Lupta Limbajului cu Sine Insusi
Universitatea Hyperion
Facultatea de Jurnalism
Lucrare de Licență
Lupta limbajului cu sine însuși
Cuprins
Introducere
Capitolul I : Apariția presei – Libertatea de exprimare și dreptul la informare
I.a. Scrieți orice, numai scrieți!
I.b. Drepturi și responsabilități ale jurnaliștilor
Capitolul II: Limbajul mediatic
II.a. Fenomenologia – sau lupta limbajului cu sine însuși
II.b. Limbajul – instrumentul indispensabil al presei
II.c. Limbajul presei actuale: Fericiți cei săraci cu duhul
Studiu de caz – Portrete ale gazetăriei
Radu Gyr – un gazetar într-o lume a cenzurii
Jurnalistul actual. – Toți o apă și-un pământ
Concluzii
Anexe
Bibliografie
Introducere
Jurnalismul este unul dintre fenomenele cu cea mai spectaculoasă dezvoltare după 1989. Spectaculos nu înseamnă însă și perfect. Aș spune că presa și, în general, mass-media s-au dezvoltat “românește”, reflectînd, adică, fidel, în devenirea lor, toate calitățile și cusururile societății românești, aflate de vreo 10 ani în fierbere, ba chiar cu momente cînd dă în clocot.
A constata că, ieșite din încorsetarea și închistarea la care le obliga regimul comunist, mass-media s-au adaptat azi masiv la “cerințele” publicului – nu este suficient. Din două motive clare: Primul, că nu există un public, un singur public, omogen, prestabilit și imuabil. Și al doilea: că, fără a pune nici o clipă la îndoială suveranitatea deplină, democratică, a publicului, e cuminte să observăm că e supus și el legilor evoluției; cu alte cuvinte, că un public receptor de mesaj mediatic se formează. Dacă tatăl meu a avut bunul obicei ca, în timp ce mă jucam fascinat cu trenulețul electric pe care abia mi-l adusese, să pună la picap Mario del Monaco sau Enrico Carusso sau Toti dal Monte, cu “Questa o quella” sau “La donna e mobile” sau “Una voce poco fa”, rezultatul a fost că puștiul care eram s-a impregnat pe nesimțite cu gustul pentru acest gen de muzică și adultul de azi e un iubitor de operă. Ați înțeles ce vreau să spun cu această măruntă evocare personală. Dacă presa de azi nu s-ar mulțumi să „elogieze”, doar, cultura, ci ar și FACE cultură – în timp, rezultatul ar fi similar. Nu sunt un nostalgic al comunismului, n-am nici un motiv. Dar nu pot să nu-mi amintesc de pagina a doua a României libere din perioada cînd o conducea Octavian Paler, pagină pe care se găseau cu regularitate cronici literare semnate de criticii cei mai prestigioși și mai creditabili, cronici muzicale, cronici teatrale, eseuri pe teme accesibile vizînd relația dintre artă și viața cotidiană și… alte asemenea delicatese, al căror efect se vădea în cozile de la ușile librăriilor cînd se punea în vînzare Cel mai iubit dintre pămînteni al lui Marin Preda sau în eforturile îndîrjite pe care le făceau cetățeni simpli (și fără legătură cu “meseria literară”) de a-și procura Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent a lui Călinescu.
Nu trebuie luate în sens absolut cele de mai sus, sunt doar niște exemple quasi-aleatorii dintr-o gamă mult mai largă. Cultură, bine-nțeles, nu înseamnă numai cartea de tip academic, numai muzica de operă sau simfonică, numai arhitectura de mare stil sau baletul Lacul lebedelor. Firește că nu. Gradul de cultură al unei societăți la un anume moment dat este exhibat de nenumărate gesturi, fapte și acte mărunte, a căror sumă însă e grăitoare. Cultura, prezentă sau nu, se simte și în felul în care oamenii beau o bere pe o terasă, în felul cum țin tacîmul la masă, în tonul cu care-ți răspunde un funcționar la un ghișeu, în părerea unui ministru despre hidrogenul din apa de București, în răspunsul nervos și trivial al unui așa-zis parlamentar (intrigat că pe gazetari îi “roade” grija de afacerile lui) și în multe altele. Așa cum lumina, prin fotosinteză, se transformă în frunză și petală de floare, așa și cultura, prin asmilare, se transformă în civilizație. Fiindcă acesta e, în fond, țelul. Nu să avem în raft Istoria religiilor…,a lui Eliade, s-o vadă musafirii, nu să avem pregătit un citat din Heidegger cu care să epatăm la o adică, ci toate acestea și nenumărate altele de-ale spiritului să ne – ca să zic așa – “pătrundă în sînge” și să se preschimbe din cunoștințe în comportament. Gazetăria, mass-media în genere, prin prezența lor zilnică în viața omului, pot face mai mult în acest sens decît Academia și toate institutele de cercetare lalolaltă.
Dar nu fac. Economia de piață (sau, în fine, imitația ei) a generat o presă de piață care e tot mai mult o presă de obor. Nu vreau să mă dau de exemplu, nu am această infatuare. Dar, în spirit pur didactic, voi pomeni una din procedurile cursului meu, într-a cărei eficacitate cred. Le vorbesc studenților despre tehnicile și modalitățile de captare a imaginii cu care se luminează micile sau marile ecrane. Printre acestea se numără clasicele mișcări de aparat numite panoramare, traveling sau falsa mișcare numită transfocare prin care (la cea din urmă mă refer) poți restrînge unghiul de la o piață plină de demonstranți pînă la chipul obosit (și cu atît mai expresiv) al unui muncitor disperat că nu mai are din ce duce de mîncare copiilor. Ei bine, cred că nu greșesc dacă, după ce discut despre filmicitatea unui text și despre rosturile logice și estetice ale mișcării de aparat, concretizez prin două exemple: unul despre filmarea Pieții Universității în ’90, altul despre cîteva pasaje dintr-un poem celebru, Corbul, al lui Edgar Allan Poe.
Un prim palier al culturii și, în partea “cealaltă”, al comportamentului este limbajul. O mare parte a mass-media românești de azi (în special televiziuni și ziare) cultivă limbajul excesiv-“colocvial”, degenerînd de fapt în grobian, “șmecheresc”, golănesc, de la ton și pînă la vocabular. (Este, desigur, și vina celor chestionați, intervievați, că nu ripostează energic și tranșant; mulți, prea mulți oameni politici sunt timorați în fața moderatorilor care practică o obrăznicie – acesta e cuvîntul – de cel mai prost gust). Pe de altă parte, limba e vorbită prost pînă la mizerabil: accentele se pun anapoda (mi s-a urît cîte “déja”, cîte “aidóma”, cîte “prevéderi” am auzit!), numele străine sunt pronunțate rareori corect [cel mai adesea se întîmplă, din cauza americanomaniei, că nume pur rusești sau franțuzești sunt grafiate și rostite englezește: “Youryi” în loc de “Iuri” sau “silain” în loc de “selin” (Céline), ca să dau doar două exemple], proliferează expresii străine neurmate de traducerea lor, ca și cum tot românul e ținut să știe ce-nseamnă “lohn”, “stand-by”, “holding”, “briefing” etc., nenumărate cuvinte românești sunt victime ale unor confuzii elementare (și nu e vorba doar de deja “clasicele” fortuit sau specios): există zone mediatice în care “troița” e considerată un fel de caleașcă, “pertinent” e socotit opusul lui “impertinent”, dîndu-i-se înțelesul de “politicos” și cîte și mai cîte. Cît privește stilul din unele gazete, e puțin a spune că se tăvălește în trivialitate mahalagească: dolarii au devenit “parai”, prim-ministrul nu mai “mustră” un subaltern, ci “îi dă peste bot” sau “i-o trage”, cuplurile nu mai “fac dragoste”, ci “și-o pun”, cutare potentat nu și-a “procurat un Mercedes”, ci “și-a tras un Merțan” ș.a.m.d. Chiar și ziare de calitate adoptă soluții-hibrid, plasînd deasupra unor știri, redactate sobru, titluri în registru “manelizat”, spre a forța o largă atractivitate.
George Pruteanu – Presă, cultură, limbaj
www.pruteanu.ro
Capitolul I : Apariția presei
Libertatea de exprimare și dreptul la informare
Acest capitol își propune să prezinte noțiunea de gazetărie – gazetar, de spirit gazetăresc, de norme de scriitură ce trebuiesc urmate (cel putțin teoretic) în procesul de informare, funcția vitală și fundamentală a presei.
Prezintă două subcapitole care au menirea de a stabilii normele de practică a acestei meserii, dar și normele legale în care aceasta se poate desfășura.
I.a) Scrieți orice, numai scrieți!
Să ne amintim îndemnul lui Heliade Rădulescu „Scriți băieți, numai scriți”, îndemn care a fost și a rămas cuvântul de ordine al gazetăriei autohone.
Începută sub îndemnul elanurilor romantice, al mizelor politice ale creării identității naționale și, ulterior, a statului și a consecințelor derivate din el. A fost și a continuat să fie o presă cu o puternică aureolă intelectuală (și cu tendințe intelectualiste), o presă care, în diferitele momente ale ei și ale istoriei naționale, și-a atrebuit o funcție misionară (de promovare a unei cauze sau de demolare a alteia), o presă făcută de oameni care doreau să-și afirme o vocație și să-și confirme personalitatea, talentul, harul, norocul. În ultimă instanță, o presă cu o identitate incertă pendulând între atașamente politice evidente și răbufniri agresive de autonomie, între aspirația literară și tentația senzaționalismului ieftin, între morga elitistă și populism, între onestitate, devoțiune față de un ideal jurnalistic și arivismul grobian.
Pe acest fond valorile iraționale precum inspirația, talentul, clipa de har, norocul – și nu valorile raționale de tip conștiință profesională, norme deontologice, categorii de analiză specifice acestui domeniu, tehnici de lucru – au constituit termenii de referință în conturarea „portretului” jurnalismului autohton. Altfel spus, exercițiul jurnalistic s-a definit ani de-a rândul prin improvizație, și nu prin procedură. Ceea ce a însemnat că jurnalismul a fost conceput, atât de cei care îl practicau, cât și de cei care beneficiau de produsele lui ca o simplă îndeletnicire, nu ca o profesie. Una dintre consecințele acestei “moșteniri” a istoriei a fost faptul că locul de formare și pregătire specific pentru această meserie nu a fost fixat în mediul academic (așa cum se întâmplă în toate profesiile “respectabile”), ci în redacții. Ideologia acestei bresle, în România poate mai mult decât în alte țări, a sanctificat experiența directă și învățarea “la locul de muncă”, învățare bazată pe reproducerea activităților desfășurate de cei angajați. Este o filosofie formativă de tip “manufacturier”, asemănătoare, la modul valorizant, celei practicate în arte sau, la modul devalorizant, celei cunoscute în agricultură sau în ateliere de meșteșugărie. Învățarea jurnalismului, în redacții, se reduce la transmiterea unui bagaj eteroclit, compus din experiențe personale, diverse trucuri, unele deprinderi tehnice și apelul la “te descurci tu”, “vezi tu ce faci”. Acestea sunt completate prin elogiu (și îndemnul către asimilarea) unei indefinite “culturi generale”, axate pe stăpânirea unui bagaj de cunoștințe, la modul ipotetic universal (prin aceasta, golite de orice identitate), precum și pe manevra corectă a gramaticii și a efectelor retorice (justificate într-o epocă prin tradițiile literare și într-o alta prin imperativele propagandei).
Ideologia promovată de breasla autohtonă (care a controlat permanent principalul instrument de promovare a unei imagini publice, adică mass – media), ideologia consacrată, legitimată și făcută atractivă mai ales prin discursul maeștrilor sau vedetelor profesiei, a idealizat aceste valori iraționale și le-a impus, în fața tinerilor novice și chiar a opiniei publice, drept unicele idealuri și repere identitare ale activității jurnalistice.
Evident că, în aceste condiții (derivate din istoria profesiei, afiliațiile ei culturală, baza socio – cultural de selecție a ziariștilor, interesele corporatiste, dezinteresul mediilor academic și științifice față de acest domeniu, plus alte rațiuni circumstațiale), ideea creării unor manuale, adică a unor lucrări consacrate procedurilor specific fiecărui tip de activitate jurnalistice, a apărut drept ceva insolit, jenant, la limită, inutil. De aceea, excluzând unele broșuri și articole (expresie mai mult a preocupărilor unor specialiști în lingvistică, istoria literaturii și stilistică), domeniul tehnicilor de lucru jurnalistice nu a cunoscut, la noi în țară, nici un titlu reprezentativ și de succes. 1
Dar gazetăria este un proces mult mai complex academic și științifice față de acest domeniu, plus alte rațiuni circumstațiale), ideea creării unor manuale, adică a unor lucrări consacrate procedurilor specific fiecărui tip de activitate jurnalistice, a apărut drept ceva insolit, jenant, la limită, inutil. De aceea, excluzând unele broșuri și articole (expresie mai mult a preocupărilor unor specialiști în lingvistică, istoria literaturii și stilistică), domeniul tehnicilor de lucru jurnalistice nu a cunoscut, la noi în țară, nici un titlu reprezentativ și de succes. 1
Dar gazetăria este un proces mult mai complex decât pare la o primă vedere. A scrie pentru o masă de cititori, a scrie corect pentru a transmite CORECT informația și nealterată, ceea ce este o responsabilitate mare, este un proces coordonat de principii de bază de care trebuie să se țină cont. Principii pe care orice jurnalist are obligația să le cunoască.
Pentru a avea imaginea impactului pe care mass – media o are asupra vieții noastre de zi cu zi, este de ajuns să ne amintim definiția dată de dicționarele de limbă: mass – media “totalitatea mijloacelor de informare a maselor (radio, televiziune, presă etc.)” (DEX, s.v. mass-media).
Presa scrisă este cel mai vechi (după carte) și cel mai răspândit mijloc de comunicare în masă la început de secol 21.
Ea are caracterul unei comunicări indirecte (deoarece interlocutorii nu sunt prezenți din punct de vedere fizic) și multiple (deoarece un emițător unic se adresează mai multor receptori).
Presa, mai exact presa scrisă, după cum se poate lesne observa, ocupă un loc de primă importanță printre suporturile de difuzare în masă a informațiilor.
Apărut, cronologic, înaintea altor medii de difuzare a informației, ziarul ca mesaj lingvistic este moștenitorul a două tipuri de scriere familiar ale căror trăsături le combină – cartea și inscripția stradală – și cărora le adaugă propriile sale trăsături: aidoma cărții, ziarul este tipărit de hârtie, este reprodus în multe exemplare, poate fi cumpărat, poate fi luat în mână, citit parțial și apoi reluat de unde vrei – pe scurt, este un obiect pe care ți-l poți însuși; aidoma inscripțiilor străzii, el este mereu “la vedere”, prezent în decorul urban, se adresează trecătorului și, prin titlurile sau manșeta sa, îl încurajează pe acesta să-l citească. Spre deosebire de carte și de inscripția stradală, ziarul este, la fel ca radioul sau televiziunea, înscris în timp: scris pentru a semnala și a informa – el spune ce se întâmplă, ce s-a întâmplat sau ce se va întâmpla – ziarul are sens nu numai prin relația sa cu contextul, dar și prin relația cu celelalte discursuri prezente fie în propriile sale pagini, fie în alte mijloace de informare a maselor care fac referire la aceleași evenimente.
Tocmai această putere de a reconstitui un anumit spațiu și un anumit timp face ca presa să fie indispensabilă societății.
Lectura unui ziar se face în moduri diferite și pentru motive diferite. și într-un caz, și în celălalt, relația cititor – ziar este o relație deosebită. Cel care citește ziarul o face din dorința de a fi la curent (adică de a afla continuarea unor lucruri în parte cunoscute) și din dorința de a cumpăra, totul dublat de capacitatea de a înțelege prin raportarea la ceea ce știe deja și de percepția rapidă a sensului (rapidă pentru că se exercită asupra unui mesaj ale cărui reguli le cunoaște bine – codul). Toate aceste elemente, împreună cu sentimental că se regăsește cu ușurință în ziarul său, fac din ziar și cititorul său doi complici.
Experții în civilizație sunt de acord asupra asupra faptuluică există o cultură cultă, o cultură populară și o cultură de masă. Lectura presei permite reperarea și caracterizarea universurilor cultural care se întrepătrund în societate deoarece, dincolo de “știri”, ziarul dezvăluie mentalități.
Deoarece delimitarea între cele trei tipuri de cultură este greu de făcut – cultura mediatică (cultă) se adresează, în primul rând, “intelectualilor”, iar cultura popular și cultura de masă își dispută, practic, același spațiu – orice lectură de acest tip trebuie făcută cu câteva precauții:
ținând cont e faptul că există mai multe universuri culturale în societate decât exprimă presa, și acestea pentru simplul motiv că publicațiile visează cadrele cu posibilitățile de consum;
practicând o lectură culturală a ziarului diferită de lectura de informare, în scopul de a discerne viziunile asupra lumii care comandă selecția și ierarhizarea acestora, și nu aflarea ultimelor știri;
acordând atenție ziarelor ”calde”, adică publicațiilor legate de public în mod intim pentru că îl exprimă cu adevărat.
Acesta este punctul în care ar trebui abordată relația cultură – medii de informare, din două motive: mai întâi, cultura mediatică este produsul unor instituții relativ recente a căror rațiune de a exista este exclusiv producerea și difuzarea mesajelor; apoi, departe de a fi un subprodus al culturilor elitiste, cultura mediatică are forme, conținuturi și efecte specifice cu ajutorul cărora realizează, în timp, mutația mentalităților.
Mijloacele de informare a maselor – instituții specializate în producerea și difuzarea mesajelor în rândurile unui public larg, dar și organisme de stat sau private, cu personalitate juridică și a căror funcționare necesită un potențial uman, o tehnologie și resurse financiare – sunt complementare, în sensul că fiecare difuzează un anumit tip de mesaje și răspunde unor anumite cereri mai bine decât celelalte (Heidt, 1981; Albert, 1988, 10 – 21). Astfel, de exemplu:
periodicul oferă o informație specializată sau o lectură a evaziunii;
cotidianul oferă un comentariu al actualității, o opinie și cuvintele potrivite pentru a o exprima, o informație culturală etc., alte servicii ca mica publicitate, programele spectacolelor, informații cu caracter administrativ etc (Evenimentul zilei, Libertatea, România liberă, Gândul, etc)
radioul oferă o informație rapidă asupra actualității, a serviciilor de tipul ”orei exacte”, al “buletinului meteo” etc., informații cultural, o prezență personal, o muzică de bună calitate, un fond sonor etc (Europa FM, România actualități)
televiziune oferă o actualitate ilustrată, filme documentare sau artistice, spectacole sportive și de divertisment, piese de teatru, jocuri etc. (Antena 1, ProTV, Realitatea TV, România TV, TVR 1, etc.) .
Diversitatea codurilor utilizate este un aspect dintre cele mai importante ale culturii mediatice. Astfel, putem distinge trei coduri care se combină completându-se reciproc sau se opun unul altuia – verbal, iconic și sonor:
un cod verbal – oral (cu toate efectele posibile de intonație, de schimbare și de alternanță a vocilor) și scris (cu toate efectele posibile de grafie și de punere în pagină);
un cod iconic – desen sau fotografie, în alb-negru sau în culori, în imagini fixe sau animate;
un cod sonor – zgomote sau muzică etc.
Eficiența mesajului, de circumstanță și statică, depinde de următorii patru factori:
locul pe care îl ocupă într-un ziar (pagina, numărul de cuvinte, numărul de rânduri, numărul de coloane);
ora la care apare la radio sau la televiziune (“prime time” sau nu);
numărul și frecvența repetițiilor;
numărul de mijloace de informare care îl reiau.
Deși se pot discerne, în interiorul acestei culture mediatice de tip mosaic, unități culturale isolate, disparate, fără coerență tematică sau legături între ele, fără o progresie sau o complexitate crescătoare a informației – așa-numitele “cultureme” (Moles, 1967, p.59) – alegerea lor este dictată de trei poli de interes care acționează cu intensități diferite:
conjuctura, adică starea unei societăți, problemele pe care trebuie să le rezolve aceasta, dificultăți cu care se confruntă, aspirațiile care o animă etc. ;
ideologia, adică opiniile,credințele, valorile (morale, politice, estetice etc.), reprezentările stereotipe etc.;
impulsurile narcisiste și agresive, adică manifestările iubirii și ale violenței, ale dorinței de a cuceri, ale nostalgiei paradisului pierdut, ale visului de a fi frumos și mereu tânăr, ale căutării fericirii, ale căutării absolutului, ale fricii, ale fascinației morții etc.
Retorica mijloacelor de informare a maselor se sprijină pe figuri mai mult sau mai puțin proscrise în discursul ales, care găsesc aici un refugiu și o utilizare abundentă:
discursul mediatic este asertiv, rareori dubitative sau ipotetic
raționamentul demonstrative nu se regăsește decât sub formă de deducție simplă sau de silogism (care, de altfel, ascunde, uneori, un sofism sau un truism, mai ales în publicitate și în propagandă)
gândirea analogă ocupă un loc important, comparația tinând locul dovezii sau al explicației
redundanța persuadează fără a convinge, fie prin repetarea unuia și aceluiași mesaj în mai multe mijloace de informare a maselor, fie prin repetarea în interiorul unuia și același mesaj cu ajutorul mai multor coduri (cod verbal scris și cod iconic în cazul publicității, de exemplu)
hiperbola, care are efectul unui șoc fie prin hipertrofierea semnificantului (utilizarea majusculelor, violența culorilor etc.), fie prin hipertrofierea semnificatului (alegerea de informații de senzație, căutarea paradoxalului, exagerarea exprimării, abuzul de superlative etc.)
jocurile de cuvinte (aliterații, calambururi, silepse etc.), pentru a atrage atenția asupra mesajului și pentru a ajuta la memorarea lui (mai ales în cazul sloganurilor politice sau publicitare, de exemplu).
Accentuând conduita mimetică și uniformizarea socială, cultura mediatică este și un puternic vector de cunoaștere care transformă mediul uman: ea lărgește câmpul cunoștințelor, vulgarizează cunoștințele și difuzează idei care ar rămâne, fără ea, apanajul unui mic număr de favorizați; simplifică relațiile umane și dă o altă dimensiune lumii; este pentru toți o deschidere și, pentru majoritatea oamenilor, singura formă de cultură accesibilă.
Ziarul este definit ca “publicație periodică, de obicei cotidiană, în care se tipăresc știri, informații politice, sociale, culturale etc. de actualitate; gazetă, jurnal” (DEX, s. v. ziar).
În ciuda apariției altor mijloace de informare a maselor mai confortabile (atât radioul, cât și televiziunea îți permit să-ți continui activitatea în timp ce asculți sau tragic cu coada ochiului), ziarul a rămas unul dintre mediile cele mai răspândite și mai îndrăgite pentru că răspunde nevoilor cele mai stringent ale publicului consumator – de informare, de comuniune, d divertisment, de a duce o altă viață, de formare:
nevoia de informare, nevoia care a dus la apariția, încă din secolul al XIX-lea, a ziarului politic (în Franța de exemplu);
nevoia de comuniune, sentiment pe care îl au toți oamenii (indifferent de categoria socială căreia aparțin, indiferent de nivelul de trai, e rasă etc.) că aparțin, la urma urmelor, unei comunități al cărei destin îl împărtășesc cu alții;
nevoia de divertisment, nevoie satisfăcută în două moduri: explicit – prin benzile desenate (care își anunță clar obiectivul), foiletoane, jocuri, cuvinte încrucișate etc. și implicit – prin cronicile condimentate despre viața personalităților, prin faptele diverse pline de sânge, prin faptele politice (care, sub pretextul că informează, nu fac decât să distreze);
nevoia de a duce o altă viață, eliberându-se de instinctele rele sau încercând să înțeleagă mai bine lumea din jur cu ajutorul explicațiilor și ale opiniilor altuia;
nevoia de formare, ziarul vehiculând un anumit patrimoniu cultural și social (evenimentele sunt raportate și commentate prin prisma unui cod moral și utilizând codul lingvistic al societății în care se exprimă) și furnizând un anumit număr de informații care îi permit să se descurce mai bine în viața de zi cu zi.
Așa cum îl citim noi, ziarul este o marfă ca oricare alta, dar care se vinde de două ori: o dată cititorilor (sub prețul de cost) și a doua oară amatorilor de publicitate (pentru a compensa pierderile).
Ca orice marfă, ziarul caută să-i atragă pe eventualii cumpărători – cititori. Pentru a seduce, presa scrisă utilizează titluri atrăgătoare, șapouri (texte scurte care surmontează și prezintă un alt text – după titlu), diviziuni subtitrate, corpuri de literă cu caractere diferite și ilustrații ale căror legend reiau informația din codul scris. Se pare că atuurile cele mai importante ale unui ziar sunt titlurile și imaginile (Vigner, 1980).2
Apar însă întrebări legate și de textul jurnalistic. Întrebări ca de exemplu: există o manieră proprie a jurnaliștilor de a scrie și de a prezenta evenimentele? Există rețete de redactare proprii jurnaliștilor? Are textul jurnalistic un specific, fapt ce ar permite aducerea în discuție a existenței unui discurs jurnalistic?
La prima vedere, multă lume ar putea spune nu. La urma urmei, jurnalistul folosește, pentru a redacta articole, același material și aceleași operații ca orice utilizator al limbii: extrage cuvintele din repertoriul lexical, formulează enunțuri folosind prescripțiile sintactice în vigoare, construiește texte cu ajutorul modelelor retorice însușite prin învățare sau prin lectura altor texte.
Cu toate acestea, este evident pentru oricine că o nuvelă, un proces – verbal sau o scrisoare (toate receptate convențional ca texte), nu vor fi găzduite niciodată într-o publicație ca materiale jurnalistice autonome. Atât procesul – verbal, cât și scrisoarea ar putea constitui elemente de sprijin, pentru a conferi autenticitate altor texte, receptate convențional ca texte jurnalistice, precum relatarea, reportajul, ancheta, interviul.
Când deschidem un ziar, nu ne așteptăm să găsim în paginile lui procese – verbale care să ne informeze despre un accident de ultimă oră și nici scrisori aparținând unor personalități, din care să aflăm detalii despre ultimele hotărâri de guvern. Ne așteptăm să citim titluri incitante și texte coerente, semnate de jurnaliști profesioniști, care să ne informeze despre evenimentele de actualitate, care ar putea să ne intereseze.
O analiză empirică permite evidențierea unor particularități ale textului jurnalistic, deoarece texte precum cele enumerate mai sus nu-și găsesc locul în paginile cotidianelor, săptămânalelor, magazinelor, în programele de informare din radio și televiziune.
Ce individualizează deci textul jurnalistic în raport cu alte texte aparținând stilului beletristic, epistolar, științific, administrativ? În primul rând, condițiile specifice de producere a acestuia. Astfel:
Textul jurnalistic este redactat de un jurnalist angajat, prin contract permanent sau de colaborare, al unei publicații, care își asumă toate responsabilitățile privind respectarea strategiei publicistice și a regulilor deontologice ce derivă din acest contract. Forma finală a textului jurnalistic este rezultatul activității de colectare, de selecție, ierarhizare și condensare a informației.
Spre deosebire de textele cu caracter științific sau literar, care sunt produse cu intenția de a fi receptate independent de coordonatele temporale sau spațiale, producerea textelor jurnalistice se supune constrângerilor generate de difuzarea și de receptarea lor într-un timp și spațiu identificate cu precizie. Un text jurnalistic publicat într-un cotidian din România este produs pentru a fi receptat de către un anumit segment de cititori români, amplasați geografic cu o anume precizie. Pentru a fi acceptat ca text jurnalistic, un text va ține seamă de așteptările unui public delimitat geografic, care se așteaptă să consume informație de actualitate, prin intermediul ziarului, zilnic sau săptămânal.
Textul jurnalistic nu oferă informație brută, așa cum o oferă, de exemplu procesul – verbal. Ea este în prealabil tratată sau ”filtrată” de jurnalist, în așa fel încât să răspundă așteptărilor publicului.
O accepție potrivită pentru a înțelege cum se construiesc sensurile în sistemul mass – media poate fi considerată următoarea formulare: « Acțiunea ce constă în a aduce la cunoștința unui public fapte și opinii, cu ajutorul procedeelor vizuale sau auditive, ce transmit mesaje inteligibile pentru public » (Auby și Ducos – Ader, 1982, p.1).
Filtrarea informațiilor în mass – media nu este un demers făcut la întâmplare în funcție de subiectivitatea autorului. Ea ține de natura informației, a canalului de transmisie (presa tipărită, radio, televiziune) și de tipul de text pe care autorul are intenția să-l realizeze (știre, reportaj, anchetă, interviu, comentariu). Albert Kientz oferă un model general de tratare a informației în presa tipărită, utilizând drept criteria de analiză a filtrării informației: originalitatea mesajului, gradul de inteligibilitate a acestuia, gradul de implicare a publicului, profunzimea psihologică a informației transmise (Kientz, 1991, pp. 73 – 107).
Ce înseamnă originalitate în practica jurnalistică? Cum funcționează selecția evenimentelor în funcție de originalitatea informațiilor?
