.lupta Impotriva Saraciei Principala Activitate a Grupului Bancii Mondiale
Cuprins
CAPITOLUL I
Dimesiuni ale sărăciei pe plan modial. 05
1.1. Ce se înțelege prin “Sărăcie”. 05
1.1.1. Abordări diferite în definirea “Sărăciei”. 11
1.1.2. “Foamea” – Formă gravă a sărăciei. 13
1.1.3. Problema datoriei externe – cauză majoră a sărăciei și lipsei de hrană. 16
1.2. Sărăcia un fenomen prezent în toată lumea, dar mai ales în țările în curs de dezvoltare. 17
CAPITOLUL II
Implicarea Grupului Băncii Mondiale în reducerea sărăciei mondiale.
21
2.1. Grupul Băncii Mondiale – principala instituție în combaterea sărăciei. 23
2.1.1. Instrumente utilizate în lupta împotriva sărăciei. 28
2.1.2. Protejarea săracilor față de șocurile macroeconomice. 41
2.1.2.1. O mai bună pregătire împotriva crizelor. 45
2.2. Atitudini ale Comunității Internaționale în frunte cu Statele Unite ale Americii, în ceea ce privește acordarea ajutorului pentru dezvoltare țărilor în curs de dezvoltare. 48
2.3. Reformarea cooperării pentru dezvoltare. 50
CAPITOLUL III
Lupta Grupului Băncii Mondiale împotriva sărăciei – pe regiuni de dezvoltare. 56
3.1. Africa. 58
3.2. Asia de Est și zona Pacificului de Est. 65
3.3. Asia de Sud. 67
3.4. Europa Centrală și de Est și Asia Centrală. 73
3.5. America Latină și Zona Caraibelor. 81
3.6. Orientul Mijlociu și Africa de Nord. 86
Bibliografie. 90
Anexe grafice 93
Anexe tabeluri 100
CAPITOLUL I
Dimesiuni ale sărăciei pe plan modial.
1.1. Ce se înțelege prin “Sărăcie”.
Conceptualizarea, și mai ales alegerea modalităților de măsurare a sărăciei trebuie să pornească de la definiția acesteia. Din păcate, în literatura de specialitate termenul de sărăcie este în general ambiguu sau insuficient definit. Nu există o metodă directă pentru identificarea “săracilor” care să derive dintr-o accepțiune universală a termenului de sărăcie.
Deși nu există un consens, definițiile utilizate pe plan internațional prezintă o trăsătură comună, aceea că asociază sărăcia de un indicator al bunăstării. Astfel, se spune că într-o societate există sărăcie dacă una sau mai multe persoane nu ating acel nivel de bunăstare economică ce se consideră a fi un minim rezonabil după standardele acelei societăți.
În cadrul unui amplu program privind cercetarea statistică a sărăciei în țările Comunității Europene, realizat sub egida Oficiului Statistic al Comunității Europene (EUROSTAT), se pornește de la o definiție adoptată prin Decizia Consiliului din 19 decembrie 1984 în care se precizează: “Săracii sunt persoanele, familiile și grupurile de persoane ale căror resurse (materiale, culturale și sociale) sunt atât de limitate încât le exclud de la un nivel de viață minim acceptabil în statele în care trăiesc”.
Analizând această definiție se poate observa că lipsesc componentele culturale și sociale, astfel încât definiția este utilizată exclusiv în termenii resurselor materiale. În această abordare este considerată persoana (familia sau grupul) care are un nivel al bunăstării situat sub un anumit prag.
În general toate încercările de a defini sărăcia pornesc de la faptul că sărăcia este o consecință a lipsei de resurse (economice, culturale sau sociale). Lipsa resurselor presupune excludere socială. Astăzi termenul de “săraci” este înlocuit de “excluși”, “handicapați social”, “marginalizați”. Dar ce relație există între sărăcie și excludere și care sunt persoanele expuse acestui flagel?
Acestor întrebări a încercat să răspundă Centrul pentru studiul veniturilor și costurilor (CERC) din Franța. După CERC sărăcia combină trei situații: un nivel de viață inferior unui “minim acceptabil”, o situație de dependență a individului în raport cu mediul în care trăiește prin pierderea autonomiei față de acesta și imposibilitatea de a întrevedea o soluție de ieșire din situația dată.
Lupta împotriva sărăciei și a excluderii trebuie purtată pe toate planurile: economic, social, politic și cultural. Ca arme însă, trebuie folosite evaluări corecte, indicatori clar definiți și bine construiți, analize pertinente și nu în ultimul rând existența unei dorințe politice ferme de a lupta cu acest flagel. În general atenuarea sărăciei este acceptată ca fiind un obiectv general al politicilor economice și sociale și nu ar trebui să se constituie într-un obiect de dispută sau într-un prilej de a câștiga capital politic pe seama celor nevoiași.
Sărăcia nu este doar o consecință, ci o premisă defavorabilă a creșterii economice. Este necesară o dimensionare a acestui fenomen cât mai aproape de adevăr, deoarece o supraestimare a sărăciei ar conduce la alocarea de resurse (prin transfer) unei populații care nu este îndreptățită să primească aceste resurse, iar o subestimare va avea ca efect plasarea unei populații care are tot dreptul să beneficieze de protecție socială, pentru aceasta neexistând resurse suficiente.
După sociologul francez Robert Castel “săracul este victima unei duble excluderi: excludere din lumea muncii și excluderea socio-familiară”. În acest caz dificultățile economice apar ca o cauză, dar și ca o consecință a altor deficiențe (sociale, culturale etc.), a altor forme de manifestare a excluderii sociale. Se mai poate spune că săracul este o victimă a propriei situații deoarece el este marginalizat în raport cu societatea în care trăiește. Datorită acestui fapt el participă în mod imperfect la viața socială.
Sociologul Jean Labbens consideră că dimensiunile sărăciei sunt legate de: venit, puterea și statutul social. Analiza și evoluția acestui fenomen nu se poate limita doar la calculul unor praguri de venituri sau de cheltuieli. Totodată trebuie avută în vedere legătura strânsă dintre resursele economice și poziția socială a indivizilor și/sau a familiilor în care trăiesc.
Termenul de “precaritate” este folosit pentru a ilustra una din diversele nuanțe ale stării de sărăcie. Acesta reflectă ansamblul riscurilor pentru care indivizii nu sunt pregătiți și care ar putea să-i conducă spre sărăcie pentru o durată mai mare sau mai mică de timp.
Relația care există între precaritate/marginalizare și sărăcie extremă/excludere socială, atrage atenția asupra faptului că atunci când elemente de precaritate se acumulează și condițiile de viață devin insuportabile, cei afectați riscă să depășească un punct de la care nu se mai pot întoarce decât cu eforturi maxime. Odată atinse de sărăcia extremă, se poate spune că cei afectați de aceasta nu mai au control asupra propriei existențe.
Termenul de “vulnerabilitate” desemnează existența unor lacune prezente în sfera protecției sociale sau pe piața forței de muncă. O ilustrare perfectă a noțiunii de vulnerabilitate o reprezintă săracii care au apărut la începutul anilor ’80 în țările dezvoltate. În aceste țări se poate spune că de cele mai multe ori indivizii cu o slabă pregătire profesioală sunt excluși de piața muncii și apoi din societate. Totodată, ținând cont de ritmul în care evoluează inovațiile tehnice și informaționale este ușor de remarcat faptul că omul zilei de mâine va fi obligat să participe la cursuri de pregătire profesională la vârste din ce în ce mai înaintate. Încă nu se știe sigur care vor fi efectele asupra psihicului său. De aceea, pe viitor se impune o reconceptualizare a rolului “omului creator de bunuri și servicii” în participarea la crearea unei lumi în care să nu mai existe “excluși” de la împărțirea bunăstării globale. Dar poate că pentru aceasta este nevoie și de o revoluție în filozofia și etica omului.
Peter Townsend folosește conceptul de “privațiune” (deprivation) ca fiind “o lipsă a tipului de regim alimentar, de îmbrăcăminte, condiții de locuit, de mediu, de educație, condiții de muncă și condiții sociale, activități de distracții, care sunt obișnuite sau cel puțin încurajate și aprobate de societatea în care ei trăiesc.”
Sărăcia este un fenomen structural care tinde din ce în ce mai mult să se instaureze, un oribil mecanism care exclude o anumită parte a populației de la viața economică și socială. Din păcate sărăcia nu este o realitate nouă, iar problema nu este numai de inegalitate între bază și vârf pe o scară socială, ci și a distanței dintre cei care fac parte din corpul social și cei care sunt marginalizați.
De multe ori oamenii săraci sunt prost tratați de către instituțiile statului și ale societății civile, iar niciuna dintre acestea nu le cere părerea în legătură cu combaterea acestui flagel.
“World Development Report 2000/2001 – Attacking poverty” acceptă actualul punct de vedere asupra sărăciei (reflectat și în “World Development Report 1990”) care cuprinde nu doar lipsurile materiale (măsurate prin venit sau consum) dar de asemeni și slabele realizări în educație și sănătate. Nivelul scăzut al educației și sănătății merită o deosebită atenție când acestea acompaniază lipsurile materiale. Acest raport lărgește noțiunea de sărăcie prin includerea vulnerabilității și a expunerii la risc, precum și imosibilitatea de exprimare și partcipare în societate. Acest mod de a defini sărăcia crește posibilitatea noastră de a înțelege cauzele sale. Această adâncire a înțelegerii sărăciei conduce la un areal mai mare de acțiune în lupta pentru reducerea sărăciei. Diferitele aspecte ale sărăciei interacționează în diferite moduri. Astfel, îmbunătățirea rezultatelor sănătății nu doar a prosperității vor determina creșterea potențialului de câștig prin muncă proprie. Creșterea nivelului educației nu doar a prosperității va conduce de asemeni la mai bune rezultate în privința sănătății și la creșterea veniturilor. Oferind protecție oamenilor săraci (reducând vulnerabilitatea), nu doar făcându-i să se simtă mai puțin vulnerabili, va permite obținerea de profit. Crescând posibilitatea oamenilor săraci de a-și exprima propriile opinii va conduce la obținerea de servicii de sănătate și de educație mai bună. Oamenii săraci trebuie să învețe și să persevereze în a-și cere drepturile.
Oamenilor săraci din 60 de țări în curs de dezvoltare li s-au cerut să analizeze și să împărtășească ideile lor cu privire la bunăstare (“well-being”) și despre situațiile mai puțin plăcute din viața lor (“ill-being”).
Bunăstarea a fost descrisă ca: fericire, armonie, pace, libertate, lipsa de îngrijorare. În Rusia, persoanele intervievate au declarat că: “prosperitatea este o viață lipsită de îngrijorările zilnice datorate lipsei banilor”. În Bangladesh “a avea o viață lipsită de anxietate”. În Brazilia “a nu trebui să treci prin prea multe travalii”.
Oamenii descriu situațiile mai puțin plăcute din viața lor (“ill-being”) ca fiind lipsa bunurilor materiale, sau o părere ppuțin încurajate și aprobate de societatea în care ei trăiesc.”
Sărăcia este un fenomen structural care tinde din ce în ce mai mult să se instaureze, un oribil mecanism care exclude o anumită parte a populației de la viața economică și socială. Din păcate sărăcia nu este o realitate nouă, iar problema nu este numai de inegalitate între bază și vârf pe o scară socială, ci și a distanței dintre cei care fac parte din corpul social și cei care sunt marginalizați.
De multe ori oamenii săraci sunt prost tratați de către instituțiile statului și ale societății civile, iar niciuna dintre acestea nu le cere părerea în legătură cu combaterea acestui flagel.
“World Development Report 2000/2001 – Attacking poverty” acceptă actualul punct de vedere asupra sărăciei (reflectat și în “World Development Report 1990”) care cuprinde nu doar lipsurile materiale (măsurate prin venit sau consum) dar de asemeni și slabele realizări în educație și sănătate. Nivelul scăzut al educației și sănătății merită o deosebită atenție când acestea acompaniază lipsurile materiale. Acest raport lărgește noțiunea de sărăcie prin includerea vulnerabilității și a expunerii la risc, precum și imosibilitatea de exprimare și partcipare în societate. Acest mod de a defini sărăcia crește posibilitatea noastră de a înțelege cauzele sale. Această adâncire a înțelegerii sărăciei conduce la un areal mai mare de acțiune în lupta pentru reducerea sărăciei. Diferitele aspecte ale sărăciei interacționează în diferite moduri. Astfel, îmbunătățirea rezultatelor sănătății nu doar a prosperității vor determina creșterea potențialului de câștig prin muncă proprie. Creșterea nivelului educației nu doar a prosperității va conduce de asemeni la mai bune rezultate în privința sănătății și la creșterea veniturilor. Oferind protecție oamenilor săraci (reducând vulnerabilitatea), nu doar făcându-i să se simtă mai puțin vulnerabili, va permite obținerea de profit. Crescând posibilitatea oamenilor săraci de a-și exprima propriile opinii va conduce la obținerea de servicii de sănătate și de educație mai bună. Oamenii săraci trebuie să învețe și să persevereze în a-și cere drepturile.
Oamenilor săraci din 60 de țări în curs de dezvoltare li s-au cerut să analizeze și să împărtășească ideile lor cu privire la bunăstare (“well-being”) și despre situațiile mai puțin plăcute din viața lor (“ill-being”).
Bunăstarea a fost descrisă ca: fericire, armonie, pace, libertate, lipsa de îngrijorare. În Rusia, persoanele intervievate au declarat că: “prosperitatea este o viață lipsită de îngrijorările zilnice datorate lipsei banilor”. În Bangladesh “a avea o viață lipsită de anxietate”. În Brazilia “a nu trebui să treci prin prea multe travalii”.
Oamenii descriu situațiile mai puțin plăcute din viața lor (“ill-being”) ca fiind lipsa bunurilor materiale, sau o părere proastă cu privire la propria persoană. Un grup de tineri din Jamaica au considerat lipsa de încredere în propria persoană ca fiind cel de-al doilea mare impact al sărăciei: “sărăcia înseamnă să nu avem încredere în noi înșine, cu greu părăsind comunitatea ca și cum am fi prizonieri în propriile cămine toată ziua”.
Cu toate că natura sărăciei este diferită de-a lungul zonelor geografice (locațiilor și a oamenilor), există o trăsătură comună frapantă de-a lungul țărilor. De loc surprinzător, prosperitatea materială ocupă un loc foarte important. Lipsa hranei, a adăposturilor și a hainelor este menționată pretutindeni. În Kenia un om spunea: “nu mă întreba ce este sărăcia deoarece m-ai întâlnit în afara casei mele. Privește casa și numără mulțimea găurilor din perete. Privește la uneltele și la hainele pe care le port. Privește la orice lucru și scrie ceea ce vezi. Ceea ce vezi este sărăcia.”
Pe lângă cea materială, bunăstarea fizică este o trăsătură proeminentă în caracterizarea sărăciei; cele două interacționează. Când lipsa hranei conduce spre o sănătate proastă, aceasta conduce spre incapacitatea de a-ți câștiga propriul venit. Oamenii vorbesc despre importanța de a arăta bine hrănit. În Etiopia oamenii săraci spun: “suntem numai piele și oase, suntem pierduți și scoși în afara societății, iar viața sărăcăcioasă ne-a făcut să arătăm mai bătrâni decât suntem în realitate.”
Siguranța veniturilor este de asemenea în strânsă legătură cu sănătatea, iar insecuritatea se extinde dincolo de lipsa sănătății. Crimele și violența sunt deseori menționate de către săraci. În Etiopia femeile spun: “trăim de pe o oră pe alta”.
Două aspecte ale sărăciei ies de asemeni în evidență. Pentru mulți săraci prosperitatea înseamnă a avea libertatea de a alege, de a acționa și capacitatea de a deține controlul asupra propriei vieți. O tânără din Jamaica spunea că sărăcia este “ca și cum ai trăi într-o închisoare, în sclavie, dorind să fi liber.”
Unind aceste cunoștiințe obținem definiții ale bunăstării, ca bunăstare socială. O bătrână din Bulgaria spune: “să fii bine înseamnă să-ți vezi nepoții fericiți și bine îmbrăcați și să știi că copii tăi au propriul rost în viață; să fii capabil să le dai bani și hrană ori de câte ori vin să te vadă, nu doar când au nevoie de bani și ajutor.” Un proverb somalez atrage cealaltă parte: “O boală prelungită și sărăcia persistentă face ca oamenii să te urască”.
1.1.1. Abordări diferite în definirea “Sărăciei”.
Pentru a se identifica persoanele aflate în sărăcie într-o anumită societate și într-o anumită perioadă, este necesar să se măsoare bunăstarea și să se stabilească criteriile după care indivizii pot fi considerați săraci.
Toate definițiile sărăciei se circumscriu următoarelor concepte definite de Hagenaars și De Vos astfel:
sărăcia absolută: situația în care “veniturile sunt mai mici decât un minim absolut stabilit într-o manieră obiectivă”;
sărăcia relativă: “venituri mai mici în comparație cu alții”;
sărăcia subiectivă: “venituri mai mici decât cele apreciate ca necesare pentru acoperirea propriilor nevoi”.
Acestor concepte le corespund metode diferite de operaționalizare și de măsurare. Amploarea și profilul sărăciei, adică numărul și structura populației apreciate ca fiind în stare de sărăcie, diferă mult de abordarea și metoda de măsurare aleasă.
Sărăcia absolută se definește în raport cu un minim absolut de subzistență determinat în funcție de necesitățile de bază (hrană, îmbrăcăminte, locuință etc.), costul agregat al bunurilor și al serviciilor care satisfac aceste necesități fiind considerat a fi linia de demarcație pentru identificarea persoanelor sărace (pragul de sărăcie).
În general, pragul de sărăcie este un nivel al veniturilor sau cheltuielilor determinat pentru o gospodărie de un anumit tip (în funcție de structură, dimensiune, mediu de rezidență etc.), pentru o persoană sau pentru o unitate de consum.
Pragul de sărăcie este în procesul de măsurare a sărăciei o linie de demarcație cu ajutorul căreia populația cercetată este împărțită în săraci și non-săraci. Această separare netă a populației în două categorii este într-o anumită măsură convențională, impusă de anumiți factori cum ar fi exigențele măsurării și particularitățile instrumentelor măsurării.
Sărăcia absolută se asociază, de regulă noțiunii de subzistență. Într-un raport al Comisiei Comunității Europene se apreciază că: “sărăcia absolută vizează cumulativ privarea de bunuri ca: hrană, locuință, îmbrăcăminte, îngrijire medicală”.
Abordarea în termeni absoluți presupune construirea unor standarde internaționale în funcție de care să se măsoare amplificarea sau ameliorarea sărăciei. Dar definirea acestor standarde este relativă, deoarece “nevoile fundamentale” de la care se pornește variază în funcție de condițiile socio-culturale ale colectivității.
