Lupta Antifrauda

Introducere

Lucrarea de față își propune să prezinte principalele aspecte teoretice și practice în legătură cu una din provocările majore cu care se confruntă atât Uniunea Europeană cât și statele membre și anume fraudarea bugetului Uniunii, a fondurilor europene. Astfel la nivelul Uniunii, s-a impus examinarea și controlarea anumitor dezechilibre în procesul de execuție a bugetului Uniunii, cât și adoptarea aumitor măsuri ce au drept scop prevenirea și asigurarea urmăririi în justiție a unor cazuri ce pun în pericol siguranța bugetului.

Începutul lucrării este consacrat bazelor teoretice ale necesității creării unei instituții de protejare a intereselor financiare ale Uniunii Europene, astfel prin articolul 325 din Tratatul privind funcționarea Uniunii, Comisia Europeană și statele membre sunt răspunzătoare de prevenirea, detectarea și combaterea fraudelor și a altor activități ilegale ce privesc interesele financiare ale Uniunii.

De asemenea, odată cu alocarea fondurilor proprii, se conturează mediul propice apariției fenomenului de corupție. Astfel încât, în ceea ce privește politica agricolă, am adus-o în discuție foarte succint, fiind printre primele politici comune adoptate de Uniunea Europeană, dând astfel prilejul, prin programele de finanțare deținute și anume Fondul European agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european de garantare Agricolă, apariției fraudelor ce prejudiciază atât fondurile menționate cât și bugetul Uniunii.

Capitolul 1 Problema antifraudă în finanțarea politicilor europene

Cadrul instituțional comunitar

Ideea unității europene nu este un lucru nou, o creație contemporană, aceasta a existat de secole însă eforturile de promovare a acestei idei au început odată cu sfârșitul Primului Război Mondial, întărită și pusă în practică abia după al Doilea Război Mondial.

Odată cu încheierea Primului Război Mondial, am asistat la apariția ideii de federație europeană, exprimată de contele Coudenhove-Kalergi, în cartea sa „Pan-Europe”, publicată în 1923, acesta punând accent pe cooperarea la scară largă pe baza renunțării la suveranitate.

Uniunea Europeană a luat naștere pe ruinele celui de al Doilea Război Mondial prin trecerea de la stadiul de proiecte la transpunerea în practică a ideii de Uniune Europeană. Pe fondul urmărilor celui de-al Doilea Război mondial trebuia avut în vedere atât refacerea economiei aflate în impas cât și prevenirea declanșării unei alte conflagrații mondiale, astfel încât ideea de unificare europeană apare ca fiind una concretă odată cu discursul din 19 septembrie 1946, de la Universitatea din Zurich, ținut de Winston Churchill, prim-ministru al Marii Britanii: „Noi trebuie să creăm ceva de genul Statelor Unite ale Europei. Dacă la început nu toate statele Europei vor să intre în Uniune, trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura și uni acele state care o doresc și o vor. […] În realizarea acestei sarcini urgente, Franța și Germania trebuie să preia conducerea. Marea Britanie, Commonwealth-ul britanic al națiunilor, puternica Americă și, eu sper, Rusia Sovietică […] ar putea fi prietenii și susținătorii noii Europe și cei ce se pronunță pentru dreptul ei la viață și la strălucire”.

Pentru prima dată s-a dorit găsirea unei soluții reale în realizarea unei entități europene, astfel încât Jean Monnet, șeful Organizației Naționale a Planificării din Franța, Robert Schuman, ministrul francez de externe, și Konrad Adenauer, cancelarul vest-german, au elaborat un plan prin care se dorea ca producția de cărbune și oțel a Franței și a Germaniei să fie administrate de o singură autoritate comună.

Astfel s-au pus bazele pentru crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, instituită prin Tratatul de la Paris semnat la 18 aprilie 1951 între Belgia, Republica Federală Germania, Italia, Olanda, Luxemburg, Franța, pe o perioadă de 50 de ani, avem așadar un prim pas în realizarea unei Europe Unite: „Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o construcție de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete- creând întâi o solidaritate de fapt”.

Următorul pas spre o Europă unită era crearea unor instituții comune ce permiteau stabilirea atât a unei uniunii economice generale cât și a unei uniuni a energiei nucleare, cele șase state membre ale CECO, angajându-se la punerea în aplicare a acestor obiective politice ambițioase precum semnarea Tratatului de la Roma, la data de 25 mai 1957, prin care s-au pus bazele Comunității Economice Europene și ale Comunității Europene a Energiei Atomice.

Comunitatea Europeană formată din cele șase state semnatare ale tratatelor, a cunoscut un continuu proces de extindere și dezvoltare, astfel încât la 1 ianuarie 1993, asistăm la crearea unei Piețe unice, prevăzută în Actul Unic European semnat în februarie 1986 și intrat în vigoare la 1 iulie 1987.

O schimbare de anvergură istorică importantă, în evoluția Comunității, l-a constituit Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 și ratificat la 1 noiembrie 1993, ce a făcut posibilă constituirea Uniunii Europene ce avea ca principal scop crearea unei Uniuni Economice și Monetare. Crearea Uniunii Economice și Monetare, constituia un element ideal al procesului de integrare, astfel încât, se dorea realizarea creșterii economice, și totodată adoptarea unei singure monede unice. În rândul cetățenilor din Uniunea Europeană, această condiție, a dat prilejul unor poziții contra, dat fiind faptul că moneda națională era înlocuită de cea unică europeană. Tratatul de la Maastricht a introdus noi forme de cooperare în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună și al Justiției și Afacerilor Interne.

Odată cu apariția reacțiilor neagative la adresa anumitor prevederi ale Tratatului de la Maastricht, s-a ajuns la concluzia necesității revizuirii tratatului, astfel încât la 2 octombrie 1997 s-a semnat Tratatul de la Amsterdam, ratificat la 1 mai 1999, ce a fixat patru mari obiective, și anume: „plasarea preocupărilor privind ocuparea și drepturile cetățenilor în inima Uniunii, suprimarea obstacolelor din calea liberei circulații și întărirea securității, crearea unui mesaj care să-i permită Europei să-și facă mai bine auzită vocea în lume și creșterea eficacității arhitecturii instituționale a Uniunii în vederea viitoarelor lărgiri”.

De asemenea Tratatul de la Nisa intrat în vigoare în februarie 2003, avea ca scop acela de a revizui structura instituțională a Comunităților Europene, extinderea sprijinului comunitar în noi sectoare de activitate, înființarea Eurojust. Dat fiind faptul că acest tratat nu a fost considerat suficient de dinamic încât să contribuie la extinderea Uniunii Europene, asistăm la decizia elaborării unui nou tratat și anume Tratatul de Reformă, adoptat la 19 octombrie 2007, noul tratat fiind semnat, la Lisabona, la data de 13 decembrie 2007 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Tratatul de la Lisabona vine cu modificări în ceea ce privește structura pe piloni și anume renunțarea la această formă, și de asemenea cu anumite instrumente adecvate ce vor face față provocărilor precum schimbările climatice, securitatea energetică și criminalitatea organizată.

Odată puse bazele Uniunii Europene, aceasta își continuă evoluția cât și extinderea pe plan european. Astfel de la fondarea în 1952 a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului statele membre acceptă să renunțe la o parte din suveranitate și în același timp să înmâneze o parte din puterile lor de suveranitate unor instituții create cu ajutorul acestor tratate fondatoare, în așa fel încât să se mențină o oarecare stare de echilibru atât din punct de vedere economic cât și a unei cooperări comune durabile între statele membre.

Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană sunt cele mai importante instituții decizionale, acestea elaborând politici la nivel european și adoptă acte aplicabile pe teritoriul Uniunii Europene. Curtea Europeană de Conturi este însărcinată cu verificarea activității financiare, și nu în ultimul rând Curtea de Justiție ce vizează aplicarea normelor Uniunii Europene.

Odată cu formarea comunităților europene și totodată a unei extinderi semnificative prin aderarea statelor la Uniunea Europeană, aceasta se confruntă din ce în ce mai mult cu anumite probleme legate de protejarea intereselor financiare și economice ale comunităților precum și lupta împotriva fraudei și a criminalității organizate.

Necesitatea combaterii fraudei și protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene (Fraudă în politicile europene)

În ceea ce privește Uniunea Europeană, odată cu evoluția mecanismelor instituționale și a cooperării dintre state, s-a pus problema protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene. Prin Tratatul de la Lisabona, instrumentele de protejare a intereselor financiare ale Uniunii au fost consolidate, statele membre cât și Uniunea Europeană fiind constrânse să combată orice formă de activitate ilegală ce ar putea prejudicia interesele financiare ale Uniunii Europene.

Așadar la nivelul Uniunii, se impune examinarea și corectarea anumitor dezechilibre în procesul de execuție a bugetului Uniunii, cât și adoptarea anumitor măsuri ce au ca și scop prevenirea și asigurarea urmăririi în justiție a unor cazuri ce pun în pericol siguranța bugetului.

Odată cu semnarea Tratatului de la Roma în anul 1957, este specificat în preambulul acestuia prioritatea pentru „a consolida unitatea economiilor lor și de a asigura dezvoltarea lor armonioasă prin reducerea diferențelor existente între diverse regiuni și a decalajelor cu care se confruntă regiunile mai puțin favorizate”.

Dat fiind faptul că Uniunea Europeană își propune să combată frauda ce afectează cheltuielile și veniturile comunitare, în data de 26 iulie 1995 Consiliul, a elaborat Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, prin care se dorea aplicarea unor sancțiuni penale efective, proporționale și disuasive în fiecare țară a Uniunii Europene.

Cel de-al doilea Protocol, privind, Convenția pentru Protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, a fost adoptat în 1997, acesta făcând referire la persoanele juridice, ce avea ca scop, confiscarea bunurilor ce proveneau din fapte de corupție, spălarea banilor, de asemenea convenția făcea referire la cooperarea dintre Statele Membre și Comisia cu scopul de a proteja interesele financiare ale Comunităților Europene.

Comisia Europeană a decis, în anul 1994, înființarea unui Comitet Consultativ pentru Coordonarea Luptei Antifraudă – COCOLAF, ce avea ca și misiune consilierea Comisiei în ceea ce privește „prevenirea și urmărirea penală a fraudei și a tuturor celorlalte activități ilegale care afectează în mod negativ interesele financiare ale Uniunii Europene precum și cu privire la orice chestiune referitoare la cooperarea între Statele Membre sau între Statele Membre și Comisie în ceea ce privește protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene, în scopul de a organiza o cooperare mai strânsă și eficientă între autoritățile competente în domeniul combaterii fraudei” .

De asemenea, având în vedere Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în special articolul 325, observăm că atât Comisiei Europene cât și statelor membre, li se cere să prevină, să detecteze și să combată fraudele și alte activități ilegale ce privesc interesele financiare ale Uniunii. Astfel încât, instituția cu caracterul cel mai pronunțat supranațional al Uniunii Europene, Comisia Europeană, a reprezentat motorul cel mai deosebit atât în vederea extinderii și integrării europene, cât și în combaterea fraudei și a protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene, aceasta fiind implicată ca și organ executiv comunitar în cadrul sistemului de decizie al Uniunii Europene la toate nivelele și în toate domeniile.

Comisia execută bugetul Uniunii Europene în conformitate cu principiile bunei gestiuni financiare prevăzute în articolul 317 a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, 20% din cheltuielile bugetare fiind gestionate direct de către serviciile Comisiei, astfel încât, prevenirea fraudei reprezintă o atribuție pentru toate serviciile din cadrul Comisiei.

Odată cu alocarea fondurilor proprii, inevitabil își face apariția fenomenul corupției, idee ce nu era întâlnită la începuturile construcției comunitare, astfel se crează premisele adoptării regulilor comune privind protecția intereselor financiare, deoarece combaterea corupției și a crimei organizate a fost considerată o chestiune secundară pentru democrațiile avansate. Au existat astfel trei etape împotriva corupției, începând de la sfârșitul anilor 1990, atunci când au apărut anumite strategii anticorupție cât și unele organisme specializate pentru a acționa eficient în vedera combaterii corupției.

Astfel în data de 28 aprilie 1999, Comisia Europeană, a elaborat Decizia 1999/352/CE, CECO, EURATOM, ce stabilea înființarea Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF), ca o entitate independentă în cadrul Comisiei Europene.