Presa de informare consideră demne de interesul publicului doar acele evenimente care conțin informații noi (de actualitate), neașteptate, neobișnuite, care trimit la schimbări în raport cu o tradiție statuată convențional sau care modifică percepția comună a realității. O dată decelată originalitatea mesajului, toate informațiile care structurează evenimentul sunt introduce în text în relație cu ceea ce este nou, original, inedit, particular în mesaj.
Al doilea criteriu de tratare a informației enunțat mai sus se referă la gradul de inteligibilitate a mesajului. O informație, oricât de inedită ar fi, nu este receptată de cititori, decât dacă textul care o conține este redactat într-un limbaj accesibil publicului căruia i se adresează. De aceea, jurnaliștii se străduiesc să evite termenii abstracți, frazele lungi, structurile sintactice arborescente, inversiunile cu funcțiune stilistică. Pentru fixarea informației și ușurarea receptării, mesajul se “cristalizează” în jurul unor cuvinte – cheie care joacă rolul de factor integrator. În acest sens, în conformitate cu teoria informației, o inteligibilitate crescută necesită o anume redundanță. De aceea, reluarea ideilor avansate inițial în altă formă (explicații, repetiții etc.) ajută la o mai bună înțelegere a mesajului.
Evaluarea informațiilor în funcție de gradul de implicare a publicului oferă jurnalistului, de cele mai multe ori, argument pentru alegerea genului publicistic și a spațiului (timpului) acordat informației de canalul mediatic. O informație poate afecta un public mai larg sau mai restrains, poate implica reacții imediate, îndepărtate sau nu stârnește nici un fel de ecou.
În funcție de gradul de implicare a publicului, jurnalistul va alege genul publicistic: știre sau reportaj, anchetă, interviu și va solicita alocarea unui spațiu tipografic (timp de emisie) mai mic sau mai mare. “Totuși valoarea jurnalistică a unei informații nu se reduce doar la importanța sa, definită prin implicațiile sale”. (Kientz, 1971, p. 96)
Cel de-al patrulea criteriu prezent în modelul de tratare a informațiilor de presă discutat (Kientz, 1971) se referă la impactul pe care acestea îl au în psihicul uman. Cu cât informația atinge straturi mai profunde (subconștientul) ale psihicului uman, cu atât probabilitatea ca ea să fie reținută este mai mare (Moles, 1967). Astfel, referirile la violență, sex, viață de familie ating straturile profunde ale psihicului uman, ceea ce explică exploatarea acestor teme de către presa de senzație, care se adresează unui public larg, cu un nivel de instrucție mediu și sub – mediu. De altfel, astfel de informații sunt rețete sigure pentru tiraje sau audiență mare la public. Informațiile care tratează probleme economice, sociale, politice afectează straturi superficial ale psihicului uman, iar receptarea lor se realizează într-un grad mai mare, cu cât nivelul de instrucție al publicului este mai ridicat.
Textul jurnalistic – ca vehicul al informației – este tipărit într-o publicație sau difuzat de un program TV / radio; el respect codul graphic al publicației sau formatul programului postului respective. El este în același timp, produs destinat cumpărării și consumului, support al informației necesare sau dorite; și îndeplinește funcția de serviciu public. Aceste funcții acționează permanent asupra jurnalistului, atât în activitatea de colectare a informației (investigare), cât și în timpul procesului de structurare a informației și de redactare a textului. Ca urmare, informația se structurează ținând seamă atât de sistemul de referințe (obișnuițe de lectură, cunoștințe, interese, proiecția în viitor) al publicului său, cât și de sfera tematică a evenimentului.
Tratarea informației constituie un demers ce se subsumează activității de construcție a textului journalistic și ține seama:
• de natura și complexitatea evenimentului evidențiat
• de tipul de text pe care autorul are intenția să-l realizeze (știre, reportaj, anchetă, interviu, comentariu, editorial)
• de configurația psiho – socială a publicului vizat
În conformitate cu accepția dată textualității din perspectiva pragmatic, se poate afirma că un text jurnalistic nu poate fi conceput în afara unei activități de planificare desfășurată de emițătorul – journalist, cu intenția de a atrage și de a menține interesul receptorului.
De altfel, planificarea și construcția textului jurnalistic în funcție de structura și așteptările publicului vizat constituie trăsătura fundamentală a ceea ce se consideră, în general, standard profesional minimal în activitatea de presă (Anderson, 1987; Kermoal, 1994; Paillet, 1974).
În aceste condiții, activitatea jurnalistului nu este nici pe departe atât de “liberă” (în sensul comun al termenului) și autonomă, pe cât poate ea părea la prima vedere, celor neavizați; ci marcată de constrângeri interne (de ce un eveniment devine informație de presă, cum se filtrează informația, cum se construiește textul, cum se “ambalează” informația pentru a fi “vândută”) și externe (statutul publicației, statutul jurnalistului, reguli de etică profesională, modificări apărute în profilul psiho – moral al publicului) – (Coman, 1999; Mathien, 1992; McQuail, 1992).
Sistemul mass – media este legat de conceptual de eveniment: evenimentul determină atât activitatea ziariștilor, cât și interesul publicului.
Prin eveniment se înțelege orice întâmplare din realitatea înconjurătoare, cu o anume semnificație pentru un individ sau pentru un grup uman. Din perspectivă subiectivă, eveniment este tot ceea ce produce modificări în statutul existențial, social, profesional al unui individ. Prin extensie, pare rezonabil să afirmăm că sunt acceptate ca evenimente de către o comunitate, acele întâmplări din realitatea înconjurătoare care pot afecta statutul social, moral, afectiv, politic, economic, cultural al acesteia sau care modifică percepțiile, sentimentele, cunoștințele, interesele, proiecțiile indivizilor ce alcătuiesc comunitatea respectivă.
Evenimentul reprezintă una dintre constrângerile majore ce acționează asupra jurnalistului. Evenimentul ancorează publicul în cotidian: “aici”, “astăzi”, “acum” sunt termeni ce dobândesc prin intermediul presei conotații aproape mitice în existența noastră. Un exemplu sugestiv legat de circulația informației și tratarea evenimentului în mass – media contemporane îl oferă Robert Escarpit: “Ce s-ar întâmpla cu Iisus dacă ar reveni pe pământ, în vremurile noastre?”. Din păcate, chiar dacă ar fi ales alt loc, istoria lui ar fi fost aceeași. Dacă ar fi o diferență, aceasta ar consta nu în eveniment, ci în felul în care acesta ar fi fost cunoscut de oameni. A trebuit să treacă secole pentru ca mărturia fragmentară a celor patru martori să facă cunoscută “afacerea” Golgota la milioane de oameni. Astăzi, întreaga omenire ar afla la micul dejun, că “ un tânăr contestatar a fost executat de forțele de ocupație, la cererea autorităților locale – și l-ar uita în același timp” (“Information”, Le Monde, din 28 martie 1970).
Exemplul lui Escarpit are calitatea de a demonta cu luciditate unul dintre “trucurile” presei, care, punând semnul egalității între eveniment și cotidian, operează un transfer de semnificație de la cel dintâi către cel de-al doilea, cotidianul fiind perceput doar în relație cu evenimentul. Acest transfer confer perisabilitate evenimentului și perenitate cotidianului. Acest transfer creează, de altfel, nevoia de lectură, (se referă aici, evident, la nevoia de lectură a ziarului, în special, și nu la nevoia de lectură în general), care devine, în acești termeni, nevoia de a conferi semnificație cotidianului.
Fenomenul analizat mai sus, ar putea da seamă de “mitul actualității” și al “omului unidimensional”, mituri create, după unii filosofi și sociologi, prin exercițiul mass – media (Marcuse, 1964). Chiar dacă există voci care denunță caracterul mistificator al unui jurnalism exclusiv evenimențial, realitatea presei contemporane este aceea a unui jurnalism axat pe eveniment.
În situația în care jurnalistul transmite informații referitoare la un eveniment, prin intermediul unui text tipărit, vorbit sau însoțit de imagini, informații care interesează publicul vizat, el realizează un act de comunicare.
În termenii schemei propuse de lingvistul Roman Jakobson pentru identificarea funcțiilor limbajului în procesul comunicării, orice act de comunicare presupune: emițătorul (E), destinatarul sau receptorul (D / R) și mesajul (M) transmis. Pentru precizarea condițiilor în care are loc comunicarea se iau în discuție următorii parametri: canalul utilizat (Ca), gradul de realizare a contactului (Co) dintre emițător și receptor, codul (C) și referentul (R) (Jakobson, 1963).
Funcțiile limbajului, în perspectiva teoriei informației, așa cum au fost descrise de Roman Jakobson sunt:
• funcția referențială (denotativă sau de reprezentare, axată pe contextul comunicării)
Această funcție centrează comunicarea pe referent (realitatea obiectivă numită prin limbă). Ea este pertinentă în cazul actelor de comunicare ce desemnează constituenții evenimentului (nume proprii, circumstanțe de loc, timp, fapte). Funcția referențială este un element ce definește orice text jurnalistic.
• funcția conativă (sau de apel, axată pe contextul comunicării)
Această funcție caracterizează situațiile de comunicare în care emițătorul se adresează direct receptorului, iar scopul comunicării este de a fixa atenția pe persoana destinatarului. Adresarea directă, formularea întrebărilor, utilizarea imperativului sunt câteva mărci lingvistice ale funcției conative. Specifică interviului, aceasta este exploatată de publiciști în relația jurnalist – interlocutor. Ea nu poate fi identificată decât foarte rar în mesajul publicistic, mesaj ce mediază relația dintre jurnalist și public. În audiovizual, unde întâlnim des formulări de tipul ”stimați spectatori / telespectatori”, adresarea directă are mai ales rolul de a stabili contactul cu publicul și nu acela de a centra atenția pe persoana destinatarului.
• funcția expresivă (emotivă, de prezentare, axată pe emițător)
Se identifică în comunicare ori de câte ori emițătorul vorbește despre el însuși, exprimând sentimentele și judecățile sale. ”EUL” emițătorului este definitoriu pentru comunicare, aceasta având ca funcție dominant funcția expresivă. În textul jurnalistic, funcția expresivă este prezentă în situația în care emițătorul – jurnalist utilizează pronumele eu și formulează enunțuri prin care transmite judecăți personale. Unul dintre genurile jurnalistice care exploatează funcția expresivă este editorialul. Mărci ale subiectivității autorului le întâlnim și în reportaj, ori de câte ori autorul utilizează persoana I sau exprimă trăiri personale.
• funcția fatică (axată pe canalul de transmisie, pentru a asigura legătura dintre informații)
Are rolul de a stabili și de a menține contactul dintre emițător și destinatar, prin exploatarea caracteristicilor canalului de comunicare. În comunicarea jurnalistică prin mijloacele specifice presei tipărite, funcția fatică se realizează atât la nivelul graficii ziarului, cât și la nivelul construcției textului și selectării limbajului adecvat. Mesajul radiofonic realizează și menține contactul cu ascultătorii prin construcția textului, utilizarea unui limbaj adecvat prin durata optimă a mesajului și prin calitățile ”vocii” care transmite mesajul. În mesajul televizual, un rol important pentru realizarea funcției fatice îl are suportul imaginii, cu tot ceea ce presupune aceasta: regie, imagine de studio, imagini transmise în direct etc.
• funcția metalingvistică (axată pe cod)
Caracterizează acele enunțuri în care locutorul își definește codul utilizat (cuvintele, articole teoretice, analize). Ea este specifică textelor științifice și didactice care se plasează în sfera demonstrației, argumentării și explicației. Comunicarea jurnalistică activează rar funcția metalingvistică.
• funcția poetică (axată pe mesaj)
Se realizează ori de câte ori comunicarea se centrează pe mesaj. Ea este specifică textelor literare. În textul jurnalistic funcția poetică este evidențiată atunci când emițătorul utilizează figuri de limbaj, paralelismul, metafora, hiperbola, cu scopul de a atrage atenția asupra mesajului. Astfel de procedee întâlnim în unele texte de opinie (editorial, comentariu, pamflet) și în reportaje.
Funcție înseamnă, în accepția teoriei lui Roman Jakobson, centrarea pe unul din cei șase parametri ce definesc actul de comunicare: emițătorul, receptorul, mesajul, canalul, referentul și codul.
Aceste șase funcții ale limbajului nu există izolat în procesele de comunicare. Cunoașterea lor permite, însă, o mai bună înțelegere a rolului social al limbii și, prin extensie, a oricărui act de comunicare. Funcțiile specifice comunicării jurnalistice evidențiate de analiza textului jurnalistic sunt: funcția referențială și funcția fatică.
Funcția referențială poate fi identificată cu ceea ce în general se numește funcția informativă a textului jurnalistic: nu poate fi concepută existența unui text de presă în afara intenției de a informa în legătură cu un fapt real, de actualitate. Pe de altă parte, actul de comunicare realizat prin intermediul textului jurnalistic devine efectiv doar atunci când se realizează funcția fatică. Pentru a transmite informația, realizând contactul cu destinatarul, jurnalistul exploatează toate posibilitățile pe care i le oferă canalul de comunicare (limba, codul genurilor în presa tipărită și în audiovizual, codul grafic, codul tipografic). Așadar, se poate spune că funcția referențială ține de esența textului jurnalistic și funcția fatică, de retorica acestuia.
Alte abordări ale comunicării prin mass – media evidențiază ca dfinitorie noțiunea de contract. Aceasta poate fi înțeleasă ca un act de acceptare din partea receptorului a condițiilor impuse de emițătorul mesajului, în situația în care mesajul răspunde unor nevoi culturale și / sau sociale ale receptorului. Acceptarea contractului de către receptor se concretizează o dată cu cumpărarea ziarului de către acesta (o dată cu alegerea emisiunii radio sau tv).
Contractul se stabilește în momentul în care receptorul selectează canalul mediatic, emisiunea, tipul de articol. Stabilirea contractului în momentul T-ₒ (momentul selecției inițiale) nu presupune ”fidelitate” absolută din partea receptorului. O dată ales jurnalul radio, de exemplu, ascultătorul nu este obligat, prin asumarea contractului, să-l urmărească în întregime. O dată cumpărat ziarul, cititorul nu va fi obligat să citească toate articolele, operând la momentul T-1 o selecție a textelor, e la momentul T-2 o selecție a informațiilor din fiecare text în parte, alegând să citească total sau parțial articolele.
Contractual dintre emițător și receptor nu este doar o “anexă”, termenii contractului fiind “înscriși” în textul jurnalistic; el este un contruct mental, rezultat al acceptării unui model cultural, activat ori de câte ori situația de comunicare o impune.
În acest sens, construcția textelor este înțeleasă și ca rezultat al întrepătrunderii imaginarului socio – discursive caracteristic condițiilor de conducere, cu imaginarul contextului socio – cultural în care se află instanța receptoare. În acest punct al lanțului mediatic se structurează cunoștințele despre lume ale jurnaliștilor în relație cu ceea ce cred ei că așteaptă publicul vizat. 3
I.b) Drepturi și responsabilități ale jurnaliștilor
Înainte de a ne întreba ce este un jurnalist astăzi, ne întoarcem în timp, spre geneza profesiunii în context românesc. La primul Congres al presei, ținut la București, în luna noiembrie 1871, s-a votat o Rezoluție în al cărei prim aspect se preciza:
“Presa va lupta dar pentru realizarea unui guvernământ românesc, întemeiat pe adevărata libertate națională”, (G. Caliga, Almanahul dicționar al presei din România și a celei românești de pretutindeni, 1926).
Celelalte prevederi ale Rezoluției se refereau la rolul presei în susținerea progresului general al țării, în domeniile economiei, învățământului, administrației, culturii, justiției, libertăților democratice, apărării patriei.
Odată cu acest prin Congres se definea profesiunea de ziarist, în lumina tradițiilor progresiste ale activității presei de până atunci, punându-se accent pe norme de comportament etic și social. Sintagma “presa a patra putere”, pe care jurnalistica occidental miza atât de mult, cu atât de mult timp înainte, fusese preluată de un lider politic marcant, C.A. Rosetti care afirmase: “Presa trebuie să fie a patra putere a unui stat civilizat și liber. Presa însă, pentru ca să fie a patra putere a unui stat trebuie ca redactorii ei, când iau condeiul, să fie sacerdoți… Ziariștii sunt preoții care servesc la altarul acelei zeități ce se numește NAȚIONALITATE și LIBERTATE” (cf. Banchetul oferit lui C.A. Rosetti cu ocazia aniversării a XXV-a a fondării “Românului” la 27 septembrie 1881, apud Constantin Antip, Istoria presei române, București 1974, p. 190).
Ce este jurnalistul? Iată o primă întrebare a contemporanietății la care s-au dat mai multe răspunsuri, în majoritate convergente, dintre care vom spicui câteva:
“…Orice persoană care în mod regulat și pe baze de renumerație depunde o activitate care constă în a contibui prin cuvânt sau imagine la una sau mai multe mass – media”
(G. Bohere, “Proffession – Journalist”, Géneva, 1984, International Labour Office).
O altă definiție a jurnalistului ne dezvăluie un profil mai complex al acestuia, raportat la normele profesiei în sine:
Jurnalistul “…. desemnează orice persoană, indiferent de naționalitate, care are un serviciu plătit și regulat ca editor, reporter, fotograf, cameraman sau tehnician în presa scrisă, radio, televiziune, care își exercită profesiunea în acord cu principiile etice și cu normele stabilite de profesie; activitatea sa profesională constă în căutarea, primirea sau distribuirea informațiilor, opiniilor, ideilor, studiilor sau comentariilor, pentru publicații periodice, agenții de presă, servicii de radio – televiziune sau de știri filmate” (K. Nordenstreg, H. Topuz: Statu Rights and Responsabilités, Prague, I.O.J.).
Rostind jurnalism, rostim informare. Lumea de azi nu este de conceput fără posibilitatea de a informa ea însăși. În relația: a fi informat și a informa se interpune benefic și decisiv emițătorul – jurnalistul modern – de a cărui profesionalitate depinde efectul informării (total, parțial, nul). Trăsăturile procesului comunicării de masă, relevate de teoreticieni precum Linda J. Busby, J.R. Dominick, R. Cayrol, Fr. Balle, Gaestan Trembley etc. converg către principalii factori comuni, care condiționează actul comunicării de masă, astfel: E-R-C-M-C:
E = emițătorul (intituțional)
R = receptorul (anonim)
C = canalul (tehnologie)
M = mesajul (produs in serie)
C = codul (popular)
Respectivii factori acționează într-o societate modernă care din punctul de vedere al demersurilor tuturor ”media” trebuie să fie o societate de masă, implicit cu o cultură de masă, căreia i se disociază cultura de elită și cultura populară, față de care acțiunile mass – media sunt, la rându-le, diferențiate. Sub păvaza modelelor autoritare, neo – autoritare, liberale sau de „serviciu public”, informațiile din filiera mass – media se circumscriu unor funcții socio – cultural identice sau înrudite, uneori altele decât cele în general acceptate, cu priorități șocante la un moment dat, ca de pildă preponderența funcției de divertisment sau a celei publicitare. Fără îndoială însă că funcția de socializare este aceea care poate regla consumul produselor mass – media răspunzând la câteva întrebări legitime: când, unde, cum sunt receptate mesajele? Cu ce credibilitate sau cu ce rezistență? Cu ce consecințe în planul reflecției individuale sau de grup?
Răspunsul la asemenea întrebări aduc în câmpul discuției opinia public a cărei fizionomie socio – psiho – cultural a suferit atâtea metamorfoze de la agora antică la spațiul public modern. Pe această treaptă a judecăților de valoare emise de opinia public vizavi de efectele presei asupra diferitelor structure ale societății se deslușește plurivalența mesajelor informative, capacitatea lor de selecție, puterea de transformare grație căreia omul contemporan să iasă din singurătate și unidimensionalitate și să adere la idei și decizii care să-l facă apt procesului de autodepășire și mobilitate socio – profesională.
În sinteză rezultă din aceste definiții – nu singurele! – că jurnalistul, ca profesionist, este persoana care depune o activitate de presă (sau în audiovizual), renumerată, conform cu norme deontologice specifice. Statutul său nu este cert stabil, ca în alte profesiuni, la journalism se accede pe o cale instituționalizată (învățământ de profil) sau formativă (în varii forme), pentru care este nevoie de o atestare acceptată de breasla jurnalistică, atribuită diferit, de la țară la țară de diferite organism, de exemplu: Comitetul de acreditare (Belgia), Comisia Regală a Presei (Marea Britanie), Comisia pentru Cartea de Identitate a jurnaliștilor profesioniști (Franța), Federația Jurnaliștilor (Elveția), Atestatul Uniunii Ziariștilor Profesioniști (România).
Atestatul sau Cartea de Jurnalist semnifică dreptul de a practica profesiunea ca atare care, în viziunea lui Beam Randall A., se caracterizează prin următoarele trăsături:
1. ocupație organizată în jurul unui corp sistematic de teorii referitoare la cunoștințe și deprinderi jurnalistice;
2. ocupație în cadrul căreia membrii ei beneficiază de “autonomie profesională”, în sensul că au libertatea să si-o practice așa cum consider ei dar în circumscriere la responsabilitățile asumate;
3. ocupație care dezvoltă “o cultură profesională”, format din valori, simboluri și norme commune pe baza cărora profesia în sine are tendința de a se autoguverna și de a controla selecția membrilor săi, premise care-i asigură posibilitatea de a-și elabora coduri etice, reglementări proprii.
(Cf. Journalism Professionalism as an Organizational – Level Concept, în “Journalism Monograph”, nr. 121, 1990, apud M. Coman, op. cit., p. 50).
De la definirea profesiei de jurnalist în această accepție la profesionalism, ca etapă superioară a aceleași meserii, jurnalismul străbate drumul de la îndeletnicire la pasiune (hobby), impunând slujitorilor săi mai multe cerințe: o ideologie proprie, o cultură profesională, o legitimitate socială, o autonomie specific, norme și valori deontologice. Acestea, odată îndeplinite, însușite pot conferi activității de presă atributul unei activități profesionalizate, aidoma celei din medicină sau jurisprudență. După David J. Leroy, Sterling C.H., orice profesie trebuie să strabată mai multe etape până să ajungă la profesionalizare: de la ocupație ocazională la una stabilă, plenară; structurarea ei pe baza unor organizații / asociații care să-I promoveze identitatea socială; intrarea respective profesii în competiție cu altele, de care se delimitează, pe care încearcă să le elimine; posibilitatea de a genera standarde de acțiune pe care să le instituționalizeze prin coduri etice.
Orice dezbatere cu privire la activitatea jurnalistului într-o societate deschisă nu se poate purta în absența referirii la cadrul legal pe care adunările reprezentative mandatate democratic îl asigură celor care, la rându-le, procură cetățenilor informația permițându-le exercitarea prerogativelor politice. Astfel, departe de a fi o preocupare periferică, asigurarea unor instrumente legale adecvate reflectă hotărârea comunității de a pune la îndemâna celor ce o formeză un mijloc eficace și transparent de control. Din această perspectivă, așa cum demonstrează studiile realizate de organizațiile internaționale pentru protecția drepturilor omului, independența presei scrise și audiovizuale devine, în lumea postmodernă, un indice al democratismului și o condiție pentru integrarea în ordinea mondială.
Cazul jurnalismului autohton nu face excepție de la regula enunțată, în măsura în care anii de după 1989 au probat vitabilitatea unei prese dezvoltate în condiții de certă libertate a exprimării. Rațiunea pentru care presa de astăzi diferă radical de presa dirijată a deceniilor totalitare trebuie căutată în setul de garanții pe care legea fundamentală, constituția, îl oferă celor care practică profesiunea de jurnalist. Iată de ce apelul la cunoașterea instrumentelor legale este indispensabil, de vreme ce existența lor permite punerea în discuție a deciziilor guvernanților și controlul de către societatea civilă, prin medierea presei, a sectoarelor mai puțin transparente ale mecanismului etatic.
În definitiv, luarea în considerare a instrumentelor legale presupune în cele din urmă familiarizarea minimă cu actul fundamental. Constituția furnizează comunității, guvernanți și guvernați deopotrivă, setul de reguli ghidând comportamentul public și oferă mijloacele de protecție necesare în cazul previzibilei încălcări a drepturilor individuale. Subiect de drept și cetățean egal în drepturi cu ceilalți, ziaristul se distinge de alte categorii prin vulnerabilitatea condiției sale: privită, clișeizat, ca o a patra putere în stat, mass – media sunt ținta privilegiată a presiunilor politice. Din această perspectivă, constituția garantează acel minimum de apărare împotriva unei autorități publice preocupate să își extindă sfera de control, anihilând opoziția incomodă. Alături de independența justiției, independența presei poate fi privită ca un pilon al statului de drept.
Profesioniștii presei trebuie să-și depășească complexele față de cadrul legal. Departe de a fi un mijloc eminamente punitiv, reflex al statutului represiv, legea (în accepțiunea ei largă, incluzând aici și constituția însăși) construiește un cadru de care jurnalistul este obligat să învețe a se servi eficient. Unica modalitate democratică de afirmare a drepturilor are ca precondiție cunoașterea lor. Existența profesionismului de presă este dependentă de inteligența sa în a utiliza instrumentele pe care legea și constituția i le pun la dispoziție. Într-un context marcat de sindromul condamnărilor pentru infracțiunea de calomnie, invocarea excepției de neconstituționalitate apare însă ca un remediu pe care o parte a jurnaliștilor îl ignoră, preferând apelul la opinia publică ca formă de apărare.
Libertatea presei este un caz particular al libertății de exprimare. Ceea ce o individualizează este, pe de o parte, vehiculul / mediul de exprimare (scris, imagini, sunete, electronic), și pe de altă parte, finalitatea actului de comunicare. Nu ne aflăm în prezența unei simple comunicări interpersonal, ci în fața unei comunicări a cărei țintă este publicul cititor sau telespectator. Astfel, libertatea presei devine indisociabilă de libertatea cuvântului, dar comport, în raport cu aceasta, o serie de exigențe, dintre care cea mai important se referă la interdicția oricăror măsuri prohibitive și preventive. Dacă libertatea cuvântului poate fi afectată prin intermediul unor măsuri represive atentând la siguranța individuală, libertatea presei poate fi anulată prin apelul la un set de măsuri în aparență infinit mai benigne, dar care se subsumează ideii de control etatic. În definitive funcțiunea actului de comunicare mediatic poate fi alterată în cazul în care emitentului i se precizează, arbitrar, limitele în cadrul cărora are dreptul de a face să circule informația. Fără a intra în genul de detalii pe care o eventuală lege a presei (lege a presei pe care în prezent legislația românească nu o deține), actul fundamental exclude de plano acest apel la măsuri de control. Este esențial pentru ziariști să rețină dimensiunea prerogativelor pe care dreptul la exprimare le conferă. Orice dispoziție legală încălcând norma pactului fundamental poate fi atacată în fața Curții Constituționale, fie că ne aflăm în prezența unei legi a presei, a unei legi a informațiilor sau a uneia privitoare la secretul de stat. Cum remarca Ion Deleanu, libertatea presei face parte din mecanismul de control pe care societatea îl edifică spre a limita guvernământul:
“Libertatea presei constituie unul din cele mai eficiente mijloace pentru asigurarea vitalității corpului social, căci o putere care nu cunoaște replica are toate șansele să ajungă o putere atrofiată, insensibilă și, deci, iresponsabilă. Libertatea presei implică nu numai dreptul de a face cunoscute public, pe această cale, convingerile, ideile și opțiunile individuale sau de grup, dar și alte numeroase drepturi și datorii care privesc imprimarea, transportul, colportajul, vânzarea, afișul, precum și statutul juridic al jurnalistului. În orice caz, libertatea presei presupune nu numai consacrarea acestui drept fundamental, dar și garantarea lui; mai întai, prin înlăturarea măsurilor prohibitive și preventive în acest domeniu”. (Instituții și procedure constituționale, Editura Servo Sat, Arad, 1999, p. 347.).
Profesionistul media este obligat, așadar, să ia cunoștință de existența unor circumscrieri ale exercitării dreptului său la liberă exprimare, care nu au caracterul unui pretext pentru cenzura etatică. În nici un moment limitele legitime, trasate democratic, ale libertății presei nu se pot confunda cu imixtiunile etatice, sub forma intolerabilă a cenzurii. De aici, și atenția particulară pe care omul de presă trebuie să o acorde obligației pe care libertatea de exprimare o incumbă: aceea de a nu afecta sub nici un aspect acele drepturi personale nepatrimoniale ale persoanei, care o defines și care îi asigură statutul demn în comunitatea respectivă. Dreptul la comunicarea informației este dublat de datoria ziaristului de a evita folosirea abuzivă a acestui drept, utilizare abuzivă sancționată de normele legale.
Privit în ansamblul său, dreptul la informație presupune un set complex de exigențe care se cer satisfăcute. Destinatarul acestui drept nu este individualizat: este vorba de cetățean în genere, și de aici, concluzia că beneficiar al acestui drept este și jurnalistul, ca parte a comunității. Echilibrarea raportului dintre interesul de a fi informat și interesul etatic de a limita accesul la anumite date sensibile este o problemă care ridică dificultăți. Ceea ce statul decide a fi în afara domeniului de interes public poate fi de o importanță vitală pentru dezbaterea unor aspecte – cheie în economia de priorități a comunității. Accesul la informații socotite clasificate, incriminabil prin legislație, este o ocazie pentru mass – media de a-și îndeplini exact funcția de “câine de pază”, cu tot disconfortul guvernamental care derivă din acest fapt.
