Macroeconomie Si Politici Macroeconomice

CREȘTEREA, DEZVOLTAREA ECONOMICĂ ȘI GLOBALIZAREA

INTRODUCERE

Ceea ce se numește astăzi globalizare, reprezintă, pe de o parte, stadiul la care a ajuns procesul real, pozitiv, de lungă durată, de dezvoltare a internaționalizării vieții economice, sau de mondializare a schimburilor economice și a interdependențelor dintre economiile naționale și state. Internaționalizarea schimburilor, caracterizată prin creșterea volumului bunurilor și serviciilor schimbate, s-a adăugat internaționalizarea producției. Mondializarea desemnează un ansamblu tot mai integrat în care rolul statelor-națiune rămâne important, dar în care mișcările economice nu se mai reduc la schimburile internaționale.

La baza acestui proces se află, așa cum am arătat câțiva factori esențiali: accelerarea schimbărilor tehnologice; multiplicarea și diversificarea schimburilor economice; viteza amețitoare cu care circulă capitalurile; exigențele mari ale pieței mondiale; evoluția rapidă a managementului, atât în producție cât și în procesul de organizare a tranzacțiilor de schimb, precum și creșterea eficienței economice, pe baza noilor tehnologii și orientări în organizarea activității economice, interne și mai ales internaționale. Dată fiind această latură, globalizarea mai este definită și drept procesul de modernizare a vieții economice mondiale prin răspândirea mijloacelor de producție și de comunicare moderne la nivel planetar.

Dezvoltare economică

Odată cu creșterea mobilității capitalurilor și a firmelor multinaționale, gestiunea economiei naționale a devenit mai dificilă. Concurența internațională este vizibilă și în domeniul atragerii de capitaluri, statele fiind împinse să încurajeze sectoarele cele mai competitive în detrimentul celor în nevoie, iar presiunile fiscale determină incapacitatea lor de a interveni în favoarea celor din urmă. Toate aceste aspecte, împreună cu politicile de concurență și restricțiile impuse de Uniunea Europeană și de Organizația Mondială a Comerțului au diminuat potențialul statelor în ce privește economia teritorială. Dar ele nu au diminuat rolul teritoriului ci din contră: „combinația factorilor specifici teritoriului poate duce la avantaje pe piețele mondiale, adaptabilitatea și flexibilitatea regională devenind ele însele surse de detașare față de concurență. Regiunile, tocmai datorită mobilității pe piețele globale, au posibilitatea să ducă politici de dezvoltare autonome, care urmăresc o creștere endogenă, fără a mai avea nevoie de politicile strategice ale statului. Politicile de dezvoltare se bazează acum pe capitalul uman, pe mediul de afaceri local și pe construcția unei identități regionale, care împreună, pot să mobilizeze solidaritatea teritorială.

Fenomenul globalizării se manifestă în special prin înmulțirea legăturilor economice între regiunile lumii, creșterea numărului firmelor multinaționale și lărgirea piețelor. Consecințele acestor procese asupra statului național sunt în primul rând pierderea autonomiei politice și financiare datorită libertății de mișcare a capitalurilor și a marilor întreprinderi și, totodată, pierderea controlului asupra factorilor de dezvoltare. Locurile de producție ajung în concurență pe piețele mondiale pentru atragerea de investiții. Ele trebuie să ofere cei mai buni factori de localizare și deoarece aceștia depind de politicile fiscale, sociale sau de mediu, regiunilor nu le mai convine tutela națională. Se amplifică în acest fel presiunea din partea regiunilor, care doresc să aibă ele însele puterea asupra determinării acestor factori (infrastructură, calificarea mâinii de lucru, cercetare, costuri etc.).