Sărăcia relativă: reprezintă un concept conform căruia identificarea persoanelor sărace se face prin raportare la nivelul bunăstării întregii populații. Aceasta presupune conpararea situației fiecărui individ cu cea a colectivității în care trăiește.
Experți ai UNESCO apreciază că “cei aflați în sărăcie sunt indivizi sau familii ale căror venituri sau alte resurse, în special cele sub formă de pregătire școlară și profesională, condiții de existență și patrimoniu material, sunt sub nivelul mediu al societății în care trăiesc”.
Conceptul relativ prezintă un mijloc de corelare a sărăciei cu inegalitatea și cu problemele mult mai ample și mai complexe pe care le îmbracă inechitatea. Inechitatea în oportunități și bunăstare socială nu este identică cu inegalitatea. Inegalitatea are două laturi: o componentă justificabilă și acceptabilă din punct de vedere social și alta care cuprinde elemente inacceptabile și nejustificabile în care este prezentă inechitatea. O operațiune complicată și extrem de dificilă o reprezintă măsurarea inechității, datorită imposibilității evaluării tuturor componentelor sale sociale. Modul uzual este acela de măsurare prin inegalitatea veniturilor sau a cheltuielilor.
Sărăcia subiectivă: se bazează pe criterii psihologice și relevă opinia publică referitoare la nivelul veniturilor considerate a fi suficiente pentru satisfacerea necesităților de bază.
1.1.2. “Foamea” – Formă gravă a sărăciei.
În zilele noastre există 150 de milioane de copii sub greutatea normală vârstei în țările în curs de dezvoltare. Acest fenomen este cunoscut și de țările industrializate cu toate că, este mai puțin răspândit, existând totuși milioane de oameni care nu au o hrană adecvată. Proporția copiilor malnutriți este în scădere pretutindeni cu excepția Africii. Copiii aflați sub greutatea normală vârstei prezintă un risc crescut de a muri și dificultăți în dezvoltarea fizică și psihică. Femeile malnutrite prezintă o probabilitate mai mare de a avea copii sub greutatea normală.
Vezi graficul numărul 01.
În timp ce în țările dezvoltate nu mai mult de 5% din copiii sub 5 ani sunt subnutriți, în țările sărace mai mult de 50% se află în această situație.
În țările dezvoltate copiii care provin din familii cu venituri mici sau care au cap al familiei un singur părinte, care provin din rândul minorităților etnice sunt cei mai vulnerabili.
În anul 1985 în Statele Unite 20 de milioade de oameni erau lipsiți de hrană. În anul 1995 numărul acestora crescuse la 30 de milioane. În 1994 în Canada erau 2,5 milioane de oameni (9% din populație) care primeau ajutor pentru hrană. Persoanele vulnerabile la foame provin din rândul oamenilor care trăiesc din ajutor public, muncitorilor săraci, familiilor al căror cap de familie este femeia, mai ales când are copii mici, handicapaților fizic, canadienilor de culoare și a emigranților.
În Marea Britanie în 1994 1,5 milioane de familii primeau ajutoare guvernamentale, fiind prea sărace pentru a asigura o alimentație adecvată copiilor lor. Vezi și graficul numărul 02. Copiii prost alimentați se pot îmbolnăvi mai ușor și chiar muri din această cauză.
În Australia 1 din 8 oameni (aproximativ 2 milioane) trăiau sub limita sărăciei între anii 1990 și 1992. Mulți australieni săraci cunt dependenți de ajutorul alimentar caritabil. În Teritoriul de Nord mai mult de 20% din copiii aborigeni sub 2 ani erau malnutriți. La nivel național rata mortalității infantile este de 3 ori mai mare în rândul copiilor aborigeni decât în cel al copiilor neaborigeni.
În țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est sărăcia și inegalitatea socială au crescut foarte mult. Prețurile alimentelor au crescut în general mai repede decât veniturile, afectând în special persoanele fără un loc de muncă, pensionarii și alte categorii de persoane cu venituri fixe. Vezi și graficul numărul 03.
Renunțarea neprevăzută a politicii guvernelor în ceea ce privește programele sociale, adăugată la slaba dezvoltare a piețelor și a locurilor de muncă din sectorul privat au contribuit la nesiguranța hranei în unele părți din fosta Iugoslavie și unele țări ale noilor state independente ale fostei Uniuni Sovietice (NSI), conducându-i spre un serios risc în ceea ce privește lipsa hranei și bolile infecțioase. Între 1979-1981 și 1990-1992 caloriile zilnice pe cap de locuitor au scăzut de la 3.400 la 3.230 în NSI și în Europa de Est. probleme deoebite sunt în special în Zona Asiei Centrale, a NSI unde sărăcia absolută a crescut iar deficitele în ceea ce privește hrana sunt răspândite.
În Rusia, în anul 1993, 4% din copiii sub 2 ani erau sub greutatea normală vârstei, iar 21% s-au oprit din creștere, multe din cazuri având ca punct generator malnutriția.
Foamea va persista în țările în curs de dezvoltare și în secolul XXI. Acțiunile luate – de guvernele țărilor în curs de dezvoltare și de societatea civilă, ajutorul donatorilor publici și privați și îngrijorarea comunității internaționale – pot face mai mult pentru înfrângerea tendinței curente. Dar adâncirea reducerii ajutorului, în special cel destinat dezvoltării și reducerii sărăciei, vor spori foamea mai ales în Africa. Ceea ce trebuie schimbat în modul de acordare al ajutorului, este concentrarea pe acele programe care pot învinge foamea. Această dezvoltare trebuie să implice instituțiile publice și ale pieței, investiții publice cu capital uman, ca de pildă lărgirea accesului la îngrijirea sănătății și educației.
1.1.3. Problema datoriei externe – cauză majoră a sărăciei și lipsei de hrană.
Guvernele țărilor în curs de dezvoltare datorează mai mult de 2.000 de miliarde de dolari în contul datoriei externe, cea mai mare parte a acesteia datorând-o instituțiilor financiare internaționale.
Multe țări sărace, puternic îndatorate cheltuiau în anii ’90 o cincime din bugetul lor anual pentru serviciul datoriei externe. Alte țări cheltuiau și mai mult. Deoarece aceasta reprezenta mai mult decât suma cheltuită pentru programe sociale, serviciul datoriei externe este văzut de mulți ca un sever impediment în calea îmbunătățirii vieții oamenilor săraci. . Ea stoarce resurse care ar fi putut fi folosite la obținerea unei dezvoltări durabile și pentru bunăstarea oamenilor, cum ar fi obținerea unor rezultate mai bune în ceea ce privește educația, îngrijirea sănătății, salubrizare. Astfel se consideră, că datoria externă reprezintă o cauză majoră a sărăciei și a lipsei de hrană în țările în curs de dezvoltare
1.2. Sărăcia un fenomen prezent în toată lumea, dar mai ales în țările în curs de dezvoltare.
În toată lumea o persoană din cinci trăiește cu mai puțin de 1$ pe zi, și una din șapte suferă de foame cronică. Numărul și proporția oamenilor care trăiesc în lumea întreagă în sărăcie extremă (vezi graficul numărul 04) s-a micșorat ușor până la mijlocul anilor ’90. Majoritatea reducerii a fost în Asia de Est, în mod remarcabil în China. Dar progresele au încetinit temporar în unele țări asiatice la sfârșitul anilor ’90 și s-au poticnit ori chiar au dat înapoi în altele. În restul lumii proporția oamenilor care trăiesc în sărăcie s-a micșorat, dar creșterea necontrolată a populației în acele zone cu economie slab dezvoltată a făcut ca numărul săracilor să crească. În Europa Centrală și de Est și în Asia Centrală trecerea prin tranziția economică și socială a făcut ca proporția sărăciei să se tripleze.
Numărul săracilor este cel mai mare în sudul Asiei, dar proporția cea mai mare a oamenilor săraci este în Africa Sub-sahariană. Majoritatea oamenilor săraci trăiesc în zone rurale, dar sărăcia din mediul urban este într-o creștere rapidă(vezi tabelul de mai jos). Femeile sunt lipsite de drepturi, pământ ori alte bunuri. Ele au de asemeni dificultăți la obținerea de credite și sunt lipsite de locuri de muncă adecvate și protecție economică la bătrânețe.
Rata sărăciei urbane pe regiuni în anul 1996
Sursa UNFPA (UN Found for Population Activities)
Din cele 1,2 miliarde persoane care trăiesc cu mai puțin de 1$ pe zi 44% se află în Asia de Sud (vezi și graficul numărul 05). Această sărăcie persistă chiar dacă condițiile de viață ale oamenilor s-au îmbunătățit în secolul XX mai mult decât în toată istoria omenirii – bogăția globală, relațiile internaționale și capacitățile tehnologice nu au fost niciodată mai bune. Dar distribuția acestor câștiguri globale este extraordinar de inegală. Venitul mediu în 20 din cele mai bogate țări era de 37 de ori mai mare decât în 20 din cele mai sărace țări – decalaj care s-a dublat în ultimii 40 de ani.
În Asia de Est numărul oamenilor care trăiesc cu mai puțin de 1$ pe zi a scăzut de la aproxomativ 420 milioane de persoane la aproximativ de 280 milioane între 1987 și 1998 – chiar după eșecurile crizei financiare. Și totuși în America Latină, Asia de Sud și Africa Sub-sahariană numărul oamenilor săraci a crescut.
Numărul și proporția oamenilor care trăiesc cu mai puțin de 1$ pe zi
(țări în tranziție și țări în dezvoltare) 1987-1993
Tranziția de la o economie planificată la una de piață în Europa Centrală și de Est, și noile state independente ale fostei Uniuni Sovietice (NSI), a tulburat și a creat dificultăți pentru mulți oameni. Sărăcia și inegalitatea au crescut.
Sărăcia nu este un fenomen specific doar țărilor în curs de dezvoltare, ea se regăsește la diferite cote și în țările dezvoltate.
În 1994 în Statele Unite 38 de milioane de oameni (14,5 % din populație) trăia în sărăcie. Rata sărăciei era de 9% în rândul albilor nehispanici și de 31% în rândul afro-americanilor și a persoanelor de origine hispanică. Țările din Europa de Vest trec prin dificultăți economice. În Franța între 200.000 și 600.000 de oameni nu au locuințe, 30.000 fiind numai în Paris. 4 milioane de francezi locuiesc în locuințe necorespunzătoare iar mai mult de 3 milioane din persoane sunt în căutarea unui loc de muncă (12% din forța de muncă). În Germania, care este motorul economic al Europei, șomajul a ajuns la cota de 11%, aproximativ la aelași nivel cu șomajul din Uniunea Europeană.
Dar acestui flagel nu au scăpat nici copiii, proportia acestui fenomen fiind reliefată în tabelul de mai jos.
Procentul copiilor săraci în câteva țări industrializate.
Sursa: “Luxembourg Income Study”
CAPITOLUL II
Implicarea Grupului Băncii Mondiale
în reducerea sărăciei mondiale
Banca Mondială este o instituție care elaborează programe pentru dezvoltare al căror scop este să reducă sărăcia și să îmbunătățească standardul de viață pentru persoanele din țările în curs de dezvoltare. Ea oferă împrumuturi, sfaturi politice, asistență tehnică și servicii de consultanță. Dar lupta împotriva sărăciei rămâne în centrul activităților întreprinse de Banca Mondială.
Grupul Băncii Mondiale este alcătuit din 5 instituții asociate:
Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare – BIRD (The International Bank for Reconstruction and Development – IBRD). A fost înființată în anul 1945 și are 181 de membri.
BIRD oferă împrumuturi și ajutor pentru dezvoltare în țările cu venituri medii și țărilor mai sărace care prezintă siguranța investițiilor străine. Puterea de vot este legată de membrii care au subscris la capital și care se bazează pe puterea economică relativă a fiecărei țări. BIRD nu este o organizație care să aibă ca obiectiv maximizarea profitului, dar a obținut un venit net din munca activă, în fiecare an din 1948.
Asociația Internațională pentru Dezvoltare (The International Development Association – IDA). A fost înființată în anul 1960 și are 161 de membri.
Ea este brațul Băncii Mondiale care acordă asistență statelor și care oferă sprijin cheie pentru misiunea Băncii Mondiale în reducerea sărăciei. Ajutorul IDA este canalizat pe cele mai sărace țări, pentru care oferă împrumuturi fără dobândă (numite “credite”) și alte servicii. În anul fiscal 2000, 81 de țări erau eligibile IDA.
Corporația Financiară Internațională (The International Finance Corporation – IFC). A fost înființată în anul 1956, având 174 membri.
IFC promovează creșterea dezvoltării în țările în curs de dezvoltare, finanțând investițiile din sectorul privat și furnizând asistență tehnică și consultanță guvernelor și mediilor de afaceri. În parteneriat cu investitorii privați, IFC oferă deopotrivă împrumutri prin vânzare de acțiuni firmelor care se aventurează în țările în curs de dezvoltare.
Agenția de Asigurare a Investițiilor Multilaterale (The Multilateral Investment Guarantee Agency – MIGA). A fost înființată în 1988 și are 152 de membri.
MIGA servește la încurajarea creșterii investițiilor străine în țările în curs de dezvoltare, oferind garanții pentru investitorii străini împotriva riscurilor de pierdere cauzate de riscuri necomerciale. MIGA de asemeni oferă asistență tehnică pentru a ajuta țările în curs de dezvoltare să răpândească informații despre oportunitățile de investiții pe care acestea le oferă.
Centrul Internațional pentru Arbitrajul Disputelor Investiționale (The International Centre for Settlement of Investment Disputes – ICSID). A fost înființat în 1966 și are 131 de membri.
ICSID ajută la încurajarea investițiilor străine prin furnizarea de facilități internaționale pentru reconcilierea și arbitrajul disputelor internaționale. De asemeni ICSID cercetează și publică activitățile din domeniul legislației arbitrajului și a investițiilor străine.
2.1. Grupul Băncii Mondiale – principala instituție în combaterea sărăciei.
Din anul fiscal 1989 de când Banca Mondială a început să pregătească evaluări cu privire la sărăcie au fost făcute 93 de astfel de evaluări, ceea ce acoperă 90% din populația săracă a lumii. Constatările acestor evaluări constituie un important “imput” în proiectarea strategiei de ajutorare a țărilor în curs de dezvoltare.
Operațiunile Băncii Mondiale sprijină numeroase activități menite să ajute la sporirea oportunităților de câștig ale săracilor, dezvoltarea capitalului uman – prin educație, sănătate, servicii sociale de bază și furnizarea de rețele de siguranță (“safety nets”).
Activitățile de reducere a sărăciei include reforme de mare anvergură în funcționarea birourilor regionale, introducerea unui nou mod de abordare al managementului cunoașterii și în special înființarea rețelei de Reducere a Sărăciei și Administrare Economică (“The Poverty Reduction and Economic Management” – PREM). Nou înființata Comisie Axată pe Problema Sărăciei (“Poverty Sector Board”) din cadrul rețelei PREM este responsabilă de coordonarea implemetării strategiei Băncii Mondiale în ceea ce privește reducerea sărăciei. Ea asigură că reducerea sărăciei din țările în curs de dezvoltare rămâne în centrul operațiunilor și activităților întreprinse de Bancă.
Strategia de reducere a sărăciei are ca bază creșterea economică, dezvoltarea capitalului uman și asigurarea unor fonduri de rezervă. Prin intermediul activităților analitice, dialogului politic, sfaturilor, proiectelor de dezvoltare, Banca Mondială sprijină eforturile țărilor în curs de dezvoltare pentru reducerea sărăciei. Analizele recente au dus la o mai bună cunoaștere și o mai bună înțelegere a problemelor specifice țărilor în dezvoltare în ceea ce privește sărăcia și a oferit baza unui dialog mult mai constructiv cu guvernele țărilor sărace.
Reducerea sărăciei ocupă locul central în activitatea pe care Banca Mondială o desfășoară în țările în curs de dezvoltare. Pentru a se asigura de eficacitatea acestor strategii Banca a susținut programele viabile de guvernare și reforma sectorului public și ajută integrarea țărilor în curs de dezvoltare în economia globală.
Consolidarea propriu-zisă a instituțiilor publice se află în centrul problemei. Experiența a arătat că abordarea directă, fără menajamente a slăbiciunilor structurale și instituționale este esențială pentru o reală reducere a sărăciei. Alocarea greșită a resurselor publice, intervenția excesivă a guvernului și corupția au împiedicat investițiile private în foarte multe state și slabe rezultate în ceea ce privește dezvoltarea economică și reducerea sărăciei. O mare parte din activitatea Băncii Mondiale referitoare la sărăcie, evidențiază costurile mari ale unei slabe guvernări și ale unor servicii inadecvate oferite oamenilor săraci. Reacționând la acest cumul de dovezi, Banca Mondială și-a intensificat asistența pe reforma instituțiilor sectorului public. Lucrând împreună cu partenerii și clienții săi din cadrul statelor și forumurilor internaționale au fost dezvăluite consecințele dăunătoare pentru economie a corupției, care este un semn evident al îmbolnăvirii sectorului public.
O bună guvernare și instituții puternice sunt subiecte importante pe care Banca Mondială le sprijină cu scopul reducerea sărăciei.
Dar de ce? Deoarece ele:
îmbunătățesc direct calitatea și accesibilitatea la servicii a oamenilor săraci (educație, sănătate, surse de apă, justiție);
contribuie la creșterea economică și sprijină garantarea că alocațiile bugetare și legile nu sunt îndreptate împotriva oamenilor săraci;
oferă cetățenilor – inclusiv oamenilor săraci – dreptul la exprimare, prin care crește responsabilitatea guvernului față de cetățenii săi și astfel să îmbunătățească performanța serviciilor publice.
Strategia de reducere a sărăciei inițiată de Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional încearcă să creeze o legătură între ajutorul public pentru dezvoltare și elaborarea internă de strategii pentru reducerea sărăciei. Are de asemenea scopul de a îmbunătăți relațiile Băncii Mondiale și ale Fondului Monetar Internațional (dar și a altor organizații donatoare) cu țările primitoare. Finanțările pentru dezvoltare și ușurarea datoriei din partea Băncii Mondiale și a Fondului Monetar Internațional vor fi unite de țelurile strategiilor de reducere a sărăciei pregătite de guverne în colaborare cu organizațiile societății civile, sectorul privat și donatori. Bazate pe o bună înțelegere a situațiilor de sărăcie din țările în curs de dezvoltare, strategiile vor identifica acțiunile care se așteaptă a fi cu cel mai mare impact și vor stabili procedee de monitorizare și de evaluare. Țelul acestor strategii, descrise în documentele de reducere a sărăciei, formează baza pentru acordarea ajutorului nu doar din partea Băncii Mondiale și a Fondului Monetar Internațional ci și din partea altor agenții care acordă ajutor. Inițiative similare sunt așteptate și din partea băncilor de dezvoltare regională.
