o clasificare a magazinelor online după modul în care își desfășoară activitatea, distingându-se modele cu vânzarea bazată de subsemnare sau modelele cu vânzarea la obiect.
În paragraful 2.2 se pune problema organizării si planificării unui magazin online. Construirea unui astfel de magazin, diferit de un magazin tradițional, se începe printr-o planificare serioasă, prin luarea unor decizii complicate pentru care sunt necesare anumite cunoștințe în domeniul tehnic. Se analizează posibilele probleme apărute și soluțiile viabile pentru acestea.
Securitatea într-un magazin virtual este necesară pentru a asigura atât protecția tranzacțiilor comerciale prin internet, cât și confidențialitatea datelor firmei sau a clieților. În subcapitolul 2.3 se tratează securitatea la nivel de rețea, la nivel de sesiune și apoi la nivel de aplicație. O soluție de securitate o reprezintă și firewall-ul ce controlează accesul dinspre rețeaua proprie a organizație către internet și viceversa.
Paragraful 2.4 prezintă evoluția magazinelor electronice în Romania și ritmul de dezvoltare deosebit de dinamic al comerțului electronic din țara noastră. Sunt prezentate date statistice ce privește ritmul de evoluție a plăților online cu cardul, al tranzacțiilor efectuate cu cardul de-a lungul anilor, și evoluția în anumite perioade pe grupe de produse. Este pus accentul și pe importanța Romaniei în partea de est a Europei în momentul începerii tranzacționării pe internet folosind cardul bancar.
Capitlul 3 oferă soluții de implementare pentru magazinele online de comerț electronic. Acestea pot fi soluții integrate în comerțul electronic, tehnologicii caracteristice folosite la implementarea sistemelor de comerț electronic sau soluții software strict folosite pentru magazinele online.
Soluțiile integrate ale comerțului electronic studiate la începutul capitolului 3 pot fi servicii principale cum sunt transferul electronic de documente (atât prin Internet cât și prin intranet), comunicații fax, coduri de bare, transferul de fișiere și poșta electronică, sau servicii suport pentru procesele de afaceri cum sunt cataloagele electronice, sistemele suport pentru preluare de comenzi, logistică și tranzacții.
Tehnologiile folosite la implementarea sistemelor de comerț electronic sunt prezentate în secțiunea 3.2. Astfel este detaliată una dintre cele mai des folosite tehnologii de implementare a comerțului electronic, și anume “coșul de cumpărături” (sau shopping cart). Tot o tehnologie specifică comerțului electronic o reprezintă și sistemele Electronic Data Interchange (EDI) care ajută firmele în menținerea relațiilor dintre producătorii echipamentelor originale, producătorii secundari, distribuitorii, firmele de expediere, vanzătorii și consumatorii.
În paragraful 3.3 sunt detaliate soluțiile software pentru realizarea magazinului electronic și anume sistemele frontend si backend. În cazul sistemelor storefront se evidențiază sistemele Enterprise Resource Planning, sistemele tip Content Management Systems (CMS), sistemele Knowledge Management (KM) și sistemele tip Customer Relationships Management (CRM).
Secțiunea 3.4 a lucrării prezintă noțiuni generale de plăți electronice, etapele procesului de cumpărare în comerțul electronic și prezentarea metodelor de plată din comerțul electronic. Tot în acest subcapitol sunt tratate soluțiile de securitate asociate plăților electronice punandu-se accent pe sistemul SSL și sistemul SET.
CAPITOLUL 1. CONCEPTE GENRALE DE COMERȚ ELECTRONIC
Definiție și caracteristici
Comerțul electronic reprezintă multitudinea proceselor software și comerciale necesare proceselor business să funcționeze utilizând fluxuri digitale de date. Comerțul electronic presupune utilizarea Internetului, comunicației digitale și aplicații software în cadrul proceselor de vânzare sau cumparare, el fiind o componentă a procesului de e-business.
Comerțul electronic este privit ca o arie nouă a comerțului, cu un mare avantaj pentru consumatorul privat deoarece acesta nu mai este nevoit să se deplaseze pentru a achiziționa produsele dorite.
Acesta cuprinde diverse activități, incluzând comercializarea electronică a produselor și serviciilor, livrarea prin rețea a bunurilor, transferul electronic de capital, comerțul electronic cu acțiuni, trimiterea electronică a foilor de expediție, marketing-ul direct și service-ul în garanție și post-garanție.
În momentul de față există o mulțime de firme ce utilizează comerțul electronic, în diverse domenii ca marketingul direct, vânzări, servicii pentru clienți, servicii bancare etc.
Rezultă că el implică atât produse precum cele de uz casnic, de uz medical, servicii cum sunt cele informative, financiare, juridice, activități tradiționale în domenii ca sănătatea, educația, precum și activități noi, așa cum sunt mall-urile virtuale.
Pentru unele firme, comerțul electronic înseamnă orice tranzacție financiară care utilizează tehnologia informatică. Pentru altele, noțiunea de comerț electronic acoperă circuitul complet de vânzări – inclusiv marketingul și vânzarea propriu-zisă. Mulți oameni consideră comerțul electronic ca fiind orice tranzacție comercială condusă electronic pentru cumpărarea unor produse. Dar, comerțul electronic are, în sens larg, un impact mult mai profund asupra evoluției afacerilor și cuprinde, în fapt, nu numai noile achiziții comerciale ci și totalitatea activităților care susțin obiectivele de marketing ale unei firme și care pot include, spre exemplu, publicitate, vânzări, plăți, activități post-vânzare, servicii către clienți, etc.
Comerțul electronic, în concepția Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, reprezintă desfășurarea unei afaceri prin intermediul Internetului și se referă, în general, la toate tipurile de tranzacții ce au legătură cu activitățile comerciale, derulate la nivel de firmă, sau alți cumpărători și care se bazează pe procesarea și transmiterea de informații sub formă digitală ce includ text, sunet și imagini.
Comerțul electronic înseamnă utilizarea în rețele cu valoare adăugată a unor aplicații de tipul transferului electronic de documente, a comunicaților fax, a codurilor de bare, a transferului de fișiere și a poștei electronice. Extraordinara dezvoltare a interconectivității calculatoarelor în Internet, în toate segmentele societății, a condus la o tendință tot mai evidentă a companiilor de a folosi aceste rețele în aria unui nou tip de comerț.
Comerțul electronic înseamnă mai mult decât existența unui site web, putând să includă home banking, cumpărături on-line din magazine și mall-uri virtuale, cumpărări de acțiuni, căutări de job-uri, achiziții prin licitații, colaborări electronice în cercetare, dezvoltare de proiecte. Toate acestea reprezintă aplicații ale comerțului electronic, care necesită susținere informațională, sisteme și infrastructuri organizaționale.
Comerțul electronic dă posibilitatea firmelor, indiferent de mărimea acestora, să devină mai eficiente și flexibile în modul intern de funcționare, să conlucreze mai strâns cu furnizorii și să devină mai atente față de nevoile și așteptările clienților. Permite companiilor să selecteze cei mai buni furnizori, indiferent de localizarea lor geografică și să vândă unei piețe globale.
Această evoluție are un impact major asupra economiei, în ceea ce privește crearea de noi întreprinderi, diversificarea celor existente și, în special, asupra potențialului pieței forței de muncă și a gradului de ocupare a acesteia în viitor.
Arhitectura unui sistem de comerț electronic
Pentru a construi un sistem de comerț electronic, din punct de vedere arhitectural este nevoie de existența a patru componente răspunzătoare următoarelor roluri:
Client – un echipament, de obicei un PC, conectat direct (via un ISP) sau indirect (o rețea a unei corporații) la Internet. Cumpărătorul folosește acest echipament pentru a naviga și a face cumpărături;
Comerciant – un sistem informatic hardware și software, situat de regulă la sediul comerciantului, care găzduiește și actualizează catalogul electronic de produse disponibile pentru a fi comandate on-line;
Sistemul tranzacțional – un sistem informatic hardware & software ce este responsabil cu procesarea comenzilor, inițierea plăților, evidența înregistrărilor și a altor aspecte de business implicate în procesul de tranzacționare.
Dispecer plăți – un sistem informatic responsabil cu rularea instrucțiunilor de plată în interiorul rețelelor financiar-bancare, cu verificarea cărților de credit și autorizarea plăților. Acest sistem joacă rolul unei porți care face legătura dintre rețeaua globală Internet și subrețeaua financiar-bancară (supusă unor cerințe de securitate sporite).
Pe baza acestor componente de bază s-au implementat diverse arhitecturi de comerț electronic. Unele combină mai multe componente într-un singur sistem informatic, pe cănd altele implementează separat fiecare componentă în parte.
Figura 1. – Arhitectura sistemelor de comerț electronic
Pentru a asigura succesul pe termen lung al unui proiect de comerț electronic, arhitectura acestuia trebuie proiectată cu atenție ținandu-se cont de toate aspectele de business cu care se va confrunta sistemul, lăsand totodata posibilitatea adaptării în timp, pe măsură ce tehnologiile evoluează.
Infrastructura comerțului electronic este structurată în două componente distincte: arhitectura hardware și cea software. Aplicanformatic responsabil cu rularea instrucțiunilor de plată în interiorul rețelelor financiar-bancare, cu verificarea cărților de credit și autorizarea plăților. Acest sistem joacă rolul unei porți care face legătura dintre rețeaua globală Internet și subrețeaua financiar-bancară (supusă unor cerințe de securitate sporite).
Pe baza acestor componente de bază s-au implementat diverse arhitecturi de comerț electronic. Unele combină mai multe componente într-un singur sistem informatic, pe cănd altele implementează separat fiecare componentă în parte.
Figura 1. – Arhitectura sistemelor de comerț electronic
Pentru a asigura succesul pe termen lung al unui proiect de comerț electronic, arhitectura acestuia trebuie proiectată cu atenție ținandu-se cont de toate aspectele de business cu care se va confrunta sistemul, lăsand totodata posibilitatea adaptării în timp, pe măsură ce tehnologiile evoluează.
Infrastructura comerțului electronic este structurată în două componente distincte: arhitectura hardware și cea software. Aplicațiile care fac parte din comerțul electronic depind de insfrastructură, în special de rețelele disponibile.
Figura 2.Aplicațiile și infrastructura comerțului electronic
Componenta principală o constituie infrastructura de rețea, care cuprinde mijloacele necesare pentru transferul de informații, televiziune prin cablu, rețele de telecomunicații și rețele private ale firmelor și nu numai. Pe langă arhitectura software și hardware sunt necesare și alte elemente de infrastructură, asigurate în interiorul firmelor, și anume:
infrastructura de producție – aceasta se concentrează asupra produselor firmei și tot ceea ce este în strânsă legătură cu structurile de producție.
infrastructura de distribuție – această infrastructură permite punerea la dispoziția clienților a produselor și serviciilor firmei.
infrastructura “alte servicii” – aceasta se referă la toate elementele necesare pentru desfășurarea proceselor de plată/încasare, asistența clienților și securitatea informațiilor.
Pe lângă infrastructura fizică, comerțul electronic are nevoie de componente software atât la dispoziția furnizorului, cât și a clientului.
Aplicațiile pentru comerț electronic prezintă următoarele riscuri: nu există o a doua șansă, există un control minimal asupra mediului clienților, clienții nu sunt cunoscuți și schimbările sunt foarte rapide în tehnologiile utilizate.
Tipuri de comerț electronic
În cadrul comerțului electronic pot aparea diferite tipuri de tranzacții, însă sunt două mecanisme de bază în cadrul afacerilor electronice, respectiv:
business-to-consumer (B2C), care include toate interacțiunile dintre comercianți și cumpărătorii de produse și servicii;
business-to-business (B2B), care include toate interacțiunile dintre entitățile economice, incluzând furnziorii și ceilalți parteneri comerciali;
Pe lângă cele două tipuri de comerț electronic enumerate mai sus, foarte des întâlnite în realitatea economică și literatura de specialitate sunt și:
business-to-government (B2G), prin care o firmă oferă servicii solicitate de guvern sau alte instituții ale sale;
government-to-business (G2B), prin care guvernul interacționează cu firmele (sau cetățenii) prin intermediul portalurilor guvernamentale (legislația din 2002 privind achizițiile pentru instituțiile publice prin Internet);
employee-to-employee (E2E), salariații fiind considerați un tip distinct de consumatori, care folosesc, în special, Intranetul și Extranetul pentru cererea și transmiterea informațiilor fie în interiorul organizațiilor din care fac parte, fie pentu stabilirea legăturilor cu angajații firmelor cu care se află într-un parteneriat strategic;
e-consortium, reprezintă o nouă modalitate prin care diferite firme oferă împreună servicii altor firme sau consumatorilor, deși acest tip de mecanism este considerat mai mult o formă de realizare a comerțului electronic pe Internet, așa cum se va vedea din descrierile ulterioare.
Comerțul online, e-business, nu mai este folosit doar de marile companii. Tot mai multe firme de marime medie și chiar mică, au înțeles avantajele afacerilor online și potentialul uriaș pe care îl oferă internetul. În timp, conducerea afacerilor din fața calculatorului va deveni o rutină.
Tabelul 1. Tipuri de comerț electronic
Deoarece modelele B2C și B2B sunt cele care aduc cea mai mare valoare în totalul tranzacțiilor pe Internet, avem in tabelul 2. principalele lor elemente de diferențiere.
Tabel 2. Elemente de diferențiere intre B2B si B2C
1.3.1 Business-to-Consumer
Comerțul B2C este una din multiplele variante de e-commerce ce pot fi practicate și este una din cele mai răspandite forme de afaceri electronice, alături de B2B (business to business).
Interacțiunile business-to-consumer implică tranzacțiile asociate cumpărării produselor și serviciilor.
Business to consumer reprezintă de fapt piața comerțului cu amănuntul la nivel online și s-a dezvoltat foarte mult întrucat clienți și vanzători din colțuri diferite ale lumii pot interacționa.
Tranzacțiile cu amănuntul sunt cele mai răspândite. Exemplele pleacă de la cataloagele online până la căutarea și cumpărarea de autoturisme. Alte funcții fac referire la operațiunile bancare de acasă, prin care o persoană are posibilitatea de a-și plăti facturile în mod electronic.
Segmentul business-to-consumer a avut o evoluție destul de lentă datorită securității privind protecția informațiilor transmise prin intermediul Internetului. Pe măsură ce problemele privind securitatea au fost rezolvate (nu în totalitate, datorită insecurității chiar a măsurilor de protecție), încrederea clienților a crescut, ca și volumul tranzacțiilor. Acest tip de interacțiune a devenit din ce în ce mai răspândit, astfel că multe dintre legăturile directe dintre firme și consumatori au fost înlocuite cu interacțiunea dintre persoană și calculator. Adesea, aceasta presupune ca un consumator sau un salariat al unei firme să folosească un script sau un format predefinit pentru a intra în legătură cu un calculator al furnizorului (browserul, de cele mai multe ori).
Comerțul de tip business-to-consumer are o serie de caracteristici proprii diferite de cele ale comerțului traditional iar altele diferă chiar și de celelalte forme ale comerțului electronic.
În primul rand, clientul nu mai este limitat de eventualele distanțe mari față de vanzătorul produsului. Online se poate comanda din orice loc de pe glob, dacă există conexiune la Internet.
Unele site-uri au pus în funcțiune modul de personalizare, prin care unui utilizator (client) îi sunt memorate achizițiile anterioare, i se creează un profil, fiindu-i ulterior prezentate produse care se pot potrivi cu pretențiile sale. Amazon.com este cel mai bun exemplu în acest sens.
Vanzătorii online își pot realiza propriul site pentru magazinul lor sau își pot integra produsele într-un mall electronic (e-mall). Avantajul principal pentru e-mall este acela că este frecventat nu numai de clienții specifici magazinului propriu ci și de cei care efectuează alte achiziții.