Capitolul II: Limbajul mediatic
Acest capitol propune o analiză a genezei limbajului mediatic. O structură așezată cronologic informațional ce își dorește să arate bazele teoretice, filozofice, dar și practice a ceea ce noi azi numim limbaj mass – media.
Este prezentarea unei evoluții – sau inevoluții după cum vom constata – a ceea ce înseamnă spațiul mass – media.
II.a) Fenomenologia – sau lupta limbajului cu sine însuși
Problema clasică a filozofiei din toate timpurile – tensiunea dintre om și lume – a căpătat în zilele noastre cea mai dramatică formă din câte a cunoscut istoria ideilor. Toate curentele filozofiei contemporane sunt somate să răspundă la întrebarea fundamentală a epocii noastre: care este libertatea pe care omul poate s-o exercite asupra lumii?
Cerută de asceza fenomenologică, desprinderea de fascinația lucrurilor variate și retragerea în zona pură a ideilor invariante nu sunt posibile dcât prin lupta limbajului cu sine însuși. Numai prin intermediul limbajului poate fenomenologul să regăsească sursa transcedentală a oricărui adevăr. Fără limbaj nu sunt posibile nici înlănțuirea variațiilor reale și fictive, indispensabilă reducțiilor eidetice, și nici punerea în paranteză a întregii lumi, necesară reducției fenomenologice. Gândirea nu se poate mișca nici înainte, spre lume, nici înapoi, spre ea însăși, fără să se sprijine pe materialitatea vizuală și auditivă a limbajului. În spiritul aprecierii fenomenologice asupra limbajului, Quentin Lauer scrie că ”noi reprezentăm esențele printr-un semn, deoarece, din pricina facultății noastre de a cunoaște, substituim esenței ceva, de pildă un cuvânt sau o cifră”. Considerând că tot ceea ce este împovorat de materie stânjenește retragerea conștiinței dincoace de eul natural, fenomenologia se prezinta ca o luptă a limbajului împotriva lui însuși, pentru a atinge originalul”. În fața unității contradictorii dintre materialitatea vorbirii și spiritualitatea gândirii, fenomenologii sunt atât de puternic impresionați de contradicția dintre ele, încât nu mai văd și unitatea lor, rămânând cu speranța în victoria finală a spiritului asupra materiei, a gândirii asupra vorbirii. Socotind că la adevăr nu se poate ajunge decât prin reamintire și nicidecum prin adecvare, fenomenologul dorește eliberarea spiritului de sub povara materiei și în niciun caz cucerirea materiei de către spirit. Ideea că spiritul se înalță pe măsură ce crește tensiunea dintre semn și sens rămâne în afara fenomenologiei. În fenomenologie, adevărul este Sinngenesis,dar sensul este aportul subiectului la obiect, și nu rezultatul opoziției dintre subiect și obiect.
În vreme ce, în realitate, ”limbajul face pentru inteligență ceea ce face roata pentru picioare și corp”, deoarece permite omului să se miște de la un obiect la altul mai repede și mult mai ușor, în fenomenologie, ”organizarea sensibilă a limbajului are meritul de a fi doar o condiție de pornire, ea nu este decât o prefață a activității gândirii propriu-zise”. Deși fără vorbire nici o stare sufletească nu poate deveni gând, totuși fenomenologii păstrează nostalgia unor gânduri neîntinate de vorbire.
Făurit, înainte de toate, ca mijloc de comunicare, limbajul a fost din capul locului și singurul mijloc prin care trăirile pragmatice – afective se puteau transforma în idei. Vorba nu este haina exterioara a gândului, ci corpul său intim. Gândul nu se impurifică prin căderea lui în limbaj, ci dimpotrivă, se purifică prin înălțarea limbajului. Gândul pur este un produs tardiv al rafinării vorbirii. La început a fost cuvântul polisemic și nicidecum ideea pură. Ca să se obțină, în cele din urmă, o idee pură, a trebuit ca vorbirea să treacă treptat de la metafore vizuale, prin antimetafore vizuale și simboluri pur auditive, la monologuri interioare și scrierea să ajungă, depășind, încetul cu încetul, desenele, pictogramele și ideogramele la cele mai simple fonograme.
Zeci de milenii limbajul a avut însă, cu precădere, sarcini practice și nu teoretice de împlinit. În primul rând el avea de asigurat participarea tuturor la acțiunea de domesticire a naturii. Privirea lui era ațintită asupra obiectului, nu asupra subiectului. Funcția de formare a ideilor s-a dezvoltat în limbaj mult mai târziu și puțin câte puțin.
Limbajul a fost inventat pentru a sluji cultura materială. Cultura spirituală este un rezultat secund și ulterior. Vreme îndelungată, mentalitatea animistă și practica magică au fost întovărășite de o vorbire mitică și de o scriere totemică. Desprinderea celor mai generale proprietăți ale lucrurilor presupune un proces anevoios prin care limbajul se scutură, treptat, de toate referirile lui la însușirile individuale ale realului.
La începuturile istoriei lor, oamenii erau mult mai solicitați de proprietățile individuale ale lucrurilor decât de însușirile lor generale. Câtă vreme raza de acțiune a practicii sociale era încă scurtă, uneltele fiind rudimentare și vorbele doar imperative, nu puteau să apară nici interesul față de proprietățile generale ale lucrurilor și nici formele care să le reflecte. Vorbirea era încă strâns legată de privire, iar scrierea era încă un amestec de descriere a obiectului și de transcriere a unui îndemn de a acționa asupra lui sau de a reacționa față de el. Se știe că primitivul numește în mod diferit obiecte de același gen ori de câte ori îl impresionează o altă proprietate a obiectului.
Semnificantul, atât cel verbal, cât și cel grafic, a rămas multă vreme în preajma semnificantului pragmatico – afectiv. Semnificantul se afla atât de aproape de semnificat, încât era mai mult un simbol decât un semn; vorbele prelungeau gesturile și transcrierea stiliza descrierea. Totuși, marele salt calitativ de la semnal la semnificant, de la natură la cultură, de la asimilarea mediului înconjurător la contrazicerea lui a fost săvârșit. Legătura dintre strigăt și starea afectivăpe care o exprimă este nemijlocită și naturală, în vreme ce legătura dintre vorbire și noțiunile pe care le semnifică este mijlocită de gândire și deci culturală. De aceea, strigătele animalelor rămân aproximativ aceleași, în timp ce vorbirea oamenilor, îmboldită de dezvoltarea noțiunilor, se perfecționează necontenit. Nechezatul cailor în zilele noastre nu se deosebește cine știe ce de nechezatul cailor din vremea comunei primitive, însă vorbirea contemporanilor este cu totul alta decât cea a primitivilor.
Este adevărat că, la începuturile istoriei, magia tindea să anuleze câmpul culturii, însă miturile începeau deja să-l dezvolte. Mitul a fost primul demers prin care gândirea umană a reușit să opereze distincția dintre prezență și absență, dintre sensibil și inteligibil, dintre material și spiritual, dintre semnificant și semnificat. Din mituri s-au format, mai târziu, categoriile și principiile filosofice. Din substanța nutritivă a miturilor și-au tras seva și s-au înălțat formele pure ale gândirii logice.
Drumul victorios al omului de la magie la tehnica modernă, de la mituri la știința contemporană este considerat de fenomenologie ca un proces de înstrăinare a eu-lui de sine însuși, ca o cădere a spiritului în materie, ca o rătăcire a conștiinței printre lucrurile lumii, ca o idolatrizare a semnificantului. Cucerirea obiectului îi apare lui Husserl ca o pierdere a subiectului. El vrea să înlocuiască fascinația lucrurilor cu fascinația ideilor. Însă el nu poate parcurge în sens contrar drumul care a adus de la tăcerea originară la gălăgia lumii decât folosind cele mai rafinate rezultate ale dezvoltării culturii: monologul interior demetaforizat. În teologia răsturnată a lui Husserl, ”șarpele” este limbajul, iar ”păcatul originar” constă în cunoașterea empirică și iluzorie a lumii. În fenomenologie, limbajul este însă nu numai instrumentul pierzaniei, ci și al salvării. Numai cu ajutorul limbajului poate fi dusă la bun sfârșit retragerea omului din lumea exterioară și amăgitoare în puritatea adevărate a celei interioare. și, deoarece îndepărtarea omului de autenticitatea ideilor pure ale conștiinței sale transcedentale și atragerea lui în lume inautentică a lucrurilor se datorează funcției de comunicare și forței metaforice a limbajului, fenomenologia poartă o luptă dramatică împotriva caracterului metaforic și comunicativ al limbajului. Însă alăturarea comunicării și a metaforelor duce, în cele din urmă, la înlăturarea limbajului însuși. Un limbaj necomunicativ și nemetaforic este o contradicție în termeni. El rămâne un sistem de semne, lipsit de orice valoare cognitivă și afectivă, cu o funcție exclusiv organizatoare. Împotriva metaforelor nu se poate lupta cu non-metafore, ci doar cu anti-metafore. Demetaforizarea este, în fond, o luptă a limbajului împotriva lui însuși. De aceea, întreaga fenomenologie este, în ultimă instanță, o luptă a limbajului cu sine însuși. ”Cu prețul acestui război al limbajului împotriva lui însuși vor fi gândite sensul și problema originii lui”.
Probabil că fără lupta limbajului cu sine însuși nu se poate ajunge la cunoașterea categorială a lumii. Însă această continuă autocritică a limbajului duce la o înțelegere din ce în ce mai profundă a realității obiective, și nu la tăcerea absolută a subiectului transcedental.
În drumul de întoarcere de la vacarmul lumii la liniștea transcedentală, limbajul renunță, mai întâi, la comunicare, apoi la metafore și, în cele din urma, prin monologul interior, scade la maximum și substanța fonică a vorbirii, deoarece în zona ideilor pure nu se poate pătrunde decât tăcând.
Mulți gânditori contemporani au devenit adversari ai limbajului, datorită tendinței pe care o au cuvintele de a se autonomiza, de a se transforma în dogme, de a instaura un regim de sacrificare a scopurilor umane întru slava mijloacelor verbale.
”Acest animal flecar, zgomotos, gălăgios, care exultă în vacarm (zgomotul este consecința directă a păcatului originar) ar trebui redus la mutism, căci niciodată nu se va apropia de izvoarele neviolate ale vieții dacă mai pactizează cu cuvintele” scrie Emil Cioran. Iar pentru Eugen Ionesco ”cuvântul nu mai arată nimic. Cuvântul flecărește. Cuvântul este literar. Cuvântul este o fugă. Cuvântul împiedică liniștea să vorbească. Cuvântul asurzește. În loc să fie acțiune, el vă consolează, cum poate, că nu acționați. Cuvântul uzează gândirea. O strică. Tăcerea este de aur. Garanția cuvântului trebuie să fie liniștea.”
Pentru adversarii limbajului, lumea nu este decât un bâlci zgomotos, care se întinde între liniștea transcedentală și tăcerea transcedentală.
Numai că nici o stare sufletească nu poate deveni gândire fără vorbire și nici o vorbire nu poate depăși un sistem fizic de organizare a materiei fărăgândire. Cultura nu poate fi realizată nici de ființe fără vorbire și nici de roboți fără gândire. Vidând vorbirea de gândire, structuralismul reduce limbajul la un sistem fizic de sunete și figuri; frustrând gândirea devorbire, existențialismul reduce limbajul la interjecții și onomatopee.
Limbajul – ca principal instrument cu ajutorul căruia omul creează cultura – este însă unitatea dintre vorbire și gândire, material și spiritual, sensibil și inteligibil, semnificant și semnificat. Liniște nu poate exista decât dincolo de cultură, în rai, iar tăcere nu există decât dincoace de cultură, în natură. În cultură răsună neîncetat trecerea vorbirii în gândire și trecerea gândirii în vorbire. ”Rațiunea limbajului uman consistă în faptul că lumea vorbește deja înăuntrul omului”.
Viabilitatea culturii rezidătocmai în această necontenită spiritualizare a materiei și materializare a spiritului prin intermediul limbajului. ”Vorbirea, ca deosebită de limbă, este acest moment în care intenția semnificativă, încă mută și cu totul în act, se adeverește capabilă să se încorporeze în cultură, a mea și cea a altuia, de a mă forma și de a-l forma, transformându-i sensul instrumentelor culturale”.
În fenomenologia lui Husserl, limbajul înseamnă însă doar posibilitatea intimității cu sine însuși, și nicidecum putere asupra lumii. ”Nu substanței sonore sau vocii fizice, corpului vocii, care se află în lume, îi recunoaște el o afinitate de origine cu logosul în general, ci vocii fenomenologice, vocii în carnea ei transcedentală, suflului, animației intenționale, care transformă corpul cuvântului în carne…”.
Tăcerea transcedentală fiind pentru el nu pur și simplu lipsa, ci izvorul vorbirii și gândirii, Husserl este încredințat că îndreaptă limbajul spre cele mai profunde adevăruri. ”Această tăcere este esențială nu ca pură absență a sunetului, ci ca sursă a sunetului, a limbajului și a gândirii; sursă a tot ceea ce face ca omul să fie realmente uman”. În fenomenologie, cunoașterea înaintează spre izvorul limbajului, deoarece subiectul poate ajunge la adevăr nu prin adecvarea sa la obiect, ci prin amintirea vieții sale transcedentale.
Deși admite că trecerea de la tăcere la limbaj este un miracol pe care nu sunt în stare sa îl explice nici biologia, nici teologia, Brice Parain rămâne la părerea că ”totuși e o copilărie a se încerca să se facă din limbaj, ca și cum i s-ar da cea mai nobilă menire, un instrument al tăcerii. Se pare că este ambiția poeziei contemporane, un soi de cale religioasă fără Dumnezeu. Tăcerea este, în mod cert, contrarul limbajului și poate chiar sfârșitul lui…”. 1
II.b) Limbajul – instrumentul indispensabil al presei.
Datorită faptului că presa scrisă are o vastă rază de acțiune, publicațiile periodice (ziare, reviste) autohtone au avut un rol decisiv în procesul de modernizare a limbii române literare, pagina de ziar fiind, de cele mai multe ori, dincolo de mesajul propriu-zis, locul de întâlnire a inovației lexico-gramaticale și principalul canal de răspândire a acesteia.
Cercetările din ultima vreme, consacrate fenomenului publicistic românesc, (re)confirmă faptul că stilul publicistic nu mai poate fi pus sub semnul contestării sau al reticenței, așa cum s-a procedat în anii 60-70. Analizarea principalelor tendințe din evoluția limbii literare, de ieri și de azi, nu poate fi concepută fără să se țină seama de limbajul / stilul presei.
Referitor la terminologia din studiile și lucrările de stilistică românească, observăm că noțiunile de stil – limbaj nu au fost suficient de bine definite, iar utilizarea lor s-a dovedit a fi, în general, oscilantă. Elena Parpală2 este de părere că în raport cu limba, limbajele și stilurile funcționale sunt funcții ale ei, variante a căror definire cade în preocuparea stilisticii funcționale: ”Limbajele sunt condiționate de natura comunicării, iar stilurile – de natura mesajului; primele sunt structurate, stilurile structurează”. Vom folosi noțiunea de stil care, credem, este mult mai adecvată, din moment ce există și o disciplină lingvistică, stilistica, al cărei obiect are în vedere stilul; un alt motiv ar fi frecvența constantă a conceptului în cele mai multe dintre studiile și lucrările recente consacrate presei.
În cercetarea stilului publicistic, s-au conturat până în prezent, credem, două modalități de abordare a acestuia:
– o modalitate de cercetare internă, care vine din interiorul profesiei de ziarist și vizează formarea și perfecționarea acestuia din perspectiva teoriei comunicării. În prezent, există o bogată bibliografie în acest sens, care abordează pe larg specificul presei scrise (modul său de operare, funcțiile și limitele acesteia). Majoritatea acestor lucrări apărute la noi în ultimii ani reprezintă traducerile lucrărilor unor specialiști recunoscuți în domeniul presei scrise sau audiovizuale europene, la care se adăugă o serie de contribuții românești consacrate identității presei scrise, în raport cu celelalte componente ale sistemului media.
– o modalitate de cercetare externă, concretizată în studiile și lucrările lingviștilor și stilisticienilor preocupați, în principal, de evoluția limbii literare, de aspectele normative și de împrumuturile lexicale care se manifestă, de regulă, în interiorul stilului publicistic (presa poate constitui un punct de plecare și în cercetările de sociologie, de istorie a mentalităților, de istorie literară etc.)
Ambele modalități de cercetare sunt complementare, abordarea făcându-se dintr-o perspectivă pragmatică, cea a jurnalistului profesionist, la care se adaugă perspectiva teoretică a lingvistului. Constatările desprinse în urma studiilor recente, departe de a fi exhaustive, relevă oportunitatea studierii stilului publicistic actual, ca entitate autonomă cu multiple valențe expresive, cu particularități specifice și cu particularități comune cu unul sau mai multe dintre stilurile limbii române literare actuale.
Stilul publicistic (gazetăresc) s-a instituit pe baza normelor limbii literare, fiind un stil de esență modernă, și cuprinde în sfera sa o gamă de mijloace și forme de comunicare orale și scrise, care servesc la informarea publicului în calitatea sa de receptor, asupra celor mai diverse evenimente cotidiene din viața socială, politică, economică, culturală, științifică, artistică, sportivă etc., îndeplinind astfel funcția de mediatizare, dar și de influențare a opiniei publice.
Textele publicistice prezintă trăsături specifice care decurg din necesitatea unei informări rapide, exacte, expresive și convingătoare, din caracterul lor dinamic, deschis înnoirilor, dar păstrând, în general, un echilibru firesc între tradiție și inovație. Datorită receptivității la inovație și conținutului său variat, încă de la apariția primelor ziare românești, stilul publicistic a reprezentat unul din principalele instrumente în procesul de introducere și adaptare a neologismelor, precum și în acțiunea de perfecționare, sub aspectul corectitudinii, a normelor limbii literare din secolul al XIX-lea. De asemenea, datorită circulației și influenței imediate asupra cititorilor, la care trebuie să adăugăm prestigiul redactorilor și al colaboratorilor (în general scriitori și oameni de cultură recunoscuți în epocă), presa din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea a contribuit, în mare măsură, la stabilirea și la impunerea unui model de normă scrisă, considerată literară, grăbind astfel procesul de unificare a limbii de cultură, printr-o renunțare treptată și conștientă la elementele regionale și populare.
Negarea existenței stilului publicistic sau anexarea lui la stilul beletristic reprezintă, probabil, și consecința indirectă a faptului că aproape toți marii noștri scriitori, începând cu Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ioan Slavici și continuând cu Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, George Călinescu ș.a., au fost și mari gazetari. De altfel, în toate etapele de dezvoltare a societății românești din secolul al XIX-lea, apariția presei constituind un atribut al unei lumi ce tindea spre modernitate, și până în prezent, putem constata o colaborare fructuoasă și activă a scriitorilor, în primul rând, în paginile ziarelor sau revistelor. Fenomenul nu este specific doar spațiului cultural românesc, marii scriitori și-au împletit destinul lor artistic și printr-o colaborare (permanentă sau ocazională) la presa vremii: Voltaire, Honoré de Balzac, Émile Zola, Victor Hugo, Albert Camus, Jean-Paul Sartre ș.a. Întrucât cei care practicau ziaristica erau și mari scriitori (unii dintre aceștia, cum ar fi Mihai Eminescu, I.L. Caragiale sau Tudor Arghezi, au dat strălucire ambelor domenii), interferențe stilistice între stilul publicistic și stilul beletristic s-au produs și se produc în permanență, cu efecte benefice, în primul rând, pentru stilul publicistic, dar și cu rezultate pozitive pentru evoluția literaturii.
În primele două etape de dezvoltare a stilului publicistic (1829-1860; 1860-1900), timp în care s-au produs mari schimbări în evoluția societății românești, în paginile ziarelor au avut loc ample campanii de clarificare ideologică. Tot în presă s-au propus soluții care priveau dezvoltarea, unificarea și îmbogățirea limbii literare și s-au publicat creații literare valoroase, încercându-se o selecție mai riguroasă a acestora pe baza unor criterii estetice ferme. Presa și literatura cunosc acum o perioadă de emulație, apropiindu-se, dar și separându-se din punct de vedere stilistic, prin scopul urmărit, care impunea jurnalistului mijloace de persuasiune specifice, marcate de oralitate în articolul gazetăresc. Ca să folosim terminologia retoricii antice, literatura tindea tot mai mult către un stil ales („înalt”), în timp ce presa cultiva „stilul de jos”, în sensul unei comunicări lărgite, fără excesele de vulgaritate din presa actuală.
Odată cu apariția „Daciei literare " (1840), asistăm la o specializare a presei, prin editarea primelor reviste literare, care erau fondate și conduse de reputați scriitori și oameni de cultură: „Dacia literară”, sub îndrumarea lui Mihail Kogălniceanu, „România literară“ (Iași, 1855), condusă de V. Alecsandri, „Convorbiri literare” (Iași, 1867-1944), revistă fondată de Societatea Junimea și condusă de Titu Maiorescu, „Tribuna “ (Sibiu,1884), editată de I. Slavici. Presa literară nu cuprindea, la începuturile ei, numai publicații cu caracter strict literar, ea a fost în acea perioadă mai mult o presă culturală și politică, cu un spectru larg, în domenii cum ar fi: istoria, filozofia, economia, medicina, arta, literatura, filologia etc. Prin programele lor, cele mai importante publicații literare din secolul al XIX-lea au stabilit principii și criterii de periodizare, de promovare a valorilor autentice, de combatere a exagerărilor, de sincronizare a culturii și a literaturii românești cu Occidentul, dar și de păstrare a unui echilibru între tradiție și modernitate.
Stilul publicistic reunește două tipuri de comunicare: informativă și afectivă. Noutatea / actualitatea a reprezentat și reprezintă scopul esențial al gazetarului din totdeauna. Mai ales în prima etapă de evoluție a stilului publicistic (1829-1860), informarea constituia o latură esențială a crezului iluminist și până la apariția „Convorbirilor literare” presa românească merge aproape numai cu acest crez. Rațiunea supremă a apariției presei a fost aceea de a informa, de a înregistra și de a interpreta ceea ce se întâmplă în lume. În genurile prin excelență informative (știrea, informația, relatarea), într-un cuvânt, noutatea este comunicată cu o mare economie de mijloace, cantitativ și calitativ, în timp ce în alte genuri publicistice (reportaj, foileton, comentariu, eseu sau pamflet), noutatea conținutului este dublată de noutatea expresiei, de originalitatea acesteia. În acest caz publicistul este interesat nu numai ceea ce spune, ci și de modul cum spune, posibilitățile de comunicare apropiindu-se de zona literaturii, fără să fie literatură propriu-zisă.
Având în vedere cele două tipuri de comunicare specifice stilului publicistic, am considerat necesar să facem o clasificare a speciilor jurnalistice, utilă, credem, în sublinierea interferențelor de natură stilistico-lingvistică dintre stilul publicistic și stilul beletristic. Astfel de întretăieri între cele două stiluri se datorează și faptului că unele specii sunt comune ambelor stiluri (eseul, reportajul, foiletonul, tableta, pamfletul). Acestea prezintă însă, în sensul celor arătate mai înainte, particularități distincte, care nu se confundă cu cele ale stilului beletristic. Speciile stilului publicistic pot fi clasificate în două categorii principale:
1 – specii informative: știrea (simplă sau comentată), interviul, reportajul, ancheta. Acestea au drept scop esențial, în primul rând, să informeze cititorii asupra principalelor evenimente interne și inter-naționale.
2 – specii apreciative: editorialul, tableta, foiletonul, recenzia, cronica, eseul, pamfletul. Acestea sunt texte de opinie, de atitudine, prin care jurnalistul urmărește nu numai să informeze, ci, mai ales, să aprecieze, să interpreteze fapte, evenimente de actualitate, cu scopul de a-l convinge pe cititor să se situeze într-o anumită perspectivă (să adopte chiar un anumit comportament), de regulă, de natură politică, ideologică sau culturală etc.
Majoritatea speciilor enumerate mai sus s-au fixat în prima jumătate a secolului al XIX-lea, și, în general, ele au cunoscut, de la o etapă la alta, o anumită diversificare la nivelul mijloacelor de expresie, determinată de evoluția stilului publicistic și de deschiderile firești ale acestuia spre celelalte stiluri ale limbii.
În ceea ce privește folosirea figurilor de stil, textele publicistice nu depășesc, în general, o anumită limită, încât să fie confundate cu textele literare. Având o largă deschidere spre un receptor eterogen și asumându-și o funcție de mediatizare permanentă, emițătorul-jurnalist, în funcție de specia publicistică pe care o practică, poate utiliza diverse mijloace de contactare emoțională a cititorului: lexic figurat, proverbe, maxime sau expresii, jocuri de cuvinte, comparații, epitete, antiteze, perifraze și digresiuni etc. Frecvent întâlnite sunt epitetele și comparațiile, dar fără preocupările de efect stilistic din stilul beletristic. Deosebirea esențială dintre comparația utilizată în stilul beletristic și cea din textele publicistice constă în faptul că, în vreme ce comparația poetică plasticizează, „revelează” și evocă, cea din stilul publicistic delimitează sau circumscrie (comparația poate fi întâlnită și în stilul religios, juridico-administrativ sau științific, în acesta din urmă având rolul de a explica ori de a defini anumiți termeni, în mare parte neologisme).
Datorită specificului stilului publicistic, care constă în reflectarea la nivelul lexicului a multiplelor interferențe din realitatea socială, politică, culturală, științifică etc., comparațiile au, aparent, din punct de vedere semantic, o componență eterogenă, comparatul făcând parte, de obicei, din lexicul social-politic, care constituie una din dominantele acestui stil. În ceea ce privește comparantul, comparațiile aveau în structura lor, mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cuvinte aparținând, cel mai frecvent, domeniului mitologic și religios: „Cam de pe la 1845 începe însă în mintea scriitorului bucureștean o suficiență nepomenită și o decădere intelectuală cu atât mai primejdioasă cu cât Eliade era privit în vremea lui ca un fel de oracol”. (M. Eminescu, IX, 341); „Rusia au început dovada, cauza slavilor de sud a devenit o cauză europeană, îndărătnicia turcilor notorie, încât rușii, declarând război, își vor spăla mâinile ca Pilat din Pont, căci au dovedit că turcul e de vină, că el trebuie esterminat”. (M. Eminescu, IX, 309).
Publicistul poate recurge și la alte figuri de stil (metafore, personificări, enumerații, repetiții, inversiuni, exclamații, interogații etc.), dar folosirea acestora se face în mod deliberat pentru a convinge pe cititor și nu pentru realizarea unei emoții estetice. De exemplu, metafora în stilul publicistic este, aproape întotdeauna decodabilă, ea nu opacizează, ci explicitează enunțul, prin intermediul unor analogii discursive. Ziaristul nu construiește o nouă realitate (artistică), ci comunică un punct de vedere, informează, relatează, urmărind în același timp, pe cât posibil, să fie obiectiv. Funcția ce o implică stilul publicistic conferă metaforei o particularitate pe care nu o întâlnim în stilul beletristic, caracterul de clișeu, de formulă stereotipă, înghețată în limitele unor enunțuri determinate. La fel, informațiile transmise de agențiile de presă oficiale nu se pot confunda cu rigorile unui text juridico-administrativ sau oficial. Desigur că ziarele publică și au publicat și texte cu caracter științific sau administrativ (primele ziare românești au avut un rol important în difuzarea terminologiei științifice, administrative sau politice, dar și în adaptarea corectă a cuvintelor împrumutate), dar într-un limbaj specific, gazetăresc. De exemplu, comentarea unei legi sau a unei dispoziții administrative se realizează, de regulă, la un nivel cât mai accesibil, mediu, evitându-se, pe cât posibil, termenii de strictă specialitate, limbajul utilizat fiind mai puțin „tehnic”, pentru că ziaristul se adresează, în primul rând, unui public larg și nu specialistului care stăpânește un cod metalingvistic propriu; accesibilitatea este una dintre caracteristicile textelor publicistice, altfel acestea nu și-ar putea îndeplini funcția de informare. Lexicul stilului publicistic se înscrie într-o notă de specificitate, în care predomină neologismele de uz general, în special din domeniul social-politic, excluzând însă din principiu termenii tehnici.