Construirea unui teren de acțiune echitabil în cadrul politicii agricole și a politicii de dezvoltare regională

Abordările Uniunii Europene în ceea ce privește domeniul agriculturii cât și cel al dezvoltării regionale, înfățișează tipurile de forțe ce impulsionează procesul integrării europene, ce are ca scop asigurarea unei stabilități politice considerabile, crearea unor noi oportunități și a unor baze de acțiune uniforme, importanța acordată înlăturării obstacolelor din calea schimburilor comerciale cât și asigurarea mecanismelor necesare protejării intereselor financiare a Uniunii Europene.

În ceea ce privește politica agricolă, aceasta a fost rezultatul pactului politic ce a avut loc între două dintre statele fondatoare. Debutul acestei politici a fost atât dorința investiției în economiile rurale care ar fi rămas în urmă fără o intervenție imediată, cât și a unei egalități clar definite între fermierii din întreaga Uniune, ce au fost impulsionați să nu se lase conduși de cererea de pe piață.

Întrucât exista dorința Uniunii Europene, ca regiunile sărace să țină pasul cu vecinele lor mai bogate, a făcut posibilă întemeierea politicii de dezvoltare regională, bazată pe un sistem grandios al bunăstării, ce avea în vedere redistribuirea bunăstării ca modalitate de a stimula egalitatea șanselor.

Altfel spus, intențiile Uniunii Europene au fost de a asigura un cadru stabil pentru statele membre, cât și crearea mecanismelor necesare în vederea protejării și dezvoltării armonioase a politicilor.

Cristalizarea politicii agricole

Încă de la începutul construcției europene, agricultura a reprezentat primul domeniu pentru care s-a prevăzut aplicarea unor politici comune, astfel încât elementele de bază ale politicii agricole comune, cum ar fi luarea măsurilor necesare pentru creșterea competitivității și eficienței fermelor familiale, corelarea reglării pieței cu măsuri care să ducă la formarea unor structuri agricole mai eficiente, au fost stabilite în cadrul Conferinței de la Stresa, din iunie 1958, ale cărei elemente de bază se referă la crearea pieței agricole comune, întrucât agricultura este o parte integrantă a economiei naționale, urmând ca în anul 1960 statele membre fondatoare să adopte mecanismele politicii agricole comune.

Datorită apariției unor efecte nedorite precum supraproducția și totodată creșterea exagerată a costurilor privitoare la Politica Agricolă Comună, s-a ajuns la realizarea mai multor reforme.

În anul 1962 s-a elaborat primul pachet de măsuri legislative agricole, ce presupunea crearea unor organizații provizorii în ceea ce privește cerealele, carnea de porc, pasăre, legume și fructe, ca urmare a creării acestor organizații la 1 iulie 1968 a fost inițiat tranzitul liber al produselor agricole. În 1968 a avut loc și prima tentativă de reformă a politicii agricole comune, atunci când Comisia a publicat Memorandumul cu referire la politica agricolă comună, și anume Planul Mansholt II. Se dorea punerea în practică a unei agriculturi de top în următorii 10 ani, măsurile vizau dinamizarea structurilor unităților agricole, îmbunătățirea formării profesionale a agricultorilor. Însă aceasta a avut rezultate modeste comparativ cu ambițiile inițiale, care făceau referire la o exploatare modernă și la o reducere a populației active din agricultură la jumătate în următorii zece ani. Cu toate acestea, datorită aceastei reforme, Europa și-a putut asigura surse proprii de aprovizionare, de asemenea a favorizat creșterea veniturilor agricultorilor.

Pentru a elabora conceptul de politică agricolă, profesorul Maria Vincze consideră că acesta „reprezintă ansamblul măsurilor juridice, de execuție și administrare, care, în mod direct sau indirect, influențează condițiile de realizare și valorificare a producției agricole, cu scopul îmbunătățirii producției și a nivelului de trai al producătorilor agricoli”.

În 1983, se produce o reformă totală a politicii agricole comune, propusă de către Comisie, prin această reformă se dorea crearea unei agriculturi în conformitate cu cerințele de protecție a mediului.

Următoarea reformă a fost propusă în anul 1992 de către Ray Mac Sharry și avea ca scop alocarea decuplată de producție a subvențiilor, reducerea prețurilor administrative, reducerea cheltuielilor bugetare cât și reglarea ofertei de produse prin mecanisme de piață. O altă reformă a fost Agenda 2000 prin care s-a dorit elaborarea și punerea în practică a unei politici de dezvoltare rurală, globală și coerentă.

În anul 2003 asistăm la o reformă a politicii agricole comune, bazată pe ajutoare decuplate. Această nouă reformă schimba conturul politicii agricole, prin introducerea unor obiective precum, decuplarea ajutoarelor, ecocondiționalitatea, compatibilitatea cu anumite reguli ale Organizației Mondiale a Comerțului, și existența unei discipline financiare.

Ultima reformă cea din iunie 2013 își propune transformarea ajutoarelor decuplate într-un sistem multifuncțional de sprijin, consolidarea instrumentelor OCP unică, de asemenea, aceasta urmărește o abordare mai integrată, cu obiective mai clare care să fie axate pe regiuni pentru dezvoltarea rurală.

Politica Agricolă Comună se bazează pe următoarele principii și anume, preferința comunitară, ce face referire la posibilitatea schimburilor comerciale de produse agricole cu terțe țări favorabile pentru producătorii interni, solidaritatea financiară, unde țările membre au o responsabilitate cu privire la finanțarea măsurilor de intervenție în vederea reglementării pieței interne cu scopul de a dezvolta structurile agricole și unicitatea pieței, făcând referire la libera circulație a produselor agricole între statele membre, stabilirea unor reguli competiționale și de asemenea reglementarea comună a prețurilor.

La crearea sa în 1962, Politica Agricolă Comună, se baza pe Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA) , însă doi ani mai târziu în 1964, acesta a fost împărțit în două secțiuni și anume, secțiunea ce face referire la Orientare și anume Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) pentru măsurile privind dezvoltarea infrastructurii rurale, „susținerea tinerilor fermieri, sprijinirea acțiunilor din zonele defavorizate”, și cea care face referire la Garantare, respectiv Fondul european de garantare agricolă (FEGA) pentru plățile directe către fermieri și pentru măsuri de piață.

La 1 august 2002 a fost creat programul SAPARD (Special pre-Accesssion Programme for Agriculture and Rural Development), menit să sprijine pregătirile de aderare a țărilor Europei Centrale și de Est, respectiv pregătirea participării la politica agricolă comună și la Piața Unică.

Principalele obiective urmărite de Special pre-Accesssion Programme for Agriculture and Rural Development era acela de a contribui la aplicarea acquis-ului comunitar, cât și dezvoltarea și îmbunătățirea infrastructurii rurale.

Cristalizarea politicii de dezvoltare regională

Politica de dezvoltare regională este una dintre politicile cele mai complexe ale Uniunii Europene. Aceasta reprezintă ”ansamblul de măsuri pe care autoritățile guvernamentale centrale le iau în favoarea dezvoltării socio-economice a regiunilor defavorizate”.

Obiectivul politicii de dezvoltare regională stipulat de către Tratatul de la Roma în 1957, îl reprezintă ”reducerea disparităților existente între nivelele de dezvoltare ale diferitelor regiuni și a rămânerii în urmă a regiunilor mai puțin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale”. În anul 1960 a fost înființat cel mai important instrument al politicii sale comunitare și anume Fondul Social European ce era centrat pe sprijinirea pregătirii profesionale, reintegrarea șomerilor pe piața muncii cât și îmbunătățirea modului în care funcționează piața muncii în diferite țări. Totodată un moment important l-a reprezentat și înființarea Fondului European pentru Orientare și Garantare Agricolă, în anul 1962.

În anul 1975, a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională, în scopul reducerii dezechilibrelor regionale, redistribuind bugetul comunitar în diverse investiții productive, ajutând la dezvoltarea regiunilor sărace ale comunității. În 1986, Actul Unic European, pune bazele politicii de coeziune pentru a contrabalansa constrângerile vizibile ale Pieței Unice, în statele mai puțin dezvoltate din sudul Europei.

De asemenea, un moment important îl reprezintă crearea Fondului de Coeziune, în anul 1993, ce implică consolidarea coeziunii economice și sociale prin facilitarea aderării la piața unică europeană și posibilitatea participării la Uniunea Economică și Monetară a statelor mai puțin prospere din sudul Europei, astfel, politica de dezvoltare regională a urmat pașii ce au condus spre o solidaritate financiară.

În 1997 Tratatul de la Amsterdam confirmă importanța coeziunii, astfel încât include un paragraf destinat ocupării forței de muncă, ce pune în prim plan necesitatea acțiunilor comune în vederea unei dezvoltări armonioase.

Există anumite tipuri de politici de dezvoltare regională, precum politici inițiate la nivel local sau regional, întâlnite în economiile slabe din punct de vedere structural, astfel comunitățile locale joacă un rol important în ceea ce privește stimularea inițiativelor de dezvoltare locală și regională. Un al doilea tip, politici ce susțin dezvoltarea întreprinderilor private, bazându-se pe funcționarea mecanismelor pieței și oferirea de oportunități întreprinzătorului, de a se putea poziționa în mediul economic, social, politic precum și cel regional sau local, venind cu anumite inovații. Ultimul tip, politici inițiate la nivel central, constau în redistribuirea centralizată a resurselor.

După cum am precizat, întâlnim pentru prima dată politica de dezvoltare regională în cadrul Tratatului de la Roma din 1951, însă datorită creșterii deosebite a importanței acestui domeniu, au fost necesare o serie de reforme pentru a lărgi aria de interes a politicii, astfel încât prima reformă a avut loc în 1979, și dorea să pună în aplicare un pachet de măsuri de susținere în regiuni, urmând ca mai apoi acestea să fie finanțate prin fondurile structurale.

Odată cu valurile de aderare din 1981 respectiv 1986, s-au mărit și inegalitățile dintre regiunile Comunității fapt ce a condus la încă o reformă a politicii regionale, și anume reforma de la 1 ianuarie 1985, ce „a stabilit cotele pe țări pentru împărțirea fondurilor și au implementat un sistem de participare care garanta statelor doar o anumită parte din acestea”. În februarie 1988, Consiliul de la Bruxelles a pus bazele celei de-a treia reformă și anume, aceasta dorea „transformarea politicilor structurale într-un instrument cu impact economic real, utilizarea abordării multianuale în cazul planificării cheltuielilor statelor membre și existența și predictibilitatea ajutorului Comunității și instituirea unui parteneriat cu toți factorii implicați activ în implementarea politicilor structurale, îndeosebi cu autoritățile regionale”. Astfel se dorea sistematizarea ajutoarelor în cinci obiective: „Primul obiectiv se referea la ajutorul regiunilor mai sărace și adaptarea structurală, al doilea obiectiv include ajutor pentru adaptarea regiunilor industriale în declin, al treilea obiectiv lupta împotriva șomajului de lungă durată, al patrulea obiectiv, facilitarea inserției profesionale a tinerilor, iar obiectivul cinci avea în vedere reforma PAC, pentru accelerarea adaptării structurilor agricole și ajutor pentru dezvoltarea spațiului rural”.

Reforma ce a avut loc în anul 1993, ca urmare a deciziei Consiliului European de la Maastricht, viza „dezvoltarea regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic, conversia regiunilor aflate în declin, combaterea șomajului pe termen lung și reducerea șomajului în rândul tinerilor, modificarea structurilor din agricultură și dezvoltarea corespunzătoare a zonelor rurale”.

Asistăm la apariția unei linii de demarcație efectivă între nord și sud în ceea ce privește acordarea ajutorului regional. În țările mai puțin dezvoltate, politica de dezvoltare și-a extins sfera de cuprindere, ca dovadă a eficacității demonstrate de aceasta, în vreme ce în țările nordice ale Uniunii Europene, politicile de dezvoltare sunt în declin. Cu toate că există aceste linii de demarcație dintre politicile regionale ale țărilor Uniunii Europene, avem o serie de practici comune tuturor statelor, una dintre acestea fiind selectivitatea în acordarea ajutorului regional.

Politica de dezvoltare regională dispune de anumite instrumente de diminuare a disparităților și totodată de a întări coeziunea economică și socială, cele mai importante fiind fondul structural și Fondul de Coeziune, provenind din contribuțiile financiare ale statelor membre, proporțional cu nivelul acestora de dezvoltare, de asemenea Fondul de Coeziune, ce ține de finanțarea proiectelor din domeniul protecției mediului și cel legat de rețelele transeuropene, Programele Mediteraneene Integrate, ce are ca scop sprijinirea cooperării descentralizată cu țările din bazinul mediteranean din exteriorul Uniunii Europene, de asemenea măsurile inovative și de asistență tehnică ce îi permite Comisiei să finanțeze din proprie inițiativă proiecte pilot, Banca Europeană de Investiții reprezintă un alt instrument, ce are ca obiectiv realizarea unei dezvoltări echilibrate și continue a pieței comune în interesul Comunității.

