Machiavelism Si Politica Mainilor Murdare In Relatiile Internationale Contemporanedoc
=== Machiavelism si politica mainilor murdare in relatiile internationale contemporane ===
UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIȘ” DIN ARAD
FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE, POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
SPECIALIZAREA: Relații Internaționale și Studii Europene
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific
Lect.univ.dr. Oana Lidia MATEI
Absolvent
Dariana Morena SAVICI
ARAD
2014
UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIȘ” DIN ARAD
FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE, POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
SPECIALIZAREA: Relații Internațioanle și Studii Europene
MACHIAVELISM ȘI POLITICA MÂINILOR MURDARE ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE CONTEMPORANE
Coordonator științific
Lect.univ.dr. Oana Lidia
MATEI
Absolvent
Dariana Morena SAVICI
ARAD
2014
Declarație
Prin prezenta declar că Lucrarea de licență cu titlul “Machiavelism și Politica Mâinilor Muradre în Relațiile Internaționale Contemporane” este scrisă de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau străinătate. De asemenea, declar că toate sursele utilizate, inclusive cele de pe Internet, sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:
toate fragmentele de text reproduse exact, chiar și în traducere proprie din altă limbă, sunt scrise între ghilimele și dețin referința precisă a sursei;
reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alți autori deține referința precisă;
rezumarea ideilor altor autori deține referința precisă la textul original.
Arad, data
Absolvent Dariana Morena SAVICI
_________________________
(semnătura în original)
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………………………………………………… 4
Capitolul 1. Machiavelli – o scurtă introducere în viața și opera sa …………………..7
1.1. Cine a fost Niccolo Machiavelli …………………………………………………………………………7
1.2. Șef al Cancelariei a doua …………………………………………………………………………………..8
1.3. Ieșirea din viața politică ……………………………………………………………………………………11
1.4. „Il Principe” ………………………………………………………………………………………………….. 13
1.5. Discursuri ……………………………………………………………………………………………………… 18
1.6. Conceptul de „machiavelism” ………………………………………………………………………….. 20
1.7. A încetat din viață …………………………………………………………………………………………… 23
Capitolul 2. Morala celei de-a doua instanțe………………………………………………………….. 27
Capitolul 3. Politica Mâinilor Murdare ………………………………………………………………… 31
Capitolul 4. Studiu de caz: Criza Rachetelor din Cuba………………………………………….. 39
4.1. Istoric ……………………………………………………………………………………………………………. 39
4.2. Administrația Kennedy în contextul Crizei…………………………………………………………. 42
4.3. Politica externă și Instrumentele Puterii …………………………………………………………….. 45
4.4. Decizia critică ………………………………………………………………………………………………… 46
4.5. Domeniul militar …………………………………………………………………………………………….. 47
4.6. Domeniul diplomatic ……………………………………………………………………………………….. 48
4.7. O altă abordare a Crizei ……………………………………………………………………………………. 49
4.8. Elemente ale “mâinilor murdare” în contextual Crizei rachetelor din Cuba …………….. 54
Concluzii……………………………………………………………………………………………………………….. 60
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………. 62
Introducere
Trăind într-o lume în care morala nu mai e tranșantă ca pe vremea anticilor, multe decizii politice fiind neechivoce din punct de vedere moral, combinând elemente care se înscriu în mai multe dintre tradițiile etice.
În acest sens, momentul Machiavelli este unul fundamental în evoluția politicii, deoarece Machiavelli separă politica de constrângerile aristotelice și creștine.
Geniul lui Machiavelli a transformat ceea ce putea fi un apel limitat către un ”Mesia” politic, un om puternic care să elibereze Florența și restul Italiei din mâinile străinilor, într-o meditație universală asupra naturii binelui și a răului- Principele.
Acest volum subțire scris de un funcționar florentin obscur anunța venirea lumii moderne. Avem de-a face cu o viziune complet nouă, eliberată de superstițiile și prejudecățile neverificate care guvernaseră viața civică de mii de ani.
În “Principele”, Machiavelli expune o concepție originală, îndrăzneață, despre istorie și societate, cu un dispreț față de moralitatea convențională.
Morala de a două instanță, pe care Machiavelli o întemeiază, pune bazele lumii moderne, descoperind că pentru a putea opri efectuarea unui rău major și pentru obținerea binelui comun, este necesară cunoașterea răului.
Machiavelli a avut și a promovat o morală proprie, aceasta fiind morala celei de-a doua instanțe, transformând-o în timp, în morală politică.
Metoda lui Machiavelli e o metodă științifică aplicată politicii, bazată fiind pe observarea faptelor așa cum sunt ele, fără deformări, fără speculații, valorificată fiind înțelepciunea trecutului, dictată de rațiunile pentru care și-a conceput opera: descrierea precisă și sistematică a faptelor publice, încercarea de a corela seturi ale acestor legi și, prin acele corelări, încercarea de a prezice, cu un anume grad de probabilitate, faptele viitoare.
Politica mâinilor murdare se înscrie în morala celei de-a două instanțe, multe dintre deciziile secolului 20 sunt decizii luate cu mâinile murdare (ex. Debarcarea din Normandia, bombardamentele strategice din Coventry din timpul celui De-al Doilea Război Mondial).
În acest sens, în cadrul lucrării, la partea privind studiul de caz, mi-am propus analiza Crizei Rachetelor din Cuba din perspectiva moralei celei de-a doua instanțe, respectiv a deciziilor luate cu mâinile murdare.
Primul capitol al lucrării își propune o introducere în viața și parcursul carieristic al lui Niccolo Machiavelli.
Născut într-un sat mic de la câțiva kilometri distanță de Florența, în cadrul unei familii cu puțini bani și influență redusă, tânărul Machiavelli cunoaște succesul după proclamarea Republicii Florentine.
El dorea să se facă remarcat, să realizeze ceva pentru a rămâne în memoria generațiilor viitoare. Fără a avea foarte multe relații sau bani, îi lipsea doar ocazia de a dezvălui talentul deosebit al unui tânăr obscur de condiție modestă.
Capitolul al doilea vorbește despre Morala celei de-a doua instanțe- un concept care datează încă din Antichitate, prin Morala lui Odiseu care face parte din piesa "Filoctet" a lui Sofocle, continuând cu dialogul platonician "Hippias Minor".
Cel care a realizat o clasificare a moralei este Gabriel Liiceanu, pornind de la lucrările menționate mai sus. Gabriel Liiceanu este de părere că în "Hippias Minor", i se face portretul robot al omului politic modern, perfecționat ulterior de Machiavelli.
Politica Mâinilor Murdare este esența capitolului al treilea. Percepția cum că politica ar fi o afacere murdară, nu este un produs al timpurilor recente. Ea reflectă ceva mai profund și mai permanent în înțelegerea noastră a relației dintre etică și politică.
Modelul standard al problematicii mâinilor murdare este ceea ce am putea numi modelul "eroic'' sau "aristocratic''. Teoria lui Machiavelli este articularea clasică a acestei versiuni a mâinilor murdare. În acest caz, problema mâinilor murdare este cea a unui actor politic eroic singuratic, care se confruntă cu o dilemă morală inevitabilă în care i se cere să-și sacrifice propria puritate morală în numele binelui public.
Problema mâinilor murdare este produsul unei tensiuni între obligațiile profesionale percepute și obligațiile morale de lungă durată, care sunt standardele din viața de zi cu zi.
În modernitate se vorbește despre necesitatea mâinilor murdare în politică, ceea ce înseamnă că vocația pentru politică le cere practicienilor să încalce într-un mod oarecum justificat, standarde morale importante.
Ultimul capitol, conținând studiul de caz, prezintă o analiză relativ complexă a Crizei Rachetelor din Cuba din 1962, un eventiment marcant în istoria relațiilor internaționale contemporane. Se pot distinge două momente în care principiul mâinilor murdare a fost aplicat: primul este reprezentat de blocada maritimă instaurată de Președintele Kennedy în jurul Cubei, considerată un bluf din partea americanilor. Cel de-a doilea caz în care s-a folosit principiul menționat, îl constituie folosirea diplomației secrete în încercarea de a rezolva pe cale pașnică ceea ce putea oricând izbucni în cel de-al III-lea Război Mondial.
CAPITOLUL 1
Machiavelli – o scurtă introducere în viața și opera sa
Cine a fost Niccolo Machiavelli…
Niccolò di Bernardo dei Machiavelli (3 mai 1469, Florența – 21 iunie 1527, Florența), cunoscut mai ales cu numele Niccolò Machiavelli, a fost un diplomat, funcționar public, filozof, om politic și scriitor italian. A fost un exponent de prestigiu al Renașterii italiene. Machiavelli a fost un reprezentant de seamă al diplomației florentine. În vreme ce Italia era fărâmițată în numeroase state independente, măcinate de conflicte și războaie civile, a fost unul dintre puținii care și-a păstrat sângele rece. Nu se poate pune la îndoială răceala pe care o exprimă operelor sale, raționalismul dur și sec care le caracterizează și nu în ultimul rând, unele soluții îndepărtate de creștinism. Opera sa capitală “Il principe” ("Principele") este considerată primul tratat modern de politică.
Născut în micul sat San Casciano în Val di Pesa, la aproximativ cincisprezece kilometri de Florența, la 3 mai 1469, Niccolò era fiul lui Bernardo Machiavelli (avocat aparținînd unei ramure sărăcite a unei influente familii Florentine) și al Bartolomeii di Stefano Nelli, ambii de familii culte și de origini nobiliare dar cu puține resurse din cauza unor datorii ale tatălui. Intrat în serviciul guvernului între 1494 și 1512, Niccolò Machiavelli a cunoscut succesul după proclamarea Republicii Florentine, în 1498.
Pentru un tânăr inteligent dintr-o familie cu puțini bani și influență redusă, talentul literar era unul dintre puținele mijloace de acces în cercurile elitiste. Foarte devreme, Machiavelli a făcut primii pași șovăitori pe drumul spre succes- ca parte a acestui demers i-a dedicate una dintre primele sale opere, un poem burlesc intitulat “Pastorală”, lui Giuliano de Medici. În 1513, când Machiavelli i-a scris lui Giuliano de Medici din temniță, nu era un petent anonim, ci o veche cunoștință care spera să-i reamintească tânărului lord de vremuri mai fericite. Probabil că eșecul lui Machiavelli de a-și asigura un loc la curtea Medici era cauzat într-o oarecare măsură și de personalitatea sa dificilă. Deși nu a dus niciodată lipsă de prieteni, apropiații săi știau că putea fi cel mai mare dușman al lui însuși.
Toată lumea îi recunoștea inteligența, dar pe parcursul vieții a avut de suferit de pe urma neputinței sale de a-și linguși superiorii- defect care a devenit evident în momentul în care gestul său de a face cadou “Principele” a fost întâmpinat cu dispreț de către cei care preferau servilismul în detrimentul inteligenței sclipitoare.
Respectabilitatea lipsită de siguranță care a marcat viață lui Niccolo și i-a stimulat pasiunea creatoare se datora unor decizii inspirate ale strămoșilor săi îndepărtați și unor alegeri imprudente din trecutul recent. Discrepanța pe care Niccolo o percepea între prestigiul numelui și situația precară din prezent a familiei Machiavelli era în mare parte responsabilă de ambiția sa.
În dedicația din “Principele”, el se descrie drept “de condiție joasă și umilă”, ceea ce l-a încurajat să încalce convențiile și să propună uimitoare noi soluții la probleme vechi. Dacă ar fi fost mai bogat sau ar fi ținut mai mult la demnitatea sa, este puțin probabil că ar fi ales o carieră de funcționar public, funcție care implică prea multă muncă pentru a fi adecvată unui gentilom și care dezvăluia cruda economie a puterii. Este la fel de adevărat că sâcâietoarea grijă că familia sa era în declin i-a sporit ambiția de a se face remarcat. El dorea să se facă remarcat, să realizeze ceva pentru a rămâne în memoria generațiilor viitoare. Fără a avea foarte multe relații sau bani, îi lipsea doar ocazia de a dezvălui talentul deosebit al unui tânăr obscur de condiție modestă.
Șef al Cancelariei a doua
La nivelul cel mai înalt, Florența era condusă de amatori, oameni care avuseseră amabilitatea să se desprindă de activitățile zilnice pentru a intra în sluja binelui public.
De fapt, în secolul al XV-lea, majoritatea celor care dețineau pozițiile cele mai înalte din ținut erau politicieni cu experiență, care petreceau mai mult timp conducând statul decât gestionandu-și afacerile personale. Pentru acești oameni influenți- al căror număr se ridică la cel mult 200- puterea politică reprezenta o condiție obligatorie pentru succesul economic, căci, așa cum remarcă Lorenzo de Medici, “bogații au viață grea în Florența, dacă nu se află la conducerea statului”. Funcțiile politice importante îi permiteau posesorului să jongleze cu taxele astfel încât să-și favorizeze prietenii și să-și defavorizeze inamicii. Una dintre principalele modalități prin care acești gentilomi-politicieni își consolidau puterea era prin oferirea de posturi utili unei liste lungi de protejați, care apoi le rămâneau îndatorați binefăcătorilor.
Nu trebuie supraestimată onoarea care i-a fost acordată lui Machiavelli când a fost numit șef al Cancelariei a doua. Era un post birocratic, unul dintre multele posturi remunerate oferite de guvern. Florentinii făceau distincție între posturile considerate onori- acordate persoanelor alese sau numite în poziții înalte ale statului fără a aștepta vreo recompensă- și cele considerate utili , posturi mai puțin importante, dar remunerate. Onori erau pentru gentilomii care își permiteau să muncească fără remunerație; utili fiindu-le rezervate celor nevoiți să-și câștige existența.
La vârsta minimă, 29 de ani, pentru a avea drept de vot în Marele Consiliu, acest tânăr fără experiență, provenit dintr-o familie fără reprezentare în rândul elitei conducătoare, urma să fie numit într-unul dintre posturile guvernului florentin. Nimic din trecutul său nu părea să fi prevestit o asemenea carieră. Machiavelli își preocupase timpul cultivându-și mintea, familiarizându-se cu lucrurile importante din literatura clasică, fără de care niciun florentin nu s-ar fi putut considera un om educat, însă nu se pregătise în niciun fel pentru o carieră serioasă.
Opiniile politice ale lui Machiavelli îl făceau acceptabil, iar relațiile sale l-au adus în atenția persoanelor influente, însă talentul său literar îl recomanda pentru acest post. Spre deosebire de funcția de prim cancelar, care era mai mult simbolică și implica redactarea unor lucrări care proslăveau înțelepciunea și măreția republicii, însă avea tot atâta importanță pentru buna funcționare a aparatului guvernamental.
A doua Cancelarie se ocupa de majoritatea corespondenței statului. Teoretic, afacerile externe erau sub jurisdicția primei Cancelarii, însă, în obișnuitul stil florentin, delimitarea între îndatoririle fiecărui departament era vagă.
Machiavelli nu s-a limitat la activitățile interne, ci s-a lansat imediat în afacerile externe și diplomatice. Rolul său în serviciul de relații externe al orașului a fost oficializat când i s-a acordat și titlul de secretar al Consiliului de Război și Pace al Celor Zece, însărcinat să se ocupe de corespondența acestui organism foarte important ce superviza forțele militare ale republicii.
În ciuda rutinei și a volumului mare de muncă, este limpede că Machiavelli își savura activitatea. Era în elementul său verificând depeșe de la diverși ambasadori și trimițând scrisori în nume propriu-uneori încurajatoare, alteori acide, dacă sesiza neglijență din partea corespondentului său.
Portofoliul în continuă expansiune a lui Machiavelli s-a datorat abilităților sale înnăscute, dar a fost și un produs al lipsei de eficiență a guvernului. Mandatele funcțiilor obținute în urma alegerilor erau de obicei de scurtă durată- de numai două luni în cazul celor mai importante funcții, precum cea de stareț sau gonfalonier (purtător al stindardului justiției), funcție echivalentă celei de șef al statului- ceea ce îngreuna activitatea angajaților permanenți. În vreme ce aleșii veneau și plecau, salariații asigurau continuitate și memorie instituțională.
Un principiu fundamental al filosofiei lui Machiavelli este că succesul, mai ales în sfera delicată a politicii, depinde de disponibilitatea de adaptare la împrejurări. Această observație, bazată pe experiența lui în Cancelarie, pe când croia strategii pe măsura exigențelor momentului, este de fapt mai radicală decât pare, căci în cele din urmă duce la relativism moral. Spre deosebire de filosofii care i-au precedat, Machiavelli nu caută să impună legi universale, ci doar o serie de norme pentru cazuri individuale. Nu poate exista o noțiune absolută de Bine, în condițiile în care aceeași abordare se dovedește eficientă într-o anumită ocazie, dar conduce la dezastru într-o altă situație.