1.3.2 Business-to-Business
Business-to-business înseamnă reglementarea tranzacțiilor și a relațiilor în general între întreprinderi. La acest nivel sunt gestionate toate aspectele unei tranzacții economice. Se adresează așadar achizițiilor, controlului stocurilor, facturării și plăților dar totodată are în vedere și interacțiunea cu furnizorii (comenzi, consultare cataloage cu produse etc.) sau clienții (primirea și urmărirea unei comenzi, livrarea etc.). Aceste interacțiuni se bazează pe cateva concepte IT esențiale. Electronic Data Interchange (EDI) este important în transmiterea datelor între părțile implicate într-un proces de comerț. Îmbunătățirea CRM (Customer Relationship Management) și implementarea unor IBS (Internet Business Solutions) pot avea ca rezultat reducerea costurilor și extinderea afacerii prin clienți actuali dar și prin atragerea de clienți noi.
CRM definește un ansamblu de metodologii, aplicații software și de regulă capabilități Internet care permite unei întreprinderi să administreze relațiile cu clienții de o manieră organizată. De exemplu, este posibilă construirea unei baze de date despre clienți, care să descrie relațiile cu aceștia suficient de detaliat, astfel încat persoanele din firma implicată în administrare, vanzări, asistență tehnică și service, să o poată accesa și obține informații, pe baza cărora să poată planifica dezvoltarea unor produse noi în concordanță cu profilul nevoilor și cererilor exprimate, să transmită clienților specificații relativ la condițiile de service, să determine preferințele clienților relativ la alte produse și servicii oferite de terți etc.
IBS sunt definite ca inițiative care combină tehnologia Internet cu cele de networking, software și hardware, pentru întărirea sau îmbunătățirea proceselor de business sau pentru a crea noi oportunități de afaceri. Modul practic de implementare diferă de la caz la caz, dar scopul declarat rămane același.
Interacțiunile business-to-business pot să acopere întregul ciclu de viață al multor tranzacții economice. Ele se adresează achizițiilor, controlului stocurilor, facturării și plăților. Interacțiunile cuprind căutarea potențialilor furnizori, cataloage de produse și posibilitatea de a comanda bunuri și servicii. Furnizorii primesc comenzile, le urmăresc, coordonează livrarea, facturează și oferă asistență consumatorilor. Schimbul electronic de date (EDI) joacă un rol esențial în punerea la dispoziție a unui proces universal, standardizat pentru aceste tranzacții business-to-business și de efectuare a plăților prin intermediul unei rețele private sigure.
O organizație B2B este orientată, în primul rând, spre oferirea de informații, date și conectivitate între alte organizații pentru un produs sau o funcție sau pe o anumită piață. Interacțiunile business-to-business sunt facilitate de procesele electronice automatizate. În cadrul lor, ieșirile (informațiile sub diferite forme) unei aplicații, de pe un calculator, devin intrări pentru o altă aplicație, de pe un alt calculator, și declanșează o anumită operație.
1.3.3 Business-to-government
Pe Internet, prin conceptul B2G firmele și instituțiile guvernamentale pot folosi site-urile Web pentru a schimba informații și pentru a realiza tranzacții comerciale mult mai eficient decât sunt efectuate în varianta obișnuită. De exemplu, un site web ce sprijină serviciile B2G poate să pună la dispoziția firmelor:
un singur spațiu de localizare a aplicațiilor și formularelor de declarare a taxelor și impozitelor pentru unul sau mai multe niveluri guvernamentale (oraș, regiune, țară );
abilitatea de a transmite formularele completate și efectuarea plăților;
informații actualizate despre companii;
răspunsuri la diferite întrebări specifice dintre firme și instituțiile guvernamentale.
Mecansimul B2G poate să includă și servicii de e-procurement, prin care firmele identifică necesarul de achiziții ale instituțiilor guvernamentale sau acestea pot solicita oferte de la firme. De asemenea, B2G poate să spirjine ideea de mediu de lucru virtual prin care o firmă și o instituție publică pot să coordoneze activitățile ce se desfășoară la nivelul unui proiect contractat prin utilizarea în comun a unui site pentru desfășurarea întâlnirilor online, revizuirea planurilor și controlul modului de derulare a proiectului.
Prin intermediul mecanismului B2G pot fi închiriate aplicații online sau baze de date proiectate special pentru utilizarea lor de către instituțiile guvernamentale. Potrivit Gartner Group, veniturile obținute din tranzacțiile B2G se așteaptă să fie de 6.2 miliarde USD în 2005.
Avantajele și dezavantajele folosirii comerțului electronic
Dezvoltarea extrem de accelerată în ultimii ani a comerțului electronic ce folosește Internetul ca mediu de acțiune are la bază o serie de avantaje pe care acest tip de comerț le oferă, atât pentru vânzători cât și pentru cumpărători.
Cele mai importante dinte aceste sunt prezentate în continuare:
Cooperarea între grupurile participante la tranzacțiile comerciale este mult mai ușor de realizat.
Comunicare mai rapidă, marketing cu viteză de reacție mult mai rapidă, inclusiv în relațiile publice;
Eliminarea unor restricții fizice de comunicare între partenerii de afaceri;
Identificarea de noi parteneri, sprijinirea și îmbunătățirea relațiilor cu cei existenți;
Un service mult mai eficient și mult mai eficace oferit clienților;
Gestiune mult mai bună a informațiilor de piață și despre clienți;
Obținerea rapidă a feedback-ului de la clienți cu privire la produse;
Reducerea costului achizițiilor;
Reducerea ciclului activității comerciale;
Costuri de desfacere și ale activității de mrketing mult mai reduse;
Reducerea costurilor specifice lanțului de aprovizionare din: reducerea nivelului stocurilor; creșterea competiției dintre furnizori; reducerea timpului necesar realizării ciclului de aprovizionare;
Noi oportunități de desfacere a produselor;
Reducerea costurilor administrative prin eficientizarea proceselor economice de rutină, cum ar fi recrutarea, plata facturilor și autorizarea zilelor de concediu.
În primul rand comerțul electronic are și avantaje față de comerțul clasic. Fiind pagina de internet înseamnă că este accesibilă 24 de ore din 24 și poate fi accesată de oricine cu acces la internet. Asta spre deosebire de magazinul sau firma care are o adresă fixă și un program mai lung sau mai scurt de funcționare.
Din poziția cumpărătorului, avantajele sunt legate de:
timp: cumpărătorul poate vizita mai multe magazine virtuale într-un timp foarte scurt (mult mai scurt decât timpul pe care îl implică prezența fizică a unei persoane într-un magazin real);
acces non-stop la informațiile despre produs (ex: cantitate stoc);
posibilitatea de a alege: datorită numărului mare de magazine pe care clientul le poate vizita, acesta va avea posibilitatea de a alege un produs în funcție de un număr mult mai mare de opțiuni (preț, data livrării, culoare, etc.);
posibilitatea de a configura produse și de a vedea imediat prețurile reale în comparație cu prețurile mai multor vânzători;
Din punctul de vedere al companiilor ce utilizează comerțul electronic, se disting următoarele avantaje:
accesul la noi segmente de piață (noi clienți) ;
creșterea vitezei de derulare a afacerilor; operativitate crescută în efectuarea tranzacțiilor comerciale ;
reducerea costurilor de aprovizionare, de desfacere, de publicitate etc;
canale alternative de vânzare: desfășurarea afacerilor prin intermediul unui astfel de site;
Un alt avantaj pentru comerțul electronic reprezintă prospectarea pieței. Un comerciant care deține un magazin electronic decent, care se ocupă de el și care vinde produse primește un număr considerabil sau nu de comenzi online. Pe baza acestora poate face o statistică cu cele mai căutate produse, perioadele în care sunt acestea solicitate, tendințe ale cumpărătorilor și altele. Acest lucru se putea face foarte greu în cazul unui magazin folosind doar informații despre vanzările "la punct fix".
Numărul magazinelor virtuale autohtone de comerț electronic este în continuă creștere, cifrele de tranzacționare cresc și ele. Standardele de securitate sunt la nivel internațional, modalitățile de plată sunt aceleași ca peste tot în lume, produsele la fel.
În ceea ce privește aspectele critice ale dezvoltării comerțului electronic putem să menționăm:
securitatea – Internetul a fost conceput ca un mediu deschis, dar nu neapărat și sigur, protocolului TCP/IP lipsindu-i serviciile de securitate de bază. De asemenea în această categorie intră și riscul aplicațiilor client/server, riscul de transfer al datelor și riscul virușilor.
acceptarea noilor modalități de plată (bani electronici/digitali) – apare aici problema urmăririi tranzacților (toate plățile efectuate online se înregistrează);
infrastructura adecvată de telecomunicații – insuficiența lărgimii de bandă – pe masură ce tehnologia avansează apar și alte metode de comunicație, dar și cerințe mai mari;
cadrul legal și normativ – cadrul fiscal, drepturile asupra proprietății, protecția datelor consumatorului. Aceste probleme pot fi rezolvate prin stabilirea unor acorduri, standarde comune la nivelul legislațiilor diferitelor țări, organisme internaționale.
aspecte lingvistice și culturale;
dificultatea de integrare a Internet-ului și a software-ului de comerț electronic cu unele aplicații și baze de date;
unele produse software de comerț electronic nu se potrivesc cu unele sisteme hardware și sisteme de operare;
imposibilitatea clienților de a percepe în totalitate produsul online – nu pot atinge, “mirosi” produsul respectiv.
nesiguranța și lipsa informațiilor – pentru o firmă care nu a mai apelat la mijloace electronice de comunicare cu partenerii de afaceri, Internetul este încă o necunoscută. Măsura în care acesta poate să asigure cunoașterea pieței și a clienților rămâne ascunsă și, uneori, nesigură.
insuficiența suportului de service – de exemplu, experți pentru taxele de comerț electronic sau evaluatori de calitate sunt rari, centre de copyright pentru tranzacțiile de comerț electronic nu există;
start mai lent și acționare prudentă – realizarea afacerilor pe Internet este un fenomen relativ nou, iar implicațiile nu sunt încă pe deplin cunoscute, ceea ce impune firmelor să înceapă acțiunea de implementare a sistemului în mod metodic și cu precauție;
în multe domenii de activitate nu sunt suficienți cumpărători și ofertanți pentru a avea operații profitabile de comerț electronic;
Ca și dezavantaj al comerțului electronic am putea aminti și mentalitatea utilizatorilor – deoarece orice concept nou este privit cu suspiciune, iar mentalitatea unor utilizatori de a profita ilegal de pe urma comerțului electronic nu reprezintă în nici un caz măsura acceptării acestuia ca o formă de comerț concurentă.
Comerțul electronic facilitează cooperarea între firme : reduce costurile de marketing și de livrare, susține strategia de marketing a firmei și oferă acces pe noi piețe. În viitorul apropiat, comerțul electronic va avea un impact puternic asupra competitivității firmelor. Mai mult, comerțul electronic nu este restricționat de frontierele statelor dar depinde de existența sau inexistența rețelelor de computere, a infrastructurii bancare care să permită efectuarea plăților prin Internet.
Comerțul electronic permite chiar și celor mai mici furnizori, indiferent de proveniența lor geografică, să fie omniprezenti și să facă afaceri în întreaga lume Comerțul electronic influențează pozitiv nu numai activitatea întreprinderilor mici și mijlocii, dar vine și in sprijinul clienților, oferindu-le nenumărate opțiuni.
1.5. Reglementări privind comerțul electronic – Legea nr. 365 din 7 iunie 2002
În vederea alinierii legislației interne la normele europene și nu numai în domeniul comerțului electronic, Parlamentul României a adoptat reglementări adecvate, respectiv Legea nr. 455 din 18 iulie 2001, privind semnătura electronică, Legea nr. 365 din 7 iunie 2002, privind comerțul electronic și Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 pentru prevenirea și combaterea criminalității informatice.
Legea Comerțului Electronic reglementează actele de comerț desfășurate prin mijloace electronice, stabilind condițiile de furnizare a serviciilor societății informaționale și identificând faptele săvârșite în legatură cu securitatea acestor servicii ce constituie infracțiuni. Actul normativ este „Legea nr. 365 din 7 iunie 2002 privind comerțul electronic”, modificat prin „Legea nr. 121 din 4 mai 2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 365/2002 privind comerțul electronic”.
Actul normativ este fundamentat pe patru centre de interes:
libera circulație a serviciilor societății informaționale;
comunicările comerciale;
încheierea contractelor prin mijloace electronice;
răspunderea furnizorilor de servicii care acționează ca intermediari.
Scopul Legii îl reprezintă stabilirea condițiilor de furnizare a serviciilor societății informaționale, în vederea liberei circulații și dezvoltării, în condiții de siguranță, a schimburilor comerciale prin mijloace electronice.
În continuare, se detaliază cateva principii importante pe care fiecare persoană ce își dorește să își deschidă un magazin online trebuie să le aibă în vedere. Acestea rezultă din legislația privind comerțul electronic și cea privind contractele la distanță.
Informarea consumatorului
Este unul din principalele elemente pe care se pune baza atat în legislația privind comerțul electronic, precum și in cea privind contractele la distanță. ( vezi art 5, art 6 alin 2 lit b, art.8 din Legea comerțului electronic). În principiu consumatorul (în cazul nostru cel ce vrea sa cumpere de pe site) trebuie să afle în mod clar și direct principalele informații cu privire la ce vede online. Adică nu doar numele firmei care administrează o pagină , ci și datele de contact, inclusiv telefon, fax și e-mail, codul unic de înregistrare și alte date publice.
“Art. 4: Principiile furnizării serviciilor societății informaționale
(1) Furnizarea de servicii ale societãtii informationale de cãtre persoanele fizice sau juridice nu este supusã nici unei autorizãri prealabile și se desfãsoarã în concordantã cu principiile concurentei libere și loiale, cu respectarea dispozitiilor legale în vigoare.
(2) Prevederile alin. (1) nu aduc atingere dispozitiilor legale care impun autorizarea prealabilã în vederea desfãsurãrii unor activitãti de cãtre persoanele fizice sau juridice, dacã dispozitiile în cauzã nu vizeazã în mod expres și exclusiv serviciile societãtii informationale sau furnizorii de servicii, în întelesul prezentei legi. “
Așadar, trebuie specificat că pentru a face comerț electronic (ca firma, PFA sau orice alt organism) nu este nevoie de vreo autorizație în acest scop, ci doar de înregistrare prealabilă la Registrul Comerțului. În caz contrar se va considera contravenție.
Pentru deschiderea unui magazin online începand din 2008 – prin modificarea codului CAEN, s-a introdus un cod specific pentru comerțul electronic pentru en-detail : 4791 – Comerț cu amănuntul prin intermediul caselor de comenzi sau prin Internet) .
Nu se trimit mesaje comerciale nesolicitate
Mesajele comerciale trimise prin e-mail sunt interzise, atata vreme ce nu există acordul explicit al destinatarului. Legea comerțului electronic, dar și Legea privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice – Numărul 506/20046 interzic în mod explicit astfel de mesaje, încălcarea acestei dispoziții reprezentand o contravenție.
Contractele încheiate online
“Art. 9: Încheierea contractului prin mijloace electronice
(1) Dacã pãrtile nu au convenit altfel, contractul se considerã încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunostinta ofertantului.
(2) Contractul care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare imediatã a prestatiei caracteristice se considerã încheiat în momentul în care debitorul acesteia a început executarea, în afarã de cazul în care ofertantul a cerut ca în prealabil sã i se comunice acceptarea. ”
Interpretarea articolelor din capitolul III din legea comerțului electronic ne demonstrează că un contract de tip click-wrap (adică acel buton de “Sunt de acord cu termenii “ pe care îl apăsăm sau acea căsuță bifată atunci cand suntem de acord cu niste termeni și condiții generale) este legal valabil și în Romania, atunci cand se respectă condițiile impuse de lege – chiar dacă nu avem din păcate suficientă jurisprudență pentru a trage mai multe concluzii despre acest nou tip de contracte.
Nu este nevoie de un contract semnat cu fiecare client în parte. Legislația din domeniu permite existența unui contract general, prezent la vedere în magazin (de cele mai multe ori sub formă de „Termeni și Condiții”).
Mai există o obligație pe care legea romană o cere în cazul încheierii acestor contracte.