În ciuda caracterului „intermediar”, în raport cu celelalte stiluri, stilul publicistic nu se poate confunda cu acestea. Oricât de „științific” ar fi redactat un articol de fond dintr-un ziar, acesta nu devine lucrare sau operă de știință. Astfel, se poate constata că lexicul textelor publicistice elimină din principiu termenii de specialitate, iar atunci când aceștia sunt folosiți, foarte limitat însă, sunt explicați în context, pentru un public larg, altul decât acela al oamenilor de știință din domeniul respectiv. Fără să constituie un procedeu caracteristic doar stilului publicistic, explicarea în context a unor termeni tehnici sau a unor împrumuturi recente s-a practicat în toate etapele de evoluție ale acestui stil. Procedeul „glosării” neologismelor (provenite din diverse domenii de activitate), în cuprinsul articolelor sau în subsolul paginilor, era frecvent utilizat în prima etapă de afirmare și de consolidare a stilului jurnalistic. De cele mai multe ori termenii noi erau explicați în paranteză, prin notarea în text a unui echivalent vechi, a unui calc sau prin înșiruirea termenilor noi, alături de sinonime cunoscute. Din necesitatea unei mai bune înțelegeri a textului, procedeul s-a folosit în toate etapele de evoluție a stilului publicistic, l-a folosit și Eminescu în publicistica sa și se folosește și în presa actuală. Din necesitatea unei mai bune înțelegeri a textului, procedeul se folosește și în presa actuală: ,,Bărbatul din fotografia de mai sus nu este programator sau analist la un centru de calcul, ci un…ziarist care-și scrie articolul pentru gazetă. În loc să-l dactilografieze la o mașină de scris obișnuită, redactorul îl bate la o consolă specială cu un display – un ecran asemănător celui de la televizor […] printr-o apăsare pe un buton, articolul se transformă în cartele perforate sau benzi magnetice care, într-o fază ulterioară, devin fotozațuri și sunt introduse automat în pagina de ziar.”(România liberă, 6 ianuarie, 1978, p.6). ,, De cinci ani Călin a descoperit universul calculatorului, iar de doi ani s-a specializat în hacking (spargere de rețele pe bază de date și informații secrete.”) (Evenimentul zilei, 18 ianuarie, 1997, p. 3).
La fel, informațiile transmise de agențiile de presă oficiale nu se pot confunda cu rigorile unui text juridico-administrativ sau oficial. Desigur că ziarele publică și au publicat și texte cu caracter științific sau administrativ (primele ziare românești au avut un rol important în difuzarea terminologiei științifice, administrative sau politice, dar și în adaptarea corectă a cuvintelor împrumutate), dar într-un limbaj specific, gazetăresc. De exemplu, comentarea unei legi sau a unei dispoziții administrative se realizează, de regulă, la un nivel cât mai accesibil, mediu, evitându-se, pe cât posibil, termenii de strictă specialitate, limbajul utilizat fiind mai puțin ,,tehnic”, pentru că ziaristul se adresează, în primul rând, unui public larg și nu specialistului care stăpânește un cod metalingvistic propriu; accesibilitatea este una dintre caracteristicile textelor publicistice, altfel nu și-ar putea îndeplini funcția de informare. Lexicul stilului publicistic se înscrie într-o notă de specificitate, în care predomină neologismele de uz general, în special din domeniul social-politic, excluzând însă din principiu termenii tehnici.
Stilul publicistic actual este rezultatul dezvoltării și modernizării presei scrise, care s-a impus, în raport cu celelalte medii (radioul și televiziunea), ca un sistem clasic de comunicare, de interpretare și de influențare. Presa scrisă are și o prioritate genetică față de celelalte două: radioul s-a instituit ca o replică vorbită a presei scrise, iar televiziunea și radioul folosesc unele genuri publicistice (reportajul, interviul etc.), care s-au constituit și s-au afirmat mai întâi în presă.
Bazându-ne pe faptul că lexicul folosit în varianta scrisă a stilului publicistic și, în general, structurile morfologice și sintactice coincid celor din varianta orală (diferențele nu sunt semnificative și privesc mai ales nivelul fonetic, nerelevant în varianta scrisă), credem că nu putem admite existența a două „stiluri”: unul al radioului și altul al televiziunii. Mai degrabă le-am putea considera două (sub)variante „interne” ale aceluiași stil funcțional, alături de (sub)varianta scrisă. Deosebirile dintre cele trei (sub)variante ale stilului publicistic privesc, în primul rând, mijloacele tehnice de transmitere a informației, care, este adevărat, exercită și ele, pe un alt plan decât informația propriu-zisă, o influență asupra receptorului prin aceea că îi modifică parțial deprinderile de percepție, structura spirituală, atitudinile și comportamentele.
În general, se consideră că de existența unui stil publicistic autonom, cu un profil stilistic distinct diferențiat de al celorlalte stiluri ale limbii române literare, se poate vorbi în jurul anului 1860: „Diferențierea stilului publicistic în cadrul general al limbii române literare, se adâncește după 1840 și este terminată, în liniile ei mari, în 1860”. Pornind de la această opinie, susținută în majoritatea studiilor și lucrărilor consacrate presei, am considerat necesar să subliniem faptul că procesul de structurare a stilului publicistic se va definitiva odată cu intrarea și afirmarea în presă a marelui poet și gazetar Mihai Eminescu, care, în perioada intensei activități jurnalistice de la „Curierul de Iași” și de la ziarul „Timpul”, alături de Slavici și Caragiale (fără a pierde însă din vedere și contribuțiile altor scriitori-gazetari din epocă), a reușit să imprime stilului publicistic românesc atributele deplinei modernității.
Terminologia social-politică, mai mult decât cea științifică sau juridică, a imprimat stilului publicistic un caracter particular; din această cauză stilul publicistic a fost cercetat în strânsă legătură cu terminologia politică, care constituie o particularitate esențială a acestuia, în ciuda unor afirmații recente și neargumentate, care neagă acest fapt: „Printre «stilurile funcționale», cel publicistic (jurnalistic) nu beneficiază de o terminologie proprie, împrumutând, după caz, elemente specifice altor stiluri (științific, beletristic sau administrativ) și abordând, într-un chip accesibil, probleme ale actualității imediate sau de interes comun pentru publicul larg”.
Terminologia social-politică – precizează Dumitru Irimia – cuprinde două straturi lexicale: un prim strat îl constituie fondul principal lexical, care reprezintă nucleul esențial al stilului publi-cistic, iar cel de-al doilea nivel îl constituie termenii proveniți din alte stiluri (științific, juridico-administrativ, religios) sau din limba literară comună. Cele mai multe dintre neologismele aparținând primului strat lexical includ termeni cu caracter internațional care s-au fixat în diferite etape de evoluție a stilului publicistic, ponderea acestora fiind deter-minată de factori interni (gradul de dezvoltare a societății, evoluția sistemelor politice autohtone), la care se adaugă factorii externi, care reflectă transformările social-politice din viața internațională. Cei mai mulți termeni politici (majoritatea neologisme de origine franceză, dar și de alte origini), aparținând acestui prim nivel lexical, s-au fixat încă din prima etapă de afirmare și de constituire a stilului publicistic (1829-1860), caracterizându-se, în general, prin stabilitate, puțini dintre aceștia cunoscând mutații semantice sau diferite conotații, determinate de specificul vieții politice: aboliționist, balotaj, capitalist, clasă, comunism, congres, constituțional, constituantă, contrarevoluție, democrație, despotism, dictatură, libertate, meeting, parlament, partid, partidă, proletari, propagandistic, republică democratică, revoluție, terorism etc.
Termenii celui de-al doilea strat lexical „se înscriu în terminologia social-politică-economică sau primesc numai amprenta stilului publicistic, în ansamblu sau prin unele din variantele sale”. Aici se includ, în primul rând, neologismele, dar și elementele vechi românești, care însă dezvoltă sensuri neologice în sintagme de tipul : bancă de (date, informații, organe, sânge), cortină de fier (fr. rideau de fer, engl. iron curtain); sintagma se folosea ,,neoficial” și înainte de 1989 în sfera politicului, cu sensul ,, de linie care despărțea Europa în țări comuniste și țări necomuniste, în timpul războiului rece” (Florica Dimitrescu, Dicționar de cuvinte recente [DCR 2], ediția a II-a, Editura Logos, București, 1997, p. 73.), limbă de lemn (referitor mai ales la discursul politic dinainte de 1989, caracterizat aproape exclusiv prin formule încremenite, golite de conținut și de expresivitate), piață liberă, piața comună, plată cash, război rece etc.
Ambele straturi lexicale sunt dominate însă de neologisme, în special de origine engleză, anglicisme, termenul desemnând împrumuturi recente din engleza britanică și americană, incomplet sau deloc adaptate: baby-sitter, background, banner, big-store, bodyguard, boom, boss, brain-drain, briefing, broker, business (cu varianta ironică ,,biznes”), cameraman, camping, cargo, cartel, cash, charisma (cu varianta ,,carismă”), charter, copyright, dealer, disc jockei, duty-free, fast food, floppy disc, fixing, globe-trotter, grant, happy-end, hit, hold-up, hot-line, intercity, jeep, know-how, leasing, life, lap-top, lobby, look, management, mass media, marketing, master, mouse, pager, picnic, party, poster, puzzle, ranch, racket, rating, recordman, showman, site, speech, sponsor, staff, stand-by, summit (dar și termenul francez sommet), supermarket, tabloid, talk-show, training, trend, yesman etc.
Prin intermediul presei au pătruns astăzi în limbă un număr apreciabil de cuvinte recente, preponderente fiind anglicismele. Nu ne-am propus să insistăm asupra cauzelor care determină pătrunderea masivă a cuvintelor de origine engleză (modă, lene intelectuală sau neputința de a găsi echivalentul românesc), fenomenul însă ni se pare firesc (manifestându-se și la nivelul altor limbi de cultură europene), atâta timp cât nu afectează procesul de comunicare. În legătură cu acest fenomen lingvistic, care s-a intensificat după 1989 în majoritatea țărilor est-europene, Mioara Avram sublinia, într-o conferință academică, următoarele: ,,Necesare și chiar urgente sunt acțiunile de înregistrare și de descriere a anglicismelor din punctul de vedere al limbii române, de normare și de explicare pentru a se asigura utilizarea lor corectă și unitară […].”O parte dintre aceste cuvinte recente tinde să se impună la nivelul limbii literare, unele fiind deja asimilate și frecvent folosite, inclusiv în limba vorbită (a accesa, computer, fan, hard, hit, job, management, marketing, market, non-profit, soft, star, stres, top etc.), altele sunt preferate în virtutea principiului economiei limbii (summit pentru întâlnire politică la cel mai înalt nivel, card pentru carte de credit, clip pentru scurt film (publicitar) difuzat la televiziune etc.), unele însă fac concurență inutilă unor termeni cu sensuri bine precizate în sistemul lexical al limbii române contemporane: agreement pentru acord (financiar, comercial), dealer pentru distribuitor, Rom Guard Service pentru Serviciul Român de Pază, fără a avea o bază referențială proprie, impusă de apariția unei noi realități extralingvistice.
Pornind de la distincția făcută de Sextil Pușcariu în Limba română, I, Privire generală, Editura Minerva, București, 1976, Adriana Stoichițoiu-Ichim încadrează anglicismele (neînregistrate în dicționarele românești de neologisme) din presa actuală în împrumuturi ,,necesare” și împrumuturi ,,de lux”. Împrumuturile ,,necesare” sunt reprezentate de ,,cuvinte sau unități frazeologice care nu au corespondent românesc sau care prezintă anumite avantaje în raport cu termenul autohton (precizie, brevilocvență, expresivitate, circulație internațională). Ținând seama de complexitatea discursului publicistic, caracterizat prin împletirea funcțiilor referențială (informativă), conativă (persuasivă) și expresivă, anglicismele ,,necesare” pot fi motivate denotativ sau stilistic (conotativ).”
Celelalte anglicisme, anglicismele ,,de lux”: ,,reprezintă împrumuturi inutile și, în unele cazuri, chiar dăunătoare. Ele sunt nemotivate sau posedă motivații de tip negativ, precum veleitarismul intelectual și afectarea, traduse prin snobism lingvistic, insuficienta cunoaștere a resurselor limbii materne, comoditatea sau graba, care – mai ales în cazul ziariștilor – nu le permit să reflecteze asupra echivalențelor lexicale, pentru a alege termenul cel mai adecvat. Întrucât asemenea termeni nu fac decât să dubleze cuvinte (sau unități frazeologice) românești, fără a aduce informații suplimentare (de natură cognitivă sau expresivă), ei constituie manifestări tipice de anglomanie, putând fi încadrați în categoria așa-numitelor ,,cultisme”.
Apariția anglicismelor în limba românã a fost determinatã de necesitatea de a desemna realitãți extralingvistice noi. Spre exemplu, termeni precum software, hardware, mouse, chat, e-mail, computer au pãtruns în lexicul românesc datoritã faptului cã, în domeniul informaticii, nu s-a realizat traducerea lor. Domenii precum sportul și economia au impus, de asemenea, folosirea unor termeni preluați din limba englezã și adaptați: fotbal, baschet, schi, fitness, tenis, marketing, supermarket, management etc.
Pe lângã necesitatea fireascã de folosire a termenilor preluați din limba englezã, existã unele tendințe ale unor categorii sociale, care utilizeazã, în mod voit, cuvinte englezești, deși existã un echivalent sinonim al acestora. Frecvența ridicatã în folosirea unor cuvinte englezești care au, totuși, corespondent în limba românã (ex: job pentru slujbã, party pentru petrecere, look pentru înfãțișare, hair-stylist pentru coafezã) desemneazã conturarea unei mode lingvistice existente în limbajul presei actuale. Moda lingvisticã constã în folosirea (uneori, în exces) a cuvintelor preluate din limba englezã. Folosirea lor nu este strict necesarã și are loc din rațiuni stilistice (alternarea termenului vechi cu cel nou, preluat din limba englezã, pentru evitarea repetiției) : living-room (camerã de zi), talk-show (masã rotundã), week-end (sfârșit de sãptãmânã). Dupã cantitatea informaționalã pe care o aduce, existã o clasã de anglicisme care au adaosuri semantice preluate din limba englezã. Existã cuvinte care și-au lãrgit aria semanticã, dobândind un al doilea sens ce a fost preluat din limba englezã: a nominaliza cu semnificația: a indica, a denumi, a specifica, este utilizat cu sensul (preluat din limba englezã): a desemna pe cineva pentru un anumit scop; audiențã cu semnificația: întrevedere acordatã unui solicitator, este utilizat (din limba englezã) cu sensul: public.
Pe lângă împrumuturile din alte limbi, preponderente fiind, în ultimul deceniu, cele din engleza americană și britanică, semnalăm existența și testarea în paginile ziarelor a unor cuvinte formate ocazional, șansele lor de a se impune fiind minime, deoarece depind de un anumit context extralingvistic în care au fost create: albanizare, bantustanizare, bulgarizare, cuponiadă, democratură, dosariadă, dughenizare, eficientizare, fesenist, iugoslavizare, loviluție, mancurtizare, megascandal, mineriadă, neocomunist, osanalită, post-tranziție, scenarită, schizofrenizare, talibani, tomboliadă etc.
În funcție de dominanta stilistică a textelor publicistice (ironică, satirică, solemnă etc.) se întâlnesc și termeni populari, regionali, arhaici și, în ultimii ani, numeroase cuvinte și expresii argotice, pe care limba literară le respinge (excepție făcând operele beletristice, în care argoul servește ca mijloc de ,,individualizare” a personajelor) : a da / a trage o țeapă : ,,Și C. a dat o țeapă la Dacia Felix” (Evenimentul zilei, 14 noiembrie,1996, p. 2), a trage (=a cumpăra): ,,Senatorii își trag telefoane mobile” (Ziua, 20 aprilie 1998, p.12), a ciordi: (titlu) ,,Cioabă a ciordit deviza Casei Regale a României” (Ziua, 4 aprilie 1995, p. 1).
Odată cu apariția primelor ziare s-a simțit nevoia fixării acestor neologisme, în general, termeni tehnici. Fără ca trăsăturile stilului publicistic să depindă, într-o măsură prea mare, de terminologia tehnică folosită în presă, aceștia au contribuit însă, prin frecvența lor ridicată, la fixarea lor într-o serie de îmbinări tipice. Singuri, acești termeni tehnici n-ar fi putut îndreptăți existența unui stil publicistic autonom.
Mai mult decât oricare stil funcțional care utilizează modalitatea scrisă de comunicare (paralel cu cea audiovideo), stilul publicistic, spre deosebire de celelalte stiluri, este deschis, în general, modificărilor de expresie ale diferitelor categorii sociale, textele publicistice reflectând realitatea imediată în ansamblul ei. Neluarea în considerare a ariilor de contact, existente între toate stilurile limbii literare scrise (beletristic, științific, juridico-administrativ și religios), ar putea conduce la negarea existenței tuturor stilurilor, ceea ce ar constitui o eroare. Asemenea interferențe au existat și între stilurile limbii literare vechi, chiar dacă, cu excepția stilului religios, nu se poate vorbi pentru această perioadă de stiluri funcționale în accepțiunea modernă a termenului. Este și concluzia la care ajunge autoarea unei recente lucrări, consacrate limbajului biblic românesc: „Se poate spune, deci, că în această perioadă de început nu a lipsit o anumită interacțiune între variantele limbii literare, direcția fiind, în mod evident, dinspre textele religioase spre cele laice, și în mai mică măsură invers”.
Dată fiind marea diversitate a mesajelor care compun stilul publicistic, este firesc ca acesta să dezvolte o bogată rețea de relații cu celelalte stiluri, circumscrise unor domenii socio-culturale mai ferme: cu stilul administrativ, prin abordarea unor probleme sociale, civice, de larg interes, cu stilul beletristic, mai ales prin reportaje și interviuri, iar cu stilul științific, prin textele de popularizare a științelor. Aceste interacțiuni nu sunt însă unidirecționale, ci ele se pot manifesta, într-o măsură mai mare sau mai mică, și în sens invers. Alexandru Graur considera că tocmai caracterul eterogen al presei îi conferă statutul de stil autonom: „Însuși faptul că în ziare apar elemente din toate celelalte stiluri este suficient ca să putem vorbi de un stil al presei. O unitate care are puncte comune cu toate celelalte unități se dovedește chiar prin aceasta diferită de toate”. Astfel de întrepătrunderi se pot manifesta și între celelalte stiluri (juridico-administrativ cu științific, beletristic cu religios etc.), fără ca prin aceasta stilul /stilurile să-și piardă identitatea. Fenomenul se înscrie într-un amplu proces de „permeabilizare” a granițelor dintre variantele funcționale ale limbii, fapt remarcat și în unele cercetări recente. Determinarea exactă a stilurilor limbii literare sau încadrarea rigidă într-o schemă, reductibilă la câteva stiluri principale, în care stilurile să apară ca unități de același rang, net separabile, prin excluderea nejustificată a unora (stilul publicistic) sau prin omiterea intenționată a altora (stilul religios), fără să se țină seama de complexitatea fenomenelor stilistice nu pare a fi suficient de întemeiată și productivă în cercetările actuale de stilistică.
Referindu-se la excluderea nejustificată a stilul publicistic din „schemele sistemelor stilistice”, Rodica Zafiu menționa următoarele: „În schemele sistemelor stilistice nu intra întotdeauna nici limbajul jurnalistic: cu justificarea că are o prea mare diversitate interioară (între editorial, reportaj și cronica sportivă, de pildă, diferențele lingvistice fiind foarte mari). Poate că și în acest caz existau motive strategice: cum cea mai mare parte din textul jurnalistic se identifica perfect în acei ani cu discursul oficial, a caracteriza publicistica însemna implicit a vorbi despre limbajul politic”.3
II.c) Limbajul presei actuale: Fericiți cei săraci cu duhul.
Alături de alte instituții ale statului, biserica și armata, presa se află de ani buni pe primele locuri în topul credibilității și al încrederii acordate de populație instituțiilor democrației, după cum au demonstrat toate sondajele realizate de specialiști, spre deosebire de parlament și guvern care ocupă constant ultimele locuri în aceleași sondaje. În plan economic, în ultimii ani, presa trece printr-o perioadă de concentrare a proprietății, procesul de concentrare a mijloacelor de informare în masă, în ceea ce numim trustizarea presei românești, fiind departe de a se fi încheiat. În mod normal, concentrarea proprietății în mâinile a trei, patru sau cinci oameni de afaceri sau grupuri de afaceri nu este un pericol în sine, ca proces. Atât timp cât interesele lor de afaceri nu converg, libertatea presei în general nu ar trebui să aibă de suferit în mod fundamental. Problemele ar putea să apară în momentul unei alianțe între aceste grupuri media, care să inhibe anumite dezbateri, să manipuleze opinia publică sau să exercite presiuni pe anumite zone instituționale în beneficiul propriu. Totodată, perioada 2005 – 2006 a fost marcată de evenimente deosebite și grave, cu caracter de unicat, care au influențat comunitatea jurnalistică din România, cum ar fi cazul celor trei jurnaliști captivi în Irak (2005) sau Campania Voci Curate (2006) pentru deconspirarea jurnaliștilor colaboratori ai fostei Securități.
Potrivit Raportului (2005-2006) (Libertatea și independența presei în România), întocmit de Uniunea Sindicală Media Sind, ,,nu putem vorbi de o adevărată A PATRA PUTERE în stat, atâta vreme cât mai sunt multe probleme de rezolvat la nivelul presei românești. Libertatea de exprimare, independența mass-media și responsabilizarea sunt deziderate care pot fi înfăptuite numai printr-o voință comună a tuturor celor implicați pe piața media, jurnaliști, patroni, angajați sau freelanceri, organizații sindicale, patronale și profesionale etc. în scopul îndeplinirii unui unic deziderat: informarea promptă și corectă a publicului”.
S-a vorbit și s-a scris în presa românească postdecembristă cum că avem de-a face cu o perioadă de tranziție, care se reflectă în toate aspectele, nivelurile vieții politice, sociale, economice, culturale etc. ale societății românești, și, implicit, în domenii profesionale, cum este și cel al jurnalismului. Deopotrivă în discursurile științifice, critice și în felurite interacțiuni sociale, de tip colocvial, termenul tranziție apare obsesiv, adesea cu conotații negative sau cu subînțelegerea faptului că prelungirea acestei stări întârzie apariția unor reale schimbări pozitive sau revenirea la normalitate.
Din perspectivă teoretică, se poate considera că presa din România a abandonat brusc modelul totalitarist, tinzând spre cel al societății bazate pe principiile și valorile democratice: liberul acces la informații, libertatea de exprimare a opiniilor, libera circulație a ideilor. Tranziția implică o succesiune de transformări, nu numai în viața politico-economică, ci și în ceea ce privește mentalitățile, obiceiurile, așteptările indivizilor din interiorul sistemului mediatic. Recunoașterea drepturilor democratice, așa cum precizează diverși analiști, nu presupune neapărat exercitarea deplină a acestora în planul vieții politice, sociale și nici în realitatea mediatică. Dependența sistemului mediatic față de puterea politică și diversele presiuni economice exercitate asupra lui sunt câteva dintre problemele cu care se confruntă presa românească actuală.
O anchetă realizată la începutul anului 2005 de către redacția Gazetei jurnaliștilor releva faptul că 75% din repondenți apreciau că puterea face presiuni indirecte asupra presei, după cum urmează: prin pârghii economice (prețul hârtiei, lipsa sprijinului financiar, distribuția preferențială și condiționată a subvențiilor, sistemul taxelor și impozitelor pentru publicitate), prin blocarea accesului la informații ; prin intimidări directe și șicane (procese de calomnie, evacuări din sedii, amenințări din partea prefecților, a gărzii financiare, interceptarea convorbirilor telefonice și a corespondenței etc.)
Dintr-o altă perspectivă, presa românească a trecut într-un timp scurt, printr-o serie de modificări pe care le-a cunoscut media occidentală și americană într-o perioadă mai lungă de timp. Aceste modificări au rezultat din legăturile a trei fenomene: fragmentarea, conglomerarea și globalizarea. Regăsim aceste fenomene în etape diferite de dezvoltare a presei românești: dacă la început observam apariția haotică a unui număr tot mai mare de canale mediatice apărute din interesul pieței de a ajunge la segmente de public tot mai înguste, tendința actuală a mass-mediei românești, în plan organizațional, este aceea de creare a unor concerne multimedia, cu capital autohton sau străin (Trustul de Presă PRO, ANTENA, REALITATEA etc.) De asemenea, trusturi de presă internaționale controlează o parte a presei românești, cum este cazul, între altele al Casei Internaționale de Editură RINGIER. În sfârșit, globalizarea în presă, se referă la expansiunea fenomenelor fragmentării și conglomerării dincolo de frontierele naționale. Fenomenul globalizării a avut drept consecință în mass-media românească, printre altele, standardizarea formelor și conținuturilor mediatice, prin care se estompează particularitățile culturilor naționale. În ultimă instanță, avem de-a face cu prea puțină originalitate și creativitate investite în produsele mediatice, atât în sfera informației, cât și a divertismentului.
Această standardizare, potrivit aceluiași Raport, poate fi observată și la noi, spre exemplu, în exercitarea funcției de divertisment a mass-mediei. Toate posturile comerciale de televiziune de la noi, chiar și cel public, au importat formate de emisiuni de divertisment produse de companii media internaționale, pe care le regăsim pe posturile comerciale germane, italiene, franceze, olandeze, spaniole, etc. Din această categorie fac parte emisiunile cu public, interactive, de gen Mireasa pentru fiul meu, Te vreau lângă mine, Ochii din umbră etc. Un alt format important este talk-show-ul, care se focalizează pe teme politice, sociale sau economice. Dacă adăugăm la acestea difuzarea constantă a serialelor și filmelor de ficțiune produse la Hollywood, a telenovelelor sud-americane, am putea vorbi despre o “cultură a divertismentului mediatic” la scară globală. Divertismentul e prezent și în prestația posturilor de radio comerciale, locale sau naționale, mai puțin radioul public. În comunicarea radio, tendința de îmbinare a informației cu divertismentul, așa-zisul infotainment, se realizează prin alternanța dinamică a informațiilor și muzicii. Genurile și vedetele muzicale promovate sunt în mare parte aceleași pe toate posturile. Punctele de vedere critice referitoare la funcția de divertisment a mass-mediei au în vedere, pe de o parte, ponderea acesteia în raport cu celelalte funcții – informativă, formatoare de opinii, tribună de dezbatere, transmiterea culturii – și, pe de altă parte, valoarea și calitatea culturală a producțiilor de acest gen.
Una din cele mai importante caracteristici ale evoluției mass-media este trecerea de la o presă militantă, de opinie, la una de fapt divers. Această schimbare de registru s-a produs într-un interval de timp foarte scurt și a cuprins toate componentele mass-mediei, printr-o amalgamare a stilurilor, genurilor și formatelor. Modul tabloid de a face presă nu a ajuns să reprezinte un tip de produs și de discurs jurnalistic independent de celelalte (cu care coexistă în sistemul global), ci a devenit un fel de plasmă care scaldă toate tipurile de media și toate formele de discurs jurnalistic. Aleargă după senzaționalul ieftin și ziarele cu pretenții, ai căror directori sau redactori-șefi se consideră “lideri de opinie” și vor să conteze ca voci cu autoritate. Amestecul între comerțul cu știri morbide și dorința de prestigiu mediatic este, și el, un semn al neașezării criteriilor, al primitivismului moral de care societatea noastră nu reușește să scape. Acest fenomen de amestecare a genurilor și a registrelor a condus, inevitabil, la o criză de identitate a presei românești.
Stilului tabloid a condus la generalizarea unui singur tip de discurs jurnalistic: bombardarea cu subiecte minore, prezentate ca și cum ar fi realități, evenimente sau procese de însemnătate, în timp ce faptele sau tendințele stringente cu care oamenii se confruntă zilnic sunt ignorate, minimalizate sau reduse la notele scandaloase. « Senzaționalizarea » vieții de zi cu zi conduce la stereotipie ; excesele stârnesc un interes anecdotic și slăbesc atât ideea de informare, cât și nevoia de informare. Este relevant caracterul « isteric » al unei părți a presei românești, care exagerează până la absurd unele subiecte cu impact social minor, dar care ignoră temele de interes public major. Decupajul tabloid și stilul spectaculos plasează presa în poziția de furnizoare de divertisment și pe jurnaliști în ipostaza de cei care distrează. În aceste condiții, scăderea lentă a audienței presei centrale exprimă colapsul unui model, generalizat și repetat până la absurd, precum și incapacitatea celor care fac ziare de a oferi un model alternativ.
Tabloidizarea a devenit și o caracteristică a televiziunilor. Ea este evidentă atât la nivelul programelor de divertisment, prin privilegierea emisiunilor și formatelor facile, populare și senzaționaliste, cât și acela al programelor de informare. În acest ultim caz distingem două tipuri de strategii:
– unele emisiuni de informare care se referă numai la evenimente de fapt divers, precum și emisiunile care mimează formatul de informare, dar care au în mod exclusiv și programatic conținuturi de tip senzaționalist ;
– jurnalele de actualități din prime time, care și-au modificat structura pentru a face loc știrilor de tip tabloid și chiar pentru a le plasa în poziții privilegiate.
Această tendință este surprinzătoare dacă ne gândim că succesul televiziunilor comerciale s-a datorat la început (1996-1998) tocmai promovării stilului neutru, sistemului de ierarhizare a informației și personalizării știrilor prin performanța unui prezentator, toate fiind caracteristici ale formatelor occidentale de jurnale de actualități. Efectele tabloidizării se resimt și la nivelul limbajului jurnalistic: acesta își pierde neutralitatea și echilibrul și se lasă invadat de termeni încărcați de conotații afective. La capătul acestui proces se ajunge, prin efectul cumulat al goanei după efecte dramatice și al precarității culturii generale și profesionale a celor din presă, la degradarea șocantă a limbajului promovat de jurnaliști.
