Luptele Religioase din Anglia In Secolul Xvii

Contextul social politic și religios. Începutul acestui secol marchează pentru Anglia schimbarea modului de conducere, pe tronul ei venind dinastia scoțiană Stuart. Regii din dinastia Tudor, fosta dinastie pe tron, fuseseră considerați niște zei naționali. Datorită poziției pe care o aveau, Tudorii, dispuneau de o puternică influență, atât pe plan social-politic cât și pe plan religios. Clerul, chiar și Episcopii, din dorința de a fi pe placul regilor dinastiei Tudor, și-au schimbat de mai multe ori religia. Parlamentul, chiar dacă nu erau în totalitate de acord cu dorințele regilor, niciodată nu îi refuza pe aceștia tocmai din aceeași dorință de a fi pe placul lor.

Trebuie de asemenea să precizăm că domnitorii din dinastia tudorilor creaseră un puternic stat în care domnitorul, prin armată și birocrație, a reușit să dea clasei de mijloc ce se dezvolta, siguranța ce era esențială pentru afaceri, în schimbul căreia această clasă de mijloc se angajase la a accepta unele restricții asupra libertății ei dar și cooperau cu regele fiind introduși chiar și în guvern. În acest context social regele și clasa mijlocie s-au unit pentru a promova bunăstarea țării. De la aceasta a pornit sprijinirea domnitorului în eforturile sale de a separa biserica engleză de papalitate ca și un val de deșteptare a conștiinței naționale. Toate acestea au contibuit la sprijinirea lui Henric al VIII-la când acesta a hotărât să rupă relațiile cu Roma.

Un rol, de asemenea foarte important, l-au avut și umaniștii biblici sau reformatorii de la Universitatea Oxford care au început să studieze Biblia în limba originală, cu ajutorul noului Testament grecesc al lui Erasm, și să explice înțelesul bibliei poporului lor. Unul dintre aceștia, William Tyndale, a publicat două ediții ale noului testament în limba engleză, fiecare în câte 3000 exemplare la Worms în anul 1525. Această traducere a Noului Testament a fost prima ediție tipărită în limba engleză.

Regii reformei.

Contribiția lui Henric al VIII-lea a fost simțită prin faptul că în acea perioadă, datorită neînțelegerilor ce au avut loc între rege și cler, clerul a fost obligat să îl recunoasă pe rege ca și cap al Bisericii, fără consimțământul căruia să nu se poată face schimbări majore în cadrul bisericii prin elaborarea materialului privind Supunerea clerului. Alte câteva lucruri importante care sunt remarcabile în perioada lui Henric sunt:

parlamentul a interzis clerului să domicilieze în afara țării

a apărut un act care interzicea plătirea unor taxe anuale către papă

parlamentul interzicea recursuri ale tribunalelor din Anglia către curțile papale din Roma

cel mai remarcant lucru a fost apariția Actului de Supremație în care se preciza că regele este „singurul cap al bisericii Angliei pe pământ”. Aceasta constituind ruptura politică de Roma

Henric a închis o mulțime de mănăstiri, sub pretextul că unii călugări care slujeau acolo nu erau integrii, din dorința de a cumpăra de partea lui mica nobilime, care constituia de fapt clasa de mijloc a societății, oferindu-le spre vânzare al prețuri foarte mici moșiile mănăstirilor.

În teologie biserica Angliei a rămas credincioasă bisericii din Roma.

Aceasta marchează tomai începutul reformei în Anglia.

Contribuția lui Eduard al VI-lea a constat în continuarea a ceea ce începuse tatăl său Henric al VIII-lea. La moartea sa Henric a lăsat consemnat în testamentul său ca succesorul la tron să fie fiul său Eduard care i se născuse din căsătoria cu Jane Saymour. Datorită faptului că noul rege avea numai nouă ani s-a convenit ca fratele mamei sale, Somerset, să fie numit regent. Somerset, care simpatiza cu protestanții, l-a ajutat pe tânărul rege să instituie schimbări care să conducă la o reformă religioasă și teologică în Anglia. În timpul regelui Eduard VI (1547-1553), Reforma a fost introdusă clar și eficient. Personalitatea reformatoare de frunte a fost arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Cranmer, sprijinit de învățatul Nicholaus Ridley și de predicatorul Hugh Latimer. Au contribuit și câțiva reformatori europeni, îndeosebi Martin Butzer din Strasbourg, Petru Martyr din Italia și Ioan din Laski din Polonia . Acești oameni, mai curând calviniști decât lutherani, au devenit profesori la universitățile din Oxford și Cambridge.

Regina Maria Tudor (1553-1558), o catolică bigotă și intolerantă, a încercat să restaureze romano-catolicismul și autoritatea papei în Anglia, cu ajutorul cardinalului Pole. Ea a eșuat lamentabil și mai mult a întărit protestantismul decât să-l slăbească. Vreo 200 de oameni, episcopi, cărturari și credincioși de rând, bărbați și femei, au fost arși pe rug, între care conducătorii cei mai de seamă ai protestantismului- Crammer, Latimer și Ridley. Mulți au fugit pe continent. Maria a murit detestată de toți iar speranțele s-au îndreptat spre sora ei vitregă, Elisabeta.

Regina Elisabeta I a restabilit și a permanentizat protestantismul în Anglia, în timpul lungii sale domniii (1558-1603). Ea s-a confruntat cu dificultăți considerabile: amenințarea cu războiul civil; amenințarea teologică și politică din partea puterilor catolice; ostilitatea Franței și Spaniei iar în final contestarea succesiunii ei la tron.

Elisabeta a înlocuit treptat pe conducătorii bisericești catolici cu protestanți. Ea a restabilit Articolele ( principiile de credință) și Cartea de rugăciune adoptate de Eduard VI și a luat titlul de “guvernator suprem” ( iar nu “cap” ) al Bisericii Angliei. Așa cum a fost restabilită de Elisaveta. Biserica anglicană a păstrat cârmuirea episcopală și o liturghie. Aceasta i-a nemulțumit pe protestanții calviniști mai stricți îndeosebi pe refugiații religioși cae se întorceau din Elveția. Între timp, romano-catolicii complotau și făceau intrigi. Potențial fiecare romano-catolic, părea să fie un trădător, întrucât papa le poruncise să se opună Elisabetei.

Excelenta Apologie din 1560 a episcopului John Jewel și scrierile lui Richard Hooker (1554 -1600) urmând poziția lui Cranmer au încercat să demonstreze că Biserica elisabetană era scripturală, catolică și rațională. În plus, primii doi Stuarți, Iacob I (1603-1625) și Carol I (1625-1649), au susținut că regele își primise puterea direct de la Dumnezeu,iar supușii nu-l puteau trage la răspundere(dreptul divin al regilor).

În urma războiului civil din Anglia, Carol I a fost decapitat și s-a proclamat republica (în engleză-Commonwealth). Când regele Carol II a fost restaurat pe tron în 1660, au fost restaurate și Cartea de rugăciune și sistemul anglican episcopal .Însă Iacob II (1686-1688) era catolic și dinastia Stuart a fost definitiv răsturnată în urma “Revoluției glorioase”(1688).

LUPTELE RELIGIOASE DIN EPOCA DOMNIEI LUI IACOB I STUART 1603-1625

Odată cu venirea lui Iacob I pe tronul Angliei, Anglia se confruntă cu schimbarea dinastiei tudorilor, fapt care marcheză un nou început pentru istoria englezilor. Iacob I Stuart provenea din dinastia stuarțior din Scoția care fusese încuscrită cu dinastia tudorilor prin căsătoria fiicei lui Henric VII, Margaret, cu Iacob al Scoției.

Iacob I ajunsese să fie rege al Scoției încă de la vârsta de un an, la abdicarea mamei sale – Maria Stuart. Una din caracteristicile lui era că avea o oroare deosebită față de violență. Lucrul acesta se datora faptului că a avut o copilărie nefericită, plină de scandaluri și violență, fiecare din cei patru regenți ai săi murind prematur. Pe lângă acestea Iacob I al Angliei fusese educat în maniera religiei prezbiteriene – o variantă a calvinismului care leza autoritatea regală și care înlocuia ierarhia episcopală cu sfatul bătrânilor aleși pe viață. Ca și înfățișare era un om ridicol, vorbea mult, iar despre caracterul lui englezii spuneau că prin înlocuirea Elisabetei Tudor pe tronul Angliei a venit un caracter feminin în locul unui caracter masculin.

Deși a fost crescut în religia calivinistă Iacob I a făcut echipă bună cu biserica Anglicană, aceasta datorându-se faptului că a suferit în Scoția din cauza libertății democratice a bisericii presbiteriene.

Respingerea încercării puritanilor de a curăți anglicanismul de reminiscențele catolicismului

Dacă biserica anglicană trebuise pe unul din fronturile sale să se apere de catolici, pe celălalt avea de întâmpinat asaltul puritanilor. Puritanismul era mai puțin o doctrină și într-o măsură mult mai mare o stare de spirit a acelora care voiau să purifice biserica nu numai de relațiile cu Roma ci și de obiceiurile romane.

Victoria în lupta cu papalitatea a condus la creșterea puterii puritanilor, care amenințau să schimbe biserica de stat episcopală într-o biserică prezbiteriană sau congregațională. Această mișcare a puritanilor acuza biserica Anglicană cum că ar mai avea urme puternice ale papalității și dorea o purificare a Bisercii Anglicane în raport cu învățăturile Bibliei, pe care o acceptau ca regulă infailibilă de viață. De la această dorință a lor de a curăța biserica de reminișciențele catolicismului le provine chiar și porecla de „PURITANI”. Mulți din acești puritani se îndoiau există vreo bază biblică pentru autoritatea Episcopilor. Ei doreau o conducere bisericească de tip reformat, cu presbiteri și sinoade și cu o disciplină mai strictă. Influențați de către calvinism ei cereau eliminarea tuturor elementelor ce făceau parte din liturghia romană, dorind astfel să purifice reforma englezească. Printre conducătorii lor erau Thomas Cartwright (1535-1603) și William Perkins (1558-1602).

De asemenea și ideea unei biserici de stat i-a nemulțumit pe puritani. Ei susțineau că aparteneța față de biserică trebuie limitată doar la aceia care își profesau în mod evident și statornic credința lor.

În privința închinării puritanii refuzau să accepte formalismul anglican, ce se baza pe premisa că înaintea lui Dumnezeu, Regele Regilor, omul nu se poate înfățișa fără să țină seama de un anume tipar relațional. Puritanii considerau că poziția bisericii de stat nu are nici un temei bibli deoarece noua relație întemeiată de Cristos, între Dumnezeu și credincioși, nu are la bază slugărnicia, ci ea este asemănătoare relației dintre tată și copiii săi. Astfel acest model este cel care trebuie să stea la baza oricărei relații dintre Dumnezeu și „discipolii săi”, iar în acest context rugăciunile spontane ale credincioșilor sunt permise. Însuși Isus i-a numit pe ucenicii săi prieteni și nu sclavi, iar exemplul relațional oferit de către Domnul Isus la Cină este cel mai relevant în acest sens. De asemenea puritanii considerau că ceremonialismul este sufocant pentru biserică și nu este un stimulent pentru închinare. Adevărata religie creștină nu constă din aceste „deșertăciuni superstițioase, nebunii ceremonioase și tot felul de jucării de sorginte papistașă”. Conform puritanilor, simplitatea trebuia să fie unica caracteristică a adevăratei închinări în Biserică.

Odată cu venirea lui Iacob I în Anglia puritanii au sperat că vor avea sprijinul regelui în pornirea lor de a curăța biserica anglicană de reminiscențele catolicismului și în sensul acesta în anul 1603 i-au prezentat „Petiția milenară” semnată de aproape 1000 de preoți puritani prin care aceștia își prezentau nemulțumirea lor și cereau schimbarea liturghiei și a formei de organizare a Bisericii.

Așteptările lor au fost ruinate de răspunsul pe care regele l-a avut cu privire la dorința lor și anume: la Conferința de la Hampton Court, când din nou au cerut regelui schimbarea, regele s-a mâniat pe ei și le-a spus să se conformeze sistemului căci în caz contrar îi va scoate afară din regat, iar despre organizarea prezbiteriană în biserica de stat le-a spus că „prezbiterianismul este în armonie cu monarhia în aceeași măsură în care este Dumnezeu cu diavolul”.

Singurul lucru care s-a realizat cu ocazia acestei conferințe a fost permisiunea obținută de a face o nouă traducere a bibliei în limba engleză, Versiunea King James (regele Iacob) aceasta devenind versiunea autorizată înlocuind versiunea de la Geneva.

Regele Iacob I a fost de neînduplecat împotriva puritanilor. El amenința : “ Îi voi face să se conformeze sau îi voi hărțui până vor fugi din țară sau voi face altceva mai rău.”

Pe lângă dezacordul religios în legătură cu formele de guvernare, situație intens disputată între rege și puritani, existau o serie de contradicții legate suveranitatea monarhului. Puritanii nu erau de acord cu ideea că suveranul era responsabil doar în fața lui Dumnezeu și susțineau faptul că monarhul poate prelua puterea doar având consimțământul poporului prin intermediul parlamentului.

Totuși, în ciuda persecuților, cea mai mare parte parte a mișcării puritane a supraviețuit înlăuntrul Bisericii Angliei, mulți puritani conformându-se doar formal la anglicanism prin adoptarea în cea mai mare măsură a unei poziții defensive.

Ieșirea unei părți a puritanilor din biserica anglicană sub numele de separatiști, congregaționaliști, sau independenți

Confruntându-se cu această situație de dezamăgire profundă, o mică mișcare separatistă avea să se dezvolte alături de mișcarea puritană principală. Separatiștii erau conduși de Robert Browne (1550-1633) și de Robert Harrison (decedat în 1585). Ei nu mai priveau biserica Angliei ca pe o biserică adevărată de aceea în anul 1581, împreună cu toți adepții lor (care mai erau nimiți și browniști) au format o biserică independentă la Norwich. Browne a fost pastorul ei iar Harrison a fost învățătorul bisericii. Ei s-au retras complet din Biserica Anglicană, despre care credeau că este pătată și falsă, și au intemeiat propria lor congregație bazată pe un legămât bisericesc. Acest pas a marcat începuturile mișcării congregaționaliste sau independente din Anglia. Reacția statului englez la această situație nu a fost în conformitate cu principiile libertății religioase, ci dimpotrivă atât statul cât și episcopii au recurs la acte violente împotriva browniștilor întemnițându-i, hărțuindu-i în final alungându-i efectiv din țară spre Țările de Jos.

Principala caracteristică a separatiștilor este faptul că ei se obligau de bună voie la loialitate față de Hristos și în aceeași măsură unul față de celălalt, însă separat de o biserică de stat.

RAMURILE

PURITANILOR

Desprinderea baptiștilor generali de congregaționaliști ( 1612- Thomas Helwis)

Conform istoricului James R. Coggins originile grupării separatiste se regăsesc în contextul post 1604 atunci când vreo 90 de clerici au fost dați afară deoarece și-au exprimat refuzul legat de semnarea declarației privitoare la acceptarea sistemului de conducere episcopal și neacceptul cărții de rugăciune impuse. În contextul imediat John Smith, fost profesor la Colegiul lui Hristos din Chambridge, parte integrantă a acelora care și-au exprimat refuzul, împreună cu unii credincioși s-au refugiat în Olanda din cauza persecuțiilor. Aici el a intrat în contact cu învățătura menonită. Aici a înțeles faptul că botezul adevărat este cel adminstrat conform învățăturii Noului Testament iar cel proclamat de învățătura Bisericii Angliei neavând nici o valabilitate. Astfel s-a ajuns la concluzia că botezul admnistrat lor atunci cînd erau copii nu are nici o valabilitate și trebuie repetat. De asemenea John s-a împotrivit și învățăturii calviniste privind predestinarea, prin aceea că susținea că Cristos a murit pentru toți oamenii iar lucrarea mântuitoare se desfășoară în conformitate doar cu voia subiecților în acest sens. În 1609, John Smith s-a botezat la Amsterdam și împreună cu alți treizeci de credincioși au format prima biserică englezească care a aderat la mărturisirea de credință baptistă. După moartea lui John Smith unul dintre asociații lui, Thomas Helwys, ajungând la concluzia că este păcat a evita persecuția prin rămînerea în exil s-a întors înapoi în Anglia împreună cu un grup care se desprinsese din fosta lui congregație. Ei au format în Anglia prima congregație Baptistă arminiană sau generală la Spitalfields, Londra în anul 1612. Aici Helwys a publicat faimoasa sa pledare pentru libertatea conștiinței în cartea A Short Declaration Mystery of Iniquity. El a adresat dedicația regelui Iacob I subliniind că regele este doar un om și nu Dumnezeu și că fiecare persoană este responsabilă doar înaintea lui Dumnezeu în lucrurile spirituale. Pentru aceasta Helwys a fost închis la Newgate și probabil a murit acolo. Duoă întemnițarea lui Helwys, Murton a devenit păstorul și conducătorul acestei congregații – prima biserică baptistă englezească.

Denumirea de baptiști generali se datoreză practicării botezului prin stropire și în principal susținerii principiilor doctrinare arminiene, și anume că Cristos a murit pentru toți nu doar pentru câțiva, elemente doctrinare cu care baptiștii generali se familiarizaseră în timpul disputei arminiene din Olanda.

Ei au fost prima grupare religioasă englezească ce a susținut o completă libertate religioasă. După anul 1644 ei a fost denumiți cu termenul de baptiști.

Începutul emigrării în America a noncorformiștlor religioși

Olanda a avut un rol tot mai important în viața dizidenților religioși englezi. Pe măsură ce autoritățile engleze reprimau puritanismul mai aspru și mai sistematic, disidenții erau adesea siliți să caute refugiu peste graniță. Olandezii tolerau nonconformismul religios și îngăduiau refugiațiilor englezi să intre liber în țară. Browne și Harrison și-au adus mica lor biserică la Middelburg în Zeeland, unde a supraviețuit câțiva ani. Browne însă avea să se întoarcă mai târziu în Anglia unde până la urmă a renunțat la separare și a reocupat o slujbă în Biserica Angliei. Alți fruntași au preluat conducerea în mișcarea separatistă: Henry Barrow, John Greenwood, Francis Johnson, Henry Ainsworth, John Robinson și alții. Disperați de faprtul că niciodată nu-și vor găsi libertate pentru închinare în propria lor țară unii dintre imigranții englezi din Olanda, cunoscuți sub numele de „Părinții pelerini”, conduși de John Robinson (1576-1625), în august 1620, s-au decis să emigreze în Noua Anglie, America.

1.4.1. Experimentul comunist al puritanilor anglicani în Virginia 1607-1619

Compania Virginia, care a primit dreptul de a cumpăra și explota terenuri în America prin anul 1606, a început să trimită coloniști la Jamestown în 1607. Această colonizare cu mică nobilime și cu muncitori a fost organizată pe bază comunistă și opta pe varianta înființării unei biserici anglicane, Robert Hunt fiindu-le capelan. (Prima Cină a Domnului a fost oficiată la adăpostul unei pânze vechi în timp ce credincioșii ședeau pe bușteni.) Comunismul a fost păgubitor pentru colonie, pentru că datorită lui nu a existat progres economic însă o dată cu căpătuirea lui în 1619 lucrurile s-au schimbat și coloniștilor li s-a permis să intre în posesiuinea unor terenuri și tot odată și dreptul de a avea un organ reprezentativ de guvernare.