Această flexibilitate a revoltat multe generații de critici,, care l-au acuzat pe Machiavelli de lipsa moralității, însă el susținea că a insista pentru păstrarea principiului când realitatea s-a schimbat poate provoca suferință umană. Filosofia sa a fost una maleabilă, croită special pentru vremuri tulburi și câștigată cu greu, după ani de trudă pentru un guvern slab și divizat.
Ieșirea din viața politică
La cât de sensibil era Machiavelli la nenumăratele posibilități în care putea jigni sau fi jignit, este uimitor cât de mărginit era în privința propriului comportament. Întotdeauna a supraevaluat capacitatea oamenilor de a asculta adevăruri neplăcute, ceea ce-l făcea să intre în conflict cu colegii lui și a contribuit la reputația sa de cel mai mare ticălos al lumii.
Portretul caricatural al lui Machiavelli ca om fără scrupule sau conștiință derivă în mare parte din înclinația sa de a spune fără menajamente acele adevăruri pe care alții le-ar recunoaște doar într-un cadru privat. Mare parte din ceea ce a scris Machiavelli este de la sine înțeles- sau cel puțin, așa i se părea lui-și niciodată nu i-a trecut prin minte că ar fi avut pentru ce să-și ceară scuze, faptele fiind evident de partea sa. Pe lângă faimosul său cinism, Machiavelli dădea dovadă de naivitate, presupunând că orice părere sinceră va fi bine primită, în spiritul în care a fost oferită.
În data de 7 noiembrie 1512, Niccolo Machiavelli a fost îndepărtat din funcție- “concediat, privat de drepturi și complet inlaturat”- menționa decretul unanim aprobat de Seniorie. În scurt timp, asupra lui Machiavelli s-au abătut alte sancțiuni. Senioria a emis un decret care îi limita dreptul de a călători la teritoriul controlat de Florența și, pentru a i se arăta cât de puțină încredere i se acordă, i s-a cerut o garanție de 1000 lire. După un răgaz de gândire, s-a decis că aceste umilințe nu erau de ajuns și i s-a interzis să între în Palat timp de un an- această pedeapsă nu a fost aplicată niciodată, fiinda succesorii săi din Cancelarie au fost nevoiți să suspende de mai multe ori interdicția pentru a se consulta cu el în probleme care rămăseseră nerezolvate.
Chiar dacă după o vreme, numele lui Machiavelli dispăruse de pe buzele celor care aveau puterea în stat, mai existau persoane care și-l aminteau pe fostul șef al celei de-a doua Cacelarii a Republicii Florența. Numele său a ajuns să figureze pe o listă de persoane la care doi oponenți ai familiei de Medici credeau că vor găsi sprijin – lista cu nume a căpătat o conotație nefastă în mintea autorităților.
Machiavelli era cel mai improbabil revoluționar, un funcționar loial care prefera să reformeze statul din interior decât să riște haosul unei revoluții violente. La data de 18 februarie, gărzi înarmate au apărut la ușa lui Machiavelli și l-au arestat. Dus la lugubra închisoare cunoscută sub numele de Le Stinche, a fost aruncat într-o celulă întunecată, la doar câteva clădiri distanță de locul unde trudise atâția ani pentru republica sa îndrăgită.
În timp ce acesta era întemnițat a scris sonete. Sonetele din închisoare ale lui Machiavelli nu reprezintă obișnuitele rugăminți ale unui condamnat. Deși îi proclamă nevinovăția, o fac doar indirect, înfățișându-l pe autor ca pe un ghinionist nefericit, un personaj mai degrabă amuzant decât demn de milă.
Aceste sonete din închisoare reflectă și o profundă ruptură psihologică. Scrise în cele mai negre ore ale vieții sale, ele refac primii pași spre o nouă etapă, care în cele din urmă avea să-i aducă mult mai multă faimă decât ar fi putut spera dacă nu ar fi avut parte de rușine și nenorocire. Înainte de criză, își făcuse o reputație și își câștigase traiul din viața publică; după aceea a trăit în obscuritate, uitat de statul pe care l-a servit atât de bine și care, în cele din urmă, l-a disprețuit.
Înainte fusese un om de acțiune; după, un om al cuvintelor și al ideilor. Doar ca urmare a prăbușirii carierei sale profesionale s-a transformat în scriitor și filosof, descoperindu-și talente ascunse și croindu-și drum pe un teritoriu necunoscut. Nu a fost alegerea lui, dar și-a acceptat, chiar dacă reticent, destinul. Nici chiar în cele mai grele momente nu s-a lăsat pradă disperării. A făcut față necazurilor scriind și orientându-se spre interior și sondându-și adâncurile sufletului, dar privind totodată către lume, analizându-și la fel de necruțător semenii și bucurându-se de comedia umană rezultată.
După alegerea lui Giuliano de Medici ca Suveran Pontif, acesta a ordonat amnistierea în masă a deținuților. Printre aceștia aflându-se și fostul cancelar adjunct al Florenței, Niccolo Machiavelli. Machiavelli putea fi iertat dacă se hotăra să renunțe la politică și să întoarcă spatele orașului care îl tratase atât de nedrept. Cei mai mulți oameni ar fi profitat măcar de ocazia de a se bucura de o perioadă prelungită de odihnă. Însă Machiavelli nu era potrivit pentru o viață apatică. Înainte de toate, trebuia să-și analizeze viața și să-și facă planuri pentru un viitor incert. Singurul lucru care îi prisosea era timpul de reflecție. În rest, orice alte resurse îi erau insuficiente.
Ca să recâștige bunăvoință și să intre în bunele grații ale noului conducător al Florenței, Machiavelli știa că ar fi necesar un dar mai substanțial decât poeme și versuri burlești pentru a-l impresiona pe acesta. El avea în minte o inițiativă mult mai ambițioasă, o cărțulie adresată lui Giuliano, în care ar fi surprins esența tuturor lucrurilor învățate în acei ani de muncă neobosită în serviciul guvernului din Florența. Deloc surprinzător, dat fiind felul direct al lui Machiavelli, ea nu avea să conțină înflorituri și platitudini ipocrite, ci reflecții și adevăruri dureroase pe care alții, mai puțin onești, dar mai diplomați, ar fi neglijat să i le spună.
Machiavelli era un animal politic până în măduva oaselor și, până la urmă, nu avea nimic altceva mai substanțial de oferit potențialului său protector, decât roadele geniului său aparte. Lucrarea care începuse să prindă contur în mintea lui era “Principele”, poate cel mai controversat tratat politic scris vreodată. “Principele” s-a născut într-un moment de criză, din disperare. Atunci când a început să scrie, cariera îi era distrusă, iar pierderea lefii amenința să îl scufunde într-o sărăcie umilitoare. Retras în camera sa de lucru, înconjurat de fantome ale istoriei, contemplarea adevărurilor veșnice îl făcea să uite de nefericirea prezentului.
“Il Principe”
Machiavelli a insistat să spună că a scris “Principele” pentru a-i convinge pe noii conducători din familia de Medici ai Florenței să-i ofere un loc de muncă, dar aceasta este cu siguranță una dintre cele mai nepotrivite cereri de angajare adresate vreodată. Încercarea de a intra în grațiile viitorilor șefi oferindu-le un scurt curs despre secretele artei guvernării era nelalocul ei, nu avea șanse prea mari de a-l convinge nici măcar pe cel mai modest dintre seniori.
Machiavelli nu se străduiește să-și magulească protectorul, presupunând că reflecțiile sale sclipitoare vor fi suficiente pentru a-i recomanda serviciile.
Nepotrivirea dintre manuscris și obiectivele pe care și le propune ar trebui să îl scutească pe Machiavelli de acuzația că ar fi fost un intrigant necinstit, care îi manipula cu cinism pe cei din jur pentru a-și atinge scopurile. El nu dorea sau nu putea să-și schimbe esența gândirii, nici măcar de dragul carierei.
Indiferent ce se poate crede despre analizele și recomandările pe care le prezintă Machiavelli, acestea nu au fost formulate pentru a fi pe gustul cititorilor, ci au fost mai degrabă consecința unei nevoi arzătoare de a așterne pe hârtie idei și atitudini care îl preocupau de mai mult timp și pe care, în acest moment de criză personală și profesională, nu le mai putea trece sub tăcere.
În ciuda tonului său de o obiectivitate științifică, “Principele” este o pledoarie în favoarea unui lider puternic, scrisă de un om cât se poate de conștient de situația precară și umilitoare în care se afla.
Nu ar fi corect ca “Principele” lui Machiavelli să fie calificat drept tirada înverșunată a unui om plin de amărăciune; este clar că ambițiile sale zădărnicite au făcut și mai presante ideile la care chibzuia de mult timp. Forța convingerilor sale era dată de sinergia intelectuală și emoțională dintre postura să de figură marginală a clasei conducătoare florentine și poziția marginală a Florenței în comunitatea națiunilor. Frustrarea determinată de eșecul personal, combinată cu situația adesea umilitoare în care era pus la curțile străine- unde era respins ca un mesager prost plătit al unei puteri de mână a doua- i-au provocat disprețul față de slăbiciune și admirația pentru cei care refuză să cedeze în fața loviturilor sorții.
Probabil că dorința de a-și găsi un loc de muncă l-a motivat pe Machiavelli să înceapă “Principele”, însă, după ce a început să scrie, forma și conținutul i-au fost dictate de propriile obsesii. Omul de acțiune fără scrupule pe care îl evocă îi oferă antidotul perfect pentru propria existență mizeră.
Nu este surprinzător că imaginea principelui ideal pe care o evocă în paginile acestei cărți este caracterizată de o voința supraomenească, de viclenie și cruzime- trăsături pe care le-a observant direct pe când era la curtea lui Valentino (Cesare Borgia) și care contrastau atât cu realitățile propriei extistente, cât și cu cele ale republicii pe care a servit-o atâția ani.
Geniul lui Machiavelli a transformat ceea ce putea fi un apel limitat către un ”Mesia” politic, un om puternic care să elibereze Florența și restul Italiei din mâinile străinilor, într-o meditație universală asupra naturii binelui și a răului.
Acest volum subțire scris de un funcționar florentin obscur anunța venirea lumii moderne. Avem de-a face cu o viziune complet nouă, eliberată de superstițiile și prejudecățile neverificate care guvernaseră viața civică de mii de ani. În “Principele”, Machiavelli expune o concepție originală, îndrăzneață, despre istorie și societate, cu un dispreț față de moralitatea convențională, care i-a scandalizat pe contemporanii săi și care i-a creat o proastă reputație pentru generațiile următoare.
Faptul că o operă născută din geopolitica complicată a Italiei secolului al XVI-lea încă mai poate fi citită cu plăcere și consultată cu folos constituie dovada talentului de scriitor al lui Machiavelli și a analizei sale fine cu privire la resorturile ce stau la baza acțiunilor umane.
Cărți menite să servească drept ghid tinerilor principi în privința regulilor de bază ale guvernării- gen cunoscut drept “specula principi” (oglinda principelui)-reprezentaseră o componentă importantă a literaturii occidentale cel puțin de pe vremea lui Xenofon și Platon.
Originile acestei forme literare pot fi regăsite în “Republica” lui Platon, o operă care, asemenea tuturor celor care i-au urmat până la remodelarea fundamentală a genului de către Machiavelli, tratează mai puțin tainele guvernării și pune accent mai mare pe prezentarea viziunii unui stat ideal.
Tradiționala “oglindă a principelui” presupune că locul conducătorului în ierarhie este sigur, singura întrebare fiind dacă el își îndeplinește sarcinile cu onoare. “Principele” pornește de la premisa că funcția și chiar viața acestuia se află într-un permanent pericol, ceea ce face ca virtuțile sale să fie oarecum irelevante. Sugestii făcute cu sânge rece au înfiorat generații întregi de cititori, dar pentru Machiavelli, care a fost martor atât al cruzimii principilor, cât și al urmărilor mult mai devastatoare ale anarhiei, contau doar rezultatele.
Experiența i-a demonstrat lui Machiavelli că viața este imprevizibilă, iar acest lucru este cu atât mai adevărat în cazul politicii- care este pur și simplu viața jucată pe o scenă mai mare și pentru mize mai mari-, că cele mai bune planuri ale principilor și prelaților conduc adesea la dezastru și că unii conducători bine intenționați pot pierde încrederea cetățenilor, în timp ce unii tirani cruzi le pot câștiga loialitatea.
Machiavelli a fost un adevărat fiu al Renașterii, modelat în același timp de valorile și deficiențele unei epoci creative și tumultoase. Indiferența sa aparentă față de constrângerile morale tradiționale era în mare parte o reacție la haosul pe care îl vedea în jur.
În Italia începutului de secol al XVI-lea, ascensiunea și decăderea regilor și principilor se petreceau cu o repeziciune uimitoare; armatele victorioase erau la rândul lor învinse rapid și niciun stat nu era ferit de intervenția forțelor externe sau de conflictele interne.
Nicăieri aceste lecții nu erau mai clare decât în Florența, a cărei istorie a fost o suită sângeroasă de lupte între facțiuni și tulburări politice. Contemplarea calmă a statelor ideale părea un lux într-o perioadă în care guvernele cădeau pretutindeni, iar armatele dornice să jefuiască ardeau satele, pustiau pământurile, violau și omorau fără frică.
Deși nu apare întocmai în scrierile sale principiul “scopul scuză mijloacele”, Machiavelli se identifică îndeaproape cu acesta. Cea mai apropiată variantă a acestei maxime apare într-un pasaj din “Discursuri”, în care susține că: “Este de necontestat ca acțiunile condamnabile pot fi justificate prin rezultatele lor și de aceea, atunci când rezultatul este bun…actiunea este întotdeauna justificata”. Această formulă poate fi considerată greșită, dar nu amorală. În cel mai rău caz, s-ar putea spune că morala este una utilitară, orientată mai degrabă spre rezultate concrete, decât spre Împărăția Cerurilor.
Și care ar fi scopurile spre care își orientează Machiavelli renumitele mijloace? Mulți au insistat de-a lungul timpului, că ar fi vorba numai despre putere: cum se dobândește puterea și cum se păstrează, odată dobândită. Este evident că nu puterea este rezultatul “bun” pentru care Machiavelli este dispus să treacă cu vederea “actele condamnabile”. Această neînțelegere poate fi atribuită faptului că în “Principele”, Machiavelli se referă aproape în exclusivitate la mijloace. Asemeni tuturor scrierilor de tipul “cum sa…”, cartea este concepută drept manualul politicianului activ, pornind de la premise că scopul este de la sine înțeles și trecându-l cu vederea tocmai pentru a se concentra pe demonstrarea celor mai bune mijloace de a-l obține.
Când Machiavelli se concentrează asupra scopului și nu a mijloacelor, de regulă o face doar pentru a-și sublinia punctul de vedere potrivit căruia o conduit virtuoasă duce deseori la rezultate nefericite, în timp ce violența poate contribui uneori la bunăstarea omenirii.
Prin contrast, filosofia lui Machiavelli acceptă ambiguitatea și contradicția; este o filosofie mai degrabă empirică decât bazată pe credință, care acceptă că de pe urma a ceva rău poate apărea ceva bun.
Obiectivul eticii machiavelice constă în salvarea moralității de teologi. Martor al suferințelor cauzate de slăbiciune, corupție și nesiguranță, el nu manifestă decât dispreț față de acei oameni sfinți care întorc spatele lumii pentru a medita la puritatea propriilor suflete.
În viziunea generațiilor viitoare, o mare greșeală a lui Machiavelli, cea care definește termenul “machiavelic”, este disprețul lui pentru onestitate, o calitate fundamentală. Însuși Machiavelli a contribuit la crearea acestei percepții, lăudându-se de multe ori cu natura sa duplicitară.
Revoluția înfăptuită de “Principele” constă în realizarea unei schimbări radicale de perspectivă, de la cea potrivit căreia universul este construit în jurul lui Dumnezeu, la cea care consideră că omul, în condiția lui animalică, luptă alături de celelalte animale pentru siguranța și satisfacerea instinctului.
Machiavelli este atât cinic, cât și tolerant cu natura umană. Oamenii sunt “nelegiuiti”, după cum susține, dar ceea ce dorește să spună este că oamenii sunt animale care acționează corespunzător firii lor sălbatice. Dacă Aristotel spunea că ceea ce diferențiază omul de animale este exercițiul gândirii, Machiavelli scoate în evidență înrudirea noastră cu animalele. Impulsurile lipsite de rațiune definesc toate ființele vii, inclusiv oamenii. Suntem egoiști, lași, ipocriți, lacomi, dar Machiavelli refuză să judece.