Observăm astfel că, la nivelul Europei, dezvoltarea fenomenului regional a avut loc pe două planuri, și anume în plan orizontal, între regiunile Europei și în plan vertical, între regiunile și principalele instituții europene reprezentate de Uniunea Europeană și Consiuliu Europei. Totodată și politica de dezvoltare regională se manifestă în două sensuri, primul fiind preventiv, prin eliminarea cauzelor ce au dus la o lipsă de dezvoltare sau la o dezvoltare anevoioasă a unor regiuni, iar cel de-al doilea fiind în sens combativ, prin înlăturarea stagnării dezvoltării regionale.

Impactul fraudei asupra politicii agricole și a politicii de dezvoltare regională

Situația actuală a politicii agricole

În ceea ce privește situația actuală a politicii agricole, aceasta are în vedere o nouă reformă în perioada 2014-2020, ce menține însă cei doi piloni, primul, cel al organizațiilor comune de piață și cel de-al doilea referitor la dezvoltarea rurală. Odată cu aceasta cresc legăturile dintre cei doi piloni în vederea obținerii unei creșteri a competitivității agriculturii europene la nivel global și național, adaptarea producției agricole la noile provocări de mediu ce țin de schimbările climatice și protecția resurselor naturale cât și conservarea diversității sistemelor de producție agricolă din țările Uniunii Europene.

În iulie 2013, instituțiile comunitare au trasat cadrul de reglementare ce a condus spre conturarea unor direcții de dezvoltare și reformă pentru politica agricolă. După reforma din 2013, politica agricolă comună se axează pe asigurarea unei distribuții echitabile a fondurilor Uniunii Europene cât și a ajutorului acordat fermierilor pentru a face față provocărilor pieței, și va avea în vedere mai mult protecția mediului.

Situația actuală a politicii de dezvoltare regională

În ceea ce privește situația actuală a politicii de dezvoltare regională, observăm că deși perioada 2007-2013 a fost una marcată de criza economică, politica de dezvoltare regională a continuat să susțină regiunile Europene în procesul de dezvoltare economică. Dat fiind acestea, s-a notat o tranziție a unor regiuni slab dezvoltate spre categoria regiunilor de tranziție, iar în perioada 2007-2013 unele regiuni aflate în tranziție au trecut în categoria regiunilor mai dezvoltate, fapt ce a demonstrat capabilitatea politicii de dezvoltare regională de a face față crizei economice în ciuda problemelor de implementare și totodată de a reuși să contribuie la dezvoltarea economică regională.

Fondurile structurale

Instrumentele financiare prin care Uniunea Europeană acționează pentru eliminarea disparităților economice și sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice și sociale (FEDR, FSE și FC), poartă denumirea de fondurile structurale. Astfel, „principalul instrument folosit de Uniunea Europeană pentru promovarea politicii sale de dezvoltare regională îl constituie Fondurile Structurale”.

Aceste fonduri rezultă din contribuția financiară a statelor membre, proporțional cu nivelul lor de dezvoltare economică, fapt exprimat prin valoarea PIB-ului fiecărui stat, redistribuite apoi, acelor state și regiuni care nu au reușit să se dezvolte încă din punct de vedere economic și social.

Încă de la înființarea Comunității Oțelului și a Cărbunelui, fondurile structurale au contribuit, la realizarea politicilor europene în domeniul social și cel economic. Odată cu redactarea în 1957 a Tratatului de la Roma, s-a dorit eliminarea disparităților economice dintre regiuni prin crearea primului fond structural și anume Fondul Social European, ce viza crearea de noi locuri de muncă și promovarea de șanse egale de acces la aceste locuri de muncă. În anul 1987 s-a introdus în Tratat conceptul de Coeziune socială și economică, ce dorea ajutarea statelor noi intrate, pentru a face față provocărilor aduse de piața unică.

În anul 1993 coeziunea a devenit obiectiv prioritar pentru Uniune, ajutând statele mai puțin dezvoltate precum Grecia, Portugalia, Irlanda și Spania, urmând ca mai apoi în 1999 șefii de state și de guvern au propus la Berlin cea de-a doua reformă a fondurilor structurale, punând accent pe ajutorarea grupurilor sociale și a regiunilor dezavantajate.

„Politica de coeziune este principala politică de investiții a UE. Această politică se adresează tuturor regiunilor și orașelor din Uniunea Europeană, sprijinind crearea de locuri de muncă, competitivitatea întreprinderilor, creșterea economică, dezvoltarea durabilă și îmbunătățirea calității vieții”.

Programele susținute de politica de coeziune au în vedere trei priorități majore și anume: Acestea își propun realizarea unei creșteri atât a atractivității statelor membre cât și a regiunilor și a orașelor prin asigurarea unor servicii de calitate, de asemenea aceasta vizează încurajarea inovației, a dezvoltării economice, ce se bazează pe cunoaștere prin cercetare, și nu în ultimul rând programele politicii de coeziune privesc crearea de locuri de muncă și îmbunătățirea adaptabilității muncitorilor.

Politica de coeziune are în vedere trei obiective mari și anume primul este convergența, al doilea obiectiv îl reprezintă competitivitatea regională și ocupare, iar cel de-al treilea cooperare teritorială europeană.

Primul obiectiv referitor la convergență, are în vedere statele membre și regiunile mai puțin dezvoltate. Odată cu valurile de aderare, disparitățile din cadrul Uniunii Europene s-au intensificat, astfel încât, în cadrul primului obiectiv se are în vedere intensificarea convergenței economice pentru regiunile mai puțin dezvoltate cu ajutorul proiectelor ce doresc inovarea și dezvoltarea societății bazate pe „cunoaștere, îmbunătățirea eficienței administrative, creșterea capacității de adaptare la schimbările economice și sociale, îmbunătățirea eficienței administrative, creșterea capacității de adaptare la schimbările economice și sociale, îmbunătățirea condițiilor care favorizează creșterea economică și ocuparea forței de muncă prin investiții în capital uman și cel fizic”.

Aceste trei obiective se bucură de asistență oferită de instrumentele structurale și anume fondurile structurale. Astfel încât în cadrul primului obiectiv convergență întâlnim Fondul European pentru dezvoltare regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune, în cazul competitivității regionale și ocupare avem Fondul European pentru Dezvoltare Regională și Fondul Social European, iar la ultimul obiectiv, cooperare teritorială europeană observăm doar Fondul European pentru Dezvoltare regională.

Fondul European pentru Dezvoltare regională are în vedere infrastructura, inovarea și investițiile, Fondul Social European vizează formarea inițială și continuă, ocupare etc, iar Fondul de Coeziune ține de infrastructura de transport, mediu, energie regenerabilă.

Fondul European pentru Dezvoltare regională

„Fondul European pentru Dezvoltare Regională urmărește consolidarea coeziunii economice și sociale în cadrul Uniunii Europene prin corectarea dezechilibrelor existente între regiunile acesteia”.

Fondul European pentru Dezvoltare Regională, a fost creat în 1975, având ca și obiectiv reducerea dezechilibrelor regionale.

În cadrul articolului 176 din cadrul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene este prevăzut faptul că Fondul European pentru Dezvoltare Regională are atribuția de a contribui la corectarea principalelor dezechilibre regionale din Uniune, oferind sprijin pentru ajustarea structurală a regiunilor mai puțin dezvoltate și inclusive prin reconversia regiunilor industriale aflate în declin.

Fondul European pentru Dezvoltare Regională se adresează priorităților comunitare, și anume, acesta se axează pe inovare, asigurarea de locuri de muncă și întărirea competitivității. Fondul European pentru Dezvoltare Regională este singurul ce acoperă cele trei obiective ale politicii de coeziune a Uniunii Europene și anume, convergență, competitivitate regională și ocupare și cooperare teritorială europeană.

Aceasta contribuie la finanțarea investițiilor în infrastructură, asistență tehnică, măsuri de susținere a dezvoltării regionale și locale, ce cuprind asistența și serviciile pentru întreprinderi, mai ales pentru întreprinderile mari și mijlocii, investiții ce au în vedere crearea și asigurarea de locuri de muncă durabile prin investiții directe.

În cadrul obiectivului, convergență, Fondul European pentru Dezvoltare Regională, își concentrează prioritățile financiare în „cercetare și dezvoltare tehnologică, inovare și antreprenoriat, societatea informațională, investiții în favoarea educației, investiții culturale, investiții în infrastructurile sanitare, turism, prevenirea riscurilor și ajutorul direct pentru investițiile în întreprinderile mici și mijlocii”.

În cadrul celui de-al doilea obiectiv, competitivitate regională și ocupare, prioritățile sunt împărțite în trei și anume „inovare și dezvoltarea economiei bazate pe cunoaștere, protecția mediului și prevenirea riscurilor și accesul la serviciile de transport și telecomunicații”.

În ceea ce privește obiectivul, cooperare teritorială europeană, Fondul European pentru Dezvoltare Regională își concentrează prioritățile pe trei paliere, după cum urmează, „dezvoltarea de activități economice, sociale și de mediu la nivel transfrontalier, stabilirea și dezvoltarea de colaborări transnaționale, inclusiv cooperări bilaterale între regiuni maritime, întărirea eficienței politicilor regionale”.

Fondul Social European

Fondul Social European a fost creat în 1957, acesta fiind cel mai vechi fond structural, cu scopul de a sprijini pregătirea profesională, recalificării forței de muncă și, reintegrarea tinerilor pe piața muncii, acesta reprezintă instrumentul financiar care investește în capitalul uman.

Obiectivele Fondului Social European se bazează pe prevenirea și combaterea șomajului, înarmarea mai bună a muncitorilor și întreprinderilor europene, pentru a putea face față noilor provocări.

„Fondul Social European se axează în principal pe susținerea de care oamenii au nevoie pentru ocuparea unui loc de muncă, dar poate servi și la ameliorarea sistemelor și structurilor economice care să permită pieței muncii să funcționeze mai bine”.

Fondul Social European are ca și îndatorire îmbunătățirea oportunităților de angajare pentru șomeri și muncitori în Piața Unică, prin facilitarea adaptării la schimbările industriale, în particular prin instruire vocațională și reinstruire, precum și prin sistemele de recrutare.

Aceste obiective pot fi realizate prin creșterea calității muncii, promovarea incluziunii sociale, și reducerea disparităților de ocupare la nivel național, regional și local. În contextul obiectivelor convergență și competitivitate regională și ocupare, acțiunile întreprinse de Fondul Social European pot contribui la realizarea următoarelor priorități: „creșterea adaptabilității muncitorilor, firmelor și a antreprenorilor pentru îmbunătățirea capacității de anticipare a schimbărilor economice și pe piața muncii prin: dezvoltarea calificărilor și competențelor, promovarea antreprenoriatului și a inovării”, de asemenea printre prioritățile Fondului Social European, includem și „îmbunătățirea accesului la piața muncii și integrarea pe piața muncii a celor care caută un loc de muncă sau a celor inactivi, prevenirea șomajului pe termen lung și a șomajului în rândul tinerilor, prelungirea vieții active prin: planuri de acțiune individualizate, îmbunătățirea paricipării imigranților pe piața muncii, în vederea integrării sociale mai rapide, modernizarea și dezvoltarea insituțiilor de pe piața muncii”, a treia prioritate se referă la „îmbunătățirea incluziunii sociale a persoanelor dezavantajate și combaterea oricărei forme de discriminare” și nu în ultimul rând „îmbunătățirea capitalului uman”.

Fondul de Coeziune

Fondul de Coeziune, a fost creat în 1993 și este „destinat finanțării proiectelor din domeniul protecției mediului și al rețelelor transeuropene asociate infrastructurilor de transport”.

Acest instrument de finanțare este unul de dată recentă și a fost creat având ca și obiectiv principal întărirea coeziunii economice și sociale a Uniunii Europene în vederea săvârșirii unei dezvoltări durabile. Fondul de Coeziune acordă asistență financiară în special domeniilor ce țin de rețelele de transport trans-european și pe cel al infrastructurii de mediu. Acesta finanțează priorități numai în cazul obiectivului convergență.