Într-o analiză simplă a procesului economic, factorii de producție care intră în ecuație pentru producerea bunurilor sunt munca, resursele naturale și capitalul. Cu cât calitatea acestora este mai mare, cu atât este mai crescută și producția. Față de teoriile clasice însă, un factor din ce în ce mai important care intervine în procesul de producție este felul în care resursele sunt utilizate. Eficiența este măsurată prin productivitate, iar productivitatea în raport cu costurile de producție, este factorul determinant al atractivității unei regiuni. Regiunile care nu dispun de resurse naturale pot compensa lipsa lor prin posesia de cunoștințe și pot chiar să aibă un avantaj față de primele. Avantajul poate fi comparativ, dacă este dat prin natură acelei regiuni, sau competitiv, dacă regiunea a ajuns la un moment dat să aibă anumite competențe ce îi măresc capacitatea concurențială.

O regiune este bogată dacă dispune de anumite resurse (umane, naturale și materiale), dar și mai important este faptul că ea poate deveni bogată dacă știe să combine acele resurse într-o manieră optimă. Dotarea naturală în resurse reprezintă inițial un avantaj comparativ și de aceea noțiunea de bogăție este relativă și depinde de raportarea la celelalte regiuni. Știința combinării optimale a resurselor reprezintă însă un avantaj competitiv deoarece acesta poate fi dobândit cu timpul. Instituțiile care coordonează economia dețin un rol deosebit de important în promovarea lor, deoarece ele fixează drepturile și obligațiile tuturor agenților economici în așa fel încât ele să fie compatibile cu viitorul. De aceea, regiunile pot să-și păstreze bunăstarea numai dacă își pot adapta echipamentul și instituțiile la noile condiții ale concurenței. Rezultă de aici că dezvoltarea economică a unei regiuni este un proces dinamic în care viitorul poate fi influențat.

Utilizarea optimală a factorilor de producție a dat naștere unor noi teorii ale dezvoltării regionale, care pun accentul pe capacitatea de inovație și sunt orientate înspre specializarea pe funcțiunile centrale ale producției (lucruri mici externalizate). Construcția unei regiuni flexibile, inovatoare și eficiente trebuie să aibă la bază o societate în care costurile tranzacționale să fie minime iar utilizarea potențialului endogen să fie maximă. Într-o astfel de regiune, dezvoltarea și competitivitatea se bazează pe o serie de factori, între care sunt importanți cei specializați. Aceștia fac diferența în lumea concurențială de astăzi, doar că ei trebuie înnoiți în permanență. Acești factori sunt în general rezultatul cooperării dintre actorii politici, sociali și economici și reprezintă de fapt avantajul locației. În acest sens, noțiunea de regiune încorporează și „spațiul fizic și instituțional al legăturilor de interdependență”. Astfel, șansele regiunii înspre dezvoltare depind foarte mult de capacitatea de cooperare, adică de stabilire a unor rețele, și de capacitatea de învățare a diferiților actori, din experiența proprie sau a altora. H. Bratl și M. Trippl susțin că „regiunea trebuie la rândul său să devină globală”, ceea ce ar însemna să dispună de rețele interne prin care să profite de avantajele proximității, dar și de rețele externe care să îi permită accesul la know-how și la piețele mondiale.

Una din cele mai puternice forțe ale noului regionalism este dinamica funcțională a restructurării economice. Această restructurare a produs o nouă ierarhie teritorială și noi sisteme de acțiune care scapă de multe ori controlului statelor. Economia globală și schimbările tehnologice au reconfigurat diviziunea muncii bazată pe atribuții factoriale cum ar fi materia primă, infrastructura sau proximitatea piețelor, conceptul de avantaj comparativ lăsând loc celui mai dinamic, de avantaj competitiv. În această viziune, se încearcă maximizarea capacității teritoriului de a utiliza resursele locale și în special capitalul uman,