“Art.9 Încheierea contractului prin mijloace electronice
(3) În cazul în care destinatarul trimite prin mijloace electronice oferta de a contracta sau acceptarea ofertei ferme de a contracta făcute de furnizorul de servicii, furnizorul de servicii are obligația de a confirma primirea ofertei sau, după caz, a acceptării acesteia, în unul dintre următoarele moduri:
a) trimiterea unei dovezi de primire prin poșta electronică sau printr-un alt mijloc de comunicare individuală echivalent, la adresa indicată de către destinatar, în termen de 24 de ore de la primirea ofertei sau acceptării;
b) confirmarea primirii ofertei sau a acceptării ofertei, printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru trimiterea ofertei sau a acceptării ofertei, de îndată ce oferta sau acceptarea a fost primită de furnizorul de servicii, cu condiția ca această confirmare să poată fi stocată și reprodusă de către destinatar.
(4) Oferta sau acceptarea ofertei, precum și confirmarea primirii ofertei sau a acceptării ofertei, efectuate în unul dintre modurile prevăzute la alin. (3), se consideră primite atunci când părțile cărora le sunt adresate pot să le acceseze.”
Pe scurt – daca se încheie contractul pe Internet, Ofertantul are și obligația de a-i confirma primirea acceptării ofertei cumpărătorului în 24 de ore de cand s-a primit aceasta. Cum practic această confirmare se face în mod automat – acest termen nu ar trebui să reprezinte o problemă. Aceasta se poate realiza prin trimiterea unui e-mail, alt mijloc de comunicare individuală – sau pur și simplu afișarea unei pagini web prin care clclientul este înștiințat că acel contract a fost incheiat și că ar fi bine să salveze și/sau să printeze pagina respectiva (Alin 3 B) – în cazul în care vorbim de un contract acceptat pe o pagina web.
Termenul de returnare al produselor precizat
În principiu acest contract trebuie să conțină clauze privind modalitatea de comandă, obligațiile părților, drepturile părților, modalitatea de livrare, modalitatea de plată și termenul admis pentru restituirea produselor, conf. Legii nr. 365/2002 acest termen este de 10 zile de la livrarea produsului.
Limitarea răspunderii furnizorilor de servicii
Capitolul IV din legea comerțului electronic stipulează condițiile de exonerare a răspunderii furnizorilor de servicii ai societății informaționale, tocmai datorită caracterului specific al acestor activități.
“Art. 11: Principii generale
(1) Furnizorii de servicii sunt supusi dispozitiilor legale referitoare la rãspunderea civilã, penalã și contraventionalã, în mãsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel.
(2) Furnizorii de servicii rãspund pentru informatia furnizatã de ei însisi sau pe seama lor.
(3) Furnizorii de servicii nu rãspund pentru informatia transmisã, stocatã sau la care faciliteazã accesul, în conditiile prevãzute la art. 12-15.
Art. 12: Intermedierea prin simpla transmitere
(1) Dacã un serviciu al societãtii informationale constã în transmiterea într-o retea de comunicatii a informatiei furnizate de un destinatar al serviciului respectiv sau în asigurarea accesului la o retea de comunicatii, furnizorul acelui serviciu nu rãspunde pentru informatia transmisã dacã sunt îndeplinite cumulativ urmãtoarele conditii:
a) transmiterea nu a fost initiatã de furnizorul de servicii;
b) alegerea persoanei care receptioneazã informatia transmisã nu a apartinut furnizorului de servicii;
c) continutul informatiei transmise nu a fost influentat în nici un fel de cãtre furnizorul de servicii, în sensul cã nu i se poate atribui nici selectia și nici o eventualã modificare a acestei informatii.
(2) Transmiterea informatiei și asigurarea accesului, mentionate la alin. (1), includ și stocarea
automatã, inter-mediarã și temporarã a informatiei transmise, în mãsura în care aceastã operatie are loc exclusiv în scopul ca informatia respectivã sã tranziteze reteaua de comunicatii și cu conditia ca informatia sã nu fie stocatã pentru o perioadã care depãseste în mod nejustificat durata necesarã transmiterii ei.
Art. 13: Stocarea temporarã a informatiei, stocarea-caching
Dacã un serviciu al societãtii informationale constã în transmiterea într-o retea de comunicatii a informatiei furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, furnizorul acelui serviciu nu rãspunde pentru stocarea automatã, intermediarã și temporarã a informatiei transmise, în mãsura în care aceastã operatie are loc exclusiv în scopul de a face mai eficientã transmiterea informatiei cãtre alti destinatari, la cererea acestora, dacã sunt îndeplinite cumulativ urmãtoarele conditii:
a) furnizorul de servicii nu aduce modificãri informatiei transmise;
b) furnizorul de servicii îndeplineste conditiile legale privind accesul la informatia respectivã;
c) furnizorul de servicii respectã regulile sau uzantele referitoare la actualizarea informatiei, astfel cum acestea sunt larg recunoscute și aplicate în industrie;
d) furnizorul de servicii nu împiedicã utilizarea legalã de cãtre orice persoanã a tehnologiilor larg recunoscute și aplicate în industrie, în vederea obtinerii de date despre natura sau utilizarea informatiei;
e) furnizorul de servicii actioneazã rapid în vederea eliminãrii informatiei pe care a stocat-o sau în vederea blocãrii accesului la aceasta, din momentul în care a cunoscut efectiv faptul cã informatia transmisã initial a fost eliminatã din reteaua de comunicatii ori cã accesul la ea a fost blocat sau faptul cã eliminarea ori blocarea accesului a avut loc prin efectul deciziei unei autoritãti publice.
Art. 14: Stocarea permanentã a informatiei, stocarea-hosting
(1) Dacã un serviciu al societãtii informationale constã în stocarea informatiei furnizate de un
destinatar al serviciului respectiv, furnizorul acelui serviciu nu rãspunde pentru informatia stocatã la cererea unui destinatar, dacã este îndeplinitã oricare din urmãtoarele conditii:
a) furnizorul de servicii nu are cunostintã despre faptul cã activitatea sau informatia stocatã este nelegalã si, în ceea ce priveste actiunile în daune, nu are cunostintã despre fapte sau circumstante din care sã rezulte cã activitatea sau informatia în cauzã ar putea vãtãma drepturile unui tert;
b) având cunostintã despre faptul cã activitatea sau informatia respectivã este nelegalã ori despre fapte sau circumstante din care sã rezulte cã activitatea ori informatia în cauzã ar putea vãtãma drepturile unui tert, furnizorul de servicii actioneazã rapid în vederea eliminãrii sau a blocãrii accesului la aceasta.
(2) Prevederile alin. (1) nu se aplicã în situatia în care destinatarul actioneazã sub autoritatea sau controlul furnizorului de servicii.
Art. 15: Instrumente de cãutare a informatiilor și legãturi cu alte pagini de web
(1) Furnizorul unui serviciu al societãtii informationale care faciliteazã accesul la informatia furnizatã de alti furnizori de servicii sau de destinatarii serviciilor oferite de alti furnizori, prin punerea la dispozitie destinatarilor serviciului sãu a unor instrumente de cãutare a informatiilor sau a unor legãturi cu alte pagini de web, nu rãspunde pentru informatia în cauzã, dacã este îndeplinitã oricare dintre urmãtoarele conditii:
a) furnizorul nu are cunostintã despre faptul cã activitatea sau informatia la care faciliteazã accesul este nelegalã si, în ceea ce priveste actiunile în daune, nu are cunostintã despre fapte sau circumstante din care sã rezulte cã activitatea ori informatia în cauzã ar putea prejudicia drepturile unui tert;
b) având cunostintã despre faptul cã activitatea sau informatia respectivã este nelegalã ori despre fapte sau circumstante din care sã rezulte cã activitatea sau informatia în cauzã ar putea vãtãma drepturile unui tert, furnizorul actioneazã rapid în vederea eliminãrii posibilitãtii de acces oferite sau a blocãrii utilizãrii acesteia.
(2) Furnizorul de servicii rãspunde pentru informatia în cauzã atunci când caracterul nelegal al
acesteia a fost constatat printr-o decizie a unei autoritãti publice.
(3) Prevederile alin. (1) nu se aplicã în situatia în care destinatarul actioneazã din ordinul sau sub comanda furnizorului de servicii. ”
Protecția datelor cu caracter personal
Orice site de comerț electronic este implicat în mod direct în prelucrarea unor date cu caracter personal. Fie că se cer în mod obligatoriu date cu caracter personal pentru înregistrarea utilizatorilor înainte de procesul de cumpărare, fie se cer datele doar pentru a permite plata sau pentru a trimite bunurile sau serviciile – practic nu există nici o situație în care un site de comerț electronic să nu colecteze date cu caracter personal.
“Art. 2: Scop și domeniu de aplicare
(4) b) dispozitiile legale care reglementeazã protectia persoanelor în privinta prelucrãrii datelor cu caracter personal și libera circulatie a acestor date, precum și cele care reglementeazã prelucrarea datelor cu caracter personal și protectia vietii private în sectorul telecomunicatiilor; “
Desi comerțul electronic a evolut destul de mult, diferențele dintre legislație și realitate sunt încă mari. Paradoxal, cei care își doresc un magazin online nu cunosc toate detaliile etapelor de construire a acestuia în așa fel încat să fie în deplină legalitate.
Ar trebui să existe un mai mare interes pentru o implementare corectă a legislației în domeniu și mai ales pentru efecte coerente.
Furnizorii serviciilor societății informaționale ar trebui informați in mod constant cu privire la drepturile și obligațiile impuse de lege. De asemenea ar trebui să le fie prezentate încă de la început aceste informații precum și contravențiile pentru încălcarea acestor obligații.
CAPITOLUL 2. MAGAZIN ONLINE – FORMĂ A COMERȚULUI ELECTRONIC
Modele de magazine online
O comunitate virtuală se referă la un sistem, bazat pe tehnologia informației și a comunicațiilor, compus din entități distincte care interacționează, comunică și conlucrează prin intermediul mecanismelor oferite de mediu.
Magazinul online este un tip de comunitate online și reprezintă corespondentul virtual al unei entității reale care asigură desfacerea produselor și serviciilor, precum și interacțiunea dintre ofertant și client. Magazinul online a cunoscut o dezvoltare rapidă încă de la apariția acestui concept și a reușit, în scurt timp, să penetreze întreaga piață de desfacere de bunuri și servicii.
Dezvoltarea în paralel a tehnologiilor care permit securizarea tranzacțiilor pe Internet a făcut ca acest tip de comunitate virtuală să fie din ce în ce mai populară.
Un magazin online este de fapt orice locație fixă pe Internet unde pot fi accesate informații despre o anumită companie și oferind spre vânzare produsele sau serviciile respectivei companii.
Magazinul online se implementează prin intermediul unui site web administrat de aceasta companie, pentru un scop comercial. Catalogul de produse sau servicii cu descrieri tehnice și informații comerciale pentru fiecare item din catalog reprezintă o variantă minimală a acestui tip de comerț electronic. Descrierile tehnice și informațiile sunt gestionate în general de o bază de date care se va ocupa cu stocarea și manipularea datelor precum și cu modalitatea de acces la date (multiple conturi de acces).
Varianta medie a unui magazin electronic are în plus facilitatea pentru preluarea comenzilor prin e-mail sau formulare interactive (formular de contact, feedback etc.), iar varianta complexă cuprinde și posibilitatea efectuării plății online prin cărți de credit sau alte variante electronice.
Concluzionând, un site e-commerce poate fi la fel de simplu ca o pagină de catalog cu un număr de telefon, sau poate să acopere totul până la tipul de site cu procesare în timp real a cărților de credit unde clienții pot cumpăra bunuri pe care le pot descărca și primi pe loc.
Un magazin de tip online este un mod viabil de a prezenta o firmă pe piața electronică cu un minimum de efort.
Un magazin electronic este un site pe Internet care întrunește minim următoarele condiții:
prezintă informații despre produse sau servicii, inclusiv prețul acestora;
include un sistem prin care vizitatorii paginii pot selecta produsele dorite și le pot adăuga într-un "coș electronic de cumpărături";
are un sistem de preluare și transmitere a datelor personale ale cumpărătorului – formular de înregistrare/logare, pentru a putea fi contactat de către vanzător;
prezintă un sistem de plată prin care vanzătorul să își poată încasa banii de la clientul "virtual"
În funcție de genul de magazin virtual care se alege, de dimensiunile și posibilitățile oferite de companie clienților, informațiile despre bunuri și servicii pot fi atât sub formă de text, imagini, sunete cât și imagini panoramice, videoclipuri, flash-uri etc.
În ciuda potențialului magazinelor virtuale, cea mai mare parte a firmelor nu profită la maxim de acestea.
Există mai multe modele pentru derularea afacerilor pe Internet. Acestea pot fi clasificate în funcție de numărul de furnizori, prestatori de servicii către clienți, astfel: unu la unu (e-shop), mai mulți la unu (e-mall), mai mulți la mai mulți (e-licitație). Se constituie astfel, un lanț de servicii în cadrul căruia fiecare element poate fi dominant.
Putem găsi pe piața electronică, urmatoarele tipuri de magazine online:
magazinul electronic universal (numit și e-mall) – acest tip de magazin oferă un front comun pentru mai multe magazine electronice reunite într-o organizare comună și care, în general, acceptă aceleași metode de plată. Mall-ul potrivit se definește ca fiind un mall cu o rețea puternică, cu o strategie de marketing bună, cu un front de prezentare potrivit și din care să se poata accesa direct și pe mai multe căi e-shop-ul; cu o structură adecvată de magazine și care să ofere și servicii, cum ar fi furnizarea de informații curente regionale sau sectoriale.
aprovizionarea electronică (e-procurement) – este necesară pentru procurarea bunurilor și serviciilor de către marile companii și autorități publice, prin organizarea de licitații. Achiziția publică prin modelul B2B este aplicabilă în cazul în care organisme guvernamentale sau mari organizații lansează apeluri pentru licitarea achiziționării de bunuri sau servicii. Sfera de cuprindere a licitațiilor tipice include de la serviciile din construcții și bunurile pentru investiții pană la studii și alte lucrări ample. Achizițiile publice prin Internet pot include negocierea electronică, contractarea și licitarea în colaborare, spre exemplu. Pentru ca acest model să poată fi și la îndemana întreprinderilor mici, s-au înființat platforme sau consorții în cadrul cărora vanzătorii acționează împreună pentru a obține oferte mai avantajoase de la producători.
comunitățile virtuale – valoarea cea mai importantă este dată de membrii săi, ce pot fi clienți sau parteneri, care adaugă informații proprii pe un mediu de bază furnizat de companie. Fiecare membru poate veni cu cereri de vânzare/cumpărare a unor produse sau servicii. Un client al unei comunități virtuale plătește o taxă pentru a deveni membru.
furnizorii de servicii cu valoare adaugată – acești furnizori sunt specializați pe funcții specifice: asigurarea logisticii, plata electronică, expertiză în managementul producției și a stocurilor. Aceste servicii se plătesc sub forma unor tarife sau a unei cote procentuale.
platformele de colaborare – cuprind un set de instrumente și un mediu informațional pentru colaborarea între companii, putând avea funcții specifice (de exemplu concepția sau proiectarea în colaborare). Câstigurile provin din managementul platformei (taxa de membru sau taxa de utilizare) și din vânzarile de instrumente specializate (pentru proiectare, fluxul de documente și gestiunea de documente).
Magazinele online se pot clasifica și după modul în care își desfășoară activitatea, adică după modul în care își pun în vânzare produsele sau serviciile.
Astfel se disting principalele modele:
vânzarea pe baza de subsemnare – folosit în special pentru vânzarea revistelor și a programelor televiziunilor prin cablu, este principalul model utilizat de serviciile comerciale online. Se poate subscrie la servicii online precum MSN (Microsoft Network) sau AOL (America OnLine), la publicașii online precum USA Today sau Wall Street Journal, sau chiar la jocuri online.
vânzarea la nivel de obiect – acest tip de vânzare reprezintă o alternativă viabilă la vânzarea pe baza de subscriere și se referă la vânzarea la bucată a unui produs.