Banca urmărește împrumuturile pe care le acordă pentru proiecte prin Programul de Intervenții Țintă (“Program of Targeted Interventions” – PTI). În timpul anului fiscal 1997 4,09 miliarde $, ceea ce reprezenta 29 din împrumuturile de investiție ale Băncii Mondiale, au fost canalizați direct pentru programe care au drept țintă sărăcia. Este totuși necesară creerea unei baze de date mai bune care să arate cum beneficiază săracii de împrumuturile Băncii (în special împrumuturile PTI).
Banca, UNICEF și Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare – PNUD au început din luna mai 1995 să lucreze în parteneriat pentru îmbunătățirea metodelor de monitorizare a sărăciei.
Activitățile includ:
o intensificare a schimbului de păreri și împărtășirea căilor de acces, de monitorizare a rezultatelor sociale care au drept țintă dezvoltarea socială (crearea de instrumente de monitorizare a dezvoltării sociale);
sprijinul acordat în comun de către Banca Mondială și PNUD pentru trecerea în revistă a modului cum datele cantitative și calitative pot fi utilizate în comun pentru o mai bună înțelegere a sărăciei și implicit a reducerii acesteia;
proiecte, pentru a pune în legătură agențiile care se preocupă de combaterea sărăciei prin intermediul Internetului.
Începând cu ani ’80 Banca Mondială împreună cu Fondul Monetar Internațional condiționează reînnoirea tranșelor de împrumut în adoptarea de către guvernele primitoare a unor politici de “ajustare structurală”. Programele de ajustare sunt destinate pentru refacerea stabilității financiare și a dezvoltării economice. Ele includ echilibrul bugetar, privatizarea întreprinderilor al căror proprietar este statul și deprecierea valutară, toate concentrându-se pe refacerea sistemului fiscal, încurajarea exporturilor și creșterea orientării spre piață. Dar rezultatul reducerilor, în cheltuielile bugetare și costurile crescute ale importurilor au rănit adesea oamenii săraci și prost alimentați.
Cu toate că Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială au evidențiat că nu au “impus condiții” fără consimțământul statelor suverane care au luat împrumuturi de la acestea, condițiile legate de acordarea împrumuturilor s-au deteriorat foarte mult. Astfel, aceste instituții, în special Banca, au o putere imensă în modelarea politicilor țărilor în curs de dezvoltare.
Banca Mondială a început în ultimii ani să acorde mai multă atenție atenuării efectelor sărăciei și este oarecum mai deschisă participării la luarea deciziilor a oamenilor afectați de aceasta. În ultimul timp Banca Mondială a demarat discuții serioase pentru reducerea datoriilor pentru cele mai sărace națiuni.
Ca să fie eficientă, ușurarea datoriei necesită să fie oferită într-un mod care să încurajeze dreptul asupra proprietății, să utilizeze instrumente care să stimuleze folosirea resurselor destinate reducerii sărăciei (aceasta este aceeași problemă ca pentru fluxurile de ajutor tradițional, dar pentru prima dată în contextul deciziei de reducere a datoriei) care va garanta ca aceste resurse vor fi folosite pentru reducerea sărăciei. Legat de acestea se pun două probleme:
legarea ajutoarelor oferite pentru ușurarea datoriei, de rezultatele obținute în reducerea sărăciei;
creșterea responsabilității când sunt utilizate resursele publice, pentru a minimaliza posibilitățile de a folosi aceste resurse în alte scopuri decât cele pentru care au fost destinate (în special prin corupție).
2.1.1. Instrumente utilizate în lupta împotriva sărăciei.
Datorită progreselor prea lente în lupta împotriva sărăciei, Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional au lansat în decembrie 1999 un important program pentru reducerea sărăciei în țările cu venituri mici. În cadrul acestui program numit “Strategia de Reducere a Sărăciei” (“Poverty Reduction Strategy Papers” – PRSPs), care este creat de către statele beneficiare, a devenit baza pentru ușurarea datoriei în cadrul Inițiativei Țărilor Sarace Puternic Îndatorate (“Heavily Indebted Poverty Country” – HIPC) și pentru acordarea de împrumuturi de către Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional.
PRSP identifică obstacolele cheie în reducerea sărăciei și pregătește un plan pentru a le combate. Conținutul acestui program accentuează:
înțelegerea naturii și locului sărăciei, și legăturile dintre dezvoltarea economică și reducerea sărăciei;
identificarea acțiunilor publice care au cea mai mare influență in combaterea sărăciei;
selectarea și urmărirea indicatorilor rezultați.
În conformitate cu procedeul de lucru al acestui program se accentuează:
viziunea conducătorilor statelor cu privire la dezvoltarea propriilor țări;
asigurarea largii participări in procesele de ajutor, bună-guvernare, transparență și responsabilitate;
strânsa colaborare între Bancă și Fond vis-à-vis de toate țările în curs de dezvoltare partenere.
Reușita aplicării acestui program va depinde de implicarea completă a întregii comunități. Un important rezultat este acela că aceste strategii au devenit baza pentru sprijinul pe care il vor acorda toți donatorii.
După cum s-a putu observa până acum, PRSP este pe deplin creat din inițiativa personală a statelor, prin larga consultare a reprezentanților societății civile și a oamenilor săraci. Felul prin care statele coordonează acest program, reprezintă o cotitură în filozofia Băncii Mondiale și Fondului Monetar Internațional. Banca va sprijini guvernele prin consultanță în domenii în care Banca are cunoștiințe de specialitate și împreună cu Fondul va emite o apreciere comună cu privire la PRSP și va face recomandări Consiliilor Executive ale celor două instituții, dacă strategiile oferă o bază sănătoasă pentru acordarea unui împrumut.
Toate țările care au primit acceptabilitatea pentru ușurarea datoriei sau pentru împrumuturi de la Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional trebuie în cele din urmă să producă un PRSP, înainte ca acestea să obțină aceste resurse. Între timp țările care au fost programate să obțină ușurarea datoriei înainta ca programul PRSP să fie inițiat, poate produce un program PRSP interimar. Un astfel de document interimar trebuie să prezinte principalele elemente ale strategiei de reducere a sărăciei, alături de o “hartă călăuzitoare” pentru prepararea ulterioară a unui PRSP final. În anul fiscal 2000 Albania, Bolivia, Mauritania, Mozambic, Senegal, Tanzania, Saõ Tomé și Uganda au creat PRSP interimare, în timp ce Burkina Fasso și Uganda au produs PRSP final.
PRSP în vigoare corespund principiilor Programului Cadru de Dezvoltare (“Comprehensive Development Framework” – CDF), introdus de Bancă în anul fiscal 1999 care a început să fie adoptat de mai multe țări. Procedeul de lucru al PRSP se va construi pe experiența valoroasă a țărilor, călăuzite de accesul la CDF. El accentuează următoarele principii:
inițiativa personală a țărilor în strategia dezvoltării;
strategiile sunt cuprinzătoare, reflectând natura multidimensională a sărăciei și nevoia de a integra instituțional, structural și sectorial intervențiile pentru consolidarea cadrului macroeconomic;
adoptarea strategiilor acoperă o perspectivă pe termen lung;
strategiile sunt realizate și implementate în parteneriat cu PRSP, devenind baza pentru sprijinul acordat de donatori;
strategiile țintesc să obțină rezultate în practică.
În anul fiscal 2000 Banca Mondială a ajutat statele să pregătească Strategia de Reducere a Sărăciei (“Poverty Reduction Strategy Papers”) care etalează prioritățile statelor și care prevăd contextul pentru ușurarea datoriei sau împrumuturile Agenției Internaționale de Dezvoltare prin procedeele Strategiei de Ajutorare a Statului (“Country Assistance Strategies” – CAS).
Temele majore ale ajutorului în anul fiscal 2000 au fost plasate în obiectivul central al reducerii sărăciei.Prin intermediul IDA , Grupul Băncii Mondiale care va acorda împrumuturi pentru:
Educație Un proiect destinat învățământului de bază în Nicaragua are ca țel o mai bună implicare a comunității în administrarea școlilor. El va crește aria de răspândire a educației la nivelele preșcolar și primar, finanțarea unui program de acordare de burse pentru studenți, pregătirea profesională și pentru administrarea școlilor a cadrelor didactice, și creerea unui sistem național de evaluare și supraveghere (monitorizare).
Sănătate În Madagascar un proiect privind sănătatea va sprijini serviciile de acordare a primului ajutor, prevenirea bolilor infecțioase, sănătatea reproducerii, hrană și reducerea frecvenței celor mai importante boli infecțioase transmisibile. De acest program vor beneficia oamenii săraci de la sate în special femeile și copiii, și va avea ca sarcină prevenirea răspândirii virusului HIV.
Protecție socială În India, un proiect de reducere al sărăciei în districtul Andhra Pradesh are ca scop reintegrarea în învățământ a persoanelor care au abandonat școala și a tinerelor femei muncitoare necalificate. În Yemen a fost creat un Fond Social de Dezvoltare care să ajute persoanele sărace să aibă acces la microfinanțări care să le poată ajuta să întreprindă activități generatoare de venit.
Guvernare Ajutorul Băncii Mondiale, care de multe ori se concretizează prin operațiuni de ajustare și asistență tehnică, acționează din ce în ce mai mult dincolo de proiecte, pentru îmbunătățirea performanțelor sectorului public și reducerea corupției în cheltuielile publice. Un astfel de efort este așteptat în 9 țări africane și în 6 țări din Europa de Est, ca de altfel în Indonezia, Cambogia și India.
Refacere după război Un sprijin pentru Burundi, acoperind financiar o perioadă de aproximativ 18-24 luni cuprinde acțiuni pentru stoparea sărăciei care s-a agravat și pentru stabilizarea economiei, toate acestea fiind posibile datorită faptului că procesul de pace a evoluat. Sprijinul va include reabilitarea infrastructurii de la sate, generarea de locuri de muncă și un credit de urgență care să ajute la restaurarea unui număr de servicii sociale.
Mediu “nonlending activities” furnizează un sprijin important pentru protecția mediului ambiant. În special de studiile analitice cu privire la capacitatea rurală din India vor beneficia comunitățile rurale și cele sărace de la orașe; activitățile de colaborare de-a lungul țărilor africane ajută la întărirea capacităților de dirijare și administrare a surselor de apă.
În 1999 Banca Mondială anunța “Comprehensive Development Framework – CDF”, un instrument care să îmbunătățească cooperarea pentru dezvoltare. Programul cadru este bazat pe patru principii:
dreptul de proprietate asupra agendei politice;
relații de parteneriat cu toți cei implicați;
atenția îndreptată către preocupările sociale și structurale, precum și asupra problemelor macroeconomice și financiare;
pe termen lung construirea unui mod de abordare holistic la un nivel național.
Statul dezvoltă propria strategie națională în consultare cu societatea civilă și cu sectorul privat, schițând o matriță care să cuprindă țelurile dezvoltării (vezi “Țelurile Dezvoltării Internaționale”) și actorii implicați în dezvoltare. Activitățile actorilor în sprijinul fiecărei sțări înscrisă în matriță dezvăluie orice omisiune sau suprapunere.
Țelurile Dezvoltării Internaționale
Țelurile pentru dezvoltare internaționale țintesc spre o lume fără sărăcie. Setul de acorduri vin din înțelegerile și hotărârile conferințelor internaționale organizate de Națiunile Unite în anii ’90 și reconfirmate summit-ul social de la Geneva din iunie 2000. Țelurile nu sunt ușor de realizat, dar progresele din unele țări și regiuni arată ce poate fi făcut. Mesajul este, că dacă unele țări pot face pași importanți în reducerea sărăciei, în multitudinea formelor pe care aceasta le îmbracă, și alte țări pot face la fel, dar va solicita o muncă îndârjită. Succesul va solicita mai presus de toate: creerea posibilității ca oamenii săraci să poată să-și exprime opiniile, stabilitate și creștere economică, servicii sociale pentru toți, piețe libere pentru comerț, acces la bunuri și tehnologii care să conducă la dezvoltare.
Țelurilor dezvoltării internaționale sunt următoarele:
reducerea la jumătate a proporției oamenilor care trăiesc în sărăcie extremă între 1990 și 2015.
Pe măsura creșterii dezvoltării globale de la mijlocul anilor ’90 rata sărăciei a scăzut rapid în Asia, dar puțin sau chiar deloc în Africa. Inegalitatea veniturilor este o barieră în fața progresului în America Latină.
înscrierea tuturor copiilor în școli primare până în 2015.
Cu toate că rata înscrierilor în școli continuă să crească, ea nu a crescut destul de rapid. Conform tendinței actuale mai mult de 100 de milioane de copii de vârstă școlară nu vor fi înscriși în școli până în 2015.
eliminarea discriminărilor în învățământul primar și gimnazial la care sunt supuse femeile.
Dând posibilitatea unui număr cât mai mare de fete să meargă la școală se fac primii pași în direcția creșterii puterii de exprimare a femeilor. Acest lucru s-a îmbunătățit, dar numărul fetelor înscrise la școală rămâne inferior cu mult față de cel al băieților.
reducerea mortalității infantile la două treimi între 1990 și 2015.
Pentru fiecare țară această reducere a ratelor mortalității infantile și a copiilor sub 5 ani reprezintă atingerea țelului propus.
reducerea proporției mortalității materne la trei pătrimi între 1990 și 2015.
Acordarea de îngrijire calificată pe perioada de sarcină poate face să se evite mai mult din jumătatea de milion de decese în rândul mamelor care se înregistrează în fiecare an. Proporția nașterilor asistate de persoane calificate a crescut ușor în anii ’90.
accesul tuturor persoanelor care au nevoie de servicii de sănătate a reproducerii până în 2015.
Utilizarea metodelor contraceptive este unul dintre indicatorii accesului la serviciile de sănătate a reproducerii. Datorită creșterii accesului la astfel de servicii, rata utilizării metodelor de contracepție este crescut în toate regiunile.
implementarea strategiilor naționale pentru dezvoltare durabilă ca răspuns la irosirea resurselor naturale și a degradării mediului ambiant până în 2015.
În ciuda angajamentelor luate în cadrul “Rio Earth Summit” din anul 1992 mai puțin de jumătate din numărul țărilor participante au adoptat strategiile de protecție a mediului, iar și mai puține le-au aplicat.
Programul cadru este implementat în 13 țări încurajând consultările între guverne și societatea civilă, ajutând la creerea unui cadru propice parteneriatelor pentru schițarea unor strategii cuprinzătoare pentru dezvoltare. Dar progresele au fost variate reflectând datele diferite de la care aceste inițiative au demarat și anumite împrejurări specifice respectivului stat.
Toate discuțiile cu donatorii au loc acum în contextul unui plan de acțiune național. În cadrul unui grup consultativ întrunit în aprilie 1998 donatorii au promis cu mai mult de 45% decât o făcuseră în 1997. Donatorii au fost de asemeni încurajați să formuleze propriile strategii care să vină în ajutorul planului de acțiune național. Banca Mondială și-a reproiectat de curând strategia de asistență acordată statului pentru a se potrivi cu planul, alegând să sprijine trei din cei patru piloni ai planului. Guvernul continuă să conducă coordonarea donatorului.
În septembrie 1996 Comitetele Interimare și de Dezvoltare (“The Interim and Development Commitiees”) a aprobat programul de acțiune propus de Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional care să asigure că țările sărace puternic îndatorate urmează un sănătos plan de redresare economică care să poată țină sub control situația datoriei acestei țări pe termen mediu.
Prinipalul mijloc pentru participarea Băncii Mondiale în cadrul Inițiativei a fost creat în anul fiscal 1997. Banca Mondială a înființat în noiembrie 1996 Fondul Trustului de Administrare al Programului HIPC (“The HIPC Trust Fund”) și ulterior ca o contribuție inițială a alocat suplimentar 500 milioane $ de la BIRD în contul acestui fond.
Banca a prezidat intrunirile multilaterale ale creditorilor pentru Inițiativa HIPC, din noiembrie 1996 și martie 1997 și a purtat discuții cu privire la implementarea inițiativei precum și statutul participării ei în cadrul acestei inițiative. La sfârșitul anul fiscal 1996 cea mai mare parte a acestor creditori obținuseră sau avansaseră cererile pentru a-și mări cota lor la participare. Banca Africană de Dezvoltare și Banca Inter-Americană de Dezvoltare, creditoare principale ale HIPC au obținut aprobările oficiale principale pentru participare. În perioada 1997 – 2003 Banca Africană de Dezvoltare va aloca aproximativ între 260 milioane $ și 330 milioane $ pentru “Trust Fund HIPC”. Un număr de donatori bilaterali au făcut deja contribuții sau și-au luat angajamentul față de Trustul Fondului HIPC al Băncii Mondiale că vor participa la acesta.
În aprilie 1997 Comisiile Executive ale Fondului Monetar Internațional și Băncii Mondiale au aprobat ajutorul pentru Uganda în cadrul Inițiativei HIPC, care a devenit prima țară care a ajuns la scopul hotărât.
Realizând că inițiativa nu a progresat suficient de mult, liderii Țărilor Grupului Celor 7 (G7) au aprobat la Summit-ul din iulie 1999 din Köln, Germania, o Inițiativă HIPC Intensificată (“Enhanced HIPC Initiative”). Inițiativa Intensificată, aprobată și de G7, a fost aprobată de Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional în septembrie 1999, ca parte integrală a noii strategii de reducere a sărăciei. Inițiativa HIPC Intensificată a schimbat condițiile pentru acceptabilitate pentru ușurarea datoriei și coordonarea ei.
Acceptabilitatea (eligibilitatea).
Pentru a putea fi acceptată, o țară trebuie să fie foarte săracă.
Sărăcia este definită împreună cu acceptarea pentru ajutor în Facilitățile pentru Reducerea Sărăciei și Creștere și Dezvoltare Economică ale Fondului Monetar Internațional (Poverty Reduction and Growth Facility) – care a fost transformat și redenumit Facilități de Ajustare Structurală Intensificată (Enhanced Structural Adjustment Facility – ESAF) – și eligibil doar pentru finanțări concesionale (concessional financing) de la Banca Mondială prin intermediul IDA.
Coordonarea ușurării. Inițiativa Intensificată HIPC întreține posibilitatea ușurării interimare a datoriei pentru țări după ce adoptă elelementele stabilite, când Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional hotărăsc acceptabilitatea țării. O reducere a serviciului a datoriei externe de plăți este prin urmare, posibilă, chiar înainte ca țara să ajungă la completarea elementelor, moment în care datoria externă este redusă.