Pentru perioada 2014-2020, Fondul de coeziune are în vedere, Bulgaria, Croația, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Grecia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia, România, Slovacia și Slovenia. Acesta alocă un total de 63.400.000.000 € pentru activitățile din următoarele categorii și anume pentru rețelele de transport trans-europene, mai ales pentru proiectele de interes prioritar în cadrul Uniunii Europeane, și pentru mediu, Fondul de coeziune, susținând proiecte legate de energie și transport, atât timp cât produce un beneficiu în ceea ce privește eficiența energetică, dezvoltarea trasportului feroviar, consolidarea transporturilor publice etc.

Fraudarea fondurilor europene

„Frauda și corupția constituie amenințări la adresa obținerii unor rezultate de succes la nivelul politicilor, fondurile fiind direcționate către alte scopuri decât cele pentru care au fost inițial alocate, și au un impact negativ asupra eficienței și eficacității proiectelor. Pe lângă pierderile financiare, frauda și corupția aduc atingere reputației și subminează încrederea cetățenilor în gestionarea fondurilor UE”.

Una din provocările majore cu care se confruntă atât Uniunea Europeană cât și statele membre este cea legată de fraudarea bugetului Uniunii, a fondurilor europene iar Uniunea Europeană dispune de instrumentele juridice necesare pentru a-și asuma această provocare.

Așadar „Comisia va facilita lupta procurorilor și judecătorilor din Uniunea Europeană împotriva autorilor infracțiunilor de fraudă prin extinderea schimburilor de informații între diferiții actori, inclusiv serviciile de poliție, serviciile vamale, autoritățile fiscale, autoritățile judiciare și alte autorități competente, este de asemenea planificată adoptarea unei noi propuneri privind asistența administrativă reciprocă pentru protejarea intereselor financiare ale UE”.

Fraudarea intereselor financiare ale comunităților Europene reprezintă o reală problemă atât la nivelul instituțiilor comunitare, cât și la nivelul autorităților naționale, iar în ceea ce privește combaterea acestui fenomen extrem de complex, aceasta se realizează cu ajutorul măsurilor de natură penală ce intră exclusiv sub responsabilitatea statelor membre.

Capitolul 2 Oficiul European de Luptă Antifraudă

2.1 Conceptul de fraudă

Ce este frauda? Frauda este un tip de activitate criminală. Este definită ca abuz de putere, falsă reprezentare, sau acțiunea de a cauza cuiva prejudicii pentru câștiguri personale. Câteva exemple de infracțiuni ar fi: fraude de investiții, corupția, pe de o parte politică și pe de alta corporatistă- spre exemplu mituirile ce sunt oferite unor agenții cu scopul de a câștiga un contract.

Toate organismele constituite pentru a lupta împotriva fraudei au fost consecință a unor evenimente ce au declanșat efecte negative asupra economiei.

„Denumire generică dată faptei prin care o persoană încearcă să realizeze un profit material de pe urma încălcării legii (de exemplu, prin înșelăciune, delapidare, furt, fals etc.) sau a nesocotirii drepturilor altei persoane (de exemplu, fraudă în contract)”.

„Frauda este un act de înșelăciune comis în mod deliberat pentru a obține câștiguri personale sau pentru a cauza pierderi altei părți”.

  “Fraudă – infracțiunea săvârșită în legătură cu obținerea ori utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, încriminată de Codul penal ori de alte legi speciale”.

“Neregulă – orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții, ce rezultă dintr-o acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaționali și/sau fondurile publice naționale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit;”.

O neregulă este o acțiune care contravine normelor UE și care ar putea afecta interesele financiare ale acesteia, dar care ar putea fi rezultatul unor erori reale comise atât de cei care au solicitat fonduri, cât și de autoritățile responsabile cu efectuarea plăților. Neregulile comise deliberat constituie fraudă”.

Articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 2988/95 definește „neregula” ca: „orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate”.

Definiția formulată în cadrul convenției încheiate în temeiul articolului K.3 din Tratatul de instituire a Uniunii Europene, privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, este dezvoltată ca pe „orice act sau omisiune intenționată ce implică utilizarea sau prezentarea unor declarații sau a unor documente false, având ca efect deturnarea sau reținerea incorectă de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele gestionate de Comunitățile Europene sau în numele acestora, nedezvăluirea de informații și încălcarea unei obligații specifice, cu același efect, utilizarea improprie a acestor fonduri în alte scopuri decât cele pentru care au fost inițial acordate” .

Așadar analizând definițiile mai sus menționate, observăm că frauda este un tip de activitate infracțională, definit ca fiind un abuz de putere, o reprezentare falsă a intereselor, sau chiar prejudicierea drepturilor unei persoane pentru a avea câștig de cauză.

Frauda afectează atât economia cât și societatea în care trăim, astfel că statele membre ale Uniunii Europene nu au cum să rămână imune la o asemenea situație, deoarece li se pun piedici în calea dezvoltării economice, în același timp dăunează justiției sociale și statului de drept și nu în ultimul rând subminează democrația, astfel încât statele membre sunt obligate să identifice anumite nereguli ce implică suspiciuni de fraudă și să notifice Comisiei, în conformitate cu articolul 3 litera (e) din Regulamentul (CE) nr. 1681/94.

2.2 Forme de fraudei în Uniunea Europeană

Dat fiind faptul că frauda acoperă o gamă largă și diversă de acțiuni, aceasta poate fi împărțită cu ușurință în trei categorii și anume, frauda de consum, frauda în ceea ce privește angajații și frauda comisă împotriva unei instituții guvernamentale. Frauda de consum cuprinde cazurile în care consumatorii individuali sunt fraudați.

Frauda în ceea ce îl privește pe angajat, apare atunci când un angajat încalcă anumite drepturi de vânzare fiduciare în cazul companiei sau în cazul clienților săi, prin deturnare de fonduri, prin vânzări comerciale secrete, sau luare de mită.

Bineînțeles, cea mai importantă categorie de fraudă, dacă măsurăm prin prisma impactului financiar, este deturnarea de fonduri ce provin din fondurile structurale europene ce sunt destinate finanțării dezvoltării. De asemenea putem vorbi despre neregularități în privința cheltuielilor realizate în domeniul agriculturii. Potrivit unui raport, s-a estimat că într-un an mai mult de 100 de miliarde de euro ajung în altă destinație decât cea prevăzută.

Totodată, poate cea mai răspândită formă de fraudă este cea întâlnită în cadrul achizițiilor publice în proiectele pe fonduri europene derulate în special în țări precum, România și Spania, îl reprezintă comisionul illicit.

Sunt întâlnite și alte practice de fraudare a achizițiilor publice și anume, fraudarea licitației de exemplu un contract este promis unui participant, însă se prezintă oferta și altor participanți – se observă în aproape jumătate din practici. Fraudarea licitației este întâlnită mai ales în țări precum, Ungaria, Polonia, Lituania și Italia.

De asemenea practicile de conflict de interese intră tot în categoria practici de fraudare a achizițiilor publice, iar a treia categorie ce intră în atenție este managementul defectuos intenționat.

Totodată Asociația Experților Autorizați în Investigarea Fraudelor (ACFE) a făcut o clasificare a fraudei pe trei paliere și anume: prima face referire la manipularea intenționată a declarațiilor financiare (de exemplu, raportarea incorectă a veniturilor), cea de-a doua privește orice tip de deturnare de bunuri tangibile sau intangibile (de exemplu, rambursări frauduloase de cheltuieli) și în final a treia clasificare și anume corupția, având ca și exemple mita, manipularea procedurilor de cerere de oferte, nedeclararea conflictelor de interese și deturnarea de fonduri.

Așadar exemple de „investigații în cazuri de fraudă pot fi: utilizarea frauduloasă a fondurilor Uniunii Europene pentru proiecte din domenii precum ajutoarele externe, agricultura, mediul etc., sustragerea de la plata taxelor vamale sau a altor taxe și impozite de către importatori, contrabanda cu țigări desfășurată de grupuri infracționale organizate, deturnarea de fonduri externe acordate în vederea unui proiect de construcții, finanțarea unor produse agricole care nu există (sucuri de fructe, copaci care nu au fost plantați niciodată etc.)

Exemple de investigații în cazuri de abatere profesională ereguli în materie de proceduri de licitație Conflicte de interese Divulgarea de întrebări sau de modele de răspunsuri din testele de selecție (pentru concursurile de angajare)”.

2.3 Politica de prevenire a fraudei

Protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene este una dintre prioritățile majore aflate pe agenda politică a Uniunii Europene, în vederea consolidării și a creșterii încrederii cetățenilor și a garantării faptului că banii lor sunt folosiți în mod corespunzător.

Prin intermediul Tratatului de la Lisabona au fost consolidate instrumente destinate protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene și de asemenea a fost întărit rolul Uniunii Europene și al statelor membre în vederea combaterii tuturor acțiunilor de fraudă sau a altor acțiuni ilegale ce pot afecta interesele financiare ale Uniunii Europene.

Atât combaterea cât și prevenirea fraudei se realizează prin intermediul actelor normative ce vizează combaterea falsificării banilor, încălcării drepturilor de proprietate intelectuală și corupție.

Temeiul juridic ce stă la baza acestei politici de prevenire a fraudei este format din articolul 325 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Regulamentul nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului de Miniștri din 25 octombrie 2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii, și acordul interinstituțional din 2 decembrie 2013 între Parlamentul European, Consiliu și Comisie, în ceea ce privește disciplina bugetară, cooperarea în chestiuni bugetare și bună gestionare financiară.

Transpunerea politicii privind prevenirea fraudei se realizează prin intermediul unor organisme specializate. Astfel încât, dacă la nivelul european a fost creat Oficiul European de Luptă Antifraudă, la nivel național în fiecare stat membru a fost creat un organism similar.

Oficiul European de Luptă Antifraudă realizează investigații în mod independent, iar activitatea sa se concentrează pe trei direcții de acțiune. Independența sa este absolut crucială pentru efectivitatea sa. Directorul său General nu acceptă instrucțiuni de la niciun guvern sau instituție. În cazul în care independența sa este amenințată, acesta se poate adresa Curții Europene de Justiție.

La nivelul Uniunii Europene este necesară examinarea fraudelor și neregulilor în ceea ce privește procesul de execuție al bugetului Uniunii Europene, adoptarea diferitelor măsuri de prevenire a fraudei și de protejarea intereselor financiare ale Uniunii.

Prima are în vedere desfășurarea de investigații în vederea detectării situațiilor de fraudă, de corupție și protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene, cea de-a doua direcție de acțiune are în vedere investigarea situațiilor în care se inregistrează grave încălcări ale delegațiilor personalului din instituțiile Uniunii Europene, fapt ce poate duce la adoptarea de măsuri penale sau disciplinare impotriva acestuia.

Cea de-a treia direcție de acțiune este de a susține colaborarea cu diferitele instituții ale Uniunii Europene, mai ales vis-a-vis de Comisia Europeană, având drept scop elaborarea și implementarea de politici antifraudă.

Oficiul European de Luptă Antifraudă se bucură de independență în acțiune în ceea ce privește investigațiile interne privind instituțiile Uniunii Europene ce primes finanțare de la bugetul Uniunii, dar și investigații externe la nivelul statelor membre și anume atunci când există suspiciuni cu privire la activitatea diferiților agenți economici.

2.4 De la Unitatea de Coordonare a Luptei Antifraudă la Oficiul European de Luptă Antifraudă

În anul 1988 a luat naștere Unitatea de Coordonare a Luptei Antifraudă, având drept principal scop colaborarea cu autoritățile abilitate ale statelor membre, pentru a detecta acțiunile de fraudă și de a oferi asistență în situațiile în care erau investigate cazuri de fraudă la nivel transnațional.

În contextul creșterii puterilor Parlamentului European, în urma Tratatului de la Maastricht, acesta a emis recomandări în vederea creșterii atribuțiilor Unității de Coordonare a Luptei Antifraudă, deoarece competențele se limitau la această instituție.

Drept urmare, în anul 1993 au fost sporite atribuțiile acestui organism pe baza recomandărilor Parlamentului European, în anul în anul 1995 Unitatea de Coordonare a Luptei Antifraudă a fost autorizată să demareze investigații din proprie inițiativă, pe baza informațiilor primite din diverse surse, însă dat fiind criticile aduse de către Curtea Europeană de Conturi cu privire la UCLAF îndeosebi pentru activitatea operațională a muncii și de informații, s-a decis înlocuirea ei.

Numeroase rapoarte au identificat anumite carențe la nivelul operațional și structural al Unității de Coordonare a Luptei Antifraudă, și anume slaba cercetare a anchetelor, standarde nesatisfăcătoare de verificare și de securitate, utilizarea excesivă a agenților temporari, sistem de gestionare a informaților slab pregătit, disfuncționalități în ceea ce privește baza de date, de asemenea utilizarea limitată a bazei de date, cooperarea și coordonarea limitată cu statele membre datorată imunității oferite funcționarilor Comisiei, și a practicilor restrictive impuse prin legislația națională.