2.2 Organizarea și planificarea unui magazin online
Un magazin electronic nu este similar cu un magazin tradițional. Este însă o modalitate eficientă de a extinde accesibilitatea la informații privind produsele oferite de o firmă și poate contribui direct și indirect la creșterea vânzărilor și la reducerea costurilor cu prezentarea ofertei.
Un plan de magazin online combină aspectele mediului de marketing și ale pieței online cu obiectivele strategice ale unei organizații, urmărind creșterea competitivității companiei și a adaptabilității la mediu. Un plan de afaceri presupune lista detaliată a etapelor și sistemul de monitorizare și control.
Pentru construirea unui magazin online se începe printr-o planificare serioasă, prin luarea unor decizii complicate pentru care sunt necesare anumite cunoștințe în domeniul tehnic.
Pentru un manager sau un antreprenor care nu are cunoștințe tehnice pot apărea probleme de tipul:
organizarea bazei de date;
limbajul de programare pentru a implementa baza de date și de a o corela cu aplicația;
modulele necesare unui magazin virtual : shopping cart, feedback, check-out, shipping, SEO
Planificarea unui magazin comercial online este tot atât de importantă pentru succesul unei afaceri ca și dezvoltarea unui plan de afaceri sau de marketing. Însa, deoarece un site de comerț electronic este în principal o soluție de software, este nevoie de mai mult decât o simplă planificare a strategiei de marketing sau de promovare a sitului, este necesar de asemenea și un plan de dezvoltare a aplicatie de soft.
Pentru ca o soluție de comerț electronic, în principal un magazin online, să functioneze așa cum se dorește este nevoie de o bază de date ce stochează informații atât despre produsele pe care compania/firma le vinde, dar și informații despre clienți (numele de cont, parola, adresa de livrare a fiecărui client, istoricul comenzilor unui client). Așadar, este necesară existența unei baze de date cu clienți, cărora să li se comunice periodic noutăși, să li se facă oferte, promo-uri, discount-uri la achiziționări ulterioare, să li se comunice permanent stadiul comenzii pe care au efectuat-o și, mai ales , să li se raspundă prompt la intrebări. Pentru a fi posibil acest lucru inainte de a plasa o comandă pe site, fiecare client trebuie să se înregistreze și să furnizeze date personale.
Interfața vizuală și procesarea internă a soluției de comerț electronic este dată de aplicațiile web ce pot fi dezvoltate folosind orice tehnologie de programare de tip "server-side" (ex: ASP, PHP, Java etc.). Majoritatea aplicațiilor Web sunt făcute în limbaj PHP care oferă o mare flexibilitate și robustețe sau pe platforme de tip CMS (Content management system- Sistemul de management al conținutului) cum ar fi Joomla, WordPress etc.
Pentru tranzacțiile e-commerce online trebuie ca aplicația software să poată permite plata cu cardul și procesa aceste carduri de credit sau debit. Așadar, compania ce deține magazinul virtual va trebui să deschidă un cont comercial cu o bancă, așa încât să poată accepta aceste plăți cu carduri. Dacă nu se dorește un contact direct cu o bancă se poate apela la o altă soluție, și anume folosirea unui "payment gateway" – o terță firmă care se interpune între banca ce va rula banii și magazinul virtual.
La început, pe piața romanească, o mare parte din magazinele virtuale procesau tranzacții cu cash sau "plata la livrare". Adică exista un contract cu o firma de logistică sau cu Poșta Română, care să livreze marfa și să accepte banii la primire. Deși comerțul electronic a evoluat mult în ultimii ani sunt magazine care înca adoptă această modalitate de plată.
Programarea unui magazin electronic este un proces complex. Din lipsă de timp sau experiență, beneficiarul nu poate sau nu știe să detalieze exact ceea ce vrea sa obțină în final, bazându-se pe experiența firmei care se ocupă de efectuarea aplicației in sine. Chiar și când știe exact ce vrea, beneficiarul nu poate fi sigur care vor fi rezultatele unei anumite cerințe asupra functionalității magazinului online. Adesea sunt necesare corecții și modificări pentru ca produsul final să fie complet funcțional.
Succesul unui magazin online depinde de diverși factori, cum ar fi: numărul de vizitatori, prețurile practicate, promovarea, interfața web, accesibilitatea, eficiența prezentării produselor, a preluării și prelucrării comenzilor etc.
Produsele ce se pretează cel mai bine la vânzarea prin Internet sunt cele standardizate, destinate publicului larg, ușor de livrat prin poștă sau curier, cu caracteristici bine definite, cu valori medii și mari.
Un magazin electronic poate fi de asemenea folosit și pentru a vinde articole cu prețuri mari și viteză mică de circulație, produse de nișă sau puțin accesibile publicului larg, a căror stocare ar implică costuri ridicate și blocarea de fonduri.
Un magazin electronic este folosit cel mai eficient în combinație cu un magazin fizic sau mai multe, contribuind la promovarea ofertei și creșterea satisfacției clienților și necesitând investiții relativ reduse.
2.3 Securitatea într-un magazin virtual
Unul din principalele dezavantaje ale comerțului electronic care au temperat rata de creștere a acestor activități este legat de securitate.
Această problemă derivă din faptul că în mod normal mesajele de poștă electronică sunt expediate necriptate. Cu alte cuvinte oricine le interceptează, poate citi conținutul fără probleme. Din acest motiv și reținerea clientilor în a-și trimite detaliile referitoare la propriul card de credit prin email.
O soluție robustă a unui magazin online, care să asigure protecția tranzacțiilor comerciale prin Internet, trebuie să aibă în vedere următoarele cerințe fundamentale de securitate:
Confidențialitatea – presupune protejarea conținutului tranzacțiilor împotriva citirii lor neautorizate, de către alte persoane decat receptorii specificați de emițător. Această caracteristică se realizează prin criptarea mesajelor;
Autentificarea originii tranzacțiilor – aceasta permite receptorului unui mesaj să determine în mod sigur identificarea expeditorului. Semnatura digitală reprezintă soluția pentru rezolvarea autentificării;
Integritatea datelor – furnizează receptorului unei tranzacții siguranța că mesajul primit este identic cu mesajul emis la origine. Serviciile de autentificare și de integritate sunt prezentate ca servicii separate, dar sunt furnizate de obicei împreuna și se rezolvă prin semnatură digitală.
Nerepudierea – împiedicarea nerecunoașterii tranzacției de către expeditor și garantează integritatea și originea tranzacțiilor din punctul de vedere al expeditorului, nu al destinatarului. Se împiedică astfel ca expeditorul unei tranzacții electronice să nege trimiterea ei. În comerțul electronic, cand trebuie transmise prin e-mail comenzi ale produselor, ele trebuie să fie înapoi confirmate.
Aplicarea selectivă unor servicii – de cele mai multe ori este necesară acoperirea unor părți ale tranzacțiilor. Pentru aceste servicii se pot folosi sistemele criptografice cu chei publice.
Soluțiile de securitate ce privesc tranzactiile comerciale în cadrul unui magazin online și nu numai pot fi la nivel de aplicație – unde există două tehnici diferite: securizarea individuală a aplicațiilor (S/HTTP și S/MIME) sau prevederea unor tehnici de criptare externe deasupra aplicațiilor predefinite (PGP – Pretty Good Privacy sau SET – Secure Electronic Transfer) – la nivel rețea și la nivel sesiune – cel mai folosit protocol fiind SSL (Secure Socket Layer).
Securitatea la nivel sesiune
Cel mai folosit protocol la acest nivel este SSL (Secure Socket Layer) – server securizat de date – utilizat împreună cu Certificatul Digital (Digital Certificate). Certificatul Digital este cel care recunoaște standardul și confirmă că serverul pe care se află web site-ul utilizează într-adevar criptarea SSL atunci cand primește și transmite datele. În momentul în care sunt accesate pagini în care se cer informații de plată de la consumator, acestea trebuie să se afle pe un astfel de server securizat. Paginile vizualizate de utilizatorul client au în URL "https:" (Hyper Text Transfer Protocol Secure) în loc de “http:”. HTTPS este un protocol de comunicație destinat transferului de informație criptată prin intermediul internetului. Fără SSL și un Certificat Digital, nici un consumator avizat nu-și va transmite datele cărții de credit prin Internet.
Astfel se elimină posibilitatea ca un intrus să obțină numărul cardului, presupunând că el interceptează datele astfel criptate.
Figura 3. Protocolul SSL
Protocolul SSL permite schimbul de înregistrări; fiecare înregistrare poate fi, în mod opțional, compresată, criptată și împachetată cu un cod de autentificare al mesajului (message authentication code – MAC). Fiecare înregistrare are un câmp numit content_type care specifică care protocol superior este folosit.
Când conexiunea demarează, nivelul de înregistrare încapsulează un alt protocol, de tip handshake protocol, pentru care câmpul content_type are valoarea 22.
Mecanismul de funcționare este următorul:
(1) Clientul se conectează la un server SSL
(2) Clientul cere să inițieze o sesiune securizată
(3) Clientul trimite și primește mai multe structuri de handshake:
Trimte un mesaj ClientHello în care specifică lista de metode de criptare care sunt suportate, metodele de compresie și cea mai actuală versiune a protocolului cunoscută. De asemenea transmite o secvență aleatoare de biți care va fi folosită ulterior.
Primește mai apoi un ServerHello, în care serverul alege parametrii conexiunii din mulțimea de opțiuni oferită de client mai devreme.
Când parametrii conexiunii sunt cunoscuți, clientul și serverul schimbă certificatele (în funcție de algoritmul de codare pentru chei publice ales). Aceste certificate sunt în prezent de tip X.509.
Serverul poate solicita un certificat clientului, astfel încât conexiunea să fie mutual autentificată.
Clientul și serverul negociază un secret comun numit "master secret", existând aici opțiunea folosirii rezultatului schimbului Diffie-Hellman, sau mai simplu prin criptarea secretului cu cheia privată și decriptarea acesteia cu cheia privata a partenerului.
(4) Clientul și serverul comunică în securitate.
Aceasta tehnologie prezintă însă și o deficientă și anume: SSL nu permite comerciantului să se asigure că persoana care folosește cardul într-o tranzacție este chiar deținătorul acestuia. Similar, SSL nu oferă nici o cale prin care clientul să afle dacă siteul cu adevărat autorizat să accepte plata cu carduri și că nu este doar un site pirat proiectat doar în scopul de a colecționa date despre astfel de carduri.
Pentru a rezolva această ultimă problemă, MasterCard și Visa promovează SET (Secure Electronic Transaction), o tehnologie mai sigură dezvoltată prin conjugarea eforturilor mai multor companii interesate. SET rezolvă problema autentificării prin atribuirea unor interese. Tranzacțiile dintre siteul web al comerciantului trimite certificate digitale atât clientului cât și comerciantului. Mai mult, SET oferă securitate sporită față de cea existentă astăzi pe piața comercială tradițională. În loc de a-i oferi comerciantului acces la numărul cardului, SET îl codează de o manieră care asigură faptul că doar consumatorul și instituțiile financiare au acces la acesta.
Securitatea la nivel de rețea
Pentru criptare la nivelul rețea (IP) se utilizează doua mecanisme diferite: AH – Authentification Header care folosește pentru autentificare și pentru integritatea datelor algoritmul MD 5 (message-digest) și ESP – Encapsulating Security Payload care furnizează confidențialitate folosind algoritmul de criptare DES – Data Ecription Standard.
În prezent, una din problemele comunicației datelor o reprezintă securitatea transmisiei și recepției lor.
Noțiunea de securitate la nivelul IP (Internet Protocol) adresează mecanismele implementate la nivelul protocolului rețea IP, pentru a asigura integritatea, autentificarea și confidențialitatea datelor în timpul transmiterii lor prin mediul deschis al Internetului.
Includerea serviciilor de securitate la nivel rețea permite sistemului să furnizeze servicii de securitate în mod generic tuturor aplicațiilor, chiar și celor ce nu sunt conștiente de existența securității.
Arhitectura de securitate specifică pentru IP furnizează servicii de securitate ce suportă combinații de autentificare, integritate, controlul accesului și confidențialitate.
La acest moment există două tipuri de antete ce pot fi atașate la un pachet IP pentru realizarea securității:
antetul de autentificare – AA (Authentication Header) – care furnizează serviciile de integritate și autentificare;
învelișul de securitate – IS (Encapsulating Security Payload) care furnizează confidențialitate și, în funcție de algoritmi și de modurile folosite, poate furniza integritate și autentificare.
Cele două antete pot fi folosite independent unul de celălalt, combinate sau nu.
Figura 4. Diagrama IP cu headere
Securitatea la nivel aplicație
Aplicațiile de mesagerie electronică, inclunzand aici programele pentru poștă electronică și aplicațiile cu capabilități de transfer de mesaje sunt un bun exemplu de aplicații ale căror necesități de securitate nu pot fi acoperite doar prin măsurile de securitate a rețelei. Comunicarea prin mesaje sigure necesită protejarea de la expeditor la destinatar. Serviciile de protecție de bază includ:
a) autentificarea originii datelor;
b) integritatea conținutului;
c) confidențialitatea conținutului;
d) nerepudierea originii.
Un standard utilizat în transmiterea de e-mail în securitate este S/MIME (Secure Multi-Purpose Internet Mail Extensions). Acesta permite criptarea informației și include certificatul digital ca o componentă în mesaj. Se asigură funcțiile:
confidențialitate, doar cel ce recepționează poate citi poșta;
transmisia nu poate fi alterată;
clientul poate semna și include semnatura care garanteaza recepția;
utilizează etichete pentru controlul accesului la mesajele securizate;
permite mesajelor criptate să fie transmise prin agenți intermediari care le pot cripta și transmite la recipientele dorite.
S/MIME oferă integritate și autentificare oricărui pachet e-mail și în prezent este implementat la nivel industrial.
Un alt protocol de securitate la nivel de aplicație și mai ales al aplicațiilor de mesagerie electronică îl reprezintă OCSP (On line Certificate Status Protocol). Protocolul specifică o sintaxă mesaj cerere-raspuns între aplicația client care solicită revocarea certificatului și aplicația server care cunoaște starea certificatului revocat. OCSP server poate asigura informații adiționale accesibile prin CRL.
Mecanismul de funcționare este următorul :
(1) Aplicația transmite cererea de a cunoaște starea certificatului la serverul OCSP, acesta transmite o semnatură digitală care reprezintă “bun”, “revocat” sau “necunoscut”.
(2) Cel identificat ca fiind “bun” indică faptul că certificatul nu a fost revocat la momentul cererii, ulterior el putand apărea ca “revocat”.
(3) “revocat” indică că respectivul certificat a fost revocat.
(4) “necunoscut” indică faptul că nu cunoaște respectivul certificat.
Figura 5. Principiul de funcționare OCSP
Firewall
O primă bariera de securitate pentru o firmă care desfășoară comerț electronic pe Internet o reprezintă controlul accesului dinspre rețeaua proprie către Internet și viceversa. Din punct de vedere arhitectural, soluția cea mai răspandită pentru asigurarea securității conectării unei rețele la Internet o constituie așa numitul firewall. În linii mari un firewall este un sistem care impune o politică de control a accesului între două rețele. El reprezintă implementarea politicii de securitate în termeni de configurare a rețelei. Un firewall este un sistem plasat între două rețele care posedă următoarele proprietăți:
tot traficul dinspre interior spre exterior și viceversa trebuie să treacă prin acesta;
este permisă trecerea numai a traficului autorizat prin politica locală de securitate;
sistemul însuși este imun la încercările de penetrare a securității acestuia.
Un firewall nu este numai un dispozitiv sau o combinație de dispozitive ce furnizează securitate pentru o rețea, este și o parte a unei politici generale de securitate și are rolul de a crea un perimetru de securitate în jurul resurselor informaționale ale unei organizații. Politica de securitate trebuie să definească responsabilitățile utilizatorilor din punct de vedere al securității, modul de acces la rețea și metodele de autentificare a utilizatorilor interni sau aflați la distanță, mecanismele de criptare a datelor memorate sau transmise prin rețea, măsurile de protecție împotriva virușilor etc.