În anexe am atașat două articole cu privire la tabloitizarea presei și pierderea calității, ziarul Jurnalul Național publică un interviu în anul 2008 cu Mircea Vasilescu, redactorul – șef la Dilema Veche și conferențiar doctor la Facultatea de Litere a Universității București, un interviu semnat Oana – Maria Baltoc, și un alt articol apărut în Aparut in Dilema veche, nr.221, 13 Mai 2008, articol ce aparține lui Mircea Vasilescu – ele având rolul de a exemplifica acest fenomen acaparator al mass – mediei actuale.
Studiu de caz – Portrete ale gazetăriei
Ca să putem înțelege în contextual spațiului autohton ce a însemnat și înseamnă evoluția spațiului de presă, se prezintă două perioade impoartante ale societății românești și impactul pe care acestea l-au avut asupra gazetăriei.
Prezentăm o presă ante-decembristă și o presă a democrației. Aducem aminte de suferința incapacității exprimării libere prin prenzentarea lui Radu Gyr – care îndeplinește, în această lucrare, funcția de reprezentant al gazetarilor din regimul comunist, gazetari care au suferit, au pierdut și au murit pentru o libertate ce va fi fost dobândită doar pentru a fi folosită dezamăgitor.
Iar în contextul presei post – decembriste invocăm un Nostradamus al literaturii – Honoré de Balzac – care a descris spațiul mass – media din secolul XIX care, în afară de evoluția tehnologică, nu s-a schimbat deloc în secolul XXI.
Acest capitol este o pledoarie pentru cauza nobilă pentru care au murit atâtea suflete pentru a o dobândii și practica contemporană care jignește suferința trecutului.
Radu Gyr – un gazetar într-o lume a cenzurii
După ce a publicat studii, recenzii, eseuri, traduceri din Goethe, Baudelaire, Verlaine și I. Kasel, numeroase cărți pentru copii și opt volume de versuri, pentru care a primit Premiul Academiei, al Societății Scriitorilor Români si al Institutului Pentru Literatura Română, a fost judecat și comandat de mai multe ori ca legionar, naționalist, antonescian și anticomunist. A cunoscut Holocaustul și Gulagul, dar nu și-a trădat ideile: ”Eu am avut o credință / le mărturisea la 2 iunie 1945, în ultimul cuvânt, judecătorilor de la Tribunalul Poporului /. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost, pentru mine, o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte. ”
Exegeții operei lui Radu Gyr nu pot trece prea repede peste această mărturisire pe care poetul a făcut-o într-un moment de maximă responsabilitate politică, morală, intelectuală și socială. Pe marginea prăpastiei, în fața confesorului sau a legiuitorului, nu ai timp de prea multe vorbe, de-abia poți rosti câteva cuvinte esențiale.
Mărturisirea lui Radu Gyr începe cu recunoașterea ”eu am avut o credință”, continuă cu ”am iubit-o”, ”i-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea” și se termină cu suferința că o vede, în acel moment, ”însângerată de moarte”
George Sanda ne prezintă o imagine a lui Radu Gyr pe care l-a cunoscut la aproape un deceniu de la ieșirea din închisoare: ”avea umerii aduși, dar fruntea îi rămăsese luminată de ochii pătrunzători, acoperiți de lentile groase, care te obligau să-l privești cu respect, chiar cu venerație. Devenise o legendă, un simbol al rezistenței anticomuniste. A-l vizita în acei ani, dar mai ales a primi texte inedite, așa cum mi s-a întâmplat mie, era o imprundeță, care te putea costa mult.”.
Cel care i-a propus lui George Sanda să-l cunoască pe Radu Gyr a fost Mihail Drumeș, scriitorul care nu și-a trădat niciodată prietenii, editorul care i-a publicat cărțile pentru copii în Editura Bucur Ciobanul.
”Într-o zi, Mihail Drumeș m-a întrebat așa, într-o doară, dacă nu vreau să-l cunosc pe Radu Gyr. Trăiește? I-am răspuns, mirat de o asemenea neașteptată propunere. Da, mi-a răspuns cu o nedisimulată mulțumire că propunerea lui are șanse să fie acceptată. Locuiește în centru, împreună cu soția și fiica. Eu l-am vizitat de multe ori. Este un om deosebit, ai să vezi. Ce puteam să-i spun? Că nu vreau să-l văd, că mi-e frică de securitate?
Ca de atâtea ori, i-am cerut sfatul Otiliei Cazimir. De la dumneai am aflat că în 1940-1941 a fost Director General al Teatrelor și Operelor Române, că îl cunoscuse și îl aprecia foarte mult: ”Este un om bun, drept și cinstit, merită să-l cunoști.”; ”Cu orice risc”, am murmurat eu, surprins de frica care reușise să mă umilească. ”Risc, ce-nseamnă risc, George Sanda, să trăiești nu este un enorm risc? Mie nu mi-a fost frică să-l apăr la proces alături de Gala Galaction, Perpessicius și Petru Comarnescu, cu care lucrase la Direcția Generală a Teatrelor? Le-am spus celor de la tribunal că este un om bun, a avut față de noi, subalternii săi, o atitudine colegială, amicală, totodeauna binevoitoare. Crezi că mie nu mi-a fost frică, lui Radu Gyr nu i-a fost frică când a fost închis de atâtea ori? Ce a rămas din toată frica? Un om care te așteaptă să-l cunoști…”.
M-am dus la Radu Gyr cu Mihail Drumeș. Pe stradă, în bloc, mi se părea că toată lumea se uită la mine, știe unde mă duc și încearcă să mă oprească. ”Sunteți foarte cunoscut, domnule Drumeș, toți se uită la dumneavoastră” am încercat eu să-mi ascund frica sub un copilăresc transfer de atenție.
După ce am trecut pragul ușii care ni se dschisese și ne-am strâns mâinile, mi s-a adresat cu un zâmbet luminos și binevoitor: ”Am auzit că ești oltean, domnule Sanda, noi oltenii, suntem oameni buni. Mihai / Mihail Drumeș n.n. / mi-a vorbit cu entuziasm de dumneata.”. Nu i-am răspuns, pentru că ochii mi-au fost surprinși de ochii lui, adăpostiți de o frunte înaltă, pierdută într-o chelie evidentă, sprijinită de pomeți lați, susținuți la rândul lor de o bărbie voluntară, deasupra căreia trona un nas mare, cu nări de pandur. Doar mâinile îi erau delicate, cu degete lungi, de artist.
Am vorbit mult, de parcă ne-am fi cunoscut de o viață.
Nu știu cum l-au cunoscut alții, dar pe mine m-a uimit plăcerea, ușurința cu care trecea de la literatură la filosofie, la istorie, artele plastice, muzică, teologie. Avea o memorie excepțională. Metaforele mă amețeau. Afirmațiile nu erau comparate, ci metamorfizate. Atunci am înțeles că numai metamorfizată, realitatea poate deveni artă. Radu Gyr era artist și când vorbea.
La Radu Gyr, impresionant era optimismul, exuberanța, plăcerea de a vorbi numai despre lucruri frumoase, parcă se întorsese dintr-un voiaj în care nu a văzut decât parcuri, muzee, biblioteci. Lipseau, este adevărat, oamenii. Despre ei vorbea rar. Îl dezamăgiseră? L-am rugat, de câteva ori să ne vorbească despre închisorile în care a fost obligat să-și lase o parte din viață. Tăcea, devenea morocănos, jenat, amâna răspunsul cu un gest de lehamite. Dacă ar fi trebuit să vorbească despre închisoarea altcuiva, poate ar fi făcut-o cu aceeași plăcere cu care ar fi vorbit despre destinul unei cărți sau al unui obiect de artă care a trecut printr-un foc și a rămas doar cu unele pagini arse sau un colț ciobit. O singură dată, lăsând impresia că vorbește numai cu Mihail Drumeș, deși, până atunci îmi spusese numai mie câteva întâmplări amuzante din cele l-a care fusese martor în salonul de literatură al Elenei Farago din Craiova și-a arătat regretul că închisorile i-au distrus nu numai viața ci și creația artistică. Nu poate fi pedeapsă mai mare, pentru un scriitor, spunea el, decât aceea de a-i lua cărțile, hârtia și creionul, dreptul de a scrie. L-am auzit, o dată, strigând, strivit de o durere înăbușită: ”Înțelegeți voi, pentru că cine nu este scriitor nu poate înțelege, că n-am avut cu ce să scriu, pe ce să scriu, că repetându-mi versurile, încercând să le memorez, îmi spuneam de fiecare dată, altele?” ”
Ce crimă făcuse Radu Gyr pentru a fi închis? Că a gândit altfel, altceva, că a fost reacționar? Nu este reacția cea mai bună mărturie de viață? Ce-ar fi un organism viu care n-ar reacționa, dar elementele chimice care n-ar intra în reacție, dar colectivitățile umane care n-ar fi într-o continuă interracționare? Reacțiile, reacționarii, ar trebui încurajați, nu blamați, numai ei știu să pună în mișcare, mișcarea, fără de care, ființa vie, dispare. Societățile care-și doresc numai viață moartă, netrăită, mișcare neînsuflețită, sunt, ele însele, moarte. Poți fi închis pentru că ai despre societatea în care trăiești altă părere decât cei care au acaparat puterea, averea, prin forță, fraudă, legi nedrepte, care le dau dreptul de a crede că numai ei au dreptate?
”L-am întrebat, de câteva ori, dacă îi iartă pe cei care l-au închis.
M-a privit, surprins, și m-a întrebat dacă sunt creștin.
Iisus Hristos, mi-a spus el, în clipele sale de cumpănă n-a încercat să-i pedepsească, să-i urască, pe cei ce l-au batjocorit și l-au pedepsit. S-a întâmplat doar dacă, nu cumva, tatăl său l-a uitat și l-a lăsat singur. Radu Gyr nu s-a îndoit nici o clipă că anii săi de închisoare fac parte din propriul său destin, că dincolo de el este țara, pământul din care s-a născut, literatura, arta, muzica, viața noastră de români. ”
Puțini știu că Gyr este al doilea pseudonim pe care l-a folosit Radu C. Demetrescu. Primul, Grui ( Radu Grui ) a fost împrumutat de la numele unui deal din aproprierea orașului Câmpulung Mușcel, în care s-a născut la 2 martie 1905, ca fiu al actorului Coco Demetrescu. Primele versuri și piese de teatru, interpretate de colegii săi de la Colegiul Carol I din Craiova au fost semnate cu acest pseudonim. De teama directorului colegiului, care-i privea cu ostilitate pe elevii care colaborau la revista Rampa ( în care fusese atacat de câteva ori ) a fost nevoit să-și schimbe iar pseudonimul în Gyr, pe care l-a păstrat și după ce a trecut pragul Facultății de Litere și Filosofie din București, unde i-a avut ca profesori pe Ovid Densușianu, N. Cartojan, P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Tudor Vianu, Nae Ionescu și Mihai Dragomirescu. Cu unii dintre ei va fi coleg, în calitate de conferențiar, la Catedra de Estetică.
Creația poetului Radu Gyr avea să cunoască înălțimi nebănuite în bezna temnițelor comuniste. Evoluția poeziei sale de după gratii poate constitui un scurt istoric al acelor ani de viață inimaginabilă. Poetul scrie despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezență zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să ajungă la liniște sufletească și la o credință adâncă, înțelegând soarta ce i-a fost rezervată și jertfa uriașă care îi stătea în față. Crezul său a devenit crezul unei întregi generații.
Radu Gyr dorea enorm să reintre în viața literară, să-și salveze opera publicată. Adunase o parte din paginile scrise în ultimii ani, pe unele le dactilografiase pentru a le publica în periodice sau în volum, își aduna materiale pentru a-și scrie memoriile.
În loc să fie revoltat, înrăit ( cum erau mulți din condeiatorii acelei perioade, care își justificau lipsa de talent prin ”opresiuni” de tot felul, reale sau imaginare, la care ”erau supuși”), Radu Gyr devenise – spre neînțelegerea mea totală – un optimist. Poeziile lui puteau fi trimise spre publicare oricărei reviste, dar sub un alt nume. Dacă ar fi apărut sub numele său mulți ar fi crezut că este o glumă, că cineva i-a împrumutat numele pentru a-l compromite, pentru că mulți, cei mai mulți, așteptau un Radu Gyr anticomunist, violent, demascator, model moral, deși ei trăiau într-o mediocritate liniștitoare.
Lui George Sanda i-au fost înmânate 11 poezii cu rugămintea de a se încerca publicarea lor: Pepenii, Moș Cosmos, Neliniști, Trepte, Chiot de primăvară, Sculptorul, O zi, Noapte si Interior caduc. I-a mai înmânat alte două poezii sub titlul Politice : 1. Mi-am lipit urechea de pământul țării, 2. Și dacă .
Tonul diferit al acestora a atras după sine o mare dezămăgire lui George Sanda. Însemna asta adeziunea lui Radu Gyr la politica partidului comunist?
Nici vorbă de așa ceva.
Legionarii ( cu toate păcatele pe care le-au avut ) au fost patrioți, și-au iubit țara până la sacrificiul suprem. Așa se explică sentimentul de mulțumire că în loc să fie distrusă, după ce fusese ocupată de armata sovietică și trădată de anglamericani, țara supraviețuia, începuse, pe ruine, reconstrucția sau construcția unor mari fabrici și uzine care însemnau, pentru oameni, pâine.
Să nu uităm că în afara martirilor anticomuniști care mureau în închisori, eroii, deveneau din ce în ce mai rar. Mulți legionari deveniseră comuniști, comuniștii parteneri la împărțirea prăzii de război cu foștii lor dușmani, iar cei fugiți peste hotare, începuseră să se obișnuiască cu ideea că nu se vor mai întoarce, niciodată, în țară. Românii, au rămas, în acei ani, fără călăuză – așa se face că în 1989 nici un nume de opozant anticomunist, formator de opinie, nu a fost cunoscut, recunoscut și acceptat de revoluționar. Dizidenții, câți au fost, au provenit aproape toți, din comuniști nemulțumiți, unii pentru locul pe care îl ocupau, prea modest pentru orgoliul lor nemăsurat, alții pentru că înțeleseseră că dezastrul țării era iminent.
L-a cunoscut cineva cu adevărat pe Radu Gyr, George Sanda? Poți cunoaște un om numai dacă ai fost martorul întregii sale vieți, dacă i-ai văzut, mai ales, sfârșitul, pentru că, în ultima clipă, poate nega orice, poate afirma altceva decât a spus, poate să mărturisească că a fost altcineva decât cel pe care ni l-a lăsat să-l cunoaștem, că a fost, toată viața o mască sau un joc de măști. Dar nici atunci nu putem ști cu adevărat cine este, cine a fost, pentru că nimeni nu a primit, vreodată, răspuns, la aceste întrebări fără rost.
Am făcut această incursiune pentru a putea pune conturul a ceea ce înseamnă fenomenul cenzurii, dar și asupra înțelesului de credință, dedicare, pasiune, loialitate. Pentru că în societatea de astăzi auzim folosit acest cuvânt: cenzură, fără, cred eu, a fi câtuși de puțin aproape de tragismul acestui cuvânt. Presa actuală acuză acte de cenzură ce îi împiedică exprimarea într-o societate liberă, deși pe alocuri aceasta nu-și mai exercită funcția de câine de pază al democrației.
La 2 iunie 1944 teroarea politică a unui regim de tip totalitarist demonstrează ce înseamnă cu adevărat cenzura. Sfârșitul celui de-al doilea conflict mondial a adus, o dată cu venirea pe scena politică a unui nou regim: comunismul, o instituție butaforică care mima actul de justiție: Tribunalul Poporului format din doi magistrați și șapte, așa cum societatea actuală i-ar numi, ”oameni de bine” care își stiau foarte bine poziția în acest spectacol morbid. Persoane denumite: judecători ai poporului. Așadar această instanță se substituia Consiliului de Miniștri, de altfel singura instituție acreditată să trimită oameni în judecată, oameni care se făceau vinovați de ”crime de război sau de dezastrul țării”.
Radu Gyr a făcut parte din lotul jurnaliștilor care a fost judecat pentru ”dezastrul țării” alături de Pamfil Șeicaru (fondatorul și șeful cotidianului „Curentul“), Nichifor Crainic (revista „Gândirea“), Stelian Popescu (fondatorul „Universul“), Ilie Rădulescu („Porunca Vremii“), Romulus Dianu, Ion Dumitrescu, Gabriel Bălănescu, Romulus Seișanu, Ilie Popescu-Prundeni, A. Cosma, Justin Iliesu, Nicolae Iliescu și Alexandru Hodoș.
Reprezentanți ai ziarelor „Universul“, „Curentul“, „Porunca Vremii“, „Gândirea“, cei 14 jurnaliști au primit eticheta de promotori ai naționalismului, antisovietismului sau antidemocrați. Pe plan politic atât ei cât și ziarele la care lucrau au fost acuzați că ar fi sprijinit fascismul, legionarismul si hitlerismul. Așadar acești ziariști au devenit ”criminali de război”.
Silviu Burican este numit în 1944 secretar general la ziarul Scînteia, de la tribuna căruia cere condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu, Corneliu Coposu, Radu Gyr și Pamfil Șeicaru. Soția sa, Alexandra Sidorovici, a fost acuzator public al Tribunalului Poporului. Ea va fi cea care îi va denigra pe acești ”criminali de război”. ” „Eri dimineață a început în fața Tribunalului Poporului procesul celui de al doilea lot de acuzați: ziariști. Numai șapte din ei sunt prezenți, restul urmează a fi judecați în lipsă. La ora 8,3 membrii tribunalului intră în sala de ședințe. Sunt aceiași care au judecat primul lot de criminali de război. Acuzarea e susținută de: d. av. C. Vicol, prodecan al baroului de Ilfov și acuzator public, av. I. D. Ioan și d-na ing. Alexandra Sidorovici (soția lui Silviu Burican – n. red.), acuzator public. D. președinte Ilie Țabrea deschizând ședința, aduce la cunoștiința lui Ilie Rădulescu că actul de acuzare împotriva sa a fost extins și asupra faptelor de instigare și participare la crimele de război, pasibile de pedeapsa cu moartea“, scria ziarul „Universul“, de data aceasta trecut de partea comuniștilor, în ediția din 1 iunie 1945.”.
Ziarul ”Curentul” publică la data 1.09.2011, prin articolul lui Mădălin Necșuțu, textul nealterat al acelui ziar ce a reprezentat oarecum ferparul pentru acești ziariști, de unde și lucrarea prezentă va prelua acest material.
“APELUL INCULPAȚILOR
Se face apelul inculpaților, fiind prezenți: Ionel Dumitrescu, zis Dimitrescu, Romulus Dianu, Romulus Seișeanu, Ilie Rădulescu, Ilie Popescu-Prundeni, Alexandru Hodoș, Radu Demetrescu-Gyr; fiind absenți: Pamfil Șeicaru, Stelian Popescu, Grigore Manoilescu, Gabriel Bălănescu, Pan M. Vizirescu, Aurel Cosma și Dobre Ion zis Nichifor Crainic.
IONEL DUMITRESCU, zis DIMITRESCU, 40 de ani, născut în București, avocat, ziarist.
ROMULUS DIANU: Vârsta 40 ani, născut în București, de profesie ziarist și scriitor, domiciliat în București, str. Arhitect Mincu nr 9.
ROMULUS SEIȘEANU: Vârsta 60 de ani, născut în Tecuci, de profesie ziarist, domiciliat în București.
ILIE RĂDULESCU: Vârsta 46 ani, născut în 1898, în comuna Mihăiță-Dolj, de profesie ziarist, domiciliat în București.
ILIE POPESCU-PRUNDENI:Vârsta 38 ani, născut în comuna Prundeni-Vâlcea, de profesie ziarist, domiciliat în București str. Mitropolitul Iosif nr. 1.
ALEXANDRU HODOȘ: Vârsta 51 ani, născut în București, profesiunea ziarist, domiciliat în str. Ciprian nr.14.
RADU DEMETRESCU-GYR: Vârsta 40 ani, născut în CâmpuLung, jud. Muscel, profesiune fost conferențiar universitar, scriitor, fără domiciliu.
D. PREȘEDINTE: Să se dea citire actelor de acuzare.
Se dă citire jurnalului Consiliului de Miniștri de trimitere a acuzațiilor în judecata Tribunalului Poporului. Se dă citire actului de acuzare privind pe acuzații: Pamfil Șeicaru, Ionel Dumtrescu, Romulus Dianu, Romulus Seișeanu, Ilie Rădulescu, Ilie Popescu-Prundeni, Alexandru Hodoș, Radu Demetrescu-Gyr, Grigore Manoilescu, Gabriel Bălănescu, Pan M. Vizirescu și Aurel Cozma. Se dă citire actului suplimentar de acuzare privitor la Ilie Rădulescu. Se dă citire actului de acuzare împotriva acuzaților: Dobre Ion, zis Nichifor Crainic și Stelian Popescu.
Interogatoriul Acuzaților
Trecem la interogatoriu.
Dumitrescu Ion, câtă vreme ați exercitat profesiunea de ziarist și la care ziar?
Dumitrescu I.: Am început în 1928, am fost redactor la „Curentul“, iar în Septembrie 1940, când a venit „revoluția“ legionară, am hotărât să mă retrag din presă; au fost unele stăruințe din partea „camarazilor“ gazetari ca să scriu din nou, am scris două articole generale despre legionari.
PREȘEDINTELE: Ați publicat în ziarul „Curentul“ din 10 Ianuarie 1938 „Primii noștri zece ani“ care conținea elogii la adresa lui Pamfil Șeicaru?
DUMITRESCU I.: Erau aduse elogii directorului, redactorilor, etc.
PREȘEDINTELE: Din Iulie 1943 până în Iunie 1944, l-ați urmat pe Antonescu în inspecțiuni în interiorul țării și ați scris reportagii de război?
AC. ION DUMITRESCU: Da.
PREȘEDINTELE: Este exact că făceați apologia lui Ion Antonescu?
AC. ION DUMITRESCU: Nu, domnule președinte. „Mareșalul“ își făcea singur apologia. Eu reproduceam „numai“.
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că ați scris articole în ziarul „Curentul“ în care atacați Liga Națiunilor și instituțiile democratice?
AC. ION DUMITRECU: Am denunțat infirmitățile Ligii Națiunilor.
AC. ROMULUS DIANU: Am debutat în 1925 și am fost cronicar literar la ziarul Rampa. Mai târziu am fost timp de un an redactor al ziarului național-țărănesc „Dreptatea“. După aceia mi-am făcut stagiul militar și înapoindu-mă din armată mi s’a oferit un loc la „Curentul“ unde am rămas până în preajma evenimentului dela 23 August 1944.
AL TREILEA ACUZAT
PREȘEDINTELE: Acuzatul următor:
GREFIERUL COLAC: Romulus Seișeanu
PREȘEDINTELE: Este exact că în timpul războiului ați scris cronici de război și din când în când articole de fond?
ROMULUS SEIȘEANU: Da. În ziarul Universul și în „Curentul“ din 1943-44
PREȘEDINTELE: Este exact că făceați la radio cronica militară săptămânală?
ROMULUS SEIȘEANU: Da, în urma invitației directorului general al Radio- Difuziunii
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că în cursul anului 1943 și al anului 1944 ați încercat în diverse articole, în cronica războiului dela radio să minimalizați rezultatele tactice și strategice obținute de Aliați pe câmpul de luptă, pentru a susține războiul împotriva Aliaților, deși în acel moment orice om de bună credință era convins că războiul Axei era pierdut?
ROMULUS SEIȘEANU: Spune că era „sincer“ în cele ce scria și vorbea cu privirea la „lipsa de importanță“ a succeselor aliate.
AL PATRULEA ACUZAT
Să fie interogat Radu Demetrescu-Gyr. Câtă vreme ați exercitat profesiunea de ziarist, și la ce ziare ați colaborat?
RADU DEMETRESCU-GYR: Colaborarea mea în presă a fost din luna Octombrie 1937 și până la 15 Aprilie 1938, în paginile „Bunei Vestiri“. Am mai avut apoi o epocă de gazetărie, de 4 luni fără ceva, în 1943, epoca August-Noembrie.
PREȘEDINTELE: La ce ziar?
RADU DEMETRESCU-GYR: „Capitala“
PREȘEDINTELE: Pentru activitatea legionară ați fost pedepsit?
RADU-GYR: Recunoaște că a fost membru al mișcării legionare, și că a fost condamnat, după vechime.
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că la 3 Ianuarie 1941 ați trimis o adresă Ministerul Artelor în care arătați că, în prezent – datorită măsurilor dvs energice- nu funcționează ca trupe minoritare de teatru decât una germană în Sibiu?
RADU GYR: În fața actului trebuie să recunoască.
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că în articolul „Amurgul unei bestii“ din 15 Ianuarie 1933 atacați pe ministrul Iamandi?
RADU-GYR: Era un ton violent de polemică, nu un îndemn la asasinat.
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că în articolul „Fabricanții de venin“ apare evidentă tendința pentru dictatură, dvs. arătându-vă antidemocrat și antisemit?
RADU-GYR: „Evreismul în cultură“, nu am atacat pe omul evreu, n’am atacat o rasă pe bază de „misticism“
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că sunteți autorul unor versuri și imnuri, care îndeamnă tineretul la asasinate și atrocități?
RADU-GYR: Versurile mele sunt strict „lirice“.
AC. PUBLIC VICOL: Este acuzatul autorul cântecelor legionare, pe care le cântau legionarii pe toate străzile?
RADU-GYR: Da.
AC. PUBLIC VICOL: Care au fost consecințele acestor cântece, o să vedem la proces.
RADU-GYR: Patru sunt ale mele.
Consoarta lui Brucan: „Ei sunt doar niște vânduți, niște nemernici“
În ziua de 3 iunie 1945, în acest proces și-a făcut simțită prezența acuzatorul public Alexandra Sidorovici, cea care avea să-i devină soție unui dintre creierele loviturii de stat din ‘89, Silviu Brucan, redactor-șef la „Scânteia“ și presupus agent KGB. Despre această Alexandra Sidorovici se știe că a ajuns ulterior adjunct-șef de catedră la Catedra de marxism-leninism de la Institutul Politehnic din București, dar a mai ocupat și funcțiile de secretar general al Ministerului Minelor și Petrolului (1948-1958) sau, culmea, secretar general al Uniunii Femeilor Democrate Române din 1948. Dar mai bine se vedem exact ce reda presa vremii despre această zi când, în stil bolșevic, viitoarea doamnă Brucan vitupera asupra ziariștilor:
„În ședința de Vineri dim., are cuvântul d-na acuzator ing. Alexandra Sidorovici. D-sa începe arătând cum a încercat propaganda hitleristă să insufle poporului numai câteva idei simple, adică mai exact, una singură: ura. Ura pentru englezi, ruși; evrei, ura față de democrație. Pentru a face pe oameni să urască, a inventat pericole cari trebuiesc distruse, spre a nu fi noi distruși de ele.
Și această propagandă a fost făcută la ordinul lui Hitler și al slugii lui, Antonescu, de acești ziariști care s-au numit «naționaliști», dar cari, punându-se în slujba unei cauze străine de neamul nostru, au susținut distrugerea poporului român, târându-l într-un război la remorca hitlerismului. Ei au fost puși în mișcare de banul străin transmis prin călăul Killinger. Ei poartă vina pieirii a sute de mii dintre cei mai buni fii ai țării. Nu se poate ca ei să nu fi știut că oamenii pe cari îi preamăreau erau jefuitori și criminali. Ei nu pot invoca o ideologie. Ei sunt doar niște vânduți, niște nemernici, tocmiți să răspândească ideea hitleristă. Și cât de odioasă pare fapta ziariștilor din fața dumneavoastră și a celor plecați în Germania ca să se pună la adăpost de răsplata cuvenită – unde totuși pedeapsa îi va ajunge – atunci când comparăm atitudinea lor cu atitudinea eroică a ziariștilor patrioți, a ziariștilor democrați. Dar nu trebuie să ne ducem departe, în străinătate, în Uniunea Sovietică sau în Franța, ca să găsim exemple eroice. Să evocăm exemplul luminos al lui Alexandru Sahia, ziarist și luptător; n-avem decât să evocăm exemplul plin de dârză conștiință patriotică și cetățenească al ziaristului și luptătorului Miron Constantinescu, care a înfruntat teroarea Siguranței și a temnițelor și și-a pus talentul condeiului în serviciul poporului! Voi trece acum la analizarea crimelor lotului de acuzați, care-mi revin mie“, scria în ediția de la 3 iunie 1945 ziarul „Universul“.