GLOBALIZAREA ÎN TEORIE ȘI PRACTICĂ

Globalizarea comportă și multe riscuri și contradicții. Ea este și un proces de redistribuire a puterii economice și de accentuare a decalajelor și diferențierilor sociale la nivel mondial. De aceea, ea formează, îndeosebi în ultimii ani, obiectul unor aprige dispute teoretico-ideologice. Așa cum se relevă în aceste dezbateri, globalizarea este legitimată de ideologia liberală, care vede în piață singurul reglator al vieții economice, atât pe plan național, cât și la scara economiei mondiale, exprimând și promovând interesele marelui capital și este privită critic de un cerc larg de economiști, politologi și oameni politici, care pun în evidență diversele fațete, contradictorii, ale acestui proces. Astfel, alături de rolul important pe care îl au dezvoltarea neîngrădită a schimburilor internaționale și circulația rapidă a creațiilor științei și tehnologiei contemporane, accesul tuturor țărilor la resurse financiare pentru dezvoltare, sunt puse în evidență, înainte de toate, efectele de ordin social dar și economic ale acestui proces: accentuarea inegalităților economice și sociale, pe plan intern și internațional; accentuarea concurenței și a unor forme neloiale ale acesteia; creșterea atotputerniciei piețelor financiare de capital în raport cu puterea organelor reprezentative, alese democratic din fiecare țară și, nu în ultimul rând, afectarea suveranității naționale.

Globalizarea a fost și este posibilă datorită măsurilor de liberalizare a comerțului, investițiilor de capital și a piețelor financiare, influențate la rândul lor de eforturile de integrare economică regională. Deși procesul de liberalizare are loc cu viteze diferite și în modalități diverse, toate țările sunt preocupate ca relațiile lor economice să constituie parte componentă a procesului de liberalizare deoarece liberalizarea comerțului și investițiilor de capital poate favoriza alocarea mai eficientă a resurselor ceea ce duce la dinamizarea economiei și asigurarea bunăstării. Integrarea economică la scară mondială este, în primul rând, rezultatul unei politici guvernamentale promovate în mod conștient de țările industrializate, continuată și în prezent.

Globalizarea nu poate fi evitată; peste tot este nevoie de tehnologie înaltă, capital pentru investiții, management și marketing performante. Orice țară este interesată pentru intrarea în cadrul procesului de globalizare pozitiv, prin atragerea de capital potențial, mai ales sub forma investițiilor directe. Însă, globalizarea are și fața să mai puțin plăcută. Investitorul majoritar poate lua decizia de închidere firmelor achiziționate pentru a elimina concurența; poate reduce activitatea într-o întreprindere dintr-o țara și să o intensifice acolo unde profiturile sunt mai mari; poate promova obținerea unor bunuri cu valoare adăugată mică într-un loc, pe când prelucrarea superioară cu valoare adăugată mare să se facă la o filiala dintr-o altă țară.

Concurența în cadrul pieței globale este foarte dură; nimic nu este mai mobil în zilele noastre decât capitalul. Investițiile internaționale dirijează fluxurile comerciale, transferuri de miliarde cu viteză luminii hotărăsc cursurile de schimb, puterea externă de cumpărare a unei țări și a monedei sale. Motorul comerțului nu mai sunt deosebirile de costuri relative. Ceea ce contează acum este avantajul absolut pe toate piețele și în toate țările, concomitent.

Globalizarea, din punct de vedere teoretic, oferă cheia spre progres, înseamnă transparență, standarde înalte ale calității, protecția mediului; pentru a sintetiza, înseamnă tot ceea ce contribuie la îmbunătățirea condițiilor de viață la nivel global. Cu toate acestea, globalizare nu aduce de fapt tuturor beneficii și cu atât mai puțin aduce beneficii în egală măsură tuturor statelor. În sec al-XX-lea, media globală a veniturilor pe cap de locuitor a crescut, dar a avut și o variație considerabilă de la o țară la alta. Deși veniturile au înregistrat o creștere, inegalitățile au devenit mult mai pronunțate decât erau la începutul secolului.

În mod practic, impactul globalizării asupra celor săraci a constituit tema centrală a Raportului privind Dezvoltarea pe Plan Mondial în 1999-2000: Intrarea în secolul XXI (World Development Report 1999/2000: Entering the 21st Century. Raportul arată, că pe baza proiecțiilor actuale, numărul săracilor va continua să crească. Se estimează că numărul celor care vor trăi cu echivalentul a un dolar pe zi se va ridica la 1,5 miliarde, în creștere față de 1,2 miliarde în 1987. În anul 2015 numărul celor care se vor afla sub acest prag de sărăcie internațional ar putea atinge 1,9 miliarde. Mai mult, pornind de la tendințele recente, inegalitatea veniturilor țărilor industriale și ale celor în curs de dezvoltare va continua să crească.