“Este imposibil să lupți împotriva legilor firii ”, susține el. El acceptă eșecurile noastre și își tolerează propriile vicii, preferând să abordeze problema mai mult prin prisma umorului sarcastic decât a cenzurii nemiloase. Un viciu pe care nu-l avea era ipocrizia, viciul care le justifică pe toate celelalte prin refuzul individului de a recunoaște în sine păcatele atribuite altora.
Concepția lui Machiavelli despre lume a fost influențată de evenimentele din acea perioadă, principiile de conduită pe care le enunță în cartea sa au o aplicabilitate mult mai extinsă. Perspectiva lui, mai importantă decât orice recomandare, se referă la disponibilitatea de a înfrunta o lume în care toți au fost lăsați în voia lor. Principiile lui sunt doar orientative, urmând a fi adoptate atât timp cât se dovedesc eficiente și abandonate imediat ce devin ineficiente.
Machiavelli a creat o nouă arhitectură morală care să înlocuiască edificiul șubred clădit pe valorile creștine îmbrățișate pretutindeni, însă nicăieri respectate. El a fost criticat pentru moralitatea sa îndoielnică- tendința de a-și adapta principiile la circumstanțele de moment-, aceasta se datorează faptului că pentru el nu conta conștiința individuală, ci rezultatul oricărui tip de acțiune.
Discursuri
“Principele” nu a fost singura operă importantă redactată de Machiavelli în cea mai dificilă perioadă din viața sa. În timp ce scria cel mai important tratat al sau, lucra din greu la un manuscris mult mai substanțial.
“Discursurile” lui Machiavelli- al căror titlu complet este “Discursuri asupra Primei Decade a lui Titus Livius”- nu reprezintă o lucrare nesemnificativă sau inferioară. Pe lângă faptul că are un volum mai mare de pagini decât ”Principele”, în paginile sale Machiavelli dă adevărata măsură a filosofiei sale politice.
Dacă “Principele” este o polemică- o expunere strălucită și înflăcărată scrisă ca răspuns la criza personală și politică- “Discursurile” reprezintă un studiu fundamentat, bazat pe precendete istorice, asupra naturii guvernării și o analiză profundă a modului în care se formează statele, a modalităților de supraviețuire a acestora și a cauzelor care le duc la distrugere.
Machiavelli elaborează “Discursurile” având ca punct de pornire una dintre principalele surse de informații despre istoria romanilor și anume “Istoria Romană” a lui Titus Livius. Diferența cea mai clară dintre “Principele” și “Discursuri” constă în subiectul lor: o carte se referă la principate, iar cealaltă la republici.
În 1517, când a scris la porunca papei Leon “Discursul cu privire la remodelarea guvernului Florenței”, el a adoptat aceeași atitudine imparțială, susținând că "în toate orașele unde cetățenii s-au obișnuit cu egalitatea, nu se poate instaura un principat decât în condiții extrem de anevoioase, iar în cele în care cetățenii s-au familiarizat cu inegalitatea, instaurarea republicii este extrem de dificilă".
Machiavelli îndepărtându-se de tradiția medievală și anticipând concepțiile moderne, s-a preocupat mai degreaba de efectele practice ale unei idei decât de calitățile ei abstracte sau metafizice. Acesta abordează politica din perspectiva unui funcționar public, oferind cele mai bune sfaturi celor răspunzători de bunăstarea statului, având convingerea că aceasta este cea mai bună modalitate de a minimiza riscul anarhiei.
Dacă se poate spune că Machiavelli a avut o anumită înclinație politică, aceasta favorizează ordinea, nu haosul. Machiavelli preferă stabilitatea în defavoarea haosului, dar este conștient că este imposibil să o obții fără a da dovadă de flexibilitate tactică. Într-o lume guvernată de întâmplare și populată cu oameni egoiști și orgolioși, guvernarea trebuie construită din mai multe fragmente mobile pentru a putea satisface interese divergente. În măsura posibilului, puterea ar trebui dispersată astfel încât o persoană sau o facțiune să nu își poată oprima cetățenii.
În ciuda flexibilității sale ideologice, Machiavelli își manifestă clar preferința pentru guvernarea republicană. Dacă, așa cum susține Machiavelli, "guvernarea de către popor este mai bună decât cea exercitată de principi", aceasta nu l-a împiedicat să observe că și cele mai bune sisteme dau greș uneori. Într-o lume imprefecta și haotică, o moralitate inflexibilă contravine intereselor proprii. Rigiditatea este dăunătoare, flexibilitatea avantajoasă, iar republicile, care acceptă o diversitate de opinii și interese, au mai multe șanse să reziste loviturilor neașteptate.
Etica nu presupune, așadar, o serie de reguli ferme, ci mai curând pregătirea terenului din timp, astfel încât să crească probabilitatea obținerii de rezultate pozitive în dauna celor negative. Acesta este domeniul în care excelează guvernarea republicană. Alegerea unei forme adecvate de guvernare nu este importantă doar pentru a asigura supraviețuirea. Republicile nu sunt doar mai durabile, ci în același timp permit într-o mai mare măsură satisfacerea nevoilor unui număr mai mare de cetățeni.
În "Discursuri" , principiul separației puterilor în stat propus de Machiavelli este deseori înfățișat ca un conflict dinamic între bogați și săraci, între aristocrați și popor, fiecare dintre ei având interese și perspective radical diferite.
În "Discurs cu privire la remodelarea guvernului Florenței" scris pentru Papa Leon al X-lea, Machiavelli propune o structură tripartita- el susține: "Cred că este necesar, întrucât există trei tipuri de oameni…să exite totodată trei categorii sociale într-o republică". Fiecare dintre aceste grupuri trebuie să-și aleagă un organ reprezentativ: o Seniorie, principalul organ executiv, format din cei mai de seamă cetățeni ai orașului; un Consiliu al celor două sute, reprezentând pătura înstărită; și un Consiliu al celor 1000, care să susțină interesele poporului.
Viziunea cinică a lui Machiavelli asupra omenirii și tendința sa de a privi prezentul prin prisma trecutului conferă scrierilor sale o expresie pesimistă. Perspectiva sumbră a lui Machiavelli putea fi susținută în mare măsură de lucrarea care a stat la bază "Discursurilor".
"Principele" și "Discursurile" trec în revistă atât evenimentele din vremurile antice, cât și din vremea autorului, căutând un numitor comun și extrăgând învățămintele folositoare în comparația lor.
Cu toate că o formă perfectă de guvernare nu este posibilă într-o lume guvernată de capricioasa Fortuna, istoria ne învață că societățile capabile să se adapteze supraviețuiesc și progresează un timp mai îndelungat.
Chiar și cele mai înfloritoare state bazate pe cele mai bune forme de guvernare s-au confruntat cu probleme. Analiza lui Machiavelli ar putea fi descrisă drept organică: nașterea nu este decât preludiul morții, iar creșterea este urmată în mod cert de decădere . În timp toate societățile vor urma aceeași tristă cale.
Nimic nu ar putea contrazice într-o mai mare măsură concepția creștină decât această nesfârșită succesiune de absurdități. În locul narațiunii creștine potrivit căreia istoria omenirii, născută din păcatul originar, se încheie cu Judecata de Apoi, istoria lui Machiavelli este o expresie a zădărniciei.
"Discursurile" pun accentul pe un trecut în multe privințe superior prezentului, iar structura acestei opere subminează orice încercare de a interpreta istoria ca evoluție și progres. În cel mai rău caz omenirea va continua să ignore exemplele oferite de marii conducători din trecut și va înainta orbește.
Chiar dacă am învăța din lecțiile trecutului, nu am face decât să obținem o amânare a sentinței. Indiferent de situație, Fortuna câștigă în final, transformând în țărână metropolele odinioară prospere și amestecând osemintele regilor și pe cele ale cerșetorilor în același pământ indiferent.
1.6. Conceptul de “machiavelism”
Conform dicționarului explicativ al limbii române, termenul de “machiavelism” se explică astfel: “Teorie politică expusă de Machiavelli; politică ce uzează de orice fel de mijloace pentru a-și atinge scopurile. ♦ Purtare lipsită de scrupule; reacredință, perfidie, viclenie. ”
Folosind un limbajul accesibil, cuvântul “machiavelism” și mai ales însușirea de “machiavelic” se aplică însă numai acelor persoane, acțiuni sau sisteme din care, deși morala și scrupulele sunt excluse, în schimb sunt prezente ingeniozitatea, dibăcia, calculul premeditat și o țintă foarte precisă.
În psihosociologia modernă se utilizează termenul de “machiavelism” ca atitudine, desemnând tendința de a manipula comportamentul altora în vederea atingerii propriilor scopuri, precum și termenul de “tip de personalitate machiavelică”, ce se caracterizează prin atitudinea aceasta. Machiavelismul este dispoziția de a percepe și a trata indivizii ca pe obiecte ce pot fi manipulate, pentru a atinge un anumit scop.
Din perspectiva eticii politice, termenul “machiavelism” este numele dat unei doctrine care ar putea fi rezumată după cum urmează: legea supremă a politicii este succesul. Politica, prin urmare, nu poate recunoaște nici o lege morală ca obligatorie. Ceea ce poate fi rău în desfășurarea comportamentului individual al unei persoane, poate fi o datorie imperativă pentru un om de stat dacă bunastarea statului o cere.
Secolul al XIX-lea a văzut în Machiavelli unul dintre creatorii gândirii moderne pentru că el a eliberat politica din sclavia teologiei. Până la timpul său politica a fost fie empirică, fie o ramură a teologiei. De la Machiavelli începand, politica a devenit o știință de sine stătătoare bazându-se numai pe rațiune.
Machiavelismlul nu reprezintă o doctrină construită pentru a putea fi aplicată. Reprezintă, mai degrabă, un reflex ideologic-spiritual al unei realități social-politice care se conduce după norme și rațiuni exclusiv politice, ignorând în mod voit morala și pentru care numai rezultatul contează, indiferent prin ce mijloace a fost obținut. Prin consecințele sale mai semnificativ și mai grav, este machiavelismul practic, nu cel teoretic, livresc.
Machiavelismul practic s-a materializat în dezacordul real dintre scopul declarat al acțiunii politice și mijloacele la care se recurge pentru a-l realiza, în cinismul, duplicitatea politicienilor, în imoralitatea, recunoscută sau nu, a practicilor politice.
Machiavelismul practic a cunoscut forme extreme în practicile regimurile fasciste, totalitare- regimuri care s-au dezis de la teorie. În mod teoretic- străin de anumite practici politice- machiavelismul se regăsește în doctrina "realismului politic".
Teze ale machiavelismului tradițional au fost preluate de reprezentanți ai realismului politic, adesea în forme denaturate: statul ca scop în sine, preeminenta rațiunii de stat, separarea moralei de politică (amoralismul politic) și evidențierea ineficienței moralei în sfera politicului, imperfecțiunea ființei umane etc., adăugând noi teze precum ar fi aceea a înțelegerii și definirii politicii în termenii "luptei pentru putere" sau pentru dobândirea supremației în domeniul forței.
Potrivit părerii lui C. Antoniade- autorul scrierii "Machiavelli. Omul. Timpurile. Opera"- machiavelismul adevărat este o metodă. Metodă realistă, care caută să prindă realitățile politice în ele însele, fără ca cercetarea să fie umbrită de idei preconcepute, de himere, idealuri. Este, de asemenea, o doctrină energetică al cărei conținut se poate rezuma într-un singur cuvânt: "virtù" (pentru Machiavelli, acest termen nu este echivalent cu virtutea morală, ci are mai degrabă de-a face cu principiul "raison d'Etat"- concept important în relațiile internaționale, unde urmărirea interesului național este fundamentul școlii realiste).
Metoda lui Machiavelli este dictată de rațiunile pentru care și-a conceput opera: descrierea precisă și sistematică a faptelor publice, încercarea de a corela seturi ale acestora în legi; încercarea de a prezice, cu un anume grad de probabilitate, fapte viitoare.
De-a lungul timpului s-a dovedit că lumea Puterii este o lume aparte, guvernată de legi și norme proprii. Înțelegerea acestora este de o mare importanță atât pentru conducători când și pentru conduși. A înțelege politica, legile-i specifice, înseamnă a găsi drumul de acces spre mecanismele ei intime- a descoperi metoda adecvată de cercetare. Aplicarea unei metode străine poate conduce la eșec și utopie. Machiavelli a fost cel dintâi cercetător al politicii care pare să fi înțeles acest lucru- descoperind calea de acces spre "infernul" inconfundabil al politicii.
Machiavelli va privi pentru prima oară politicul ca domeniu cu totul autonom. A încercat separarea politicii atât de religie cât și de morală. Pentru întâia oară politica e desacralizată, religia fiind admisă numai ca un instrument la îndemână și în folosul puterii politice. Acest aspect constituie desprinderea de Evul Mediu și afirmarea spiritului renascentist.
Adept al puterii absolute, Machiavelli va separa politica nu numai de religie ci și de morală. Unii au văzut în această separare a politicii de morală o condiție sine qua non a științei politice. Alții au recunoscut faptul că eliberarea politicii de condiționările exterioare a condus la sporirea obiectivității științelor politice, dar au atras atenția asupra pericolului scăpării de sub control a politicii și a dezumanizării ei.
Cu toate acestea, Machiavelli nu a dorit să separe politica de orice fel de etică. El a separat politica de etica transcedentală. Benedette Croce susține că "etica este subordonată politicii pentru că nu toți oamenii sunt buni, și nu pentru că acest principiu ar fi în sine, un principiu fundamental". Neputința practică de a separa politica de orice judecată sau semnificație morală își are temeiul în universalitatea și caracterul activ al acestei judecăți, ca și în faptul că politica nu poate fi gândită independent de om- ea este în sine gândire și activitate umană. Separarea politicii de morală a fost un fapt necesar- acest lucru ține de metoda cercetării. Separând politica de morală, Machiavelli a putut să o observe mai bine, să-i sesizeze mai riguros și mai profund specificul.
1.7 A încetat din viață…
Moartea lui Machiavelli a dat naștere unor legende durabile și contradictorii, așa cum a fost și viața acestuia. De la fiul său, Piero, a rămas o istorisire- un fragment dintr-o scrisoare adresată unchiului din partea mamei: "Nu pot decât să deplâng moartea tatălui nostru, Niccolo, care și-a găsit sfârșitul pe data de 22 a acestei luni, ca urmare a unor dureri de stomac cauzate de un leac pe care l-a luat pe 20. Și-a mărturisit păcatele în fața Fratelui Matteo, care i-a stat alături până și-a dat ultima suflare. Tata ne-a lăsat într-o sărăcie lucie, așa cum prea bine știi".
Nu a fost niciodată un dogmatic, mai ales când era vorba de chestiuni majore, enigmatice, precum viața și moartea și nici nu pretindea că știe ce îl așteaptă în Viața de Apoi.
Circula o legendă despre un vis avut de Machiavelli în ultimele sale clipe, pe care l-ar fi povestit oaspeților adunați în jurul lui. În visul său apăreau două rânduri de oameni. Unul era format numai din amărâți îmbrăcați în zdrențe- fiind cei binecuvântați și în drum spre Rai; iar al doilea rând era format din oameni ce purtau haine scumpe și alese, printre aceștia se numărau Platon, Plutarh și Tacit- ei fiind condamnați să meargă în Iad. După relatarea visului, Machiavelli le-a zâmbit celor aflați în jurul său, mărturisindu-le că speră să-și petreacă eternitatea mai degrabă printre cei învățați decât printre credincioșii săraci cu duhul.
Singura formă de nemurire în care Machiavelli credea cu tot sufletul era cea asigurată de un nume cu răsunet. Deși nu putea fi sigur că numele său va rezista de-a lungul vremii în lumea pe care o părăsea, este posibil să-l fi alinat întrucâtva succesele sale de până atunci, modeste, dar autentice.
Singurul lucru pe care nu l-a putut anticipa înainte de a închide ochii pentru ultima oară, în casa strămoșilor săi de lângă Ponte Vecchio, în orașul pe care îl îndrăgise cel mai mult pe lume, era nu doar că numele său avea să reziste de-a lungul timpului, ci și că istoria avea să-l declare una dintre figurile cu adevărat importante ale unei epoci remarcabile.
Machiavelli a fost înmormântat în micuța capelă a familiei din bazilica franciscană Santa Croce. A fost o ceremonie privată, la care au participat membrii familiei și prietenii. În concordanță cu viața unui om cu puține mijloace și realizări modeste, mormântul a fost unul simplu.