Chiar dacă Unitatea de Coordonare a Luptei Antifraudă a încercat prin diferite activități să protejeze interesele financiare ale Uniunii Europene, aceasta inițiind anchete în materie de fraude clasificate ca fiind grave, a organizat diferite cercetări în cazurile care depășea o singură direcție și care totuși au luat parte la activitățile anti fraudă a direcțiilor în care au fost implicate cheltuieli, aceasta și-a încheiat activitatea în urma criticilor aduse, și a limitării sale organizaționale și operative.

Astfel în anul 1999, în contextul demisiei Comisiei Santer, a fost propusă înființarea unui organism antifraudă cu atribuții extinse și anume Oficiul European de Luptă Antifraudă.

Așadar pe baza deciziei Comisiei Europene, s-a înființat în data de 28 aprilie 1999 Oficiul European de Luptă Antifraudă, ce înlocuiește Unitatea de Coordonare a Luptei Impotriva Fraudei.

Conform articolului 325 Uniunea Europeană și statele membre, au obligația de a lua măsurile necesare pentru a combate frauda și alte acțiuni ilegale ce atentează la interesele financiare ale Uniunii Europene. De asemenea, statele membre au obligația de a implementa aceleași măsuri de combatere a fraudei cu cele adoptate la nivel național.

Instituțiile abilitate de a lua măsuri în ceea ce privește această politică sunt Parlamentul European și Consiliu de Miniștri, care prin intermediul procedurii legislative după consultarea Curții de Conturi, hotărăște adoptarea măsurilor necesare combaterii fraudei.

Comisia Europeană are datoria de a întocmi un Raport anual în care apar toate măsurile adoptate, după care acest Raport, este înaintat Parlamentului European și Consiliului.

Oficiul European de Luptă Antifraudă oferă asistență și sprijin autorităților responsabile de gestionarea fondurilor Uniunii Europene în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene și pentru a întelege riscurile amenințărilor.

De asemenea Oficiul European de Luptă Antifraudă propune activități prin care cetățenii sunt informați cu privire la impactul pe care contrafacerea și contrabanda îl au asupra economiei.

Acesta contribuie la prevenirea fraudei prin coordonarea cooperării dintre autoritățile naționale ale statelor membre. Drept urmare, statele membre au înființat puncte naționale de contact pentru prevenirea fraudei care au în vedere notificarea Comisiei Europene când apar nereguli, facilitarea legăturii dintre Oficiul European de Luptă Antifraudă și autoritățile de urmărire penală și nu în ultimul rând coordonarea legislației pentru protejarea fondurilor Uniunii Europene.

2.4.1 Motive ce stau la baza apariției unui oficiu de luptă antifraudă

Urmând cursul firesc al lucrurilor, după formarea comunităților europene, și după integrarea primelor state la această formă de comuniune, era impedios necesară constituirea unei unități a unui organism, cu scopul de a proteja interesele atât financiare și economice ale comunităților cât și lupta impotriva fraudei și crimei organizate, dat fiind faptul că se întrevedeau o serie de probleme ce necesita atenție deosebită.

Extinderile succesive au jucat un rol esențial în garantarea democrației și asigurarea stabilității în Europa, așadar, Uniunea a adus o serie de beneficii economice și sociale considerabile atât vechilor, cât și noilor țări membre, însă odată cu libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și a capitalului, problemele fiecărui stat în parte în ceea ce privește frauda, criminalitatea, s-au amplificat și chiar extins de la stat la stat, astfel încât s-a considerat impedios necesară crearea unui Oficiu, care să îndeplinească condițiile necesare în vederea luptei împotriva fraudei.

Așadar, Oficiul European de Luptă Antifraudăa fost creat prin Decizia CE,CECO 1999/352, din 28 aprilie 1999, acesta îndeplinindu-și activitățile în mod independent, atât pe plan intern cât și cel extern, cu imparțialitate, integritate și profesionalism.

Primii ani de viață ai Oficiului European de Luptă Anti fraudă, nu au fost ușori, dat fiind faptul că acesta a trebuit să îndure o lungă perioadă de incertitudine în ceea ce privește rolul și competențele sale.

O astfel de perioadă de incertitudine nu este de ajutor atât în ceea ce privește modul în care aceasta afectează moralul și, de asemenea, modul în care este percepută această organizație. Oficiul a avut, o sarcină destul de grea, și anume, să facă față moștenirii predecesorului său, UCLAF, ce a constat în pierderea de resurse importante în ceea ce privește închiderea cazurilor vechi. Au existat, de asemenea, probleme cu relațiile dintre diferite organizații transnaționale, cum ar fi Eurojust și Europol.

2.5 Structura și funcțiile Oficiului European de luptă antifraudă

Oficiul European de Luptă Antifraudă este un serviciu al Comisiei Europene, ce are un statut special independent, pentru a conduce investigații împotriva fraudelor atât interne cât și extern.

Oficiul European de Luptă Antifraudă, după cum provine și numele din franceză Office de Lutte Antifraude, și-a început activitatea în data de 1 iunie 1999, cu sediul aflându-se la Bruxelles, Oficiul ete suucesorul unui alt departament de luptă antifraudă: UCLAF (Unitatea de Coordonare A Luptei Antifraudă) ce a eșuat în lupta sa împotriva neregularităților din interiorul Instituțiilor Europene cu consecințe financiare asupra bugetului Uniunii Europene. Astfel, în urma unor dezbateri aprige cu privire la găsirea unor remedii pentru cazurile de fraudă, punându-se în principal accent pe cel al fostului comisar european, Edith Cresson ce a dus la demisionarea colectivă a Comisiei Santer, s-a ajuns la crearea OLAF. Acesta este compus din reprezentanți ai statelor membre înzestrați cu pregătirea necesară pentru a preveni și lupta împotriva neregulilor ce afectează cadrul financiar și interesele Uniunii Europene.

Misiunea pe care o are Oficiul European de Luptă Antifraudă este aceea de a proteja interesele financiare ale Uniunii Europene și de a lupta împotriva fraudei și a altor activități ilegale ce pot avea consecințe directe asupra Uniunii Europene sau a fondurilor sale.

Așadar, OLAF, este un organism de investigare independent, ce are rolul de a proteja interesele financiare ale Uniunii Europene, efectuând atât investigații interne și anume cele din interiorul Comisiei Europene sau în interiorul oricărei instituții europene, cât și investigațiile externe, privind statele membre ale Uniunii Europene ce pun în pericol siguranța financiară și anume investigații la nivelul operatorilor economici acolo unde sunt implicate fondurile Uniunii.

Majoritatea cazurilor investigate și analizate de către Oficiul European de Luptă Antifraudă sunt cele externe, incluzând aici nereguli și fraude survenite din partea statelor membre. Așadar OLAF are posibilitatea de a efectua controale și inspecții la fața locului, acesta fiind în permanentă legătură cu autoritățile competente din statul membru vizat.

În scopul de a promova și de a îndeplini funcția de investigator la nivel național, OLAF a căutat să stabilească acorduri de cooperare cu organismele naționale de anchetă, cum ar fi cele cu organele de poliție și, de asemenea, cele din cadrul rețelei de comunicare a Oficiului European de Luptă Antifraudă, pentru schimbul de informații cu privire la fraudă ce țin de Uniunea Europeană.

Scopul principal al Oficiului este de a proteja interesele financiare, însă în responsabilitatea acestuia se încadrează și alte activități cum ar fi cele legate de apărarea intereselor comunitare împotriva comportamentelor ilegale de natură să conducă la proceduri administrative sau penale.

Spre deosebire de UCLAF ce aparținea de Secretariatul General, înființat în 1988, Oficiul European de Luptă Antifraudă este unul din Directoratele Generale ale Comisiei Europene, responsabilitatea politică față de acest Oficiu este deținută de către vice președintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, care se ocupă de Administrație, audit și antifraudă.

Oficiul European de Luptă Antifraudă își desfășoară activitatea în mod independent, însă acesta rămâne o parte din Comisie, astfel încât este răspunzător în fața ei, Directorul general și personalul său sunt supuși controlului disciplinar al Comisiei. Oficiul este de asemenea răspunzător în fața Comitetului de supraveghere, a Parlamentului European, în fața Curții de Justiție, a Curții de Audit și în fața Ombudsman-ului European.

În cadrul Directoratului General fac parte încă patru direcții de acțiune și anume Direcția A ce ține de Investigații și operațiuni I, Direcția B Investigații și operațiuni II, Direcția C Sprijin operațional și în materie de politică, și Direcția D Afaceri generale În ceea ce privesc investigațiile și operațiunile, Oficiul este independent de Comisia Europeană, și de orice alt organ, oficiu sau agenție.

Imaginea 2.1 Structura organizatorică a OLAF

OLAF lucrează sub supravegherea unui Comitet de Supervizare ce constă în 5 experți independenți, din afara Instituțiilor Europenne numiți printr-o înțelegere de comun acord încheiată între Parlamentul European, Consiliul și Comisia. Experții sunt avocați cu un nivel ridicat de experiență în acuzare și investigații. Un nou Comitet a fost înființat în 2011 pe un termen de trei ani.

Care este de fapt scopul Acordului între Parlamentul European, Consiliu și Comisia Europeană? Este acela de a garanta că investigațiile interne se vor desfășura în condiții asemănătoare în toate cele 3 instituții și în celelalte organisme precum Banca Europeană. De asemenea, conform Acordului, toate departamentele și membrii personalului instituțiilor, să coopereze pe deplin cu agenții OLAF, furnizându-le informații utile cu privire la cazurile de fraudă. De ce este importantă cooperarea tuturor instituțiilor și Statelor Membre? Statele Membre reprezintă 80% din fondurile europene, iar OLAF se bazează pe acestea nu numai în investigații și în primirea datelor, dar și în recuperarea banilor.

Oficialii OLAF au autoritatea de a desfășura controale cu privire la anumiți agenți economici la fața locului în Statele Membre, sau în alte țări cu care au încheiat acorduri de cooperare. Cu toate acestea, nu poate aduce în fața justiției, cazurile din Statele Membre. Când o investigație ajunge în punctul în care necesită măsuri judiciare, OLAF îl transmite autorităților naționale. Dar, în Constituția Europeană, Statele Membre au căzut de acord să instituie un Judecător European Public care să fie capabil să judece direct toate cazurile ce implică interesele financiare ale Uniunii Europene. Acesta va fi sprijinit de judecători de la nivel național pentru a se strânge legăturile între mecanismul Comunității și sistemele naționale judiciare. Acesta va fi numit de către Consiliu prin majoritatea calificată cu consimțământul Parlamentului European și pe baza unei liste oferite de Comisie, pentru un mandat de 6 ani fără posibilitatea de reînnoire. Pentru un mai bun rezultat, agenții săi lucrează cu autoritățile din Statele Membre.

Pentru a se asigura că fiecare caz de fraudă este tratat mai rapid și mai eficient, Oficiul ajută la pregătirea unor specialiști în fraudă în state cu care au acorduri de cooperare. În ceea ce privește durata investigațiilor sale, aceasta a fost redusă de la 38 de luni la 23 între 2002 și 2004 .

În Bruxelles există un centru comun de coordonare a operațiunilor vamale. Acest centru asigură facultăți tehnice și logistice pentru operațiunile vamale ce implică mai multe State Membre. Centrul este accesibil 7 zile pe săptămână, iar informațiile se schimbă prin intermediul CIS (Customs Information System) pentru ca personalul vamal, garda de coastă să poată accesa aceste informații pe care le putem clasifica drept sensibile, într-o bază de date și de asemenea să le poată oferi în timp real.

Actualul director general al Oficiului European de Luptă Antifraudă, domnul Giovanni Kessler, a fost numit de către Comisie, în urma consultării cu Parlamentul European și Consiliu la data de 14 decembrie 2010, pentru un mandat de cinci ani. Giovanni Kessler, este fostul șef al direcției italiene anti-fraudă, acesta a obținut o diplomă de master, cu onoruri în drept la Universitatea din Bologna, cu o disertație în drept. Acesta se bucură în cariera sa de experiență ca procuror, servind în misiuni internaționale, precum și în calitatea de membru ales al Parlamentului național italian. Dedicându-se scopului său, Directorul general al Oficiului European de Luptă Antifraudă a declarat în sinteza realizărilor Oficiului pe anul 2011, următoarele „Dificultățile actuale prin care trece Uniunea Europeană nu pot fi soluționate doar prin mijloace economice și financiare. Pentru a câștiga încrederea cetățenilor noștri, Uniunea trebuie să demonstreze că interesele sale financiare sunt protejate împotriva fraudei și corupției, acesta fiind rolul jucat de OLAF”.