Un firewall poate fi compus din unul sau mai multe blocuri de componente:
router-e cu filtrare de pachete : are rolul de a trimite pachete între sistemele gazdă interne și cele externe unei rețele. El permit sau blochează trecerea unor anumite tipuri de pachete.
servere proxy (porți la nivel aplicație): sunt aplicații software pentru intermedierea accesului la unele servicii. Pentru o poartă se mai folosește uneori și termenul de calculator gazdă conectat dual (dual-homed host)
porți la nivel circuit: este un serviciu proxy la nivel circuit, care se execută de obicei pe un server proxy și creează un circuit între client și server, fără a intrerupe protocolul gazdă. Ele primesc conexiuni de la un anumit sistem gazdă, pe un anumit port și deschid o nouă conexiune către sistemul destinație, pe alt port.
Indiferent de platforma și modalitățile de funcționare ale magazinului e-commerce pe care un comerciant îl are, va trebui să știe foarte bine nivelul de securizare pe care acestea le vor cere. Clienții care cumpără produse sau servicii pe internet se așteaptă ca tranzacțiile lor să fie sigure și informația pe care o transmit să fie în siguranță.
Pentru asigurarea securității sistemelor informatice și a protecției datelor personale, autoritățile și instituțiile publice cu competențe în domeniu, furnizorii de servicii, organizațiile neguvernamentale și alți reprezentanți ai societății civile desfășoară activități comune și programe de prevenire a criminalității informatice.
2.4 Evoluția magazinelor electronice în Romania
Comerțul electronic din Romania înregistrează un ritm de dezvoltare deosebit de dinamic.
În privința măsurării activității magazinelor online din România într-o proporție de 90%, evoluția numărului de magazine raportat la mărimea pieței de Internet din România este relativ constantă. Asadar, evoluția comerțului electronic este strâns legată și de creșterea numărului utilizatorilor Internet-ului și accesibilității acestui mediu de comunicare.
O imagine cât mai complexă a comerțului electronic în România necesită efectuarea unor precizări distincte cu privire la serviciile financiare existente, încrederea în calitatea produselor și principalele probleme cu care se confruntă acest comerț.
Abia la începutul anului 2004, RomCard împreună cu organizațiile internaționale emitente de carduri, Visa și MasterCard, implementează standardul de securitate 3D Secure – moment din care posesorii de card pot plăti online, iar piața românească de comerț electronic beneficiază de primele statistici oficiale în ceea ce privește tranzacționarea prin Internet.
România a fost prima țară din răsăritul Europei în care a funcționat comerțul electronic prin intermediul cardului bancar. Nici Polonia, nici Cehia, Ungaria sau alte țări mai avansate nu au avut condițiile pentru funcționarea acestui sistem comod de plată a produselor și serviciilor, reprezentat prin comerț electronic.
România a avut o poziție privilegiată și șansa de a deveni centrul de procesare al plăților online
din regiunea CEMEA. Magazinele online din țările vecine ca Bulgaria sau Ungaria, începuseră în 2005 să proceseze plățile online prin băncile românești. De asemenea, un număr tot mai mare de comercianți din SUA și Canada preferau procesarea plăților prin România, având în vedere că nu dispuneau de tehnologia 3D Secure, iar comisioanele bancare erau printre cele mai mici.
S-a estimat în anul 2004 că valoarea totală a celor 41 de mii de tranzacții prin intermediul cardurilor Visa s-a ridicat la 5.7 milioane de dolari. În 2009, comerțul online din România crescuse cu peste 75% față de 2008 și era responsabil de desfășurarea a 1.200.000 de tranzacții, în valoare de 93 de milioane de euro.
Potrivit Studiului Național de Comerț Electronic, comandat de ANC și executat de Underclick.ro, Link2Ec, SiteAudit și Legi-Internet, în anul 2005 existau pe piața de e-commerce 412 magazine.
Numărul acestora a crescut, creșterea înregistrată în perioada 2006-2008 fiind de 50% pe an. Astfel, în anul 2008, pe piața autohtonă de e-commerce existau 875 de magazine. Această creștere s-a menținut în următorii 3 ani, ajungându-se la maturitate și stabilindu-se un echilibru între numărul de magazine și numărul cumpărătorilor.
O medie de o dată la 2 ani (diferența dintre fiecare 2 ani), sute de magazine online dau faliment. Acest număr nu este cunoscut cu exactitate pentru că acest lucru nu se declară și trebuie aflat prin investigare.
În ceea ce privește ritmul de evoluție a plăților online cu cardul, oficialii RomCard au preconizat în 2008 creșteri de cel putin 50% pentru fiecare an în urmatoarea perioada 2009-2011. Acest lucru s-a și întamplat. De exemplu, în 2009 a crescut rata de plată online cu cardul la aproape 20% fata de 5-8% în 2008, și a crescut în 2010 la 45%.
De asemnea interesantă este și evoluția între aceste perioade pe grupe de produse. Astfel, se poate remarca, pentru fiecare an, o creștere deosebită a popularității pe anumite segmente de produse. Pentru 2007 cele mai cumpărate au fost: laptopuri, papetărie, rețelistică, software, jucării, auto, încălțăminte, audio, video, muzică. În 2008 clienții au cumpărat în număr foarte mare din următoarele segmente de piață: computere, telefoane, filme, artă, industrial, auto și îmbrăcăminte. Este de remarcat ți o scădere în ceea ce privește segmentul de muzică.
În momentul de față România urmează evoluția mondială în care cele mai multe produse oferite la vânzare de magazinele online sunt cele de tehnologie (plus diverse gadget-uri) și comunicații. Produsele de tipul jocuri, jucării, flori, ceasuri, bilete – ocupă abia 30% din produsele care le găsim de cumpărat în comerțul pe Internet din România. Cultura, atât cartea dar și orice tip de informție scrisă sau audio reprezintă doar un 10% la fel ca și numărul de magazine care se ocupă de look și vestimentație.
Este de notat și fenomenul magazinelor virtuale ce vând servicii la prețuri reduse din diferite domenii care ia amploare pe piața autohtonă. Ca și exemple ar fi fundeal.ro, bestdeals.ro, pandoria.ro, etc ce acceptă plata cu cardul și în cadrul cărora se fac sute de tranzacții zilnice.
Principala problemă cu care s-au confruntat proprietarii magazinelor virtuale a fost înmulțirea încercărilor de fraudă. Astfel, chiar dacă piața externă deține aproximativ 90% din numărul total al tranzacțiilor, renumele hackerilor din România constituie un semnal de alarmă pentru potențialii clienți din afara tării. Cu toate acestea asistăm la dezvoltarea unui sistem de achiziționare de produse modern care va oferi în următoarea perioadă de timp multe avantaje dar și surprize.
Ca o concluzie importantă, nu toate magazinelor din România folosesc sistemele de securitate în regim 3D Secure, ci merg pe varianta clasică SSL.
Principalul motiv pentru care unele magazine online ezită să ofere și această opțiune de plată este reprezentat, potrivit declarațiilor comercianților, de comisioanele mari pe care integratorii/procesatorii le impun magazinelor.
În prezent, GECAD ePayment este prezent pe piața locală cu ePayment, soluție integrată de comerț electronic dedicată magazinelor online românești, precum și cu ePayment Microplăți, soluție dedicată magazinelor care oferă produse și servicii cu preț redus, cu plata prin SMS.
În ceea ce privește distribuția geografică a magazinelor de comerț electronic în România, centrele mari comerciale care au și tradiție în Internet conduc detașat topul. Bucureștiul (dacă punem și Ilfov) are un procent de 64% din piață, în timp ce următorii sunt la aproape 20 de ori distanță. Specialiștii susțiin că în următorii ani se vor păstra aceste cifre dat fiind faptul că magazinele depind foarte mult de centrele logistice, mai mult decât de locația efectivă.
Aflată în continuă creștere, piața de comerț electronic din România permite desfășurarea de tranzacții de milioane de euro lunar.
CAPITOLUL 3. SOLUȚII DE IMPLEMENTARE PENTRU MAGAZINELE ONLINE DE COMERȚ ELECTRONIC
3.1. Soluții integrate în comerțul electronic
O primă clasificare a serviciilor pe care comerțul electronic le însumează sau le pune la dispoziția participanților la tranzacții poate fi făcută în funcție de importanța și rolul acestor servicii. Astfel, serviciile pot fi împartite în:
servicii principale: transfer electronic de documente (EDI – Electronic Data Interchange) atât prin Internet cât și prin intranet, comunicații fax, coduri de bare, transferul de fișiere și poșta electronică
servicii suport pentru procesele de afaceri: cataloage electronice, sisteme suport pentru preluare de comenzi, logistică și tranzacții, sisteme de raportare statistică (de exemplu, alcătuirea de rapoarte privind vânzările) și informații pentru management (calcul de taxe, etc.).
Un domeniu atât de dinamic cum este comerțul electronic se adaptează foarte rapid la toate tehnologiile noi care apar, sau poate modifica tehnologii deja existente pentru a se potrivi specificului său.
Tehnologii specifice comerțului electronic sunt:
EDI
mesageria X.400
poșta electronică (e-mail)
intranet (rețeaua internă a unei companii organizată și funcționând după principiile Internet-ului care asigură schimbul electronic de informații al unei companii cu colaboratorii săi: furnizori, clienți, bănci).
afaceri desfășurate pe rețeaua de Web-uri, în bandă îngustă (videotex) și bandă largă (teleshopping).
Astfel, o parte dintre tehnologiile enumerate mai sus au fost folosite încă de la inceputul Web-ului, în timp ce altele, precum EDI, fiind în plin proces de evoluție.
Comerțul electronic folosește diverse modele pentru desfășurarea on-line a afacerilor, dar multe dintre aceste modele nu sunt noi, fiind folosite și în alte contexte. De exemplu, o mare parte a aplicațiilor software de astăzi sunt furnizate în variante de test (demo, share sau trial) pe Internet. Clienții, dupa ce fac un download al unui program de pe un site al companiei, îl pot folosi pentru o perioadă limitată de timp, după care, programul devine integral disponibil doar în cazul cumpărării. Această strategie a fost aplicată de compania Netscape in anii 1994 și 1995 și a reușit cu browser-ul companiei, Netscape Navigator, să câstige 80% din piața broweser-elor în numai câteva luni.
Modelele de afaceri on-line diferă în funcție de produsul care este vândut și de entitățile care intervin în cadrul unei tranzacții. Modelele de afaceri folosite pentru vânzarea on-line de bunuri, precum informații sau acces la baze de date diferă considerabil de cele folosite pentru vânzarea de bunuri fizice.
3.2 Tehnologii folosite la implementarea sistemelor de comerț electronic
3.2.1 Tehnologia "coș de cumpărături"
Una dintre cele mai des folosite tehnologii de implementare a comerțului electronic este coșul de cumpărături. Această tehnologie de procesare a comenzii online permite clienților să grupeze produsele pe care vor să le achiziționeze pe măsură ce îsi pot continua cumpărăturile din magazinul online.
Tehnologia coșului de cumpărături este de fapt un catalog de produse, care este găzduit pe serverul comerciantului sub forma unei baze de date. Serverul comerciantului reprezintă un mediu de stocare de date și un sistem de management folosit de comerciant. Este reprezentant adesea de un sistem de calculatoare care conduc toate funcțiile necesare pentru funcționarea unui Web site. O bază de date este o parte componentă a serverului comerciantului concepută pentru a stoca și raporta cantități mari de informații. De exemplu, o bază de date a unui vanzător cu amănuntul online, ar include date despre produse cum ar fi descrieri ale produselor, mărimea, disponibilitatea, informații despre expediere, nivelul stocului și informații despre comenzi. Aceste baze de date stochează, de asemenea, și informații despre clienți cum ar fi nume, adrese, date despre cartea de credit și un istoric al cumpărăturile anterioare pentru fiecare client.
Un flux generic a unei plăti în cazul unui coș de cumpărături are, probabil, următoarea secvență de pagini:
Figura 6. Flux generic a unei comenzi folosind “coșul de cumpărături”
Într-un flux tipic, un cumpărător:
face check out la pagina coșului de cumpărături
furnizează informații de transport
alege o opțiune de plată și oferă informații de facturare și plată
revizuie comanda și plătește
primește o confirmare a comenzii
Un exemplu de diagramă pentru efectuarea unei comenzi folosind tehnologia “coș de cumpărături”:
Figura 7. Diagrama unei comenzi folosind “coșul de cumpărături”
3.2.2 Sisteme de transfer electronic de documente (EDI)
Sistemele Electronic Data Interchange (EDI) ajută firmele în menținerea relațiilor dintre producătorii echipamentelor originale, producătorii secundari, distribuitorii, firmele de expediere, vanzătorii și consumatorii.
Sistemele tradiționale EDI sunt o combinație de calculatoare și echipamente de comunicare care dă posibilitatea companiior de a conduce electronic tranzacții sigure și de încredere. Sistemele EDI tradiționale, în contrast cu sistemele EDI care au la baza Internetul, folosesc rețeaua VAN(Value Added Network – Rețea cu Valoare Adăugată). Acestea sunt rețele de comunicație ce oferă servicii variate, printre care: funcții de cutii poștale, planificarea transmisiei și conversia protocolului de comunicare. Un alt avantaj al unei asemenea rețele este acela că prin intermediul ei se beneficiază de folosirea unei singure conexiuni pentru a comunica cu un mare număr de parteneri.
Fiecare furnizor, producător și distribuitor sunt legați la sistemul EDI prin rețeaua VAN. EDI urmăresc și clasează contabilitatea zilnică și inventarul unei afaceri.
Exemplificand funcționalitatea sistemului EDI, se ia în considerare o tranzacție de afaceri tipică între Compania A, numită “cumpărător”, și Compania B, numită “vanzător”, așa cum este descris în figura de mai jos. Sistemul de achiziționare informații al Companiei A trimite un ordin de cumpărare prin poșta electronică la Compania B unde acesta este introdus manual în sistemul de informații de vânzare. Sistemul companiei B generează apoi o factură de vânzare care este trimisă prin poștă electronică înapoi la companie A. Compania A trebuie apoi sa introducă manual factura vânzătorului în sistemului ei de plăți. Ulterior, sistemul societății A va imprima o verificare a plății care este apoi trimis prin poștă la compania B, unde verificarea este tastată manual în sistemul de încasări. Verificarea trebuie să fie manual depusă în contul bancar al companiei B.
Figura 8. Tranzacție între două companii folosind EDI
Documentele schimbate într-o rețea VAN sunt în formă EDI care este formatul electronic standard de documente ce poate fi ușor interpretat de cealaltă parte. Securitatea este asigurată prin procedeele de autentificare și autorizare. În primul rând, un document standard, de exemplu o factură, este creată de aplicația respectivă a companiei. Apoi, documentul este convertit de un software de translatare EDI într-un format stabilit de comun acord. Documentul astfel translatată este apoi plasat într-un “plic electronic” (electronic anvelope), împreună cu un număr de identificare (pentru identificarea de către furnizorul de servicii VAN) și trimis mai departe în rețea.
Cu toate că sistemele EDI îmbunătățesc eficiența și promovează practici mai bune în contabilitate, acestea pot fi costisitoare. Furnizorii și distribuitorii sunt deseori reprezentați de firme mici, magazine și firme de expediere, care nu au tehnologia pentru a se lega la un sistem tradițional EDI. Furnizorii și distribuitorii trebuie de asemenea să țină cont și de ceilalți clienți. Dacă un furnizor își standardizează sistemul de informații pentru un singur producător, poate deveni mai dificil să facă afaceri cu alți producători.
De cand transferul de date se efectuează printr-un sistem obișnuit (Web), compatibilitatea nu mai este o problemă. În trecut, firmele cu un sistem de management informațional incompatibil aveau dificultăți în realizarea tranzacțiilor. XML (eXtensible Markup Language) poate acum fi folosit pentru a îmbunătăți compatibilitatea dintre sisteme nepotrivite, creand noi oportunități de piață. XML este o tehnologie de dezvoltare care definește semnificația informației. Fiecărui produs din catalog i se atribuie o descriere cu mărimea, culoarea, prețul, furnizorul, timpul estimat și reguli de discount. De cand XML poate fi folosit pe o gamă largă de sisteme și platforme, firma poate oferi informațiile sale de catalog prin schimburi cu mai multe site-uri B2B . Numele produsului, prețul și alte date descriptive sunt automat realizate astfel încat să se potrivească cu imaginea și designul fiecărui site.