Abia în secolul al XVIII trupul lui Machiavelli a fost mutat în Florența, din mormântul său prea puțin cunoscut, când faima pe care o dobândise în anii scurși după moarte a făcut din mormântul său anonim o rușine.
Din nefericire, pomposul monument nu oglindește nimic din spiritul omului căruia îi este dedicat. Întregul monument are un iz de oportunism. Aceasta reprezintă recunoașterea tardivă și pizmașă a geniului care a trăit printre ei, dar ale cărui realizări le-au apreciat numai după ce li s-a atras atenția asupra lor de către alții.
Pe soclul monumentului se găsește o inscripție: "Pentru un nume atât de măreț, cuvintele nu sunt de ajuns".
Discuțiile contradictorii privind semnificația scrierilor lui Machiavelli au început chiar înaintea morții lui. La scurt timp după ce a terminat "Principele" și cu mulți ani înainte de publicarea lucrării.
Ideea că "Principele" nu este un manual de tiranie, ci mai degrabă o incriminare a noțiunii pe care pare să o promoveze, este învechită și reflectă disconfortul pe care l-a stârnit cartea chiar și prietenilor lui Machiavelli.
Adevărul, fără îndoială, este în același timp mai subtil și mai direct. Cu siguranță, Machiavelli a crezut în tot ceea ce a scris în "Principele", însă această carte de dimensiuni reduse aduce în prim-plan numai un aspect dintr-un sistem mai complex de gândire , expus și în "Discursuri", dar și în alte lucrări sincere în favoarea republicii ca formă de guvernământ.
Lui Machiavelli i se atribuie, de regulă, meritul de a fi ctitorit un nou domeniu de activitate, cel al științei politice, dar când este judecat după standardele disciplinei pe care se presupune că a întemeiat-o, pare uneori să nu se ridice la înălțimea așteptărilor.
Deși a încercat să creeze o bază mai pragmatică pentru studiul politicii, abordarea lui rămâne mai degrabă anecdotică decât pragmatică, ca și cum nu ar fi renunțat niciodată la rolul său de diplomat și de funcționar public care împarte sfaturi practice pentru situații reale.
În imaginația populară, Machiavelli este mai proeminent, pentru că numele său a ajuns să fie asociat nu numai cu o viziune politică, ci și cu un anumit tip de personalitate.
A descrie pe cineva drept machiavelic înseamnă să-i contești personalitatea.
În imaginația populară, machiavelismul nu înseamnă decât susținerea unui comportament necinstit și imoral.
Una dintre cele mai valoroase contribuții ale lui Machiavelli a fost ștergerea demarcației dintre teorie și practică, primul pas crucial în transformarea studiului politicii într-o știință.
Atât scrierile, cât și gândirea lui Machiavelli sunt marcate de claritate și de un stil direct; era înzestrat cu putere de pătrundere, ajungând direct în miezul problemei, fără a fi distras de aspectele superficiale.
Machiavelli nu a inventat un anume fel de a privi lumea, ci a exprimat acel punct de vedere într-o proză atât de puternică și plină de viață, încât foarte rapid a devenit un tipar recunoscut la nivel universal. El este cinicul căruia îi apare pe buze un zâmbet disprețuitor atunci când analizează nebunia comediei umane.
*
* *
Știința politică modernă poate fi văzută, în mare măsură, ca o reacție la Machiavelli, ca o încercare de a rezolva problema guvernării umane într-o lume fără Dumnezeu, fără a se recurge la imoralitate, cum se spune că ar fi făcut fostul cancelar florentin.
Politica presupune studierea caracterului uman și urmează tipare ce pot fi deslușite de un cercetător atent- aceasta este premisa stabilită de Machiavelli.
În cei aproape cinci sute de ani de la moartea sa, Machiavelli a fost aproape întotdeauna distribuit în rolul personajului negativ.
Presupusa sa lipsă de scrupule este antidotul perfect pentru naivitate.
În timpul vieții a fost practic și ambițios, dornic să lase ceva în urmă pentru a nu fi uitat și, în această privință, și-a întrecut cele mai îndrăznețe așteptări.
Chiar și în momentele sale cele mai grele, el nu a pierdut niciodată din vedere aspectul comic al existenței sale, știind că cea mai bună cale de a nu fi ridiculizat de alții este a te lua singur în derâdere.
Machiavelli era însă convins că cei morți au multe de transmis generațiilor viitoare, dacă acestea și-ar face timp să asculte.
Acum, când s-a alăturat acelei mulțimi de umbre, ar trebui să-i acordăm același respect și să fim la fel de atenți la șoaptele sale înțelepte, precum a fost și el la cuvintele celor care l-au precedat.
Capitolul 2
Morala celei de-a doua instanțe
Cartea “Despre minciună” pune sub lupa analizei filosofice complicitatea minciunii cu politicul și propune o nuanțare în privința dublei potențialități a minciunii. Devastatoare sau fructuoasă – în funcție de circumstanțe, minciuna poate fi atât expresia brută a imoralității, cât și termen necesar într-o “morală de a doua instanță”. Acest tip de morală, care are flexibilitatea de a alege un rău temporar în vederea binelui.
Cel care a realizat o clasificare a moralei este Gabriel Liiceanu, pornind de la piesa "Filoctet" a lui Sofocle. Acesta clasifică morala după cum urmează: morala primei instanțe ( morala lui Ahile) și morala de a doua instanță (morala lui Odiseu). Grecii, dorind să distrugă Troia, constată că au nevoie de Filoctet (și, in special de arcul său), care fusese mușcat de un șarpe și abandonat în insula pustie Lemnos. Odiseu, conducătorul comandoului menit să-l recupereze de urgență pe Filoctet, îl folosește ca momeală pe tânărul Neoptolem, fiul lui Ahile, fiind sigur de reușita sa, deoarece cunoștea respectul lui Filoctet pentru Ahile și cinstea lui. Astfel că, Odiseu îi cere lui Neoptolem să înșele, folosindu-se de cuvinte. În primă instanță, acesta din urmă, ripostează, deoarece el a fost crescut cu valorile tradiționale ale „luptei drepte”, ceea ce poartă numele de „ecuația lui Ahile” sau morala clasică (morala de primă instanță). „Ecuația lui Ahile” are ca scop biruința, folosindu-se de faptă, ce rezultă din forță și curaj. Odiseu, pentru a-l convinge pe Neoptolem să-l înșele pe Filoctet, se folosește de două argumente:
1. „Fii ticălos o clipă și cinstit resul vieții, căci e plăcut bunul care așteaptă la capătul biruinței.” și 2. „Dar azi (…) văd că limba, și nu faptele conduc în toate câte țin de muritori”.
După ce Odiseu îl convinge că nu este degradant să spui minciuni dacă minciunile îți aduc salvarea, Neoptolem este de acord să recurgă la vicleșug. Aceasta este morala de a doua instanță (morala lui Odiseu). Ea este instrumentată prin prisma eficacității pe care o urmărește, neținând seama de corectitudinea acțiunii în sine.
Din “Filoctet”, se desprind doua ipostaze. 1. “Ecuația lui Ahile”, care este asezată în codul onoarei, definită: “Este preferabil sa pierzi, decât sa câstigi printr-un mijloc necinstit”, socotită drept morala clasică sau morala de primă instanță. 2. “Ecuația lui Odiseu” care are: scop – biruința; mijloc – vicleșugul, trucul, trișul care implică toate, cuvântul, minciuna, numită morala modernă sau morala de a doua instanță.
Dialogul platonician Hippias Minor a fost scris în jurul anului 395a.Chr. și pare să abordeze sofismele lui Socrate, care duc la concluzia că cel mai știutor e cel ce poate minți cel mai bine și, implicit, el e cel mai competent în sfera răului” .
Hippias afirmă că Ahile acoperă poziția cel mai înțelept, iar Odiseu, poziția cel mai versatil, unde „versatil” este însușirea celui care nu e „sincer” , ci „mincinos”. Cuvântul care îl caracterizează pe Odiseu („polytropos” în greacă), care înseamnă „cu multe fețe”, capabil să înșele, deci mincinos, se opune iubitorului de adevăr, așa cum Ahile era incompatibil cu Odiseu. Socrate îl determină pe Hippias să accepte că un om, cu cât este mai competent într-un domeniu, cu cât știe mai bine adevărul într-o direcție, cu atăt el poate să mintă mai bine.
Ecuația lui Odiseu este dirijată de eficacitatea pragmatică și are la bază credinta că 'minciuna aduce cu ea salvarea'. Ea nu ia in seamă nici o clipă –asa cum se întamplă în Ecuația lui Ahile–eșecul, posibilitatea de a pierde, de a fi înfrânt. Ceea ce o deosebește fundamental de Ecuația lui Ahile este determinarea mijlocului prin cuvânt, si nu prin faptă.
Gabriel Liiceanu este de părere că în Hippias Minor “i se face portretul robot al omului politic modern”, cel care va fi perfecționat ulterior de Machiavelli.
Machiavelli, la 1513 elibereaza morala politica de constrangerile aristotelice si crestine. Acesta va recunoaste explicit și fără ipocrizie existența răului, faptul că trăim într-o lume cazută. Morala de a doua instanță, pe care o intemeiază Machiavelli, punând astfel bazele lumii moderne , descoperă că pentru a putea opri efectuarea unui rău major și pentru a obține binele comun, este necesar să cunoști răul, să intri în contact cu acesta.
El a susținut că acțiunile trebuie judecate drept bune sau rele în funcție de consecințele lor și nu în funcție de caracteristicile sau intențiile celui implicat. Un conducător trebuie să știe să folosească toate oportunitățile care îi stau la dispoziție, indiferent dacă respectă morala tradițională sau nu, pentru a-și putea atinge obiectivele.
Machiavelli a avut și a promovat o morală proprie, aceasta fiind morale celei de-a doua instanțe, transformând-o, în timp, în morală politică. Același lucru l-a făcut și Platon atunci când permitea și insista ca regii-filosofi să mintă, a instaurat morala celei de-a doua instanțe ca morală politică. Scopul pentru care recurg cei doi gânditori la această morală este același: siguranța cetății, a statului și binele cetățenilor (binele comun).
Metoda lui Machiavelli e o metodă științifică aplicată politicii, este bazată pe observarea faptelor, așa cum sunt ele, fără deformări, fără speculații sterile și valorificarea înțelepciunii trecutului, dictată de rațiunile pentru care și-a conceput opera: descrierea precisă și sistematică a faptelor publice, încercarea de a corela seturi ale acestora în legi și, prin aceste corelări, încercarea de a prezice, cu un anume grad de probabilitate, faptele viitoare.
Redefinirea politicii drept arta de a stăpâni un stat bun a fost intenția lui Machiavelli atunci când a încercat să creioneze portretul principelui.
În contextul perioadei (început de secol XVI), imaginea convențională a unui principe era definită astfel: un bărbat care nu abandonează niciodată sarcina căutării binelui colectiv pentru comunitatea/statul pe care o/îl conduce și posedă toate virtuțile necesare pentru a îndeplini această sarcină. În cazul în care statul la a cărui cârmuire se află este unul corupt, sarcina unui principe devine dură, el fiind nevoit să reformeze constituția și legile, astfel încât pacea și securitatea să fie reinstaurate.
După împrejurări, principele trebuie să se comporte cu franchețe dar să aibă și capacitatea de a disimula, să fie generos și crud, bun și rău, onest și viclean, darnic și lacom, prietenos și distant, iubit și temut, sfetnicii să-i spună adevărul, el nefiind obligat să o facă.
Trebuie să învețe să nu fie bun dacă vrea să își păstreze statul. Însă scopul pentru care principele trebuie să fie rău este acela de a-și păstra statul sau de a reforma un stat corupt.
Sfaturile pe care le dă Machiavelli continuă să fie actuale. El merge de fiecare dată la esență, dorind ca liderii să joace pentru miza cea mai înaltă dintre toate: promovarea și apărarea binelui comun. El crede că dacă sfaturile pe care le dă sunt aplicate în mod temeinic, posibilitatea izbucnirii crizelor se va reduce și nu vor fi necesare măsuri drastice.
Lumea lui Machiavelli este populată de oameni mai înclinați să facă răul decât binele.
Ținta oricărui om care se află în fruntea statului este menținerea puterii, a siguranței statului prin câștigarea simpatiei poporului și atunci, aceasta este regula morală căreia i se supun toate celelalte considerente comportamentale. În arta guvernării, previne Machiavelli, se cere prudență în decizii, fapte și alianțe. Un principe inteligent nu trebuie să ia seama doar la dezordinile prezente, ci și la cele viitoare și pe acestea să le preîntâmpine folosind întrega lui pricepere.
Prudența la Machiavelli înseamnă, teoretic, puterea rațiunii de a prevedea efectul, finalitatea unor gesturi, alegând soluția cea mai puțin rea ca fiind cea mai bună. Principele lui Machiavelli poate folosi minciuna, și chiar îi este recomandat să o facă, atunci când rațiunile statului reclamă acest lucru.
Machiavelli consideră că un stat bun este acela în care cetățenii săi sunt activi din punct de vedere politic și înțeleg că singura cale pentru a avea un stat autentic este aceea de a pune interesul colectiv deasupra intereselor personale. Transmite un mesaj clar și lipsit de îndoială: dacă se dorește ca statul să fie puternic, cetățenii săi trebuie să fie implicați și, mai mult decât atât, principele trebuie să țină cont de părerile cetățenilor. Dar acela care ajunge principe prin favoarea poporului, este singur pe locul lui și nu are împrejur pe nimeni sau prea puțini care să nu fie gata să-l asculte. … Prin urmare, acela care ajunge principe prin favoarea poporului, trebuie să și-l păstreze prieten, lucru care îi va fi ușor, deoarece poporul nu cere altceva decât să nu fie asuprit.
Capitolul 3
Politica Mâinilor Murdare
Percepția cum că politica ar fi o afacere murdară, nu este un produs al timpurilor recente. Ea reflectă ceva mai profund și mai permanent în înțelegerea noastră a relației dintre etică și politică. De-a lungul secolelor găsim o credință de durată și surprinzător de persistentă, care susține că dintre toate scenele vieții umane, probabil, cel mai greu mediu în care cineva își poate juca rolul cu demnitate morală adevărată este sfera de acțiune publică.
Cum faptele concrete ale responsabilității politice formează și constrâng cerințele vieții etice? Această întrebare se află în centrul a ceea ce teoreticieni politice numesc problema'' mainilor murdare'' în viața publică.
Cei care își exercită puterea politică simt că trebuie să acționeze în moduri care altfel ar fi considerat imorale: într-adevăr, ei simt în mod frecvent că ar fi imoral nu să efectueze sau să tolereze astfel de acte cum ar fi uciderea, minciuna, sau trădare.
Problematica "mâinilor murdare", așa cum a fost tratată în reflecția filosofică contemporană s-a concentrat, în principal, asupra implicațiilor dilemei morale pentru coerența dintre cele mai proeminente cadre etice cu privire la ofertă.
Deși caracterul urgent al problemei a fost întotdeauna simțit cel mai puternic la nivelul de etică aplicată, de departe cea mai mare parte a lucrării pentru a rezolva problema a fost făcut la nivelul de teorie etică.
Fenomenul în sine este, în general, acceptat fără argument: există, chiar si criticii recunosc, dileme, cel puțin aparente, și acestea par să apară în viața politică sau socială mai des decât oriunde altundeva.
Modul modern de a face față problemei mainilor murdare care s-a propagat printre teoreticienii de ordin moral și politic, a avut tendința de a ascunde un număr de linii sugestive de anchetă.
În primul rând, teoreticieni contemporani au fost atât de rapizi în a presupune că răspunsul definitiv la problemă trebuie să depindă de coerența filosofică a noțiunii de dilema moralei de fier, având tendința să subestimeze importanța faptului cu privire la existența vreunui dezacord : și anume, că lucrurile care arată ca dileme morale apar tot timpul în politică și contexte similare.
Și, în al doilea rând, acest mod de a privi problema mainilor murdare sugerează că aceasta ar putea avea un patrimoniu foarte diferit (și mult mai în vârstă) decât etica utilitaristă și cea deontologică, una care are un lexic moral diferit, capabilă a ne ajuta în analiza, dintr-o nouă perspectivă, problema. Problema mainilor murdare va rămâne, inevitabil, o problemă filosofică; dar pentru a ne confrunta cu problema pe deplin, în toată complexitatea sa, trebuie să o privim, de asemenea, și ca o problemă politică.
Se observă că dilemele morale par să apară mai frecvent în politică decât oriunde în altă parte: și, începând cu această premisă, se analizează ce caracteristici ale politicii au fost recunoscute istoric ca dând naștere unor dileme morale.