1.4.2. Emigrarea „ părinților pelerini ” congregaționaliști în Noua Anglie 1620

O mare parte a congregației lui John Robinson dorea să se întoarcă pe pămînt englezesc, în această situației ei trebuind să a se conformeze legilor Bisericii Anglicane. Totuși în cele din urmă s-au decis să se îndrepte se Noua Anglie, deoarece colonia Virginia se deschisese pentru a primi imigranți. Astfel grupul, cunoscut sub numele de Părinții Pelerini, după ce a stat o vreme în Leiden (Olanda) s-a îmbarcat, în august 1620, în Plymouth, Anglia, pe două vase, Mayflower și Speedwell, și au plecat spre America, conduși fiind de John Robinson. Din cauza furtunilor cursul celor două vase a fost deviat și astfel ele nu au mai acostat în Virginia, ci la Cape Cod la 9 noiembrie 1620. În următoarea lună pelerinii s-au mutat în partea vestică a Golfului Massachusetts, unde ei au fondat un oraș căruia i-au dat numele de Plymouth, după ultimul oraș pe care l-au văzut în lumea veche. Între 1620 și 1638 coloniile congregaționaliste Plymouth, Massachusetts, Connecticut și New Haven a instituționalizat congregaționalismul prin lege. Colegiul Harvard a fost fondat în 1636 iar Colgeiul Yale în 1701.

2. LUPTELE RELIGIOASE DIN ANGLIA ÎN EPOCA DOMNIEI LUI CAROL I STUART 1625-1649

După moartea lui Iacob în anul 1625, fiul său Carol i-a urmat pe tron. Carol I Stuart îi era inferior lui Iacob atât în abiltățile necesare conducerii țării cât și diplomație. Protestanții au fost foarte suspicioși în privința lui pentru că mama sa era de religie catolică și pentru că el se căsătorise tot cu o prințesă catolică, Henrietta Maria, sora lui Ludovic al XIII-lea, regele Franței. De asemenea suspiciunea protestanților față de politica noului rege a crescut și mai mult o dată cu refuzul acestuia de a-i oferi ajutor soțului sorei sale, Electorul (calvinist) de Palatinat, acum exilatul rege al Boemiei.

Omul de bază în politica sa era William Laud. Ca episcop de Cantebury, Laud se folosea de spioni pentru a suprima pe opozanții puterii.

Parlamentul a încercat să se opună tacticilor absolutiste ale lui Carol I, însă nu a avut sorți de izbândă fiind dizolvat în anul 1629. Carol I a domnit fără ajutorul său până în anul 1640. El a convocat Parlamentul din nou doar în anul 1640, pentru a soluționa criza ce se ivise, el nefiind în stare să o rezolve fără sprijinul poporului. Această criză își avea originile în Scoția. Începând cu anul 1603 (an în care Iacob I devenise suveranul ambelor țări), Biserica Angliei și coroana au încercat să existentă sistemul episcopal și în Scoția. Prin politica înțeleaptă a lui Iacob I s-au făcut multe progrese în această direcție. În anul 1637 Arhiepiscopul Laud a încercat să forțeze realizarea în Scoția a unui sistem de conducere a Bisericii asemănător celui din Anglia, realizare ce implica o revizuire drastică a liturghiei. Lupta scoțienilor împotriva politicii regale s-a transformat în rebeliune. Regele Angliei avea fonduri insuficiente și oameni prea puțini pentru a purta un război împotriva scoțienilor. Astfel în eprilie 1640, Carol I a fost forțat convoace Parlamentul. Când Parlamentul a cerut înlăturarea tuturor inechităților, cerând reforme politice și religioase, Carol din nou l-a dizolvat. Pentru că sesiunile acestui Parlament au durat doar trei săptămîni el este cunoscut sub denumirea de Parlamentul cel Scurt. După dizolvarea Parlamentului Carol și-a „convocat” o adunare reprezentativă proprie, ce semăna mai de grabă cu o adunare a liderilor religioși.

Sub conducerea lui Laud au fost adoptate un număr destul de mare de legi, ce declarau că regele are putere nelimitată asupra persoanelor și a posesiunilor supușilor săi prin dreptul divin, fără a mai lua în considerare opinia lor. Clerul fusese chemat să semneze o declarație prin care se angaja că niciodată nu vor schimba tipul de guvernământ al Bisericii Angliei. Această legislație a născut atâtea resentimente încât Carol I a fost nevoit să o suspende, făcând de altfel ceea ce poporul aștepata de la regele lor.

În acest timp, scoțienii au invadat Anglia. Carol a fost forțat să convoace Parlamentul pentru a asigura fonduri și oameni. Parlamentul s-a întrunit în noiembrie 1640, evidențiindu-se foarte clar că puritanii erau majoritari. Înainte de a răspunde cerințelor lui Carol, Parlamentul a inițiat un set de reforme religioase și politice pentru a contrabalansa efectele epocii laudiene. Încercarea lui Carol I de a înlătura pe câțiva membrii ai Camerei Comunelor din Parlament, în ianuarie 1642, a însemnat începutul războiului civil, divizând societatea englezească în doua mari tabere: regaliștii și susținătorii parlamentului. Sub conducerea Parlamentului Lung, căci așa a fost denumit el, atât forma de conducere episcopală a fost abolită cât și liturghia Bisericii Angliei a fost de asemenea înlăturată. Adunarea de la Westminster, alcătuită în principal de puritani, a fost împuternicită în a oferii sfatul său Parlamentul în privința alegerii crezului și a noii forme de guvernământ a Bisericii Angliei. Parlamentul având nevoie de sprijinul scoțienilor în lupta sa cu Carol s-a pus de accord în ce privește munca de uniformizare a organizării ecleziastice și a doctrinei în Anglia, Scoția și Irlanda, opunîndu-se episcopatului. În acest context Arhiepiscopul Laud a fost arestat , judecat și condamnat la moarte pentru trădare, fiind decapitat în anul 1644. Adunarea a recomandat tipul Presbiterian de conducere a bisericii; acest fapt s-a pus în practică în anul 1646. De asemenea a fost realizată liturghia presbiteriană pentru serviciul divin public în locul cărții de rugăciuni. Faimoasa Confesiune de la Westminster a fost adoptată de către Scoția în 1647 și de către Anglia în 1648.

Persecutarea noncorformiștilor în perioada 1625-1642

2.1.1.Apariția Baptiștilor speciali 1633 – John Spilsbury

Acest grup puternic a apărut printr-o ruptură în congregația lui Henry Jacob din Londra, în anii 1633 și 1638. Această grupare susținea botezul prin scufundare dar în același timp era de acord cu teologia calvinistă, care susținea o ispășire limitată. Pentru început această organizație a fost condusă de John Spilsbury; în anul 1638 a ajuns să aibă principala influență în mișcarea baptistă din Anglia. Acești baptiști se trăgeau din prima congregație a independenților englezi, însă nu se știe exact când au acceptat convingeri baptiste depline. Un punct de vedere radical asupra pirncipiilor bisericii în maniera puritană ducea mai întâi la înțelegerea bisericii ca adunare și astfel, la constatarea că numai botezul credincioșilor se potrivea cu o astfel de concepție.

S-a constat că într-o mare măsură, baptiștii timpurii au fost influențați de ideile europene și de gândirea Reformei Radicale. Legăturile cu menoniții olandezi sunt clare chiar din vremea începutului însă este la fel de clar că mișcarea baptistă engleză provine dintr-o cercetare conștiincioasă a modelului bisericilor apostolice, efectuată de separatiștii englezi. Ei credeau că modelul acesta putea fi descoperit de pe paginile Noului Testament și că era unicul model de organizație bisericească pentru toate generațiile următoare.

Aceste tinere biserici baptiste s-au implicat în dezbaterea curentă despre relația dintre Biserică și stat. Ei și-au apărat, plătind scump pentru aceasta, propriile lor răspunsuri în controversa respectivă. De asemenea s-au implicat într-o măsură diversă și în speculațiile milenariste de la jumătatea sec.XVII. Ca mulți alții, baptiștii au citit plini de zel paginile din Daniel și Apocalipsa, căutând semnele vremurilor și călăuzire în viața de ascultare creștină.

Politica religioasă a lui William Laud , arhiepiscopul de Canterbury

William Laud a trăit în perioada 1573-1645. A ajuns să fie propus de către regele Carol I Stuart ca arhiepiscop de Canterbury. A fost un om îngust la gândire. Laud favoriza uniformitatea în organizare și teologia arminieniană, acestea fiind contrare învățăturii puritanilor calviniști. De asemenea el i-a numit pe arminieni în cele mai bune poziții bisericești.

William Laud, arhiepiscopul de Canterbury, figura centrală a Consliliului Privat, a obținut din partea lui Carol I puterea legislativă și controlul întregii mașinării administrative, atât a acelei eclesiatice cât și a acelei seculare. Toate aceste preorgative i-au fost de folos în întărirea politicii sale rigide și uniformizatoare. Abil administrator, el a lucrat mult în a face ordine în biserică atacând indiferența și corupția. Dar la fel ca stăpînului său lui i-au lipsit tactul și răbdarea.

Laud, sprijinit de către coroană, a dus o politică ce se caracteriza printr-o rigiditate extremă. Puritanilor, lipsiți de capacitatea de a-și rosti opiniile în Parlament după 1629, le-a fost restrâns și dreptul de a se exprima în public, retrăgându-li-se accesul la amvoane și la presă. Un ordin datat din anul 1622 le cerea și le impunea predicatorilor să nu depășească limitele textelor mai dinainte redactate în scris. Un decret din anul 1637 interzicea publicarea oricărei cărți sau pamflet ce nu avea licență din partea autoritățiilor.

De asemenea toate tribunalele și curțile de justiție erau folosite pentru a urmării interesele sistemului Laudian. Cele mai multe cazuri legate de disciplina ecleziastică erau judecate în tribunalele arhidiaconale, în tribunalele diocezelor sau în cele provinciale. Cel mai important tribunal bisericesc era Tribunalul Înaltei Comisii. Acest tribunal, căruia în 1611 i s-a încredințat judecarea oricăriei erezii, era foarte urât de către englezi din pricina metodelor sale. Deși Laud nu a trimis pe nimeni la moarte, el a administrat, prin indermediul sistemului creat de dânsul, pedepse drastice opozanților săi.

1. Intensificarea emigrării în America – Migrația puritană.

Politica regidă și dictatorială dusă de către Laud a avut ca rezultat dezvoltarea unei opoziții puternice din partea puritanilor. Mulți dintre ei, în jur de vreo douăzeci de mii au emigrat în America de Nord.

3. Încercarea de a impune prezbiterienilor scoțieni cartea comună de rugăciune în 1637

Urmărind teoria așezămîntului elisabetan, Laud nu accepta diversitatea doctrinară și se declara pentru uniformitate atît în ce privește doctrina cât și practica.

Pentru presbiterieni Cartea comună de rugăciune nu era de acceptat pentru că ea era „o carte imperfectă … culeasă din învățătura papistașă, iar secțiunea despre Mesă, o întreagă urâciune”. Cartea nu se limita doar la pune în evidență detaliile teologice ale rugăciunii, ci era o expunere a tuturor celorlalte aspecte practice ale închinării.

De asemenea această carte de rugăciune nu putea fi de acceptat atât pentru presbiterienii scoțieni cât și pentru puritani deoarece ea încălca întru totul spontaneitatea ce trebuia să caracterizeze închinarea, iar acest fapt nu-și găsea nici o bază biblică, în acest sens liturghia neavându-și locul în închinarea bisericească. Această respingere fără echivoc a liturghiei se baza la puritani și presbiterieni în principal pe patru argumente comune:

1) În primul rând se considera că folosirea constantă a rugăciunilor mai dinainte prescrise le limita dorința atât a lucrătorilor cât și a credincioșilor de a se ruga pentru nevoile lor.

2) A doua critică adusă rugăciunilor liturgice era aceea că ele nu puteau întâmpina varietatea de nevoi a diferitelor congregații la diferite ocazii., iar Cărții comune de rugăciune îi lipsea particularitatea și relevanța imediată a rugăciunilor spontane.

3) Al treilea argument al puritanilor, înaintat împotriva liturghiei, era acela că aceasta era o atigere gravă a libertății creștine.

4) A patra critică a rugăciunilor prescrise era aceea că folosirea lor îi conducea pe credincioși la ipocrzie și la o închinare doar de pe buze.

Pe lângă acest criticism față de închinarea liturgică, puritanii și presbiterienii au făcut dovada unei bogate înțelegeri a puterii pe care o are rugăciunea biblică. Ei erau familiari cu Biblia – în sensul cel mai strict al cuvântului – ei fiind niște oameni ai Bibliei. Biblia era cartea cea mai citită în casele lor, și singura folosită în timpul de închinare familial. Astfel rugăciunea biblică, spontană, condusă de către Duhul era singura alternativă pe care o ofereau presbiterienii și puritanii rugăciunii liturgice.

De asemenea Cartea comună de rugăciune deschidea drumul unui ceremonialism exagerat ce era de neacceptat pentru presbiterieni. Serviciul divin trebuia să fie cât se poate de simplu, iar ceremonialismul pe care îl implica Cartea de rugăciune comună era dăunător unei închinări adevărate. Orice formă de falsă religiozitate pe care o implica această carte de rugăciune prin adorarea oricărui obiect era un pericol pentru frații mai slabi. Puritanii nu avea nevoie de nici un stimulent pentru imaginația lor religioasă: deoarece imaginația lor era mentală, dictată în mod exclusiv de către Biblie și astfel casele de rugăciune trebuiau să fie simple, funcționale și cât se poate de utile. Ceremonialismul era de asemenea periculos, conform opozanților Cărții de rugăciune comună, deoarece el nu aducea cu sine seriozitate în închinare, iar gesturile pe care trebuia să le facă, conform liturghiei, oficiantul, îmbrăcat în haine italiene nepotrivite pentru modul de închinare englezesc, erau cu totul și cu totul ridicole

Laud evidenția într-un deosebit nevoia de a „uniformiza” îmbrăcămintea clericilor, necesitatea unor gesturi pe care trebuia să le facă atăt clericii cât și participanții la liturghie și așezarea moblierului bisericesc într-o anumită poziție. Cartea comună de rugăciune stipula că masa pentru ehuaristie trebuie să fie întotdeauna la capătul de est al bisericii și nu în altă parte, pentru că după cum spunea Laud biserica nu este o tavernă. Puritanii s-au arătat împotrivitori tuturor acestor gesturi ridicole, dar cel mai mult s-au ridicat împotriva obligativității îngenunchierii atunci când se oficia ehuaristia. Pe lângă acest gest, Laud, în cadul politicii sale uniformizatoare considera că la Cina Domnului fiecare englez trebuie să consume aceeași nafură și toți trebuie să se conformeze aceleiași teori cu privire prezența fizică Domnului Isus la Cină.

De asemenea puritanii și presbierienii scoțieni s-au arătat ca fiind împotriva semnului crucii pe care preoții anglicani trebuiau să-l facă atunci când admnistrau botezul, conform Cărții comune de rugăciue. După opinia primilor prin acest gest nu se urmărea decât glorificarea puterii preoților care administrau botezul. În aceeași măsură ei s-au ridicat și împotriva folosirii inelului la ceremonia de nuntă ca un semn vizibil al sacramentului. Acest fapt era neacceptat pentru presbiterieni care nu includeau, la fel ca Luther, nunta pe lista sacramnetelor.

În alcătuirea cărții de rugăciune Laud a ținut seama de anul creștin, fapt ce nu era pe placul nici al puritanilor și nici în conformitate cu părerile religioase ale presbiterienilor. Conform presbiterienilor, toate sărbătorile erau de origine papistașă și doar Sabatul a fost instituit de către Dumnezeu și trebuia ținut cu scrupulozitate, faptul contrar atrăgând mânia lui Dumnezeu.

Încercarea lui Laud de a impune „Cartea comună de rugăciune” din anul 1637 se pare că a constituit motivul care a stat la baza dezlănțuirii atât a revoltei puritanilor cât și a revoltei presbiterienilor scoțieni. Această încercare de a fi schimbată liturghia, pe de o parte, iar pe de altă parte organizarea politică și credința (cu scopul de a crea uniformitate religioasă în cele două țări) a provocat răscularea scoțienilor.

4.Legământul național scoțian din 1639 și războiul anglo-scoțian

În august 1639 liderii scoțienilor, Adunarea Generală, s-au adunat la Edinburgh și au semnat un legământ național în care se stipulau următoarele:

„Bazați pe cunoașterea datoriei noastre față de Dumnezeu, față de regele nostru și față de țară, fără vreo influență din partea lumii, noi promitem și jurăm pe marele nume al Domnului Dumnezeului nostru, să continuăm în profesarea și în ascultarea față de de religia noastră; noi o vom apăra pe aceasta și ne vom opune tuturor erorilor și îcercărilor de a o corupe … cu toată puterea pe care Dumnezeu a lăsat-o în mâinile noastre, până la sfârșitul zilelor noastre.”

Expresia „cu toată puterea” din ultima frază a pasajului amintit aici era o figură de stil prin care se evidenția faptul că ei nu vor evita, dacă va fi cazul, războiul, iar toate pregătirile au început în acest sens.

Parlamentul scoțian s-a întrunit mai târziu, în același an, și nu doar că a confirmat măsurile luate ci și s-a eliberat de sub autoritatea regală.

Carol și-a adunat trupele sale, dar nu putea risca o confruntare directă cu puternicii scoțieni, și astfel un tratat a fost semnat înainte ca ca vreo luptă să fii avut loc. Totuși pentru o astfel de confruntare Carol nu avea soldați suficienți și nici bani îndeajuns. În aceste condiții el a fost silit să convoace Parlamentul (Parlamentul cel scurt) la 13 aprilie 1640 pentru a-i se asigura fondurile necesare. Dar era clar faptul că nu putea conta în lupta cu dușmanul pe o Anglie unită. Niciodată puritanii din Anglia nu vor lupta împotriva presbiterienilor din Scoția. În loc de a asigura resursele financiare pentru armată, Parlamentul a început să ia în discuție problemele de ordin politic și religios, iar Carol I a fost silit să-l dizolve trei săptămâni mai târziu, la 5 mai.

În vara acelui an forțele armate regale au fost înfrânte, iar scoțienii au invadat Anglia, silidu-l pe rege să negocieze din nou. Scoțienii refuzau să părăsescă Anglia până când Carol I avea să plătească subsidiile necesare armatei scoțiene. Astfel disperat el a trebuii să convoace din nou Parlamentul, care de această dată rămăsese în funcție timp de doisprezece ani.

5.Conflictul lui Carol I cu Parlamentul :

Petiția drepturilor 1628

Parlamentul din 1628, care a fost ales într-o atmosferă învrăjbită, a luat hotărârea de a-i aduce aminte regelui că era dator să respecte legile regatului. În aceste condiții Parlamentul a întocmit celebra petiție a drepturilor, redactată de Sir Edward Coke și care era o a doua afirmare, mai limpede, a ceea ce se credea că sunt principiile Marii Carte (Magna Carta). Originalitatea Petiției drepturilor constă în faptul că ea încearca să stabilească o limită precisă între puterea regală și puterea legii. Acest document stipula că: 1) nici unui om nu i se poate plata vreunei dări fără acordul parlamentului; 2) nici un om liber nu poate fi închis fără ca să i se prezinte motivul; 3) soldații trebuie lăsați la vatră pe timp de pace; 4) comisia care punea în aplicare legea marțială trebuia să fie desfințată.

Pentru că îi era groază de ideile susținute în acest document regele a ezitat să se pronunțe în vreun fel, însă ținând cont că venea din partea camerei lorzilor și în același timp din partea Camerei Comunelor a sfârșit prin a răspunde așa cum dorea parlamentul afirmând: „Facă-se dreptate după cum este dorința”.

Acesta este modul în care Petiția Drepturilor a devenit una din legile fundamentale ale regatului.

Guvernarea fără parlament 1629-1640

În anul 1629, Carol dizolvă parlamentul și arestând și pe câțiva parlamentari printre care și Sir John Eliot, care era de fapt și principalul oponent. Din acest moment Carol va conduce fără parlament timp de 11 ani fără întrerupere. Lipsit de contactul cu opinia publică, pe care l-ar fi putut avea prin convocarea anuală a parlamentului, a avut nevoie de cineva pe care să se sprijine. În această lungă perioadă plină de absolutism Carol a condus sprijinit de sfetnicii săi Thomas Wentworth, conte de Stafford, și William Laud arihiepiscopul de Canterbury. Stafford era considerat vinovat de trădare pentru că el a fost unul din apropiații parlamentarilor rebeli și fusese de asemenea prieten nu John Eliot, care acum se afla la închisoare. Cu toate acestea regele privea spre el ca spre un om de mare nădejde, iar în baza acestui considerent îi încredință misiunile cele mai dificile, numindu-l chiar și președinte al Consiliului Nordului, oferidu-i sarcina de a pacifica Irlanda.