Modul în care Banca Mondială măsoară sărăcia prin venituri.
Din anul 1990 Banca Mondială a început să facă estimări asupra cifrelor veniturilor de pe plan mondial din țările sărace. Pentru ultima estimare din octombrie 1999, pentru a obține cifre comparabile cu anii 1987, 1990, 1993, 1996 și 1997, Banca Mondială a utilizat date folosind metoda anchetei prin sondaj și informații despre prețuri (cifrele pentru 1998 fiind estimate preliminar).
Consumul. Estimările făcute asupra sărăciei sunt bazate pe date despre consum sau venit obținute prin sondaje la nivelul familiei. Datele pentru 96 de țări, dintr-un total de 265 națiuni reprezentative ale sondajelor corespund pentru 88% din oamenii care trăiesc în țări în curs de dezvoltare sunt acum disponibile. În anul 1990 datele disponibile proveneau de la 22 de țări.
Consumul este privit convențional ca un indicator al bunăstării, deoarece consumul se referă la nivelurile bunăstării pe termen lung față de venitul curent. Unde existau date disponibile numai despre veniturile, dar nu și despre consum, consumul a fost estimat prin multiplicarea tuturor veniturilor cu ajutorul cotelor consumului privat total în venitul național bazat pe datele înregistrărilor contabile naționale. Acestă procedură este neschimbată de la estmările trecute.
Prețurile. Pentru compararea nivelurilor consumului de-a lungul țărilor sunt necesare niveluri estimative ale prețului. Banca Mondială utilizează estimările din 1993 ale parității valutare pe criteriul puterii de cumpărare (purchasing power parity – PPP). Aceste estimări sunt bazate pe noile date despre prețuri oferite de Programul Internațional de Comparare (The International Comparision Program – ICP) care acum acoperă 110 țări, mai mult față de anul 1985 când cuprindea doar 64 de țări. Totodată acoperă și un set mult mai cuprinzător de bunuri.
Limitele sărăciei. Calculele din 1990 ale limitelor internaționale ale sărăciei au fost reactualizate utilizând datele despre prețuri și estimările parității valutare pe criteriul puterii de cumpărare din 1993. În 1990 limitele naționale ale sărăciei din 33 de țări au fost transformate în prețurile de paritate valutară pe criteriul puterii de cumpărare din anul 1985, iar cea mai mare parte a limitelor caracteristice sărăciei din țările cu venituri mici, pentru care datele erau disponibile, au fost selectate. În anul 1999 aceleași limite au fost convertite în prețurile parității valutare pe criteriul puterii de cumpărare din anul 1993, iar noua limită reprezintă mediana celor mai inferioare zece limite ale sărăciei. Această limită este egală cu 1,08 $ pe zi în condițiile PPP din 1993, ceea ce corespunde în text cu “1$ pe zi”. Limita obținută are aceeași putere de cumpărare cu limita de 1$ pe zi a prețurilor PPP din 1985, dar în condițiile unei comenzi crescute la bunurile interne. Limita superioară a sărăciei (referindu-se la 2$ pe zi) a fost calculată prin dublarea valorii limitei celei mai scăzute a sărăciei, ca în 1990, reflectând limitele sărăciei folosite de obicei în țările cu un venit scăzut sau mediu.
Estimările pentru anul 1998. Pentru obținerea nivelurilor consumului pentru anul 1998, unde datele statistice nu erau încă disponibile, estimarea ratelor creșterii consumului privat pe cap de locuitor din statisticile înregistrărilor contabile naționale au fost utilizate, pentru a completa datele cu privire la consum pentru sondajul care s-a făcut în anul 1997. Această metodă presupune ca distribuția consumului să nu se schimbe de la data ultimului sondaj. Ratele creșterii consumului privat pe cap de locuitor vin din calculele bazate pe modelul folosit pentru alte previziuni ale Băncii Mondiale.
Sondajele au fost disponibile în anii 1997 și 1998 doar pentru Belarus, China, India, iordania, Lituania, Nigeria, Pakistan, Panama, Rusia, Tailanda și Yemen. Deci cifrele din 1998 ar putea fi considerate experimental și tendințele trebuie interpretate cu prudență.
Limitele sărăciei specifice țării. Estimarea sărăciei prin 1$ sau 2$ pe zi este bună doar ca indicatori ai prograsului global, nu pentru a evalua progresele la nivelul țării sau să conducă politica țării sau crearea de programe. Limitele sărăciei specifice țării reflectă ce înseamnă să fi sărac în situația fiecărei țări și nu o situație artificială creată de comparația prțului internațional; acestea sunt folosite în analizele de la nivelul statului.
2.1.2. Protejarea săracilor față de șocurile macroeconomice.
Crizele macroeconomice variază în ceea ce privește caracterul, cauzele și intensitatea cu care se manifestă. În acest capitol crizele macroeconomice au fost definite ca orice perioadă caracterizată de oricare din următoarele situații:
un declin în produsul național net pe o perioadă de 12 luni de la declanșarea crizei;
o dublare a ratei lunare a inflației cu peste 40% pe an în orice punct din intervalul unei perioade de 12 luni.
Mai poate exista și o a treia situație (c) care le cuprinde pe cele două prezentate mai sus, (a )și( b).
Foarte puține țări membre OCDE, așa-numite “normale din punct de vedere economic” ar corespunde acestor criterii. Din contră, multe țări în dezvoltare au experimentat asemenea crize de-a lungul ultimelor două decenii.
Măsurile care se iau împotriva acestor crize au diferite efecte asupra diverselor grupe de oameni. Efectele nu sunt aceleași pentru fermieri și muncitori în construcții sau pentru oamenii care își țin activele în moneda locală sau pentru oamenii care își țin activele în USD. Totodată efectele nu sunt aceleași pentru femei sau bărbați, pentru săraci sau bogați sau pentru diferitele grupuri minoritare. Unii pierd mult, alții pierd puțin, iar alții câștigă. Chiar dacă săracii nu pierd proporțional mai mult decât alte grupuri, sunt posibile numeroase motive să existe o mai mare îngrijorare față de efectele asupra săracilor.
Vezi graficul numărul 06.
Când o criză macroeconomică lovește, apar numeroase canale prin care influențele acesteia sunt resimțite de gospodării. Acestea pot fi urmărite pe diferite surse ale venitului gospodăriei (salarii săptămânale sau lunare, veniturile obținute din propria afacere, randamentul activelor corporale, primirea transferurilor publice) și pe prețurile la care face față gospodăria când achiziționează bunuri și servici. Există de asemenea efecte la nivelul comunității generale, care se reflectă asupra bunăstării individuale.
Pentru a accentua ideea aceste variate efecte au fost grupate în unele surse:
a) Modificările prețurilor relative.
Șocurile (ca o depreciere a ratei de schimb sau a modificărilor prețului mărfurilor) și politicile (ca reorganizarea comerțului creșterile de preț în sectorul public și schimbările impozitului/subvențiilor) afectează prețurile relative. Aceste schimbări ale prețului modifică profitabilitatea fiecărui sector, și afectează nivelurile salariilor relative și al utilizării forței de muncă. Modificarea prețurilor bunurilor de consum au în viitor efecte asupra veniturilor reale.
b) Schimbările în cererea de muncă.
Aceasta se datorează reducerii de cerere gregată pentru bunuri și servicii. Ajustările se pot face prin metode cantitative: concedieri, reducerea orelor de lucru, creșterea șomajului și munca pe cont propriu ilicită, “la negru”; sau prin intermediul prețurilor: salarii mai mici pentru salariați și venituri mai mici care vor reduce cererea pentru produsele intreprinderilor din mediul rural sau urban. Aceste șocuri au un impact diferit asupra muncitorilor cu diferite calificări și cu diferite nivele ale siguranței locului de muncă. Muncitorii slabi calificați și femeile au o mai mare certitudine să-și piardă locurile de muncă din sectorul legal și să treacă în sectorul ilicit, unde nu există o protecție a forței de muncă, iar lucrătorii sunt mai prost plătiți.
c) Randamentul activelor corporale și câștigurile/pierderile de capital.
Schimbările ratelor dobânzilor și a prețurilor obligațiunilor, prăbușirea burselor de valori, scăderile prețurilor activelor imobiliare și inflația, toate acestea afectează veniturile oamenilor care posedă asemenea tipuri de active. În timp ce modificările în ceea ce privește randamentele relative pe termen lung a deținătorilor de obligațiuni și acțiuni – care pot redistribui venitul numai printre cei non-săraci – inflația constituie un factor major care afectează oamenii săraci. Deoarece există obstacole în a putea intra pe marea majoritate a piețelor de bunuri financiare nebănești, săracii sunt constrânși de propria nepricepere în a-și adapta portofoliul la creșterile inflației. Este caracteristic pentru ei că vor deține o mai mare parte a averii în bani lichizi în perioade de manifestare a inflației decât o fac non-săracii.
Non-săracii sunt în general mai bine pregătiți să-și protejeze standardul nivelului lor de viață în fața șocurilor infalționiste față de săraci.
d) Transferurile publice.
Reducerea cheltuielilor publice pe lângă faptul că duc la declinul forței de muncă, afectează transferurile de bani lichizi. Aceste reduceri afectează acele grupuri de persoane care se bazează pe serviciile publice, de multe ori în aeste grupuri fiind incluși oamenii săraci. Studiile au arătat că proporția săracilor care beneficiază de alocările sociale este în medie relativ mai mică.
e) Efectele mediului social.
Influențele nu sunt simțite doar la nivelul individual al famiilor ci și la nivelul întregii comunități. De asemenea legăturile rețelelor tradiționale și alte forme ale capitalului uman sunt fărămițate datorită dificultăților economice, migrației și apariției neînțelegerilor dintre diferite grupuri etnice, religioase și rasiale. A fost demonstrat în multe țări că în timpul crizelor, tensiunilor etnice și religioase capitalul social poate fi degradat. Tensiunile și dezordinea etnică și religioasă din Indonezia este un exemplu. În alt context există dovezi că sărăcia, dificultățile economice au erodat puternic familia și legăturile din comunitatea în țările fostei Uniuni Sovietice.
Ca și scăderea veniturilor și creșterea sărăciei și a șomajului, crima și alte forma ale violenței (incluzând și violența în familie) tind să devină mult mai prezente. Totodată, reducerile cheltuielilor publice pentru salubritate, colectarea gunoiului și altor servicii pot duce la o deteriorare a condițiilor de igienă și a sănătății în cartierele sărace.
Familiile reacționează la aceste șocuri în diferite moduri. Caracteristicile modului în care se face consumul se modifică ca răspuns la schimbările de preț. Schimbarea modului în care este utilizată forța de muncă conduce la disensiuni. Copiii sunt smulși din școală și trimiși să muncească, oamenii încep să muncească în sectorul “economiei subterane”. Se observă de asemenea creșterea fenomenului de migrațiune la nivel individual sau familiar.
Unele din aceste reacții au efecte asupra bunăstării doar pe termen scurt, dar altele au influență imprevizibilă mai mult pe termen lung. De exemplu efectele creșterii prețurilor și reducerea accesului la sănătatea publică și educație, pot limita drastic capacitatea săracilor de a fi asimilați în capitalul uman ceea ce va avea pe termen lung efecte (rezultate) imprevizibile asupra productivității. Reducerea necesarului nutritiv pentru copiii sub 5 ani sau abandonul școlar al copiilor poate avea efecte permanente asupra capacității lor viitoare de a învăța sau de a-și câștiga propriul lor venit. La mamele malnutrite există o mare probabilitate de a da naștere unor copii sub greutatea normală ceea ce foarte probabil va avea repercusiuni asupra sănătății micuților.
2.1.2.1. O mai bună pregătire împotriva crizelor.
Protecția populației sărace va fi mai ușor de proiectat dacă multiplele influențe ale crizelor sunt mai bine înțelese în multitudinea interacțiunilor lor și dacă mecanismele pentru protejarea persoanelor sărace sunt construite în cadrul unor strategii de dezvoltare pe termen lung.
Crizele din America Latină și experiențele din Asia de Est, precum și foamea și dezastrele naturale din Asia și din alte părți ale lumii, au oferit două lecții. În primul rând, eficiența mecanismelor rețelelor de siguranță este de cele mai multe ori inadecvată. Acoperirea lor este limitată, iar pierderea ridicată sau asistența disponibilă în timpul crizelor este departe de a satisface cererea. Pe lânga asta oamenii săraci sunt adesea neștiutori de existența programelor de asistență socială sau au o influență prea mică pentru a obține ceea ce ar fi îndreptățiți să primească. În al doilea rând este destul de dificil să creezi rețele de siguranță eficiente în timpul unei crize. Guvernele sunt adesea nepregătite, slab informate și lente în luarea acțiunilor; resursele financiare nu sunt de cele mai multe ori disponibile. Alcătuirea de infrastructuri și capacități de a conduce un program ia timp.
Fără o rețea de protecție adecvată, creată înainte ca criza să loveasă, oamenii săraci vor fi loviți disproporțional. Deci se impune creerea unor rețele de protecție într-o perioadă de timp rezonabilă. Recenta experiență necesită o reexaminare în ceea ce privește creerea unei distincții între programele de “ușurare” și între programele de dezvoltare. Înaintea crizei, rețelele de protecție eficientă pot furniza asigurarea necesară familiilor ca acestea să facă față alegerilor riscante și care să le conducă la creșterea productivității și sporirea dezvoltării. Rețelele de protecție pot contribui la garantarea că crizele nu vor opri dezvoltarea, că investițiile esențiale ale familiei în sănătate și educație – care sunt esențiale pentru bunăstarea curentă și pentru dezvoltarea viitoare – sunt menținute, iar oamenii săraci nu sunt privați de mijloacele fixe de capital. Astfel, o adevărată rețea de protecție pentru oamenii săraci ar putea fi privită ca o investiție pe termen lung.
Un imprtant obiectiv pentru o rețea de protecție este de a contribui la asigurarea săracilor împotriva riscului de a-și pierde venitul. Rețeaua de siguranță este doar un element al cuprinzătoarei strategii de reducere a sărăciei. Alte elemente se adresează creșterii rezultatelor economice și investițiilor în capital uman; avantajul comparativ al rețelelor de protecție este acela de a furniza asigurarea. Oamenii săraci se bazează de cele mai multe ori pe mecanisme de asigurare neoficiale, incluzând strategii de reducere sau de diversificare a riscului, dar acestea atrag după sine, pe termen lung, costuri mari perspectivelor de a scăpa de sărăcie. Dacă o rețea de protecție nu furnizează ajutoarele bănești acelora care au nevoie de ele atunci când criza se declanșează (fie că acestea nu ajung la persoanele vizate, fie că accesul este raționalizat) atunci nu se va oferi o asigurare adecvată pentru persoanele sărace.
Rețeaua de protecție ar putea furniza în mod nejust stimulente perverse care ar crește fenomenul de nemuncă sau alte forme de dependență față de ajutorul public pe termen lung. Dar în general rețeaua de protecție este eficientă, întrucât, banii cheltuiți ar putea fi la fel de bine utilizați în creșterea bunăstării săracilor ca și banii cheltuiți pe alte programe.
Experiența din numeroase țări ajută la identificarea combinației de programe care, satisfac aceste principii și care au fost eficace în protejarea săracilor în timpul crizelor: programe care furnizează locuri de muncă pentru aceia care sunt capabili să muncească, sau pentru transferurile de ajutoare către aceia care nu pot munci din cauza handicapurilor fizice.
Pentru a diminua riscurile scăderii venitului, elementul cheie al unei rețele de protecție publică este un program de creere de locuri de muncă. Programul va oferi locuri de muncă în cadrul unor proiecte de infrastructură publică pentru persoanele în căutarea unui loc de muncă. Ar fi ideal ca locurile de muncă să fie disponibile tot timpul, dar acestea în mod firesc se crează în timpul crizei deoarece cererea pentru astfel de locuri de muncă crește – mizându-se pe decizii administrative, mai mult decât pe alte mecanisme. Proiectele vor fi propuse de grupurile comunității locale pentru a asigura relevanță asupra respectării dreptului de proprietate. Aceste programe sunt selectate de o agenție centrală (națională). Guvernul central va furniza mijloace bănești pentru costurile salariale și nesalariale în zonele considerate sărace.
Modele bune pentru acest tip de program sunt Programul Argentinian Trabajar – pentru țările cu venituri mijlocii și Schema de Garantare a Locurilor de Muncă (Employement Guarantee Scheme) din districtul Maharashtra din India – pentru țările cu venituri mici.
O cheie a succesului unui astfel de program de creere de locuri de muncă este mărimea salariului. O mărime relativă scăzută a salariului asigură că numai aceia în nevoie fac cereri pentru un astfel de loc de muncă, și aceasta face ca mulți oameni să poată fi angajați. Salariul mic poate fi privit și ca un stimulent pentru căutarea unui nou loc de muncă conform aptitudinilor profesionale. Salariul real nu va fi mai mare decât 90% din rata salariului pentru munca necalificată din agricultură. Dacă criza cauzează o scădere temporară a mărimii reale a salariului pentru munca necalificată, atunci salariul real “workfare” va fi obligat să nu scadă la fel de mult ca salariul de pe piața forței de muncă. Totuși, dacă se preconizează o scădere pronunțată a mărimii reale a salariului, cauzată de criză, atunci salariul “workfare” va trebui să se bazeze pe o previziune pe termen lung a salariului pentru munca necalificată.
Toate aceste programe ar putea fi permanente, în relație cu problemele trecătoare ale sărăciei, localizând șocurile și elaborarea de programe pe periada de manifestare a sărăciei într-un an normal, dar care ar putea fi extinsă pe toată perioada de manifestare a crizei. Bugetul cheltuielilor pentru un asemenea set de programe poate fi mai ridicat decât cheltuielile curente ale multor țări, dar posibil mai mic decât costul creerii, după o criză, a unor operațiuni pregătite în grabă.
În Indonezia, costul înființării unui program care creează locuri de muncă – care ar fi transferat destule resurse pentru săraci pentru reluarea nivelelor consumului dinaintea crizei (1996) – a fost estimat la 3,5-5% din cheltuielile bugetare. Aceste cifre ar putea fi suficiente pentru a finanța aceste programe descrise mai sus. Pentru a fi sigur că aceste resurse sunt disponibile în cazul unei crize de proporții la nivel național, un fond trebuie înființat ca plată suplimentară pentru acumularea de resurse folosibile în momentul unor crize care se manifestă de-a lungul unui an normal.
2.2. Atitudini ale Comunității Internaționale în frunte cu Statele Unite ale Americii, în ceea ce privește acordarea ajutorului pentru dezvoltare țărilor în curs de dezvoltare.