Funcționarea unui sistem EDI presupune parcurgerea a cinci mari faze:
preluarea datelor de la un sistem de calcul sau aplicație;
transformarea datelor într-un mesaj cu format standard;
transmiterea mesajului;
transformarea/întreruperea mesajului la recepție;
transferarea datelor recepționate unei aplicații.
Din punct de vedere tehnic, pentru desfășurarea tranzacțiilor EDI trebuie definite următoarele elemente: standarde (definesc modul de structurare a datelor în mesajele electronice); software (denumite și translatoare EDI); comunicații (au rolul de a transfera mesajele electronice între partenerii de afaceri) și securitatea datelor.
Standardele EDI definesc următoarele cerințe de securitate:
integritatea mesajelor;
confidențialitatea;
autentificarea originii datelor;
nonrepudierea;
disponibilitatea.
3.3. Soluții software pentru realizarea magazinului electronic
Tipul de software pentru comerț electronic și hardware-ul folosit depinde de mai mulți factori, cel mai important fiind dimensiunea așteptată a afacerii, trafic și vânzări.
În cazurile cele mai complexe, o companie va avea nevoie de un sistem integrat care să realizeze: procesarea online a tranzacțiilor, a plăților, monitorizarea inventarului, contabilitate, păstrarea altor informații rezultate din procese interne ale companiei.
Se poate vorbi în acest sistem de subpărți ale sale:
sisteme front-end – acele aspecte ale afacerii cu care clienții interfațează și asupra cărora aceștia pot exercita un anumit control: site-ul Web și alte elemente pe care clienții le pot utiliza pentru informare și pentru a achiziționa produse și servicii ;
sisteme back-end – acele aspecte ale afacerii care nu sunt direct accesate de clienți: gestiunea contabilă, a producției, a inventarului, a distribuției, urmărirea comenzilor, suport clienți etc.
Sistemele front-end e probabil să partajeze cu cele back-end o porțiune semnificativă din datele companiei: de exemplu prețuri și disponibilitatea produselor.
În plus, eficiența multora dintre procesele de business ale companiei depinde de integrarea reușită a celor două tipuri de sisteme, autentificarea și autorizarea plăților cu cărți de credit, informații referitoare la comenzi în scopul onorării acestora necesită circularea datelor între sistemele front-end și cele back-end sau chiar în afara respectivului sistem de comerț electronic, către furnizori și transporatori de pildă.
3.3.1 Sisteme storefront
În cazul în care compania pentru care se dezvoltă soluția de comerț electronic face vânzare cu amănuntul a unor produse sau servicii , atunci e nevoie să fie construit și menținut un magazin online. Produsele software de tip storefront sunt unelte care pot fi folosite pentru crearea unui astfel de magazin online. Soluțiile storefront trebuie să ofere minim următoarele caracteristici:
prezentarea unui catalog cu produsele și/sau serviciile disponibile;
funcționalități ale unui coș de cumpărături;
procesarea tranzacțiilor pentru carduri.
Storefront-ul este o platformă flexibilă, ce cuprinde o mulțime de module ce oferă atat companiilor business-to-business (B2B) cat și celor business-to-consumer (B2C) capacitatea de a construi sau a modifica rapid magazinul virtual pe web. Pe măsură ce afacerea crește, platforma magazinului ar trebui sa crească sau sa se modifice și ea.
Așadar, pentru un magazin online de succes este nevoie de o platformă care să permită scalabilitatea, extensibilitate și flexibilitate indiferent de limbajul de programare folosit.
Soluțiile storefront realizează de fapt construirea și menținerea paginilor web și a bazelor de date care să implementeze și să suporte aceste funcționalități.
În continuare se vor enumera și detalia cateva dintre soluțiile folosite pentru implementarea, organizarea unui magazin online.
Sistemele Enterprise Resource Planning
Multe dintre site-urile Web, B2B dar nu numai, trebuie sa permită interacționarea cu sistemele informatice care funcționează în intraneturile companiilor respective, cum ar fi software-uri de tip ERP (Enterprise Resource Planning).
Sistemul de planificare a resurselor întreprinderii este un instrument software care facilitează integrarea tuturor informațiilor și a fațetele unei afaceri într-o platformă unică. Scopul sistemelor ERP este să asigure transparența datelor în cadrul unei organizații și să faciliteze accesul la orice tip de informație utilă în desfășurarea activității.
Din punctul de vedere al funcționalitătilor, un software ERP acoperă următoarele domenii de interes ale unei afaceri:
planificarea producției;
gestiunea achizițiilor;
gestiunea stocurilor;
interacțiunea cu furnizorii;
gestiunea relațiilor cu clienții;
urmărirea comenzilor;
gestiunea financiară;
gestiunea resurselor umane.
ERP ajutǎ organizația sǎ reducǎ inventarierile lanțului de aprovizionare prin adǎugarea de vizibilitate peste tot lanțul de aprovizionare permițând vizualizarea îndeplinirii comenzilor astfel încât membrii lanțului de aprovizionare sǎ îmbunătățească planificarea producției și livrǎrile de produse
către clienți.
Content Management Systems (CMS)
Sunt sisteme folosite pentru gestiunea (stocarea, editarea, auditarea, programarea de tip timeline, publicarea) unor colecții mari și dinamice de materiale web, de exemplu: articole cu știri, manuale de operare, manuale tehnice, cataloage, etc.
Un CMS (Content Management System) reprezintă un sistem software folosit pentru asistența utilizatorilor în administrarea conținutului unui site Web.
O dată creat magazinul online, comerciantul trebuie doar să adauge produse, fotografii, să modifice structura și conținutul sau să șteargă produsele care nu mai sunt disponibile spre vanzare. Se pot genera oferte speciale, promoții, recomandări speciale și topuri de vanzări dacă sistemul pe care comerciantul îl deține permite acest lucru.
Administrarea magazinului virtual se realizează în timp real, firma avand astfel un control perfect și permanent asupra conținutului site-ului și mai ales aupra catalogului de produse și prețurilor.
Printre funcționalitățile unui sistem CMS regăsim crearea de template-uri care pot fi apoi aplicate automat unui conținut nou sau existent, dar și posibilitatea de a instala module sau plug-in-uri care extind funcționalitatea site-ului.
Sistemele Knowledge Management (KM)
Aceste sisteme ajută la organizarea documentelor care conțin informații și cunoștințe, nu a cunoștințelor în sine.
Knowledge management include o serie de practici și strategii folosite într-o organizație pentru a identifica, crea, reprezenta, distribui și permite adoptarea priceperii și a experienței. Priceperea și experiența însumează cunoștințe, ce sunt implementate sau utililizate de către fiecare individ în parte sau la nivelul activitaților și proceselor din organizație. Knowledge management se bazează adesea pe tehnologia informației pentru facilitarea stocării și aducerii la zi a informației.
Sistemele de managementul de cunoștințe permit “citirea” unor documente în format electronic, și includ motoare de căutare puternice care permit apoi utilizatorilor regăsirea conținutului, experților umani, sau a altor resurse care pot să le fie utile.
Customer Relationships Management (CRM)
Aplicațiile CRM prelucrează date acumulate despre clienți (referitoare la cumpărări, rezultalele unor campanii de marketing, activitatea lor pe site-ul companiei) și folosesc această informație pentru a armoniza nevoile și preferințele acestora cu produsele și serviciile.
O soluție CRM permite unei companii să-și organizeze o bază de date centrală în care să se regăsească definită relația cu clienții și partenerii în suficiente detalii pentru ca: managementul, agenții de vanzări, marketing-ul, departamentele de suport sau call-center să aibă acces la informații pentru a pune cap la cap cerințele clienților cu produsele și serviciile din oferte.
De exemplu, clienții pot fi anunțați privind disponibilitatea unor produse și servicii de interes pentru ei. Efectul poate fi creșterea vânzărilor, păstrarea clienților, reducerea costurilor sau chiar găsirea de noi clienți.
Sistemele e-business se bazează pe arhitectura Web, ce conferă acestora o fiabilitate, scalabilitate și flexibilitate ridicate. Arhitectura Web, diferă față de arhitectura multi-strat prin faptul că aplicația client are o complexitate redusă, fiind un simplu navigator Web. De asemenea nivelul regulilor aplicației e-business este bazat pe componente și nu este un singur sistem ce implementează întreaga logica.
Componentele client sunt interfețele grafice utilizator și ruleaza în navigatoare Web precum Firefox Mozilla sau Internet Explorer. Componentele server ce rulează într-un server de aplicații, furnizează logica procesului de business.
Software pentru e-business include componente pentru efectuarea sigură a plăților cu ajutorul cărților de credit, componente pentru securizarea tranzacțiilor, componente pentru realizarea prezentării.
Principalele caracteristici ale unei aplicații e-business de succes sunt:
Utilizabilitatea – problemele cu interfața utilizator poate duce la pierderea clientților, iar pe de cealată parte ușurința în utilizare poate atrage noi clienți;
Siguranța – controlul accesului, autentificarea și integritatea informațiilor sunt foarte importante pentru desfășurarea proceselor de comerț electronic și pentru client;
Scalabilitatea – trebuie avut în vedere faptul ca succesul va aduce creșterea cererii;
Fiabilitatea – defectele sunt de neînchipuit pentru un sistem business critic, testarea aplicațiilor având un rol foarte important;
Mentenabilitatea – ratele crescute de schimbare sunt fundamentale pentru comerțul electronic;
Eficiența – neutilizarea optimă a resurselor hardware și software, duce la scăderea performanțelor și a scalabilității aplicației.
Pentru proiectarea aplicațiilor de comerț electronic se utilizează atât standarde tehnologice (XML, COM+, CORBA, RMI) cât si standarde pentru procese de afaceri (OFX pentru plăți, OBI, ICE pentru schimburile informaționale, SWAP).
Aplicațiile de comerț electronic necesită specialiști pentru administrarea serverului web, a serverul de baze de date și a serverului de plăți electronice.
3.3.2 Soluții tehnice cu J2EE
Java, ca limbaj de programare este încă nou. Oricum, dezvoltarea sa plecând de la dezvoltarea appleturilor până la modelul de programare capabil de a conduce aplicațiile complexe de azi este remarcabil.
Încă de la conceperea sa, Java a țintit către noi modele de programare și tehnologii din diferite domenii – pornind de la aplicații în telefonie și diversificând la proiecte cât mai interesante. În același timp, Java a avut un rol major în modelarea unor anume domenii tehnologice făcându-le sigure și robuste. Unul din aceste domenii este și platforma Java: Java 2 Platform, Enterprise Edition (J2EE).
Schimbarea apărută în practica afacerilor a crescut nivelul de dezvoltare al aplicațiilor. Proiectarea și timpul alocat dezvoltării aplicațiilor au dat de gândit, în timp ce cererile pentru complexitate au crescut. Întreaga revoluție stă în peisajul tehnologic și economic în schimbare rapidă, ceea ce a creat noi competiții în dezvoltarea aplicațiilor de azi:
Receptivitate
Productivitatea Programării
Siguranță și Valabilitate
Securitate
Adaptabilitate
Integrare
Până la apariția J2EE, calculul distribuit a fost, în general, considerat drept programare client/server. O aplicație server s-a scris implementând o interfață, o aplicație client s-a conectat la server, și apoi s-a pornit atât serverul cât și clientul! Deși acest proces pare foarte simplu, în practică există câteva părți critice din proces, în funcție de tehnologia folosită.
J2EE nu specifică natura și structura din timpul execuției. În locul acesteia, introduce ceea ce este numit un container, și prin intermediul API-urilor J2EE, specifică un contract între containere și aplicații.
Aplicațiile distribuite necesită accesul la un set de servicii. Serviciile tipice includ procesul de tranzacționare, accesul la bazele de date, transmiterea de mesaje etc. Arhitectura J2EE unifică accesul la astfel de servicii prin serviciile API. Oricum, în loc să trebuiască să accesăm aceste servicii prin interfețe, în aplicația J2EE programele pot accesa aceste API prin intermediul containerului.
Specificarea platformei J2EE definește un set de extensii standard Java pe care ar trebui să îl suporte orice platformă J2EE. Printre acestea se numără și:
Java DataBase Connectivity (JDBC) 2.0 Extension: Acest API îmbunătățește standardul JDBC 2.0 API adăugând mijloace mai bune de obținere a conexiunilor, distribuire a tranzacțiilor, etc.
Enterprise Java Beans (EJB) 1.1: Specifică un cadru componentă pentru aplicațiile distribuite pe mai multe nivele. Acesta asigură un mijloc standard de definire a componentelor server, și specifică infrastructura bogată din timpul execuției pentru ținerea componentelor.
Java Servlets 2.2: Acestea asigură abstracții orientate pe obiecte pentru construirea de aplicații web dinamice.
Java Server Pages (JSP) 1.1: Această extensie dezvoltă și mai mult aplicațiile web.
Java Message Service (JMS) 1.0: JMS asigură un API Java pentru coada de mesaje, și editarea și subscrierea de tipuri de servicii orientate pe mesaje.
Java Transaction API 1.0: Acest API este pentru implementarea aplicațiilor tranzacționale distribuite.
Java Mail 1.1: Acesta asigură un cadru independent de platformă și protocol pentru construirea de aplicații de mail bazate pe Java.
Platforma J2EE asigură trei tehnologii pentru dezvoltarea componentelor. Una dintre acestea se referă la Java Server Pages (JSP). Acestea asigură un mod de a include componente într-o pagină, și de a le face să lucreze în așa mod încât să genereze pagina care este trimisă eventual clientului. O pagină JSP poate conține cod HTML, Java și componente JavaBean. Paginile JSP sunt, de fapt extensii ale modelului de programare al servletului – când un utilizator cere o pagină JSP, serverul de web compilează pagina JSP într-un servlet. Apoi serverul de web invocă servletul și returnează conținutul rezultant browserului de web. Odată ce servletul a fost compilat din pagina JSP, serverul de web poate returna servletul fără a trebui să recompileze de fiecare dată. Astfel, paginile JSP asigură un mecanism dinamic de asamblare a paginilor care beneficiază de multele avantaje ale platformei Java.
Comparate cu servleturile, care sunt coduri pure Java, paginile JSP sunt documente bazate în principal pe text până când serverul de web le compilează în servleturile corespunzătoare – aceasta permite o separare mai clară a logicii aplicației de logica prezentării; acest lucru asigură celor care dezvoltă aplicația să se concentreze la specificațiile de afaceri.
O arhitectură tipică a unei aplicații web ar putea arăta astfel:
Figura 9. Arhitectura unei aplicatii web folosind J2EE
Scopul specificațiilor JSP-urilor este simplificarea creării și menținerii paginilor web dinamice, prin separarea conținutului de prezentare. Paginile JSP sunt de fapt fișiere care combină HTML-ul standard (sau XML) cu noi taguri scriptice. Prin urmare paginile JSP arată oarecum ca și cele de HTML, dar sunt traduse în servlete Java prima dată când sunt invocate de către un client. Servletul rezultant este o combinație de HTML din fișierul JSP și conținut dinamic specificat prin noile taguri. Aceasta nu înseamnă că paginile JSP trebuie să conțină HTML: o pagină JSP poate fi compusă numai din cod Java, sau din taguri specifice care se referă la clase compilate extern.
3.4. Sisteme și instrumente de plați electronice
În majoritatea cazurilor, comerțul electronic implică plăți online, ceea ce a dus la crearea unor tipuri de bani electronici și a unor sisteme de plată specifice. Modalitatea de plată reprezintă una dintre cele mai importante probleme ridicate de extinderea comerțului în sfera Internetului. În anii `90, schimbul electronic de bani a revoluționat mecanismele financiare, asigurând trecerea de la tranzacțiile clasice la cele electronice. De la efectuarea cumpărăturilor la scara redusă, precum articole de băcănie, până la afaceri care antrenează echivalentul a milioane de dolari, sistemele de plăți electronice reprezintă un substituent din ce în ce mai frecvent utilizat al cash-ului, asumându-și principalele funcții ale banilor: instrument de schimb; furnizor al standardelor aferente cumpărării diferitelor plăți; instrument al contabilității; modalitate de estimare a rezervelor de valoare.