Un alt stâl al curții absolutiste a lui Carol I, după cum s-a amintit deja, a fost Laud, un om aspru, dar, la fel ca și Stafford, un om de bună credință. Laud susținea că în cadrul bisericii fermitatea doctrinei este mult mai valoroasă decât libertatea opiniei. Datorită aceste gândiri toată viața a fost osedat de a impune prin forță o perfectă uniformitate a credinței și a ceremonialului.

Cu toate că exista o puternică supraveghere în interior au început să circule pamflete împotriva curții. William Prynne, un pamfletar puritan, a început să scrie împotriva părului lung al curtenilor spunând că este împotriva principiilor lui Hristos. Tot el în anul 1632 a publicat un pamflet cu privire la teatru fapt care a dus la condamnarea lui și apoi la tăierea urechilor. În momentul în care a fost pus la stâlpul infamiei împreună cu un pastor protestant și un doctor, mulțimea care asista la acest act de cruzime inumană s-a aprins de mânie. Faptul că poporul a început să condamne aceste acte de tiranie devenise un lucru grav pentru că singura susținere a regelui era mila poporului.

Nebunia lui nu s-a oprit însă aici. Următoarea fază scandalizatoare fusese încercarea de a le impune scoțienilor rugăciunile și ritualul anglican. Carol știa foarte puține lucruri despre Scoția chiar dacă era rege, ca și tatăl său, atât peste Anglia cât și peste Scoția. În ciuda încercării lui Iacob I de a numi episcopi în Scoția biserica rămăsese tot prezbiteriană ca esență. Când Laud a impus un ritual pentru slujbă oamenii din biserică nu îl mai lăsau pe preot să își finalizeze predica ci efectiv îi opreau.

Din punct de vedere politico-social această perioadă a fost una caracterizată de absurditate și intoleranță, regele ajungând să facă lucruri necugetate.

Parlamentul lung 1640-1660

Rămas fără bani, pierzând bătălia în fața scoțienilor, care au început să facă presiuni cu privire la cererea lor care consta în libertatea religioasă și alocarea unei indemnizații, și de asemenea invitațiile din partea Lorzilor de a convoca Parlamentul l-au împins pe Carol să convoace un nou parlament.

De data aceasta parlamentul înainte de a-i aproba lui Carol orice fonduri i-a închis și i-a executat pe sfetnicii lui Carol, a desființat toate curțile ilegale și a luat sub control finanțele statului, singura problemă nerezolvată rămânând cea religioasă.

Pym devenise șef de partid și a început să își facă treaba cu responsabilitate. A început să cutreiere satele, să organizeze mitinguri în orașe și forma comitete locale. Mâna dreaptă a lui Pym ajunsese Hampden, care îl susținea cu înverșunare în munca pe care o făcea. Dar care era scopul cestor oameni? Scopul lor era de a alege adevărați puritani, care erau gata să lupte împotriva totalitarismului.

Acest al doilea Parlament al lui Carol nu mai era un parlament reformist ci unul revoluționar. Chiar dacă erau caracterizați de un spirit revoluționar această adunare nu era una demagogică. Noii deputați, cei ai parlamentului cel lung, erau oameni la locul lor, proprietari, serioși și religioși dar tot odată erau și oameni culți care doreau să se întoarcă foarte curând la domeniile lor familiale. Acest lucru este important de precizat datorită faptului că de aici rezultă că nu erau oameni ai scandalului ci oameni pașnici.

Existau două conflicte care trebuiau rezolvate cumva, de către Parlament. Unul era de natură politică și celălalt de natură religioasă, dar sursa acestora era „otrăvirea vieții Angliei” prin venirea pe tron dinastii Stuarților. Regele nu era o piedică în rezolvarea acestor conflicte după cum era Strafford. El era un opozant de primă clasă lucru care făcea parlamentul conștient de existența unei lupte pe viață și pe moarte în care unul din cei doi reprezentanți va trebui să moară: „fie Pym va pune cu capul pe butuc pe Strafford, fie Strafford îl va spânzura pe Pym”, liderul Parlamentului. Așa se explică de ce prima acțiune a noului parlament a constat în punerea lui Strafford sub acuzarea de înaltă trădare în fața Camerei Lorzilor.

În această situație Strafford era conștient că dacă se va prezenta în fața parlamentului singura variantă existentă era pierderea lui așa că, din dorința de a se asigura că totul va fi bine a stat de vorbă cu regele pentru a primi asigurări în ce privește securitatea propriei sale persoane, regele asigurându-l în acest sens că nici măcar un fir de păr nu îi va fi atins. Situația a stat cu totul diferit: Strafford a ieșit de la Camera Lorzilor ca arestat și nici de cum ca un om liber. S-au adus pe seama lui tot felul de acuze nefondate și până la urmă a fost executat pe același motiv: înaltă trădare.

Începând cu momentul procesului lui Strafford se poate spune că în Anglia regele a încetat să mai întruchipeze statul deoarece datorită loialismului său față de suveran Strafford a fost considerat un trădător de țară.

În această perioadă problema religioasă era mai puternică decât problema politică. Un lucru cu care toți erau de acord era existența unei temeri față de papalitate, aceasta datorită faptului că majoritatea englezilor erau protestanți. În același timp mulți îi urau pe episcopii lui Laud pentru că aceștia încercaseră să readucă pe englezi la ritualism. Puritanii voiau să smulgă bisericii episcopatul cu tot cu rădăcini și ramuri însă tabăra adversă aveau avantajul că erau mai unită decât adversarii ei. Printre adversarii episcopilor erau și erastienii, urmașii teologului german Thomas Erast, care în problemele lumești subordonau biserica față de stat și-i înlocuiau pe episcopi cu comisari laici.

Mustrarea cea mare 1641

Vestea venită în 1641 din Irlanda cu privire rebeliunea existentă acolo a determinat parlamentul să-și prezinte motivele de nemulțumire însumate în documentul care poartă numele de Marea Mustrare. Acest asalt gigantic și de mare anvergură împotriva poziției monarhiei era foarte aproape de a fi luat în discuție la Camera Comunelor în data de 1 noiembrie, exact în ziua în care știrea despre masacru ajunsese acolo iar ceastă ocazie fusese din nou favorabilă politicii lui Pym pentru a pune la îndoială autoritatea regală.

Marea Mustrare ce urma să fie votată de Cameră la 22 noiembrie a fost motivul unei vrajbe înverșunate între puritani și regaliști. Prin spiritul și amănuntele cererilor față de rege, Mustrarea era un document cu adevărat uimitor, fiindcă se extindea de la teme mai puțin însemnate, cum era cea a desecărilor sau abuzurile Comisiei canalelor, până la pretenții cu totul inovatoare ca regele să-și aleagă numai sfetnici aprobați de parlament.

Chiar dacă regele se aștepta ca parlamentul să fie de acord în unanimitate cu clauzele cuprinse în Mustrare, surpriza a fost că aceasta a întâmpinat o opoziție prelungă și înverșunată, iar anumite clauze, de pildă cea privitoare la sfetnici, i-au prefăcut pe unii episcopalieni în regaliști. Camera Lorzilor, ai cărei membrii erau atacați la rândul lor de Mustrare, treceau de acum de partea regelui.

După data de 25 noiembrie, când regele se întorsese din Scoția, au început să se petreacă alte schimbări. Regele a început să apeleze la popor promițând reforma Bisericii, cercetarea privind prezența episcopilor în Camera Lorzilor, însă a refuzat să renunțe la dreptul natural de a-și alege sfetnicii.

Mustrarea cea Mare adresată lui Carol nu a fost votată decât cu o majoritate de unsprezece voturi. Lucrul acesta a dat curaj regelui pentru a încerca să se impună în continuare cu totalitarism.

Încercarea lui Carol I de a răsturna parlamentul lung 1642

Toate aceste acțiuni ale parlamentului nu-i erau pe plac regelui. În aceste condiții dorința sa majoră era aceea de a se scăpa de controlul pe care îl exercita Parlamentul în problemele politice și religioase ale Angliei. Astfel, la începutul anului 1642, regele Carol I a încercat, prin tentativa sa de a-i aresta pe 5 membri de frunte ai Parlamentului, să limiteze puterea Parlamentului și apoi să-l răstoarne, plan ce nu i-a reușit.

Războiul civil 1642-1649

Regele Carol I știa că cei mai activi membri ai opoziției, Lordul Kimbolton, membru la Camerei Lorzilor, și Pym, Hampden, Hazlerigg, Holles, membrii ai Camerei Comunelor, au negociat cu scoțienii înainte ca aceștia să fii invadat Anglia în 1640. De asemenea el era încuvințat că acești cinci membri ai Parlamentului i-au invitat pe scoțieni să intre în regat înarmați. Dacă aceste fapte erau dovedite ca fiind reale, Lordul Kimbolton, Pym, Hampden, Hazlerigg și Holles se făceau din punct de vedere legal vinovați de trădare iar în data de 3 ianuarie 1642 Carol I, bazându-se pe această preupoziție, i-a ordonat Procurorului General să-i trimită pentru judecare sub acuzația de înaltă trădare. Cu privire la această dorință a regelui s-au ridicat multe semne de întrebare, însă Carol I nu pare să fii avut vreo îndoială la acel timp că nu ar fi acționat după lege. Astfel Procurorul General a cerut Parlamentului ca Lordul Kimbolton, Pym, Hampden, Hazlerigg și Holles să fie aduși în fața tribunalului sub acuzația de înaltă trădare. Demersul a fost unul ilegal, deoparece dreptul de a trimite în fața tribunalului pentru judecată aparținea doar Camerei Lozilor, așa că nu s-a luat pentru moment nici o hotărâre. În aceste condiții regele s-a hotărât să rezolve el însuși această problemă. Astfel pe data de 4 ianuarie, urmat îndeaproape de vreo 500 de soldați, regele a mers personal la Camera Comunelor. Lăsându-și garda afară el a intrat în cameră pentru a-i aresta pe cei cinci trădători. Lui nu i-au reușit lucrurile așa cum își planificase pentru că cei cinci fuseseră preveniți și au părăsit clădirea Parlamentului, poporul luându-și angajamentul de a-i ascunde în City. Astfel tot efortul regelui a fost în van.

Camera Comunelor era pe deplin încredințată că această faptă a regelui nu urmărea apligare legii, ci aceasta considera că adevarata intenție monarhului era aceea de a indimida Parlamentul, prin îndepărtarea liderilor săi. Pe data de 10 ianuarie, Lordul Kimbolton, Pym, Hampden, Hazlerigg și Holles au fost readuși triumfător înapoi la Westminster de către cetățeni. În acest context nefavorabil Carol I a părăsit Whitehall, și nu s-a mai întors aici până în ziua judecății sale. Asfel, în aceste condiții, o ciocnire între cele două forțe devenea tot mai inevitabilă, iar puterea armelor avea să fie aceea care va decide în această chestiune.

Pentru a câștiga timp el dat o lege prin care îi excludea pe episcopi din camera Comunelor, iar mai apoi el a trimis-o pe regină peste Canal să vândă bijuteriile coroanei pentru a cumpăra arme și praf de pușcă și s-a refugiat în nordul Angliei.

În acest conflict partea cea mai bogată a Angliei – partea de sud-est – s-a situat de partea Parlamentului, iar partea cea mai săracă – partea de nord-vest – a fost de partea regelui. Cea mai mare parte a clasei de sus era de partea regelui, iar cea mai mare parte a clasei de mijloc de la orașe era partizana Parlamentului.

2.2.1.Prima etapă 1642-1646 câștigată de parlament datorită victoriilor lui Cromwell congregaționalist

În toamna anului 1642, deși condițiile le-au fost favorabile regaliștilor pentru a ocupa Londra, aceștia nu s-au știut folosi de ele, iar în anul următor (1643) deși sorții păreau a fi din nou de partea armatei lui Carol I, acesta nu a reușit să-și pună în aplicare planul său prin care urmărea înconjurarea Londrei, pentru a o putea ocupa cât mai repede.

Un fapt interesant a fost acela că, încă de la îceputul războiului, cîteva districte neregaliste din diferite părți ale Angliei, s-au asociat în scop defesensiv, astfel constituindu-se Asociația Estului. Trupele Asociației Estului a fost puse sub comanda lui lui Oliver Comwell, un membru la Parlamentului, ce se înrolase în armată odată cu începerea războiului civil. (Oliver Cromwell a apărut în scenă cu ocazia convocării Parlamentului, în 1640, ca deputat din partea orașului Cambridge și imediat s-a afirmat ca un politician cu autoritate.)

În primii doi ani de conflict armat succesele variate ale celor după armate nu au fost nici de cum decisive și hotărâtoare pentru nici una din părțile combatante. În acest timp, Pym a fost omul care cu un nețărmurit curaj a susținut din punct de vedere moral Camera Comunelor pentru a-și împlini misiunea sa ce consta în a rezista în fața regaliștilor. Însă, succesele regaliștilor din iunie și iulie (1643), l-a determinat pe Pym să ceară ajutor din partea scoțienilor. Scoțienii, cu gândul că o dată învins Parlamentul Englez următoarea țintă vor fi ei, s-au hotărât să trimită o armată care să lupte împotriva regaliștilor. Această hotărâre urma să fie pusă în aplicare doar dacă englezii acceptau condiția ca Biserica Angliei să devină presbiteriană după modelul scoțian. În acest sens tocmai se luase o hotărâre, la 1 iulie, de către o adunare puritană a lucrătorilor ce s-a întrunit la Westminster, care mai apoi fusese trimisă Parlamentului pentru aprobare.

În august comisionari din partea Parlmanetului Englez au sosit la Edinburgh pentru a negocia o alianță. În urma negocierilor s-a încheiat un tratat între cele două națiuni, numit Liga Solemnă sau legământul Solemn – cunoscut în Anglia de obicei cu numele de Legământ. (Acesta era diferit de Legământul național, semnat de către scoțieni în 1638.) Scoțienii doreau ca Anglia să se dedice „reformării religiei în Biserica Angliei după exemplul celor mai reformate biserici”, cu alte cuvinte după sistemul presbiterian. Sir Henry Vane, susținător al libertății religioase, a reușit să introducă la finalul acestei fraze și expresia „după cuvântul lui Dumnezeu”. Scoțienii nu aveau cum să refuze acest amendament și astfel se lăsa cale liberă fiecărui englez să adopte ce parte îi convenea mai mult din sistemul presbiterian. Legământul, cu acest amendament, a fost dus în Anglia și aprobat de către Camera Comunelor la 25 septembrie, pentru a fi pus în aplicare de către fiecare englez.

În timp ce Parlamentul căuta ajutorul scoțienilor, Carol I căuta ajutorul irlandezilor, ce priveau cu temere spre un Parlament puritan în Anglia și spre unul de aceași nuanță la Dublin.

Dar Carol I putea conta deocamdată doar pe armata sa compusă doar din forțe combantante englezești și astfel în 11 octombrie nu a putut opune rezistență împotriva atacurilor lui Cromwell de la Winceby. Nici în sud lucrurile nu au fost favorabile regaliștilor, ei nefiind în stare să sugrume rezistența Parlamentului în Londra.

Campania de primăvară a anului 1644 a debutat cu succes pentru Parlament și în aceste condiții întreaga Anglie de nord, cu excepția câtorva fortărețe, se afla în mâinile armatelor Parlamentului și Scoțienilor.

În acest timp Adunarea de la Westminster a lucrătorilor bisericii se declarase în mod foarte hotărât în favoarea presbiterianismului. Între participanții la această adunare erau câțiva membri (doar cinci la început)- cunoscuți ca frații dizidenți – care s-au ridicat pentru apărarea principiilor separatismului, cu dorița de a vedea pe fiecare congregație independenrtă față de oricare organizație ecleziastică. Ei au ajuns să fie cunoscuții ca independenți. Acest fapt a reușit să dezbină tabăra Parlamentului într-o grupare care era atașată modelului presbiterian, ce dorea să suprime pe fiecare grupare dizidentă și să facă pace, și alta ce susținea principiile independeților, ce dorau toleranță și continuarea războiului fără nici un compromis. Aceștia din urmă au reușit să atragă spre ideile lor un număr considerabil de puritani, așa cum au fost de exemplu Cromwell și Vane, care, deși nu manifestau un atașament deosebit față de ideile independenților, erau partizanii tolerării tuturor acelora care au aderat la vreuna din recent formatele grupări religioase. Cromwell în mod special a fost condus în această direcție a toleranței religioase de către experiența sa practică de soldat. Era intolerabil pentru dânsul a nu promova un bun ofițer doar pentru faptul că nu era presbiterian. Pentru promovare, el alegea fără discriminare pe oricare soldat, indiferent de modul în care acesta hotăra să-și exprime puritanismul. Cromwell și-a ales soldații dintre cei mai riguroși puritani, ce își aveau inimile dedicate cauzei parlamentului, iar fiecare dintre cei care se aflau sub comada sa trebuia să se supună celei mai severe discipline.

După o serie de insuccese s-a hotărât excluderea membrilor camerelor de la conducerea armatei și o ordonanță a fost emisă în acest sens. În acest context Camera Comunelor a trecut la organizarea unei noi armate – Armata Noului Model – o armată în care ofițerii erau numiți pe baza prgătirii și eficienței din punct de vedere militar. Generalul ei urma să fie Sir Thomas Fairfax. De asemenea a fost creat și un post de locotenent-general cu intenția ca el să fie ocupat de Cromwell. După ce lorzii s-au arătat de acord cu Noul Model, ei au acceptat și ordonanța de demitere a lor din funcțiile pe care le ocupau în armată. Cromwell a fost numit locotenent-general și a preluat comada cavaleriei. Armata Noului Model era compusă dintr-un mare număr de puritani, în mod special, proveniți din armata Asociației de Est, iar în mare majoritate ofițerii ei erau independenți, unii fiind chiar membrii a unor grupări religioase privite ca extremiste. Cromwell considera că libertatea religioasă este extrem de valoroasă deoarece ea îi oferea avantajul de a avea în serviciul său oșteni valoroși ce erau, din punct de vedere religios, încadrați în toate curentele puritane. Fiecare membru al Armatei Noului Model considera că rolul acestei armate în istorie este fixat de însuși Dumnezeu, deoarece războiul pe carea trebuia să-l ducă această armată urma să fie o cruciadă a purității (puritană) îndrepatată împotriva dușmanilor neprihănirii.

Creșterea numărului de succese ale armatei Parlamentului i se pot atribui în mare măsură abilităților extraordinare ale lui Oliver Cromwell. Preocuparea lui era aceea de avea o armată de sfinți „oameni ai spiritului”. Doar în așa fel puteu să opună rezistență fiilor gentelmenilor, ce luptau pentru rege. Pentru Cromwell nici statutul social și nici cel religios nu constituia o piedică în alegerea colaboratorilor. De multe ori Cromwell a fost acuzat că oamenii săi se asociau cu browniștii, anabaptiștii, în special cu persoane care erau considerate ca fiind inferioare în ce privește statutul lor. Se povestește că atunci când un ofițer presbiterian s-a ridicat împotriva unuia anabaptist, Cromwell ar fi spus: „Domnule, statul în alegerea oamenilor care să-l servească nu se interesează de opiniile lor (religioase); faptul că slujesc cu credincioșie este suficient.” Cromwell, după cum s-a arătat deja, era un independent stăpânit de idealul varietății..