Pentru a putea ameliora această situație este important de studiat nu atât efectul în sine, cât mai ales cauzele care au dus la ea, iar aceste cauze nu-și au originea în partea teoretică a globalizării, în conceptul în sine, ci în modul de aplicare, dat fiind că acest fenomen se produce la nivel macro și ca urmare, deciziile nu sunt luate de fiecare individ în parte, ci se iau la nivel statal și suprastatal. Din rândul instituțiilor în a căror atribuții intră promovarea globalizării, două fac obiectul celor mai multe controverse: Banca Mondiala și Fondul Monetar Internațional.

În condițiile prezentului, deviza Băncii Mondiale: "Visul nostru este o lume fără sărăcie" pare o ironie. Când finanțarea din partea Băncii Mondiale aduce în cele mai multe cazuri, pentru țările foarte sărace sau în curs de dezvoltare, o creștere a sărăciei în locul creșterii economice, această instituție tinde să devină necredibilă. Tot astfel, la izbucnirea crizelor, Fondul Monetar Internațional prescria soluții învechite, inadecvate sau în cel mai bun caz, standard, fără să tina seama de efectele pe care le-ar fi putut avea asupra populației, iar rezultatele obținute erau foarte slabe.

Concluzia: nici Banca Mondială, nici Fondul Monetar Internațional nu funcționează așa cum ar fi de dorit, întrucât, intenționat sau nu, se iau decizii care fac aproape inaplicabilă globalizarea.

Ținând cont de nivelul de trai al unor țări din Lumea a Treia, cum li se poate cere acestora să-și concentreze atenția asupra ecologiei, de exemplu? Pentru cineva care trăiește cu mai puțin de 1 $ pe zi este imposibil să primeze interesul pentru calitate sau cel pentru mediu; esențial pentru o astfel de persoana este să-și asigure traiul și atât. Așadar, realitatea contrastează destul de tare cu conceptual de globalizare. Globalizarea, așa cum se face ea acum, nu este nici pe departe idilică și nici nu aduce bunăstarea generală.

În ciuda acestor disfuncționalități, nu trebuie ignorare însă efectele pozitive ale globalizării, care sunt de o importanță vitală. Este adevărat că în țările din Lumea a Treia nivelul de trai este incomparabil că, raportate la începutul secolului, condițiile de viață s-au îmbunătățit și pentru aceste țări, iar speranța de viață, de exemplu, a crescut ca rezultat al progresului din domeniul medical ajuns aici grație globalizării.

Un element pozitiv, fundamental al globalizării este accesul la informație. Trăim într-o lume în care progresul include în definiția sa accesul la informație. Globalizarea nu este perfectă, dar este cu siguranță perfectibilă.

Întrucât procesul de globalizare a căpătat forță proprie, statele devin, în mod obiectiv, mai puțin puternice, mai puțin capabile să îndeplinească îndatoririle "sociale" tradiționale, cum ar fi redistribuirea bunăstării și protejarea mediului înconjurător. Mai mult, ele devin mai puțin capabile să îndeplinească îndatoriri necesare capitalului internațional: asigurarea drepturilor proprietății, asigurarea ordinii sociale, lupta contra criminalității, asigurarea păcii etc. În cazul globalizării, granițele devin permeabile, din ce în ce mai multe procese au, în prezent, un caracter transfrontalier, iar unele nici măcar nu pot fi localizate.

AVANTAJELE GLOBALIZĂRII

Globalizarea este o șansă pentru creșterea economica a țărilor sărace și a celor cu o economie în tranziție. Ca urmare a globalizării, țările dezvoltate exportă nu numai capital și locuri de muncă, ci și tehnologii noi și standarde de muncă mai înalte. Drept urmare, fenomenele globalizării și integrării implică renunțarea de către statele membre la o parte din atributele lor suverane, unul din fundamentele dreptului internațional. Reconsiderarea principiilor democratice, a dreptului de proprietate, a principiilor ș regulilor de drept internațional se impune ca o necesitate stringentă. astfel, indiferent de schimbările ce se vor impune și în domeniul comerțului, principiile de bază de politica comercială vor rămâne valabile încă multa vreme, cu toate progresele tehnologice ce se vor realiza.