2.6 Eficiența și responsabilitățile Oficiului European de luptă antifraudă

De la înființare sa în 1999, Oficiul European de Luptă Antifraudă, a derulat 3500 de investigații, din care 335 persoane au fost pedepsite cu inchisoarea însumând 900 de ani. Din banii europeni s-a recuperat suma de 1,1 miliarde de euro, Oficiul reușind să recopere pe an în medie la 100 milioane euro.

În urma investigațiilor derulate de Oficiul European de Luptă Antifraudă, se constată una dintre problemele ce țin de lupta împotriva fraudei la nivel european, și anume numărul redus al acțiunilor judiciare cu privire la unele state membre. Astfel, în vederea rezolvării acestei probleme, Comisia, încearcă să eficientizeze cooperarea dintre autoritățile din statele membre și OLAF, facilitând accesul la informațiile cu privire la dosare și urmăririle penale, prin această metodă se urmărește desemnarea unor puncte de contact din partea statelor membre optimizând cooperarea dintre acestea și Oficiu.

În vederea creșterii eficienței Oficiului, propunerea Comisiei face referire la cazurile în care dacă o investigație nu s-a încheiat în termen de 12 luni, acesta este obligat să informeze Comitetul de supraveghere cu privire la scopul prelungirii termenului dat. În ceea ce privește Comitetul de supraveghere a Oficiului European de Luptă Antifraudă, acesta a fost înființat în vederea consolidării și garantării independenței OLAF prin regulată a funcției de investigare a acestuia. Comitetul emite avize în atenția directorului general al OLAF și trebuie să prezinte instituțiilor un raport anual privind activitățile sale.

În urma Raportului publicat pe anul 2014, acesta a avut rezultate remarcabile, având un număr impresionant de informații, cel mai mare număr de recomandări emis în ultimii 5 ani, de asemenea a avut un volum ridicat de cazuri investigate și rezolvate.

Imaginea 2.6.1 Raportul OLAF pe ultimii 5 ani cu privire la rezultatele avute

„Directorul General al OLAF va fi în continuare responsabil cu deciziile privind investigațiile pe care le desfășoară OLAF. Totuși, Comisia propune crearea unui organism intern în cadrul OLAF, care să ofere sprijin cu privire la aceste decizii. Pentru a asigura folosirea optimă a resurselor OLAF, propunerea clarifică regula „de minimis” cu privire la deciziile privind investigațiile. Aceasta înseamnă că OLAF trebuie să țină seama de impactul financiar al fraudei suspectate atunci când își stabilește prioritățile operaționale. În cazul în care acest lucru este mai eficient, un caz trebuie să fie investigat la nivelul instituției, agenției sau organismului în cauză, mai degrabă decât de OLAF”.

Responsabilitatea majoră a Oficiului, este de a proteja interesele financiare ale Uniunii Europene prin depistarea și înlăturarea oricărei forme de fraudă, însă pentru o mai bună funcționare și optimizare, acesta și-a întărit garanțiile procedurale și anume respectarea drepturilor fundamentale, persoanele anchetate bucurându-se astfel de anumite drepturi.

„Persoanele supuse unei investigații trebuie să fie informate cu privire la drepturile de care dispun. Este vorba despre dreptul persoanelor investigate de a avea acces la un rezumat al aspectelor care fac obiectul investigației și dreptul de a-și exprima opinia înainte de redactarea concluziilor, dreptul de a beneficia de asistență din partea unei persoane la libera lor alegere și dreptul de a folosi una dintre limbile oficiale ale UE, la alegere. De asemenea, va fi instituită o procedură de revizuire pentru cazurile de încălcare a drepturilor procedurale. Comitetul de supraveghere va continua să monitorizeze activitățile OLAF, pentru a se asigura că investigațiile sunt realizate în mod independent și în conformitate cu reglementările și procedurile stabilite”.

În ceea ce privesc rezultatele Oficiului European de Luptă Antifraudă, respectiv cazurile deschise, coordonarea cazurilor și respingerea unor acuzații, se observă o creștere a acuzațiilor respinse de către Oficiu în anul 2014.

Imaginea 2.6.2 Rezultatele proceselor selectate

Așadar, Oficiul European de Luptă Antifraudă a reușit în anul 2014 să mențină o oarecare stabilitate în ceea ce privește volumul mare de informații primite. Totodată, numărul de cazuri realizate este mai ridicat decât în anul precedent. Iar acuzațiile respinse a rămas stabilă în ultimii doi ani.

Imaginea 2.6.3 Investigații deschise

Acuzațiile sau informațiile primite de către Oficiu, reprezintă un punct important pentru derularea unei potențiale anchete de investigare a unui caz, dat fiind faptul că acesta poate deschide o anchetă atâta timp cât există dovezi suficient de clare în care se constată afectarea intereselor financiare ale Uniunii Europene. Astfel Oficiul a primit informații cu privire la suspiciuni de fraudă, de la sectoare precum, fondurile structurale, personalul Uniunii Europene, din partea cheluielilor centralizate, ajutorul extern, fondurile agricole, comerțul vamal, tutun și produse contrafăcute, instrumente financiare noi, informații anonime.

Imaginea 2.6.4 Investigații în curs de desfășurare pe diferite sectoare

În raportul pe anul 2014, Oficiul European de luptă antifraudă, este pentru prima dată când publică informații detaliate cu privire la fiecare stat membru în care s-au desfășurat investigații, ce implică suspiciuni de fraudă în cadrul fondurilor agricole, ajutorului extern etc., oferind o imagine mai clară și mai transparentă a activității derulate de acesta.

2.7 Rolul Europol și Eurojust

Rolul Eurojust în conformitate cu tratatul constituțional este de a "sprijini și consolida coordonarea și cooperarea între investigațiile naționale și autoritățile din domeniul criminalității, ce afectează două sau mai multe state membre, sau care impun urmărirea penală pe baze comune, realizată în baza operațiunilor și informațiilor furnizate de către autoritățile statelor membre și de Europol”.

Eurojust este alcătuit din procurori naționali și din magistrați sau ofițeri de poliție din fiecare stat membru, obiectivul său fiind acela de a facilita cooperarea între autoritățile de urmărire penală naționale și de asemenea de a îmbunătăți coordonarea anchetelor penale și schimbul de informații.

Eurojust funcționează în cadrul celui de-al treilea pilon al Uniunii Europene. Acest lucru se reflectă în calitatea sa de membru, format dintr-un membru, detașat de la fiecare stat membru în parte. Eurojust este direct responsabil în fața Consiliului de Miniștri care raportează în mod regulat acestuia.

Așadar, există posibilități extinse ca Oficiul European de Luptă Antifraudă și Eurojust să coopereze. OLAF pe partea de anchetă , în cazul în care se efectuează investigații administrative și Eurojust prin crearea legăturii cu procurorii naționali. Cu toate acestea, au existat unele dificultăți. OLAF a văzut ca un concurrent, deoarece au existat cazuri în care OLAF menținea legături directe cu autoritățile judiciare naționale, neinformând Eurojust, de asemenea, un punct important a fost crearea Unitătii magistraților din cadrul OLAF, ce se afla în concurență cu Eurojust.

Eurojust consideră ideală cooperarea cu OLAF în abordarea preocupărilor sale dat fiind faptul că investigațiile sale nu sunt urmate de urmăriri penale în statele membre.

Cooperarea cu Eurojust este una importantă, dat fiind faptul că acesta răspunde de coordonarea cercetărilor penale și a procedurilor de urmărire penală desfășurate la nivel național. Astfel, pentru a exista o cooperare cât mai plorifică, la data de 24 semptembrie 2008, s-a încheiat Acordul practic privind modalitățile de cooperare între Eurojust și Oficiul European de Luptă Antifraudă. Urmând întocmai Acordul practic, Oficiul European de Luptă Antifraudă trebuie să informeze Eurojust imediat ce se observă existența oricărui caz în care se constată necesitatea cooperării juridice între autoritățile naționale competente din două sau mai multe state membre.

„Acordul face posibil schimbul de informații tehnice și strategice între cele două entități, precum și cooperarea în ceea ce privește evaluarea amenințării și analiza riscurilor în domenii de interes comun, cu excepția schimbului de date cu caracter personal”.

În ceea ce privește Europol, acesta, „are misiunea de a sprijini statele membre în prevenirea și combaterea tuturor formelor grave de criminalitate internațională și a terorismului.

Rolul său este de a contribui la realizarea unei Europe mai sigure în beneficiul tuturor cetățenilor Uniunii Europene prin sprijinirea autorităților de aplicare a legii prin schimbul și analiza de informații penale”.

În lupta împotriva fraudei UE rolul său nu a fost într-adevăr dezvoltat. În raportul său din 2004, abia întâlnim o mențiune a rolului pe care îl poate avea acesta. Raportul nu menționează nimic despre Oficiul European de Luptă Antifraudă și un acord dintre cele două părți. OLAF consideră că Europol este mult mai interesat de problemele vamale decât de problemele Uniunii Europene ce țin de fraudă.

De la semnarea acordului administrativ cu Europol în aprilie 2004, au avut loc reuniuni periodice între membrii unităților de informație OLAF și omologii lor din partea criminalității economice a Europol, în vederea consolidării de relații bilaterale cu Europol, prin începerea negocierilor pentru un acord administrativ similar cu cel încheiat cu Eurojust.

Atât Oficiul European de Luptă Antifraudă cât și Europol își desfășoară activitățile în vederea combaterii contrabandei cu țigări și protejării monedei euro. Resursele analitice ale serviciului Europol asociate cu experiența operațională stabilă a Oficiului European de Luptă Antifraudă ar trebui să garanteze cele mai bune servicii pentru statele membre și ar trebui să evite un efort dublu depus în vederea realizării scopurilor celor două mecanisme.

„În cadrul misiunii sale de protejare a securității interne a UE, Europol se implică și în acțiunile de combatere a fraudei. Prin mandatul său în 12 puncte referitor la acțiunile operaționale, Europol oferă asistență pentru combaterea fraudei legate de falsificarea banilor și de taxa pe valoarea adăugată (TVA)”.

2.8 Implicațiile Programelor de finanțare Hercule I, II și III, Sistemul de informații antifraudă și Programul Pericle în activitatea OLAF

Uniunea Europeană sprijină cu ajutorul programului Hercule, proiecte ce duc la îmbunătățirea, prevenirea, detectarea și investigarea infracțiunilor împotriva intereselor financiare. Exemplele includ instruire specializată, studii și achiziționarea de instrumente tehnice. Programul Hercule oferă finanțare dedicată prevenirii și combaterii fraudei, a corupției și a oricăror altor activități ilegale care pot afecta interesele financiare ale Uniunii , inclusiv lupta împotriva contrabandei cu țigări și a contrafacerii lor.

„Primul program Hercule, instituit prin Decizia 804/2004/CE, a vizat protejarea intereselor financiare ale UE prin sprijinirea luptei împotriva neregulilor, a fraudei și a corupției care afectează bugetul UE”.

Odată cu adoptarea Deciziei 878/2007/CE, în anul 2007 Decizia 804/2004/CE, a fost modificată, astfel încât primul program a fost înlocuit cu Hercule II. Scopul acestui program Hercule II viza stabilirea unui „program de acțiune comunitară în vederea promovării unor activități menite să consolideze acțiunile UE cu privire la prevenirea și combaterea fraudelor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, inclusiv lupta împotriva contrabandei cu țigări și a contrafacerii acestora”.

Acesta viza în special, „aprofundarea cooperării transnaționale și multidisciplinare dintre autoritățile din statele membre, Comisie și OLAF; realizarea de rețele între toate statele membre, țările aderente și țările candidate, în conformitate cu un memorandum de înțelegere, care să faciliteze schimbul de informații, de experiență și de bune practici, cu respectarea tradițiilor distincte ale fiecărui stat membru; furnizarea de sprijin tehnic și operațional pentru autoritățile de aplicare a legii din statele membre în lupta lor împotriva activităților ilegale transfrontaliere, acordând un sprijin deosebit autorităților vamale; atingerea unui echilibru geografic, fără a submina eficiența operațională, prin includerea, dacă este posibil, a tuturor statelor membre, a țărilor aderente și a țărilor candidate, în conformitate cu un memorandum de înțelegere, în activitățile finanțate în cadrul programului; precum și multiplicarea și intensificarea măsurilor în domeniile identificate ca fiind cele mai sensibile, în special în domeniul contrabandei cu țigări și al contrafacerii acestora”.