„De ce scria la «Curentul» dacă nu a vrut să susțină războiul hitlerist? Dece ai scris așa cum ai scris?“
Cei mai mulți „clienți“ ai nevestei lui Brucan au fost jurnaliștii de la „Curentul“. Ura acesteia se răsfrângea în special șefului acestui ziar, Pamfil Șeicaru, refugiat în Germania după actul de la 23 august 1944, când România a fost pusă la picioarele URSS-ului lui Stalin. Despre acest episod al inculpării jurnaliștilor de la „Curentul“, același ziar „Universul“, devenit între timp de factură bolșevică, sorbea în scris în rechizitoriu acesteia. „În ce privește acuzatul Hodoș, care încă din 1935 a susținut schimbarea politicii externe a României și întronarea politicei hitleriste, spune apărarea că nu a mai scris până la 1940 niciun articol. Este foarte just. Am arătat acest lucru în rechizitoriul meu, dar subliniez încă o dată că tocmai în 1941, la declanșarea războiului criminal, Hodoș revine în presă și deslănțuie o nouă furtună de articole care susțin războiul criminal și trădător. Unde? Tocmai în «Curentul». De ce a făcut acest lucru? L-am întrebat în fața dvs, la interogatoriu și nu a putut să răspundă, pentru că nu exista răspuns valabil. Sunt de părerea maestrului Ionescu că trebuie examinată viața întreagă a unui om și că trebuie examinată viața întreagă a lui Hodoș. Dar dacă o examinăm, vedem că există o perfectă continuitate între debutul său alături de Goga, de întreaga colaborare la ziarul care apărea sub banderolă purtând cu emblemă ura de rasă și activitatea sa din 1941 de la «Curentul», iar de mai târziu de la «Capitala». Când maiestrul Ionescu încerca să-l desvinovățească pe Hodoș spunând că era supravegheat sălbatec pe sbirul Șeicaru care nu-l lăsa să scrie cum voia, îl întrebăm: De ce scria la «Curentul», dacă nu a vrut să susțină războiul hitlerist? Dece ai scris așa cum ai scris? De altfel, exemplul ziariștilor democrați despre care am vorbit în rechizitoriul meu dovedește că nimic nu obliga pe ziarist să scrie atunci când nu vroia, deasemeni nimic nu-l putea împiedica să scrie când vroia, să combată războiul lui Hitler, atunci când nu voia să-l servească. În ce privește pe ac. Radu Gyr, țin să precizeze că este trimis în fața Tribunalului pentru proza ce a scris și în care a susținut sistemul legionar, regimul antonescian și războiul criminal de cotropire a lui Hitler.
Repet cuvintele acuzatorului public Vicol care l-a acuzat pe Gyr că a dat concursul său „moral“ mișcării huliganice legionare. Când un om de litere cunoscut, un scriitor se alătură unei asemenea mișcări, desigur aduce un aport moral. De acest lucru este acuzat Gyr. Eri s-a plâns amarnic acuzatul că a fost trimis pe front, că a suferit acolo, că a venit bolnav. Ei bine, dacă nu i-a plăcut să se ducă pe front, de ce a susținut acel războiu care a trimis pe front mii și milioane de tineri împotriva intereselor naționale ale României? Singur nu s-a dus nimeni de bună voie. Dintre criminalii de războiu pe care îi aveți de judecat astăzi unul nu a vrut să meargă pe front însă a trimis pe ceilalți ca să moară pentru războiul lui Hitler“, scria „Universul“ în ediția din 4 iunie 1945.
Sentința: de la degradare civică la moarte
La numai două zile distanță, „Universul“, ziarul care a relatat pas cu pas acest proces al marilor „criminali de breaslă“, scria că „domnul consilier“ Țabrea, președintele acestui „tribunal al poporului“, în fapt un pluton juridic de execuție, pronunța sentința: „Eri dim. la ora anunțată, sala de ședințe era ocupată până la ultimul loc. În altă sală, judecătorii au intrat în deliberare. Orele se scurg anevoios și nervozitatea celor din sală creștea. Se fac prognosticuri asupra sentinței, mai ales de reprezentanții presei. La ora 13 apar judecătorii. Sobrii, unul câte unul își ocupă locurile, rămânând totuși în picioare. În sală se face tăcere, ca într-o reculegere. Apoi d. președinte Ilie Țabrea, calm, începe citirea sentinței. E luat, pe rând, fiecare acuzat și, după ce vina sa este încadrată de o seamă de articole, i se citește și osânda“, este descrisă atmosfera înainte de sentință. Tribunalul poporului decidea atunci la ce pedepse vor trebui să se supună inculpații:
„1. PAMFIL ȘEICARU, pentru că a părăsit țara natală și s-a pus în slujba inamicilor României, a atacat prin viu grai aliații țării, pedeapsa cu moartea, iar pentru faptul de crimă pentru dezastrul țării, se pedepsește cu detențiune grea pe viață, iar conform art 1. din Codul penal, se aplică pedeapsa cea mai grea. Osebit, mai este condamnat la confiscarea întregii averi, afară de cea provenită din succesiuni.
2. IONEL DUMITRESCU, pentru crimă de dezastrul țării, fiindcă s-a pus în slujba hitlerismului și fascismului, la detențiune grea pe timp de 20 de ani, degradare civică zece ani și confiscarea averii soției și descendenților
3. ROMULUS DIANU, pentru crimă de contribuție la dezastrul țării și instigare la crime de război, la 20 de ani detențiune grea, 10 ani degradare civică și confiscarea averii.
4. ROMULUS SEIȘANU, pentru aceleași vini, la detențiune pe viață, zece ani degradare civică și confiscarea averii.
5. ILIE RĂDULESCU, condamnat cu majoritate de șapte voturi pentru instigare la crime de război, la muncă silnică pe viață și zece ani degradare civică, iar pentru contribuție la dezastrul țării, condamnat în unanimitate la detențiune grea pe viață, aplicându-i-se conform Codului penal, pedeapsa cea mai grea; condamnat deasemeni la confiscarea averii, aflată atât pe numele său, al soției și descendenților, afară de cea provenită din succesiuni.
6. ILIE POPESCU PRUNDENI, pentru crimă de dezastrul țării, la detențiune grea pe viață și confiscarea averii.
7. AL. HODOȘ, pentru crima de contribuție la dezastrul țării, la 20 de ani detențiune, zece ani degradare civică și confiscarea averii.
8. RADU DEMETRESCU-GYR, pentru crimă de contribuție la dezastrul țării, la 12 ani detențiune riguroasă, cinci ani degradare civică și confiscarea averii.
9. GRIGORE MANOILESCU, pentru că a părăsit țara natală și s-a pus în slujba inamicilor României, ca ministru al propagandei în guvernul Horia Sima, la pedeapsa cu moartea, iar pentru contribuție la dezastrul țării, la detențiune grea pe viață și confiscarea averii. I se va aplica pedeapsa cea mai grea.
10. GABRIEL BĂLĂNESCU, pentru crimă de contribuție la dezastrul țării, la detențiune grea pe viață, degradare civică pe zece ani și confiscarea averii.
11. PAN VIZIRESCU, pentru crimă de contribuție la dezastrul țării la detențiune grea pe viață, degradare civică pe zece ani și confiscarea averii.
12. AUREL COSMA, pentru crimă de contribuție la dezastrul țării, la detențiune grea pe viață, zece ani degradare civică și confiscarea averii.
13. ION DOBRE, zis NICHIFOR CRAINIC, pentru crimă de dezastrul țării, la detențiune grea pe viață, zece ani degradare civică și confiscarea averii.
14. STELIAN POPESCU, pentru crimă de contribuție la dezastrul țării, la detențiune grea pe viață, zece ani degradare civică și confiscarea averii personale, a soției, și descendenților, afară de cea provenită din succesiuni“.
Pamfil Șeicaru, reabilitat de Ceaușescu
Personalitate complexă și controversată, fondatorul ziarului „Curentul“, Pamfil Șeicaru, plecat din țară la 9 august 1994 la sfatul mareșalului Antonescu, înaintea nefastei zile de 23 august 1994, nu a apucat să fie ucis așa cum își dorea soția bolșevică a lui Brucan. În lucrarea istoricului Gheorghe Buzatu, intitulată „Nicolae Ceaușescu – biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, procesul și execuția“, (Colecția OPERA OMNIA, 2011), acesta a descris cum unul dintre primele acte ale lui Ceaușescu după preluarea Partidului Comunist a fost să îl grațieze pe Pamfil Șeicaru. Prin Decretul Consiliului de Stat al RSR (păstrat secret), Pamfil Șeicaru a fost grațiat la 12 decembrie 1966, expunerea de motive fiind semnată de ministrul de Interne de atunci, Cornel Onescu. Astfel încât, după 10 ani, în august 1976, a revenit pentru câteva zile în țară, la București, într-o totală discreție, pentru o întrevedere cu Nicolae Ceaușescu, care, din motive rămase necunoscute – cum menționează Gheorghe Buzatu – „nu și-a mai ținut promisiunea“. „Lupta mea nu încetează. Nu am nimic de retractat, nimic de regretat dintr-o luptă străbătută din dogoarea unei convingeri. Dacă lupta a fost pierdută, nu însemnează că a fost nedreaptă cauza. Aș vrea ca evenimentele să-mi dovedească netemeinicia temerilor mele și fericit aș fi, chiar cu prețul unei existențe pribegite pentru restul vieții, să nu fi avut dreptate și o colaborare cu Rusia sovietică să fie posibilă, România păstrându-și întreaga ei suveranitate. Lupta mea încetând, nu mai am nici un rost de a conduce mai departe «Curentul»“, își apăra Pamfil Șeicaru cu tărie propriile convingeri anticipând falimentul moral și economic al colosului cu picioare de lut numit Uniunea Sovietică. La moartea sa, în octombrie 1980, primul-ministru al Bavariei, Franz Josef Straufl, l-a omagiat într-un mesaj, descriindu-l drept „un patriot român și eminent ziarist… Moștenirea pe care a lăsat-o compatrioților săi este lupta pentru dreptate, omenie și pace“. ”
Simona Popa, fiica poetului Radu Gyr, a declarat "In 1995, când se împlineau 50 de ani de la procesul din 1945, s-a făcut reabilitarea acestui lot, al ziariștilor. Toti au fost reabilitați – Pan Vizirescu, Pamfil Seicaru, Romulus Seisanu, Dianu, erau vreo 14… numai Radu Gyr, nu! Am făcut un memoriu către dl. procuror general Manea Drăgulin, l-am și publicat în Ziua, dar răspuns n-am primit nici până astăzi".
Radu Gyr nu a fost reabilitat post-mortem, nici până azi.
"… – povestește doamna Simona Popa – am făcut cerere la CNSAS să văd dosarele Securității care îl privesc pe tatăl meu. In ianuarie am primit invitația și… m-am speriat: sunt 48 de dosare și în medie sunt cam 300 de file la fiecare, file – adică 600 de pagini. In total, aproape 30.000 de pagini! Sunt dosare de grup, cum e cel al lotului ziariștilor… pe urmă, sunt dosare privind rebeliunea (legionară – n.n.), am găsit memoriul lui, declarațiile martorilor care îl scoteau absolut din cauză și precizarea – de care nu vrea nimeni să mai amintească astăzi – că Radu Gyr a înființat Teatrul Evreiesc… 150 de artiști, tehnicieni și muncitori aveau acolo leafă de la stat."
Radu Gyr ne-a lăsat drept mărturie a credinței sale o poezie pe care a scris-o cu numai șase zile înainte de a muri, după ce, cu o lună înainte, împlinise 70 de ani:
Piramida
Severă piramidă de granit,
am fețe mohorâte și rigide
un monstru care tainele-și închide,
în cosmic tăcere-ncremenit.
Sub soarele pustiilor toride,
îmi arde vârfu-nfipt în infinit
și, ca un lung si glacial cuțit,
străpunge luna pietrele-mi aride…
Solemn și hâd și rece monument,
claustru templu dur de lespezi terne,
eu dorm adânc, acestei lumi absent…
Dar, dincolo de somnul ce se-asterne,
în greu-mi sarcofag incandescent
străfulgeră podoabele eterne.
Poetul a murit a murit la 29 aprilie 1975, în urma unei congestii cerebrale. La cimitir nu a vorbit decât cuscrul său. Dintre scriitori nu a participat decât Romulus Vulpescu care i-a adus public, un ultim omagiu citind poezia Piramida, publicată în Comuniunea românească, an. VII, nr. 15 (martie – iunie).
Jurnalistul actual. – Toți o apă și-un pământ
Privind în ansamblu fenomenul mass – media de astăzi constat degradarea calității presei din România în ultimii ani, în același ritm cu societatea.
Unii pretind că doar talentul, nu educația jurnalistică, este necesar pentru o carieră de știrist. Se consideră că educația scrisului, din punct de vedere tehnic și al normelor, poate fi dobândită în redacție, căci a fi jurnalist este o îndemânare cu care te naști, cizelarea ei făcându-se ulterior prin puterea exercițiului. Redacția în sine a fost considerată pentru mult timp de altfel ca o construcție imobilă – cu siguranță nu un loc care poate fi modelat. Desigur, este dificil să introduci managementul calității într-un astfel de mediu, cu toate acestea, acest fapt rămâne o necesitate urgență.
Jaqui Banaszynski, jurnalist deținător al premiului Pulitzer și al funcției de șef de catedră în editare în cadrul Facultății de Jurnalism Missouri, spune că principiile de bază ale jurnalismului de calitate sunt păstrate indiferent de media.
Deși insesizabile aceste principii, trebuie să încercăm, înainte de a judeca, să identificăm proveniența acestei tabloidizări cât și comercialitatea ce caracterizează mass – media actuală.
Până la urmă trebuie să conștietizăm că avem de-a face cu o presă a tranziției, dar și cu tranziția presei. Asta pentru că în procesul de transformare politică început în 1989, presa a fost și subiect și obiect al acestui proces, începând prin a fi chiar „vehiculul” de imagine și comunicare pentru ceea ce s-a numit “revoluția în direct”. Impactul pe care l-au avut schimbările produse în societate în această perioadă și la care presa a fost martor și participant, ca și elemente care o diferențiază atât de presa regimului anterior, cât și de cea a societăților democratice consolidate, îndreptățesc să se vorbească despre o presă a tranziției.
Profunzimea transformărilor din presa tranziției a fost amplificată de unele particularități ale presei românești ante-decembriste – între care severitatea, incomparabilă cu alte țări, a controlului și constrângerilor libertății de expresie, care, în perioada comunistă, n-au permis antecedente semnificative în domeniul unei prese libere.
Încă din primele zile ale schimbării de regim politic, odată cu apariția pluripartitismului sau, cel puțin, a unei puzderii de opinii despre prezent, trecut și viitor, presa a intrat direct în etapa confruntărilor deschise, de sorginte maniheistă, care au produs o primă fracturare a societății românești. Falia ideologică post-revoluționară, care a străpuns toate structurile comunităților, de la nivelul familiilor la cel al societății, în ansamblul ei, a fost, în esență, produsă cu instrumentele libertății totale de opinie. Opinii radicale pro și contra oricui au fost propulsate, fără nicio opreliște, de o parte și de alta a tuturor baricadelor politice, de o presă explozivă și aflată în plin „delir mediatic”. Era prematur să sperăm ca libertatea abia dobândită a cuvântului să fie însușită și utilizată în consonanță cu preceptele deontologice societăților democratice mature. Pentru asta, mai trebuia destul de mult timp, chiar vreo „20 de ani”, cum prevestea un comentator al vremii.
Așa se face că primele luni de după decembrie 1989 au fost dominate în întreaga mass media fie de „demascarea” personajelor din fosta nomenclatură („Ce ai făcut în ultimii cinci ani?” era un slogan la mare modă), fie de un discurs lozincard despre noile comandamente ale vremii. Rețeta practicată instinctiv de presa liberă era una relativ simplă: răsturnarea cu 1800 a mesajului jurnalistic ante-decembrist! Reflexele vechi funcționau, dar cu semn schimbat. În loc de agenda zilnică a fostei perechi prezidențiale, publicului îi era oferită acum o dare de seamă a activității noilor instituții ale puterii; ce era socotit pozitiv înainte de 1989 acum era catalogat, automat, drept crimă, dramă, abuz și altele asemenea; iar faptele combătute ani în șir de propagada comunistă erau acum prezentate drept singurele modele de urmat în viață și societate.
Supralicitarea confruntărilor politice a dus, de fapt, la reapariția clișeelor din vechea conduită jurnalistică, dar folosite acum întru-totul pe invers, în sens opus sau cu semn schimbat. În loc de chiaburul și capitalistul care sugeau sângele poporului prin jurnalele din anii ’50, acum apărea imaginea foștilor lideri comuniști, arătați mai ales în zeghe și cu cătușe la mâini; în locul tribunalelor poporului, create în deceniile cinci- șase pentru a judeca sabotorii burghezo-moșierești și intelectualii ezitanți ori deviaționiști, apăruseră acum ziariștii justițiari, care incriminau „vinovații epocii de aur”; în locul demascărilor cadriste ce abundau în presa deceniului 6, acum, la sfârșit de secol XX, noua presă democratică era înțesată cu materiale despre activitatea colaboraționistă cu fostul PCR a unor personaje de pe coridoarele noii puteri.
Jurnaliștii vechi foloseau aceleași stereotipuri verbale ca și până atunci, dar cu semn schimbat. Nou-veniții învățau meseria direct din stradă, încercând să-și transforme numele în renume prin demascări, anchete, incriminări – adică prin arsenalul unor unelte gazetărești primitive și intuitive, care au dat naștere la ceea ce avea să se cheme „tabloidizarea presei” sau „gazetăria bulevardieră”.
În primele luni ale „perioadei iacobine”, astfel de practici au fost folosite discreționar și pe scară largă. Odată cu coagularea partidelor și a limpezirii taberelor angajate în lupta pentru putere, a început o perioadă când atacurile, rămânând la fel de dure, au devenit mai clare și mai selective, fiind îndreptate mai ales împotriva adversarilor politici de moment. Asemenea campanii de manifestare politică partizană a presei au contribuit la conflictualizarea societății, au pregătit răfuielile de stradă și au încurajat implicit proliferarea violenței în societate. Discernământul n-a funcționat pentru că presa a crezut că propria-i liberate ține loc de orice tablă de valori. Promotorii violențelor au devenit „vedete de presă”, iar măria sa, Ratingul a ajuns să țină loc de orice evaluare critică a evenimentelor și personajelor care ocupă afișajul media.
De altfel presa a fost supusă ea însăși unui proces de transformare continuu, devenind obiect al tranziției și cunoscând, în interiorul său, același tip de schimbări pe care, de fapt, le reflecta în ansamblul societății. Simultan cu transformările din celelalte domenii sociale, mass – media au cunoscut propriile lor transformări și “mediamorfoze” în cadrul unui proces specific, care s-ar numi tranziția presei.
Transformările produse în ambele sensuri – dinspre societate spre presă și dinspre presă spre societate – au fost radicale, punând probleme cu totul noi pentru ansamblul mass-media. Desființarea cenzurii și a oricărei forme de control impus de stat au fost înlocuite, treptat, cu forme mai subtile de presiune și influență din partea politicului și a elitelor comerciale. Abolirea legilor ce restricționau conținutul mediatic, reglementarea legislativă a presei audio-vizuale private și transformarea radioului și a televiziunii de stat în servicii audio-vizuale publice au adus în mass-media libertăți și posibilități noi, dar și incertitudini și constrângeri specifice noilor condiții. Două aspecte foarte ilustrative reținem în acest sens: unul în legătură cu ideea de profesie, celălalt referitor la ideea de proprietate.
În ceea ce privește ideea de profesie trebuie luat în considerare aspectul eliminării tuturor restricțiilor pentru cine putea sau nu să practice meseria de ziarist sau să înființeze o publicație ori un post de radio. Această posibilitate, nemaiîntâlnită de decenii, a făcut ca mii de oameni „să devină”, instantaneu sau într-o perioadă foarte scurtă, jurnaliști fără niciun fel de pregătire, dar căpătând în dotare arma teribilă a libertății de expresie. Consecința principală a acestei stări de lucruri, prelungită până în zilele noastre, a fost că standardele profesionale ale noii prese libere s-au subordonat entuziasmului și dorinței de „atotputernicie a presei”, într-o perioadă în care noile mass-media au deprins foarte rapid partea de drepturi și mai puțin pe aceea de obligații din statutul social și profesional al acestei profesiuni.
În ceea ce privește ideea de proprietate, aceasta trebuie înțeleasă în strânsă legătură cu schimbarea modului de lucru și a rolului presei în societate. Odată cu tranziția, jurnaliștii, scăpați de presiunea intereselor ideologice ale partidului unic, au trebuit să se acomodeze cu perspectiva că „se pot trezi servind interesele proprietarului instituției de presă pentru care lucrează”. În media au pătruns destui investitori cu preocupare mai mică pentru presă ca profesie sau ca instrument al democrației, dar cu interes mult mai mare pentru funcțiile acesteia de influențare a opiniei publice sau de protejare și promovare a unor interese de grup. Această realitate a generat abateri ale presei de la orientarea pe care și-o proclama, de a susține interesul public, ca și de la rolul său general acceptat în societate.
Aproape dintotdeauna, ziariștii au fost „încorsetați într-un sistem de constrângeri” iar, în secolul trecut, „libertatea presei aparținea celor care deja mai aveau una”. În acest sens, putem considera alături de Serge Halimi că ziaristul „este prins ca într-o menghină între interesul proprietarului și cel al informației”, întrucât ar fi nefiresc ca jurnalistul contemporan să-și imagineze „că un industriaș va cumpăra un mijloc de influență interzicându-și, în același timp, să-i influențeze orientarea”.
Există însă si alte limite în procesul jurnalistic. Timpul și lipsa frecventă a accesibilității informațiilor sunt două limite endemice în această profesie. La fel sunt și erorile pe care le fac jurnaliștii, atunci când lucrează sub presiune. Există, de asemenea, limite ale jurnalismului de calitate, create chiar de jurnaliști și de cei care controlează sau dețin publicațiile. Unul dintre cele mai mari mituri ale jurnalismului îl constituie ideea că relatarea evenimentelor este dictată de stilul ziarului și de ceea ce numim „valoarea de informare”. Ar fi bine dacă totul ar fi atât de simplu. De fapt, calitatea și natura jurnalismului practic de un ziar sau altul sunt influențate și de prioritățile proprietarilor ziarului, de cultura jurnalistică predominantă și de ceea ce se consideră a fi valorile cititorilor. Aceste valori se află adesea în conflict.
Deși pretind că respectă concepte ca adevărul, onestitatea și virtutea, proprietarii ziarelor urmăresc, de fapt, să facă bani, propagandă sau ambele. Modul în care cei ce dețin controlul ziarelor se folosesc de ele pentru propagandă este atât de cunoscut, încât nu este nevoie să fie descris în toate detaliile sale neplăcute. Promovarea propriilor puncte de vedere, excluderea celor ale opozanților, relatarea voit distorsionată pentru a se potrivi cu o anume opinie sau un anume interes comercial, precum și vendetele personale sunt teme majore în istoria presei.
În prezent, cei mai mulți proprietari sunt corporații, iar necesitățile lor propagandistice sunt direcționate, de regulă, în sprijinul unui partid politic cunoscut, lingușindu-i pe politicienii capabili să le facă favoruri (sau atacându-i pe cei care nu le-ar putea servi interesele), precum și spre impunerea unor relatări ce susțin și promovează interesele lor de afaceri. De regulă, corporațiile care dețin ziare sunt mai puțin active din punct de vedere propagandistic decât proprietarii individuali, iar unele manifestă foarte puțin interes față de editoriale, până în momentul în care cei ce încheie contracte de publicitate cu ziarul încep să se îngrijoreze. Principalul lor punct de interes îl reprezintă maximizarea cât mai rapidă a marjei de profit, în caz că datoriile pe care le au sunt finanțate din surse exterioare. În ultimele două decenii ale secolului XX, acest fapt a însemnat o concentrare asupra scăderii costurilor și, în special în situațiile de monopol, o reducere drastică a personalului de redacție.
Rezultatul, în termenii relatării și analizei activității funcționarilor, s-a dovedit dezastruos. De exemplu, în cazul relatării activității autorităților locale, practica anterioară, constând în repartizarea câte unui reporter pentru a monitoriza fiecare domeniu (educație, divertisment, protecția mediului, servicii sociale etc.), a fost abandonată în prezent pe scară largă. Dacă se ia în considerare și dezvoltarea departamentelor de relații cu publicul în cadrul consiliilor locale, a autorităților sanitare etc., se obține rețeta unei reflectări mediatice care este în cel mai bun caz arbitrară și în cel mai rău caz prost informată. Aceste reduceri de personal și necesitate ca un reporter să producă mai multe articole decât în anii anteriori („rezultatele” reporterilor fiind adesea evaluate conform unor scheme formale nepuse la punct) au avut drept consecință faptul că mulți reporteri care acum își petrec ziua lipiți de telefon nu s-ar putea identifica cu experiențele predecesorilor lor din generația anterioară, aflați zilnic pe teren, întâlnindu-se cu persoane de contact (și cu cititori), în căutare de subiecte. Este o afirmație nostalgică , dar în ultimii douăzeci de ani prioritățile proprietarilor au impus probabil mai multe limite modului în care se practică jurnalismul, în comparație cu alți factori.
Trebuie însă să luăm în calcul și cultura jurnalistică actuală. Aceasta stabilește ceea ce redactorii și șefii lor consideră a fi un articol bun sau ceea ce este catalogat ca fiind „plictisitor”. De altfel tot ea dictează atitudinea morală a unui ziar și prin aceasta are o influență mai mare decât orice canoane teoretice asupra principiilor deontologice după care se ghidează angajații unei publicații.
Una dintre cele mai apreciate calități în această cultură jurnalistică este așa – numitul “instinct gazetăresc”. Prin “instinct” se înțelege capacitatea natural de a descoperi înțeles și sens acolo unde alții nu văd nimic, fie, în forma sa degenerată, arta de a transforma banalul în extraordinar. Această șmecherie jurnalistică de effect este realizată de regulă prin eludarea contextului.
Dacă aruncăm o privire, fie și în treacăt, asupra articolelor publicate astăzi putem recunoaște maniera în care o serie de piese, corecte fiecare în parte, produc împreună un întreg total incorect. Astfel de procedee nu se găsesc doar în ziarele populare, care le-au inventat, sunt oriunde, o marcă a inteligenței și ingeniozității. Dexteritatea în manipularea faptelor, ca și selectarea, judicioasă în esență, a informației, prezentată apoi în afara contextului real, sunt adesea la loc de cinste, deși într-o formă mai blândă, în toate zonele jurnalismului. Este adevărat că, în mod inevitabil, orice realitate, care prin chiar natura sa este dezordonată și complicată, trebuie simplificată sau cel puțin ordonată atunci când este relatată în cuvinte. Însă, de multe ori, jurnalismul omite cu bună știință contextual și amplifică excesiv acest efect pentru a prezenta realitatea într-un mod mai spectaculos. După o vreme, acest proces nu mai este conștientizat.
Cultura ziarelor populare apreciază asemenea “lead-urile grandioase” și narațiunea facilă. Pentru aceste lucruri este nevoie, desigur, de ceva talent, dar, de asemena, în mult mai mare măsură, de de extrapolarea faptelor și a înțelesurilor cuvintelor pentru a realiza o construcție atractivă pentru cititor. Cât despre trucurile ingenioase de mai sus, secretul constă în aceea că fiecare component poate fi într-un fel justificată. Articolul finit reprezintă, cu toate acestea, o minciună. Nici în cazul ziarelor mai serioase, “de calitate”, procesul de redactare și editare a articolelor nu este străin de această corupție. Ea pornește de la redactorii coordonatori, care pretend să “lucreze puțin articolul pe propriile mașini de scris” pentru a-l “cizela”. Adesea, articolele au de câștigat de pe urma intervenției acestor șefi, dar de multe ori se ajunge la ceea ce jurnaliștii îndeobște numesc un articol “unflat”: cu alte cuvinte, i se conferă o strălucire sintetică, exagerând la maximum implicațiile faptelor și producând astfel o imagine de ansamblu incorectă. Într-adevăr, în cazul multor publicații, întregul proces de redactare și editare, în cadrul căruia articolele trec din mână în mână, e ca un telefon fără fir, rezultatul fiind că relatarea se îndepărteză din ce în ce mai mult de adevăr.
Ceea ce se produce astăzi în procesul de editare probabil că mâine se va produce chiar din faza redactării de către reporter. În competiția de a-și vedea subiectele publicate, reporterii anticipează așteptările șefilor lor, fiind pregătiți (sau simțindu-se obligați) să adopte practici neconforme cu propriile valori. Această schizofrenie profesională este de-a dreptul cronică acolo unde cultura dominantă favorizează articolele în care predomină alb și negrul, și nu griul și nuanțele ambigue ale realității.
Știind că subiectele simple, în alb și negru, sunt cele mai apreciate de către editori, reporterii și șefii caută asemenea articole, excluzând subiectele mai subtile, potențial interesante. Mai rău este că această viziune asupra a ceea ce constituie un „subiect tare” poate afecta munca de documentare și redactarea, văduvind astfel articolul de echilibrul necesar. „Nu verifica faptele prea scrupulos” este sfatul cinic dat de prea mulți redactori de știri.
De aici și până la considerarea informației scrise ca pe un material produs după o anume rețetă sau formulă prestabilită, distanța nu este foarte mare. În special în cazul ziarelor populare,editorii vor dori să publice articole de un anumit tip – fie ”ușurele”, fie senzaționale, dramatice.
Trebuie să luăm în calcul și ceea ce publicul cere. Deși ne plângem de o tabloitizare a presei și de continua promovare a non-valorilor, devorăm pe zi ce trece tot mai mult aceste știri. Pagini întregi cu ”dezvăluiri șoc” despre viața unor persoane care nu își justifică cu nimic concret ”faima”.