Care este motivul pentru care politica care tinde să genereze riscuri morale distincte cu care se confruntă cei care conduc în viața publică? Există o varietate de factori care contribuie fără îndoială pentru a produce acest efect.
În primul rând, statul politic acționează cu un monopol asupra utilizării legitime a violenței și mijloacelor coercitive, statele fiind nevoite să comande și să-i oblige pe cei care nu ascultă să se conformeze, cu forța dacă este necesar.
Puterea de a utiliza astfel de mijloace pot ispiti întotdeauna, și adesea va corupe, pe cei care o dețin: chiar si cei cu inima curată vor găsi în astfel de metode o potențială sursă de pericol moral.
O "calitate" a vieții politice care face morala greu de observat în limitele sale este frecventa prezență a competitorilor cruzi și fără scrupule.
În unele situații se poate să adopți o poziție de superioritate și să refuzi să răspunzi focului cu foc, dar la sfârșitul zilei, având în vedere miza unul trebuie să lupte foc cu ceva.
Experiența mainilor murdare este comună în politică, pur și simplu din cauza maximizării mizei în materie de consecințele pentru care statul este responsabil, și forța specială corespunzătoare pentru care cererea necesității o poartă în sfera publică. Pentru că, deși violența, interacțiunea strategică și imparțialitatea pot găsi frecvent calea lor în situații care implică mâini murdare, acestea sunt eventual și nu neapărat legate de fenomenul în ansamblu. În politică, cererile de prestații sociale pe scară largă par să aibă o importanță morală aparte: în nici o altă scenă a vieții umane bunăstarea celor mulți poate fi modelată atât de profund de deciziile celor puțini. Nu este de mirare că cei care ajung să își murdărească mâinile, recurg frecvent la consecințe ca o modalitate de a-și justifica acțiunile: ei își asumă adesea responsabilitatea personală pentru acele consecințe prin manifestarea statutului lor de reprezentanți sau “îngrijitori ai altora”.
În politică, responsabilitatea morală pentru capete mari este de obicei difuzată prin relații complexe și ambigue ale agentiei umane, care au tendința de a perturba mecanismele noastre obișnuite etice pentru referitoare consecințe pentru alegerile pe care le produc.
O problemă importantă pentru analiza responsabilității morale în politică este ideea de roluri și obligațiile și permisiunile asociate cu acestea. Acele roluri fac o diferență in etică fiind o caracteristică, în general, recunoscut a moralității de bun-simț.
Modelul standard al problematicii mâinilor murdare este ceea ce am putea numi modelul "eroic'' sau "aristocratic''. Teoria lui Machiavelli este articularea clasică a acestei versiuni a mâinilor murdare. În acest caz, problema mâinilor murdare este cea a unui actor politic eroic singuratic, care se confruntă cu o dilemă morală inevitabilă în care i se cere să-și sacrifice propria puritate morală în numele binelui public.
Se ridică două ipoteze. Una este aceea conform căreia există o justificare democratică pentru mâinile murdare. Aceasta este noțiunea prin care anumite rele ar putea fi justificate în cazul în care acestea sunt realizate în numele poporului. O astfel de concepție invocă, de obicei, importanța bunăstarii poporului ca o justificare pentru acțiunile rele, dar, în același timp, pretinde că protejează oamenii de întreaga greutate de responsabilitate morală pentru acele rele făcute în numele lor.
A doua ipoteză care ar trebui luată în considerare, este aceea că mâinile murdare pot avea, în plus față de o justificare democratică, un factor democratic, de asemenea.
Căci dacă ne-am întoarce la scrierile moderne și pre-moderne în care această problemă a fost discutată în secolele înainte de etica modernă să își asume structura sa actuală, constatăm că problema mâinilor murdare ar putea atinge o gamă mult mai largă de cazuri decât de obicei. Concepția eroică a factorului moral ascunde faptul că, într-o societate cu instituții de putere relativ deschise, cum ar fi statul democratic și piața comercială, nimeni nu este cu adevărat izolat de la realizarea acelor rele necesare care contribuie la binele comun.
Când scopurile publice dezirabile justifică mijloacele mincinoase? Când a face rău este acceptabil pentru a produce un bine politic mai mare?
Problematica "mâinilor murdare" este o expresie grafică a acestei chestiuni. Funcționarii publici isi murdaresc mâinile atunci când comit un act ,care, în general, este considerat a fi rău, pentru a promova binele comun.
Aceasta este o dilemă în sensul în care a face rău pare să ducă la ceva bun. Astfel, funcționarii publici trebuie să decidă dacă sunt dispuși să se angajeze în fărădelegi de dragul unei fapte bune percepute ca atare.
Desigur, ca regulă generală, le este interzis să se angajeze în fărădelegi.
Astfel, problema mâinilor murdare este produsul unei tensiuni între obligațiile profesionale percepute și obligațiile morale de lungă durată, care sunt standardele din viața de zi cu zi.
În modernitate se vorbește despre necesitatea "mâinilor murdare" în politică, ceea ce înseamnă că vocația pentru politică le cere practicienilor să încalce într-un mod oarecum justificat, standarde morale importante.
Decizii care privesc comunități întregi de oameni, ale căror efecte se răsfrâng și asupra altor indivizi decât cei care iau deciziile, nu pot fi privite ca fiind lipsite de încărcătură morală.
Indicat ar fi, poate, să se susțină că politica implică un alt tip de morală-una proprie- care se bazează pe efecte și rezultate, decât pe alți factori.
Din perspectiva lui Machiavelli, circumstanțele de ordin politic cer uneori în mod rațional încălcarea regulilor morale tradiționale. Machiavelli scrie despre conducători și despre modul în care aceștia trebuie să guverneze astfel încât pacea și siguranța să fie menținute în statul lor, impunând o morală specifică politicii, "morala celei de-a doua instanțe", care face apel la utilizarea acestor "mâini murdare" din motive care au de-a face nu neapărat cu sfera politică, ci cu cea a condiției umane.
Natura umană este cea care generează utilizarea „mâinilor murdare” în politică, pentru că politica impune un aspect al educării cetățenilor, iar acest proces este unul eminamente moral prin consecințele pe care le generează. Fiintele umane, în opinia lui Machiavelli, sunt nu numai lașe, dar, de asemenea, credule și în plus sunt foarte supuse în fața necesităților de moment; prin urmare, cel care înșeală va găsi întotdeauna pe cineva care se va lasa înșelat.
Machiavelli nu a privit acest aspect drept o problemă. El susținea că regulile moralității din viața de zi cu zi nu ar trebui aplicate în acțiunile funcționarilor publici, când ei nu fac altceva decât să acționeze în mod responsabil și profesional pentru a perpetua binele comun.
Există un motiv pentru care urmărirea binelui comun are invariabilă nevoie de cineva să producă rele sale, ceea ce înseamnă că concepția binelui comun în sine, mai ales în republici, este una care implică o instabilitate fundamentală.
Politica, spune Machiavelli, prin însăși natura sa, implică cheltuieli la câștigul altora, și din moment ce republicile sunt cea mai pură formă a politicii acest lucru este cel mai pur în cazul adevărului republican. Natura republicii, Machiavelli susține în Discursurile, este să caute ''să toropească și să slăbească toate celelalte organisme, astfel încât să-și întărească propriul corp.''
Deoarece problema mâinilor murdare din perspectiva lui Machiavelli este condusă de eșecurile morale ale poporului și clădită în bunăstarea poporului, el este capabil să sugereze că totul este, în principiu, permis principelui pe motive de necesitate. Permisiunea morală a principelui în urmărirea bunăstării supușilor săi, transcende limite pe care oamenii le-ar vedea imposibil de depășit.
Machiavelli oferă (parțial) un diagnostic democratic a problemei mâinilor murdare în Renaștere, soluția lui fiind una, în chintesență, aristocratică. Unii aleși cu virtutea politică necesară pășesc în a face ceea ce trebuie făcut, jucându-și sufletele în acest proces, dar, de asemenea, calificându-se pentru o mai mare glorie pe un plan mai înalt al virtuții. Această soluție aristocratică este marea contribuție a lui Machiavelli la dezvoltarea gândirii cu privire la acest complex de probleme, atât de mult încât, în ziua de astăzi problematica mâinilor murdare este adesea definită, din reflex, în termenii lui Machiavelli.
Nu încape îndoială că forma cea mai comună a "mâinilor murdare" în administrația publică este minciuna.
Minciunea poate avea varii forme: fals cu bună știință, exagerări, omisiuni, înșelăciune, duplicitate și așa mai departe.
Este discutabil faptul că de când cunoașterea este piatra de temelie a democrației, un public informat constituie o condiție pentru un guvern democratic.
Cetățenii au dreptul de a știi adevărul despre problemele publice, în felul acesta ei să poată lua decizii inteligente ca electori. Când oficialii decid să-și murdărească mâinile, atunci ei limitează dreptul publicului de a fi informat.
Nevoia inerentă pentru democrație se bazează pe obligația oficialilor de a spune adevărul.
Machiavelli scrie pentru și despre conducători și consilierii lor, abordarea sa fiind preponderent politică; el scriind cum că nevoia “mâinilor murdare” este mai degrabă o parte a condiției umane și nu a sferei politicului.
Există multe controverse legate de interpretarea ideilor lui Machiavelli. Pledoaria lui cu privire la “imoralitatea necesară” este destul de serioasă, mai degrabă decât ironică, deși implică încălcarea morale creștine.
Machiavelli contest imaginea adânc înrădăcinată și convingătoare a moralei. Potrivit acestei imagini, se poate înțelege ce înseamnă a trăi o viață moralmente corectă, iar o asemenea înțelegere oferă o îndrumare finală, valabilă asupra felului în care trebuie acționat.
Acest aspect este pus sub semnul întrebării de către Machiavelli, el fiind de părere că există rațiuni mai puternice care pot și ar trebui să prevaleze asupra rațiunilor morale.
Potrivit ideii clasice, virtuțile formează o unitate. Machiavelli pune la îndoială această unitate, insistând pe faptul că nu este posibil ca un principe să respecte toate virtuțile “deoarece condițiile noastre omenești nu o îngăduie”.
De aceea, să faci ceea ce este bine în politică înseamnă uneori, de fapt, cultivarea unui viciu uman.
Necesitatea de a manipula, de a minți, de a trăda, de a fura sau de a ucide poate apărea ocazional în viața privată, dar este mult mai frecventă în politică.
Arena politică implică alegeri și consecințe mult mai importante decât cele din viața privată. Actorii din viața politică sunt reprezentantivi și ,deci, se pretează unei judecăți morale diferite.
După cum susține Peter Singer, discuțiile contemporane tratează deciziile luate cu "mâinile murdare" ca fiind parțial dictate de semnificația sau importanța consecințelor pe care le implică.
Este adevărat că deciziile politice au efecte de amploare și implică interese importante, dar la fel de adevărat este și faptul că semnificația deciziilor politice poate fi ușor exagerată, iar oamenii politici sunt primii care recurg la acest lucru, urmați apoi de mass-media.
Din perespectiva comportamentului politic, teza "mâinilor murdare" și a naturii speciale a moralei politice trebuie să accepte faptul că mediile politice sunt adesea corupte din punct de vedere moral. Concentrarea este depusă doar asupra actului în sine al "mâinilor murdare", dar este ignorată capacitatea de schimbare a circumstanțelor care au făcut ca acel act să aibă loc. Aceste circumstanțe au nevoie de evaluare morală și critică, iar schimbările care ar succeda unei asemenea critici pot elimina "necesitatea" acelor tipuri de acte de corupție.
Alternativele de tipul "mâinilor murdare" sunt generate de acceptarea neutralității și invariația circumstanțelor.
Trebuie subliniat faptul că modurile prin care politica poate afecta aspectele sensibile de ordin moral sunt variate și că unele nu pun probleme la fel de dramatice precum cele invocate în paradigma machiavelică.
Este una să susții că politica ar putea cere crime morale, și cu totul altceva să insiști că implică un stil de viață care nu permite anumite opțiuni morale agreabile.
Noi toți, dar mai ales aceia dintre noi trăiesc în sisteme în care puterea politică este disponibilă, chiar și în mod limitat, au o responsabilitate pentru rezultatele din viața politică și socială, precum și pentru mijloacele alese pentru a le atinge. Ca urmare, sunt, mai frecvent decât ne dăm seama, forme democratice și comerciale ale mâinilor murdare în viața publică. Cu toate acestea, instituțiile publice moderne, statul și piața comercială, au tendința de a ascunde aceste relații de responsabilitate.
Caracterul evaziv al instituțiilor moderne de stat și de piață cu privire la responsabilitatea democratică care mai mult decât orice alt factor creează dilemele chinuitoare ale factorilor individuali pe care îi asociem cu problema mainilor murdare.
Poate că astfel de dileme sunt la limită inevitabile. Dar ele sunt agravate de instituții ale căror tendință este de a crea un sentiment iluzoriu, că cei care beneficiază de procesele care creează utilități publice pot scăpa de implicare în acțiunile care constituie mijloacele necesare pentru a obține aceleași utilități.
Deci, este vital să se aprecieze că realitatea mainile murdare din viața publică nu trebuie să ne împiedice de la a insista pe responsabilitatea morală, în special la nivel democratic. Pentru că până în momentul în care acțiunea democratică și economică a publicului este exercitată în mod colectiv și în clar, rămâne responsabilitatea noastră de a pune în discuție varietatea de scuze morale oferite de comportamentul lor public, aici fiind vorba atât de oameni de stat cât și de cetățeni, precum și pentru a-i obliga, pe cât posibil, să se susțină singuri și să răspundă pentru ei înșiși.
4. Studiu de caz
Criza Rachetelor din Cuba
4.1. Istoric
În ianuarie 1959, dictatorul cubanez Fulgencio Batista, care se bucura de sprijinul americanilor, a fost răsturnat de la putere de armata de gherilă a lui Fideo Castro. Inițial, administrația Eisenhower a privit cu ochi buni revoluția cubaneză, căci Batista ajunsese să fie un aliat care strica imaginea Americii, iar un guvern democratic la Havana, care urmărea inițierae reformelor sociale necesare, avea să fie, în viziunea Washingtonului, un aliat mult mai stabil și de încredere. S-a dovedit însă că liderii de la Casa Albă au fost prea naivi în ceea ce-l privea pe Castro.
America beneficia la acel moment de o bază navală la Guantanamo și mulți investitori americani aveau interese în Cuba datorită forței de muncă ieftine. Practic, o mare parte din industria și agricultura insulei era în proprietatea americanilor. De aceea, cei de la Washington nu au ezistat să intervină în politica internă a Cubei pentru a-și apăra interesele. Problema era că Fidel Castro nu avea cum să abordeze problemele fundamentale ale cubanezilor – sărăcie, rată mică de alfabetizare și un sistem de sănătate la pământ – fără a afecta interesele Statelor Unite. În plus, în viziunea lui Castro și a multor cubanezi, dominația americană era una din cauzele principale ale problemelor Cubei, și ea trebuia înlăturată.
Eisenhower a dat ordin CIA-ul să-l dea jos de la putere pe Castro, iar agenția a organizat diverse acțiuni în Cuba ce aveau ca scop destabilizarea regimului. Au existat și mai multe tentative de asasinare a liderului cubanez, iar Cubei i-au fost impuse sancțiuni economice, fapt ce a afectat enorm exporturile țării. Însă Castro nu s-a lăsat intimidat de aceste ostilități, ba din contră: a devenit mai sigur pe sine și s-a transformat într-un și mai fervent adversar al SUA. Iar în logica Războiului Rece, el devenea astfel un potențial aliat al sovieticilor. Dezvoltarea relațiilor dintre regimul lui Castro și Uniunea Sovietică au făcut ca americanii să perceapă Cuba ca o amenințare crescândă la adresa hegemoniei americane în emisfera vestică, o amenințare ce nu mai putea fi tolerată.
Anii 1953-1956 sunt marcați de un relativ "dezgheț" al relațiilor internaționale, cu toate că se poate vorbi mai degrabă despre o coexistență forțată decât de o destindere dirijată. De partea sovietică, ascensiunea unei noi echipe conducătoare, în curând dominată de personalitatea lui Hrușciov, coincide cu adoptarea unei linii mai suple față de Occident.
Noul "numărul 1" sovietic își dezvoltă propria doctrină a "coexistentei pașnice". Victoria socialismului rămâne, pe termen lung, obiectivul suprem, iar lupta de clasă factorul motor al istoriei.