Începând cu anul 1945 și până la începutul anilor ’90 SUA au furnizat țărilor în curs de dzvoltare cele mai importante sume în dolari sub formă de ajutor pentru dezvoltare, dar la începutul anilor ’90 Japonia devansa SUA în această privință. În anul 1995 Franța și Gemania reușesc să depășească volumul sumelor alocate de către SUA.
În anul 1995 ajutorul din partea principalelor state industrializate acordat statelor în curs de dezvoltare totaliza 59 miliarde $. În termeni reali, aceasta reprezintă un declin de 9% față de anul 1994. Pentru cele mai sărace țări ajutorul s-a redus cu 8% între anii 1990 și 1994. Ajutorul bilateral pentru Africa Sub-sahariană, unde foamea și sărăcia sunt severe a scăzut cu 670 milioane $. Din toate țările dezvoltate SUA au făcut cele mai mari reduceri. Reducerile sunt profunde și în ceea ce privește ajutorul pentru programe destinate combaterii sărăciei. În anul 1996 SUA au redus ajutorul pentru dezvoltare cu 20%. Pentru anii care vin perspectivele sunt asemănătoare. SUA au redus cu mai mult de o treime fondurile pe care trebuie să le acorde organizațiilor internaționale care acordă ajutor, cum ar fi Banca Mondială și agențiile ONU. Națiunle Unite sunt în dificultate deoarece SUA și alte națiuni nu și-au plătit cotele pe care acestea le-au promis. Unii ideologi cu orientare spre piață justifică reducerile ajutorului pentru dezvoltare prin faptul că aceste programe au efecte opuse celor dorite.
Reducerile drastice ale SUA pentru anul fiscal 1996 au lovit cel mai puternic populația săracă. Ajutorul pentru refugiați a rămas la nivelul anului fiscal 1995 iar bugetul pentru ajutor în caz de calamități, dezastre naturale a crescut. Dar alocările pentru ajutor destinat unor sectoare cu impact asupra unei dezvoltări durabile ca agricultura și protecția mediului au scăzut cu o treime.
Dar de ce s-a schimbat atitudinea SUA față de ajutoarele pentru dezvoltare?
Timp de peste 50 de ani SUA au furnizat 500 de milioane $ pentru ajutorarea țărilor în curs de dezvoltare. În ciuda acestor decenii de ajutor, “lumea a treia” trece prin grave probleme sociale, stagnare economică, criza datoriei externe și în unele regiuni printr-un declin al producției agricole și al veniturilor. Mai ales în Africa ajutorul a alimentat corupția, violența, conflictele armate și creerea a doar câteva “proiecte de vitrină” de care au beneficiat foarte puține persoane. 70% din ajutor nu a ajuns la persoanele sărace și la fel de mult din ajutorul SUA a intrat în buzunarul firmelor de consultanță cu sediul în SUA. Cea mai mare parte a acestor ajutoarel nu au fost alocate sprijinului industriei, și prin urmare ajutorul nu se mai consideră a fi îndreptățit. Totuși aceste generalizări necesită serioase nunanțări precum între piețe libere și echitate sau între bunăstare și democrație nu există legături automate. Dar de fapt agențiile de ajutorare în frune cu Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială au promovat consecvent și cu succes piețele libere în țările în curs de dezvoltare. În anii ’70 și într-o proporție mai mică în anii ‘90 agențiile care acordă ajutor și-au mai moderat entuziasmul datorită crizelor. Agențiile de ajutor nu și-au abătut niciodată efortul lor pentru promovarea și întărirea asistenței pentru disciplina fiscală, piețe libere și comerț internaționale.
Cu toate acestea criticile sunt corecte deoarece o mare parte din ajutorul SUA a mers la firmele de consultanță cu sediul pe teritoriul SUA și pentru ajutorul întreprinderilor americane. De exemplu o mare parte din bugetul Agenției Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională destinat activităților de protecție a copiilor au ajuns la firme de consultanță, cu toate că grupurile, organizațiile nonprofit au desfășurat o activitate mult mai eficientă cu efecte vizibile asupra dezvoltării, în parteneriat cu comunitățile locale.
O mare parte a ajutorului acordat de SUA nu a contribuit la îmbunătățirea situației oamenilor săraci și lipsiți de hrană. În timpul “Războiului rece” ajutorul a fost direcționat către așa-zisele “guverne prietene”, indiferent dacă aceste erau deschise economiei de piață sau democrației.
2.3. Reformarea cooperării pentru dezvoltare.
Cooperarea pentru dezvoltare se află într-un proces de reformare. De la relația dintre donator și primitor la modul în care ajutorul este oferit și programul cadrul pentru ușurarea datoriei externe a țărilor cele mai sărace, multe din vechile căi de dezvoltare a ajutorului au început să fie înlocuite cu noi forme.
Mai mult decât aceasta, este o datorie pentru Comunitatea Internațională să-și reafirme angajamentul pentru lupta împotriva sărăciei. În cadrul Summit-ului Internațional pentru Dezvoltare Socială de la Copenhaga din anul 1995 au fost stabilite căile pentru eradicarea sărăciei în lume prin acțiuni luate la nivel național și internațional. Donatorii au stabilit înjumătățirea sărăciei în perioada anilor 1990-2015 și alte țeluri (vezi tabelul “Țelurile dezvoltării internaționale”). La cea de-a 12-a aprovizionare a Asociației Internaționale de Dezvoltare (IDA) din 1998, donatorii și-au reafirmat dorința de a sprijini programele pentru reducerea sărăciei și pentru îmbunătățirea calității vieții în țările cele mai sărace membre ale IDA. La Jubileul din anul 2000 s-a stabilit ca ușurarea datoriei să ocupe locul cntral în cadrul strategiilor de cooperare pentru dezvoltare în vederea reducerii sărăciei. Donatorii lucrează la rezolvarea diferendelor în ceea ce privește modul de abordare a planurilor de reducere a sărăciei prin intermediul Comisiei de Asistență pentru Dezvoltare (“Development Assistance Committee” – DAC) din cadrul OCDE. Se preconizează ca la mijlocul anului 2001 să se ajungă la un acord asupra liniilor directoare pentru reducerea sărăciei, care să ajute agențiile donatoare să facă programe mai eficiente.
Dar în timp ce angajamentul Comunității Internaționale pentru lupta împotriva sărăciei se întărea la începutul anilor ’90, ajutorul public pentru dezvoltare se micșora (vezi capitolul 2.1.). Și aceasta în ciuda optimismului cu care au început anii ’90. Se credea că reducerea cheltuielilor cu înarmarea – datorită încheierii “Războiului rece” acestea nemaiavându-și rostul – va duce la creșterea cooperării pentru dezvoltare. Și într-adevăr, după ce a atins punctul său maxim în 1992 ajutorul public pentru dezvoltare a scăzut considerabil de-a lungul deceniului – și aceasta în ciuda creșteii economice viguroase a țărilor OCDE – refăcându-se doar într-o mică măsură în timpul crizei financiare internaționale din anul 1998. 16 din cele 21 de țări care fac parte din Comisia de Asistență pentru Dezvoltare (DAC) au alocat o mică parte din propriul PNB în scopul ajutorului pentru dezvoltare în perioada 1997-1998 față de perioada 1988-1992. Distribuția pe regiuni a acestui ajutor rămâne oarecum constantă între anii 1987 și 1998, o creștere mai însemnată înregistrându-se în Europa Centrală și de Est și Asia Centală. În perioada 1992-1993 asistența pentru dezvoltare a scăzut în toate regiunile cu excepția Americii Latine. Estimările preliminare arată că asistența pentru dezvoltare a crescut din nou în anul 1999 cu aproximativ 5%, deși se consideră că este prea devreme pentru a se ști dacă aceasta reflectă mai mult răspunsul Comunității Internaționale la criza asiatică.
Declinul a fost costisitor pentru multe țări. Cu toate că acesta a coincis unor masive influxuri de capital privat acordat țărilor în curs de dezvoltare, o foarte mică parte a acestui capital a mers spre cele mai sărace țări. Fluxurile nete de capital privat către țările cu venituri mici și mijlocii au ajuns la cifra de 268 miliarde $ în anul 1998, iar fluxurile ajutoarelor s-au redus în unele țări. Per total fluxurile private pentru țările în curs de dezvoltare au crescut de-a lungul anilor ’90 de la 43% (din totalul resurselor din anul 1990) la 88% în anul 1997, și aceasta doar înaintea crizei financiare din Asia de Est. Totuși, influxurile private de capital au fost concentrate în câteva țări, cea mai mare parte a țărilor primind puțin sau chir nimic. În anul 1997, înaintea crizei financiare, primele 15 țări în curs de dezvoltare atrăgeau 83% din fluxurile private de capital destinate țărilor în curs de dezvoltare, lăsând aproximativ 140 de țări în curs de dezvoltare – teritorii care totalizează aproximativ 1,7 miliarde de oameni – să împartă ceea ce a mai rămas. De exemplu toată Africa Sub-sahariană a primit doar 1,2% din fluxurile acordate țărilor în curs de dezvoltare în anul 1998, și tocmai acestea sunt țările care au nevoie cel mai mult de ajutor, ele fiind puternic lovite de propriul declin.
Ajutorul public pentru dezvoltare a continuat să se reducă, scăzând 14% între anii 1996 și 1997. Țările donatoare a motivat aceasta prin deficitele lor fiscale care ar constitui o parte importantă a problemei. Totuși aceste deficite s-au modificat de la 4,3% din PIB în anul 1993 la 1,3% în 1997. O explicație mai acceptabilă este că donatorii continuă să vadă dezvoltarea mai mult din punctul de vedere al orientării strategice decât al sărăciei. istoric, privind lucrurile se poate observa că fluxurile de ajutor au fost determinate mai mult de interese politice și strategice decât de țelurile reducerii sărăciei.
Probabil mult mai remarcabil este declinul sprijinului pentru partizanii tradiționali ai ajutorului public pentru dezvoltare. Preeminența intereselor geo-politice nu este nouă. Dar ceea ce este nou este scăderea sprijinului pentru cei ce militează în favoarea ajutorului public pentru dezvoltare.
Funcțiunează oare ajutorul public pentru dezvoltare? Poate funcționa mai bine? Cum poate reducerea datoriei externe să diminueze rata sărăciei? Țările în curs de dezvoltare trebuie ele însele să creeze politici care să atingă țelurile dezvoltării internaționale?
Răpunzând la aceste întrebări este de subliniat viziunea pentru creerea unui mai bun sistem al cooperării pentru dezvoltare, bazat pe o nouă concepție și pe noi politici. Această viziune cuprinde un cadru de lucru reformat pentru țările în curs de dezvoltare, la baza acestuia aflându-se reînnoirea mediului politic și instituțional și prioritatea pentru reducerea sărăciei. donatorii vor lucra în parteneriat cu statele sărace, direcțonând ajutorul și ușurarea datoriei externe de-a lungul liniilor programului cadru de reducere a sărăciei, sprijinind țările ca să poată pună aceste resurse la dispoziția oamenilor săraci.
Sprijinul pentru politici și instituții este important, dar el nu este și suficient. Modul în care decurge relația dintre donatori și primitori influențează puternic cooperarea pentru dezvoltare. Relațiile au avut tendința să alunece spre preferințele țărilor donatoare, lăsându-le țărilor primitoare o slabă capacitate de a folosi fondurile și o slabă capacitate de a creea programe proprii de dezvoltare. Aceste relații de într-ajutorare au dus la dese abateri de la respectarea dreptului proprietății din partea țărilor donatoare.
Pentru ca cooperarea pentru dezvoltare să aibă rezultate și să atace sărăcia efectiv și eficient, donatorii vor trebui:
să acorde mai multă atenție condițiilor locale, respectării drepturilor propietății în statele îndatorate;
ca oferirea ajutorului să nu abată guvernele de la îndatoririle față de proprii cetățeni defavorizați și să depășescă vechilor forme de condiționare a ajutorului.
Formele dominante ale relațiilor dintre donator și primitor au permis donatorilor să urmeze propriile lor interese. Preocuparea în reformarea cooperării internaționale pentru dezvoltare este de a potrivi diferitele perspective asupra dezvoltării fără a împovăra primitorii.
Sir Hans Singer, expert britanic în domeniul dezvoltării a propus câteva măsuri menite a face instituțiile cu implicare globală mai responsabile față de națiunile confruntate cu problema sărăciei. El sugerează ca luarea deciziilor în cadrul Băncii Mondiale să se facă ceva mai democratic asemănător cu luarea deciziilor în cadrul Organizațiilor Națiunilor Unite. Paralel cu aceasta Sir Singer recomandă o mai bună colaborare între Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială și restul sistemului Națiunilor Unite, deoarece în ultimul timp a devenit din ce în ce mai dificil să tratezi separat probleme sociale, economice, umanitare sau militare. El crede că modul de abordare holistic al Programelor de Dezvoltare al Națiunilor Unite pentru susținerea dezvoltării umane și securitatea acestora ar putea să aducă sistemul Națiunilor Unite înapoi în centrul problemelor umane, adică acolo unde acesta era când a fost creat.
Sistemul comercial internațional rămâne nefavorabil țărilor în curs de dezvoltare. Aceste țări au nevoie de mecanisme care să le asigure pătrunderea propriilor produse pe piețele țărilor dezvoltate, în special a produselor din industria alimentară și agricultură. De asemeni, barierele comerciale și subvențiile la export practicate de țările industrializate continuă să rămână prohibitive pentru țările în curs de dezvoltare.
Țările sărace au nevoie de extinderea accesului preferențial pe piețele țărilor industrializate precum și oportunități pentru exportul bunurilor manufacturate.
Egalizarea regulilor comerciale necesită ajutor financiar și tehnic suplimentar:
pentru a face față creșterii prețurilor la importurile esențiale de-a lungul procesului de liberalizare comercială;
pentru îmbunătățirea rețelelor de transport și comercializare, desfacerea de mărfuri, în vederea unei mai bune legături între piețele interne și cele internaționale;
pentru îmbunătățirea standardelor calitative ale produselor pentru a lua parte la noile oportunități ale piețelor externe.
CAPITOLUL III
Lupta Grupului Băncii Mondiale împotriva sărăciei
– pe regiuni de dezvoltare.
În anul fiscal 2000 Banca Mondială împreună cu clienții săi au făcut pași importanți pentru a pregăti calea pentru progrese solide în lupta împotriva sărăciei. Fiecare pas a implicat partenerii, unii vechi, alții noi, mulți la nivelul statului alții la nivel internațional.
Îmbunătățirea condițiilor economice și financiare s-au refăcut rapid în 1999, de la grelele încercări din ultimii doi ani. De la o estimare de 3,3%, creșterea economică mondială a depășit estimările, influențată de puternica economie a Statelor Unite și de reformele politice din țările care au adoptat sistemul economiei de piață. Comerțul internațional a redevenit puternic iar prețurile mărfurilor s-au stabilizat. Aceste elemente ar permite o mai mare capacitate de autofinanțare a țărilor în curs de dezvoltare. Preocuparea actuală este cea de a suține și de a întări această politică. “Global Development Finance 2000” sugerează că acele țări care se bazează pe un comerț mai diversificat atrag mai multe investiții străine directe, au devenit mult mai competitive și mult mai capabile să susțină creșterea.
În toate regiunile progresele sunt evidente, dar obstacolele rămân. Progresele din Africa nu pot ține pasul cu sărăcia, deoarece conflictele armate continuă iar SIDA face ravagii în rândul oamenilor apți de muncă precum și în cel al copiilor. Refacerea economică după criza care a lovit Asia de Est a fost mai rapidă decât se preconizase, iar impactul social al crizei a fost mai slab, dar amenințarea datoriei interne a înnourat tabloul general. Asia de Sud a continuat să fie în fruntea țărilor în curs de dezvoltare care au înregistrat creștere economică dar cu toatea acestea sărăcia conrinuă să se fortifice iar situațiile conflictuale abat resursele publice de la o folosire rațională. Europa de Est face față problemelor sărăciei și a inegalității care erau necunoscute cu deceniu în urmă. Inegalitatea a adus daune și economiilor naționale din America Latină și zona Caraibelor. La toate acestea se mai adaugă faptul că aceste țări au căzut victime ale dezastrelor naturale. Numărul săracilor este de asemenea în creștere în Orientul Apropiat și Africa de Nord, unde în ciuda avansului economic rata șomajului continuă să fie la cote ridicate.
Țelul internațional de a înjumătăți proporțiile populației care trăiește în sărăcie absolută până în anul 2015 poate fi realizat, dar cu dificultate, după cum se menționează în “World Development Indicators 2000”.
Raportul spune că acest țel poate fi atins dacă creșterea economică reîncepe (iar acest lucru trebuie grăbit) și dacă inegalitatea nu va crește. Progresul a fost neregulat: atîta timp cît rata sărăciei a fost scăpată de sub control în unele țări mari, în special în China, alte părți ale lumii au cunoscut o creștere a proporției oamenilor care trăiesc în sărăcie extremă. Indicatorii sociali, în general s-au îmbunătățit în ultimele trei decenii, dar progresele din unele zone au fost prea lente pentru a permite succesul țelurilor intenaționale. Și inegalitatea în cea ce privește distribuția veniturilor sunt destul de evidente. În India de exemplu majoritatea persoanelor între 15 și 19 ani care provin din procentul de 40% a familiilor din clasele sociale inferioare nu au terminat nici măcar un an de școală, pe când 20%, din cei aparținând aceleiași grupe de vârstă, din cadrul celor mai bogate familii au terminat zece ani de școală. Aceeași situație există în multe țări în curs de dezvoltare.
3.1. Africa
– scurtă prezentare –
populație: 0,6 miliarde;
ritmul de creștere a populației: 2,4%;
speranța de viață: 50 de ani;
mortalitatea infantilă la 1.000 de nașteri: 92;
rata analfabetismului în rândul tinerelor femei: 28%;
produsul național brut pe cap de locuitor în 1999: 500$.
Totalul noilor angajamente pentru anul fiscal 2000
BIRD: 97,6 milioane $
IDA: 2.061,4 milioane $
Totalul sumelor plătite în anul fiscal 2000
BIRD: 88,0 milioane $
IDA: 1.848,4 milioane $
Lucrând în strânsă legătură cu clienții și partenerii săi, Banca Mondială a crescut numărul personalului în birourile rezidente în țările din Africa. Asistența acordată Africii de către Banca Mondială are ca scop impingerea creșterii economice spre rate tot mai înalte, capabile să susțină și să garanteze reducerea sărăciei, îmbunătățirea guvernării și să ajute la eradicarea SIDA.