Am devenit devoratori de bârfe de colț de stradă, rochii chicioase și bărbați cu soții ce le-ar putea fi strănepoate. ”Câinele de pază” al societății noastre a ajuns un maidanez plouat și tăvălit în rețeaua de salubrizare a orașului.
Nu putem arunca vina doar pe scriitura jurnaliștilor. Până la urmă scopul suprem al mass – mediei azi, din păcate, a devenit profitul. Se supun cererilor patronilor și dacă publicul asta vrea, este acea situație pe care americanul o definește simplu ”a win – win situation” (o situație câștigătoare de ambele părți).
Dar nici nu-i putem absolvii de vina în totalitate. Ei poartă vina pentru un limbaj denigrant, un masacru a limbii române. Texte fade, lipsite de informație. Idei seci și pagini în care fetele de la pagina 5 sunt sub vârsta legală. Promovăm nuditate și pornografie, creăm un trend în rândul tinerelor impresionante de azi și dacă ar fi să facem un sodaj de opinie cu privire la ce-și doresc ele de la viitor mi-este tare frică că mai toate vor răspunde că vor un soț bogat care să le îndeplinească toate mofturile.
Aceast ”plan de viitor” contribuie și la ultimele rezultate din învățământ, din punctul meu de vedere este și un factor ce contribuie la abandonul și absenteismul școlar. S-ar putea spune că exagerez, dar mă uit în jurul meu pe stradă și nu văd nici o diferență între adolescentele de 16 – 17 ani și cele pe care noi le promovăm în paginile ziarelor sau pe posturile noastre TV. Nu spun că este vina strict a mass – mediei, ci doar că ea poartă o bună parte din aceasta. Aici putem adăuga ca factori și faptul că dispunem de un sistem de învățământ șubrezit, de un dezinteres atât din partea cadrelor didactice, dar și a elevilor și chiar al părinților. Este un cerc vicios. Dacă luăm fiecare latură a problemei descoperim o alta și încă o alta. Este un lanț ce o dată declanșat emite reacții la reacții.
Dacă în capitolul anterior relatam modul în care un sistem politic nega libertatea de exprimare a jurnaliștilor, un sistem în care cenzura a devenit un mod de viață, azi nu ne mai putem plânge de acest lucru. Aș merge chiar într-atât încât să afirm că pe alocuri avem chiar prea multă libertate. Limbajul nostru mass – media a devenit mai degrabă un limbaj de mahala. Avem de-a face cu ziariști ce nu cunosc întru-totul normele gramaticale ale limbii române, ziariști influențați de un argou dezvoltat de rețelele de socializare și exprimări din ce în ce mai anevoioase.
Din punctul meu de vedere ziarele nu mai au demnitate. Scriu orice, și în mod special despre scandaluri – pentru că asta se vinde, fără a mai ține cont de scopul primordial pentru care au fost înființate și anume: a informa. Presupun că și scandalul este până la urmă o modalitate de informare – o informare asupra vieții unor persoane care nu fac nimic merituos pentru a se afla în aria de informații de interes public.
Observ doar o degradare a informației până peste poate și o dată cu ea o degradare a acestei meseri. Nu știu dacă pot nominaliza un gazetar contemporan mie de a cărui profesionalitate – în adevărata accepțiune al acestui termen în ceea ce privește această meserie – să mă declar mulțumită.
Mi se pare mai degrabă o jignire a celor care în regimul trecut au avut de suferit și au suferit mai mult decât putem concepe sau înțelege vreodată, doar ca să ce? Să scriem despre domnișoare ieșite la plimbare cu bunicii? Sau cluburi, genți și modă fără gust? Mă întreb uneori către ce ne îndreptăm. Care este viitorul acestei meserii? Doar meschinării și interese politice?
Deși din punct de vedere tehnologic ne emancipăm pe zi ce trece, ca și caractere, intelectual, involuăm teribil. Nu există nici o diferență între secolul XIX și secolul XXI. Cel puțin din punct de vedere al acestui mediu. Deși pare ciudat să dai ca exemplu – într-un context jurnalistic – o operă beletristică, cred cu tărie că acest exemplu este singurul edificator și veridic în ceea ce privește această involuție a gazetăriei: și anume Balzac și a sa operă Iluzii pierdute. Balzac este un scriitor care a întreprins o prezentare completă a societății, privită sub toate aspectele și surprinsă în toate fazele ei, pornind de la principiul că starea social îi adaptează pe oameni într-o asemenea măsură nevoilor sale și îi deformează până într-atât, încât nicăieri oamenii nu se mai aseamănă între ei, și că ea a creat tot atâtea specii câte profesiuni există. În sfârșit omenirea social prezintă tot atâtea varietăți câte prezintă și zoologia.
La început nu era vorba de o comparație între moravurile din provincie și cele ale vieții pariziene; autorul își propusese să înfățișeze acele iluzii pe care oamenii și le fac în provincie unii asupra altora din lipsa termenilor de comparație, și care ar da naștere la adevărate catastrofe dacă, spre norocul lor, provincialii nu s-ar obișnui până într-atâta cu atmosfera de acolo și cu fericitele necazuri ale vieții lor, încât oriunde în altă parte ei suferă, iar Parisul în special le displace. În ceea ce-l privește, autorul a avut deseori prilejul să admire buna-credință cu care acești provinciali consideră o femeie destul de prostuță drept foarte deșteaptă, sau o urâțică oarecare drept o femeie încântătoare. Dar, zugrăvind cu îngăduință interiorul unui menaj și revoluțiile dintr-o mică tipografie de provincie, dând apoi acestui tablou extinderea căpătată în introducere, e limpede că terenul s-a lărgit fără voia autorului. Când copiem natura, săvârșim cu bună – credință erori: adesea, cuprinzând cu ochii o priveliște, nu ghicim de la început adevăratele dimensiuni.
Iluzii pierdute nu se referă numai la un tânăr ce se crede mare poet și la femeia care îi întreține această credință aruncându-l în vârtejul Parisului, sărac și fără sprijin. Raporturile dintre Paris și provincie, funesta atracție exercitată de acest oraș au arătat autorului pe tânărul din secolul al XIX-lea sub o față nouă: dintr-o dată, el s-a gândit la marea plagă acestui veac: gazetăria, care devorează atâtea existențe, atâtea gânduri frumoase și care produce înspăimântătoare reacții în modestele regiuni ale vieții de provincie. El s-a gândit îndeosebi la cele mai fatale iluzii ale acestei epoci, la acelea pe care familiile și le fac despre copiii înzestrați cu unele însușiri de geniu, fără a avea însă și voința care le dă un sens, fără a deține și virtuțile care înăbușe abaterile. Tabloul deci s-a extins. În loc de o față a vieții individuale, e vorba acum de una din cele mai curioase fețe ale secolului, de o față pe cale de a se uza. Dezvăluind moravurile ascunse ale gazetăriei, el va face poate să roșească nu numai o frunte; totodată va explica însă si multe deznodăminte neexplicate ale atâtor existențe literare pline de speranțe frumoase care au sfârșit totuși rau. Succesele rușinoase ale câtorva oameni mediocre își vor afla astfel justificarea, în dauna protectorilor lor și poate chiar a firii omenești.
Detaliile materiale, atât de realiste la Balzac, sunt simboluri ale unei realități social-psihologic –morale, o realitate pe care o vedem și azi. În această operă se zugrăvește un fapt capital în epoca noastră: ambiția care izbește, ambiția care se prăbușește, ambiția tinerească, ambiția la începuturile vieții.
Literatura este mai presus de tot până la urmă. Teroarea, Napoleon, Ludovic al XIV-lea, Tiberiu, puterile cele mai violente, ca și instituțiile cele mai puternice, dispar în fața scriitorului care se preschimbă în vocea veacului său. Acest fapt se numește Tacit, se numește Luther, se numește Calvin, se numește Voltaire, Jean – Jacques: se numește Chateaubriand, Benjamin Constant, Staël, se numește astăzi PRESĂ.
Revenind la gazetăria timpurilor noastre și privim cazul trustului INTACT și compania de cablu RDS – RCS constatăm că într-adevăr se exercită aici o formă de cenzură. O formă de cenzură care probabil are în spate interese politice de culise, dar nu asta este esențial. Esențial este remarcarea faptului ca deși se fac aceleași greșeli de-a lungul istoriei nu ne învățăm minte.
O altă mare eroare a timpului este urmărirea judiciară în materie de presă. Se poate suprima, cu mare greutate, un ziar, un post tv sau radio, dar nu se va reuși nicicând suprimarea scriitorului, gazetarului.( Cuvântul scriitor este luat aici într-o accepțiune largă.) Se pot cenzura operele, ele însă renasc. Scriitorul răzbate cu gândirea sa prin mii de publicații. Cu alte cuvinte, un guvern nu are decât două căi de ales: să accepte lupta sau să o facă imposibilă.
Avem astăzi așsadar posibilitatea de a combate orice formă de cenzură. Putem vorbi liberi fără să ne uităm peste umăr apoi. Dispunem de o propagare a informației dintr-un colț al globului în altul cu o viteză egală cu cea a luminii. Și am ales să facem ce? Să ne complacem să scriem o nulitate…
Probabil de aceea acei puțini gazetari de calitate au ales să se retragă din domeniu. Au presimțit poate un viitor tot mai negru și de aceea au ales o altă meserie. Nu-i pot condamna. Până la urmă toți ne dorim să ne putem uita în oglindă fără a ne simții murdari de nevoia de a trăi.
”Ziarele stârnesc întotdeauna curiozitate. Nimeni nu lasă vreunul jos după ce l-a citit fără a încerca un sentiment de dezamăgire.” (Charles Lamb, scriitor englez, 1775 – 1834)
Concluzii
Importanța limbajului pentru viața umană este evidentă. Toate societățile umane folosesc limbajul, ca și toți membrii lor mai mult sau mai puțin normali. Dobândirea limbajului reprezintă una dintre puținele deprinderi cognitive, fiind în bună măsură atât comună, cât și specifică oamenilor. Această deprindere dă speciei umane avantaje enorme asupra celorlalte specii, limbajul fiind o cale rapidă și ușoară de a transmite descoperirile de la o generație la alta. Unii teoreticieni văd în limbaj cea mai importantă caracteristică a speciei umane.
Raportându-ne la stilul publicistic (gazetăresc) constatăm că acesta s-a instituit pe baza normelor limbii literare, fiind un stil de esență modernă, și cuprinde în sfera sa o gamă de mijloace și forme de comunicare orale și scrise, care servesc la informarea publicului în calitatea sa de receptor, asupra celor mai diverse evenimente cotidiene din viața socială, politică, economică, culturală, științifică, artistică, sportivă etc., îndeplinind astfel funcția de mediatizare, dar și de influențare a opiniei publice.
Această lucrare și-a propus o analiză a limbajului media actual, pornind de la bazele sale teoretice și filosofice până la practica contemporană. Își propune o reliefare a comparației dintre teorie și practică. Iar ca studiu de caz lucrarea prezintă două epoci ce aparțin unor mentalități și regimuri politice diferite menite să arate impactul pe care diferiți factori îi au asupra a ceea ce înseamnă spațiu media.
În sfârsit, se cuvine să precizăm că prezenta lucrare nu este un catalog care vrea să-și adjudece teoriile și ideile din acest domeniu controversat. De aceea, acest demers nu poate fi nici neutru, nici exhaustiv. Prezenta abordare reflectă câteva idei despre ceea ce este central și ceea ce este periferic; despre problemele principale și despre drumurile înfundate ori laterale.
ANEXE
Aparut in Dilema veche, nr.221, 13 Mai 2008
Mircea VASILESCU
Calitatea presei și presa de calitate
De multă vreme se tot afirmă, în diverse forme, că "avem o presă proastă". Chiar oameni din interiorul breslei își exprimă, uneori categoric, opiniile negative despre ziare și jurnaliști. Se fac adesea comparații cu presa "din Occident" și se exclamă defavorabil: "noi n-o să fim niciodată ca ei!"; "n-o să avem niciodată un Le Monde!"; etc., etc. Din moment ce nu avem șosele mai bune, o administrație publică mai eficientă ori o justiție necoruptă, de ce am pretinde să avem o presă mai bună? Situațiunea e ceva mai complicată, iar "tema" se ramifică: pe de o parte, trebuie să ne întrebăm de ce calitatea presei nu e mai bună în general, iar pe de altă parte, trebuie să analizăm situația presei de calitate.
Jurnaliști vs manageri?
Dacă privim în urmă, constatăm că principalele ziare care au traversat tranziția au progresat sau, în orice caz, și-au găsit un statut clar. România liberă de azi e cu totul altceva decît ziarul militant anticomunist din anii ‘90: a separat informația de opinie, și-a îmbunătățit grafica, a adunat o echipă de comentatori de calitate. Adevărul nu mai e nici el ce-a fost: trece printr-un proces de reconstrucție și de schimbare a publicului-țintă. Cotidianul se re-construiește, de cîțiva ani, ca ziar "pentru cititori de elită" și a introdus pe piața noastră "tehnica" inserturilor (preluată apoi și de alții): cărți, CD-uri etc. Evenimentul zilei a depășit de mult epoca "găinii cu trei picioare" și s-a străduit să se transforme în ziar de referință, inclusiv prin constituirea unui "Senat" format din editorialiști de renume. Dar toate aceste ziare nu au, deocamdată, rezultate spectaculoase în materie de tiraj: Cotidianul a crescut cu greu (și se pare că mai ales datorită inserturilor), celelalte au scăzut față de acum cîțiva ani, cînd – paradoxal? – nu-și construiseră actualul profil de ziare de calitate. E adevărat, schimbarea lor de profil se suprapune peste o perioadă în care numărul cititorilor de ziare a scăzut în ansamblu (și din cauza dezvoltării Internetului, dar nu numai), în care noua clasă de mijloc în formare își redefinește gusturile, comportamentele culturale și opțiunile ideologice. Într-un asemenea context amestecat, cu multe lucruri în curs de stabilizare, lipsa de răbdare este cea mai mare greșeală. La România liberă, Evenimentul zilei și Cotidianul au avut loc deja schimbări ale unor oameni (din management sau din echipa editorială), unele motivate chiar de "lipsa de rezultate". Iar la Gândul (un ziar nou, care țintește același segment al cotidienelor de referință), Cristian Tudor Popescu – fondator și director al ziarului – a demisionat din cauza neînțelegerilor cu echipa managerială. S-ar părea că, pe măsură ce se profesionalizează și își identifică mai clar poziția, ziarele nostre "descoperă" ceea ce în alte țări există de mult: conflictul între jurnaliști și manageri, între conținutul de calitate pe care îl poate asigura echipa editorială și "cerințele pieței". Grăbiți și cu ochii pe cifre, încrezători în capacitatea lor de a promova și de a vinde "un produs", managerii fac studii de piață, elaborează strategii și cer rezultate cît mai repede. Jurnaliștii resimt adesea solicitările de a se adapta la cerințele publicului drept "presiuni" din partea managerilor, iar aceștia din urmă au uneori impresia că "a scrie bine" sau "a-i oferi cititorului subiecte interesante tratate profesionist" sînt niște idealuri jurnalistice cam romantice, depășite, insuficiente pentru a face un ziar bun. Pentru oamenii din management și pentru specialiștii în marketing, contează promovarea, campaniile, vînzarea. Sînt, desigur, îndreptățiți să gîndească astfel, mai ales cînd au și argumente. Dar nici "procedurile", tehnicile de vînzare, campaniile de promovare în sine nu sînt suficiente. Nu poți vinde în același fel cartofi sau caviar. Un ziar de calitate – mai ales cînd e vorba despre un public sucit și în curs de reașezare ca al nostru – se vinde greu, se impune în timp. Le Monde, Times, La Stampa ori Frankfurter Allgemeine Zeitung au în spate o întreagă istorie (și nici ele nu sînt scutite de dificultăți financiare). Ziarele noastre abia și-au conturat un profil de cîțiva ani. Nu e suficient ca managerii să aibă răbdare și să le eficientizeze; trebuie să imagineze și soluții creative pentru a le ajuta să crească. Iar asta nu se poate decît utilizînd creativitatea și talentul jurnaliștilor și editorialiștilor. În ciuda oricărui studiu de piață, managementul și marketingul ar trebui, uneori, să se bazeze pur și simplu pe intuițiile unor jurnaliști de talent. Istoria presei ne dă multe exemple bune în acest sens.
Prestigiu și beneficii practice
Dacă însă cotidienele par așezate pe un drum bun, există un segment al presei de calitate ca și inexistent în România: revistele. N-avem un newsmagazine de tipul Time, L’Express, Focus, Panorama, Newsweek. În Ungaria, Polonia sau Cehia există astfel de reviste. La noi, au existat unele încercări, dar "n-au prins"; și nu mai contează dacă eșecurile s-au datorat managementului, echipei editoriale sau publicului "încă nepregătit" pentru așa ceva. E un fapt că pe piața românească acest segment important al presei scrise lipsește cu desăvîrșire. Dar dacă asemenea reviste cu un conținut bogat, adresate clasei de mijloc au nevoie de un tiraj mare pentru a rezista (ceea ce înseamnă resurse umane și financiare consistente), există exemple de reviste care pot fi "ținute" în viață cu mijloace ceva mai reduse, n-au un tiraj colosal, dar funcționează eficient și aduc profit (ori măcar "își scot banii"). "La ei", nu "la noi", desigur. Die Zeit este un săptămînal de actualități, dezbateri, idei politico-sociale și culturale, cu un nivel intelectual ridicat, adresat unui public "de elită". The New Yorker este săptămînalul "celor care contează", al așa-numiților trendsetters în materie de gusturi culturale, idei și atitudini. Prospect este o revistă lunară britanică axată mai ales pe subiecte politice și sociale, dar abordate dintr-o perspectivă "intelectuală" ori "culturală". Toate acestea – și altele care ar mai putea fi date ca exemple – rezistă pe piețe concurențiale puternice pentru că editorii/jurnaliștii le asigură calitate și prestigiu, iar echipele manageriale știu să vîndă tocmai calitatea și prestigiul, se pliază pe specificul și personalitatea acestor reviste, nu încearcă să aplice proceduri-standard. Unele dintre ele fac parte din trusturi de presă mari (The New Yorker, de pildă, e editat de Condé-Nast), altele sînt independente. Important este însă că "ideea de prestigiu" are piață – pentru public, pentru jurnaliști, pentru manageri. Poate cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă Jornal do Letras din Portugalia. Revistă de mare prestigiu intelectual (printre alții, colabora permanent José Saramago), a fost preluată în 1992 de trustul Edipresse (prezent și în România, specializat în reviste "de divertisment", de hobby-uri, pentru femei etc.). A fost prima achiziție a acestui trust pe piața portugheză, deși nu prezenta nici un fel de interes din punct de vedere comercial, cu cele cîteva mii de exemplare ale sale. Astăzi, Edipresse deține, în Portugalia, circa 50 de titluri (reviste de celebrități și reviste pentru femei, publicații economice și de știri, reviste pentru tineret, ghiduri TV etc.), dar păstrează și Jornal do Letras ca pe o floare la butonieră. Cristina Simion, manager general la Edipresse Romania, observa într-un "ymterviu" pe blogul lui Iulian Comanescu (http://comanescu.hotnews.ro/ymterviu008-cristina-simion-edipresse-as-ast…) că Jornal do Letras aduce "un imens profit de imagine" pentru trust, dar are și o valoare practică: "A reprezentat o excelentă pepinieră de editorialiști foarte inteligenți, care aveau deja un prestigiu indiscutabil… și pe care Edipresse (de fapt, Edimpresa) i-a folosit pentru lansarea altor publicații". Presa de calitate – chiar în variantă foarte sofisticată, precum Jornal do Letras în Portugalia – poate aduce și beneficii concrete, dar numai pentru managerii care au răbdare, care văd lucrurile pe termen lung și dincolo de "ograda" lor. Ceea ce se observă și la noi, dar nu știu cîți recunosc asta: și membrii "Senatului" de la Evenimentul zilei, și unii dintre comentatorii de la Cotidianul, România liberă, Adevărul și alte ziare (inclusiv locale) au fost "furnizați" de publicații precum Contrapunct (cel de la începutul anilor ‘90), 22, România literară sau (cu voia dumneavoastră, ultima pe listă) Dilema (veche). E ușor să te plîngi, în România, de calitatea presei – o facem cu toții, jurnaliști, manageri, cititori, ori de cîte ori avem ocazia. În "logica" lamentației și a complexului de inferioritate, poți spune oricînd nu doar că "n-avem un Le Monde", dar și că tabloidele noastre sînt mai proaste ca Bild ori Sun. Dar calitatea presei "în general" depinde, în bună măsură, de locul pe care îl ocupă în sistem presa de calitate, adresată unui public ceva mai sofisticat în gusturi, dar cu idei și opinii care "contează" în peisajul social. Pe acest segment, partida va fi cîștigată de managerii care vor avea răbdare măcar doi-trei ani și vor găsi formule suficient de inteligente pentru a face să ajungă ziarele și revistele de calitate la publicul care le așteaptă. Ceea ce presupune nu disputa seacă, ci un fel de armonie creativă între jurnaliști și manageri.
Calitate vs tabloidizare
Autor: OANA-MARIA BALTOC
19 iunie 2008
ÎNCOTRO? ● Presa scrisă din România, la răscruce de drumuri
Piața ziarelor de calitate trece printr-un proces de așezare, iar semnele de criză nu reprezintă altceva decît efectele acestor căutări, este de părere Mircea Vasilescu, redactor-șef la Dilema Veche și conferențiar doctor la Facultatea de Litere a Universității București, unde predă și cursuri de jurnalism.
Presa scrisă din România se confruntă cu o criză a calității? Pentru că aceasta este impresia generală, mai ales în ceea ce privește zona quality paper.
Pe de-o parte există acest declin al calității pe care eu mi-l explic prin faptul că piața este în curs de așezare. În acest moment există cîteva mari trusturi de presă, în cadrul cărora managerii de presă stau cu cifrele în mînă și vor rezultate, vor tiraj și vînzari, și e justificată această dorință. Pe de altă parte, publicul a scăzut, ziarele se citesc mai puțin și atunci apare această dilemă. Ce să facem ca să avem rezultate? Să menținem calitatea sau să încercăm prin anumite subiecte, printr-o altfel de abordare, să captăm un public cu alte gusturi, de o calitate ceva mai scăzută. Cît despre tabloidizarea presei la nivel general, acest lucru se întîmplă în toată lumea de ani întregi. Fenomenul se observă și în cazul ziarelor cu tradiție de 100-200 de ani în spate. Este un lucru despre care se discută mult în ultima vreme. Nu numai tabloidele dau bîrfe și poze cu vedete, și restul ziarelor au introdus subiecte ceva mai lejere, pe care le tratează puțin altfel. Scăderile de tiraj cu care se confruntă presa cotidiană sînt o realitate în toată lumea. Internetul are partea lui de vină în această ecuație pentru că este mai accesibil, îți oferă mai mult decît ziarul pe hîrtie, așa că e normal să ne ajungă problemele cu care se confruntă și ceilalți. Numai că la noi criza este mai mare pentru că și publicul se reașază, și comparativ cu alte țări la noi se citesc ziare într-o măsură mult mai mică. În general, cititorii de presă, incluzînd tabloidele, sînt mai puțini.
Care sînt motivele acestui interes mai scăzut în ceea ce privește presa scrisă din România?
Cu siguranță motivul financiar. Cu toate că prețul în ceea ce privește presa scrisa este destul de mic. Numai că oamenii cînd trebuie să renunțe la ceva din motive legate de bani renunță la ziare, la reviste sau la alte activități legate de timpul liber. Un al doilea motiv este Internetul, pentru că publicul tînăr, cititorii noi pe care orice ziar vrea să-i cîștige ca să și-i asigure pe termen lung se informează de pe Internet sau din alte surse, nu din presa scrisă. Caz în care, per total, publicul scade. O altă problemă, după părerea mea, veche și nerezolvată este și difuzarea. Difuzarea la noi încă se face prost, ziarele nu ajung rapid la cei care ar vrea să le citească. În comunele patriei noastre nu sînt chioșcuri de ziare. Există, apoi, și neîncredere în abonamente, pentru că la noi poșta este o instituție în care oamenii nu prea au încredere. Oameni care spun nu ne abonăm pentru că ziarele se rătăcesc, nu ajung la timp. Prin urmare, sînt mai multe explicații pentru această scădere a tirajelor.
Poate fi vorba și de un regres, de o întoarcere la subiectul de tip "găina care naște pui vii"?
Putem vorbi mai degrabă de mici semne de criză. Pentru că dezvălui, dar la un moment dat te întrebi cît dezvălui. Trebuie să ai un punct în care să te oprești. E un fenomen asemănător cu ce se întîmplă cu audiența știrilor. Știri cu accidente, cu violuri și tîlhării, care s-au tot umflat în ultimul timp. Audiența știrilor, per total, scade și ea de cîțiva ani la televiziuni. Pentru că s-a arătat tot și această cauză subiectul devine monoton. Deschizi televizorul să vezi știrile și, de fapt, vezi o înșiruire de accidente și de furtișaguri. Iar oamenii încep să se întrebe. Ce se întîmplă, de fapt, în țara asta? Numai așa ceva? Și atunci unii dintre ei migrează spre alt gen de posturi: Discovery, National Geographic. Lucru constatat pe cifre.
Credeți că tabloidizarea presei de calitate este doar un fenomen trecător?
Adoptăm idei din afară fără să le adaptăm la realitățile pieței noastre pentru că nu avem răbdare și din această cauză nu luăm întotdeauna ceea ce e mai bun. Managerii nu au răbdare, nici jurnaliștii. Toți vor cît mai repede succes și audiență. Nu știu unde ne vom opri, dar cred că problema este alta. Ziarele de calitate oricum o duc greu și își găsesc destul de greu publicul pe care îl vor, publicul care să le fie suficient ca să poată rezista pe piață. Ei bine, prin tabloidizare riscă să piardă exact acei cititori care își doresc altceva decît ceea ce pot găsi într-un tabloid: poze mari și colorate cu vedete sau tratarea lejeră a unor subiecte. De regulă, acești cititori vor să înțelegă mai mult din ceea ce se petrece pe lumea asta, să aprofundeze un subiect, vor comentarii, caută un alt tip de informații. Deci riscă să piardă și acel public puțin numeros care vrea calitate. Și atunci dai peste o altă problemă. Rămîi cu calitatea și cu publicul potrivit, un public mai degrabă de nișă, și în acest fel îți menții onorabilitatea și imaginea de ziar de calitate? Pentru că această alegere presupune răbdare, un investitor care să aibă la rîndul lui răbdare și să accepte că va cîștiga bani din acel ziar nu peste șase luni, ci mult mai tîrziu.
Adică întîi prestigiul și abia apoi banii? Nu sînt foarte mulți dispuși la asemenea eforturi.
Este o problemă și cu prestigiul. La noi prestigiul nu are piață. Din cauza stilului de viață zbuciumat care s-a impus în ultimul timp, și nu mă refer doar la presă, ci în general, ideea de clasă, de prestigiu nu are amatori. Majoritatea oamenilor nu dă două parale pe ideea de prestigiu. Cu toate că pentru un ziar de calitate prestigiul este indispensabil. În Marea Britanie Times este o instituție, New York Times în America este o emblemă. Asta vine cu timpul, chiar dacă unele denumiri de ziare sînt vechi și la noi, cum este Adevărul, dar el este re-refăcut. Oamenii nu mai fac legătura cu acel ziar care a apărut atîta timp, din moment ce au existat atîtea rupturi. În comunism a fost desființat, apoi a fost readus la lumină. Corriere de la Sera apare fără întrerupere de 100 și ceva de ani, ca să dau un exemplu.
Publicul de calitate este extrem de sensibil la schimbări. Un studiu realizat recent de SNA FOCUS arată că doar 20% din audiența unui ziar este fidelizată, adică citește ziarul respectiv de 5-6 ori pe săptămînă. Cum credeți că pot fi atrași restul cititorilor?
Restul de 80% este, într-adevăr, publicul fluctuant, care poate migra la celelalte ziare, sînt oamenii care cumpără într-o zi un ziar, pentru ca în următoarea să cumpere un altul. Tocmai acest public e greu de fidelizat altfel decît în timp și cu răbdare. La noi sînt destul de multe titluri, și nu mă refer numai la cele care sînt acum prezente în piață. Au fost multe titluri de cotidiene, chiar prea multe la un moment dat, cu pretenții de ziare naționale, chiar dacă aveau tiraje ceva mai mici. Publicul s-a împărțit și acum avem de-a face cu un proces de oarecare restrîngere. În alte țări există numai cîteva ziare naționale. În Franța, de pildă, Le monde, Le Figaro, Liberation și încă două ziare economice. Iar acolo nu ziarele centrale au cel mai mare tiraj, ci unele regionale.
Ceea ce nu este cazul în România, unde presa locală este încă de anemică.
Cu toate acestea, există cîteva ziare locale care au crescut binișor. La noi toate acestea sînt în curs de așezare. Au fost și în România încercări de a dezvolta astfel de ziare, în Transilvania și în Moldova. Nu prea au prins.
Poate și din cauza presiunilor politice exercitate la nivel local și regional?