De partea americană, nu are loc o veritabilă ruptură cu perioadă precedentă. Pierderea monopolului nuclear, apoi experimentarea de către ruși a unor puternice rachete balistice intercontinentale (lansarea primei rachete Sputnik în octombrie 1957 a produs un șoc extrem în Statele Unite) au, mai degrabă, drept efect, într-o primă etapă, radicalizarea politicii Casei Albe (o politică de "containment" mai puternică, adoptarea unor doctrine strategice).
Criza proiectilelor cubaneze a fost o confruntare între Uniunea Sovietică și Statele Unite în legătură cu proiectilele nucleare sovietice din Cuba. Criza a început la 14 octombrie 1962 și a durat 38 de zile până la 20 noiembrie 1962. Această criză a fost privită ca fiind momentul când Războiul Rece a fost foarte aproape să devină război nuclear și să se transforme în Al Treilea Război Mondial.
Pe 14 octombrie 1962, personalul tehnic al spionajului american a descoperit că sovieticii construiau baze de lansat proiectile de rază mijlocie în Cuba. În ziua următoare, președintele Kennedy a convocat o întrunire de urgență cu consilierii săi experimentați din domeniile militar, politic și diplomatic pentru a discuta aceste gesturi amenințătoare. Acest grup a devenit cunoscut sub numele de ExComm, prescurtarea de la Comitetul Executiv.
După respingerea propunerii unui atac aerian pentru a extermina bazele proiectilelor, ExComm s-a decis pentru o carantină năvală și s-a cerut ca respectivele baze să fie dezmembrate și proiectilele să fie îndepărtate. În noaptea zilei de 22 octombrie, Kennedy a anunțat decizia sa pe postul național de televiziune. În timpul următoarelor 6 zile, criza a crescut până la punctul în care era gata să izbucnească un război nuclear între cele două super-puteri.
La 23 octombrie a început carantina Cubei, dar Kennedy a decis să dea mai mult timp de gândire conducătorului sovietic, Nikita Hrușciov, în ceea ce privea acțiunile SUA, împingând linia limitrofă a carantinei înapoi cu 500 de mile. Până în ziua de 24 octombrie, vasele sovietice pe ruta spre Cuba, capabile de a transporta încărcături militare, au părut a-și încetini sau modifica cursul, sau chiar s-au întors de unde au venit, atunci când s-au apropiat de linia de carantină (blocada navală), cu unica excepție a unui vas – petrolierul numit Bucharest. La cererea a peste 40 de țări necombatante, Secretarul-General al ONU, generalul U.Thant a trimis apeluri private lui Kennedy și omologului său rus, Nikita Hrușciov, insistând ca guvernele lor să se abțină de la orice acțiune care ar putea agrava situația și care ar putea aduce riscul unui război.
Pentru a detensiona criza tot mai adâncă, Kennedy și sfătuitorii săi au fost de acord să dezarmeze în secret bazele de rachete din Turcia, dar doar la o dată ulterioară, pentru a preîntâmpina protestele Turciei, un membru-cheie al NATO.
În cazul în care criza rachetelor cubaneze a fost cel mai periculos pasaj al Războiului Rece, momentul cel mai periculos din criza rachetelor cubaneze îl găsim în seara zilei de sâmbătă 27 octombrie 1962, atunci când rezolvarea crizei de război sau de pace, părea să stea în echilibru. Datorită faptului că navele sovietice nu au încercat să rupă blocada impusă de navele americane din Cuba, bazele sovietice de rachete nucleare au rămas pe insulă și au fost puse rapid in stare operatională ceea ce a condus la o presiune asupra presedintelui Kennedy de a comanda un atac aerian sau o invazie în Cuba din cauza doborârii unui avion american de spionaj, în Cuba.
Această situtație critică dintre cele două superputeri, la care s-a ajuns a dat posibilitatea ca cei doi conducatori Kennedy si Hrușciov să mediteze asupra unui acord de pace. În acest sens, au avut loc mai multe discuții și negocieri la diferite nivele, care s-au finalizat, la început cu o întelegere tacită, iar apoi cu semnarea unui acord între cele două mari superputeri.
La 28 octombrie, Hrușciov a anunțat intenția guvernului său de a demonta și îndepărta toate armele ofensive sovietice din Cuba. Transmițând mesajul acesta publicului prin Radio Moscova, URSS-ul își confirmă dorința de a continua pe linia soluției propuse de americani cu o zi înainte. În acea după-amiază, tehnicienii sovietici au început să demonteze bazele de proiectile, iar lumea nu mai era în pragul războiului nuclear. Criza proiectilelor cubaneze era încheiată. În noiembrie, Kennedy a retras blocada năvală și, până la sfârșitul anului, toate rachetele ofensive fuseseră retrase din Cuba. Curând după acestea, SUA și-a retras, în tăcere, proiectilele din Turcia.
Criză Rachetelor Cubaneze a părut în acele timpuri o victorie clară a SUA, dar Cuba a ieșit din această criză cu un sentiment mult mai pronunțat de siguranță. O succesiune de administrații americane au onorat promisiunea lui Kennedy de a nu invada Cuba și națiunea comunistă insulară, situată doar la 80 de mile de Florida, a rămas ca un ghimpe în coastă politicii externe americane. Jocul dus de Hrușciov în această criză a fost unul de intimidare, dar foarte riscant, pe muchie de cuțit, deoarece URSS se afla într-un dezavantaj strategic enorm, înconjurată de baze cu arme nucleare americane.
La acea vreme exista un dezechilibru imens între SUA și URSS la capitolul armelor strategice intercontinentale. Singurul as în mâneca lui Hrușciov, la amenințarea americană cu represalii nucleare complete, era situația periculoasă a Europei de Vest (în special RFG și Berlin) de a fi luate ostatice, având în vedere că pe continentul european, URSS deținea, mai ales la capitolul armelor convenționale, un avantaj considerabil. Ceea ce a urmărit Hrușciov prin plasarea acestor rachete a fost obținerea unui instrument de presiune pentru a obține concesii din partea SUA (de exemplu, în cazul problemei încinse a Berlinului). Niciodată, însă, nu a intenționat cu adevărat să înceapă un război nuclear cu SUA.
4.2. Administrația Kennedy în contextul Crizei
Administrația Kennedy dorea sa întemeieze o nouă Comunitate Atlantică cu misiunea de a stabili fundamentele unei noi ordini internaționale. Președintele Statelor Unite nu era de acord cu aplicarea doctrinei militare a ripostei masive. Soluția va veni prin dezvoltarea armelor convenționale. America s-ar fi dovedit vulnerabilă în fața unui eventual atac atomic din partea Uniunii Sovietice, ceea ce a determinat administrția Kennedy să lanseze “strategia răspunsului flexibil”, prin care SUA decidea, în măsura în care adversarul coopera, “cum și cu ce arme să fie purtat un război și în ce condiții să fie încheiat”.
Castro sperase că un nou președinte avea să fie mai puțin ostil regimului său, dar s-a înșelat amarnic. În primul rând, Kennedy și-a construit campania pentru alegeri acuzându-i pe republicani că nu sunt suficienți de duri față de comuniști, insistând că problema Cubei poate pune în pericol întreaga emisferă vestică. Apoi, investitorii americani au avut grijă ca președintele Kennedy să nu uite această retorică odată ajuns în Biroul Oval. Aceștia se temeau că programul lui Castro poate deveni baza unui val de naționalizări a companiilor americane în întreaga Americă Latină.
Mai mult decât atât, pare-se că președintele Kennedy se simțea ca și cum ar fi fost jignit de Castro, care sfidase puterea Americii și nu se lăsase intimidat. Supraviețuirea lui Castro era ca un fel de afront personal adus mândriei americane.
În 1962, circa 80 de rachete au fost trimise în Cuba. Evident, totul trebuia să se desfășoare în cel mai strict secret până când rachetele deveneau operaționale, iar apoi SUA avea să fie confruntată cu faptul împlinit. Dar a fost un proiect prea vast și complex pentru a putea fi păstrat secret. În august 1962 au ieșit la iveală primele zvonuri privind existența rachetelor sovietice din Cuba, pornind de la informații primite de la emigranți sau informatori CIA. După ce informațiile au ajuns în presă, diplomații sovietici – care nu fuseseră puși la curent cu operațiunile – au negat toată povestea. Astfel se poate explica șocul acestora atunci când au fost confruntați cu imaginile aeriene surprinse pe data de 14 octombrie 1962.
Kennedy la rândul său a fost cu totul uimit; în opinia sa, comportamentul lui Hrușciov era extrem de provocator și foarte greu de explicat. Hrușciov, care s-a dovedit a fi destul de naiv în privința reacțiilor pe care le aștepta din partea americanilor, nu și-a dat seama că povestea va fi interpretată, din viziuna SUA, ca o gravă lovitură la adresa prestigiului național. Chiar dacă cele câteva zeci de rachete nu alterau în niciun fel balanța forțelor în favoarea Cubei, dacă americanii ar fi acceptat ca rachetele să rămână pe teritoriul Cubei, s-ar fi creat imaginea unei Americi slabe.
Inițial, Kennedy a cochetat cu ideea unei lovituri în forță: atacuri aeriene și invazia insulei. Alternativa la ideea inițială a fost blocada navală sau, după cum prefera Kennedy să o numească, „carantina”. Abia după ce blocada a fost pregătită, guvernul a acceptat ca subiectul să fie făcut public. Societatea americană, dar și opinia publică internațională au fost șocate. Mulți au început să se gândească la izbucnirea celui de-al treilea război mondial care ar fi fost, în mod inevitabil, unul nuclear.
Pe 23 octombrie, 27 de nave sovietice se îndreptau spre Cuba și, implicit, spre linia blocadei impusă de americani. Kennedy trebuia să se gândească în acel moment ce măsuri va lua dacă sovieticii ignorau avertismentele americanilor și depășeau linia. Din fericire însă, președintele american a primit în aceeași zi veștile potrivit cărora primele nave sovietice au oprit înaintarea.
Criza nu s-a terminat în acel moment (deși punctul critic trecuse). Rachetele rămâneau în Cuba, iar Kennedy era decis că nu va accepta acest fapt.
Deși inițial Kennedy și Hrușciov au fost, la început, agresivi și mult prea încrezători în forțele proprii, odată ce și-au dat seama de situația extrem de dificilă în care au ajuns, cei doi lideri s-au arătat gata să caute, în mod responsabil, o soluție pașnică. În plus, criza rachetelor a dovedit că lipsa de comunicare directă dintre Casa Albă și Kremlin poate avea consecințe fatale, astfel că a fost întemeiată așa-zisa „ red line”, linia telefonică directă dintre cele două centre de putere.
În noiembrie, Kennedy a retras blocada navală și, până la sfârșitul anului, toate rachetele ofensive fuseseră retrase din Cuba.
Criza rachetelor din Cuba a fost de fapt benefică lui Kennedy din punct de vedere al imaginii sale în Occident. Pe de altă parte, în opinia colegilor săi de la Kremlin, Hrușciov suferise o înfrângere umilitoare. Acest fapt avea să-i fie reproșat, iar în octombrie 1964, el avea să-și piardă poziția de lider al URSS.
Președintele Kennedy și membri ExComm au reușit să creeze o politică externă de succes în timpul Crizei, datorită abilității lor de a "croi" instrumente de putere (IOP) pertinente și de a le implementa pentru a obține nivelul dorit de stabilitate între SUA și URSS.
Din data de 16 până pe 28 octombrie 1962, președintele John F. Kennedy și un grup restrâns de consilieri (cunoscuți ca și Comitetul Executiv al Consiliului de Securitate Națională) au fost puși în fața unei serioase încercări.
Era necesar să decidă cum ar trebui țara cea mai puternică din lume să folosească instrumentele statalității pentru a oferi protecție cetățenilor săi în fața amenințării sovietice, fără a declanșa evenimente care ar fi putut distruge Statele Unite sau interesele naționale.
Kennedy și ExComm, inițial pesimiști, au dat dovadă de creativitate și determinare în timp ce aveau de-a face cu înșelătoria, minciunile și politicile schimbătoare ale Uniunii Sovietice.
Kennedy a avut la dispoziție IOP-urile celei mai puternice națiuni. În timpul deciziilor a devenit vizibil că instrumentele puterii militare și economiei puternice de care Statele Unite dispuneau nu vor fi decisive în acest conflict.
Cu toate acestea, influența celor două instrumente a fost semnificativă, fiind, totuși, considerate de Kennedy cele mai puțin dorite în acel context.
El a susținut că instrumentul diplomației a fost cel mai influent, până și în cele mai tensionate momente ale conflictului.
Președintele Kennedy a reușit să obțină o victorie în materie de politică externă în timpul crizei rachetelor cubaneze în urma înțelegerii fine a principiului IOP-urilor adaptate și a agerimii demonstrate în timp ce le aplica în timpul dezbaterilor. A identificat și profitat de instrumentele de putere influente, folosindu-le atât împotriva Uniunii Sovietice cât și a Cubei.
4.3. Politica externă și Instrumentele Puterii
Politica externă urmărește să asigure supraviețuirea, securitatea, și prosperitatea națiunii și a cetățenilor săi.
Arhitecții de politică externă au responsabilitatea de a construi o rețea complexă de strategii și programe pentru a obține cele mai bune rezultate și de a face sa avanseze interesele lor naționale. În timpul unei confruntări, politica externă, împreună cu modul în care o națiune folosește instrumentele sale de putere (IOP) pentru a determina o soluție, are implicații globale.
IOP-urile sunt definite în doctrina comună a Statelor Unite ale Americii ca "Toate mijloacele disponibile pentru guvern în urmărirea sa a obiectivelor naționale.”
Ele sunt exprimate ca acțiuni diplomatice, economice, de informații și politicile militare.
Fiecare IOP oferă un anumit avantaj, care este util în timpul executării politicii externe. Un proces continuu de observare, evaluare, și personalizare trebuie să fie utilizate pentru a asigura că politica actuală obține finalul dorit.
Primul IOP, diplomația, este definită ca "modul stabilit de influențare a deciziilor și a comportamentul guvernelor străine și persoanelor prin dialog, negociere, precum și alte măsuri pe termen scurt de război sau violență. Scopul diplomației este de a consolida statul, națiunea.
Diplomația poate fi utilizată de către numeroși reprezentanți care acționează în numele conducerii națiunilor.
Există numeroase moduri în care IOP militară pot fi folosite pentru a atinge obiectivele politicii externe.
Agresiunea directă, construcții de trupe și implementările de forță sunt mijloace folosite în mod obișnuit. Acestea pot fi utilizate independent sau în combinație cu altele pentru a obține rezultatul dorit. În plus, acestea ar putea fi realizate în secret sau deschis.
Diferite tipuri de comunicare, incluzând ziare, mesaje diplomatice și propagandă, sunt un mijloc principal de folosire a IOP-ului informațional.
Un echilibru trebuie să fie decis între alegerea de cuvinte, modul de difuzare, calendarul eliberării și publicul țintă. In plus, acestea trebuie să fie verificate din perspectiva fiecărui destinatar pentru a se asigura că interpretarea corectă a mesajului este atinsă.
4.4. Decizia critică
La începutul lunii martie, 1962, Ministerului Sovietic al Apararii și KGB-ul au efectuat o analiză detaliată a politicii lor cu privire la Cuba pentru a evalua stabilitatea regimului Castro și amenințarea SUA în privința comunismului în America Latină. Premierul sovietic Nikita Hrușciov a concluzionat că Cuba prezintă semne de necaz , acest lucru făcându-l să se întrebe ce formă a comunismului ar adopta Castro.
Într-un efort de a consolida legăturile lui Castro cu Moscova, premierul Hrușciov a făcut alegerea de a plasa rachetele balistice intercontinentale (RBCI) în Cuba, la doar nouăzeci mile distanță de continentul american. Această decizie a confirmat sprijinul sovietic pentru Cuba și demonstrează dorința lui Hrușciov de a provoca Statele Unite și pe președintele Kennedy. Intenția lui a fost de a speria SUA și de a "le dea înapoi o parte din propriul lor medicament"prin represalii pentru plasarea de rachete în Europa. Cuba a fost, astfel, pe punctul să devină locul de desfășurare a uneia dintre cele mai critice confruntări de politică externă din istoria modernă.
Timp de treisprezece de zile în ultimele săptămâni din octombrie 1962, viitorul omenirii a stat în mâinile președintelui Kennedy și ExComm-ului. Întâlnindu-se în secret, ei au calculat capacitățile, punctele forte și punctele slabe ale instrumentelor de putere disponibile și au elaborat un plan prin care să le angajeze. Președintele Kennedy și Comitetul Executiv au fost capabili de a atinge succesul în politica externă în timpul crizei rachetelor cubaneze datorită capacității lor de a adapta IOP-uri pertinente și de a le pune în aplicare pentru a ajunge la un nivel dorit de stabilitate între noi și Uniunea Sovietică.