În literatura de specialitate, plățile electronice sunt definite ca o formă electronică, complet informatizată și automatizată, de organizare a relațiilor de plăți între participanții la o tranzacție, pe baza unui set de reguli și proceduri operatorii. Într-o variantă mai pragmatică, specialiștii de la Banca Mondială, consideră că operațiunile financiare electronice reprezintă utilizarea mijloacelor electronice în scopul schimbului de informații, al transferului de simboluri sau reprezentări ale valorii și a executării de tranzacții într-un mediu comercial. Acest concept cuprinde patru canale: transferul electronic de fonduri, interschimbul de date electronice, transferul de instrucțiuni de plată și confirmarea plății.
Scopul unui sistem de plată este de a furniza mijloacele prin care o entitate, plătitor( numit payer) sau cumpărător (numit buyer), transferă o sumă de bani unei alte entități, plătit (sau payee) sau vânzător (dealer – în sistemele comerciale), în schimbul unor bunuri sau servicii.
Sistemele electronice de plăți trebuie să atingă nivele ridicate de securitate, viteză, caracter privat și confidential, descentralizare și internaționalizare și să fie unanim acceptate de comercianți și oameni de afaceri. O trăsătură comună a majorității acestor soluții o constituie utilizarea tehnicilor criptografice care asigură confidențialitatea, autenticitatea și integritatea mesajelor transferate între entitățile implicate.
Magazinele virtuale se bazează pe date stocate în baze de date și permit clienților să aleagă și apoi să achiziționeze în siguranță produse sau servicii online, cu ajutorul cărților de credit sau a banilor virtuali (electronic cash). Procesarea cărților de credit este partea cea mai dificilă în dezvoltarea unui astfel de site.
Cele mai utilizate sisteme de plăți electronice pot fi grupate în următoarele categorii:
carduri bancare bazate pe SET (Secure Electronic Transaction);
online, cu monedă electronică;
microplăți;
cu carduri cu valoare stocată (smart card, cărți de debit);
cecuri electronice.
3.4.1 Sisteme de plăți bazate pe carduri bancare
Cardul nu este o monedă electronică, ci numai un instrument de plată care mijlocește transferul de monedă de la debitor la creditor, bazat pe un anumit tip de tehnologie. Cardul este un instrument de plată care permite efectuarea unui număr nelimitat de tranzacții spre deosebire de instrumentele de plată pe suport hârtie care sunt legate de o singură tranzacție, iar transmiterea informației este electronică și nu prin poștă.
Cardul conține elemente de securizare și de individualizare încorporate pe suprafața sa care să asigure următoarele caracteristici obligatorii:
suport fizic din material plastic și cu dimensiuni standard;
aversul care conține elemente confecționate în relief (numărul cardului redactat în cifre arabe, numele și prenumele posesorului cu caractere latine, data expirării valabilității [LL/AA], card internațional sau local); și elemente destinate informării (sigla proprietarului de marcă, denumirea sau sigla emitentului, eventual o holograma de securitate);
reversul care conține o bandă magnetică standard pentru înregistrare cu cel puțin trei piste și/sau un microprocesor integrat (chip); un panel de semnătura, având elemente de siguranță în desen care să îngrădească posibilitatea ștergerii sau modificării semnăturii;
pentru asigurarea interoperabilității sistemelor de plăți electronice emitenții trebuie să folosească numai standarde EMV (Europay, Mastercard, VISA).
Dezvoltarea activității cu carduri a scos în evidență și unele inperfecțiuni în ce privește securitatea operațiunilor și a modului de utilizare de către posesori. Măsurile de securitate ca holograma, PIN-ul, verificarea specimenului de semnătura nu s-au dovedit suficiente și au fost introduse măsuri în operare ca limitarea sumei autorizate, a numărului zilnic de tranzacții la un comerciant, verificarea elementelor de identificare cu cele existente în baza de date și alți parametrii specifici băncilor emitente. În același timp, perfecționările tehnologice au condus la înlocuirea suportului hârtie cu cel electronic și la extinderea transmisiei telefonice, care, în unele zone, rămân vulnerabile la încercările de fraudă. Măsurile de protecție mai noi prevăd codificarea mesajelor transmise prin circuitul telefonic dar acest sistem este mai complicat și mai scump și nu este invulnerabil. În cazul tranzacțiilor de valori mai importante, comercianții au luat măsura de a interoga banca emitentă și aceasta pe deținătorul cardului asupra realității operației, măsură care presupune un răspuns suplimentar și o autorizare întârziată, dar care s-a dovedit a fi foarte eficientă. Practica bancară cu carduri a arătat că frauda se produce de cele mai mule ori în activitatea de acceptare, determinată de posesorii cardurilor sau de terțe persoane.
Soluții de securitate asociate plăților electronice ar fi:
sistemul SSL (Secure Socket Layer) – în care datele transmise sunt criptate astfel încât ele nu pot fi citite sau modificate în timpul transmisiei. Transferul fondurilor se realizează fără autentificarea clientului, ceea ce reprezintă un inconvenient pentru comerciant având în vedere că transferul fondurilor de la banca clientului nu este garantat
sistemul SET (Secure Electronic Transaction) – care asigură confidențialitatea informației prin împiedicarea interceptării numerelor de cont. SET folosește perechi de chei RSA pentru a crea semnături digitale: cheia privată este folosită pentru criptare (semnare), iar cea publică este folosită pentru decriptare (verificarea semnăturii). Cel mai adesea, transmisia securizată a cheilor se realizează prin intermediul unui terț, numit autoritate de certificare (AC). Se garantează astfel că nu este posibilă alterarea conținutului mesajelor (datele trimise de cumpărător către vânzător, date de identificare, instrucțiuni de plată) în timpul transmisiei acestora prin rețea. În cadrul acestui sistem plățile sunt garantate de către bancă, dar sunt necesare investiții suplimentare atât ale băncilor cât și ale comercianților.
camuflajul criptografic – care oferă același sistem de securitate ca și un smart card dar este mai puțin costisitor. Utilizatorii sunt autentificați foarte solid prin utilizarea unui ATM unde PIN-ul utilizatorului nu este niciodată stocat și este cunoscut doar de deținătorul său.
Protocolul SET își propune șapte obiective de securitate în e-commerce:
să asigure confidențialitatea instrucțiunilor de plată și a informațiilor de cerere care sunt transmise odată cu informațiile de plată;
să garanteze integritatea tuturor datelor transmise;
să asigure autentificarea cumpărătorului precum și faptul că acesta este utilizatorul legitim al unei mărci de card;
să asigure autentificarea vânzătorului precum și faptul că acesta acceptă tranzacții cu carduri prin relația sa cu o instituție financiară achizitoare;
să folosească cele mai bune metode de securitate pentru a proteja părțile antrenate în comerț;
să fie un protocol care să nu depindă de mecanismele de securitate ale transportului și care să nu împiedice folosirea acestora;
să faciliteze și să încurajeze interoperabilitatea dintre furnizorii de soft și cei de rețea.
Pentru a asigura securitatea plăților, SET folosește perechi de chei RSA pentru a crea semnături digitale și pentru secretizare. Prin urmare, fiecare participant în procesul de tranzacționare posedă două perechi de chei asimetrice: o pereche de chei "de schimb" – folosită în criptare și decriptare – și o pereche "de semnătură", pentru crearea și verificarea semnăturii digitale.
De menționat faptul că rolul cheilor "de semnătură" este inversat în procesul de semnare digitală unde cheia privată este folosită pentru criptare (semnare), iar cea publică este folosită pentru decriptare (verificare a semnăturii).
Autentificarea este întărită de utilizarea certificatelor. Înainte ca un destinatar B să primească un mesaj semnat digital de către un emițător A, el vrea să fie sigur că deține cheia publică a lui A și nu a altuia care s-a recomandat drept A prin rețea. O alternativă ar fi ca receptorul B să primească cheia publică direct de la A printr-un canal de comunicație securizat. De cele mai multe ori, însă, această soluție nu poate fi practicată. Transmisia securizată a cheilor este realizată de un "terț de încredere" numit Autoritate de Certificate (CA), care-l asigură pe B ca A este proprietarul cheii publice pe care o deține. Autoritatea de Certificate furnizează certificate care fac legatura dintre un nume de persoană și o cheie publică. Utilizatorul A prezinta CA-ului informații de identitate. CA-ul crează un mesaj cu numele lui A și cheia publică a acestuia. Acest mesaj, numit certificat, este semnat digital de către Autoritatea de Certificate. El conține informații de identificare a proprietarului, precum și o copie a cheii publice (de schimb sau de semnătură). Participanții SET vor avea, de asemenea, două certificate pentru cele două perechi de chei: certificate "de semnătură" și certificate "de schimb". Certificatele sunt create și semnate în același timp de către CA.
Protocolul SET introduce o nouă aplicație a semnăturilor digitale, și anume conceptul de semnătură duală. Să considerăm următorul scenariu: vânzătorul B trimite o ofertă cumpărătorului A și o autorizație băncii sale pentru a transfera banii, dacă A acceptă oferta. Însă B dorește ca banca să nu vadă termenii ofertei, și nici cumpărătorul informațiile sale de cont. În plus, B vrea să facă o legatură dintre ofertă și transfer, astfel încât banii vor fi transferați doar dacă A acceptă oferta sa. El realizează toate acestea semnând digital ambele mesaje într-o singură operație care creează semnatura duală.
Etapele unei plăți folosind cardul bancar:
1.Vânzătorul trimite cheia publică a băncii cumpărătorului – certificată de Visa / MasterCard – către portofelul cumpărătorului, astfel încât acesta să o poată folosit pentru a cripta numărul cardului de credit. Prin urmare, numai băncile autorizate de Visa / MasterCard pot vedea numerele de card.
2. Portofelul cumpărătorului nu criptează doar numărul de card, dar, și semnează digital ordinul de plată.
3. Vânzătorul transmite ordinul de plată către bancii cumpărătorului.
4. Banca cumpărătorului semnează o chitanță și o trimite înapoi la vânzător.
5. În cele din urmă, vânzătorul trimite chitanța către cumpărător.
Figura 10. Plata cu cardul de credit folosind protocolul SET
O semnatură duală este generată prin calcularea rezumatelor ambelor mesaje și concatenarea celor două rezumate. Rezultatului obținut i se calculează, la rândul său, un rezumat și, în cele din urmă, acest ultim rezumat este cifrat cu cheia privată de semnatură a emițătorului. Trebuie inclus și rezumatul celuilalt mesaj pentru ca oricare din cei doi primitori să valideze semnătura duală. Un primitor al oricărui mesaj îi poate verifica autenticitatea prin generarea rezumatului acestuia, concatenarea cu rezumatul celuilalt mesaj, și calcularea rezumatului rezultatului concatenării. Dacă noul rezumat se potrivește cu semnatura duală decriptată, primitorul poate fi sigur de autenticitatea mesajului.
CyberCash – Fondată în august 1994, firma CyberCash Inc. din SUA propune în aprilie 1995 un mecanism sigur de tranzacții de plată cu carduri, bazat pe un server propriu și oferind servicii client pentru vânzători.
Folosirea serverului CyberCash asigură posibilitatea de trasare și control imediat al tranzacțiilor. Pe de altă parte, trecerea prin server face sistemul mai lent și dependent de timpii de răspuns ai acestuia. Aceste lucruri fac CyberCash mai puțin confortabil și mai costisitor, în special pentru tranzacțiile de plată cu sume mici. Însă cifrarea cu chei publice asigură un nivel înalt de securitate.
CyberCash implementează un sistem care realizează protecția cardurilor de credit folosite în Internet. Compania – care furnizează soft atât pentru vânzători, cât și pentru cumpărători – operează un gateway între Internet și rețelele de autorizare ale principalelor firme ofertante de carduri. Cumpărătorul începe prin a descărca softul specific de portofel, cel care acceptă criptarea și prelucrarea tranzacțiilor. La fel ca un portofel fizic care poate conține mai multe carduri bancare diferite, portofelul soft al cumpărătorului poate fi folosit de către client pentru a înregistra mai multe carduri, cu care va face ulterior plățile. Un soft similar furnizează servicii la vânzător.
Mesajele sunt cripate folosind un algoritm simetric (DES) cu cheie de 56 de biți generată aleator, anvelopată și ea în mesaj prin criptare cu cheia publică a receptorului. Sistemul de criptare cu chei publice folosit este RSA, cu o lungime de 1024 biți. Cheia publică CyberCash este memorată în softul de portofel și în cel al vânzătorului. Atunci când va înregistra în softul portofel cardurile cu care va face plățile, cumpărătorul își va genera și propria pereche cheie publică – cheie privată. Apoi cheia sa publică va fi transmisă la CyberCash, care o va înregistra într-o bază de date. Deși toți participanții în sistem (cumpărători, vânzători și CyberCash) au propriile lor perechi de chei publice și private, numai CyberCash știe cheile publice ale tuturor. Ca urmare, compania poate schimba informații în mod sigur cu orice cumpărător sau vânzător, dar aceștia comunică în clar unii cu alții.
Revine ca sarcina lui CyberCash să autentifice toate semnăturile, cu cheile publice pe care le deține în mod sigur.
CyberCash operează propriul său gateway ca un agent al băncii vânzătorului. De aceea, el trebuie să fie de încredere pentru a decripta mesajele și a le transfera pe rețelele de autorizare convenționale ale băncilor.
Întrucât informațiile sunt criptate cu cheia publică a lui CyberCash, cunoscută de softul ce operează sistemul, vânzătorul nu poate vedea care este numărul cardului folosit de cumpărător, eliminându- se riscul refolosirii acestui card la alte cumpărături neautorizate.
Recent, firma CyberCash a extins sistemul inițial de plată bazat pe transmisia sigură a cardurilor cu alte facilități pentru plăți cu bani electronici: Secure Cash/Check și Secure Check, precum și CyberCoin, folosit pentru valori mici. De asemenea, în strânsă legatură cu CyberCash, la Universitatea California de Sud au fost dezvoltate alte două sisteme asemănătoare: NetCash, pentru plăți cu sume mici, bazate pe bani electronici și NetCheque, un sistem bazat pe cecuri electronice.
Figura 11. Sistemul CyberCash
3.4.2 Sisteme online de plăți cu monedă electronică
ECash a fost implementat de către societatea DigiCash și reprezintă un sistem de plată pe Internet bazat pe principiul banilor reali.
ECash reprezintă un sistem de plăți complet anonim, ce folosește conturi numerice în bănci și tehnica semnăturilor oarbe. Tranzacțiile se desfășoară între cumpărător și vânzător, care trebuie să aibă conturi la aceeași bancă. Cumpărătorii trebuie să înștiințeze banca cu privire la faptul că doresc să transfere bani din conturile lor obișnuite în așa numitul cont eCash Mint. În orice moment, cumpărătorul poate interacționa de la distanță, prin calculatorul său, cu contul Mint și, folosind un client soft, poate retrage de aici fonduri pe discul calculatorului său. Formatul acestor fonduri este electronic – suite de 0 și 1 protejate criptografic. Ca urmare, discul cumpărătorului devine un veritabil "portofel electronic". Apoi, se pot executa plăți între persoane individuale sau către firme, prin intermediul acestor eCash.
ECash este implementat folosind criptografia cu chei publice RSA. Fiecare utilizator are propria-i pereche de chei (publică – E și privată – D). Este nevoie de un soft special pentru gestiunea eCash:
pentru client un program numit portofel electronic (cyberwallet);
pentru vânzător un program special eCash.
La fel ca și banii reali (bancnote, monede), banii electronici eCash pot fi retrași din conturi sau depozitați, pentru a fi tranzactionați. De asemenea, la fel ca în cazul banilor fizici, o persoană poate transfera posesia unui cont eCash unei alte persoane. Însă, spre deosebire de banii convenționali, atunci când un client plătește unui alt client, banca electronică joacă un rol aparent modest, dar esențial.