Cromwell și-a organizat regimentele ca pe niște biserici congregaționale, slujite de către capelani congregaționaliști. O adunare a ofițerilor decurgea în mod democratic și era atât o întâlnire pentru dezbatere a problemelor curente cât și o adunare de rugăciune. De asemenea limbajul Cromwell era unul religios, el folosea o mulțime de referințele din Vechiul Testament deoarece el considera că întregul concept al Sfântului Așezământ (Holy Cmmonwealth) era adânc înrădăcinat în modelul Vechiului Israel. Vechiul Testament oferea baza pentru etica războiului sfânt iar toate victoriile din acest război, Cromwell i le atribuia Domnului, Domnul fiind Acela care de fiecare dată i-a dat pe dușmani în mâna sa.

Într-un singur punct, toți membrii Parlamentului, atât presbiterienii cât și independenții nu doreau să fie deloc toleranți. Toți au suferit sub Laud, iar procesul acestuia mergea înainte fără nici o piedică. Camera Lorzilor a pronunțat sentința împotriva lui iar la 10 ianuarie 1645 el a fost decapitat.

În această perioadă presbiterienii dețineau majoritatea locurilor în Camera Comunelor și duceau o activitate intensă pentru întărirea sistemului presbiterian. În aceste condiții independenții nu aveau decât să aștepte pentru vremuri mai bune.

Armata Noului Model și-a început cariera în aprilie 1645. Începând cu această perioadă succesele armatei Parlamentului devin tot mai evidente și mai zdrobitoare. În bătălia de la Naseby, din 14 iunie, forțele regaliste au suferit o mare înfrângere, însă cel mai rău lucru pentru Carol a fost pierderea întregii sale corespondențe, din care ieșeau la iveală intrigile sale în scopul aducerii pe teritoriu englez a aliaților săi: francezii și irlandezii. Acest fapt a fost unul determinant pentru Parlament în privința hotărârii sale de a continua lupta. Astfel în 18 iunie armatele regaliste au suferit încă alte două înfrângeri din partea trupelor lui Fairfax, iar pe data de 10 septembrie, lordul-generalul a reușit să ocupe și Bristol-ul, a cărei garnizoană condusă de către Rupert a capitulat. În această situație Carol și-a îndrepat atenția spre ajutorul pe care Clanurile din nordul Scoției i l-ar putea da. Marchizul de Montrose, din Highland, a atacat cu succes pe clanurile scoțiene din sud conduse de Marchizul de Argyle, obținând două victorii zdrobitoare. Carol și-a continuat marșul spre nord cu gând să-l întâlnească pe Montrose, însă o armată a Parlamentului condusă de generalul Poyntz l-a întâlnit și l-a înfrânt. În acest timp un corp de armată, desprins din trupele scoțiene aflate în Anglia, condus de către David Leslie a reușit să-l înfrângă pe Montrose la Philiphaugh.

Deși susținătorii lui Carol, în acest context neprielnic pentru dânsul, pledau pentru pace, el în continuare susținea că adânca sa conștiință nu-i permite să accepte orice condiție din partea rebelilor și de asemenea mereu afirma că nu dorea că Biserica Angliei să fie predată în mâinile lor.

La începutul anului 1646 războiul civil era pe terminate. La 14 Mai 1646 armata lui Carol din partea de vest s-a predat lui Fairfax în Cornwall, iar în aceeși lună ultimile forțe care încă mai luptau pentru rege au fost zdrobite. Multe fortărețe încă mai aparțineau regaliștilor, dar căderea lor, în acest context era doar o chestiune de timp. Carol, aflat din nou în Oxford, trebuia să aleagă cui urma să se predea. El a ales să se predea scoțienilor, a căror armată se afla lângă Newark. Se pare că a luat în considerare faptul că scoțienii îl vor repune din nou pe tron fără a insista prea mult asupra unor condiții prea stricte, fapt ce i-ar permite să redobândească controlul asupra Angliei și mai apoi, bazându-se, pe o armată puternică să zdrobească independența Scoției. Scoțienii, pe de altă parte, s-au gândit că odată ce Carol a ales să se predea lor, el trebuie, spre binele său, să accepte stabilirea presbiterianismului în Anglia, fapt ce însemna că partidul presbiterienilor va fi stăpân în Anglia. Pe data de 5 Mai 1646 Carol s-a predat scoțienilor. Refuzînd să accepte propunerea scoțienilor de acceptare a presbiterianismului, el a fost închis în Newcastle și tratat ca un preizonier.

La sfârșitul anului 1645 și începutul anului 1646, în Anglia, tocmai s-au organizat alegeri pentru ocuparea locurilor eliberate de către regaliști în Camera Comunelor. Chiar dacă în urma alegerilor mulți ofițeri idepedenți au fost aleși, totuși presbiterienii se aflau încă în majoritate în această cameră a Parlamentului.

La 14 iulie, o propunere de pace i-a fost înaintată lui Carol din partea Parlamentului și a Scoțienilor. El trebuia să predea controlul aupra milițiilor pentru un timp de 30 ani, să se supună termenilor Legământului, acceptând presbiterianismul în biserică. Carol, în corespondența sa cu regina, s-a aratat mai degrabă gata să abandoneze milițiile în mâna Parlamentului, decât să renunțe la episcopat. În octombrie, regele a înaintat de asemenea o propunere Parlamentului, în care el promitea că în cazul în care i se va dărui din nou puterea, va restabili presbiterianismul pentru 3 ani, timp în care viitoarea formă de organizare a bisericii va fi luată în discuție în mod public. Această propunere nefiind însoțită de nici un anagajament prin care el se arăta gata să renunțe la episcopat s-a considerat că planul real al regelui era acela de a reinstaura sistemul episcopal atunci când perioada celor trei ani s-ar fi încheiat, iar presbiterienii ar fi fost prinși la mijloc prin intermediul acestui șiretlic.

Scoțienii, nemulțumiți de refuzul regelui în a accepta planul lor, au început să-și deschidă urechile unei oferte, venite din partea Parlamentului Englez, de a fi plătiți pentru asistența lor , iar apoi să părăsească Anglia, lăsându-l pe rege în mâinile lor. Încă o dată scoțienii l-au rugat pe rege să accepte presbiterianismul, asigurându-l că dacă o va face ar fi gata să lupte pentru el până la ultimul om. Carol refuzând ofeta lor a lăsat cale liberă acceptării ofertei englezilor, și astfel ei au luat banii, iar la 30 ianuarie, 1647, s-au întors înapoi în Scoția, lăsându-l pe Carol în mâinile comisionarilor Parlamentului englez, care l-au ținut în captivitate la Holmby House, în Northamptoshire.

2.2.2. A doua etapă a războiului civil 1647-1649

2.2.2.1.Captivitatea regelui

Liderii presbiterienilor chiar înainte de sfârșitul lui Ianuarie au acceptat propunerea ilizorie a lui Carol, cu privire la cei trei ani de presbiterianism. Pentru a pute negocia cu dânsul ei i-au dat permisiunea regelui să vină în Londra sau în împrejurimile ei pentru a putea purta negocieri. Fiindcă lor le era acum mult mai mult frică de armată decât de rege s-au gândit că acum ar fi momentul să fie nu doar mai toleranți față de noile gupări religioase apărute ci și să adopte o formă de conducere a țării mult mai democratică.

2.2.2.2. Conflictul dintre armată (dominată de congregaționalișiti și levelleri) și parlament (dominat de prezbiterieni )

În mai 1647, Camera Comunelor a votat o lege prin care era menținut în Anglia doar un mic corp de armată format din cavalerie și doar infanteria necesară pentru paza garnizoanelor. Odată cu dizolvarea regimentelor de infanterie parlamentarii permiteau, prin lege, posibilitatea ca soldații eliberați să se înscrie ca voluntari pentru serviciul militar în Irlanda. Cavaleriei din Anglia, Fairfax urma să-i fie general. Nici un alt ofițer cu un rang mai mare decât cel de colonel nu-i putea să-i fie lui Fairfax subaltern. Prin această prevedere oponenții lui Cromwell din Parlament aveau acum posibilitatea să-l înlăture din poziția sa pe care o deținea în armată. Toate aceste măsuri prin care se încerca limitarea puterii armatei au creat doar în câteva săptămâni o situație conflictuală între Parlament și armată. Soldații s-au organizat, alegându-și reprezentanți care să analizeze lucrurile cu privire la situația lor prezentă.

Armata era alcătuită în această perioadă din cogregaționaliști și levelleri. Levellerii, după cum sugerează și numele lor, era egalitarieni în toate privințele, adesea sunt priviți ca primii democrați. Ei cereau drept de vot pentru toți bărbații adulți. Nu se exprimau în mod explicit ca fiind republicani, însă doreau ca supremația în stat s-o aibă Parlamentul. Ei îl acceptau pe monarh (nu neapărat), însă doar ca pe un garant al statului constituțional.

Poziția lui Cromwell în timpul acestor săptămâni era una foarte delicată. El era de susținătorul nu doar al cerințele soldațiilor pentru a fi plătiți pentru toate serviciile aduse, ci și al acelora care cereau toleranță religioasă. De asemenea, Cromwell credea că este un lucru rău ca armata să se revolte împotriva instituțiilor civile ale statului, iar ca ofițer și membru al Camerei Comunelor, el a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a evita această catastrofă. În mai, 1647, alături de alți comisionari el a încercat să realizeze o reconciliere între armată și Parlament. În această muncă aproape că reușise să facă un pas înainte, dar Parlamentul a încercat încă o dată să dizolve armata, fără ca să mai facă nici o concesie. Soldații aflând că doar o mică parte din serviciul lor urma să fie plătit au refuzat orice dialog cu parlamentul, și astfel la sfârșitul lui mai situația era foarte confuză. 358

Parlamentul primind un răspuns favorabil din partea regelui, în urma negocierilor cu el, a început un set de tratative cu ambasadorul francez și cu scoțienii pentru o invazie în Anglia pentru a-l repune în drepturi pe rege. În acest timp Carol trebuia să fie eliberat din captivitate pentru a fi protejat de armată.

Toate aceste planuri i-au fost făcute de cunoscut lui Cromwell, și pentru a-i ține pe scoțieni și presbiterieni departe de rege, l-a trimis pe Cornet Joyse, cu o unitate de cavalerie, la Holmby pentru a-l duce pe rege în siguranță la Newmarket. 358

Parlamentul, nemulțumit de această acțiune îndrăznească, a început să strângă trupe în Londra și să organizeze unitățile înarmate din oraș, excuzându-i pe toți independenții din vreo funcție de conducere. Londra era presbiteriană la fel cum era majoritatea celor din Parlament. În aceste condiții speakerii celor două camere ale Parlamentului, împreună cu membrii independenții ai săi, au părăsit londra cerând protecția armatei, iar persbiterienii rămași în oraș s-au arătat în o opune rezistență armatei prin forță. În aceste condiții, armata și-a luat sarcina de a limita libertățile Parlamentului, și astfel pe data de 7 august 1647, a ocupat Westminster-ul și Turnul, unsprezece membrii presbiterieni ai parlamentului căutându-și refugiul pe continent. 358

Între timp Cromwell a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a găsi o cale de înțelegere cu Carol. O schemă constituțională de organizare a statului i-a fost înaintată regelui în numele armatei. De asemena, pe tărâm religioas, ei cereau libertate religioasă pentru toți, cu excepția romano-catolicilor, și eliminnarea oricăror penalități pentru aceaia care aveau obiecții împotriva sistemului episcopal și presbiterian. Nici regele și nici Parlamentul nu a fost gata să accepte asceastă propunere, iar cu fiecare zi care trecea regele devenea tot mai ostil față de Cromwell. Regele nu s-a reținut doar la vorbe, ci a intrat în negocieri cu scoțienii, care au făcut parte din comitetul celor două regate, pentru a le cere ajutorul. Reprezentanții armatei au propus o constituție și mai democratică decât cea înaintată de Cromwell sub numele de Înțelegerea poporului. De asemenea unii soldați și ofețeri înaintau ideea că regele ar trebui să fie adus în fața justiției, pentru ca să răspundă de atrocitățiile din timpul războiului pe care el însuși l-a început. În acest contex revoluționar, la 11 noiembrie, Carol, conștient de pericolul care îl păștea, a fugit pe insula Wight, crezând că de aici va putea sț-și hotărască singur soarta după cum va voi. Oricum el era deținut în castelul Carisbrooke, unde era tratat mai mult ca un prizonier.359

Cromwell auzind de comploturile lui Carol ar enunțat la orice gând de a reinstaura monarhia cu ajutorul lui Carol I.

2.2.2.3. Alianța scoțienilor cu regele și înfrângerea lor la Breston de către Cromwell

La 26 decembrie 1647, Carol a ajuns la o înțelegere (angajament) cu trimișii scoțieni. Cu condiția ca să-i fie respectată forma de închinare, conformă cu Cartea de Rugăciune, el și-a dat acordul să fie instaurat prebiterianismul, în Anglia, pentru o durată de trei ani și a acceptat condiția de suprima toate ereziile. Astfel armata scoțiană urma să invadeze Anglia pentru a garanta restaurarea puterii regelui și alegerea unui nou parlament după ce actualul urma să fie dizolvat. Parlamentul Englez neștiind despre acest angajament și aflând că regele a refuzat să le accepte condițiile, la 17 ianuarie 1648, a declarat, printr-un act votat că nu va mai înainta regelui nici o propunere.

La 12 august 1648 Cromwell, după ce a înfrânt o insurecție izbucnită în Țara Galilor, a reușit, după trei zile de luptă, să înfrângă armata scoțiană ce era condusă de către ducele de Hamilton.

Armata și-a pierdut toată răbadarea față de rege și Parlament. În timp ce Cromwell se lupta cu scoțienii, Parlamentul a aprobat o ordonanță prin care erau suprimate toate erziile și de asemenea a început o serie de alte negocieri cu regele cunoscute în istorie sub numele de Negocierile de la Newport. Dar regele doar se juga de-a negociatul, încercând să câștice astfel timp, până va putea să scape și să oțină ajutor din partea Irlandei și de pe continent. În aceste condiții liderii armatei și armata au ajuns la concluzia că nu va putea fi instaurat nici un guvernământ în Anglia până când nu va oprit acest joc a lui Carol și au cerut ca regele să fie adus în fața justiției. La 1 decembrie autoritățile militare l-au mutat pe Carol din castelul Carisbroke la castelul Hurst, de unde nimeni nu-l mai putea scăpa.

2.2.2.5. Excluderea prezbiterienilor din parlament (decembrie 1649)

Pe data de 5 decembrie 1648 Camera Comunelor a declarat reconcilierea cu regele. La 6 decembrie o companie de soldați aflați sub comanda colonelului Pride i-a exclus din Parlament pe toți acei membrii care se situau de partea regelui. 360

2.2.2.4.Condamnarea și executarea lui Carol I ian.1649

La 1 ianuarie 1649, Camera Comunelor a propus întrunirea Înaltei Curți de Justiție pentru judecarea lui Carol, dar Camera lorzilor a refuzat să participe la această acțiune. În această situație, Camera Comunelor (4 ianuarie) a declarat că odată ce ea reprezintă poporul, poporul fiind, cu consimțământul lui Dumnezeu, sursa oricărei puteri juste, și fiind aleasă de către popor, forma puterea puterea supremă în Anglia, neavând nevoie de Camera Lorzilor sau de rege. În consecință, pe 6 ianuarie 1648, o Curte de justiție specială a fost constituită a fost constituită de către mutilata Cameră a Comunelor pentru a-l judeca pe rege. La 19 Ianuarie, Carol I a fost adus la Wesminster în fața tribunalului. Acuzat de înaltă trădare, el a fost condamnat la moarte, iar pe 30 Ianuarie, el a fost executat prin decapitare chiar în fața propriului său palat la Whitehall.361

Politica religioasă a parlamentului lung între 1643-1648

Abolirea episcopatului

Prima acțiune a Parlamentului lung, pe cale bisericească, a fost aceea de a aboli sistemul de conducere episcopal. Această măsură a fost luată chiar în prima parte a anului 1643. Prin aceast act mai mult de două mii de clerici regaliști episcopalieni și-au pierdut locurile, toată ierarhia de tip episcopal fiind dărâmată.

Adunarea de la Westminster 1643

Datorită situației dificile în care se afla armata Parlamentului, în august 1643, trimiși englezi au mers în Scoția, la Edinburgh, pentru a negocia o alianță. În urma negocierilor s-a încheiat un tratat între cele două națiuni, numit Liga Solemnă sau legământul Solemn – cunoscut în Anglia de obicei cu numele de Legământ. Scoțienii doreau ca Anglia să se dedice „reformării religiei în Biserica Angliei după exemplul celor mai reformate biserici”, cu alte cuvinte după sistemul presbiterian. Imediat legământul a fost aprobat de către Camera Comunelor pentru a putea fi pus în aplicare. Pentru a primi asistenteță în implementarea acestui nou sistem de organizare a bisericii, Parlamentul a convocat o adunare, cunoscută sub numele de Adunarea de Wesminster, formată din 121 de clerici și 30 de laici în data de 1 iulie 1643. Marea majoritate a membrilor adunării de la Wesminster o forma puritenii presbiterieni, dar pe lângă aceștia se aflau și câțiva congregaționațiști și episcopalieni. Scopul acesteia era implenta sistemul presbiterian și de a uniformiza doctrina, disciplina și închinarea în bisericile din regatele Angliei, Scoției și Irlandei. Ea nu a vea putere legislativă ci ea avea datoria să „vindece și clarificie doctrina de orice falsitate” să sfătuiască Parlamentul în privința, „liturghiei, disciplinei și guvernării Bisericii Angliei” și asupra modalităților prin care sistemul presbiterian să poată fii implementat în Anglia. (Adunarea a fost unanimă în poziția sa calvinistă, respingând arminianismul.) Legalizarea presbiterianismului în Anglia a însemnat pe de altă parte persecuția tuturor acelora care susțineau vechiul sistem anglican.

Alianța cu scoțienii incluși în elaborarea crezului și organizarea bisericii naționale

Legământul solemn a făcut posibil ca un număr destul de mare de teologi scoțieni (Gillespie, Henderson, Baillie, Rutherford, Edwards) să se numere printre membrii Adunării de la Westminster. Ei nu au avut drept de vot dar au avut o participare activă în elaborarea Îndrumarului pentru închinăciune presbiterian și a pozițiilor doctrinare ce urmau au fost adoptate de către parlamentele celor două națiuni.

Îndrumarul pentru închinăciune prezbiterian 1644- acceptat în comun de Parlamentele Angliei și Scoției

În anul 1644 Adunarea de la Wesminster a prezentat Parlamentului spre aprobare Îndrumarul pentru închinăciune și un sistem, într-adevăr presbiterian, de guvernare a bisericii. În ianuarie 1644 a înlăturat Carte comună de rugăciune și a introdus Îndrumarul pentru închinăciune, care era un ghid destul detaliat pentru închinarea bisericească. Prin el se încerca stabilirea unui echilibru între liturghia prescrisă și rugăciunea spontană.

Organizarea prezbiteriană a bisericii naționale 1645-1648

La început Parlamentul a eziat în a instituționaliza sistemul presbiterian de guvernare a bisericii, dar în final acest model a fost acceptat (1646-1647), însă implementarea acestuia s-a făcut într-un mod imperfect.

Confesiunea de la Westminster 1646-1648

Următorul pas făcut de către Adunarea de la Wesminster, după publicarea Îndrumarulului pentru închinăciune, a fost acela de a emite o mărturiisire de credință. Astfel, în anul 1646, Parlamentului i-a fost înaintat spre aprobare o mărturisire de credință după model presbiterian care este cunoscută sub numele de Mărturisirea de credință sau Confesiunea de la Wesminster. Adoptată și de către adunarea Generală a Scoției la 27 august 1647, ea a rămas rămas ca regula fundamentală de credință a presbiterianismului scoțian și american. Parlamentul englez a refuzat să o aprobe până în iunie 1648, nu înainte de a-i fi adus câteva modificări în unele secțiuni.