Într-adevăr, apare și acest lucru, mai ales în presa locală, dar presa regională ar avea șansa să scape cumva de presiuni politice dacă nu se adresează în mod special județului Iași sau Bacău, ci Moldovei, asta în măsura în care există un specific al zonei care poate fi exploatat. Dar la noi toate acestea se fac din mers. Pînă să apară aceste mari trusturi nu au existat investitori serioși în presă, care să dispună de capital și să aibă răbdare cîțiva ani pînă se dezvoltă ziarele. Au fost numai încercări de tipul hai să lansăm un ziar. Dacă merge, bine, dacă nu merge, îl închidem.
Pe de altă parte, apariția trusturilor de presă oferă o șansă de supraviețuire ziarului pe hîrtie.
Acesta și este unul dintre motivele pentru care apar aceste trusturi și aceste concentrări, iarăși un fenomen mondial, pentru că în acest mod diversele tipuri de canale media se susțin și se promovează reciproc. Însă, partea negativă a acestor concentrări mediatice în mîna cîtorva persoane se reflectă în încercări de manipulare sau amestec de interese economice, politice și jurnalistice. Dar atîta timp cît presa e o afacere, este foarte greu pentru un ziar sau o revistă să existe independent. Și avem exemple recente. Liberation, care era ziarul stîngii franceze radicale și care se mîndrea cu statutul său de independență, nu a mai rezistat și într-un final a fost cumpărat de un mare capitalist. Ceea ce a provocat un șoc. Și asta s-a întîmplat pentru că Liberation stătea foarte prost la capitolul comercial, condiții în care s-a încăpățînat să-și conserve o anumită formulă, fără a încerca să se adapteze la schimbarea publicului.
Dezvoltarea presei online este percepută de mulți ca un fel de apocalipsă a printului prin efectele negative pe care le are asupra acestuia din urmă: tabloidizarea presei de calitate, deprofesionalizarea breslei, dispariția presei de autor…
Este inevitabil să se întîmple toate aceste lucruri. Și dacă e să luăm ca exemplu tot modelul francez, în perioada interbelică existau mari reporteri francezi axați pe le grand reportage, o specie nobilă a jurnalismului, situată undeva între jurnalism și literatură. Se scriau reportaje senzaționale așa cum scria la noi Brunea Fox, care se citesc și astăzi cu plăcere. În ziua de azi nu se mai face așa ceva. Totul se desfășoară mult mai rapid și mai superficial. E un proces care nu a început de acum, ci din perioada respectivă. În acea perioadă a murit le grande reportage. A mai mers o perioadă și după război, dar încet încet s-a stins. Oriana Fallaci, de exemplu, și ea una dintre acești jurnaliști de reportaj, s-a reorientat pînă la urmă și a scris cărți de reportaj. Acum, Internetul nu face decît să accelereze acest proces. Influența Internetului se vede și în ceea ce privește diferența dintre tipul de informație pe care îl regăsim pe hîrtie și cel de pe online. Corriere de la Sera este un ziar serios, echilibrat, moderat, ziarul burgheziei italiene, în vreme ce ediția online a ziarului e foarte tabloidizată. Corriere de la Serra dă în această variantă lucruri pe care nu și-ar permite să le tipărească pe hîrtie, începînd cu calendare cu femei goale și continuînd cu chestiuni pur tabloide, de genul fragmentelor video cu vedeta x surprinsă la restaurant sau altceva de genul acesta. Asta și pentru că ziarul online are un altfel de public.
Presa de autor dispare. Încearcă anumite ziare de calitate să stopeze acest fenomen prin concentrarea în cadrul unui ziar a mai multor editorialiști cu renume?
Nu știu din ce motive editorii și șefii anumitor ziare fac acest lucru. Dar pot constata efectele. Nu poți, totuși, atîta timp cît vor mai exista ziare pe hîrtie să faci presă de calitate fără oameni de calitate, fie ei editorialiști, reporteri și așa mai departe. Îți trebuie oameni talentați, care scriu bine. Oamenii nu stau să-și explice foarte mult de ce le-a plăcut cum a scris x sau y. Dar îți trebuie oameni care scriu bine, care știu să explice un lucru, care știu să puncteze și să aprofundeze un subiect, oameni care au opinii. Pentru că oamenii au nevoie și de opinie, nu numai de informație. Acesta este și avantajul presei scrise pînă la urmă, în comparație cu presa online, unde e mai complicat să stai și să citești un articol de opinie. Acolo găsești informația scurtă, livrată rapid, care te pune la curent cu ceea ce ai nevoie. Însă pentru a menține nivelul unui ziar îți trebuie semnături de calitate. Și în această zonă a avut loc un proces de schimbare, dacă ne gîndim cîți dintre editorialiștii care scriau și aveau succes la începutul anilor ’90 au rezistat pînă acum. Destul de puțini. Pe parcurs au apărut alții noi, unii foarte talentați, care au ieșit la suprafață foarte repede și au devenit nume cu autoritate. În mod sigur, atragerea unor semnături valoroase menține un anumit nivel al ziarului și fidelizează publicul, pentru că sînt nume cu are cititorii au impresia că pot schimba idei la modul virtual să spunem, citind, comentînd…
Spuneți că presa de calitate se află pe un drum bun. Se întîmplă acest lucru chiar dacă există conflicte între manageri și jurnaliști?
Există o oarecare comunicare. La urma urmei nici nu avem foarte mulți manageri de presă, și ei s-au format de cîțiva ani. Sînt oameni care trebuie să înțeleagă totuși că a vinde ziare nu e totuna cu a vinde pantofi, haine sau cosmetice. Deși pentru manager și pentru oamenii de la marketing toate sînt produse pe care le ambalăm, le promovăm, pentru care facem campanii și așa mai departe. Pe de-o parte, managerii trebuie să înțeleagă că produsele culturale și comerțul cu produse simbolice e puțin diferit și atunci trebuie adaptate standardele generale la specificul acestui tip de produs. Pentru că în acest caz se lucrează și cu lucruri imateriale, cum este talentul unui editorialist care îți atrage publicul. O valoare a acelui ziar. Editorialistul este plătit cu o sumă, dar nu asta este esențial. Dincolo de suma cu care plătești un editorialist foarte bun sau un jurnalist, acesta este o valoare imaterială care trebuie gestionată într-un mod inteligent, creativ.
Sînt destul de exemple de persoane care zitesc un ziar doar pentru că în paginile sale se regăsește o anumită semnătură. Și pentru că vorbeați de modul în care se ambalează un produs cum este ziarul. În majoritatea cazurilor, ziarele au ajuns acel ceva care se oferă pe lîngă o carte, un CD, un DVD…
S-a ajuns să se vîndă ceva plus ziarul. Oamenii cumpără numai în ziua cu insert și aruncă ziarul la primul coș de gunoi. E un lucru care se întîmplă, cred eu, și pentru că noi preluăm din experiența altor piețe extrem de repede. Nu întotdeauna ceea ce a mers la ei e obligatoriu să meargă și la noi. Nu am inventat noi acest lucru, se practică în alte țări cu efecte asemănătoare. De exemplu, în Italia, o țară unde ziarele se citesc mai puțin, și unde cele mai mari tiraje le au Corriere de la Sera și La Republica, în jur de 600.000 de exemplare la o populație de aproape 60 de milioane, aceste două ziare ofereau la un moment dat cărți, iar tirajele creșteau și ele cu 23%-40% în ziua în care apăreau cărți bune, de autori consacrați. Asta s-a întîmplat într-o țară cu un public cititor similar cu al nostru, adică mai restrîns și destul de instabil. Nici la noi nu se întîmplă ceva ieșit din comun. E normal ca într-o piață în curs de așezare oamenii să fie atrași de acel insert. Iar acum, cînd toate ziarele au început să ofere tot felul de inserturi, de la film la cărți și muzică, tenatația e cu atît mai mare. Primești ceva foarte ieftin și îl cumperi chiar dacă în mod normal nu l-ai achiziționa. Dar în acest moment, cînd aproape toate cotidienele au început să facă același lucru piața, se va stabiliza. Pînă acum s-a menținut goana asta cu cine dă mai mult și cine e mai interesant.
Presa românească a avut dintotdeauna probleme cu jurnaliștii specializați pe domenii. În ultima vreme această lipsă pare mai evidentă ca niciodată.
Avem în continuare această problemă. Și merită să discutăm și despre jurnaliști, apropo de calitate. De unde să iei jurnaliști de calitate pentru cîte ziare și reviste au apărut? Școlile de jurnalism și facultățile de profil abia au apărut de zece ani și trebuie să mai crească, apoi sînt foarte mulți jurnaliști autodidacți sau care vin din alte domenii și s-au specializat. Pe de altă parte, goana asta după exclusivitate, să dai cît mai repede știrea, duce la superficialitate. Nu asta este performanță. BBC-ul nu prea încearcă să fie mereu primul, ci vrea să fie cel mai corect. Nu să informeze rapid, ci să informeze corect, chiar dacă este al doilea. Dar asta se întîmplă pentru că BBC este o instituție care trebuie să facă acest lucru, altfel își strică toată firma. La noi e o zbenguială generală în dorința de a fi primii care arată tot. Jurnaliștii trebuie să se formeze și ei. Nu sînt specializați pentru că nu au apucat să facă acest lucru. Un jurnalist se formează în ani îndelungați de muncă, nu în cei pe care îi face la facultate. După ce termină studiile, trebuie să aprofundeze acel domeniu pentru a ajunge să fie specializat și să cunoască toate dedesubturile acelui domeniu. Iar acest lucru se obține în timp.
Presa scrisă nu este foarte citită în România, dar de apărut apar publicații într-o veselie.
Într-adevăr, avem de-a face cu o explozie de publicații. Iar ziarele gatuite reprezintă o altă lovitură dată presei scrise, chiar dacă sînt vehicul pentru publicitate și își permit să fie gratuite. Din nou, este vorba despre un fenomen care a apărut și la alții. Oamenii află esențialul din acel ziar pe care îl iau din stațiile de metrou sau tramvai, iar cînd ajung la serviciu îl aruncă. E o presă destul de superficială și în mare parte utilitară. Dar reprezintă un tip de concurență, pentru că cine ia un ziar de acest gen nu mai cumpără, de regulă, un alt ziar în care să aprofundeze un subiect tratat mai pe larg și mai inteligent. E vorba de un fenomen comercial pînă la urmă. De altfel, în lume, ziarele stau destul de prost încă de prin 1990 în ceea ce privește tirajele, moment în care au început să scadă încet dar sigur. Așa încît noi nu puteam evita acest proces. Sîntem și mai fragili din cauza faptului că avem o piață în curs de așezare, încă ezitantă în unele privințe. Dar nu ne putem opune firescului.
Se prorocește că sfîrșitul printului este aproape. Și că începe o nouă eră, cea a presei online. Dumneavoastră credeți în această profeție?
Eu nu cred că ziarul tipărit pe hîrtie va dispărea în totalitate. Adică toate tipurile de publicații: ziare, reviste… Presa cotidiană s-ar putea să aibă cel mai mult de suferit, presa generalistă. Ziarul care are de toate, de la economie, sport, politică, monden, social, reportaj, editoriale. Va fi cel mai afectat pentru că un portal, un site îți poate oferi mult mai mult decît un ziar generalist și într-un mod mai viu, mai atractiv. Rămîn însă alte publicații care vor rezista multă vreme de acum încolo. Și aici mă refer la nișe. Dar din păcate, noi încă nu avem săptămînale serioase, de genul Newsweek, L’Express, unde scriu autori serioși, care publică reportaje ample, cu comentarii pertinente pe teme politice și economice. La noi a încercat la un moment dat să intre în această zonă săptămînalul Privirea, însă nu a reușit. Și a mai fost o încercare care s-a numit Fapte, a lui Ionuț Popescu. Arăta bine, dar nu au avut destui bani ca să o susțină. Un astfel de tip de presă costă, iar investitorul respectiv trebuie să aibă răbdare și să accepte să piardă bani cel puțin 2-3 ani.
Dacă investitorii ar avea răbdarea să investască într-un astfel de produs, credeți că cititorul român ar îmbrățișa acest tip de presă?
Mă tem că mai degrabă nu. Știu că a fost la un moment dat o tentativă în România de a se lua licența Newsweek așa cum există în Polonia și în Ungaria. Dar s-a anulat. A mai fost o încercare cu Focus din Germania. S-au făcut niște numere de probă și nu au ieșit. Pentru o astfel de presă avem nevoie de acel public burghez, așezat, cu un anumit nivel de trai, interesat și de ceea ce se întîmplă în jurul lui, nu doar de profesie. Iar un sociolog poate ar spune-o mai bine, dar publicul ăsta nou, dinamic, tînăr, care are și venituri și cu o anumită pregătire, acum muncește pînă dă pe brînci. Cînd să mai citească și săptămînalele? Pentru că ele se citesc într-o perioadă mai relaxată, de cîteva ceasuri. I-ar interesa, cu siguranță, pentru că au o anumită pregătire, nu sînt total dezinteresați de ceea ce se întîmplă în politică, în societate și cultură, dar nu au timpul necesar.
Presa tabloidă are succes în România. Și publicațiile de gen nu încetează să apară pe tarabe. Tirajele lor cresc în vreme ce, în majoritatea cazurilor, restul publicațiillor nu o duc foarte bine. De unde și-au luat cititorii noile tabloide apărute pe piață?
Aceștia au venit dintr-o zona de public neexploatată, care pînă la acel moment nu citea ziare, din acel public indecis care într-o zi cumpără un ziar, în următoarea se îndreaptă către un altul, dar și din publicul celorlalte cotidiene de calitate. Toate scăderile astea de tiraj au dus o parte din public spre ziarele nou apărute. Care în primul rînd au avut avantajul de a fi noi. Astfel unii le-au luat din curiozitate, și o parte dintre ei au rămas alături de ziarul respectiv.
Se mișcă mai bine presa tabloidă în România decît presa de calitate?
Față de ziarele de calitate, tabloidele au tiraje mari, de invidiat, dar nici în această zonă nu au tiraje mari în absolut. De exemplu, în Ungaria unul dintre cele mai serioase cotidiene are 500.000 de exemplare, la o populație pe jumătate cît a României. Prin urmare, nici tabloidele nu sînt citite foarte mult la noi. Sînt sus față de celelalte de pe piața românească, dar totuși la un nivel scăzut în comparație cu ce se întîmplă în alte țări.
Augustin Roman
7 Aprilie 2012, 15:46
10 principii pentru un jurnalism de calitate
In acest articol, membrii Facultatii de Jurnalism Missouri isi prezinta opiniile legate de perspectivele din domeniile digitalului, printului, publicatiilor, radioului si televiziunii si ne impartasesc opiniile lor asupra ceea ce inseamna un bun reportaj in noul mediu al numeroaselor platforme din ziua de astazi.
1. Fii corect. Primul principiu citat de profesori este acuratetea, sau siguranta ca informatia din stire este corecta. Prin acuratete se intelege nu doar a obtine datele in mod clar, cat „a oferi contextul in care se gasesc”, spune Banaszynski, iar Kennedy considera contextul important pentru ca ii permite cititorului sa inteleaga si sa faca judecati rationale asupra lui.
Membrii facultatii avertizeaza ca oricum tendinta catre viteza si comunicare instantanee pot reduce acuratetea. „Graba este dusmanul atentiei”, spune Kennedy. „Cand un jurnalist este fortat sa repete pur si simplu ceea ce aude fara a fi capabil de a verifica informatia, atunci acuratetea devine victima vitezei.” Jennifer Reeves, profesor asociat in domeniul jurnalismului in radio si televiziune spune ca provocarea este aceea de a fi capabil sa verifici informatia si in acelasi timp sa fii cu un pas inaintea media sociale.
Acuratetea este cruciala pe masura ce stirile sunt transmise mai rapid. In acest caz, Kennedy spune ca ghidul jurnalistilor este ceea ce teoriticianul comunicarii James Carey a numit „curriculum complet al jurnalismului.” Acest lucru inseamna ca in timp ce jurnalistii de la fata locului raporteaza ce se intampla, beneficiind de mai mult timp, ei pot verifica datele si pot oferi perspective aditionale, spune el. „Doar cand cititorul are acces la acest intreg curriculum jurnalisti, se poate gandi ca intelege intreaga poveste,” spune Kennedy.
2. Evita sa fii partinitor. Un jurnalist trebuie sa se axeze pe oferirea de informatie publicului fara a o prezenta intr-o anumita lumina, spune Banaszynski: „Trebuie sa transmiti informatia oamenilor astfel incat ei sa ia o decizie, dar nu sa ii impingi spre a lua o anumita decizie”. Kennedy considera ca obiectivismul este ceva de dorit, dar si posibil de obtinut in jurnalismul mainstream.
Cotidienele standard, stirile de la ora 6, NPR, stirile de reteta – acestea sunt canale care au obligatia de a transmite o stire care este factuala, clara si adevarata, spune el. Mai mult, ar trebui sa fie clar fata de public cand un reporter foloseste un anumit punct de vedere si de ce. „Pentru multe persoane, linia dintre obiectivism si propaganda devine neclara, iar acest lucru duce la confuzie si neintelegeri, diminuand credibilitatea jurnalistilor,” spune Kennedy. „Jurnalistul nu poate incerca sa fie ambele lucruri”, spune el. David Herzog, membru al facultatii de stiri in format print si digital, spune ca desi toata lumea vine cu o stire partinitoare, este important sa fii constient ca si jurnalist care sunt aceste preconceptii. Sfatul sau este acela de a trata fiecare sarcina cu o minte deschisa si creativitate, dar ramanand sceptic.
3. Prezinta mai multe puncte de vedere sau perspective. O modalitate de a evita sa fii partinitor este sa pui la indoiala si sa testezi fiecare presupunere folosind cat mai multe surse cu putinta, spune Herzog. „Daca discuti cu mai multe persoane si te uiti peste o gramada de documente, extinzi informatia deschizandu-ti orizonturile, ceea ce te ajuta sa contracarezi orice idei preconcepute ai avea,” spune Herzog.
„Numarul surselor pot ajunge la sute, in special in stirile de investigatie.” Amanda Hinnant, asistent de profesor al jurnalismului de revista, spune ca este important sa oferi o varietate de perspective. Revista Vox de exemplu cere ca reporterii sa foloseasca cel putin 3-4 surse pentru o stire de baza si 2-3 surse pentru o stire secundara. Reporterii ar trebui sa discute cu mai multe persoane despre o anumita chestiune pentru ca cititorul nu are timp, spune Hinnant. „Le spun studentilor mei ca daca vorbesti cu cat mai multe persoane, cu atat adaugi mai multa valoare pentru cititor si ii vei oferi o imagine mai buna, mai completa a realitatii,” spune Hinnant. „A merge la un site si a face un reportaj din ce se gaseste acolo nu imbunatateste calitatea vietii cititorilor. Trebuie sa faci munca de teren.” Banaszynski spune ca reporterii buni ar trebui sa evalueze profunzimea articolelor lor intrebandu-se: „Discut cu persoanele care trebuie? Multi oameni vor obtine o imagine completa asupra situatiei?”
4. Cauta adevarul. Un bun reporter depune efort pentru a raporta pe larg si pentru a urma cat mai de aproape „cea mai buna versiune a adevarului pe care o poate obtine,” spune Kennedy, citand-ul pe reporterul de investigatie Carl Bernstein. Chiar daca un jurnalist poate nu va reusi sa obtina adevarul absolut, el sau ea ar trebui sa incerce sa gaseasca cat mai multa informatie cu putinta. „In jurnalism, nu avem luxul timpului de care beneficiaza istoricul si puterea de care se bucura un om al legii,” spune Kennedy. „In mod frecvent, un jurnalist poate reusi doar sa obtina o parte a adevarului cu A mare.” El spune ca adevarul nu inseamna ca fiecare latura a unei chestiuni este reprezentata de un numar egal de declaratii – nu fiecare problema are laturi egale. Janet Saidi, asistent de profesor si director de stiri la KBIA-FM, crede ca exista anumite probleme unde jurnalistii pot lua pozitie, cum ar fi drepturile omului, justitie si coruptie de exemplu.
5. Foloseste informatii factuale, dar dezvolta calitatile umane. Investigatia care are la baza date clare reprezinta un element important al unei stiri bune, spune Herzog, care este consilier academic pentru Institutul National de Reportaj Asistat de Calculator. Exista programe care gasesc informatia ascunsa in arhive, documente guvernamentale si foi de calcul. In acest mod, cum ar spune Herzog „jurnalismul aduce in prim plan abilitatea de a descifra supraincarcarea de informatie si sa o prezinte oamenilor.” Saidi subliniaza si importanta abilitatii de a aduna informatii, dar spune ca a sti sa relationezi cu oamenii este la fel de important pentru o obtine o stire de calitate. „In final, jurnalistii nu trebuie sa stie totul sau sa se prezinte ca experti, dar trebuie sa stie cum sa invete despre anumite chestiuni de la altii,” spune ea. „Trebuie sa fie intr-un stadiu de hiper-curiozitate.” Saidi sfatuieste ca fiecare chestiune sa fie abordata ca un exercitiu de invatare, pentru ca jurnalistii sunt cei care concteaza publicul cu expertiza si informatia.”
6. Mentine legaturi comunitare si „uneste punctele.” Reeves spune ca cele mai bune stiri sunt obtinute atunci cand vorbesti cu oamenii la coada intr-un magazin alimentar, la sala, la o plimbare, sau oriunde reporterul este obligat sa stea departe de calculatorul personal. Ea spune ca un articol bun nu este ceva obtinut dintr-un comunicat de presa, dar este obtinut afland cu ce se preocupa comunitatea. Astfel, pentru un jurnalist, provocarea este sa iasa pe teren si sa gaseasca persoane care sunt afectate de o anumita chestiune. Reeves lauda si retelele de comunicare sociala ca instrumente jurnalistice, din moment ce ele ofera ocazia de a fi angajat intr-un dialog cu cititorii, de a forma comunitati de interes si a distribui informatie importanta in timp instantaneu. „Este fabulos” spune ea. „Am dorit mereu sa avem un impact si o comunicare instantanee fata de consumator si acum suntem in totalitate parte din comunitate.” A fi conectat la comunitate este o calitate importanta, in special pentru media locale si regionale, spune Saidi.
Pe langa acestea, Saidi spune ca reportajul trebuie sa fie original si sa faca legatura intre puncte cheie pentru cititori. Ar trebui sa ajute publicul sa inteleaga ceva ce nu intelegea despre societate.
7. Fii deschis si transparent. Transparenta sau deschiderea catre modul in care informatia a fost culeasa pentru o stire este un alt principiu des intalnit al unui reportaj de calitate. Hinnant spune ca transparenta ar trebui sa fie folosita pentru a evita crearea de confuzii pentru cititor. „Intr-o stire, trebuie sa identificam modul de comunicare,” spune ea. „Altfel cititorul presupune ca am discutat cu intervievatul in persoana si nu vrem sa inselam cititorul in niciun fel”, spune ea. Kennedy considera ca transparenta ofera cititorilor sau telespectatorilor ocazia de a fi implicati in procesul decizional al jurnalistilor. La urma urmei, noii consumatori pot verifica acuratetea informatiilor relatate online, spune Kennedy, acest lucru reprezentand o contributie signifianta in cresterea transparentei si a unor practici jurnalistice de calitate. Herzog sprijina ideea lui Kennedy spunand ca jurnalismul a devenit mai vizibil si mai verificabil pe masura ce web-ul a devenit mai important in oferirea de informatie. Fiecare jurnalist este acum privit sub un microscop si la un nivel international, spune el.
8. Evoca emotii. O stire buna, oricare ar fi mediul prin care este prezentata, evoca emotii, spun membrii facultatii. Brian Kratzer, asistent profesor de fotojurnalism isi aminteste de un eseu-foto castigator al premiului Fotografiile Anului, numit „Drumul tabacului.” Fotografiile urmareau efectele tabacului, incepand cu indivizii saraci care il culeg pana la cancerul de plaman al fumatorului. Kratzer a fost impresionat de poveste si de modul in care fotografiile aratau mai multe moduri in care tabacul se infiltreaza in societate. „Fie ca este vorba de o imagine sau de mai multe intr-un eseu fotografic, ea poate aduce lumina asupra atator rele care sunt pe lume sau asupra atator povestioare care se gasesc intr-o cumunitate mica, doar printr-un cadru,” spune Kratzer. „Sansa de o spune o poveste este grozava.” El remarca faptul ca a evoca o emotie este cu atat mai esential in fotojurnalism: oameni diferiti simt diverse emotii in ceea ce priveste o imagine, astfel incat fiecare obtine mesaje diferite dupa ce „citeste” fotografia. „Fotografiile ne permit sa experimentam bucurii si tristeti pe care nu le-am fi trait cu programul nostru de munca de la 9 dimineata la 5 dupa-masa,” spune el.
9. Gandeste vizual; trebuie sa ai o viziune. Banaszynski spune ca a scrie o stire buna pentru print si platforme digitale cere „un tip de relatare vizuala.” Un jurnalist trebuie sa poata realiza o stire in mod vizual si sa descrie o imagine in cuvinte, chiar daca exista fotografii care insotesc articolul. Ea subliniaza ca in textul pentru print, declaratiile folosite trebuie sa fie mai bune pentru ca publicul nu poate auzi emotia din voce. „Un reporter ar trebui sa poata determina o persoana sa spuna ceva mai bogat si mai precis decat ar fi necesar in cazul in care sunetul ar insoti stirea,” spune ea. In fotojurnalism, spune Kratzer, a avea o anumita viziune este o premisa a succesului. „Uneori, credem ca stirea at trebui sa mearga intr-un anumit sens, iar apoi, dupa ceva timp petrecut cu subiectul, stirea ia o cu totul alta directie,” spune el.
10. Integreaza noi elemente si tehnologii. Dezvoltarile tehnologice si aparitia de media sociale creeaza noi standarde pentru ce inseamna un reportaj de calitate, spun membrii facultatii. „Nu trebuie doar sa cream o poveste acum, trebuie sa fim capabili sa cream tot ce este inclus in ea – de la fotografii la distribuirea stirii in retelele sociale – chiar si la radio,” spune Saidi. Kennedy spune ca odata cu dezvoltarea media online, publicul descopera stiri oriunde se gasesc, ceea ce deschide o noua dimensiune in domeniul jurnalistic. Un articol nu trebuie sa fie doar exact, complet, corect si echilibrat, dar trebuie sa ii includa si pe consumatori in stirile care ii intereseaza, spune el. „De la problemele in Iran si Siria la recenta miscare de ocupare Wall Street, vedem ca ce pot face oamenii in ziua de astazi nu ar fi putut realiza in niciun caz inainte – a comunica intre ei fara a se baza pe jurnalistii de mainstream si media traditionale,” spune Kennedy. „Jurnalismul din ziua de astazi a devenit in mod real un dialog si o conversatie, si aceasta conversatie este cea care se adauga cunoasterii umane.”
Bibliografie
Coman Mihai, Manual de Jurnalism – Tehnici fundamentale de redactare volumul I, Ed. Polirom, Iași, 2005
Devitt Michael, Sterelny Kim, Limbaj și realitate – O introducere în filosofia limbajului, Ed. Polirom, Iași, 2000
Hangiu I., Dicționarul Presei Literare Românești 1790 – 1990, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1996
Palicica Maria, Presa scrisă și lecția, Ed. Mirton, Timișoara, 2006
Pruteanu George, Presă, cultură, limbaj, www.pruteanu.ro
Randall David, Jurnalistul Universal – Ghid practic pentru presa scrisă, Ed. Polirom, Iași, 2007
Sanda George, Contribuții inedite la istoria literaturii române – volumul 1, București, 2001
Vișinescu Victor, O istorie a presei românești, Ed. Victor, București, 2000
Wald Henri, Fenomenologia – sau lupta limbajului cu sine însuși, Aspecte din filozofia contemporană, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970
Referințe online:
Marii ziaristi ai neamului – condamnati la moarte. Acuzator – nevasta bolsevica a lui Silviu Brucan
http://ro.ejo-online.eu/
http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1166
Bibliografie
Coman Mihai, Manual de Jurnalism – Tehnici fundamentale de redactare volumul I, Ed. Polirom, Iași, 2005
Devitt Michael, Sterelny Kim, Limbaj și realitate – O introducere în filosofia limbajului, Ed. Polirom, Iași, 2000
Hangiu I., Dicționarul Presei Literare Românești 1790 – 1990, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1996
Palicica Maria, Presa scrisă și lecția, Ed. Mirton, Timișoara, 2006
Pruteanu George, Presă, cultură, limbaj, www.pruteanu.ro
Randall David, Jurnalistul Universal – Ghid practic pentru presa scrisă, Ed. Polirom, Iași, 2007
Sanda George, Contribuții inedite la istoria literaturii române – volumul 1, București, 2001
Vișinescu Victor, O istorie a presei românești, Ed. Victor, București, 2000
Wald Henri, Fenomenologia – sau lupta limbajului cu sine însuși, Aspecte din filozofia contemporană, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970
Referințe online:
Marii ziaristi ai neamului – condamnati la moarte. Acuzator – nevasta bolsevica a lui Silviu Brucan
http://ro.ejo-online.eu/
http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1166
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Lupta Limbajului cu Sine Insusi (ID: 165621)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.