La data de 21 martie 2014, programul antifraudă Hercule III a intrat în vigoare, regulamentul acestuia a fost adoptat la data de 26 februarie 2014 de către Consiliu împreună cu Parlamentul European. În cadrul programului Hercule III, lupta împotriva contrabandei cu tutun deține un loc important, deoarece, potrivit datelor statistice, contrabanda cu țigări, produce pierderi în bugetele naționale și europene de zeci de miliarde de euro, în fiecare an.

 Hercule III finanțează activități de formare, contribuind astfel la facilitarea schimbului de bune practici prin seminarii și conferințe, dedicate, prevenirii corupției în procedurile de achiziții publice, personalul de aplicare a legii fiind format în vederea dezvoltării competențelor criminalistice.

Statele membre pot aplica acum pentru mai multe fonduri, astfel încât, „potențialii beneficiarii au posibilitatea de a depune o cerere de finanțare, chiar și în cazurile în care pot fi doar mici co-finanțări naționale. Acest lucru înseamnă că, pentru acțiuni menite să consolideze capacitatea tehnică și operațională a vamale și agențiile de aplicare a legii, statele membre pot aplica pentru finanțare de până la 80% din costurile totale”. Această posibilitate oferită prin programul Hercule III, este importantă mai ales pentru bugetele naționale limitate.

„Regulamentul 250/2014 solicită Comisiei să adopte un program de lucru anual pentru punerea în aplicare a programului Hercule III. Primul program de lucru anual a fost adoptat de Comisie la 26 mai 2014, astfel încât, 13,7 milioane de euro au fost disponibile în anul 2014 în vederea sprijinirii statelor membre în lupta pentru combaterea fraudei, a corupției și a altor activități ilegale”. 

A fost alocat un buget de 10,3 milioane de euro în programul de lucru 2014 pentru acțiuni de asistență tehnică aceștia fiind folosiți pentru a ajuta autoritățile naționale să cumpere instrumente necesare de investigare. Pentru a avea accest la bazele de date specializate, Comisia, v-a trebui, de asemenea, să plătească.  În cadrul programului, 3,4 milioane de euro sunt rezervați pentru activități de formare, seminarii și conferințe, acestea fiind dedicate în special personalului operațional din vamă sau pentru forțele de poliție ale statelor membre, pentru ca acestea să își îmbunătățească abilitățile lor în criminalistică digitală și pentru a le permite să împărtășească cele mai bune practici în acest domeniu. 

„Sistemul de informații antifraudă (AFIS) oferă instrumente de ameliorare a cooperării cu partenerii, inclusiv cu alte instituții, cu statele membre, cu organizații internaționale și cu state din afara UE. Buget anual: aproximativ 6 milioane EUR”.

„Pericles este un program de schimb, asistență și formare destinat consolidării protecției bancnotelor și monedelor euro, atât la nivel european, cât și la nivel mondial. Buget annual este de aproximativ 1 milion EUR” .

Capitolul 3 Studiu de caz. Departamentul pentru Lupta Antifraudă

3.1 Considerații introductive

Eficiența Oficiului European de Luptă Antifraudă, este în mare măsură dependent de cooperarea cu statele membre cât și de contribuțiile acestora în timpul desfășurării investigațiilor cât și după momentul încheierii acestora.

După cum arată și scopurile pentru care au fost create aceste instituții, ele nu pot investiga decât cazurile de infracțiuni economice cele mai serioase. Astfel, un caz potențial de fraudă trebuie să îndeplinească următoarele criterii pentru a ajunge în atenția organismelor de luptă antifraud și anume, valoarea presupuselor fraude să depășească o anumită sumă de bani; să existe implicații internaționale; cazurile investigate să fie în atenția publicului și să reprezinte un motiv de reală îngrijorare;

Dat fiind faptul că protecția intereselor financiare este una din condițiile primordiale, fiecare stat care dorește să își depună candidatura pentru a deveni membru al Uniunii Europene, i se solicită înființarea unui department pentru luptă antifraudă, AFCOS (Anti-fraud coordination serice), încă dinainte ca acesta să devină membru cu drepturi depline al Uniunii.

Odată cu începerea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, i s-a solicitat acesteia prin prisma Controlului financiar, crearea unei instituții specializate care să comunice direct cu Comisia Europeană, mai ales cu Oficiul European de Luptă Antifraudă și cu statele membre, în vederea optimizării mediului financiar stabil, prin asigurarea protecției intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Începând cu anul 2002, instituția ce menținea contact direct cu Oficiul European de Luptă Antifraudă, era Corpul de Control al Primului Ministru, urmare a Hotărârii Guvernului nr. 521/2002. Odată cu modificările legislative, Corpul de Control al Primului Ministru a devenit Corpul de Control al Guvernului, urmat de Departamentul de Inspecție al Primului Ministru și Urmărire a Utilizării Transparente a Fondurilor Comunitare, și în final preluarea atribuțiilor de către Departamentul pentru Lupta Antifraudă.

Așadar, reorganizarea fostului department de Inspecție al Primului Ministru a condus la înființarea, la 1 iunie 2005 a Departamentului pentru Luptă Antifraudă, reprezentând un pas important pentru România în vederea creării unui sistem antifraudă bine pus la punct.

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, la data de 1 ianuarie 2007, aceasta se bucură ca toate celelalte state membre, de acces la anumite finanțări alocate de Comisia Europeană din fondurile structurale și de coeziune, însă un prim pas al României în dovedirea capabilității de a face față acestor provocări, este de a-și întări cadrul instituțional și legislativ existent, prin elaborarea de acte normative.

În același an, Departamentul pentru Lupta Antifraudă, s-a văzut nevoit să își dezvolte activitățile atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ, pentru a exista o colaborare eficientă cu instituțiile naționale și comunitare, dar mai ales cu Oficiul European de Luptă Antifraudă.

Totodată, în anul 2009, s-a considerat necesară, trecerea Departamentului din structura cancelariei Primului Ministru în aparatul de lucru al Guvernului, având personalitate juridică și funcționând sub „coordonarea primului ministru, și fiind finanțată de la bugetul de stat prin bugetul Secretariatului General al Guvernului”.

3.2 Conducerea DLAF

Primul Secretar de stat și Șeful Corpului de Control al Primului Ministru/Guvernului a fost Victor Viorel Ponta, în perioada iulie 2002 martie2004. La urmat la conducere în martie 2004, Ion Lazăr ca și Secretar de Stat, Șeful Departamentului de Inspecție al Primului-Ministru.

În cadrul guvernului Călin Popescu Tăriceanu, Secretarul de Stat, Tudor Chiuariu, deținea pregătirea necesară în domeniul protecției intereselor financiare ale Uniunii Europene, deținând astfel conducerea Departamentului de Inspecție a Primului Ministru și Urmărire a Utilizării Transparente a Fondurilor Comunitare, urmând ca în martie 2005 să devină Șeful Departamentului pentru Luptă Antifraudă până în aprilie 2007.

Acesta a fost urmat la conducere în perioada iunie 2007- ianuarie 2009, Secretarul de Stat și Șeful Departamentului pentru Lupta Antifraudă, Claudiu Constantin Dumitrescu. În perioada martie 2009 august 2010 a ocupat funcția de Șef al Departamentului pentru Lupta Antifraudă, fostul procurer al Direcției Naționale Anticorupție, Adina Petrescu.

În perioada august 2010 – iulie 2013, Secretarul de Stat și Șeful Departamentului pentru Luptă Antifraudă a fost Claudiu Constantin Dumitrescu.

Din iulie 2013 și până în prezent, cel care execită atribuțiile Șefului cu rang de Secretar de Stat al Departamentului pentru Luptă Antifraudă este Andrei Atila Luca Chendi.

Pentru o bună funcționare caracterizată prin promptitudine și eficiență, acest organsim de luptă antifraudă dispune de propria structură organizatorică. Astfel, DLAF are în structura sa, în ordine descrescătoare:

• Secretarul de Stat, este numit și eliberat din funcție prin decizia Prim-Ministrului. De asemenea exercită funcția de conducere a Departamentului pentru Lupta Antifraudă și aprobă actele de control ale acestuia, de asemenea, poate propune șefului Cancelariei Primului-Ministru numirea, sancționarea și eliberarea din funcție a personalului Departamentului.

• Cabinet Demnitar

• Direcția Managementul Resurselor Umane

• Compartimentul Audit Public Intern

• Direcția Economică și Administrativă

• Serviciul Mass-Media Protocol și Registratură

• Direcția Afaceri Juridice, Direcția Control, Direcția Managementul Informațiilor

• Serviciul Programe și Pregătire Profesională

• Compartimentul Informații Clasificate

Figura 3.2.1 Organigrama DLAF

Șeful Departamentul pentru Lupta Antifraudă, coordonează trei direcții, și anume:

Figura 3.2.2 Organigrama DLAF

3.3 Atribuțiile Departamentului pentru Lupta Antifraudă

Departamentul pentru Lupta Antifraudă este instituția de contact cu Oficiul European de Luptă Antifraudă din cadrul Comisiei Europene asigurând îndeplinirea îndatoririlor ce revin României, cu privire la protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene. Așadar aceasta, în conformitate cu prevederile articolului 325 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, urmărește protejarea intereselor financiare a Uniunii Europene, astfel:

„coordonează, la nivel național, adoptarea de măsuri legislative, administrative și operaționale, pentru combaterea fraudei și a oricărei activități ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. Aceste măsuri trebuie să fie similare celor adoptate pentru combaterea fraudei care aduce atingere intereselor financiare naționale;

cooperează cu autoritățile statelor membre, cu instituțiile europene sau cu alte entități financiare europene, în scopul protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene;

elaborează, în cooperare cu alte instituții naționale, și transmite contribuția României la Raportul anual al Comisiei Europene privind măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a prevederilor art. 325 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene”.

Ca oricare alte organisme, această instituție deține o serie de atribuții. Si anume, aceasta poate cere instituțiilor naționale, entităților financiare, personalului să predea orice document, orice informație ce are legătură cu cazurile de fraudă, de asemenea deține funcția de control, în sensul în care pot identifica nereguli, fraude și alte activități ilicite ce au drept consecință atingerea intereselor financiare, fie ale Uniunii Europene, fie ale statului respectiv, acționează pe bază de autonomie funcțională și decizională, independent de alte autorități și instituții publice, coordonează adoptarea de măsuri legislative, operaționale și administrative pentru combaterea fraudei și altor activități ilegale, asigură și facilitează cooperarea cu instituțiile naționale ce sunt de asemenea implicate în procesul de combatere a fraudei, culeg, analizează și interpretează date din domeniul financiar.

De asemenea, pentru a se asigura de continuitatea luptei contra fraudă, această instituție asigură programe de perfecționare profesională și instruire în domeniu, monitorizează și soluționează neregulile raportate, protejează martorii ce au acordat informații importante în cazuri de luptă contra fraudă.

Scopul aceste instituții este de a distribui informați între sectorul public și cel privat cu scopul de detecta și preveni frauda, de a atrage atenția publicului cu privire la posibilele cazuri de fraudă și cum se poate proteja de acestea, și de a construirea unui centru de expertiză care să prioritizeze frauda;

Aceasta urmărește coordonarea luptei antifraudă, asigurând protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene în România, monitorizează anumite nereguli, fraude de pe teritoriul României, ce pot conduce la prejudicierea bugetului Uniunii, „funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar pentru asigurarea protecției intereselor financiare ale Uniunii Europene în România, funcția de reprezentare, prin care se asigură participarea României în cadrul comitetelor consultative, grupurilor de lucru și al rețelelor de comunicare sau schimb de informații, în materia protecției intereselor financiare ale Uniunii Europene”.

3.4 Modul de lucru al Departamentului de Luptă Antifraudă

Pentru a obține un succes deplin în misiunile contra fraudă, organismul cooperează cu alte autorități, entități financiare putând încheia instrumente legale de cooperare administrativă cu acestea, având ca scop ultimo, acela de a proteja interesele financiare. În fiecare an, DLAF elaborează în cooperare cu alte instituții naționale un Raport anual al Comisiei Europene în care precizează măsurile adoptate în lupta antifraudă.