Un grup de țări care include Botswana, Capul Verde, Ghana și Uganda au demarat importante reforme economice, politice și instituționale. Banca sprijină aceste țări în încercările lor de reforme economice “de a doua generație”. Un alt grup mai cuprinzător alcătuit din țările care au demarat programe de reformă, dar care trebuie să obțină mai întâi rezultate bune la reformele de pe ordinea de zi, cuprinde și următoarele țări: Camerun, Guineea și Madagascar. Al treilea grup este extrem de volatil și cuprinde țări ca Angola, Republica Democrată Congo și Sierra Leone, care sunt confruntate cu conflicte de grade diferite de violență. În aceste țări pacea va solicita o mai mare cuprindere a grupurilor sociale excluse și creșterea posibilităților de exprimare a comunităților. Programele în derulare și noile proiecte sprijinite de Banca Mondială ca de exemplu Proiectul de Reintegrare și Reabilitare a Comunității din Sierra Leone (“The Sierra Leone Community Reintegration and Rehabilitation Project”) a încercat să sprijine consolidarea păcii și reducerea sărăciei. Reducerea sărăciei este un obiectiv important și al Proiectului de Dezvoltare Petrolieră Ciad-Camerun (“The Chad-Cameroun Petroleum Development and Pipeline Project”). În acest sens Consiliul Bancii Mondiale a aprobat sprijinul pentru un proiect menit a dezvolta câmpurile petroliere din sudul Ciadului și construirea unei rețele de conducte în lungime de 1.070 Km până la terminalul de încărcare a petrolului de pe coasta atlantică a Camerunului, spre a fi transportat peste ocean. Proiectul va costa cu aproximație 3,7 miliarde $. Majoritatea fondurilor sunt furnizate de sponsori privați – un consorțiu de companii petroliere – incluzând Exxon Mobil (USA), Petronas (Malaiezia) și Chevron (USA). Sprijinul Grupului Băncii Mondiale cuprinde 93 milioane USD în condițiile oferite de BIRD (53,4 milioane $ pentru Camerun și 39,5 milioane $ pentru Ciad) și 100 milioane $ de la Corporația Financiară Internațională (IFC).
Rolul Grupului Băncii Mondiale.
Finanțarea a fost doar un element al sprijinului acordat de Grupul Băncii Mondiale pentru acest proiect. Organizațiile societății civile naționale și internaționale și-au exprimat îngrijorarea în legătură cu utilizarea veniturilor petroliere, degradarea mediului ambiant, recolonizările umane, impactul proiectului asupra localnicilor. Aceste grupuri au observat că resursele naturale în exces ale regiunii avuseseră în trecut un impact negativ asupra eforturilor de reducere a sărăciei. Ca răspuns la acestea Banca Mondială lucrând îndeaproape cu guvernele și sponsorii privați, și-a dublat eforturile pentru a garanta că schița proiectului va ține cont de aceste temeri. Rezultatul a fost dezvoltarea unui program de gestionare sănătoasă a veniturilor (Sound revenue management program) având ca obiectiv utilizarea eficientă a fondurilor în domenii ca: sănătate, educație, dezvoltare rurală, infrastructură, reabilitarea mediului. Acestui program i-au fost puse la dispoziție 10% din veniturile proiectului, pentreu creșterea încrederii în astfel de acțiuni pe viitor. Banca Mondială a cerut politici de ocrotire socială și ambientală, de asemenea a avut ca rezultat asigurarea protecției mediului ambiant, a așezărilor umane, localnicilor și a moștenirii culturale. Conducta va fi îngropată iar două mari parcuri naționale au fost de curând create. Consultarea publicului în legătură cu proiectul a început în 1993. Rolul Corporației Financiare Internaționale (IFC) a fost de asemenea important în imobilizarea finanțelor pe termen lung și în furnizarea suportului tehnic pentru finanțare.
Situarea în centrul atenției a reducerii sărăciei.
Proiectul ar putea transforma economia Ciadului, una din cele mai sărace țări din lume. Aproape 6 milioane de locuitori ai Ciadului trăiesc cu mai puțin de 1$ pe zi; mortalitatea infantilă se situează la cote înalte iar accesul la servicii sociale de bază este limitat. Programul guvernului pentru folosirea noilor venituri, estimat la aproximativ 2 miliarde $ de-a lungul a 25 de ani, țintește domenii cheie în reducerea sărăciei. Alte beneficii așteptate sunt îmbunătățirea infrastructurii în Ciad, creșterea locurilor de muncă, a capacității de construire și creșterea investițiilor private în ambele țări.
Provocarea pentru Africa și pentru Banca Mondială va fi consolidarea și adâncirea politicilor care ajută la opținerea unei creșteri economice durabile și la o mai bună guvernare. Furnizarea de resurse direct oamenilor săraci va constituii una din prioritățile principale în regiune în legătură cu crizele provocate de virusul HIV. O importantă sarcină pentru țările africane va fi de asemenea găsirea capacității de a introduce, dezvolta și susține reformele. În anul fiscal 2000 Banca Mondială a continuat să sprijine Parteneriatul pentru Capacitatea de Construcție în Africa (“The Partnership for Capacity Building in Africa – PACT”), un program cadru între țări africane, Banca Mondială și alți donatori, care a fost aprobat de Consiliul Bancii Mondiale în anul fiscal 1999 și care recunoaște rolul crucial al capacității de construcție în dezvoltarea Africii.
Programul cadru de dezvoltare (The Comprehensive Development Framework – CDF).
Acest program recomandă guvernelor să aibă o viziune pe termen lung asupra dezvoltării, să angajeze societatea civilă în definirea priorităților și a țelurilor și să coordoneze asistența donatorilor. Programul CDF a permis unor țări ca Ghana și Uganda să se gândească mai aprofundat asupra unor succesiuni de politici, programe, proiecte și a ritmului reformelor. Și alte țări africane au început să aplice principiile CDF.
Dar cheia strategiei Bancii Mondiale pentru reducerea sărăciei în Africa este ușurarea datoriei externe, prin intermediul inițiativei “Heavily Indepted Poor Countries (HIPC)”, Banca Mondială lucrează în strânsă legătură cu țările africane și alți donatori la repartizarea, distribuirea datoriei oficiale a regiunii, care la sfârșitul anului 1999 se ridica la aproximativ 170 miliarde $. 32 din cele 41 de țări în curs de dezvoltare care sunt clasificate ca beneficiare a HIPC sunt din Africa.
Sub influența Inițiativei, în timpl anului fiscal 2000 șase țări din regiune (Burkina-Fasso, Mozambic, Senegal, Tanzania și Uganda) s-au calificat pentru reducerea datoriei externe, care a fost estimată la suma de circa 7,1 miliarde $. Pentru un alt grup de țări (Burkina-Fasso, Coasta de Fildeș, Mali, Mozambic și Uganda) le-a fost iertată întreaga datorie externă în cadrul HIPC, suma totală fiind estimată la aproximativ 12 miliarde $. Cota parte cu care a participat la această acțiune IDA este în valoare de 3,6 miliarde $.
Pentru a se putea califica pentru reducerea datoriei în cadrul Inițiativei, țările au trebuit să prezinte Strategia de Reducere a Sărăciei (Poverty Reduction Strategy Paper – PRSP).
Viitorul țărilor africane depinde de succesul luptei împotriva virusului HIV. Banca Mondială a dat un răspuns categoric în combaterea epidemiilor din Africa. După săvârșirea sprijinului în lupta împotriva virusului HIV în valoare de 233 milioane $ derulat între anii 1986-1999, noi programe sunt în derulare pentru ajutorarea țărilor care se confruntă cu acest flagel. Astfel o unitate specială a fost creeată să se ocupe în exclusivitate cu această problemă și care să lucreze în strânsă legătură cu Programul Națiunilo Unite pentru Combaterea SIDA (UNAIDS). Unul din seriviciile importante ale unității este să se asigure că toate proiectele finanțate de Bancă în regiune vor contribui în lupta împotriva acestui flagel, și nu doar proiectele anti-SIDA.
În septembrie 1999 Banca Mondială a lansat o strategie care încearcă să:
întărească capacitatea Băncii să vină în sprijinul noilor cerințe pe care le creează virusul HIV;
extinderea resurselor disponibile de la Comunitatea Internațională;
extinderea cunoștiințelor disponibile și dezvoltarea unor noi instrumente de prevenire.
Pentru a stimula și sprijini implementarea strategiei, Banca Mondială a înființat o echipă care să acționeze pe mai multe planuri împotriva virusului HIV (Compaign Team for Africa – ACTAfrica). Echipa va desfățura activitatea în punctele de focar și în căminele de tratare a persoanelor tratate cu virusul HIV și va furniza o varietate de servicii, ca de exemplu:
înzestrarea și sprijinirea echipelor din țările unde Banca îți desfășoară activitatea, pentru a mobiliza conducătorii țărilor africane societatea civilă și sectorul privat în acțiunile împotriva HIV;
ajutorarea pentru dezvoltarea unor noi proiecte direct legate de combaterea HIV și găsirea în cadrul programelor care sunt destinate altor probleme a acelor elemente care se pot asocia în lupta anti-SIDA;
întărirea și extinderea parteneriatului Băncii Mondiale cu UNAIDS, precum și cu alte agenții din cadrul ONU care ar putea fi, sau chiar sunt, implicate în această luptă, cu organizațiile neguvernatale (ONG-uri) și cu donatori interesați în această problemă.
3.2. Asia de Est și zona Pacificului de Est
– scurtă prezentare –
populație: 1,8 miliarde;
ritmul de creștere a populației: 1,1%;
speranța de viață: 69 de ani;
mortalitatea infantilă la 1.000 de nașteri: 35;
rata analfabetismului în rândul tinerelor femei: 5%;
produsul național brut pe cap de locuitor în 1999: 1.000$.
Totalul noilor angajamente pentru anul fiscal 2000
BIRD: 2.495,3 milioane $
IDA: 483,8 milioane $
Totalul sumelor plătite în anul fiscal 2000
BIRD: 2.940,3 milioane $
IDA: 706,1 milioane $
Asia de Est și-a revenit din puternica criză financiară suferită în 1997-1998. În timp ce impactul social datorat crizei a fost mai scăzut decât se preconizase, sărăcia a devenit mult mai pregnantă, afectând rata de frecventare a școlii și a cheltuielilor pentru sănătatea preventivă. Fără îndoială creerea de noi locuri de muncă au crescut speranța muncitorilor și a familiilor lor – ale căror venituri nu s-au restabilit încă – că reînceperea creșterii economice va opri în cele din urmă declinul veniturilor.
Strategia Băncii Mondiale în acordarea asistenții în Asia de Est a fost radical schimbată având în vedere consecințele crizei.
Noile operațiuni de împrumut în Asia de Est și în zona Pacificului sunt în număr de 29 în anul fiscal 2000 și se ridică la suma de 3 miliarde $, ceea ce reprezintă o scădere față de nivelul împrumuturilor din anul fiscal 1999. Cererea de fonduri a fost mai scăzută datorită crizei recente, dar se poate spune că performanțele economice în regiune s-au îmbunătățit. Un număr de proiecte de asistență tehnică au sprijinit reformele la nivelul intreprinderilor și a sectorului bancar.
În Filipine Programul de dezvoltare rurală Mindanao (un program destinat creșterii veniturilor populației rurale și asigurarea securității surselor de hrană) încredințează guvernelor locale un mai mare rol în schițarea proiectelor menite să îmbunătățească viața comunităților rurale sărace. Proiectul accentuează capacitatea de implicare a comunității locale, ceea ce reprezintă un nou mod de a aborda dezvoltarea rurală în Filipine.
3.3. Asia de Sud
– scurtă prezentare –
populație: 1,3 miliarde;
ritmul de creștere a populației: 1,9%;
speranța de viață: 62 de ani;
mortalitatea infantilă la 1.000 de nașteri: 75;
rata analfabetismului în rândul tinerelor femei: 42%;
produsul național brut pe cap de locuitor în 1999: 440$.
Totalul noilor angajamente pentru anul fiscal 2000
BIRD: 934,3 milioane $
IDA: 1.178,1 milioane $
Totalul sumelor plătite în anul fiscal 2000
BIRD: 846,8 milioane $
IDA: 1.604,6 milioane $
Asia de Sud a fost pentru cel de-al doilea an consecutiv regiunea în dezvoltare cu cea mai rapidă creștere economică în anul 1999. Produsul național brut a crescut în medie cu 5,4% mai mult decât în anul precedent. India continuă să fie liderul țărilor din regiune cu o creștere de 6% în 1999, dând un imbold extinderii angajamentelor pentru lărgirea șirului reformalor la nivel național și la nivelul unor state cheie, precum și creșterii încrederii în mediul de afaceri. Bangladejul a cunoscut o creștere sănătoasă de 5,2% în anul 1999, mai mult față de anul precedent în care se înregistrase o creștere de 5,1%. Această creștere a fost mai mare decât se preconizase, o recoltă abundentă de orez și programe macroeconomice înțelepte au ajutat să compenseze efectul inundațiilor din 1996, al piețelor externe firave și al scăderii prețurilor la mărfuri. Creșterea lentă din Pakistan de 3,1% a ilustrat performanțele slabe datorate nesiguranței politice dar și a situației nefavorabile a piețelor externe. O altă țară afectată a fost Sri Lanka.
Sărăcia din Asia de Sud continuă să fie o profundă provocare pentru misiunea Băncii Mondiale. Regiunea este căminul a 40% din populația săracă a lumii, unde aproape jumătate de miliard de oameni trăiește cu mai puțin de 1$ pe zi. Indicatorii cheie ilustreză proporția problemei: sudul Asiei înregistrează cea mai mare rată a analfabetismului (59% din femei sunt incapabile să scrie și să citească), aici se înregistrează o treime din morțile maternale din întreaga lume, iar malnutriția afectează mai mult de jumătate din numărul copiilor sub 5 ani din regiune. Imposibilitatea de a avea acces la îngrijire medicală, amenințările majore la sănătatea publică cum ar fi de exemplu SIDA și malnutriția (vezi graficul numărul 07), rata scăzută a înscrierilor în școli, degradarea mediului înconjurător, infrastructura inadecvată și excluderea socială sunt câteva din obstacolele care vor afecta în viitor creșterea economică și reducerea sărăciei.
Grupul Băncii Mondiale a ajutat India să demareze și să intensifice reacția la HIV prin ajutorul acordat de IDA pentru primul Proiect Național de Control al SIDA (84 milioane $, 1992-1999) și pentru al doilea Proiect Național de Control al SIDA (191 milioane $, 1999-2005).
În strategia de reducere a sărăciei în Asia de Sud Banca Mondială folosește trei poziții dominante. Mai întâi recunoaște necesitatea politicilor economice sănatoase. În al doilea rând recunoaște că distribuția echitabilă a profiturilor solocită dezvoltarea instituțiilor care vor sprijini o bună guvernare și politici care să conducă la micșorarea sărăciei și pentru îmbunătățirea capitalului uman în special în rândul grupurilor vulnerabile, cum ar fi femeile. Și în al treilea rând aplicarea principiilor CDF.
Acest mod de abordare are implicații nu doar pentru rolul Băncii în fiecare țară din Asia de Sud ci și asupra modului în care funcționează relațiile cu aceste țări. Cu toate că programele și proiectele continuă să ocupe un loc important, locul central îl ocupă capacitatea de reconstrucție și priceperea de a făuri programe care să îmbrace nevoile reale ale țărilor.
În anul fiscal 2000 Banca Mondială a transferat către Birourile sale din țările rezidente capacitatea de a putea lua decizii singure în ceea ce privește dezvoltarea propriilor zone de răspundere.
Creerea de politici și programe de către țări și implicarea oamenilor săraci în eforturile de dezvoltare au devenit punctul central al ajutorului oferit de către Banca Mondială în anul fiscal 2000. O problemă prioritară în India a fost clădirea unui parteneriat puternic reformator la nivelulu statelor. Astfel Andhra Pradesh și Uttar Pradesh, cele mai mare state indiene și unele dintre cele mai sărace (în care 40% din populație trăiește sub limita sărăciei), au întâmpinat cu entuziasm reformele. În Pakistan Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional au continuat să se angajeze într-un dialog politic la nivel înalt pentru noi programe de guvernare în domeniul macroeconomic și structural care să accentueze necesitatea sprijinului pentru politicile la nivelul național și local (provincial). În Bangladej programul de Asistență Strategică acordat Statului (Country Assistance Strategy – CAS) se desfășoară la nivelul întregii societăți, incluzând comunitățile rurale, populația urbană săracă, organizațiile neguvernamentale (ONG-urile), comunitățile de afaceri, ministere și oameni politici.
În urma consultărilor dintre Banca Mondială și alți parteneri s-a stabilit ca programul de guvernământ care cuprinde strategia de reducere a sărăcieie să fie prezentat la Forumul asupra Dezvoltării de la Paris din aprilie 2000.
În ceea ce privește Nepalul Programul de Asistență Strategică acordat Statului (CAS) își concentrează atenția asupra îmbunătățirii ajutorului efectiv. Trecerea în revistă a Programului de Cheltuieli Publice în anul fiscal 2000 a ajutat guvernul să utilizeze resursele llimitate cu maximum de eficiență, acest lucru datorându-se descentralizării și îmbunătățirii monitorizării cheltuielilor publice. Prin proiectul de Îmbunătățire a Infrastructurii Rurale (Rural Infrastructure Project) 5 milioane $ sunt folosiți de autoritățile locale pentru proiectarea și îmbunătățirea drumurilor de la sate și a utilităților publice. Un alt nou proiect a fost creat pentru reabilitarea și întreținerea drumurilor. Fondurile pentru acest proiect sunt adminstrate de guvern și sectorul privat. Fonduri similare au fost acordate Pakistanului pentru a ajuta la creșterea implicării sectorului privat în infrastructură.
O strategie sănătoasă de reducere a sărăciei implică o participare activă a instituțiilor publice și private, nu doar o îmbunătățire a acesului la servicii, piețe și oportunități economice, dar și posibilitatea de exprimare a oamenilor săraci care participă la procesele de dezvoltare. Proiectele de Diminuare a Sărăciei în Districtele Indiene în Andhra Pradesh și Rajasthan sunt exemole de ajutor acordate de Banca Mondială pentru reclădirea de instituții.
Subproiecte la scară mică la nivelul comunităților rurale au fost finanțate în încercarea de a mobiliza grupurile de oameni săraci, pentru a-i ajuta să-și exprime necesitățile dar și propriile scheme în reducerea sărăciei.
În Bangladesh comunitățile locale sunt ajutate de ONG-uri în scopul îndeplinirii de noi proiecte privind nutriția. Este primul dintr-o serie de proiecte sprijinite de Programul “10 ani de Nutriție” al Națiunilor Unite, care și-a propus să elimine malnutriția în toate țările până în 2010. Primele programe privind alimentația s-au străduit să ajungă la rezultate cât mai bune, realizându-se o scădere de la 13% la 2% a numărului copiilor sub 2 ani malnutriți.