Confesiunea de la Westminster nu este altceva decât o prezentare sistematică a calvinismului. Privită la modul general, ea urmează în de aproape modelul clorlalte mărturisiri de creință de pe continent. În chestiunea decretelor divine, Confesiunea de la Westminster este infralapsarianistă. Ea pune afirmă proveniența păcatului original din fapta primilor părinți și pune accent pe un așa numit „legământ al faptelor” și pe unul al harului. Astfel, Adam este privit ca reprezentantul rasei umane, căruia Dumnezeu i-a făcut o promisiune definită, în care au fost incluși urmașii săi, și de care el nu a beneficiat prin neascultare, în aceeași situație fiind însă și toți descendenții săi. Dumnezeu a oferit omului un nou legământ al harului prin Hristos. Păcatul este văzut ca fiind un lucru ce derivă din însăși voința omului de care el însuși se face vinovat. O altă caracteristică a acestei mărturisiri este faptul că accentuuează celebrarea Sabatului, fapt ce se înscrie perfect în viziunea puritană asupra acestei zile.

Confesiunea de la Westminster, în forma sa originală, declară, pe de altă parte, un important principiu al libertății religioase acela că „Dumnezeu singur este Domnul conștiinței”, dar deasemnea ea afirmă că ereticii periculoți „pot fi chemați, fără să se încalce această lege, să de socoteală de crezul lor și să se acționeze împotriva lor prin cenzura pe care biserica trebuie să le-o aplice și prin puetre magistrațiilor civili. Prin aceată ultimă afirmație este rezervat, într-un mod foarte clar, dreptul și datoria magistraților de a „păstra unitatea și pacea în biserică”, să nimicească „toate blasfemiile și erziile”, să prevină „toate abuzurile din închinare și disciplină” și pentru acest lucru „să convoace sinoadele”.

Catehismul lung și catehismul scurt 1647

Un al rezultat al muncii acestei adunări bisericești a fost realizarea în anul 1647 a două catehisme: unul lung și unul scurt. Ele de asemenea urmăreau linia calvinsită fixată prin Confesiunea de la Westminster și erau o expunere mai sumară a crezului persbiterian.

3. LUPTELE RELIGIOASE ÎN PERIOADA INTERREGNULUI 1649 – 1660

În continuare Parlamentul continua să creadă că încă puterea de a regenera Anglia se afla în mâinile sale. Camera Comunelor a declarat Anglia un Commonwealth, „fără rege și Camera Lorzilor”, și și-a luat numele de Parlamet pentru ea însăși. Ea a înființat Consiliul de Stat format din 41 de persoane, instituție ce era împuternicită cu puterea executivă și care urma să fie reînnoit anual. Majoritatea membrilor a acestui Consiliu erau membrii ai Parlamentului. Un asemenea aranjament al Parlamentului nu a rezistat decât foarte puțin timp, nefiind acceptat de victorioasa armată. În final Parlamentul a fost dizolvat de către Cromwell, 1651, el devenind unicul conducător al Angliei, sub numele de Lord Protector.

Mișcarea comunist creștină a diggerilor 1649-1650, înnăbușită de Cromwell

În anul 1649, mișcarea radicală de stânga a diggerilor s-a desprins din cea a levellerilor sub conducerea lui Gerrard Winstanley. Aceștia propovăduiau un coletivism comunist radicalizat. Digerii, adevăreții levelleri, după cum se intitulau ei, au acupat George2s Hill (Dealul lui George) de lângă Cobham, Surrey, și au întemeiat prima fermă de tip colectivist comunist.

În anul 1650, autorițile locale, cu sprijinul lui Cromwell, au închis această fermă și l-au expulzat pe Winstaley și partizanii săi, mișcarea diggerilor fiind înăbușită. Urmașii acesteia s-au debarasat de orice nunanță politică și au format o mișcare pur religioasă de doctrină panteistă.

Cucerirea Irlandei 1649-1652, Scoției 1650 și infrângerea Olandei 1651-1652 de către Cromwell

După executarea regelui Carol I, Carol II a fost proclamat ca rege în Irlanda. Ormond, locotenentul lui Carol I, el însuși un protestant, având acum o armată sub conducerea sa, formată din irlandezi catolici și protestanți regaliști englezi, spera să zdrobească Commonwealth-ul atât în Anglia cât și în Irlanda. Pentru cromwell o asemenea situație era de netolerat, și a hotărât cucerirea Irlandei. La 15 August el a acostat la dublin. La 11 Septembrie el zdrobit Drogheda, trecând prin ascuțișul sabiei peste 2000 de oameni. Bătăliei de la Drogheda i-a urmat cea de la Wexford care de asemenea a câștigat-o Cromwell. Curând oraș după oraș a început să se predea. În primăvara lui 1650 Cromwell a părăsit Anglia, dar cucerirea Irlandei a continuat, iar 1650 războiul a ajuns la sfârșit. 362

La 26 iunie 1650, Carol II a ajuns în Scoția unde pe baza angajamentului său că va fi un rege prebiterian, a găsit întregul sprijin al națiunii pentru a se proclama rege. Fairfax a pus la îndoială legalitatea dorinței lui Cromwell de a interveni și alunga de pe tronul acestei țări pe rege, deoarece el considera că este dreptul scoțienilor de a-și alege forma de guvernământ. Cromwell era însă conștient de faptul că odată ce Carol II a ajuns pe tronul Scoției va fi foarte ușor pentru el să invadeze Anglia, sprijinit de supușii săi, și să impună Angliei monarhia. Cromwell numit general, în locul lui Fairfax, a invadat Scoția și a reușit să ocupe Edinburgh, dar a fost nevoit să se retragă la Dunbar pentru a-și salva oamenii de la înfometare. Pe 3 septembrie 1650, din nou a reușit să ocupe capitala Scoției care i s-a predat. În august 1651 liderii armatei scoțiene, împreună cu Carol al II-lea, au hotărât să invadeze Anglia, sperând că vor da tonul unei insurecții împotriva lui Cromwell. Acest plan al scoțienilor nu a reușit, deoarece Cromwell îi urmărea pe scoțieni îndeaproape, iar acest fapt a fost un suficient îndemn la reținere pentru englezii ce simpatizau cu Carol al II-lea. Pe 3 septembrie 1651, la Worchester, Cromwell le-a pricinuit scoțienilor o înfrângere cumplită. Toți cei care nu au căzut în luptă au fost luați prizonieri, iar dintre aceștie mulți au fost duși ca sclavi în Barbados. Carol al Iilea reușit să fugă în Anglia. Această bătălie a fost ultima încleștare armată pe teritoriul Angliei.

Încă de pe vremea lui Iacob I a existat o rivalitate comercială între Anglia și Republica Olandeză cu manifestări mai mult sau mai puțin accentuate. În 1648, Spania a recunoscut independența Olandei, iar în același an perin Pacea de la Westphalia războiul de 30 de ani s-a încheiat. Conducătorul Olandei, William al II-lea – ginerele lui Carol I – a murit în 1650, iar această funcție a fost abolită. Conducerea Republicii Olandeze a fost preluată de către comercianții din provincia Holland, în care erau situate marile porturi Amsterdam și Rotterdam. Astfel în mâinile olandezilor a trecut întregul transport comercial al Europei. În 1651 Parlamentul englez a votat Actul Navigației pentru a pune capăt acestei situații. Prin acest act doar vaselor englezești le era permis importul de bunuri pentru Anglia, fiind exceptate acele vase care aparțineau acelor țări în care bunuriele au fost fabricate. Războiul nu a putut fi evitat și s-a terminat cu victoria enlezilor în 1653.365

Protectoratul lui Cromwell 1653-1658

La 16 decembrie 1653, un document constituțional, cunoscut ca „Instrumentul Guvernării” a fost emis de susținătorii lui Cromwell, prin care el a fost numit Lord Protector al Angliei, titlu echivalent cu acela de regent. Îndatoriile protectoului, prevăzute de aceast document, erau asemănătoare cu acele ale unui rege.De asemenea era prevăzută funcționarea unui Parlament, format dintr-o singură cameră, care trebuia să se întrunească o dată la trei ani. Toși cei care au fost de partea monarhiei fiind excluși. Protectorul avea la dizpoziția sa suficienți bani să plătească armata, marina și să susțină financiar principalele cheltuieli ale guvernului, însă orice sumă ce trecea peste cea alocată făcea obiectul aprobării guivernului. Parlamentul trebuia să voteze noi legi asupra cărora protectorul nu avea nici un drept de veto, singurul său drept fiind acela de a-și spune părerea. Linia legală pe care care trebuia s-o urmărească legislativul era cea stipulată în actul fundamental, și nu se puteau enunța legi contrare prevederilor din acest document. Puterea exucutivă a protectorului era restrânsă prin funcționarea unui Consiliu de Stat, a cărui membri nu putea fi demiși după cum era pe vremea monarhiei. Primii membri au fost numiți prin actul constituțional pe viață. Atunci când apăreau locuri vacante, parlamentul trebuia să numească 6 persoane dintre care Protectorul avea dreptul să aleagă pe cea mai potrivită pentru funcția ce îi revenea. Fără consensul acestui Consiliu de Stat, Protectorul nu avea dreptul să ia nici o măsură importantă. Prin această măsură, deși puterea Parlamentului era limitată, i se dădea Consiliului de Stat un control real asupra Protectorului pentru a se preveni orice abuz și formă de absolutism. 367

Pe data de 3 septembrie 1654 primul Parlament al protectoratului s-a întrunit. Consensul nu s-a regăsit în relațiile dintre acesta și Lordul Protector, iar ca o consecință directă a acestui fapt, Cromwell a dizolvat Parlamentul la 22 ianuarie 1655. De asemenea, în urma situației agitate din țară, a abandonat orice pretenție cu privire la o guvernare constituțională și a împărțit țara în 11 districte militare, în fruntea cărora a instituit un general, ce avea puteri arbitrare în privința menținerii ordinii, astfel instituindu-se un adevărat regim dictatorial militar. Pe data de 27 noiembrie 1655, Cromwell, temându-se de regaliști, a ordonat oprimarea închinării particulare după Cartea comună de rugăciune, lovind în mod direct în cei mai periculoși oponenți ai regimului său, eiscopalienii devotați. De asemenea aprobat și a recomandat generalilor să să suprime viciurile și imoralitatea, prin aruncarea în închisoare a persoanelor a căror viață era în dezordine.

În politica sa externă el făcut dovada unei extreme tenacități. A reușit să zdrobească puterea Spaniei, făcând ca Anglia să dobândească controlul asupra mărilor.369-371

La 3 septembrie 1658, Cromwell și-a găsit odihna de veci, stingându-se din viață.

3.3.1. Dictatură politică și toleranță religioasă

Deși politica lui Cromwell a fost una dictatorială, el a fost un campion al toleranței religioase, chiar dacă episcopalienii și catolicii erau exluși. Cromwel a abandonat biserica de stat în schimbul unei religii creștine naționale ce se sprijinea pe trei stâlpi: presbiterienii, independenții și baptiștii. Aceste trei curente religioase se bucurau libertate și mereu Cromwell a căutat să le sprijine. (Interesant este faptul că și unii puritani episcopalieni se bucurau de libertate în închinare din partea regimului condus de Cromwell.) Lordul Protector era tolerant și credea în diversitatea formelor de manifestare și închinare. Catolicilor, episcopalienilor și unitarienilor nu le era permisă închinarea publică, dar ei nu erau persecutați. Qukerii, de asemenea, se bucurau de libertate în închinare, Cromwell dovedind un mare respect față de George Fox, fondatorul acestei mișcări. O altă dovadă a tolteranței de care a dat Cromwell a fost faptul că după 400 de ani evreilor le-a fost permis din nou să pășească pe tărâmul Angliei unde li s-a permis să ducă o viață comunitară ce se bucura de toate libertățile.

Reprimirea evreilor în Anglia 1656

Cromwell, prin acțiunile sale pe tărâmul religios, a făcut dovada spiritului său tolerant. După aproape 400 de ani, în anul 1656, el a repermis evreilor să revină în Anglia, permițându-le să ducă o viață comunitară liberă de orice opresiune. De asemenea lor le-a permis să deschidă sinagogi în care se puteau închina în mod liber fără nici interdicție cu temei religios.

Intoleranță numai față de anglicanii regaliști, catolici, levelleri și diggeri

Citirea publică a Cărții comune de rugăciune a fost interzisă prin lege. Pastorii anglicani regaliști adesa au avut parte de un regim ostil. Mulți dintre ei au fost eliberați din slujbele pe care le dețineau iar în locul lor au fost promovați niște bărbați care aveau datoria să vecheze la curția doctrinei și la ducerea unei vieți curate nealterată de către nici un viciu.

Pe lângă anglicanii regaliști, cei care au avut parte de un tratament ostil au fost catolicii. În Anglia ei au fost interziști. Biserica carolică nu a fost interzisă doar în Anglia, ci reprezentanții acestei biserici, dar și membrii ei din Irlanda au simțit de asemenea intoleranța noilor autorități, după cucerirea țării de către Cromwell.

Levellerii, după cum sugerează și numele lor, era o mișcare politicăce propovăduia egalitarismul în toate privințele și adesea sunt priviți ca primii democrați. Ei cereau drept de vot pentru toți bărbații adulți. Nu se exprimau în mod explicit ca fiind republicani, însă doreau ca supremația în stat s-o aibă Parlamentul. Ei îl acceptau monarhia, însă doar ca pe un garanție al statului constituțional.

Ei cereau instituirea unui stat democratic și liberatate în competiția dintre forțele politice ale țării, deoarece ei considerau că mitul unității sociale era imposibil de susținut. Cereau un stat în care opinia minorității să fie tolerată (o piață liberă a ideilor)– deoarece – mâine – sau la viitoarele alegeri – reprezentanții acestei facțiuni vor deveni majoritari, iar această oportunitate trebuia trebuia să le fie dăruită tuturor. O democrație nu face apel la dreptul divin în sancționarea guvernului său, ci în privința aceasta ea se bazează doar utilitaismul public și preferința publicului. Un asemenea crez îl aveau toți cei care doreau tolerață religioasă și o completă separare a bisericii față de stat.

Mișcarea levelerilor a apărut în timpul anului 1647, iar cea mai puternică influență a avut-o între anii 1647-1650. După anul 1650 a trebuit să se angajeze într-o luptă intensă pentru a-și menține existența. Cea mai puternică influență a avut-o în armată și între unii cetățeni ai Londrei. Ca mișcare religioasă ea și-a găsit o mare susținerea în mediul urban, în cadrul clasei de mijloc literate (dar nu educată).

Cel mai cunoscut lider al său a fost John Lilburne (1614-1657), cel mai tânăr fiu al unei mici familii din districtul Durham. În jurul anului 1630 el a activat în Londra în comerțul cu haine. John Lilburne a fost închis în timpul regimului laudian pentru diastribuirea de tractate presbiteriene, iar această încarcerare i-a radicalizat opiniile. Eliberat de către Parlamentul cel Lung, el a activat în armata Parlamentului, împotriva forțelor regaliste. În anul 1645 el a demisionat din armată, deoarce ca separtist, a considerat de neacceptat legământul solemn încheiat cu scoțienii. Începând din acest an el a devenit susținătorul unor idei de stânga.

Ca scriitor de pamflete și orator el a făcut dovada capacității sale de a capta atenția publică și de a face presiuni asupra liderilor politici în luarea unor decizii politice.În organizarea demonstrațiilor demostraților, a suporterilor săi și în înaintarea petițiilor el nu avea egal. Astfel a devenit contestat de către majoritatea conservatoate dar adorat de către minoritatea vociferantă.

Samuel Oats, unul dintre liderii Baptiștilor generali, a fost de asemenea implicat în mișcarea levellerilor. Activ ca evanghelist baptist în East Midlans, între 1647-1648, el a avut necazuri din partea autorităților deoarece a distribuit copii ale The Agreement of the People, un manifest leveller ce descria experiența sectară a legământului bisericesc. Thomas Lambe a organizat o mișcare de sprijin a petiției levellerilor din primăvara anului 1647, iar Jermias Ives, pastor al congregației baptiștilor generali din Old Jewry,de asemene tot din capitală, a fost întemnițat în toamnă pentru aceași activitate. Aceștia au fost doar câțiva dintre liderii mișcării levelerilor, printre ei mai putânt fii numărați Edwrd Barber și Henry Denne. Insurecția promovată de către levelleri a fost repede suprimată de către Cromwell, insurgenții predându-se fără lupte trupelor sale.

În perspectiva schimbărilor constituționale drastice, dintre anii 1640 și 1650 – supremația Parlamentului, înlăturarea sistemului episcopal, abolirea ân 1649 a monarhiei și declararea republicii – multe dintre cererile levellerilor erau nerealiste și nu se potriveau situației sociale, politice și economice în care se afla Anglia anilor 40. Ca o ironie a soartei, chiar dacă ei ar fi avut succes ei imediat ar fi pierdut puterea, în urma unor alegeri libere la care ar fi participat toți bărbații englezi, care se pare că ar fi votat pentru reîntoarcerea regaliștiloe, și restabilirea status quo-ului dinainte război, deoarece marea majoritate a țăranilor era formată din țărani, iar ei erau o clasă socială profund nerevoluționară. În urma îngrădirii activităților lor dar și ca efect al contextului social, politic și economic, în jurul anului 1650 ei au suferit un puternic declin.

În anul 1649, mișcarea radicală a diggerilor s-a desprins din cea a levellerilor sub conducerea lui Gerrard Winstanley. Digerii, adevăreții levelleri, dipă cum se intitulau ei, au acupat George2s Hill (Dealul lui George) de lângă Cobham, Surrey, și au întemeiat prima fermă de tip colectivist comunist.

Gerrard Winstanley a fost botezat ca credincios baptist în 1640 și nu se știe dacă era baptist general sau particular. În jurul anului 1648 el a devenit adept al panteismului mistic și s-a depărtat de uzul metaforic, simbolistic și figurativ al Scripturii acolo unde ere necesar. După părerea sa, „marea înțelepciune a creatorului a făcut cerul și pământul pentru a fi o comoară comună”, iar căderea omului a fost idendificată cu încercarea acestuia de connsidera pământul o propietate privată. De asemenea el considera că „odată ce fiecare persoană posedă rațiune acest fapt este suficient pentru a-și fii propriul său învățător… și astfel acea persoană nu are nevoie de o alta care să-i fie învățător.” Probabil această afirmație a cărei radicalism și individualism este de netăgăduit își găsește sursa în dezamăgirile determinate de nereușita experimentului de la George2s Hill.

În anul 1650, autorițile locale, cu sprijinul guvernului din Londra, au închis această fermă și l-au expulzat pe Winstaley și partizanii săi, mișcarea diggerilor debarasându-se de orice nunanță politică, rămânând o mișcare pur religioasă cu doctrină panteistă.

Interesant este faptul că Winstaley, odată cu restaurarea monarhiei în 1660, a trecut în dabăra quakerilor.

Mișcări religioase acceptate și active:

quakerii

Și qukerii, ca multe alte grupări religioase, au apărut pe scena religioasă engleză în timpul perioadei haotice a războiului civil și a Commonwealthului. Quakerrii au fost una dintre cele mai de succes grupări religioase din timpul războiului civil. În jurul anului 1660 ei numărau în jur 60.000 de membrii, fiind egali cu baptiștii și constituind 1% din populație. În Bristol cei o mie de quakeri constituiau 5,6% din populația orașului; în Westmorland, cei o mie de quakeri ai săi constituiau 3,3% populația regiunii; în Londra erau între opt și zece mii de qukeri, aceste cifre reprezentânt 1,5% din întreaga sa popolație. Din nici o regiune a țării nu lipseau adunările quakerilor. Unii istorici sunt de părere că frica de expansiuna rapidă a quakerilor a fost determinantă într-o oarecare măsură și a contribuit semnificativ la acceptul dat de opinia publică pentru restaurarea lui Carol II pe tronul Angliei, măsură cu totul și cu totul de neimaginat cu puțin timp în urmă.