ECash oferă cel mai înalt nivel de siguranță posibil, prin aplicarea tehnicilor de chei publice de semnătură digitală.
NetCash reprezintă un sistem de plată proiectat pentru a înlătura inconvenientele folosirii unei baze de date de dimensiuni foarte mari(Ecash).
NetCash reprezintă un alt exemplu de sistem electronic de plăți de tip online. A fost elabortat la Information Science Institute de la University of Southern California. Cu toate că sistemul nu asigură anonimitatea totală a plăților ca eCash (banii pot fi identificați), NetCash oferă alte mijloace prin care să se asigure plăților un anumit grad de anonimiatate. Sistemul se bazează pe mai multe servere de monede distribuite, la care se poate face schimbul unor cecuri electronice (inclusiv NetCheque) în monedă electronică.
Sistemul NetCash constă din următoarele entități:
cumpărători;
vânzători;
servere de moneda (SM).
3.4.3 Sisteme de micro-plăți
Sistemul de micro-plăți CyberCoin poate realiza în Internet plăți de la sume mici de câțiva cenți, până la 10 $, acoperind astfel o zonă în care sistemul ce utilizează cărțile de credit nu este economic. Vânzătorii de pe Web ce vând servicii și produse la prețuri foarte mici și doresc să livreze imediat respectiva marfă, au nevoie de o metodă de plată diferită de cartelele cu microprocesor, dar asemănătoare cu plata cash ce se efectuează și în magazine. Serviciul CyberCoin de la CyberCash a fost lansat în septembrie 1996, ca un prim sistem de micro-plăți în Internet. Consumatorii pot folosi conturile existente deja în bănci pentru a transfera valori în softul portofel electronic propriu. Altă posibilitate este de a încărca fonduri direct de pe o carte de credit, printr-o tranzacție obișnuită cu astfel de mijloace. În ambele cazuri, banii reali rămân în custodia băncilor.
Figura 12. Arhitectura sistemului CyberCoin
Fluxul de bani
1. Pentru a putea utiliza sistemul CyberCoin cumpărătorul trebuie să aibă executată o retragere off-line de monedă electronică pe portofel.
2. Cumpărătorul dorește să inițieze o cumpărare prin contactarea comerciantului.
3. Comerciantul primește această cerere și trimite cumpărătorului marfa electronică criptată cu DES, fără cheia corespunzătoare DES.
4. Cumpărătorul confirmă achiziționarea și recunoaște că a primit cererea de achiziție de date prin trimiterea înapoi a ordinului de plată care conține informații financiare despre contul cumpărătorului. Aceste date transferate trebuie să fie ascunse din punct de vedere al comerciantului.
5. Comerciantul trimite acest ordin de plată la Cybercash pentru a fi verificat.
6. Apoi, Cybercash își trimite aprobarea sa către comerciant în cazul în care ordinul de plată este valid. Trebuie remarcat faptul că Cybercash nu trebuie să anunțe banca pentru această tranzacție, deoarece sistemul Cybercash reține contul cumpărătorului, cât și al comerciantului. Soldul comerciantului și al cumpărătorului sunt ajustate în funcție de valoarea de cumpărare.
7. În cele din urmă, comerciantul poate trimite cheia DES către cumpărător, care poate decripta bunurile primite anterior criptate digital.
Milicent este un protocol destinat micro-plăților și se bazează pe validarea banilor electronici la nivelul serverului vânzătorului, fără comunicații adiționale, metode de criptare speciale sau operații off-line.
A fost creat pentru a accepta tranzacșii comerciale în care sunt implicate costuri mai mici de un cent. Este un protocol bazat pe o validare descentralizată a banilor electronici pe serverele vânzătorilor, fără comunicații adiționale, criptări scumpe sau procesări separate.
Cheia inovației MilliCent este aceea de a introduce utilizarea broker-ilor și a scrip-urilor. Broker-ii (cei care vând scrip-uri) au ca sarcină managementul conturilor, facturări, menținerea functionalității conexiunilor și stabilirea de conturi cu vânzătorii. Scrip-ul este moneda digitală, specifică fiecărui vânzător în parte. Vânzătorii au sarcina de a valida local scip-ul pentru a preveni furtul, cum ar fi de exemplu dubla cheltuire din partea clienților.
Figura 13. Sistemul MilliCent
Construirea unei relații în sistemul Millicent poate fi descris asfel:
1. clientul solicită brokerului un scrip.
2. broker vinde scrip-ul la client.
3. broker solicită scrip-ul de la un vânzător.
4. vânzătorul vinde scrip-ul la broker.
Un scenariu de cumpărare în Millicent :
1. clientul trimite o cerere către broker pentru un scrip specific vânzătorului, împreună cu scriptul brokerului cumpărat anterior.
2. Brokerul trimite scrip-ul vânzătorului înapoi, împreună cu posibilitatea de a schimba forma noului scrip al brokerului.
3. clientul trimite scrip-ul la vânzător.
4. vânzătorul acceptă scrip-ul, oferă servicii și trimite înapoi eventualele schimbări de formă a noului scrip.
5. clientul trimite posibilul scrip al vânzătorului către broker.
6. brokerul schimbă din nou scrip-ul brokerului și îl trimite înapoi la client.
3.4.4 Plăți prin cecuri electronice
Cecurile electronice au fost dezvoltate printr-un proiect FSTC (Financial Services Technology Consortium), un consorțiu cu 100 de membri, în care majoritatea este formată din bănci.
E-cecurile sunt descrise de un limbaj special creat, bazat pe SGML, numit FSML (Financial Service Markup Language), și conțin împuternicirea specifică, informațiile opționale și semnătura digitală. Server-ele de e-cecuri ale băncilor recepționează prin e- mail cecurile de la clienți, le procesează și le rețin în baza de date până când sunt plătite (claring-ul) și realizează o interfață cu sistemul de menținere a înregistrărilor despre conturile respective.
Desfășurarea unei tranzacții de e-cecuri prin NetCheck necesită parcurgerea următorilor pași:
încasatorul trimite o factură către plătitor
plătitorul recepționează factura, iar informațiile respective creează un cec care include numele încasatorului, suma, data etc.;
plătitorul semnează cecul, introducând codul PIN al smart-card-ului care conține “carnetul de cecuri” ;
se trimit către încasator, prin e-mail sau printr-o tranzacție web, cecul electronic semnat și factura;
încasatorul verifică semnatura plătitorului din e-cec și de pe factură, separă informațiile facturii și transferă suma plătită în contul de primire;
încasatorul introduce codul său PIN pentru deblocarea smard-card-ului său, utilizând carnetul său de cecuri pentru a aproba e-cecul și semnează un depozit electronic pentru a încasa suma din e-cec;
cecul aprobat, semnat de încasator, este dat băncii încasatorului spre depozitare;
banca plătitorului și a încasatorului verifică semnăturile și aprobările din e-cec, folosind două niveluri de certificate;
banca plătitorului verifică dacă cecul electronic transmis nu este duplicat, dacă certificatul încasatorului și contul său sunt valide, după care depozitează e-cecul în contul de stocare a cererii plătitorului;
plătitorul primește un mesaj care descrie întreaga tranzacție.
Cecurile electronice au început să fie utilizate într-un program-pilot cu departamentul Trezoreriei din SUA, care plătește furnizorii Departamentului de Apărare. Aceste sisteme de plată se adresează, în special, segmentului B2B.
Cecul electronic (eCheck) este un instrument care se prezintă sub forma unui mesaj electronic semnat electronic și are aceleași funcții ca și cecul pe suport hârtie.
Circuitul cecului electronic este similar cu circuitul tradițional al cecului pe suport hârtie. Astfel, debitorul generează un cec electronic (un mesaj electronic specific pentru cec) folosind un smart card după care îl semnează electronic și îl transmite beneficiarului prin internet (e- mail). Beneficiarul primește eCheckul, verifică semnatura debitorului, andosează cecul pe numele băncii lui, îl semnează electronic și îl trimite băncii lui pentru constituirea unui depozit. Banca beneficiarului verifică semnatura acestuia și il introduce în compensare. Banca debitorului verifică semnatura debitorului, debitează contul și confirmă casei de compensații acordul de plată. După compensare, banca beneficiarului intră în posesia sumei și creditează contul acestuia.
Circuitul cecului electronic se prezintă în schema de mai jos:
Figura 14. Citcuitul eCheck
CONCLUZII
Proiectul a abordat concepte generale ale comerțului electronic, modelele conceptuale, avantaje și dezavantaje ale comerțului electronic și soluții de implementare pentru magazinele online de comerț electronic.
Un domeniu atât de dinamic cum este comerțul electronic se adapteaza foarte rapid la toate tehnologiile noi care apar, sau modifică tehnologii deja existente pentru a se potrivi specificului său. Astfel, o parte dintre tehnologiile prezentate în subcapitolul 3.1 al lucrării au fost folosite încă de la începutul internetului (una dintre ele, respectiv poșta electronică, a fost chiar cea care a marcat nașterea Internet-ului), în timp ce altele, precum EDI, fiind în plin proces de evoluție.
Magazinul online este un model de magazin virtual care se implementează prin intermediul unui site web. El este administrat de companie, pentru marketing și vânzare de produse și servicii.
Un magazin online poate fi minimal, sa conțină doar un catalog de produse sau servicii cu descrieri tehnice și comerciale pentru fiecare poziție din catalog. Aceste descrieri sunt gestionate de obicei de un sistem de gestiune al bazelor de date. Acesta se va ocupa cu stocarea și manipularea datelor și cu oferirea posibilitătilor de acces la date.
Bineînțeles există și variante mai avansate pentru un magazin electronic ce sunt prezentate in paragraful 2.1 al lucrării. Varianta medie a unui magazin electronic conține facilități pentru preluarea comenzilor, iar varianta extinsă cuprinde și posibilitatea efectuării on-line a plății.
La momentul actual, în țara noastră, tot mai multe companii care își doresc un magazin virtual adoptă varianta extinsă a unui magazin online pentru a se bucura de toate facilitățile pe care le poate oferi acesta. Acest lucru însă necesită o investiție mai mare din partea acestora, de aceea persoanele fizice (sau persoanele fizice autorizate) care deschid un magazin online optează pentru varianta medie a magazinului online.
Una dintre cele mai des folosite tehnologii de implementare e-commerce este coșul de cumpărături. Această tehnologie de procesare-comandă permite clienților să acumuleze produsele pe care vor să le achiziționeze pe măsura ce continuă sa cumpere.
În ceea ce privește modalitățile de comandă, este normal și firesc ca magazinele care își propun să facă e-commerce să folosească coșul de cumpărături, (shopping cart), însă în prezent ne confruntăm cu un procent important de magazine care încă nu îl folosesc.
Modalitățile alternative de comandă ar trebui de asemenea să existe în majoritatea cazurilor, având în vedere situația comerțului online din România, unde încrederea utilizatorului în acesta nu este tocmai un avantaj. Totuși, deși acceptă comenzi telefonice, de multe ori magazinele nu o comunică oficial sau express.
Totodată în lucrare au fost analizate și sistemele de plăți electronice și mai ales securitatea tranzacțiilor cu cardul bancar.
Sistemele electronice de plăți trebuie să atingă nivele ridicate de securitate, viteza, caracter privat și confidential, descentralizare și internationalizare și sa fie unanim acceptate de comercianți și oameni de afaceri. O trăsătura comună a majorității acestor soluții o constituie utilizarea tehnicilor criptografice care asigură confidențialitatea, autenticitatea și integritatea mesajelor transferate între entitățile implicate.
Există trei tipuri principale de dispozitive folosite în momentul actual: portofelul electronic care poate fi un tip de calculator “de mână”, o cartelă inteligentă sau smartcard-ul, sau portofelul electronic cu observator, punctul de vânzare (POS) și distribuitorul de bani electronici. Modurile de implementare pentru distribuitorul de bani electronici pot fi de tip distribuitor cont-bani electronic, distribuitor tip carte de credit-bani electronici, distribuitor tip numerar-bani electronici.
Câteva dintre cele mai cunoscute metode de plată electronică folosite în prezent sunt: plata prin cartele de credit, plata prin CyberCash, plata prin “SmartCard”, transferul electronic de fonduri, plata prin Ecash, banii electronici (digicash). Toate aceste modalități de plată sunt studiate detaliat în subcapitolul 3.4 al lucrării.
De-a lungul timpului s-au realizat, sau sunt în curs de realizare, platforme care să servească la implementarea cât mai rapidă, dar totuși viabilă și sigură, a comerțului electronic. Aceste platforme se sprijină pe utilizarea acelorlași concepte teoretice generale, surprinse de modelele conceptuale, dar ofera facilități diferite.
Din multitudinea de soluții existente, au fost analizate cinci platforme de comerț electronic care s-au impus pe piață: Microsoft Site Server Commerce Edition, IBM/Lotus Domino.Merchant, Intershop/Sybase, Oracle și solutia bazată pe serverul Apache.
Alegerea uneia dintre aceste soluții este determinată în cea mai mare măsură de criteriile de performanță și cost și de schema de profit pe care fiecare companie le așteaptă de la soluția sa de comerț electronic.
Multe companii cred că lansarea serviciilor de Internet oferă primului agent economic de pe piață într-un anumit domeniu, un avantaj competitiv. Serviciile de comerț electronic pe Internet pot fi dezvoltate într-o manieră care să permită costuri din ce în ce mai scăzute pe când într-un mod tradițional acest lucru este mai greu de făcut. Un website bine realizat poate deservi nevoilor mai multor consumatori din diferite țări, dar firmele dezvoltate în domeniul serviciilor de Internet crează website-uri specifice la nivel de țări și de regiuni.
Având în vedere recunoașterea generală a rolului serviciilor de comerț electronic în depășirea barierelor naționale, geografice sau temporare, este acum clar că agenții economici care doresc să fie liderii mondiali nu pot ignora serviciile de comerț electronic pe o perioadă îndelungată.
Un magazin electronic este folosit cel mai eficient în combinație cu un magazin fizic sau mai multe, contribuind la promovarea ofertei și creșterea satisfacției clienților și necesitând investiții relativ
reduse.
BIBLIOGRAFIE
Răzvan Sorin Șerbu: Comerțul electronic , Editura Continent, Sibiu, 2004
Roșca Ion Ghe., Bucur Cristina-Mihaela, Timofte-Stanciu Carmen, Paiu Octavian, Vișean Mirela: Comerțul electronic- Concepte, tehnologii și aplicații , Colecția Societatea Informațională 9, Editura Economică, București, 2004.
Stanciu-Timofte Carmen: Baze de date pentru comerț electronic pe suport Internet, Editura Oscar Print, București, 2002.
Patriciu V., Ene-Pietrosanu M., Bica I, Vaduva C., Nicolae V., Securitatea comerțului electronic, Ed. All, Bucuresti, 2001
LEGE nr. 365 privind comerțul electronic:
http://www.departamentit.ro/assets/companie/legislatie/Legea_comertului_electronic.pdf
Victor-Valeriu Patriciu, Sisteme electronice de plăți, PC Report Nr 83 / August 1999
Andrei Radu, Claudiu Gămulescu, Bogdan Manolea, Liviu Taloi : Studiu privind dezvoltarea comerțului în România, raport , 2008
www.studiucomertelectronic.ro/Studiu-eCommerce-ANC-2008.pdf
Oportunitățile comerțului electronic în România, articol
http://ecommerce.shopmania.ro/ecommerce-marketing/oportunitatile-comertului-electronic-in-romania
Enterprise Resource Planning : http://www.techit.ro/erp.php
Knowlegde Management: http://en.wikipedia.org/wiki/Knowledge_management
Jari Kytöjoki, Vesa Kärpijoki: Micropayments – Requirements and Solutions paperback, Helsinki, 2000 :http://www.tml.tkk.fi/Opinnot/Tik-110.501/1999/papers/micropayments/
Hawknis, John L.: What’s e-business?, E-Business Advisor Magazine, 1999
KPMG Consulting, Electronic Commerce, Research Report 1998, http://www.kpmg.co.uk/services/manage/pubs
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Magazine Online de Comert Electronic, Solutii Tehnologice de Implementare (ID: 150001)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.