În economia de piața globalizată vor rămâne valabile principiile promovării, susținerii și protejării intereselor individuale și/sau de grup. Oamenii politici își îndreaptă atenția spre noua ordine mondială-economică, financiară, militară și ecologică. n momentul de față există atât o viziune optimista asupra mondializării, cât și un pesimism generat de riscurile politice ale fenomenului. Totuși, foarte puțini oameni, grupuri sau guverne se opun globalizării.

Activi în campania contra globalizării sunt în special ecologii și unele organizații neguvernamentale, paradoxal chiar din SUA. Pentru țările sărace și cu o economie în tranziție, globalizarea devine o șansa, deoarece investitorii străini sunt atrași să-și transfere capitalurile în țări cu forța de muncă mai ieftină. Globalizarea implică riscul ca politicul să fie dominat de economic. Factorul politic, prin tradiție decizional, teritorial, este trecut în umbra de puterea reprezentată de oamenii de afaceri, de finanțiști și bancheri. Este necesar un cadru politic global pentru economia globală, similar cadrului politic creat de statul național pentru economia națională.

Organizația Națiunilor Unite urmărește, de trei decenii, înfăptuirea unui program care vizează reducerea decalajelor și combaterea sărăciei. Rezultatul eforturilor depuse timp de trei decenii nu este reducerea, ci adâncirea acestor decalaje. Oamenii politici trebuie să insiste pe capacitatea politicului de a acționa la nivel național și internațional, astfel încât globalizarea să nu însemne doar crearea de piețe mai mari, iar economicul să nu fie separat de sfera politicului și de sfera socialului. Evoluția contemporană demonstrează că fenomenul globalizării trebuie construit politic. Pe lângă reglementările care să faciliteze expansiunea piețelor globale trebuie obținut sprijin politic pentru realizarea obiectivelor rămase în urmă – în special cele sociale și ecologice.

Liberalismul, ca motor al globalizării, își implementează mecanismele la scară planetară. Globalizarea nu implică o convergență spre un model liberal al statului minimal. Dimpotrivă, globalizarea, prin nevoia de eficiență, ar putea să inducă o consolidare a funcțiilor publice ale statului. În condițiile globalizării, statul nu mai poate interveni manipulând și influențând întreprinderile publice. În schimb, statul fixează regulile jocului, iar forțele politice au sarcina de a rezolva problemele care apar (criza economică, sărăcia). Pentru integrarea cu succes în sistemul global, politicienilor le revine sarcina dificilă de a alege prioritățile în economie. În noul mileniu accentul este pus nu pe tradiție și conservarea entității naționale, ci pe progresii și globalizare. Din acest motiv, procesul de integrare regională impune constrângeri semnificative ale politicilor în domeniul economic, financiar-bancar, comercial și social la nivel național. Recuperarea autonomiei politicului are ca scop îndeplinirea menirii politicului – de a reprezenta interesul general și nu interese înguste.

Guvernarea în această perioadă de tranziție la lumea globală este dificilă; pe de o parte, la nivel național guvernele au obligația de a-și întări autoritatea pentru ca statele să asigure binele cetățenilor, iar pe de altă parte statele trebuie să-și realizeze rolul dual care deriva din imperativele globalizării. Există o tendința simplificatoare, în epoca mondializării, ca statul să fie considerat un adversar, o piedică în calea globalizării. Statul național rămâne, totuși, din punct de vedere politic, principala modalitate care permite exercitarea democrației, în caz contrar, cetățenii fiind reduși la dimensiunea de simpli consumatori.

Statele-națiuni nu se pot sustrage responsabilității lor; în interiorul fiecărei țări este nevoie de un stat puternic, pentru ca guvernarea să asigure protecția cetățenilor. Societățile civile trebuie să-și găsească echilibrul între libertatea privată și responsabilitatea publică, între eficienta piețelor și solidaritatea socială. Factorii politici au menirea de a evalua realist riscurile și de a găsi soluții adecvate. Guvernarea constituțională presupune separarea puterilor, autoritatea legii și exercitarea puterii prin executiv, respectiv ministere. Șansa pe care o reprezintă globalizarea trebuie valorificată.