4.5. Domeniul militar
Întrebuințarea forțelor militare a Statelor Unite în Caraibe nu a început cu desfășurarea de rachete sovietice, ci mai degrabă ca o consecință a războiului spaniol-american.
SUA a avut o prezență permanentă în Cuba de la război, ca urmare a condițiilor negocierilor de pace. Luni înainte de descoperirea rachetelor, Kennedy a declarat că forțele armate ale SUA nu vor interveni în problemele cubaneze, și că orice conflict care ar avea loc ar fi strict între cubanezi.
Prima reuniune a Comitetul Executiv a fost la 16 octombrie, la doar câteva ore după ce Kennedy a fost informat cu privire la locațiile rachetelor. Toți membrii Comitetul Executiv au fost inițial convins că singurele opțiuni disponibile implicau o acțiune militară ofensivă. Convingerile lor s-au bazat pe o credință fermă că Uniunea Sovietică ar respecta și ar răspunde doar la folosirea forței și că nu vor iniția al treilea război mondial prin reacțiile lor.
Comitetul Executiv a recomandat o varietate de opțiuni, de la lovituri aeriene precise pe site-ul anti-rachetă până o serie completă de atacuri si invazii în întreaga insulă. Când întâlnirea inițială a ajuns la final, grupul a fost de acord pentru a merge mai departe cu o formă de represalii militare. Secretarul Apărării, Robert McNamara și Șefii Statului Major au început procesul de alertare a trupelor și de instruire prealabilă a armatei pentru acțiuni viitoare.
Mai târziu, în aceeași zi, a doua întâlnire ExComm a avut loc și s-a decis că rachetele nu vor fi operaționale pentru câteva zile. Aceasta a oferit Comitetului timp suplimentar, înainte de a acționa. Deliberările ulterioare au potolit membrii insistenți cunoscuți sub numele de "vulturi" și au facilitat crearea de alternative suplimentare. “Vulturii” au fost acei membri ai Comitetul Executiv care au dorit un răspuns militar rapid și au dispus de o răbdare limitată în privința altor mijloace de a determina o rezoluție. Opțiuni suplimentare au inclus o blocadă navală a insulei, mișcări de trupe pentru a suplimenta forțele staționate în sud-est, întărirea garnizoanei de la Guantanamo și creșterea sprijinului sub -acoperire a gherilelor din SUA.
Până la mijlocul zilei de 18 octombrie, Robert Kennedy a fost ferm în privința oricărui plan care implica atacuri pe furiș, susținând că aceastea ar fi în contradicție cu politica SUA și ar crea o percepție de înșelăciune, similar cu sentimentul SUA față de japonezi, după atacul de la Pearl Harbor.
Kennedy a decis sa aplice orice opțiune care este pe deplin în asentimentul Comitetul Executiv. După deliberări, s-a decis că o carantină a Cubei sa fie executată de către forțele militare, oferindu-se un răspuns adecvat, precum și obținerea de timp suplimentar pentru a monitoriza acțiunile sovietice. Conceptul de blocadă a continuat să câștige sprijin în rândul membrilor Comitetul Executiv. Blocada a fost considerată o acțiune suficient de puternică pentru a încuraja o reacție de război din partea Uniunii Sovietice.
Deși Kennedy a stabilit că un răspuns militar agresiv nu ar beneficia situației, a recunoscut importanța pe care a avut-o vis-à-vis de criză. El a avut în permanență planul ExComm pentru un răspuns militar dacă criza sa-r fi dezvoltat, păstrând speranța de a nu-l folosi.
Kennedy a respectat instrumentul puterii militare și a înțeles modul restrictiv cu care trebuie să fie aplicat. Puterea extrem de devastatoare deținută de armata americană trebuie să fie distribuită cu discreție și umilință. Kennedy a arătat personal atât discreție cât și umilință pe parcursul deliberărilor din timpul crizei.
4.6. Domeniul diplomatic
Administrația Kennedy a fost conștientă de necesitatea de a stabili legitimitatea cu comunitatea internaționala și în special cu aliații săi, în confruntarea cu problema rachetelor. Și-au dat seama că fără suportul politic și sprijinul opiniei publice mondiale și a aliaților lor, acțiunile lor planificate ar putea fi privite ca nejustificate.
Kennedy a decis să utilizeze un sistem echilibrat de diplomație pentru a aduce criza la un final pașnic. În plus față de eforturile depuse de diferite departamente, a inițiat diplomația la un nivel de lider-la-lider prin trimiterea de scrisori personale lui Hrușciov. Aceste scrisori deschid un dialog între lideri în care ambele părți își exprimau speranța sinceră de a evita consecințele catastrofale, în cazul în care situația din Cuba nu ar fi fost rezolvată pe cale diplomatică.
Kennedy a continuat să sublinieze necesitatea de control și prudență prin numeroasele sale comunicate cu liderul sovietic. Kennedy a folosit acest mijloc de diplomație într-un efort de a face apel la emoțiile lui Hrușciov și la temerile comune în fața entității situației.
Utilizarea lui Kennedy a diplomației terței părți s-a dovedit de succes în momentul în care sovieticii și americanii au determinat candidații adecvați pentru a efectua acest stil de negocieri. SUA au angajat membrii ai ONU, membrii semnificativi ai presei și personalul notabil al ambasadei de a se angaja în deliberările în timpul crizei. Aceste metode de deliberare au permis discutarea mai multor opțiuni, care nu au putut fi dezbătute în mod deschis ca urmare a opiniei publice. Kennedy a fost convins că un mijloc pașnice ar putea pune capăt crizei.
4.7. O altă abordare a Crizei
Vulnerabilitatea SUA în fața rachetelor sovietice nu a fost un lucru nou. Având în vedere că SUA a trait deja sub amenințarea cu rachete având sediul în Rusia, o capacitatea sovieticilor de a lovi din Cuba a făcut o prea mică diferență. Pericolul real a rezultat din posibilitatea unei reacții exagerate din partea SUA. Statele Unite ar fi trebuit să anunțe acțiunea sovieticilor într-un mod calm, descuranjând astfel orice finalitate cu scop politic ar fi sperat Hrușciov să dobândească prin acele rachete.
Acest argument eșuează pe două capete de acuzare. În primul rând, acesta subestimează în mod grosolan importanța militară a mutării sovietice. Nu doar că Uniunea Sovietică ar fi avut capacitatea de a-si dubla numărul de rachete, dar sistemul de avertizare timpurie din SUA ar fi fost păcălit. Uniunea Sovietică ar avea posibilitatea de a inversa echilibrul strategic prin instalații noi, și într-adevăr, pe termen lung, de a investi în rachete mai ieftin, cu rază de acțiune mai scurtă, mai degrabă decât în mai multe rachete cu rază lungă de acțiune și mult mai scumpe. În al doilea rând, importanța politică a acestei mișcări a fost de necontestat. Acțiunea Uniunii Sovietice a contestat cea mai solemnă avertizare a președintelui american. În cazul în care SUA nu ar fi răspuns, nici un angajament american ar fi fost credibil.
În cee ce privește presiunile diplomatice, mai multe forme au fost considerate: un apel către ONU sau OSA pentru o echipă de inspecție, o abordare secretă a lui Hrușciov, cât și o abordare directă a lui Hrușciov, fiind probabilă și o reuniune. Statele Unite vor cere ca rachetele să fie eliminate, dar la soluționarea definitivă ar putea include neutralizarea Cubei, retragerea SUA de la baza Guantanamo și retragerea rachetelor americane Jupiter din Turcia sau Italia.
Fiecare formă de abordării diplomatice a avut propriile sale dezavantaje.
Acuzarea Uniunii Sovietice în fața Consiliului de Securitate al ONU ar fi avut puține șanse de reușită având în vedere că ruși ar fi putut exercita dreptul de veto la orice acțiune propusă. În timp ce diplomații au s-ar fi contrazis, rachetele ar fi devenit operaționale. Pentru a trimite un emisar secret lui Hrușciov cerând ca rachetele să fie retrase ar fi reprezentat o alternativă de neconceput.
O abordare secretă către Castro în contextul crizei ar fi oferit o oportunitate de a separa Cuba și comunismul sovietic, oferindu-i liderului cubanez alternativele de "a diviza sau cădea." Dar trupele sovietice au transportat, construit, păzit și controlat rachetele. Eliminarea lor ar fi depins, prin urmare, de o decizie sovietică.
Statele Unite ar fi putut profita de această ocazie nu numai pentru a elimina rachetele, dar, de asemenea, să scape de Castro. Un exercițiu de marina a fost mult timp programat, în care pușcașii marini, feriboturi din Florida în nave aparținând
Marinei, ar fi eliberat insula imaginară numită Vieques. De ce nu, pur și simplu, să fi schimbat punctul de debarcare?
Pregătirile au fost făcute pentru o invazie, dar în ultimă instanță.
Acțiuni militare indirecte, sub forma unei blocade au devenit mai atractive pe măsură ce Comitetul Executiv a gândit alte alternative. Un embargo privind transferurile militare în Cuba impuse de o blocadă navală nu au fost fără defecte.
În al doilea rând, consecințele posibile ale blocadei semăna cu neajunsurile care au descalificat atacul aerian. În cazul în care navele sovietice nu s-ar fi oprit, Statele Unite ale Americii ar fi fost obligate să tragă primul foc, invitând la represalii.
În al treilea rând, o blocadă ar nega libertatea tradițională a mărilor cerută de mai mulți aliați și ar putea fi considerată drept ilegală și încălcând Carta ONU și dreptul internațional, cu excepția cazului în Statele Unite ale Americii ar putea obține un vot de două treimi în O.S.A. O blocadă a oferit sovieticilor un spectru de tactici de amânare, cu care să obțină timp pentru a finaliza instalarea de rachete.
În ciuda dificultăților enorme, blocada a avut avantaje comparative:
(1) A fost o cale de mijloc între inducție și atac, suficient de agresivă pentru a comunica cu fermitate intențiile.
(2) A adus asupra lui Hrușciov sarcina de a alege cu privire la pasul următor. El ar fi putut evita o ciocnire militară directă prin menținerea navele sale departe.
(3) Nici o altă posibilă confruntare ar fi putut fi mai acceptabilă pentru Statele Unite decât un angajament naval în Caraibe.
(4) Această mișcare a permis Statelor Unite să exploateze amenințarea de măsuri non-nucleare ulterioare, în fiecare dintre acestea oferind SUA o superioritate semnificativă.
Particularități cu privire la avantaje și dezavantaje erau puternice. Explicația asupra alegerii americane a blocadei se află într-un principiu mai general. În calitate de președinte Kennedy a realizat elaborarea morală a crizei.
Criza rachetelor din Cuba a fost un intens exploatat studiu de caz asupra descurajarii.
Timp de mulți ani, intelepciunea conventionala a arătat faptul că acesta a fost un eșec în materie de descurajare și un succes în materie de constrângere. Descurajare a eșuat deoarece Kennedy s-a aflat în imposibilitatea de împiedica Uniunea Sovietică de la încercarea de a plasa rachete în Cuba. Descurajarea generală, încearcă să impiedice o provocare prin suișuri militare, alianțe și retorici amenințătoare. În Cuba, descurajarea generală a fost mai degrabă provocatoare, decât de preventivă.
Președintele Kennedy a considerat toate aceste acțiuni și măsuri prudente, de apărare împotriva amenințărilor sovietice. În loc să-l constrângă pe Hrușciov, l-au convins să facă mai mult pentru a proteja Uniunea Sovietică și Cuba. Prin acțiunile lor declarata defensive, liderii celor două superputeri făcut din temerile lor o confruntare acută care a dus la auto-îndeplinire.
Descurajarea imediată încearcă să prevină o anumită provocare, în acest caz,
desfășurarea de arme ofensive în Cuba de către Uniunea Sovietică. Eșecul imediat al descurajarii, pentru a preveni o desfășurare de rachete sovietice ilustrează o altă problemă fundamentală de descurajare: incapacitatea sau lipsa de voință a liderilor care se confruntă cu provocări serioase de politică internă și externă să se angajeze într-o evaluare cuprinzătoare și deschisă a costurilor și beneficiilor așteptate ale unei provocări. Hrușciov a făcut doar examinarea cea mai sumară a fezabilității implementării în secret a rachetelor în Cuba, și s-a angajat la operațiune înainte de a se consulta cu experți de informații și consilieri de politică externă care l-ar fi ajutat să facă o analiză mai amplă asupra situației.
Comportamentul lui Hrușciov a avut puțin de-a face cu relația și așteptările de comportament rațional care stau la baza teoriei și strategiei de descurajare.
Constrângerea a fost o parte din motivul pentru care Hrușciov a decis să retragă rachetele. Singurul accent în literatura teoretică de specialiate asupra subiectului descurajării și constrângerii – și lipsa dovezilor sovietice – tinde să ascundă cele mai complexe din motivele politice de ce Hrușciov a decis să scoată rachetele.
Propuneri specifice.
1. Descurajare.
Probabilitatea unui atac nuclear este mai puțin sensibilă la echilibru și dezechilibru, sau stabilitate și instabilitate decât este la o serie de factori de organizare. Cu excepția cazului special în care Uniunea Sovietică dobândește o capacitate credibilă pentru a distruge Statele Unite ale Americii, cu o lovitură dezarmantă, superioritatea sau inferioritatea SUA afectează probabilitatea unui atac nuclear mai puțin decât o face o serie de factori de organizare.
În primul rând, în cazul în care are loc un atac nuclear, aceasta va rezulta din activitatea de organizare: lansarea rachetelor va fi făcută de către membrii unui grup de rachete. Sistemul de control al inamicului, de exemplu, mecanisme fizice și proceduri standard care determină cine poate lansa rachete, este critică.
Problema și problemele.
"Soluții" la problemele strategice nu sunt derivate de analiști detașați concentrându-se cu răceală pe problema. În schimb, termenele și evenimente ridică probleme în jocuri, și cer deciziile actorilor angajați în contexte care influențează fața pe care problema o poartă. Problemele actorilor sunt atât îngustate cât și întinse față de problema strategică. Pentru fiecare actor nu se concentrează pe problema strategică în totalitate, ci mai degrabă reflect la decizia pe care trebuie să se ia acum. Dar fiecare decizie are consecințe importante nu numai pentru problema strategică, dar și pe miza de organizare, de reputație, și personale a fiecărui actor.
Acțiunea ca Politică.
Deciziile guvernamentale sunt făcute și acțiunile guvernamentale apar nici ca alegerea calculată de un grup unitar, nici ca un rezumat oficial de preferințe al liderilor . Mai degrabă contextul puterii comune, dar hotărârile separate, cu privire la alegeri importante, stabilește că politica este mecanismul de alegere. Mediul în care jocul este jucat de reflectă o incertitudine exagerată cu privire la ceea ce trebuie făcut, necesitatea de a face ceva, și consecințele importante de ceea ce se face. Aceste caracteristici îi forțeze pe oamenii responsabili pentru a deveni actori active. Structura puterii de joc a fost împărtășită de persoane cu diferite responsabilități-
validând sentimentele fiecarui actor drept “alții nu văd problema mea, și alții trebuie să fie convinși să se uite la problema dintr-o perspectivă mai puțin parohială”.
Pentru anumite scopuri, comportamentul guvernamental pot fi rezumat în mod util ca acțiune aleasă de un factor de decizie unitar, rațional: controlată la nivel central, complet informată și de valoare maximizată. Dar acestei simplificări nu trebuie să i se permită să ascundă faptul că un "guvern" constă dintr-un conglomerat de organizații, vag aliate și semi-feudale, fiecare cu o viață substanțială proprie. Liderii guvernului stau în mod oficial, și într-o oarecare măsură, în partea de sus a acestui conglomerat. Dar guvernele percep problemele prin intermediul senzorilor de organizare. Guvernele definesc alternativele și estimează consecințele ca făcând parte din procesul organizațional de informare.
Prin urmare, comportamentul guvernului poate fi înțeleas în conformitate cu un al doilea model conceptual, mai puțin în calitate de alegeri deliberate ale liderilor și mai mult ca ieșiri de organizațiile mari care funcționează în conformitate cu modele standard de comportament. Pentru a fi receptive la un spectru larg de probleme, guvernele constau în organizații mari, între care responsabilitatea principală pentru anumite domenii este împărțită. Fiecare organizație se ocupă de un set special de probleme și acțiuni în cvasi-independență cu privire la aceste probleme. Dar câteva probleme importante intră exclusiv în domeniul unei singure organizații. Astfel, comportamentul unui guvern relevant pentru orice problemă importantă reflectă randamnetul a mai multe organizații, parțial coordonate de liderii de guvern. Liderii guvernului poate perturba în mod substanțial, dar nu controla, comportamentul acestor organizații.