Așadar, în urma informațiilor primite de la diferite surse sau chiar de la Oficiul European de Luptă Antifraudă, cu privire la detectarea unor inegalități ce pot afecta interesele financiare comunitare, Departamentul pentru Lupta Antifraudă, organizează investigațiile necesare și aduce în atenția Oficiului raportul controlului efectuat, precizând toate aspectele, ce au fost constate.

Direcția C Managementul informației facilitează inițierea unei investigații din oficiu, fără a necesita neapărat o sesizare. Pentru a optimiza baza informatică, Departamentul colaborează cu toate organele de control financiar și fiscal în urma protocoalelor încheiate, și anume acesta conlucrează cu Garda Financiară, SRI și ANAF, ce îi raportează posibile nereguli sau fraude.

Toate instituțiile și autoritățile publice, sunt obligate să îi ofere Departamentului toate documentele necesare în realizarea actului de control. Aceste instituții sunt obligate să desemneze persoanele de contact, ce au pregătirea necesară și dotarea tehnică, în cazurile în care, nu pot informa sau distribui documentele necesare Departamentului.

Odată formată această echipă de control, este imperios necesar ca atât Departamentul cât și organele de poliție sau cele de control financiar să îi acorde ajutorul necesar, în vederea exercitării sarcinilor propuse. În urma formulării actului de control, și în cazul identificării unor nereguli, Departamentul trimite acest act autorităților competente în gestionarea fondurilor comunitare sau de finanțare în vederea aplicării unor sancțiuni, sau chiar recuperarea sumelor neachitate. De asemenea, odată identificate cazurile de fraudă ce afectează bugetul Comunităților Europene, autoritățile competente în gestionarea fondurilor europene sunt obligate să adopte măsurile impuse de Departament, iar în termen de 30 de zile acestea trebuie să comunice măsurile aplicate.

Odată cu Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 49/2005, Art. 11., actul de control se va transmite direct parchetului competent în vederea „luării îndată a măsurilor legale pentru indisponibilizarea fondurilor, recuperarea prejudiciului și restituirea acestuia, precum și pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate”.

Pentru a exista o prelucrare cât mai facilă a datelor în vederea realizării analizei cu privire la protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene în România, „autoritățile cu competențe în gestionarea asistenței financiare nerambursabile, în controlul utilizării corespunzătoare a fondurilor comunitare, în prevenirea și combaterea neregulilor și fraudelor, precum și cele cu competențe în efectuarea urmăririi penale și sancționarea celor vinovați și în recuperarea prejudiciilor au obligația de a transmite către Departament, în termen de 15 zile datele și informațiile solicitate”. Uniunea Europeană îi oferă asistență și dotare tehnică Departamentului, în vederea specializării personalului și a creșterii standardelor de performanță.

3.5 Raporturile anuale ale Departamentului pentru Lupta Antifraudă

Prima țară ce a înființat o structură cu competențe exclusive în domeniul protecției financiare ale Uniunii Europene și care a primit aprecieri din partea fostului director al Oficiului European de Luptă Antifraudă, F. H. Bruner, este România. Acesta a declarat la momentul respectiv că Departamentul pentru Lupta Antifraudă „este un model pentru celelalte state membre și țări candidate”. De asemenea actualul director general al Oficiului, Giovanni Kesler, a declarat în cadrul seminarului dedicat măsurilor de combatere a fraudei și corupției la nivelul fondurilor structural, ce a avut loc la București, următoarele: „Sperăm ca și celelalte state membre să urmeze exemplul DLAF și afirm toate aceste cu un motiv. (…) avem o practică investigativă foarte bine stabilită. În concluzie, sunteți pe o cale foarte bună; (…) referitor la fraude, ați dezvoltat unul dintre cele mai bune sisteme antifraudă. Acesta este un mod foarte bun de reacție, care spune foarte multe despre România”.

Figura 3.5.1 Aprecieri la adresa Departamentului pentru Lupta Antifraudă

Așadar atât fostul director general al Oficiului European de Luptă Antifraudă, cât și actualul director, au lăudat activitățile Departamentului pentru Luptă Antifraudă și buna colaborare cu Oficiul, în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene în România.

În fiecare an, Departamentul pentru Lupta antifraudă trebuie să prezinte un Raport de activitate. Pe parcursul anului 2014, au fost efectuate 317 acțiuni de control, în comparație cu anul 2013, în care au fost derulate 290 de acțiuni, respectiv anul 2012 în care s-au desfășurat 310 acțiuni de control.

Figura 3.5.2 Acțiuni de control derulate în anii 2012, 2013 și 2014

În cadrul celor 317 acțiuni de control, 305 au vizat proiectele postaderare și anume fonduri structurale, de coeziune, agricole și granturi UE și 12 acțiuni de control ce au vizat întreaga gamă de proiecte finanțate în cadrul programelor de preaderare și anume în cadrul PHARE au fost 5 acțiuni de control, în cadrul ISPA 3 și SAPARD 4 acțiuni de control.

Figura 3.5.3 Tipul fondului postaderare, verificat în cadrul acțiunilor de control, aflate în derulare – comparație între anii 2012, 2013 și 2014

De asemenea, în anul 2014, au fost deschise 221 de acțiuni de control în comparație cu anul 2013 în care au fost deschide 132 de acțiuni de control, respectiv anul 2012 în care s-au desfășurat 230 de acțiuni de control.

Figura 3.5.4 Numărul acțiunilor de control deschise – comparație între anii 2012, 2013 și 2014

„Din cele 179 de acțiuni de control finalizate în anul 2014, în 125 s-au constatat indicii privind săvârșirea unor fraude care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, în 5 s-au constat nereguli, iar în 49 de cazuri nu s-au confirmat fapte sesizate”.

Figura 3.5.5 Rezultatele verificărilor derulate în cadrul acțiunilor de control finalizate în anii 2012, 2013 și 2014

Cele 179 de proiecte finalizate în anul 2014, ce au făcut obiectul acțiunilor de control al Departamentului pentru Luptă Antifraudă, a ajuns la o valoare de aproximativ 320.590.000.00 euro, iar în cazul neregulilor și a posibilelor fraude depistate, valoarea impactului financiar a fost de aproximativ 53.390.000.00 euro.

Figura 3.5.6 Valoarea proiectelor controlate și a impactului financiar, comparație între anii 2012, 2013 și 2014

Așadar, prin Raportul de activitate, anual se poate observa promptitudinea de care dă dovadă, Departamentul pentru Luptă Antifraudă, și eficiența, în vederea detectării, prevenirii, investigării cazurilor ce ar putea aduce prejudiciu intereselor financiare ale Uniunii Europene, dând prilejul unor aprecieri din partea fostului director, Franz-Hermann Brüner, și anume „România a răspuns prompt tuturor cererilor de asistență solicitate de către OLAF pentru investigațiile în curs de desfășurare, în vederea combaterii traficului de țigarete”

De asemenea, în urma rapoartelor Comisiei Europene, se confirmă eficacitatea Departamentului, în sensul că România a continuat să implementeze Strategia Naționașă de Luptă Antifraudă, îmbunătățind coordonarea celorlalte instituții relevante, luând măsurile necesare pentru consolidarea capacității administrative, inițiind controale la fața locului împreună cu Oficiul European de Luptă Antifraudă.

3.6 Cooperarea cu Oficiul European de Luptă Antifraudă

Departamentul pentru Lupta antifraudă, colaborează cu instituția europeană OLAF, optimizând astfel prevederile Regulamentului (CE) nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 mai 1999 în ceea ce privesc investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă. Astfel „în conformitate cu prevederile art. 23 – 31 din Regulamentul de organizare și funcționare al Departamentului pentru lupta antifraudă, aprobat prin HG nr. 738/2011, DLAF cooperează cu OLAF, în calitate de instituție națională de contact și de coordonator național al luptei antifraudă (AFCOS ROMÂNIA)”.

În strânsă sa colaborarea cu Oficiul, Departamentul pentru Luptă Antifraudă trebuie să întrunească unele atribuții, astfel încât, acesta, primește unele sesizări din partea acestuia, cu privire la anumite nereguli ce pot afecta interesele financiare ale Uniunii Europene, urmând ca pe baza acestor sesizări să efectueze controalele necesare. Pune în contact Oficiul cu toate informațiile necesare, precum și aspectele constatate, mai ales prin actul de control elaborat, cu ajutorul investigatorilor Oficiului European de Luptă Antifraudă, acesta desfășoară controale la fața locului, solicită de asemenea asistență tehnică experților Oficiului, și încearcă să faciliteze solicitările cu privire la asistența tehnică dinspre instituții sau autorități naționale spre Oficiul European de Luptă Antifraudă.

Oficiul European de Luptă Antifraudă este informat periodic de către Departament, cu privire la posibile cazuri de fraudă, iar în anul 2014, cooperarea dintre Departament și Oficiu a constat în acordarea de asistență tehnică, și anume „schimb de informații și date privind suspiciuni de nereguli sau fraude care afectează interesele financiare ale UE în România, precum și cele privind evoluția cazurilor controlate de DLAF sau stadiul cercetărilor penale, cu respectarea legii”, date fiind acestea, i s-a solicitat Departamentului pentru Luptă Antifraudă, asistență tehnică din partea Oficiului în 61 de cazuri, iar în 4 cazuri Departamentul a acordat suport operațional Oficiului.

În ceea ce privește bugetul Departamentului pentru Luptă Antifraudă pe anul 2014, acesta a costat în sume provenite din fonduri de la bugetul de stat în valoare de 7.750.000 lei, iar în ceea ce privesc cheltuielile de capital, acesta nu a efectuat nici o cheltuială, suma inițială fiind redistribuită secțiunilor unde erau necesare anumite fonduri bugetare suplimentare.

3. 7 Strategia Națională de Luptă Antifraudă

România, ca stat democratic european, promovează practici în vederea combaterii fraudelor ce pot afecta interesele financiare ale Uniunii Europene, totodată se bazează pe reducerea costurilor corupției, pe creșterea nivelului de încredere a publicului în justiție și administrație. Se pune accentul pe creșterea nivelului de încredere a publicului în administrație, deoarece percepția publică cu privire la corupție continuă să adâncească modul de administrare eficientă a fondurilor publice, îngrădind totodată înfăptuirea justiției.

Cumulul de factori de risc la adresa securității naționale a României, a dus la constituirea unui program de acțiuni, ce are în vedere eradicarea corupției, ce ține de cadrul politic, juridic și administrativ și angrenarea societății în lupta fenomenului de corupție. Strategia Națională de apărare constituie modul prin care statul le asigură cetățenilor apărarea și securitatea țării, însă cetățenii trebuie să își dezvolte comportamentul responsabil și participativ la viața politică, pentru a putea ajunge la o atitudine de respingere și de eradicare a faptelor de corupție, cât și a fraudelor care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene.

Dacă până de curând, combaterea corupției era lăsată ca o anexă secundară pentru țările dezvoltate democratice, în prezent, aceasta a devenit o sursă alarmantă pentru guvernele naționale, determinându-le astfel să acorde o importanță deosebită acestui fenomen, alocând din bugetul lor, un procent considerabil combaterii acestui flaged.

Strategia națională de luptă antifraudă privind protecția intereselor financiare ale Uniunii în România, a fost elaborată inițial în vederea armonizării reglementării normelor din legislația națională cu cele din cea europeană, pregătind astfel cadrul normativ, instituțional pentru aderarea României. Totodată, aceasta a vizat, construirea și menținerea unei bune colaborări cu instituțiile din domeniu, unde Departamentul pentru Lupta Antifraudă a reprezentat un factor important, dat fiind faptul că, strategia privește strict frauda împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

„Scopul Strategiei naționale de luptă antifraudă este reducerea și prevenirea fenomenului corupției prin aplicarea riguroasă a cadrului normativ și instituțional în vederea maximizării impactului măsurilor anticorupție”.

Principile ce stau la baza Strategiei sunt, „prevenirea săvârșirii faptelor de corupție și a incidentelor de integritate, eficacitate în vederea combaterii corupției, cooperare și coerență, principiul parteneriatului public–privat, proporționalitate în elaborarea și punerea în aplicare a procedurilor anticorupție și principiul evaluării și gestionării riscurilor de corupție.

Funcționalitatea și profesionalismul de care a dat dovadă Departamentul pentru Lupta Anftifraudă, s-a conturat prin sistemul său antifraudă, acesta valorificând activitățile de control ale acestuia, materializate printr-o creștere de la an la an, a numărului de acțiuni penale și de recuperare a prejudiciilor. Scepticismul cetățenilor, a fost astfel înlăturat, aceștia întărindu-și încrederea în autoritățile ce sunt delegate să administreze corect resursele financiare comunitare.