Fondul de Micșorare a Sărăciei în Pakistan (The Pakistan Poverty Alleviation Found Project), un proiect aprobat de către Banca Mondială la sfârșitul anului 1999 are ca scop ajutorarea indivizilor săraci și a comunităților sărace (în special a femeilor) prin furnizarea de microcredite, suport logistic și infrastructură comunitară. Fondul are deja aprobate 10 milioane $ care provin de la 5 organizații partenere, ceea ce reflectă contactul strâns dintre ONG-urile rurale și cele urbane din Pakistan.
În Sri Lanka un proiect destinat creerii unei rețele de irigații își propune pe lângă reînceperea producției agricole și reclădirea comunităților dezbinate de conflictul etnic. Pentru acest proiect ONG-urile vor pregăti sătenii să joace un rol decisiv în planificarea și implemetarea de activități de dezvoltare. Conducerea acestui proiect va fi încredințată autorităților regionale și centrale, coordonându-se cu alte programe de reabilitare deja existente. Pentru depășirea tuturor dificultăților la acest efort al Băncii Mondiale iau parte și Înaltul Comisariat pentru Refugiați din cadrul Națiunilor Unite și Crucea Roșie.
3.4. Europa Centrală și de Est și Asia Centrală
– scurtă prezentare –
populație: 0,5 miliarde;
ritmul de creștere a populației: 0,2%;
speranța de viață: 69 de ani;
mortalitatea infantilă la 1.000 de nașteri: 22;
rata analfabetismului în rândul tinerelor femei: 2%;
produsul național brut pe cap de locuitor în 1999: 2.150$.
Totalul noilor angajamente pentru anul fiscal 2000
BIRD: 2.733,1 milioane $
IDA: 309,1 milioane $
Totalul sumelor plătite în anul fiscal 2000
BIRD: 3.188,1 milioane $
IDA: 469,8 milioane $
Cu un deceniu în urmă țările din această regiune au decis să facă trecerea de la un sistem centralizat la o economie de piață. În momentul de față țările din Europa Centrală au făcut pași importanți în tranziția către economia de piață și fac prograse în încercarea de a deveni membre ale Uniunii Europene. Țările din sud-estul Europei se confruntă cu dificultăți în urma conflictelor armate, dar prin Pactul de stabilitate au făcut o importantă cotitură spre integrarea lor în Structurile Europene.
Performanța economică în anul 1999 a variat de la o țară la alta. Creșterea agregată (agregate grouth) în centrul și sud-estul Europei a fost într-o oarecare măsură firavă, în orice caz nu numai ca rezultat al deteriorării politicilor economice ci și a conjuncturii mediului extern mai puțin favorabil, reflectat în parte de criza financiară care a lovit Federația Rusă în anul 1998 și deteriorarea condițiilor de pe piețele internaționale de capital. Altă cauză care a condus la acest rezultat a fost costurile ridicate datorate amânării reformelor.
Pe lângă toate aceste cauze menționate mai sus consider că o anumită vină față de situația actuală a țărilor foste comuniste o poartă și Uniunea Europeană, care s-a văzut incapabilă să facă față acestor probleme din toate punctele de vedere: politic, economic, doctrinar. Calea aleasă de Uniunea Europeană de a ajuta țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est, poate aduce rezultate favorabile pe cale integrării în Uniunea Europeană și în Structurile Euroatlantice doar țărilor care au făcut pași rapizi pe calea reformelor politice și economice. Acest lucru se vede bine astăzi la zece ani de la evenimentele care au marcat sfârșitul anului 1989. Țările care se apropie cel mai mult de o dezvoltare durabilă sunt Cehia, Polonia, Ungaria și Slovenia. Dar nu numai aceste țări au făcut progrese pe cale reformelor. Cuvinte de laudă se pot spune și despre țările baltice, Slovacia, România și Bulgaria, numai că ele nu au avut cfurajul să demareze reformele necesare, datorate în parte și costurilor sociale ridicate și implicațiilor acestora. La toate acestea se poate adăuga faptul că în cazul țărilor menționate în al doilea grup nu a existat o solidaritate a societății civile.
Experții Băncii Mondiale într-un studiu privind sărăcia în România, au pornit de la estimarea unui coș alimentar mediu pe baza consumurilor efective ale celor mai sărace familii (primele 30% din gospodării orsonate ascendent) după cheltuielile de consum pe persoană. Selectarea gospodăriilor din cele 30 procente inferioare este motivată de necesitatea luării în considerare a comportamentului populației sărace care cumpără, în general, produse alimentare mai ieftine. Astfel spus, se crează posibilitatea găsirii unei combinații de alimente care minimizează costul cerințelor calorice. Coșul alimentar astfel stabilit, cuprinde cantitățile zilnice medii de produse alimentare consumate de o persoană, precum și expresia calorică a acestui consum. Fiecare element al coșului este după aceea corelat cu un coeficient ce reprezintă raportul dintre aportul caloric minim necesar și cel obținut pe baza coeficientului coșului de produse alimentare. Experții Băncii Mondiale au luat în considerare valoarea de 2.425 de calorii pe zi reprezentând aportul caloric minim necesar unei persoane. Coșul de produse alimentare ajustat este evaluat pe baza valorilor unitare ale produselor consumate în gospodăriile de referință. Valoarea medie obținută reprezintă pragul alimentar de sărăcie (ZF). Această valoare este interpretată ca suma minimă necesară lunar unei persoane pentru asigurarea unui consum de 2.425 de calorii pe zi.
Minimul necesar pentru asigurarea subzistenței conține în afara cheltuielilor alimentare și o parte din cheltuielile alimentare absolut necesare satisfacerii nevoilor de consum ale membrilor familiilor respective. În studiul Băncii Mondiale se utilizează două modalități de determinare a cheltuielilor nealimentare care intră în pragul de sărăcie. Acestea conduc la identificarea unei valori inferioare și a uneia superioare acestui prag.
Pentru determinarea pragului inferior de sărăcie se au în vedere gospodăriile ale căror cheltuieli totale ce revin în medie pe o persoană sunt egale cu pragul alimentar de sărăcie (ZF).
Pe subeșantionul astfel selectat, se estimează ponderea medie a cheltuielilor alimentare în totalul cheltuielilor folosind o funcție regresie de tipul:
Si = α + β log (Xi/ZF) + εi
(1.1.)
unde:
Si – reprezintă ponderea cheltuielilor alimentare în cheltuielile alimentare ale gospodăriei i;
Xi – cheltuielile totale ale gospodăriei i;
ZF – pragul alimentar de sărăcie;
α, β – parametrii ce urmează a fi estimați.
Valoarea lui α estimează proporția medie a cheltuielilor alimentare pentru acele gospodării care își pot permite să cheltuiască într-o lună pentru fiecare membru o sumă egașă cu pragul alimentar al sărăciei, adică al acelora pentru care Xi = ZF.
Pragul inferior al sărăciei (ZL) este dat de relația:
ZL = ZF (2 – α)
(1.2.)
adică este obținut prin adăugare la pragul alimentar a sumei alocate de gospodăriile din acest subeșantion pentru bunuri nealimentare și servicii.
Pragul superior de sărăcie (ZU) se determină adăugând la pragul alimentar de sărăcie cheltuielile nealimentare efectuate de gospodăriile ale căror cheltuieli alimentare pe membru de fammilie sunt egale cu pragul alimentar de sărăcie.
Valoarea acestui prag se determină relației:
ZU = ZF / S*
(1.3.)
unde:
ZU – reprezintă pragul superior de sărăcie;
ZF – pragul alimentar al sărăciei;
S* – ponderea cheltuielilor alimentare în cheltuielile totale efectuate de gospodăriile care alocă pentru alimente o sumă egală cu ZF.
Ponderea cheltuielilor alimentare (S*) în cheltuielile totale efectuate de gospodăriile care alocă pentru alimente o sumă egală cu ZF se determină pe baza unei funcții de regresie de tipul:
Si = α + β log (1 / S*)
(1.4.)
Aproximând log (S*) cu S*-1 se obține o primă estimare pentru S*:
S0* = (α + β) / (1 + β)
(1.5.)
Raportând apoi pragul alimentar de sărăcie la proporția alimentară se obține pragul superior de sărăcie, valoare ce reprezintă cheltuielile medii lunare necesare unei persoane care alocă pentru hrană suma aferentă satisfacerii cerințelor alimentare de bază
În țările CSI creșterea agregată în anul 1999 a ajuns la aproximativ 2,5%. Rezultatele, ca mărime, reflectă revenirea rapidă a Federației Ruse, ajutată de devalorizarea bruscă a rublei și de creșterea prețului la petrol. Revenirea economică a Ucrainei va depinde de asemenea de politicile noii administrații.
Banca Mondială a răspuns rapid problemelor cauzate de devastatorul cutremur care a lovit partea de vest a Turciei din august 1999, cauzând moartea a peste 17.000 de oameni și distrugerea a numeroase clădiri, pagube estimate la 3,3% din PNB. Astfel la cinci săptămâni de la acest devastator cutremur, Consiliul Băncii Mondiale a aprobat realocarea tranșelor de împrumut, care să ajute la finanțarea nevoilor urgente în ceea ce privește sănătatea, educația, reconstrucția infrastructurii și a altor servicii. Alte două împrumuturi au fost aprobate în noiembrie 1999 ridicând sprijinul total pentru reconstrucție la peste un miliard de dolari. Guvernul și Banca Mondială au lucrat alături de alți donatori cheie în pregătirea proiectelor care să sprijine refacerea după dezastru. Două agenții noi au fost create: Agenția Turcă de Reabilitare de Urgență (Emergency Management Agency of Turkey), menită să răspundă rapid nevoilor organizatorice ale națiunii și Fondul Comun Turc de Asigurare Împotriva Catastrofelor Naturale (The Turkish Catastrophic Insurance Pool) – un nou program de asigurare obligatorie, destinat rpopietarilor de locuințe. Aceste două programe vor fi un stimulent pentru practici de construire sănătoasă și transferul riscului catastrofelor către piețele de reasigurare. Corporația Financiară Internațională – IFC – a pus la dispoziție de asemenea o linie de credit pentru ajutorul intreprinderilor mici și mijlocii care se găsesc în zone cu potențial seismic ridicat din Turcia.
Sărăcia și inegalitatea sunt astăzi recunoscute ca probleme majore cu care se confruntă Europa Centrală și de Est și Asia Centrală, dar acestea nu au început odată cu procesele de tranziție la economia de piață. Ca răspuns la aceste probleme Banca Mondială și-a intensificat acțiunile în centrul cărora se află sărăcia, prin împrumuturi pentru bunuri publice și servicii sociale de bază. Interimatul Strategiei de Reducere a Sărăciei (Poverty Reduction Strategy Paper) este în pregătire pentru toate țările din regiune unde există Agenția Internațională de Dezvoltare, iar cel pentru Albania a fost propus Consiliului în iunie 1999. În Armenia fondul de investiții sociale finanțează proiectele cerute de Comunitate pentru îmbunătățirea infrastructurii sociale și economice de bază, oportunități de angajare pe termen scurt a forței de muncă. În Federația Rusă o operațiune menită să susțină industria extractivă de cărbune dispune de 200 milioane dolari în anul fiscal 2000, folosiți pentrua atenua impactul asupra muncitorilor și a familiilor acestora în urma disponibilizărilor. În Tadjikistan oamenii săraci de la țară vor beneficia de Proiectul de Sănătate Primară (The Tadjikistan Primary Health Care Project), program menit să îmbunătățească serviciile de sănătate elementară. În Caucaz și Asia Centrală ajutorul Băncii Mondiale țintește să crească productivitatea agricolă ceea ce va duce la creșterea veniturilor segmentelor cele mai sărace ale populației.
În Republica Kirkiză agricultura contribuie cu mai mult de jumătate la formarea PIB-ului și atrage jumătate din forța de muncă a țării. Două treimi din populația țării se găsește în zona rurală, unde de altfel se află concentrată și sărăcia cea mai mare. Dezvoltarea agriculturii se bucură de prioritate în strategia economică națională. Pentru a sprijini folosirea rațională a pământului Agenția Internaționaală de Dezvoltare (IDA), lucrează cu guvernul pentru capacitatea logistică și cea instrucțională. Două noi credite au fost aprobate în anul fiscal 2000:
Proiectul de Înregistrare a Pământului și a Proprietății Imobiliare (The Land and Real Estate Registration Project) necesar procesului dinaintea reformelor de privatizare a pământului, a sprijinit producătorii agricoli începând cu anul 1996 să obțină titlurile de proprietate asupra terenurilor și facilități pentru creerea unei piețe a terenurilor. Proiectul se adresează nevoilor rurale dar va sprijini și dezvoltarea piețelor imobiliare din zonele urbane.
Proiectul pentru irigarea fermelor este destinat creerii unui sistem de irigații prin înființarea Asociațiilor Consumatorilor de Apă (Water User Associations – WUAs) și reabilitarea sistemelor de distribuție a apei pentru fermele private.
Rolul Agenției de Dezvoltare Internațională (IDA).
Experiența IDA în legătură cu reformele funciare în CSI și alte țări, a constituit un real avantaj în acordarea sprijinului pentru dezvoltarea zonelor rurale, reforma sectorului bancar și fiscal ce vor conduce în viitor la creșterea producției agricole.
3.5. America Latină și Zona Caraibelor
– scurtă prezentare –
populație: 0,5 miliarde;
ritmul de creștere a populației: 1,6%;
speranța de viață: 70 de ani;
mortalitatea infantilă la 1.000 de nașteri: 31;
rata analfabetismului în rândul tinerelor femei: 6%;
produsul național brut pe cap de locuitor în 1999: 3.840$.
Totalul noilor angajamente pentru anul fiscal 2000
BIRD: 3.898,1 milioane $
IDA: 165,3 milioane $
Totalul sumelor plătite în anul fiscal 2000
BIRD: 5.756,9 milioane $
IDA: 316,3 milioane $
Alunecarea pe o pantă lină a economiilor din America Latină și Zona Caraibelor (ALC) începută în 1998 a continua să se accentueze în anul 1999. Factorii care au contribuit la această situație au fost: conjunctura externă nefavorabilă concretizată prin înrăutățirea condițiilor comerciale și reducerea accesului pe piețele de capital; dezastrele naturale – cutremurul din Columbia și devastatoarele inundații din Venezuela. Deficitul balanței de plăți a dus la reducerea importurilor, investițiile directe străine ISD în 1999 a fost de 89 miliarde $ iar țările care au atras cea mai mare parte a acestora au fost Brazilia și Mexic. Trei națiuni mici Costa Rica, Republica Dominicană și Trinidad Tobago au fost liderii creșterii economice. Desigur și națiunile mari s-au prezentat bine. Politicile rapide adoptate de Brazilia în legătură cu criza valutară au stopat scurgerile speculative de capital și au făcut posibilă refacerea rapidă a economiei. Politica fiscală de austeritate din Mexic și un regim de schimb valutar flexibil (ajutat de expansiunea economiei Statelor Unite) au liniștit creditorii externi, creșterea preconizată fiind de 3,5%. Creșterea din Peru s-a apropiat de asemeni de 4%, datorită moblității ratei de schimb (exchange rate movements) care a ajutat economia să se adapteze șocurilor și să se refacă după problemele cauzate de El Niño. Argentina a fost afectată de scăderea prețurilor la mărfuri, de șocul comercial cauzat de criza valutară din Brazilia și de reducerea accesului pe piața internațională de capital privat. În Columbia, Ecuador, Venezuela dificultățile politice interne și sistemele financiare firave au intensificat declinul, ceea ce a îndemnat autoritățile să crească ratele dobânzii pentru a evita devalorizarea monezii naționale, și pentru a face față șocurilor externe.
Creșterea economică în regiune se așteaptă să fie în medie de 3-4% în 2000 în țări ca Chile, Mexic și Peru. Argentina poate obține o creștere similară dacă condițiile de acces pe piețele internaționale de capital îi vor fi mai favorabile. Totuși, chiar cu această creștere, adâncirea inegalității în ceea ce privește distribușia bogăției persistă în multe țări din America Latină. 177 de milioane de oameni din regiune trăiesc în sărăcie, ceea ce reprezintă 35% din populație. Acest nivel înalt al sărăciei se datorează în general șocurilor macroeconomice care au avut ca efect creșterea ratei șomajului și reducerii programelor sociale pentru oamenii săraci.
În anul fiscal 2000 Banca Mondială ca reacție la șocurile financiare externe și la dezastrele naturale cu care s-a confruntat regiunea, a pus în aplicare programe menite să ajute oamenii să facă față sărăciei datorate pierderii bruște a locurilor de muncă și în multe cazuri și a caselor. Părând că economia își revine mai repede decât se preconizase din criza din perioada ‘97-’98, regiunea a avut mai puțin nevoie de mari transferuri de capital. Acest lucru a făcut necesară reglarea tranșelor anuale de împrumut comparabil cu cele din anul 1999. Totuși, Banca Mondială a continuat eforturile de a îmbunătăți accesul țărilor pe piețele de capital. Pentru prima dată când a folosit acest instrument Banca Mondială a emis o poliță de 250 milioane $ bazată pe o garanție BIRD pentru a susține o emisiune de obligațiuni de stat emise de Argentina prin care a atras 1,5 miliarde $ de piața americană de obligațiuni în octombrie 1999.
Asistența Băncii Mondiale în America de Sud în anul fiscal 2000 se concretizează pe trei domenii:
primul domeniu a fost reforma sistemului financiar și de guvernare, clădirea unei stabilități macroeconomice pentru atragerea și menținerea încrederii investitorilor;
al doilea domeniu de activitate îl constituie investițiile în sănătate I educație care să conducă la îmbunătățirea calității vieții și să furnizeze cunoștiințe necesare generațiilor următoare să facă față concurenței din economia globală;
al treilea domeniu este ocupat de ajutorul Băncii Mondiale acordat țărilor care au trecut prin crize economice și calamități naturale.
Bolivia și Republica Dominicană au fost printre primele țări care au abordat Programul Cadru de Dezvoltare (The Comprehensive Development Framework) care accentueză parteneriatul dintre societatea civilă și deciziile politicienilor pe care aceștia trebuie să le ia în domeniile macroeconomic, financiar, social, structural, mediul ambiant, care să conducă la o dezvoltare durabilă.