Quakerii au lăsat de o parte doctrinele unei biserici organizate, și Biblia ca revelație unică și finală a voii lui Dumnezeu, și au adoptat doctrina luminii lăuntrice, prin care ei înțelegeau că Duhul Sfânt poate luminii lăuntrice, prin care înțelegeau că Duhul Sfânt poate da o cunoaștere a lui Dumnzeu imediată și directă, în afara Bibliei. Ei se asemănau cu montaniștii, dar tendințele lor mistice au fost din fericire echilibrate de seriozitate morală și de o puternică pasiune pentru acțiuni sociale. Doctrinele creștine erau înțelese într-o oarecare măsură metaforic, ceea ce era mai important era însă experiența interioară a credinciosului. „Adevătat lumină … consta … în primirea și în acceptul de a fi parte a existenței pline de viață a vieții eterne, prin reînoirea minții și a spiritului și prin includerea omului din lăuntru în această viață și lumină.” (Adevărata cruce nu este o bucată de lemn așezată în afara Ierusalimului ci putera lui Dumnezeu prin care Pavel era crucificat pentru lume.” Cea mai mare receptivitate a acestei grupări de către opinia publică a fost începând cu sfârșitul deceniului 50 al sec. XVII. Prin predicile lor, liderii quakerismului, încercau să ofere oamenilor o alternativă în fața biblicismului sec de care dădeau dovadă cele mai multe grupări, evidențiind potențialul religioas și spiritual cu care era înzestrat fiecare om. Quakerii a abordat o atitudine iconoclastă față de clădirile bisericilor, duminici, scoaterea pălăriilor la serviciul de închinare, calificarea universitară a lucrătorilor. Întâlnirile lor erau fie extatice (Termenul de quakers era o poreclă dată acestor oameni din cauza tremuratului lor sub puterea Duhului.), fie în liniște, dar niciodat formale sau ceremonioase. Înproprii lo ochi ei nu se vedeau quakeri ci prieteni. Închinarea lor se baza pe egalitarism. Acest egalitarism adesea era evidențiat de quakeri și în cadrul societății, prin refuzul de a-și scoate pălăriaîn fața superiorilor lor din cadrul societății și prin modul de adresare. De multe ori quakerii prin acest egalitarism și-au atras oprobiul publicului. Pe plan doctrina acest egalitarism a fost exprimat prin respingerea învățăturii calviniste.

Părintele acestei mișcări a fost George Fox. Lui i se atribuie un loc central ]n dezvoltarea acestei mișcări. George Fox se privea pe sine ca pe un om cu o ungera specială; tatăl lui fiind neprihănitul Cristos, iar mama sa „stânca martirilor”.

George Fox s-a născut în familia unui țesător și a fost ucenic la un pantofar care era și negustor de lână. Și-a început căutarea adevărului spiritual în anul 1643 când a fost provocat de doi puritani la o întrecere de băutură, în care cel ce se oprea primul urma să achite nota de plată. Dezcustat el a părăsit biserica, și abia în 1647 el a avut o experiență religioasă satifăcătoare care a pus capăt căutărilor lui. Atunci a devenit creștinismul pentru el un mod de viață, o experiență mistică în care omul putea veni direct la Dumnezeu. A început o carieră de predicator itinerant. Începând cu convertirea sa și până în anul 1652 el acălătorit din nordul țării și până în Penines și Westmorland predicând în fața fiecărei comunități întâlnite.

În anul 1652 un grup de adepți ai săi s-au organizat luându-și numele de Societatea Prietenilor. În 1652, Margaret Fell (1614-1702) din Swathmore Hall s-a convertit la quakerism, iar casa ei a devenit centru neoficial a acestei mișcări. (În anul 1669 Fox s-a căsătorit cu ea.)

Persecuția din partea autorităților autorităților, după restaurație, a făcut ca qukerii să caute noi reședințe în afara Angliei, iar America a constituit locul de refugiu al fiecărui quaker persecutat.

monarhiștii celei de-a cincea împărății

În contrast cu natura prepoderent seculară a levellilor, monarhismul celei de-a cincea împărății a fost o mișcare cu un caracter religios și politic. Cea din urmă a atins faza maximă în perioada când cea dintâi se stinsese, amândouă mișcările au primit sprijin din partea redicalilor religioși și de asemenea se poate spune că fiecare acestea a reprezentat o formă diferită de exprimare a aceluaiși lucru. Amândouă se considerau a fi călăuzite de către Duhul Sfânt, aveau ca țintă subminarea ordinii și ierarhiei sociale și a propietății private; probabil sub influența spiritului de Muenster.

În contrast cu levellerii care puneau un accent mult mai mare constituirea unui stat secular, monarhiștii celei de-a cincea împărății cereau instituirea unui stat religioas – chiar teocratic – guvernat de către sfinți.

Numele acestora este o referință directă la cele cinci împărății descrise în capitolul doi din cartea profetului Daniel. Comentatorii acestui pasaj interpertau ciudata statuie visată de către regele babilonian ca descriind o serie de 4 regate viitoare, fiecare înlocuind-o pe cea de dinainte. Al cincelea regat urma să fie piatra pe care a văzut-o împăratul în vis și care a zdrobit statuia. (Daniel 2: 31-45). Ei credeau că a doua venire a lui Cristos va fi după domnia de o mie de ani a sinților pe pământ. Astfel, se considera că profeția din Daniel și-a găsit împlinirea în evenimentele derulate pe parcursul războiului civil. Carol I se dovedise a fi „unul dintre cele zece coarne ale fiarei descrisă în Apoc. 17: 12-15” iar tuturor evenimentelor din viața regelui monarhiștii celei de-a cincea împărății au reușit să le găsească câte un corespondent eshatologico-apocaliptic.

Mișcarea monarhiștilor celei de-a cincea împărății s-au dezvoltat pe așteptările de tip milenist din prima jumătate a secolului XVII și implicit pe aștepatarea iminentă a celei de-a doua veniri a lui Cristos.

Imaginea tradițională a monarhiștilor celei de-a cincea împărății, după cum o exprimă unul dintre istorici, este aceea a unor fanatici lipsți de minte și însetați de sânge a căror scop era să conducă țara în numele lui Isus.

baptiștii

Armata victorioasă a noului model organizată de Cromwell avea opinii religioase deosebite de prezbiterianismul de stat al parlamentului. Independenții și baptișii erau majoritari în conducerea armatei. De asemenea majoritatea soldaților de rând aparțineau mișcărilor religioase ale independenților și baptiștilor. Cromwell a îngaduit continuarea existenței unei Biserici instituționale însă a permis baptiștilor, independenților, prezbiterienilor și anglicanilor neregaliști să fie slujitori bisericești în ea. Celor care doreau să practice cultul separat de biserica de stat li se permitea să-și continue existența separată, atâta timp cât nu tulburau pacea. Unii baptiști au acceptat slujbe în biserica de stat însă majoritatea au preferat să continue în mod independent.

Baptiștii au atins o culme timpurie a puterii numerice și a influenței naționale în epoca de interregnum ( între 1649-1660, când Anglia nu a avut rege, fiind republică). Însă chiar înainte de Restaurația Stuarților (1660-1688), poziția lor a fost compromisă serios de pierderea de membrii în favoarea unor secte mai radicale, precum quakers (“tremurătorii”, o mișcare cu unele aspecte de tip penticostal, cel puțin la început) sau Fifth Monarchists / monarhiștii celei de a cincea împărății, cea de o mie de ani a sfinților, după cele patru anunțate prin Daniel – asirianul, persană, greco-macedoneană, romană/ o mișcare cu vederi revoluționare, dar adoptate în multe lucruri, pentru o vreme chiar de Cromwell care în aprilie 1653 a înlocuit parlamentul “cel lung”, prezbiterian, cu “parlamentul sfinților”, recrutat pe jumătate dintre Fifth-Monarchists. Totuși, Vavasor Powell, un Fifth-Monarchists dedicat, a văzut următoarea alternativă, întrebându-și congregația pe cine l-a prevăzut Dumnezeu să domnească peste “a cincea împărăție”, pe Oliver Cromwell sau pe Isus Hristos ? / Cuvântul “alternativă” nu înseamnă “altă posibilitate”, cum greșit se folosește, ci “posibilitatea de a alege între două situații care se exclud. /

Când aceste congregații baptiste revendicau independența locală, ele căutau libertatea față de stat și nu o competență în toate privințele a bisericii locale. Nevoia congregațiilor de a se ajuta reciproc a dus de la început la instituirea unei Adunări Generale a baptiștilor generali / numiți așa deoarece credeau că ispășirea de pe cruce este limitată la cazul particular al celor aleși sau predestinați pentru mântuire /.

Amândouă aceste tipuri de structuri au devenit instrumente importante pentru extinderea lucrării. Ele au devenit și foruri pentru discutarea chestiunilor teologice și disciplinare și astfel pentru stabilirea unui punct de vedere baptist. Adunările asociaților baptiștilor particulari dezbăteau subiecte precum “întrunirea bisericilor; botezul credinciosului; împărtășirea cu nebotezații; ordinarea slujitorilor; întreținerea slujbei; locul magistratului; activitatea misionară; practicile liturgice precum: slujirea prin vorbire, frângerea pâinii, cântarea de psalmi, spălarea picioarelor, ungerea bolnavilor; disciplina bisericească; motivele și modul excluderii; îndatoririle casnice și relațiile.”

S-a estimat că la 1660 existau aproximativ 300 de biserici baptiste, generale și particulare. Restaurația Stuarților a dus o perioadă de circa un sfert de veac (1660-1688) de persecuții intermitente din partea statului. Mărturii locale, precum cea din “The Broadmead Records” pentru Bristol dau amănunte cu privire la costul disidenței religioase în acei ani. Când regele Carol II Stuart a fost restaurat în 1660 “atunci Satan a stârnit potrivnici asupra noastră și Necazul sau Persecutarea noastră a început”. Abia în 1687 bisericile s-au simțit în stare să privească retrospectiv “vremile ultimilor noastre necazuri”.

Sfârșitul regimului republican 1658-1660

După moartea lui Cromwell, în anul 1658, guvernarea sfinților în bătrâna Anglie s-a îcheiat. „Domnia” lui Richard, fiul cel mai în vârstă, nu a durat decât foarte puțin, el abdicând după câteva luni. Astfel regimul protectoratului a luat sfârșit, iar la doi ani după moartea sa țara a spus un bun venit monarhiei, realizându-se restaurația. Totuși, după aproape un deceniu de guvernare puritană, puritanismul nu a reușit să câștige inimile oamenilor din Anglia, ci prin excesele sale el și-a pregătit apropriul mormânt odată cu restaurația.

Moartea lui Cromwell și noul război civil 1658-1660

Pe patul de moarte Cromwell l-a numit, sau se spune că l-ar fi numit, pe cel mai în vârstă fiu al său, Richard, ca succesor. Națiunea l-a preferat pe Richard în locul tatălui său, pentru că nu era soldat iar influențele puritanismului nu și-a prea făcut loc în viața lui. La 27 ianuarie 1659, un nou Parlament, ales de către cel vechi, a fost instituit. De asemenea au fost reinstituite instituțiile de pe vremea lui Carol I iar sistemul instituțional ale Protectoratului fiind dat uitării. Totuși regaliștii încă mai erau excluși de la vot și încă nu puteau să ocupe vreun loc în Parlament. Sprijinitorii lui Richard, ce dețineau majoritatea locurilor în Parlament, sperau că pentru acesta voința armatei va conta mai puțin decât a contat pentru tatăl său. Cunoscând aceste năzuințe ale Parlamentului, toți ofițierii armatei i-au cerut lui Richard nu numai ca Fleetwood, ginerele lui Cromwell, să fie comandantul lor , ci și ca el să fie total independent față de autoritatea Protectorului. Richard a cedat acestor cereri și l-a numit pe Fleetwood în fruntea armatei cerând însă ca întreaga sa activitate să se desfășoare sub comanda protectorului. În aceste condiții pe 22 aprilie 1659 armata l-a silit pe Richard să dizolve Parlamentul, iar la 25 Aprilie Richard a abdicat și era Protectoratului a luat sfârșit.

Restaurarea lui Carol II Stuart de către generalul Monk

După încetarea existenței protectoratului luptele pentru putere deja au început. În contextul acestor dispute generalul Monk, comandantul forțele armate din Scoția, hotărât să pună capăt anarhiei, la 1 ianuarie 1660 a traversat frontiera, alături de armata sa, și întâlnidu-se la 11 ianuarie la York cu armata condusă de Fairfax, a reușit ca pe data de 3 februarie să intre în Londra. Pe data de 16 februarie generalul Monk s-a declarat liberr de sub autoritatea Parlamentului, iar pe 26 februairie sub presiunia acestuia membri presbiterieni ai parlamentului alungați de către Pride și-au reluat locurile, votânt o ordonanță prin care se anunța noi alegeri. La 16 Martie activitatea Parlamentulului cel lung, prin propriul său act, și-a declarat activitatea încheiată urmând să fie ales unul nou prin intermediul alegerilor libere. Dorința predominantă a englezilor era aceea de a scăpa de conducerea armatei. De la începutul războiului și până în 1660 fiecare instituție civilă a statului a fost discreditată fapt și astfel se dorea întoarcerea la monarhie. Era mai ușor să se treacă peste lipsa de merite ale ultimului rege decât peste viciile inerente ale sistemului actual. Acum, din cauza anarhiei create, singura dorință a regaliștilor și presbiterienilor era aceea de a restaura monarhia.

Pe 4 aprilie 1660 carol a semnat declarația ce poartă numele de Declarația de la Breda. El oferea amnistie generală, promițând de asemenea bunurilor confiscate vor rămâne în posesia noilor propietari în mîsura în care Parlamentul va aproba acest lucru. De asemenea el și-a dat consimțământul pentru a aproba două decrete, unul prin care se accepta plata oricăror restanțe pentru soldați și altul prin care era stabilit principul libertății de conștiință.

În data de 25 aprilie să întrunit noul Parlament, format atât din Camera Lorzilor cât și din camera Comunelor.El a dost cunoscut sub numele de Parlamentul Convenției, deoarece Camera Comunelor s-a întrunit fără consimțământul regelui. La 1 mai Parlamentul și-a dat consimțământul asupra Declarației de la Breda acceptânt întoarcerea regelui, astfel încheindu-se revoluția puritană. 375

4. LUPTELE RELIGIOASE

ÎN EPOCA RESTAURAȚIEI STUARȚILOR 1660-1688

4.1. Luptele din epoca lui Carol II Stuart 1660-1688

La 25 mai 1660 Carol al II-lea a pășit pe pământul englezesc iar la 29 mai el a intrat în Londra, bucurându-se de entuziasmul mulțimilor. O dată ocupând palatul de la Whithall el confirmat autoritatea unor vechi documente prin care puterea regală era limitată: Magna Carta, Petiția Drepturilor (și alte statute). La început părea să fii înțeles dorința poporului, declarându-se credincios protestantismului anglican și permițând Parlamentului să se bucure de vechile sale prerogative.

Încă de când a preluat tronul Angliei, Carol al II-lea a încercat mereu să devină independent din punct de vedere financiar, încecând pe diferite căi să obțină subsidii din partea unor puteri străine.

Regele nu avea deloc simțul datoriei și foarte ușor se dătea înapoi atunci el întâmpina rezistență.

Poporul dorea să fie guvernat de către rege, dar nu fără sfaturile Parlamentului.

Consiliul Privat al regelui era format, după sfatul lui Monk, atât din cavaleri cât și din presbiterieni. Acesta era prea numeros pentru a asigura o bună guvernare a Angliei, și astfel Carol al II-lea, după modelul tatălui său, și-a ales dintre membri consiliului câțiva miniștri pe care să-i consute în problemele importante. Suprema putere în privința afcerilor era deținută de către Hyde, lordul cancelar. În probleme de natură politică și religioasă, Hyde era încă ce fusese înainte de 1641, un mare susținător al episcopatului și al cărții de rugăciune.

Noul regim, prin The Act of Indemnity s-a răzbunat pe toți aceia care care au participat la omorârea lui Carol I. Mulți dintre aceștia au fost omorâți, li s-au confiscat averile iar unii dintre ei ca să scape de persecuții au ales calea exilului.

În problemele de natură religioasă cele două partite, ale cavalerilor și ale presbiterienilor nu găseau o cale de înțelegere. Cavalerii doreu restaurarea cărții de rugăciune iar presbiterienii erau gata să accepte episcopalismul doar dacă episcopii urmau să fie asistați de către un corp de consilieri clericali. Carol s-a arătat ca fiind de acord cu sistemul indicat de către presbiterieni și probabil că ar fi fost gata să-l accepte dacă nu ar mai fi existat vreo opoziție în acest sens în Parlament.

Regele nu avea nici o convingere religioasă fermă. În ciuda acestui fapt, ca și alți aoamenii ai vremii sale, era atașat cu sfletul Bisericii Romei. Pe baza acestui fapt el a cerut tolerarea tuturor formelor creștinismului, inclusiv a romano-catolicismului. Această cerință a micșorat șansele șansele adoptării formei modificate a episcopalisdâmului. Cavalerii și presbiterienii se temeau la fel de mult de romano-catolicism, iar atunci când actul de unire a episcopalismului cu prebiterianismul a fost adus în Parlament, el a fost respins pe baza faptului că el ar putea fi preludiul unor alte măsuri tolerante în favoarea romano-catolicilor.

Pe data de 29 decembrie 1660 Parlamentul a fost dizolvat.

Nici un membru din parlamentul Convenției nu avea nici o simpatie față de independenți, și cu atît mai puțin față de cupările fanatice pe care independenții le-au favorizat atunci când au fost la putere. Un singur lucru în detesta poporul, domnia armatei cromwelliene, iar ca urmare a acestui fapt cele două partide s-au ajutat în mod reciprooc în a-i perssecuta pe independenți, susținătorii armatei lui Cromwell.

La 8 mai 1661 s-a întrunit un nou parlament, cunoscut în istorie sub numelede Parlamentul Cavalerilor. (90% dintre membrii săi erau cavaleri.) Noul Parlament a votat un act prin care nici unei camere a Parlmentului nu i se îngăduia să ia sub conducerea sa miliția și prin care nici un act de război nu se putea face împotriva regelui. Înaintea de încheiere anului 1661, forul legislativ a votat Actul Corporației, prin care se lovea atât în presbiterieni cât și în indepedenți. Cei carea doreau să facă parte din corporațiile municipale publice erau obligați să denunțe legământul și să ia o atitudine de non-rezistenț, declarând că ridicarea armelor împotriva regelui era un act ilegal; iar cei care doreau să dețină funcții publice trebuiau să primească sacramentele în acord cu riturile Bisericii Angliei. În multe orașe corporațiile alegeau pe membrii Camerei Comunelor, iar prin excluderea nonconfoemiștilor din corporțile oreșelor, indirect ei erau excluși din Parlament – Camera Comunelor. 382

4.1.1. Restaurarea anglicanismului catolic – Codul Clarendon și trecerea puritanilor în rândul nonconformiștilor

După dizolvarea Parlamentului Convenției, un număr vechi episcopi au fost reinstituiți. În aprilie 1661 s-a ținut o conferință între câțiva episcopi și câțiva clerici prebiterieni la palatul Savoy. (Conferința de la Savoy.) Însă părerile celor două părți difereau atât de mult încât chestiunea legată de așezământul bisericesc a fost s-a lăsată pe seama Parlamentului cavalerilor. Parlamentul a luat o decizie în acest sens în anul 1662 prin Actul de Uniformitate. Fiecare cleric și fiecare învățător care refuza să-și deie acordul și să accepte toate prevederile din Cartea comună de rugăciune, până pe data de 24 august urma să-și piardă dreptul de la retribuire. Din partea fiecărui cleric care intenționa să rămână în Biserica Angliei i se cerea să facă o declarație în fața congragației, înainte de 24 august, prin care să subscrie fiecărei lucru prevăzut în cartea Comună de rugăciune și prin care să facă de cunoscut că v-a accepta forma de ordinare și consacrare a episcopilor, preoților și diaconilor. Tuturor clericilor de tradiție puritană, atât independenți cât și independenți, li se cerea să renunțela criticismul lor față clerici și față de Cartea comună de rugăciune. Pe 24 august (Ziua Sfântului Bartolomeu) vreo două mii de clericii și-au dat demisia din pozițiile ce le dețineau, din motive de conștiință, iar oponenții lor au fost numiți în locul lor. Consecința a fost formidabilă: Acest fapt i-a adus atât pe presbiterieni cât și pe independenți împreună ca tovarăși de suferință. Cartea comună de rugăciune a fost văzută ca un instrument de opresiune, iar presbiterienii care credeau în litughia scripturală s-au alăturat independenților în folosirea rugăciuni libere. Este imposibil a se judeca ce efecte a avut această măsură asupra bisericii naționale prin înlăturarea unui grup de lucrători bine pregătiți, conștincioși și pe de-a-ntregul spirituali din congregațiile lor. Acești nonconformiști au găsit în credința lor personală și în pietatea familială singura cale de depăși persecuțiile de la care vor fi supuși de acum înainte.