Ca reacție la problemele mondializării, numeroase state optează pentru asociere, aceasta fiind o modalitate de a se apară de efectele negative ale globalizării. În cadrul viitoarei Uniuni Europene extinse, cu un număr de membri aproape dublu decât cel de astăzi, coeziunea acțiunilor comunitare va fi asigurată prin stabilirea unei Constituții Europene, care să subsumeze prevederile tratatelor europene. Rezultatul ar fi un document unitar, accesibil cetățenilor și foarte explicit. Totodată, un asemenea document fundamental ar fi soluția pentru stabilirea regulilor jocului comunitar, în zonele în care persista neclarități: raporturile dintre instituțiile europene, delimitarea competențelor între nivelurile UE – comunitar, național, regional, local. Stabilirea clara a competentelor duce la creșterea transparenței deciziilor și la sporirea legitimității lor democratice, atât de necesară pentru acceptarea lor extensivă. De asemenea, un document precum Carta Drepturilor Fundamentale și-ar găsi locul legitim în cadrul unei Constituții, care prin însăși natura sa stabilește drepturile cetățeanului – de aceasta dată ale cetățeanului european.

Luând în considerare importanța pe care o poate avea un asemenea document, procesul de reflecție pregătitor trebuie să implice statele membre și, în mod egal, pe cele care vor avea acest statut în viitor. Ar fi o măsură care ar avea ca rezultat nu numai obținerea unui acord general asupra formei finale a acestei Constituții Europene, dar i-ar conferi și legitimitatea necesară în raport cu Constituțiile naționale. Existența unei Constituții Europene este necesară pentru garantarea unei integrări europene aprofundate și edificarea arhitecturii Uniunii Europene extinse. De asemenea, aceasta ar fi o garanție că în noua ordine mondială drepturile oamenilor și ale statelor nu vor putea fi încălcate.

DEZAVANTAJELE GLOBALIZĂRII

Tranziția spre un nou stadiu de civilizație prezintă și consecințe contradictorii. Este vorba de o agravare a decalajelor existente în lumea de azi între țările bogate și țările sărace, pentru ca promovarea noilor infrastructuri, a noilor tehnologii ce caracterizează societatea postindustrială, presupune resurse enorme. Ori, țările sărace nu dispun de aceste resurse.

O analiză atentă evidențiază efectele negative ale globalizării și anume:

distruge politica. Dispariția politicii ca instanța autonomă și absorbirea sa în economic face să reapară starea de război a tuturor contra tuturor, competiția și concurența, legea economică devine „ipso facto”, legea politicii;

distruge statul-națiune și golește politica de substanța sa, ea face să apese amenințări enorme la adresa mediului, corupe etica și distruge culturile;

distruge etica. Pretinsa deontologie a afacerilor și etica pieței sunt „mituri”, întrucât înșelătoria este regula și onestitatea excepția. Orice lovitura este folosită când în joc este vorba de bani: dumpingul, manipularea preturilor, spionajul industrial, utilizarea paradisurilor fiscale, ofertele publice de cumpărare etc.

distruge cultura. Imperialismul economic și imperialismul economiei care caracterizează modernitatea, au redus cultura la folclor.

Occidentul înlocuiește în interiorul său cultura printr-o mecanică care funcționează la excluderea și nu la integrarea membrilor săi. Integrarea abstractă a umanității în tehnocosmos prin piața mondială și concurența generalizată, se face cu prețul desocializării concrete, descompunerii legăturii sociale, în ciuda mitului „mâinii invizibile”. Aceasta descompunere socială și politică corespunde deculturalizării. În lipsa unei recunoașteri și a unei legitimări necesare, cultura refulează peste tot, distingându-se două forme ale acestei refulări: explozia identitară și creșterea integrismului religios, cu consecințe grave în planul securității, democrației și prosperității generale.