Cuba a fost "călcâiul lui Ahile” politic în administrația Kennedy. Lunile care au precedat criza au fost, de asemenea, luni înainte de alegerile pentru Congres, și Senatul Republican și Comitetul de campanie al Congresului a anunțat că Cuba ar fi problema dominantă a campaniei din 1962.
Președintele a decis să se confrunte cu conflictul în mod direct . Administrația a încropit o campanie puternică de negare concepută pentru a discredita cererile criticilor.
4.8. Elemente ale “mâinilor murdare” în contextul Crizei Rachetelor din Cuba
În contextul Crizei rachetelor din Cuba putem distinge două momente în care principiul mâinilor murdare a fost aplicat. O deosebită atenție trebuie acordată momentului blocadei impuse de Kennedy și întâlnirilor și convorbirilor secrete dintre Casa Albă si Kremlin.
Blocada sau "carantina" Cubei a fost considerată un răspuns adecvat din partea administrației de la Casa Albă, astfel obținându-se timp suplimentar pentru a monitoriza acțiunile sovietice. Chiar dacă rachetele nu alterau în niciun fel balanța forțelor, dacă americanii ar fi acceptat ca rachetele să rămână pe teritoriul cubanez, și-ar fi creat imaginea unei Americi slabe.
Așadar, răspunsul Statelor Unite la amplasarea rachetelor sovietice din Cuba poate fi înțeles drept o simplă escaladare maximizatoare de valori.
Anatoli Dobrînin, ambasador sovietic la Washington, relatează în cartea "In Confidence: Moscow's Ambasador to America's six Cold War Presidents", că toată lumea urmărea apropierea convoiului de nave sovietice de linia de demarcație a blocadei maritime declarate de Kennedy în jurul Cubei.
Nave de război ale marinei militare americane aveau ordin să oprească orice navă care încerca să treacă de linia de demarcație.
Nava sovietică din capul convoiului care ar fi fost scufundată în caz că nu oprea, era un tanc petrolier numit "Bucharest".
"Bucharest" a trecut linia blocadei fără ca distrugătoarele să deschidă focul. Dobrînin a specificat că toate celelalte nave-cargo primiseră oridine secrete să rămână în afara liniei de blocadă.
Nu felul de a gândi a lui Hrușciov a fost schimbat prin această blocadă, ci amenințarea unei viitoare acțiuni, a ceea ce s-ar fi putut întâmplă l-a determinat pe conducătorul sovietic să acționeze rapid, fiind nevoit să cedeze.
Consider amenințările cu deschiderea focului în timpul blocadei navale din Cuba un bluf din partea administrației de la Casa Albă.
Dacă navele rusești ar fi depășit, totuși, linia de demarcație, am convingerea că soluții s-ar fi găsit, altele decât represalii militare; ambele părți fiind conștiente de
riscurile care ar fi urmat: un eventual al III-lea război mondial, atacuri nucleare, sacrificarea multor vieți etc. Președintele Kennedy a folosit constrângerea și, într-o oarecare măsură, înșelăciunea, pentru a-l face pe Hrușciov să retragă rachetele.
Instaurarea unui tip aparte de conflict – războiul rece în relațiile internaționale a avut consecințe asupra tuturor domeniilor inclusiv al comunicării dintre state. Până la declanșarea confruntării Est-Vest deschiderea ostilităților dintre state presupunea închiderea canalelor oficiale de comunicare, de data aceasta nu s-a mai întâmplat așa.
Din această perspectivă comunicarea internațională indirectă, prin discursuri politice ale șefilor de stat sau înalți funcționari cu răspundere în politica externă, căpăta o importanță deosebită în relațiile dintre cele două blocuri politico-militare. Se instituie, în fapt, un tip aparte de comunicare, denumită de unii specialiști ai domeniului drept o “diplomatie a semafoarelor”
Aceasta presupunea transmiterea unor simboluri și semnale care descifrate, la timp, dădeau informația esntiala în legătură cu adevărata poziție pe care una sau alta dintre superputeri o adoptau în legătură cu o criză politică sau militară.
Un caz special din istoria Războiului Rece în care arta semnalelor a condus liderii superputerilor la o comunicare directă pentru a se evita o catastrofă nucleară, a fost criză rachetelor instalate de sovietici în Cuba. Percepută că o acțiune de netolerat pentru securitatea SUA, Administrația a reacționat foarte dur la adresa Moscovei amenințînd cu represalii militare.
Canalele de comunicare neoficiale paralele cu discursul public și peste comunicarea mass-media au fost cele care au stopat cursul periculos al evenimentelor. Astfel au fost purtate negocieri secrete și neoficiale, pe de o parte, între diplomatul sovietic Alexandru Fomin și ziaristul american John Scali care lucra pentru Departamentul de stat, iar pe de alta între ambasadorul sovietic la Washington, Anatoli Dobrinin și fratele președintelui american, Robert Kennedy.
Într-o discuție pe care Dobrînin a avut-o cu R. Kennedy acesta afirma că are mandat din partea lui Hrușciov să arate în mod clar care sunt interesele sovietice
în această parte de lume și cum înțelege să le apere. Lucrurile nu numai că au evoluat spre detensionarea situației internaționale, dar s-a luat hotărârea ca între cele două capitale, Moscova și Washington, să existe o “legatura” directa ceea ce în istorie a trecut drept “telefonul rosu”.
Criza rachetelor cubaneze a arătat că diplomația semafoarelor își consumase resursele și a continua un astfel de tip de comunicare devenea periculos pentru însăși existența ca actor al celor două superputeri. Tehnologia și mai ales creșterea rolului arsenalului atomic în doctrina fiecărei din părțile adverse făceau ca orice eroare de interpretare a intențiilor în ecuația ofensivă/defensivă să ducă la holocaust nuclear. Apare nevoia unei comunicări directe și oportune dintre superputeri.
Așa s-a născut celebrul “fir rosu” ce lega cele două capital – Moscova și Washington-ul. Acest tip de comunicare nu numai că a salvat Planeta de la distrugere dar a condus și la detensionarea relațiilor internaționale.
Două lucruri au contribuit la rezolvarea pașnică a crizei rachetelor sovietice din Cuba: linia de telex directă dintre Kremlin și Casa Albă, dar mai ales întâlnirile secrete ale lui Anatoli Dobrînin cu fratele președintelui Kennedy și ministru al justiției, Robert Kennedy. Aceste întâlniri secrete erau organizate între miezul nopții și ora 3 dimineața pentru a se feri de presă și ochii oamenilor, pe rând la biroul ministrului justiției și la ambasada sovietică din Washington.
A fost un troc prin care sovieticii au acceptat să-și retragă rachetele lor din Cuba în schimbul retragerii de către americani a rachetelor lor din Turcia. În plus, Kennedy a promis lui Hrușciov că nici SUA, nici altă țară din emisfera occidentală nu va mai interveni în Cuba, sub nici o formă.
Nu se cunoaște dacă criza rachetelor din 1962 va rămâne exemplul primar de o aproape distrugere nucleară asigurată reciproc în istoria celor doua puteri. Acțiunile și deciziile care s-au intreprins în timpul crizei rachetelor au fost rezultatul direct a patru ani de tensiuni diplomatice, schimb de informații, strategii militare si problematici economice alimentate de ideologia Războiului Rece, de expansionism, imperialism, mândrie, putere militară, și politică. Acești factori fundamentali ai politicii internaționale pot crea un potențial mediu haotic și instabil, care va servi drept incubator pentru conflicte viitoare.
Viitorii lideri trebuie să înțeleagă procesul delicat de determinare a nivelului dorit de stabilitate și proiectarea a strategiilor și programelor pentru a atinge stadiul final.
De-a lungul acestui proces conceptul de adaptare a instrumentelor de putere pentru a crea cantitatea corectă de influență, rămâne esențială. Punerea în aplicare a acestui principiu, poate fi soluția care va evita un eșec de politică externă. SUA și o țară, cum ar fi Coreea de Nord, Iran, Pakistan, sau un alt viitor stat de tip “mișel” care are capital și potențialul de a-și procura o capacitate nucleară ofensivă ar putea deveni probabil următorul participant la o viitoare "criză a rachetelor".
Concluzii
Atunci când vorbim despre fenomenul politic, tindem să îl asociem, dintr-un motiv sau altul, cu lipsa moralității, a scrupulelor, a transparenței.
Dacă în secolul al XVI-lea, înainte ca Machiavelli să definească politica drept o știință de sine stătătoare, aceasta depindea într-o măsură semnificativă de clerici și de nobilii care își luau câteva ore din zi pentru a decide spre binele statului, bazându-se pe morala tradițională, creștină. După acel moment de "desprindere", politica modernă începe să prindă contur.
Activitatea lui Machiavelli e incontestabilă datorită obiectivității cu care a tratat el realitatea sa, ignorând dogmele, obisnuințele bisericești sau etica morală, și analizând statul ca un fenomen complex care necesită strictețe, ordine și tact pentru a funcționa în favoarea cetățenilor săi. Opera sa, "Principele", poate fi considerată un veritabil tratat de politologie , care indică anumite reguli și principii de organizare politică și guvernare precum: necesitatea previziunii politice care să permită inițierea măsurilor corespunzatoare; necesitatea unei conduceri ferme bazate pe abilitate și forță; formularea unor obiective nobile care să determine și caracterul nobil al mijloacelor folosite; separarea puterii laice de cea bisericească și ieșirea politicului de sub incidența fenomenului religios.
În conturarea relațiilor internaționale contemporane, Machiavelli a avut un rol definitoriu.
Inițiator al moralei celei de-a doua instanțe, Machiavelli a eliberat politica de constrângerile antice aristotelice și cele creștine.
Morala celei de-a doua instanțe pe care Machiavelli a întemeiat-o, a pus bazele lumii moderne, fiind fundamentul teoretic principal pe care s-a construit politica mâinilor murdare.
Promovând o morală proprie, Machiavelli a transformat cu timpul morala celei de-a două instanțe, în morală politică.
Ceea ce am încercat să demonstrez cu cel puțin două momente din cadrul Crizei Rachetelor din Cuba din 1962, reprezintă acțiuni politice luate cu mâinile murdare.
Morala de primă instanță are la bază onestitatea, curajul, pe când morala celei de-a doua instanțe este o morală a politicii de tip versatil, care pentru a-și atinge scopul face apel la orice fel de tactici, mijloace, în cazul nostru, mesaje diplomatice eronate.
Toată politica de blocadă și semnalele diplomatice false se bazează pe procedee care nu transmit mesaje acurate, ci fabricate, eronate intenționat.
Criza Rachetelor din Cuba din 1962 poate rămâne un exemplu primar de o aproape catastrofă nucleară. Acțiunile și deciziile întreprinse în timpul crizei au fost rezultatul a tensiuni diplomatice, a schimbului de informații, strategii militare și problematici alimentate de ideologia Războiului Rece: expansionism, mândrie, putere militară și politică.
Două lucruri au contribuit la rezolvarea pașnică a crizei rachetelor sovietice din Cuba: linia de telex directă dintre Kremlin și Casa Albă, dar mai ales întâlnirile secrete ale lui Anatoli Dobrînin cu fratele președintelui Kennedy și ministru al justiției, Robert Kennedy. Aceste întâlniri secrete erau organizate între miezul nopții și ora 3 dimineața pentru a se feri de presă și ochii oamenilor, pe rând la biroul ministrului justiției și la ambasada sovietică din Washington.
A fost un troc prin care sovieticii au acceptat să-și retragă rachetele lor din Cuba în schimbul retragerii de către americani a rachetelor lor din Turcia. În plus, Kennedy a promis lui Hrușciov că nici SUA, nici altă țară din emisfera occidentală nu va mai interveni în Cuba, sub nici o formă.
Bibliografie:
Lecturi generale:
ARISTOTEL, Politica, trad. Raluca Grigoriu, București, Editura Paideia, 2001.
BOARI, Vasile, Filosofia și condiția morală a cetații, Editura Dacia, Cluj, 1991.
DUCULESCU, Victor, Ipostaze ale Diplomației, Editura Militară, București, 1986.
KISSINGER, Henry, Diplomația, Editura ALL, București, 1998.
KRAUSS, Robert, MORSELLA, Ezequiel, Communication and Conflict, in M. Deutsch, P. Coleman, eds., The Handbook of Conflict Resolution: Theory and Practice , San Francisco: Jossey Bass, 2000.
LIICEANU, Gabriel, Despre minciună, Ed. Humanitas, București, 2006.
MACHIAVELLI, Niccolo, Discurs asupra primelor zece cărți ale lui Titus Livius- Prima Carte, capitolul IX.
MACHIAVELLI, Niccolo, Legazioni, Commissarie, Scritti di Governo, 4 volume, Roma, 2006 –et al. Lettere Familiari di Niccolo Machiavelli, Edoardo Alvise, Florența, 1893.
MACHIAVELLI, Niccolo, Principele, traducere după edițiile: Opere , a cura di Mario Bonfantini, Milano-Napoli, Ricciardini, 1954 și Scritti politici scelti , Vallardi, 1910.
MILZA, Pierre, BERSTEIN, Serge, Istoria secolului XX- 1945-1973 Lumea între război și pace, traducere Marius Ioan, Editura ALL, București, 1998.
PARRISH, M. John, Paradoxes of Political Ethics, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2007.
PLATON, Opere vol. al II-lea, Hippias Minor, trad. de Manuela Popescu și Petru Creția, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.
ROSS, Janet, Lives Of The Early Medici As Told In Their Correspondence, editura Kessinger Publishing, Whitefish- Montana, 2006.
SINGER, Peter, Tratat de Etică, trad. Vasile Boari, Editura Polirom, Iași, 2006.
STRAUSS, Leo, CROPSEY ,Joseph, Niccolo Machiavelli- History of Political Philosophy, (3rd ed.), University of Chicago Press
UNGER, J. Miles, Machiavelli- O biografie, traducere Ioana Panaitescu, Cristina Dogaru, Iulia Meghisan si Diana-Madalina Ivan, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013.
USCĂTESCU, George, Niccolo Machiavelli și teoria statului, în vol. G. Uscătescu, Proces umanismului, București, Editura Politică.
VIROLI, Maurizio, Niccolo’s Smile: A Biography of Machiavelli, trad. Antony Shugaar, New York, 2000.
WALZER, Michael, Political Action: The Problem of Dirty Hands, Philosophy and Public Affairs 2 1973
Lecturi speciale
ALLISON ,T. Graham, Conceptual Models and the Cuban Missile Crisis- The American Political Science Review, Volumul 63, Numărul 3, Septembrie, 1969, Harvard University.
CHARNEY, S. Sean S., The Cuban Missile Crisis of 1962: A Case Study of the Tailored Use of Instruments of National Power, Quantico, aprilie, 2008.
GUGLIELMO, Ferrero, Machiavelli and Machiavellism, Foreign Affairs, vol. 17, nr.3, aprilie 1939.
LEBOW, Richard Ned, The Cuban Missile Crisis – Module prepared for CIAO, August, 2000.
Articole sau documente descărcate de pe Internet:
***, “Criza Rachetelor din Cuba”, disponibil online la http://www.scrigroup.com/istorie-politica/istorie/CRIZA-RACHETELOR-DIN-CUBA-SI-I94158.php ,accesat în 3.06.2014
LUPȘOR, Andreea, “Criza Rachetelor din Cuba”, disponibil online la http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/criza-rachetelor-cuba , accesat în 2.06.2014
RAȚIU, Virgil, disponibil online la http://www.mesagerul.ro/2006/06/17/gabriel-liiceanu-despre-minciuna ,accesat în 7.04.2014
KALEIDOSCOP, Leaflet, disponibil online la http://kaleidoscopeleaflet.wordpress.com/2010/03/16/111/ ,accesat în 23.04.2014
ALBU, Georgiana, “Semn de Carte”, Revista de Filosofie, disponibil online la http://www.rfil.ro/semn.php , accesat în 22.05.2014
Alte documente
U.S. DEPARTMENT OF STATE, OFFICE of the HISTORIAN, Cuban Missile Crisis and Aftermath, Foreign Relations Series Volume Summary, Volume XI, 1961-1963.
U.S. DEPARTMENT OF STATE, OFFICE of the HISTORIAN ,Russian Documents on the Cuban Missile Crisis, in Cold War, International History Project
Surse electronice:
***http://ro.wikipedia.org/wiki/Niccol%C3%B2_Machiavelli
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Machiavelism Si Politica Mainilor Murdare In Relatiile Internationale Contemporanedoc (ID: 117582)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.