Expulzarea clerului dizident, după cum era denumit, a determinat o mare schimbare în istorea creștinismului englezesc. Vechii puritani nu doreau să se separe de biserica națională, ci doreau s-o reformeze după modelul lor. Independenții au fost cei care s-au separat de biserica națională alături de întregile lor congregații. Clerul presbiteria, cel care a menținut vie tradiția vechilor puritani, s-a văzut acum aruncat afară din Biserica Angliei și se situa acum pe aceși poziție cu cea a independenților. Presbiterienii și independenții, alături de baptiști și quakeri, erau acum toți cunoscuți sub numele comun de dizidenți. Clerul presbiteian a fost urmat de marea majoritate a susținătorilor săi format din clasa burgheză de la orașe. 383

O mică parte a presbiterienilor și-au dat acordul pentru acceptarea actului de uniformitate, păstrându-și locurile în parlament. Conștienți că orice act bisericesc trebuia să treacă mai întâi prin Parlament, ei au început o luptă politică prin care cereau modificarea legii împotriva dizidenților.

Înainte de întrunirea Parlamentului, la 26 decembrie 1662, regele a înaintat o declarație în favoarea tolera-ei. El cerea Parlamentului să voteze un document prin care el să fie împurnicit să limiteze rigorismul Actului Unifoemității. Când Parlamentul s-a întrunit din nou, în anul 1663, a refuzat cererea regelui: Nici dizidenții și nici papistașii nu pot să fie tolerați sub nici o formă. Tot efortul lui Carol al II-lea, prin această declarație, era îndreptat înspre a autoriza activitatea romano-catolicismului pe teritoriul Angliei. Această afacere a fost prima sămânță a neînțelegerii dintre Carol și Clarendon, ultimul bucurându-se de un sprijin foarte mare în respigerea declarației înaintată de către rege. 385

Parlamentul era în continuare hotărât să continue calea intoleranței. Actul Uniformității deși prevedea excluderea clerului dizident din Biserică, totuși nu avea nici o prevedere ce oprea închinarea în acele congregații. Însă, în mai 1664 a fost votată o altă lege, cunoscută sub numele de Conventicle Act, prin care oricărui adult care participa la întâlniri religioase care nu erau în acord cu practica Bisericii Angliei i se aplica o serie de pedepse ajungând pănă la deportarea pe o perioadă de șapte, în funcție de câte delicte s-ar fi făcut vinovat. Cea mai mare pedeapsă urma să fie deportare și munca de sclav sub soarele arzător de pe insula Barbados și din Indiile de Vest. Frica afost aceea care i-a determinat pe englezi să treacă la asemenea pesecuții împotriva dizidenților. Probabil că acestora le era încă vii amintiriile regimului dur instaurat de Cromwell și încercau să limiteze prin orice mijloace o viitoare răsturnare de regim. 385

Acordarea a unei subsidii în valoare de 1.250.000£ pentru continuarea războiului cu Olanda, început în 1664, a fost condiționată de către Parlament de obținerea consimțământului lui Carol al II-lea pentru instituira unor noi persecuții împotriva dizidenților. Odată cu primirea banilor el ți-a dat consimțământul pentru punerea în practică a Actului celor 5 mile. The Conventicle Act a fost adesea încălcat în timpul ciumei din 1664 prin predicarea evangheliei de către lucrătorii dizidenți la anvoanele bisericilor părăsite de clerici de frica plăgii. Prin Actul celor 5 mile se încerca o limitare mult mai mare a activității lucrătorilor dizidenți. Nici unui lucrător nu-i era permis, prin această nouă lege, să-și desfășoare activitatea într-o alte localitate ce nu se încadra pe o arie de cinci mile în jurul parohiei sale.

După căderea lui Clarendon, Carol al II-lea și-a ales niște oameni, care din diverse motive erau gata să să-l susțină în toate deciziile. Probabil din cauza urii ce i-o purta lui Clarendon, Regele a încercat să slăbească persecuția, eliberându-i pe dizidenți din închisori și pregătind o lege prin care ceremoniile bisericii să fie modificate în așa măsură încât să permită reintrarea presbiterienilor în biserică. Dar în continuare Parlamentul, întrunit în februarie 1688, s-a arătat împotrivitor unei asemenea legi. Până în octombrie 1669 Parlamentul nu s-a mai întrunit deloc. În timpul acestei perioade, în care Parlamentul nu era în sesiune, regele a oprit persecuțiilor îndreptate împotriva dizidenților.

În data de 15 martie 1672, regele, încă ezitânt să se proclame pe sine însuși catolic, a emis Declation of Indulgemce. Prin ea el a suspendat toate legile penale în materie eclesiastică întreptate împotriva recuzanțiloe și nonconformiștilo, și a dat libertate religioasă atât romano-catolicilor cât și dizidenților.

Regele, având nevoie de bani pentru continuarea războiului cu olandezii, a convocat pe 4 februarie 1673 Parlamentul. Din cauza declarației emise de către rege Parlamentul a refuzat să-i ofere regelui subsidiile necesare până când monarhul nu va reveni asupra termenilor declarației emise în anul precedent, forul legislativ înaintând în acest sens o rezoluție prin care se arăta foarte clar că doar el are autoritatea în a suspenda unele prvederi legislative ce fac refeință la biserică. Camera Lorzilor s-a arătat de acord cu rezoluția Camerei Comunelor, iar pe 8 martie regele a fost silit să-și anuleze declarația. Caracteristica principală a rezoluției înaintată de către Parlament a fost aceea a susținerii supremației Bisericii Anglicane, deoarece parlamentarii considerau că pericolul cel mai mare îl constituiau romano-catolicii și nu dizidenții. Chiar dacă convertirea lui Carol la catolicism era necunoscută nu mai era nici un secret că ducele de York, moștenitorul tronului, era catolic iar pericolul unei invazii a trupelor franceze susținute de către trupe engleze catolice era un pericol ce trebuia luat în considerare. În acest context Parlamentul a mai emis încă o lege cunoscută sub numele de Test Act, prin care fiecare demnitar al statului trebuia să facă o declarație că nu este de acord cu doctrina transsubstanțierii și să-și deie acordul pentru primirea sacramentelor în conformitate cu ritul Biserici Angliei. În urma consimțământului regal asupra acestei legi la 29 martie, Parlamentul a aprobat acordarea subsidiilor necesare continuării războiului. Conform acestei legi orice persoană care nu putea îndeplini prevederile acesteia trebuia să demisione din postul pe care îl deținea și astfel Ducele de York a fost nevoit să renunțe la conducerea amiralității. Prin această lege nici o persoană nu avea parte de persecuție ci se îngrădea accesul, tuturor acelora care nu se conformau crezului Bisericii Angliei, la funcții oficiale în stat și în aparatul administrativ.

În ultimii ani ai domiei sale pe tronul Angliei, Carolal II-le a încercat mereu, prin tot felul de acțiuni, să legifereze tolerarea romano-catolicismului în Anglia. Motivul principal pentru asemenea acțiuni era acela că el însuși se convertise în secret la catoligism iar Iacob, moștenitorul, tronului era de asemenea un romano-catolic declarat.

La 6 februarie 1685 Carol al II-lea a încetat din viață în urma unui atac de apoplexie. Pe patul de moarte el și-a reafirmat atașamentul față de romano –catolicism, fiind asistat de către fratele său și moștenitorul tronului Angliei, Iacob al II-lea.

Întemnițarea lui John Bunyan

John Bunyan este larg cunoscut ca autor al cărții engleze clasice The Pilgrim’s Progress ( în traducere literară : Etapele succesive ale călătoriei creștinului; în românește a apărut cu titlul Călătoria Creștinului).

S-a născut la Elstow, Betfordshire, ca fiu al unui meseriaș sărac, alămar sau spoitor de cazane. După anul 1640 el a servit o vreme în armata parlamentului în timpul războiului civil. Prima soție, cu care s-a căsătorit în anul 1649, l-a determinat să-și reformeze modul de viață. În 1651 a participat la adunarea unei biserici independente din Bedford, iar îanul 1653 devenindu-i membru.

În viața lui a existat o vreme de câțiva ani în care își pierduse nădejdea cu privire la starea lui spirituală. Până la urmă a simțit siguranța lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în propria-i persoană. După acest eveniment important din viața lui s-a alăturat congregației de la Bedford și a început să predice cu succes acolo. Faptul că a încept să predice a dus curând la întemnițarea lui în închisoarea din Bedford după Restaurația Stuarților din 1660. Cea mai mare parte a perioadei cuprinsă între anii 1660-1672 a petrecut-o în închisoare ca mai apoi, prin anul 1676, să fie din nou aruncat în temniță.

În cursul acestor ani de detenție au început să apară cărțile sale:

”Belșugul de har pentru căpetenia păcătoșilor “ (1666) este o relatare a propriului pelerinaj spiritual al lui Bunyan în care a descris cum, prin fiecare aspect al vieții sale, Dumnezeu a lucrat și i-a vorbit.

Călătoria pelerinului a fost publicată prima data în 1678 și este o alegorie întemeiată pe viața spirituală a lui Bunyan. În carte, creștinul întâlnește personaje foarte cunoscute, precum Evanghelistul, Credinciosul, Supusul și Uriașul Deznădejde. Această călătorie riscantă începe din Cetatea Nimicirii, trece prin Mlaștina Mâhnirii, ajunge la piciorul Crucii, apoi mai departe prin Valea Umbrei, Bâlciul Deșertăciunii, Castelul Îndoielii și multe alte locuri până când , în cele din urmă trece peste râu ca să ajungă în cetatea luminoasă. Limba lui Bunyan este un amestec fericit de expresii simple și ecouri din Biblia engleză. Credințele lui vin direct din paginile Bibliei și sunt expuse conform poziției lui calviniste independente.

Cealaltă lucrare vestită a sa Războiul sfânt (1682) folosește imagini războinice, ca să construiască altă alegorie. Cartea este foarte complexă și amestecă evenimente personale și cosmice, însă Călătoria creștinului a rămas lucrarea lui clasică.

4.1.2. John Milton, poetul puritanismului

În timp ce Clarendon și aliații săi făceau eforturi peste eforturi pentru a întări Biserica Angliei, vechiul puritanism pe care ei încercau să-l distrugă și-a găsit o voce în lumea literaturii. Poetul John Milton, deși orb, a dăruit lumii, în anul 1667, extraordinarul poem „Paradisul Pierdut”. Poemul nu este puritan doar pentru că tema sa principală este menținerea sau distrugerea purității unicului suflet pe care îl posedă omul, ci și pentru că el consideră că puritatea se bazează pe ascultarea față poruncile marelui Stăpân; de asemnea în acest poem, prin cadența solemnă a versurilor sale, John Milton nu face altceva decât să reamintească cititorului datoria sacră ce trebuie să-l anime, datorie care a motivat nobilele sprite ale Commonwelatului și Protectoratului.

4.2. Luptele religioase în timpul lui Iacob al II-lea 1685-1688

Caracterul regelui, Iacob al II-lea, semăna foarte mult cu cel al tatălui său. El, la fel ca tatăl său, credea că tot ceea ce dorea să facă era în mod absolut corect. Iacob al II-lea era incapabil să observe și să înțeleagă motivele pentru care deciziile sale erau contestate și de asemenea niciodată nu a putut idendifica părțile negative ale acelora care îi erau de partea sa. Dorința sa afost aceea de a oferi libertate religioasă romano-catolicilor, dar a greșit când și-a imaginat că va putea face lucrul acesta fără ajutorul cleeului și laicilor, membrii în Biserica Angliei.

4.2.1.Declarația libertății de conștiință din 1687 favorizând romano-catolicismul

Despre Iacob al II-lea se poate spune că primul său scop era acela de vedea restabilit romano-catolicismul în țara sa, iar pentru ca visul său să devină realitate el a luat măsuri în acest sens, unele chiar lipsite de orice tact. A ignorat Test Act, numind catolici în funții înalte atât în armată cât și a în aparatul administrativ. A adus în țară iezuiți și călugări. De asemenea printr-o decizie a Court of the King2s Bench, în 1687, Iacob al II-lea a obținut dreptul ca în unele cazuri particulare să poată oferi dispensă în ce privește aplicabilitatea unor legi cu caracter penal.

Ca bun catolic ce era, dar și încercând să-și atragă într-o bună măsură pe dizidenți de partea sa, și cu dorința, însă, nedeclarată de a obține favoruri din partea romano-catolicilor, rege Iacob al II-lea prin propria sa autoritate a emis la 4 aprilie 1687 o declarație a libertății de conștiință, prin prevederile căreia atât romano-catolicilor cât și dizidenților li se dădea permisiunea de se închina liberi în mod public.

4.2.2.Reacția anticatolică și răsturnarea lui Iacob al II-lea prin „revoluția glorioasă” 1688

Pentru opozanții săi, acordarea libertății romano-catolicilor era o confirmare clară a intenției regelui de reintroduce în Anglia romano-catolicismul. Chiar și sinceritatea regelui față de dizidenții din Anglia, prin aceea că le oferise libertate religioasă, era pusă la îndoială deoarece, în Scoția, Iacob emisese o lege împotriva protestanților. Scopul său ultim era acela de a face din Anglia țara cea mai catolică , iar această dorință a sa i-a alarmat pe protestanții, în timp ce pe iubitorii guvernării constituționale înțelegeau dorința arbitrară a regelui ca o încercare a monarhiei de a limita puterea Parlamentului. În ciuda faptul că regele acordase libertate dizidenților aceștia au refuzat să-i acorde sprijinul cualizând împotriva sa cu preoții Bisericii Angliei. Când, în aprilie 1688, Iacob al II-lea a cerut ca Declarația libertății de conștiință să fie citită în toate bisericiile, șapte episcopi au protestat. Ca o consecință a acestui fapt ei au fost trimiși spre judeactă, și spre mulțumirea protestanților și împotriva voii regelui, ei au achitați.

Singura cale pentru a bune capăt abuzurilor lui Iacob al II-lea se dovedise a fi doar înlăturarea sa de pe tron și spre împlinirea acestei năzuințe toată societatea a cualizat. William de Orania, Conducătorul Olandei, soțul Mariei, sora lui Iacob, a fost invitat în Anglia spre a fi conductorul mișcării împotriva lui Iacob și pentru a prelua coroana regatului. Astfel în anul 1689 nu a fost practic nici o dispută religioasă sau politică. Parlamentarii, cărora li s-au alăturat oamenii Bisericii Angliei și dizidenții s-au ridicat împotriva minorității catolice a cărei vină era acea că deținea coroana, și aceea că aceasta era sprijinită de către Ludovic al Franței catolice.

Pe 5 noiembrie 1688 William de Orania împreună cu soția sa au pășit pe pământ englezesc. Iacob a fugit în Franța. Revoluția glorioasă a fost înfăptuită, iar la 13 februarie 1689, William al III-lea și Maria au fost proclamați suverani comuni ai Angliei.

4.3. Sfârșitul luptelor religioase din sec. XVII prin restabilirea toleranței față de toți protestanții

În urma circumstanțelor prilejuite de de revoluția din 1688, nu mai putea fi negat dreptul la libertate dizidenților protestanți. Prin Actul de Tolerare, din 24 mai !689, suveranii Angliei, William al III-lea și Maria, au pus capă vioelentelor persecuții din Anglia. Chiar dacă acest măsură este departe de ceea ce se înțelege în ziua de azi prin libertate religioasă, ea a fost un pas înainte al societății englezești din acea perioadă.

Prin acest act William și Maria respingeau jurisdicția papei, transsubstanțiereab, mesa, invocarea fecioarei Maria și a sfinților, și de asemenea subscriau pozițiilor doctrinare prevăzute în cele trezeci și nouă articole de credință.

Actul Toleranței garanta libertatea în închinare pentru toți protestanții și permitea conviețuirea unul lângă celălalt a diversele moduri de închinare protestante. Aceasta era o tolerare personală și nu o înțelegere teritorială așa cum se fixase la încheierea războiului de treizeci de ani în Germania. Prin Actul Toleranței, dizidenților li se oferea libertate religioasă dacă ei subscriau la minmum treizeci și șase de articole din cele treizeci și cinci de articole de credință ale Bisericii Angliei. Dizidenții constituiau 10 % din toată populația Angliei, fiind împărțiți în presbiterieni, congregaționașiști și baptiști. Vechea cerință cu privire la plata zeciuielii nu a fost retrasă, dar chiar și în aceste condiții ei au câștigat libertatea relgioasă de bază.

Actul Toleranței a recunoscut existența celorlate grupări religioase pe lângă Biserica Angliei, chiar și pe quakeri, însă fără a-i accepta romano-catolici și pe aceia care negau Trinitatea -unitarienii.

Bibliografie (căți care nu sunt în note)

Francis A. Schaeffer, How Should We Then Live, Wheaton, Crossway Books, 1993.

C. Leopold Clarke, Evolution and the Breake-up of Christendom, Londra, Morgan & Scott, LTD, s.a.

Ludwig Hertling S. J. , Istoria Bisericii, Iași, Ars Longa, 1998.

Henry Bettenson, Documents of the Christyan Church, New York: Oxford University Pres, ed. a 2-a, 1963, pp.

Adrian Nicolescu, Istoria Civilizației Britanice vol. al 2-lea, Iași : Institutul European, 2001, pp. 12-13

curs Andreiescu vol.2 pag. 445

Robert A. Baker, Christian History, New York, B. & H. Publishers, 1994, p. 245-246.

Howard G. Hageman, That the World May Know, Richmond, CLC Press, 1968, p. 162-163.

Gordon S. Wakefield, Puritan Devotion, Londra, Epworth Press, 1957, p. 10.

A. M. Renwick, The Story of the Church, Leicester, I.V.P., 1979, p. 152.J. I. Packer, Aamong Gods Giants, Eastbourne, Kingsway Publications, 1995, p. 23.

J. R. Coggins, John Smith s Congregation: English Separatism, Mennonote Influence and Elect Nation, Waterloo, Herald Press, 1967, p. 29-37.

W. L. Lumpkin ed., Baptist Confession of Faith, Vallez Forge, Judson Press, 1959, p. 85.

Donald F. Durnbaugh ed., Every Need Supplied, Philadelphia, Temple University Press, 1974, p.159.

C. Burrage, Early English Dissenters in the Light of Recent Research, Cambridge, Cambridge University Press, 1912, p. 215-216.

Tim Dowley, The History of Christianity, Grand Rapids, Eerdmans, 1977, p. 394.

Cairns, p. 331

A. M. Renwick, The Story of the Church, Leicester, I.V.P., 1979, p. 153.

George M. Marsden, Religion and American Culture, Forh Worth, Harcourt Brace College Publishers, 1990, p. 19.

Powel Milles Dawley, Chapters in Church History, Greenwich, Seabury Press, 1952, p. 187.