Reducerea datoriei externe, continuă să reprezinte o parte importantă în sprijinul acordat de Banca Mondială pentru reducerea sărăciei în America Latină și Zona Caraibelor (ALC). Grupul de Dialog Național din Bolivia s-a întrunit în luna mai 2000 pentru a concepe Strategia de Reducere a Sărăciei care va furniza cadrul prin care Bolivia se va putea califica pentru iertarea completă a datoriei valutare de 2,1 miliarde $ în valoare nominală prin intermediul Inițiativei HIPC. Guiana, Honduras și Nicaragua se preconizează că se vor califica pentru reducerea datoriei în cadrul Inițiativei HIPC în anul 2000.
Investițiile în oameni.
Investițiile în servicii de sănătate, educație, distribuția apei și salubritate ocupă un loc important în activitatea Băncii Mondiale în America Latină și Zona Caraibelor (ALC). Acestea include fonduri pentru investiții sociale și alte mecanisme care finanțează mai mult de 5.000 de inițiative ale comunităților locale, ceea ce reprezintă aproximativ 1/5 din portofoliul Băncii Mondiale în regiune.
Finanțarea proiectelor de dezvoltare implementate de comunitățile locale nu va veni doar în ajutorul oamenilor săraci ci va crea posibilitatea de a reacționa rapid pentru rezolvarea problemelor la nivel local.
Sprijinul pentru educație în anul fiscal 2000 ainclus un credit pentru Nicaragua care să acopere restaurarea școlilor și îmbunătățirea învățământului preșcolar și primar. Banca Mondială sprijină de asemeni țările din America Latină devastate de Uraganul Mitch în noiembrie 1998.
Sprijinul Băncii Mondiale pentru sănătate a cuprins împrumuturi substanțiale. Astfel: 52 milioane $ pentru întărirea supravegherii sănătății publice în Argentina; 20 milioane $ acordate Ecuadorului pentru sprijinul programelor de sănătate primară și pentru programe de nutriție în timpul crizei economice prin care a trecut această țară. Operațiunile care au în centru populația săracă au inclus un credit în valoare de 80 milioane $ pentru extinderea serviciilor de sănătate care să protejeze în special mamele și copiii și un credit de aceeași valoare care va ajuta la extinderea rețelei de apă și csnslizare a comunităților sărace din Columbia.
A crescut gradul de conștientizare potrivit căruia excluderea socială a indigenilor și a afro-latino-americanilor suminează perspectivele acestora de dezvoltare și împiedică țările din regiune să capitalizeze potențialul lor. Banca sprijină eforturile de mobilizare a experienței comunității, a cunoștiințelor și a cooperării pentru a dezvolta miniproiecte în agricultură și artizanat. Acesta este scopul Proiectului de Dezvoltare a Comunităților Indienilor Ecuadorieni și Afro-ecuadorieni. Proiecte similare sunt așteptate în Peru și Columbia.
3.6. Orientul Mijlociu și Africa de Nord
– scurtă prezentare –
populație: 0,3 miliarde;
ritmul de creștere a populației: 1,9%;
speranța de viață: 68 de ani;
mortalitatea infantilă la 1.000 de nașteri: 45;
rata analfabetismului în rândul tinerelor femei: 25%;
produsul național brut pe cap de locuitor în 1999: 2.060$.
Totalul noilor angajamente pentru anul fiscal 2000
BIRD: 760,2 milioane $
IDA: 159,3 milioane $
Totalul sumelor plătite în anul fiscal 2000
BIRD: 512,2 milioane $
IDA: 231,5 milioane $
Liberalizarea comerțului și îmbunătățirea măsurilor de reglementare a reformei au ajutat la creșterea performanțelor în majoritatea economiilor din Orientul Aproiat și Africii de Nord. În comparație cu o creștere medie de 2,1% în anii ’80 creșterea medie anuală a PNB-ului a fost mai mare de 3% în anii ’90.
În a doua jumătate a anului 1999 echilibrul fiscal și al contului curent din regiune s-a îmbunătățit, datorită în special creșterii prețurilor la petrol. Creșterea PIB-ului a fost de 2,2%, cu diferențe considerabile de la o țară la alta. Pentru majoritatea țărilor exportatoare de petrol schimbarea bruscă a condițiilor comerciale, manifestată prin creșterea prețului petrolului, a fost echivalentă cu o creștere de 5% a PIB-ului, dar prudența fiscală și volumul scăzut de petrol exportat a oprit creșterea la 1,5%. Țările exportatoare de petrol cu o populație mai mare (Algeria, Iran) au obținut o ușoară creștere de 2,7%, cu toate că seceta a diminuat veniturile agricole din Iran și a alimentat presiunile inflaționiste. Economiile mai diversificate (Iordania, Maroc, Siria) au avut de asemenea de suferit din cauza secetei, dar au reușit să obțină o creștere de aproximativ 3%. O creștere mai semnificativă a fost în Egipt și Tunisia (5-7%), datorită refacerii piețelor tradiționale și creșterii turismului.
În ciuda acestor îmbunătățiri, probleme importante rămân nerezolvate. Creșterea mai rapidă a PIB-ului a dus la reducerea șomajului și furnizarea de slujbe pentru aproximativ un milion de tineri anual. Sectorul public rămâne preponderent, cu toate că în țări precum Iordania, Maroc și Tunisia s-au întreprins reforme semnificative pentru reducerea acestuia și creșterii eficienței în administrația publică. Integrarea în economia globală situează această regiune în spatele altor economii în dezvoltare din Asia de Est sau America Latină. Pe deasupra fragilitatea mediului ambiant face ca dezvoltarea economică să nu fie constantă, iar sărăcia absolută să fie în creștere în unele țări, afectând în special grupurile vulnerabile economic.
Sprijinul Băncii Mondiale se concentrează pe trei domenii:
ca bază generală pentru o creștere economică durabilă este reducerea șomajului pentru reducerea decalajelor rural-urban și îmbunătățirea administrării resurselor naturale;
sprijinul pentru reforma sectorului public prin îmbunătățirea administrării bugetului, eficientizarea pregătirii serviciului public, transparența operațiunilor pe piața financiară și a climatului pentru investiții în sectorul privat, în special în infrastructură;
reducerea costurilor sociale ale tranziției: ajutor pentru strategii de protecție socială și de dezvoltare a comunității în beneficiul acelora care sunt săraci și vulnerabili economic.
Rata șomajului în zonă depășește 5%. Șomerii provin în primul rând din cadrul tinerilor cu studii din mediul urban. Pentru îmbunătățirea situației în zonă sunt necesare intensificarea politicilor de reformă economică, accelerarea acumulării capitalului uman, micșorarea decalajelor existente între zonele urbane și cele rurale în ceea ce privește accesul la locul de muncă, servicii și bunuri.
Creșterea durabilă ca bază generală este o temă importantă în srtategia tuturor țărilor, incluzând Programul de Asistență Strategică acordat Statului (CAS) pentru Tunisia, CDF pentru Maroc și Gaza și Programul de Dezvoltare Revăzut sub Interimatul Strategiei de Reducere a Sărăciei (Comprehensive Development Revue/Interim Poverty Reduction Strategy Paper) fiind pregătit pentru Yemen. Strategia Programului de Asistență Strategică acordat Statului (CAS) pentru Tunisia de exemplu, a inclus sprijin pentru reformele economice destinate sporirii competitivității, oportunități pentru crearea de locuri de muncă și întărirea instituțiilor locale, în timp ce Banca Mondială va continua sprijinul pentru dezvoltarea resurselor umane, administraera resurselor naturale și management rural.
Unul din bunurile cele mai abundente în regiune îl reprezintă capitalul uman, “cheia” care poate conduce la creștere economică. Banca sprijină de mult timp reformele în educație concentrându-se cu precădere pe nevoia de îmbunătățire a calității învățământului.
O dezvoltare durabilă implică de asemenea o participare tot mai activă a actorilor economici cu o poziție dominantă pentru rezolvarea problemelor societății. În timp ce rata sărăciei în Orientul Mijlociu și Africa de Nord este mai scăzută decât în alte părți ale lumii, numărul oamenilor săraci este în creștere în unele țări din regiune, iar numărul celor care trăiesc doar deasupra limitei sărăciei este și mai mare. Banca este activă în a sprijini guvernele în efortul lor de a ajuta ca grupurile vulnerabile și dezavantajate să poată beneficia de creșterea economică și să devină mult mai active în procesele de dezvoltare.
Fonduri sociale și agenții de dezvoltare socială sprijină la selectarea acelor activități comunitare puternic înzestrate tehnic pentru programe de dezvoltare în Algeria, Egipt, Iordania, Gaza și în Yemen.
Fondul Social de Dezvoltare (Social Fund for Development) sprijinit de Agenția Internațională de Dezvoltare, susține 785 de subproiecte care acoperă un domeniu larg de activități, selectate și cofinanțate alături de comunitățile locale. Fondul vine în întâmpinarea nevoilor școlilor primare, clinicilor de sănătate și furnizării de apă și salubritate. Pe lângă acest fond s-au extins microfinanțările la aproape 40.000 de persoane care au luat credite și au creat mii de locuri de muncă permanente.
Bibliografie
01. World Development Report 2000/2001: Attacking povery
– Oxford University Press, New York, 2000 –
02. The World Bank Annual Report 1990
03. The World Bank Annual Report 1997
04. The World Bank Annual Report 2000
05. Voices of the Poor
Can Anyone Hear Us?
Deepa Nadayan, Raj Patel, Kai Sclifft, Anne Rademadur, Sarah Koch
– Oxford University Press, New York, 2000 –
06. Voices of the Poor
Crying Out for Change
Deepa Nadayan, Robert Chambers, Meesa Shah, Patti Petesch
– Oxford University Press, New York, 2000 –
07. Human Development Report 2000
Published for The United Nations Development Programs (UNDP)
– Oxford University Press, New York, 2000 –
08. Protecting the Poor from Macroeconomic Shocks:
An Agenda for Action in a Crisis and Beyond.
Francisco Ferreira, Giovanna Prennushi, Martin Ravallion
– World Bank, Washington, D.C. –
09. Hunger 1997
Seventh Annual Report on the State of World Hunger
What Governments Can Do
– Bread for the World Institute, USA –
10. Finance & Development:
How We Can Help the Poor
– Published by The International Monetary Fund, December 2000 –
11. Finance & Development:
Latin America and the Caribbean,
Reform and Recovery
– Published by The International Monetary Fund, March 2000 –
12. Metode și tehnici de evaluare a sărăciei
Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare
Proiectul de prevenire și combatere a sărăciei
– București, iulie 1998 –
13. Strategia națională de prevenire și combatere a sărăciei
– Recomandări și Soluții Alternative
– România, 1998 –
=== Graficele, Tabelele ¡i Rezumatul ===
ANEXE
– GRAFICE –
Graficul numărul 01.
Sursa “Luxembourg Income Study”
Graficul numărul 02.
Sursa: Joachim Von Braun et al., “Urban Food Insecurity and Malnutrition in Developing Countries: Trends Politics and Research Implications” (Washington IFPRI – 1993)
Graficul numărul 03.
Graficul numărul 04.
Graficul numărul 05.
Graficul numărul 06.
Graficul numărul 07.
ANEXE
– TABELE –
Împrumuturile acordate în Africa
de către Banca Mondială, pe sectoare, în anii fiscali 1992 – 2000.
(milioane de USD)
Împrumuturile acordate în Asia de Est și Zona Pacificului de Est
de cătreBanca Mondială, pe sectoare, în anii fiscali 1992 – 2000.
(milioane de USD)
Împrumuturile acordate în Asia de Sud de către Banca Mondială,
pe sectoare, în anii fiscali 1992 – 2000.
(milioane de USD)
Împrumuturile acordate în Europa Centrală și deEst și în Asia Centrală de către Banca Mondială, pe sectoare, în anii fiscali 1992 – 2000.
(milioane de USD)
Împrumuturile acordate în America Latină și Zona Caraibelor
de căte Banca Mondială, pe sectoare, în anii fiscali 1992 – 2000.
(milioane de USD)
Împrumuturile acordate în Orientul Apropiat și Africa deNord
de către Banca Mondială, pe sectoare, în anii fiscali 1992 – 2000.
(milioane de USD)
Rezumat
Ca o sfidare a tuturor progreselor care s-au făcut în secolul XX în toate domeniile, deci și în ceea ce privește condițiile de viață ale oamenilor, sărăcia – în multitudinea formelor pe care le îmbracă și le implică – rămâne o problemă a cărei rezolvare va confrunta omenirea în secolul XXI.
Am început această lucrare de la definirea termenului de “sărăcie” și a altor termeni strânși legați de aceasta abordând două puncte de vedere.
Primul aparține cercetătorilo și sociologilor din Uniunea Europeană. În acest sens am citat definițiile Oficiului Statistic al Comunității Europene (EUROSTAT), Centrul pentru studiul veniturilor și costurilor (CERC) din Franța, sociologilor Robert Castel, Jean Labbens și Peter Townsend.
Al doilea punct de vedere aparține experților Băncii Mondiale, care în urma realizării unui studiu în 60 de țări, intervievând persoanele sărace, au reușit să surprindă cele mai elocvente trăsături ale sărăciei. rezultatele studiului au stat la baza a trei publicații al căror coordonator a fost Deepa Narayan. Acest studiu a arătat că există o trăsătură frapantă de-a lungul țărilor. Cu toate că natura sărăciei este diferită de-a lungul zonelor geografice, lipsa hranei, a adăposturilor și a hainelor este menționată de toate persoanele intervievate. În Kenia un om spunea: “Nu mă întreba ce este sărăcia deoarece m-ai întâlnit în afara casei mele. Privește casa și numără mulțimea găurilor din perete. Privește la uneltele și la hainele pe care le port. Privește la orice lucru și scrie ceea ce vezi. Ceea ce vezi este sărăcia.”
Se impunea și o stabilire a criteriilor după care indivizii pot fi considerați săraci, deoarece amploarea și profilul sărăciei, adică numărul și structura populației apreciate ca fiind în stare de sărăcie, diferă mult în funcție de abordarea aleasă. Astfel, toate definițiile sărăciei se circumscriu următoarelor concepte: sărăcia absolută, sărăcia relativă, sărăcia subiectivă.
O altă dimensiune a sărăciei este foamea. Acest fenomen este răspândit în toată lumea dar în proporții net superioare în țările în curs de dezvoltare. Cei mai vulnerabili în față acestui flagel sunt copiii. În timp ce în țările dezvoltate nu mai mult de 5% din copiii sub 5 ani sunt subnutriți, în țările sărace mai mult de 50% din numărul copiilor se află în această situație.
Una din cauzele sărăciei și a lipsei de hrană, considerate de unii drept cauza majoră, în țările în curs de dezvoltare, este datoria externă.
În toată lumea o persoană din 5 trăiește cu mai puțin de 1$ pe zi și una din 7 suferă de foame cronică. Numărul săracilor este cel mai mare în Sudul Asiei, dar proporția cea mai mare a persoanelor sărace este în Africa Sub-sahariană. Cu toate că până la mijlocul anilor ’90 s-au obținut unele progrese în diminuarea sărăciei, în multe zone, datorită creșterii necontrolate a populației (în special în regiuni foarte sărace), aceasta a condus la o creștere a numărului săracilor.
Evoluția proceselor care au urmat sfîrșitului anului 1989 a făcut ca în țările din Europa Centrală și de Est și din fosta Uniune Sovietică, sărăcia să se tripleze, iar inegalitatea socială să creeze probleme multor persoane.
Cu fenomenul sărăciei se confruntă și țările dezvoltate, dar binențeles în proporții mult mai mici. Este interesant de remarcat că în SUA, care sunt liderul statelor dezvoltate, se înregistrează procentul cel mai mare al copiilor săraci în comparație cu alte state dezvoltate. Tot în SUA, în anul 1996, rata sărăciei era de 9% în rândul albilor nehispanici și de 31% în rândul afro-americanilor și al persoanelor de origine hispanică.
Reducerea sărăciei ocupă locul central în activitatea pe care Banca Mondială o desfășoară în țările în curs de dezvoltare.
Lupta împotriva sărăciei necesită eleborarea unor programe complexe, care să combată toate formele de manifestare a acesteia în toate dimensiunile sale.
Banca Mondială sprijină toate acele activități care au ca rezultat dezvoltarea durabilă, singura capabilă să dea lovitura de grație acestui flagel. Strategia de reducere a sărăciei are ca bază creșterea economică, dezvoltarea capitalului uman și asigurarea unor fonduri de rezervă. Pentru a se asigura de eficacitatea acestor strategii, Banca Mondială susține programele viabile de guvernare și reforma sectorului public. Abordarea frontală, fără menajamente, a slăbiciunilor structurale și instituționale este esențială pentru o reducere reală a sărăciei. totodată Banca Mondială încearcă să creeze o legătură între ajutorul public pentru dezvoltare și elaborarea de către state a strategiilor pentru reducerea sărăciei.
Reducerea datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare reprezintă încă o modalitate prin care Banca Mondială luptă împotriva sărăciei. împreună cu Fondul Monetar Internațional a inițiat programe pentru reducerea sărăciei în țările cu venituri mici. Strategia de Reducere a Sărăciei “Poverty Reduction Strategy Papers – PRSP” a devenit baza pentru ușurarea datoriei în cadrul Inițiativei Țărilor Sărace Puternic Îndatorate (“Heavily Indebted Poverty Country – HIPC”).
În urma experienței acumulate în țările în curs de dezvoltare Banca Mondială a elaborat instrumente pentru combaterea sărăciei. Deoarece în ultimii 20 de ani țările în curs de dezvoltare s-au confruntat cu grave crize macroeconomice, protejarea săracilor față de șocirile macroeconomice intră în preocupările Băncii Mondiale, prin creerea unor rețele de protecție – fiind știut că este mult mai ușor să previi dar mult mai dificil să creezi astfel de rețele în timpul unei crize.
Timp de aproximativ de 50 de ani SUA au fost campionul în ceea ce privește acordareea ajutorului public pentru dezvoltare. Din păcate rezultatele nu au fost pe măsura așteptărilor. De aceea SUA a făcut mari reduceri în această privință, dar nu a fost singurul stat dezvoltat care a făcut acest lucru, mai mult sau mai puțin, în acest sens reacționând și alte state dezvoltate. Se impunea asfel, o reformare a cooperării pentru dezvoltare.
În ultimul capitol al lucrării am prezentat activitatea Grupului Băncii Mondiale în lupta împotriva sărăciei pe cele 6 regiuni de dezvoltare: Africa; Asia de Est și Zona Pacificului de Est; Asia de Sud; Europa Centrală și de Est și Asia Centrală; America Latină și Zona Caraibelor; Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Ca o completare la Capitolul III am aus și un număr de 6 tabele (vezi Anexe) care cunțin împrumuturile pe sectoare de activitate pe care le-a acordat Banca Mondială în cele șase regiuni în perioada 1992 – 2000.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .lupta Impotriva Saraciei Principala Activitate a Grupului Bancii Mondiale (ID: 133382)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.