Globalizarea mărește prăpastia dintre bogați si săraci, inegalitățile sociale și discriminările, se regăsesc chiar în interiorul societăților democratice avansate.

Între aspectele negative ale globalizării, se evidențiază ca impact, instabilitatea economică din cauza importurilor mai ieftine din țările industrializate în cele rămase în urmă, în condițiile liberalizării piețelor, dezordinile financiare ca urmare a activităților speculative, ori concedierile masive de personal, consecință a fuziunilor marilor corporații industriale. În fapt, toate aceste aspecte sunt reflectarea unui mod greșit de a concepe sau înțelege globalizarea, potrivit căreia planeta este o uriașă piață, dereglementată (adică din care au dispărut orice reglementari), în care bunurile pot circula și pot fi schimbate, fără nici un fel de opreliști, ignorând orice dimensiune socială, teritorială sau etică.

Un lucru este cert: fenomenul de globalizare va include treptat toate țările, indiferent de gradul lor general de dezvoltare, întrucât tehnologia comunicării are o penetrabilitate care face abstracție de posibilitățile economice limitate ale unor parteneri. Promotorii globalizării tehnologice au de regulă resursele necesare unei astfel de penetrări.

Fenomenul general de globalizare cuprinde trei paliere sau niveluri, a căror deschidere se face într-o ordine deloc întâmplătoare.

Globalizarea tehnologică a schimbat teoria economică clasică, tradițională, arătând că producția și comerțul se bazează în prezent din ce în ce mai mult pe know-how, inovație, cercetare și dezvoltare, servicii și infrastructură de comunicare și mai puțin pe resurse naturale, utilaje și echipamente industriale.

Globalizarea politică reflectă hegemonia ideologiei neoliberale în care a triumfat economia de piață și dominația modelului democratic occidental în deciziile interne ale unei țări și deciziile dintre țări. Victoria democrației a fost facilitată de beneficiile globalizării tehnologice, care a realizat mariajul între informație și tehnologia de comunicare, aceasta din urma dând o viteză de diseminare incredibilă primei.

Globalizarea economică reflectă mondializarea și internaționalizarea comerțului, producției și consumului. Tranzacțiile electronice, dezvoltarea transnaționalelor și formarea de alianțe strategice transced granițele țărilor, iar cifrele de afaceri ale unor entități economice depășesc cu mult PIB-ul al numeroase țări.

Mondializarea nu vizează atât cucerirea țărilor, cât cea a piețelor. Preocuparea acestei puteri moderne nu este cucerirea de teritorii, ca în timpul marilor invazii sau în perioadele coloniale, ci însușirea bogățiilor. Această cucerire este însoțită de distrugeri impresionante. Industrii întregi sunt sinistrate cu brutalitate, în toate regiunile, cu suferințele sociale care rezultă: șomaj masiv, subfolosirea forței de muncă, excludere.

BIBLIOGRAFIE

Bari I. (2002), Globalizare versus regionalizare, în "Dimensiunea istorică a globalizării" , Editura Newa T.E.D., București, pp.24-26

Dachin A. (coord) (2003), Evaluări ale dezvoltării durabile în România, Editura ASE, București, pp.57-59

Dinu M. (2000), Economie contemporană. Ce este globalizarea?, Editura Economică, București, p.47

Drăgan G., Zaharia R. (2000), Relații economice internaționale, Editura ASE, București, pp.78-80

Gills B.K., James P. (2007), Globalization and Economy, Sage Publications, London, p. 134

Ignat I. (1992), "Uniunea economică și monetară", Editura Symson, Iași, p.67

Miron D. (2002), Economia integrării europene, Editura ASE, București, p.93

Michalet C.A.(1985), Le capitalisme mondial, Presses Universitaires de France, Coll. Economie en Liberte, 2e edition, Paris, p.14

Păltănea C. (1994), Restructurări în cadrul instituțional al economiei mondiale, Editura Enciclopedică, București, p.102

Robinson P. (1991), Globalization, Telecommunication and Trade, Futures Publishing, London, pp.103-110

Materialul a fost preluat și adaptat de pe www.conferinta.seap.usv.ro