Robert A. Baker, Christian History, New York, B. & H. Publishers, 1994, p. 252-253.

Meic Pearse, The Great Restoration, Paternoster Press, 1988, p. 208-209.

Horton Davies, Worship and Theology in England, Grand Rapids, Eerdmans, 1996, p. 336.

Antonia Fraser, Cromwel Vol. 1, București, Editura Politică,1982, pp.119-123

Andre Maurois, p.46

Kenneth Scott Latourette, Christianity Through the Ages, New York, Harper & Row Publishers, 1965, 194.

Albert Henry, Newman D. D., A Manual of Church History, Chicago, The American Baptist Publication Socity, 1948,

Kenneth Scott Latourett, Christian Through the Ages, New York, Harper & Row Publishres, 1965. 193

Albert Henry, Newman D. D., A Manual of Church History, Chicago, The American Baptist Publication Socity, 1948, p. 286 – 287.

Philip Schaff, Creeds of Christendoom, New York, Scribner, vol. 3., 1890, p. 598 – 673.

Philip Schaff, History of the Christian Church, Gbrand Rapids, Eerdmans, 1994, p. 78.

Bruce L. Shelley, Church History, Waco-Texas, Word Books Publishers, 1982, p. 317.

Williston Walker, A History of the Christian Church, New York, Charles Scrbners Sons, 1959, p. 415.

Roland H. Bainton, The Horizon History of Cristianity, New York, American Heritage Publishing Co., 1964, p. 324.

S. M. Houghton, Sketches from Church History, Edinburgh, The Banner of Truth Trust, 1991, p. 159.

Harold J. Grimm, The Reformation Era 1500-1650, New York, The Macmillan Company, 1954, p. 565.

H. Shaw, The Levellers, Londra, Longmans, 1968, p. 27.

McGregor, J. F. Și Reay, B. ed, Radical Religion in English Revolution, Oxford, Oxford University Press, 1984, p. 95.

Gerrard Winstanley, Winstaley: The Law of Freedom and Otherm Writings, ed. C. Hill, Harmondsworth, Middlesex, Penguin, 1973, p. 73.

C. Hill, God2s Englishman, Harmondswordh, Penguin, 1972, p. 259.

W. C. Braithwaith, The Beginnings of Quakerism, Londra, Macmillan, 1912, p. 23.

H. Barbour, The Quakers in Puritan England, New Haven, CT, Yale University Press, 1964, p. 23.

B. Reay, The Quakers and English Revolution, New York, St. Martin2Press, 1985, p. 406.

Donald F. Durnaugh, Every Need Supplied – Mutual Aid and Christian Community in Free Chuches, 1525-1675, Philadelphia, Temple University Press, 1974, p. 192.

G. Fox, The Journal of George Fox, Londra, ed. J. L. Nickalls, 1952, pp. 1-2, 20.

M. Watts, Dissenters, vol. 1, Oxford, Oxford University Press, 1978, p. 195.

E. Cairns, op. cit., p. 374.

Meic Pearse, The Great Restoration, Paternoster Press, 1988, p. 193.

A. S. P. Woodhouse, Puritanism an Liberty, Oxford, Oxford University Press, 1984, p. 477.

W. L. Lamont, Godly Rule: Politicsand Religion 1603-1660, Londra, Macmillan, 1969, p. 61.

J. F. McGregor and B. Reay, ed., Radical Religion in English Revolution,Oxford, Oxford University Press, p. 165.

T. W. Carron, The Christian Testimony Through the Ages, Londra, Lindisfarne Press, 1956, p. 242.

Tim Dowley, The History of Christianity, Grand Rapids, Eerdmans, 1977, p. 392.

Dale Cooper, John Vander Lugt, Guided for Teaching Church History, Grand Rapids, Christian School International,

=== capitolul 2 carol I ===

LUPTELE RELIGIOASE DIN ANGLIA ÎN EPOCA DOMNIEI LUI CAROL I STUART 1625-1649

Carol I a fost suveranul englez din dinastia Stuart care a domnit în perioada 1625-1649. A fost un om onorabil, generos, capabil, credea mai mult decât tatăl său în unitatea dintre dreptul divin al monarhiei și episcopat. La fel ca și tatăl său Carol I susținea că parlamentul trebuie să fie subordonat. Datorită faptului că nu a reuși să realizeze acest lucru a domnit fără parlament până în anul 1640.

Persecutarea noncorformiștilor în perioada 1625-1642

Intensificarea emigrării în America

Apariția Baptiștilor speciali 1633 – John Spilsbury și extinderea baptismului în America

Acest grup puternic a apărut printr-o ruptură în congregația lui Henry Jacob din Londra, în anul 1633 și 1638. Această grupare susținea botezul prin scufundare dar în același timp o teologie calvinistă care susținea o ispășire limitată. Pentru început această organizație a fost condusă de John Spilsbury; în anul 1638 a ajuns să aibă principala influență în mișcarea baptistă din Anglia. Acești baptiști se trăgeau din prima congregație a independenților englezi, deși nu se știe exact când au acceptat convingeri baptiste depline. Un punct de vedere radical asupra pirnciăiilor bisericii în maniera puritană ducea mai întâi la înțelegerea bisericii ca adunare și astfel, la constatarea că numai botezul credincioșilor se potrivea cu o astfel de concepție.

Se consatată cu aprindere măsura în care baptiștii timpurii au fost influențați de ideile europene și de gândirea Reformei Radicale. Legăturile cu menoniții olandezi sunt clare chiar din vremea începutului însă este la fel de clar că mișcarea baptistă engleză provine dintr-o cercetare conștiincioasă a modelului bisericilor apostolice, efectuată de separatiștii englezi. Ei credeau că modelul acesta putea fi descoperit în paginile Noului Testament și că era unicul model de organizație bisericească pentru toate generațiile următoare.

Politica religioasă a lui William Laud , arhiepiscopul de Canterbury

Pornind de la dorința înfocată de a uniformiza sistemul de închinare, printr-o uniformizare a ceremonialului, și de la premiza că fermitatea doctrinei este mai valoroasă decât libertatea opiniei începe practicarea unui totalitarism ambiguu în ceea ce privește viața bisericească. Supraveghea predicile prea protestante și impunea scurtarea lor, interzicea celor care erau nemulțumiți, din diferite comunități, să mai aducă lectori în locul predicatorilor anglicani și de asemenea a început să închidă capelele particulare ale puritanilor interzicând adunările lor evlavioase.

Favorizarea arminienilor împotriva puritanilor

William Laud a trăit în perioada 1573-1645. A ajuns să fie propus de către regele Carol I Stuart ca arhiepiscop de Canterbury. A fost un om îngust la gândire. Laud favoriza uniformitatea în organizare și teologia arminieniană, lucru care nu favoriza în nici un fel pe puritanii calviniști dar în același timp i-a numit pe arminieni în cele mai bune poziții bisericești.

Încercarea de a impune prezbiterienilor scoțieni cartea de rugăciune comună în 1637

Această încercare a lui Laud de a impune „cartea de rugăciune comună” din anul 1637 se pare că a constituit motivul care a stat la baza dezlănțuirii luptei dintre puritani și domnitorul lor. Această încercare de a fi schimbată liturghia, pe de o parte a provocat răscularea scoțienilor

Legământul național scoțian din 1638 și războiul angloscțian

În acest an conducătorii scoțieni au invadat Anglia cu un Legământ național pe care îl semnaseră cu scopul de a apăra prezbiterianismul. Carol a încercat să oprească invazia însă fără rezultat pentru început. Soluția pe care Carol o folosește pentru a oprii această invazie nu este de loc apreciabilă datorită faptului că el recurge la mituire.

Pentru moment situația a fost clarificată însă după puțin timp au intrat în Anglia pentru a doua oară și de data aceasta s-au stabilit în nord devenind o amenințare reală pentru englezi. Pentru a face rost de bani Carol I de data aceasta a convocat parlamentul de la Westminter, în anul 1640, însă în timp foarte scurt, circa trei săptămâni, îl dizolvă devenind atfel „parlamentul cel scurt”. Presiunile pe care le făcea armata scoțiană l-au determinat pe Carol să convoace din nou parlamentul, acest eveniment marchează istoria datorită faptului că acest parlament intră în istorie ca Parlamentul Cel Lung (cel mai lung parlament din istoria Lumii) rămânând neschimbat până în anul 1660.

Conflictul lui Carol I cu parlamentul :

Marea protestare 1621

Petiția drepturilor 1628

Parlamentul din 1628, care a fost ales într-o atmosferă învrăjbită, a luat hotărârea de a-i aduce aminte regelui că era dator să respecte legile regatului. În aceste condiții parlamentul a întocmit celebra petiție a drepturilor, redactată de Sir Edward Coke și care era o a doua afirmare, mai limpede, a ceea ce se credea că sunt principiile Marii Cărți. Originalitatea Petiției drepturilor constă în faptul că ea încearcă să stabilească o limită precisă între puterea regală și puterea legii. Pentru că îi era groază de ideile susținute în acest document regele a ezitat să se pronunțe în vreun fel, însă ținând cont că venea din partea camerei lorzilor și în același timp din partea Camerei Comunelor a sfârșit prin a răspunde așa cum dorea parlamentul afirmând : „ Facă-se dreptate, după cum este dorința”.

Acesta este modul în care Petiția Drepturilor a devenit una din legile fundamentale ale regatului.

Guvernarea fără parlament 1629-1640

În anul 1629, Carol dizolvă parlamentul și arestează câțiva parlamentari printre care și Sir John Eliot , care era de fapt și principalul oponent. Din acest moment Carol va conduce fără parlament timp de 11 ani fără întrerupere. Lipsit de contactul cu opinia publică, pe care l-ar fi putut avea prin convocarea anuală a parlamentului, a avut nevoie de cineva pe care să se sprijine. În această lungă perioadă plină de absolutism Carol conduce sprijinit de sfetnicii săi Thomas Wentworth, conte de Stafford, și William Laud arihiepiscopul de Canterbury. Stafford era considerat vinovat de trădare pentru că el a fost unul din apropiații parlamentarilor rebeli , fusese de asemenea prieten nu John Eliot, care acum se afla la închisoare. Cu toate acestea regele privea spre el ac spre un om de mare nădejde, iar în baza acestui considerent îi încredințează misiunile cele mai dificile, numindu-l chiar președintele Consiliului Nordului, apoi i-a oferit sarcina de a pacifica Irlanda. De cealaltă parte Laud era un om aspru dar la fel ca și Stafford un om de bună credință. Laud susținea că în cadrul bisericii fermitatea doctrinei este mult mai valoroasă decât libertatea opiniei. Datorită aceste gândiri toată viața a fost osedat de a impune prin forță o perfectă uniformitate a credinței și a ceremonialului.

Cu toate că exista o puternică supraveghere în interior au început să circule pamflete împotriva curții. William Prynne, un pamfletar puritan, a început să scrie împotriva părului lung al curtenilor spunând că este împotriva principiilor lui Hristos. Tot el în anul 1632 a publicat un pamflet cu privire la teatru fapt care a dus la condamnarea lui și apoi la tăierea urechilor. În momentul în care a fost pus la stâlpul infamiei împreună cu un pastor protestant și un doctor mulțimea care asista la acest act de cruzime inumană s-a aprins de mânie. Faptul că poporul a început să condamne aceste acte de tiranie devenise un lucru grav pentru că singura susținere a regelui era mila poporului.

Nebunia lui nu s-a oprit însă aici. Următoarea fază scandalizatoare fusese încercarea de a le impune scoțienilor rugăciunile și ritualul anglican. Carol știa foarte puține lucruri despre Scoția chiar dacă era rege, ca și tatăl său, atât peste Anglia cât și peste Scoția. În ciuda încercării lui Iacob I de a numi episcopi în Scoția biserica rămâne tot prezbiteriană ca esență. Când Laud a impus un ritual pentru slujbă oamenii din biserică nu îl mai lăsau pe preot să își finalizeze predica ci efectiv îi opreau.

Din punct de vedere politico-social această perioadă a fost una caracterizată de absurditate și intoleranță, regele ajungând să facă lucruri necugetate.

Parlamentul lung 1640-1660

Rămas fără bani, pierzând bătălia în fața scoțienilor, care au început să facă presiuni cu privire la cererea lor care consta în libertatea religioasă și alocarea unei indemnizații, și de asemenea invitațiile din partea Lorzilor de a convoca Parlamentul l-au împins pe Carol să convoace un nou parlament.

De data aceasta parlamentul înainte de a-i aproba lui Carol orice fonduri i-a închis și i-a executat pe sfetnicii lui Carol, a desființat toate curțile ilegale și a luat sub control finanțele statului, singura problemă ne rezolvată rămânând problema religioasă.

Pym devenise șef de partid și a început să își facă treaba cu responsabilitate. A început să cutreiere satele, să organizeze mitinguri în orașe și forma comitete locale. Mâna dreaptă a lui Pym ajunsese Hampden, care îl susținea cu înverșunare în munca pe care o făcea. Care era scopul cestor oameni? Clar văzut scopul lor era de a alege adevărați puritani, care erau gata să lupte împotriva totalitarismului.

Acest al doilea Parlament al lui Carol nu mai era un parlament reformist ci unul revoluționar. Chiar dacă erau caracterizați de un spirit revoluționar această adunare nu era una demagogică. Noii deputați, cei ai parlamentului cel lung, erau oameni la locul lor, proprietari, serioși și religioși dar tot odată erau și oameni culți care doresc să se întoarcă foarte curând la domeniile lor familiale. Acest lucru este important de precizat datorită faptului că de aici rezultă că nu erau oameni ai scandalului ci oameni pașnici.

Cu toate existau două conflicte care trebuiau rezolvate cumva, unul era de natură politică și celălalt de natură religioasă, datorită faptului că se considera ca aceste conflicte otrăvesc viața Angliei din momentul în care a venit pe tron dinastia Stuart. Regele nu era de temut în rezolvarea acestor conflicte pe cât era Strafford. El reprezenta un opozant de primă clasă lucru care făcea parlamentul conștient de existența unei lupte pe viață și pe moarte în care unul din cei doi reprezentanți va trebui să moară: „fie Pym va pune cu capul pe butuc pe Strafford, fie Strafford îl va spânzura pe Pyn.” Așa se explică prima acțiune a noului parlament când acesta a pus sub acuzarea de înaltă trădare pe Strafford în fața Camerei Lorzilor.

În această situație Strafford era conștient că dacă se va prezenta în fața parlamentului singura variantă existentă era pierderea lui așa că, din dorința de a se asigura că totul va fi bine stă de vorbă cu regele care îi spune că nu are motiv să se teamă deoarece el va avea grijă ca nici măcar un fir de păr să nu îi fie atins. Situația a stat cu totul diferit Straford ieșind de la Camera Lorzilor ca arestat și nici de cum ca un om liber. S-au adus pe seama lui tot felul de acuze ne fondate și până la urmă a fost executat pe același motiv: înaltă trădare.

Începând de la procesul lui Strafford se poate spune că în Anglia regele a încetat să mai întruchipeze statul deoarece datorită loialismului său față de suveran Strafford a fost considerat un trdător de țară.

În această perioadă problema religioasă era mai puternică decât problema politică. Un lucru cu care toți erau de acord era existența unei temeri față de papalitate, aceasta datorită faptului că majoritatea erau protestanți. În același timp mulți îi urau pe episcopii lui Laud pentru că aceștia încercaseră să reducă pe englezi la ritualism. Primii voiau să smulgă bisericii episcopatul cu tot cu rădăcini și ramuri; ceilalți aveau avantajul că rau mai uniți decât adversarii lor. Printre adversarii episcopilor erau și erastienii, urmașii teologului german Thomas Erast, care în problemele lumești subordonau biserica față de stat și-i înlocuiau pe episcopi cu comisari laici.

Mustrarea cea mare 1641

Vestea venită în 1641 din Irlanda cu privire rebeliunea existentă acolo a provocat parlamentul să-și prezinte motivele de nemulțumire însumat în documentul care poartă numele de Marea Mustrare. Acest asalt gigantic și de mare anvergură împotriva poziției monarhiei era foarte aproape de a fi luat în discuție la Camera Comunelor în data de 1 noiembrie, exact în ziua în care știrea despre masacru ajunsese acolo. Această ocazie era din nou favorabilă politicii lui Pym pentru a pune la îndoială autoritatea regală.

Marea Mustrare ce urma să fie votată de Cameră la 22 noiembrie a fost motivul unei vrajbe înverșunate între puritani și regaliști. Prin spiritul și amănuntele cererilor față de rege, Mustrarea era un document cu adevărat uimitor, fiindcă se extindea de la teme mai puțin însemnate, cum era cea a desecărilor sau abuzurile Comisiei canalelor, până la pretenții cu totul inovatoare ca regele să-și aleagă numai sfetnici aprobați de parlament.

Chiar dacă se aștepta ca parlamentul să fie de acord în unanimitate cu clauzele cuprinse în Mustrare surpriza a fost că aceasta a întâmpinat o opoziție prelungă și înverșunată, iar anumite clauze, de pildă cea privitoare la sfetnici, i-au prefăcut pe unii episcpalieni în regaliști. Camera Lorzilor, ai cărei membrii erau atacați la rândul lor de Mustrare, trece de acum de partea regelui.

După data de 25 noiembrie, când regele se întoarce din Scoția, au început să se petreacă alte schimbări. Regele a început să apeleze la popor promițând reforma Bisericii, cercetarea privind prezența episcopilor în Camera Lorzilor, însă a refuzat să renunțe la dreptul natural de a-și alege sfetnicii.

Mustrarea ce Mare adresată lui Carol nu a fost votată decât cu o majoritate de unsprezece voturi. Lucrul acesta a dat curaj regelui pentru a încerca să se impună în continuare cu totalitarism.

Încercarea lui Carol I de a răsturna parlamentul lung 1642

Răscoala islandei 1641-1649

Războiul civil 1642-1649

În data de 3 ianuarie 1642 procurorul general al regelui a cerut pe neașteptate Camerei Lorzilor ca cinci din membrii Camerei Comunelor să fie aduși în fața tribunalului sub acuzația de înaltă trădare. Demersul a fost unul ilegal, dreptul de a aduce în tribunal aparținea Camerei Comunelor, așa că nu s-a luat pentru moment nici o hotărâre. Regele a mers el personal, după toate șovăirile lorzilor, în Camera Comunelor pentru a-i aresta pe cei cinci. Nici lui nu i-au reușit lucrurile așa cum își planificase pentru că cei cinci care erau obiectul venirii lui acolo fuseseră preveniți și poporul își luase angajamentul de a-i ascunde.

O ciocnire între cele două forțe devenea tot mai inevitabilă.

2.2.1.Prima etapă 1642-1646 câștigată de parlament datorită victoriilor lui Cromwell congregaționalist

Cu ocazia convocării parlamentului în 1640 apare în scenă Oliver Cromwel ca și deputat din partea orașului Cambridge. În jurul acestui an 40 Cromwel intră deja în rândul politicienilor cu autoritate.

A doua etapă 1647-1649

Captivitatea regelui

2.2.2.2. Conflictul dintre armată ( dominată de congregaționalișiti și levelleri) și parlament ( dominat de prezbiterieni )

2.2.2.3. Alianța scoțienilor cu regele și înfrângerea lor la Breston de către Cromwell ( august.1648)

2.2.2.4. Excluderea prezbiterienilor din parlament (decembrie 1649)

2.2.2.5.Condamnarea și executarea lui Carol I ian.1649

Politica religioasă a parlamentului lung între 1643-1648

Abolirea episcopatului

Adunarea de la West Minster 1643

Alianța cu scoțienii incluși în elaborarea crezului și organizarea bisericii

naționale 1643-1649

Îndrumarul pentru închinăciune prezbiterian 1644- acceptat în comun de parlamentele Angliei și Scoției

Organizarea prezbiteriană a bisericii naționale 1645-1648

Confesiunea de la West minster 1646-1648

Catehismul lung și catehismul scurt 1647