Luntrasu Alexandra Licența 2019 [310577]

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ ,,ION IONESCU DE LA BRAD’’ [anonimizat]. Univ. Dr. Vasile VULPE

Absolvent: [anonimizat]

2019

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ ,,ION IONESCU DE LA BRAD’’ DIN IAȘI

FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARĂ

SPECIALIZAREA: [anonimizat]. Univ. Dr. Vasile VULPE

Absolvent: [anonimizat]

2019

DECLARAȚIA

CUPRINS

Lista abrevierilor

colab. = colaboratorii

cm = centimetri

kgc = kilogram greutate corp

kV = kilo volți

ml = mililitru

mm = milimetru

MHz = mega hertz

p.o. = per os

Lista figurilor

Lista tabelelor

PARTEA I CONSIDERAȚII GENERALE

Introducere

Câinele și-a câștigat de-a lungul mileniilor titlul de cel mai bun prieten al omului. Dar cine este acest prieten? [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], salvator pe uscat (din cutremure sau incendii) [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat] 400.000.000 [anonimizat], culorile și mărimile. Aceasta a făcut ca medicina animalelor de companie să se dezvolte în ultimii 50 [anonimizat]. Progresiv, legătura dintre om și câine a responsabilizat proprietarul și l-a conștientizat asupra faptului că pentru o conviețuire bună sunt necesare măsuri de profilaxie și asistență medicală.

Afecțiunile aparatului digestiv sunt recunoscute ca fiind cele mai frecvente motive pentru care câinii sunt aduși la medicul veterinar. În general tulburările gastrointestinale afectează capacitatea de digerare și absorbție a nutrienților, majoritatea provocând iritații și/sau inflamații intestinale. Distrugerea echilibrului din aparatul digestiv poate avea ca rezultat simptome de la cele vagi sau nespecifice la cele bine definite cu implicații clinice specifice.

Inițial se pune problema diagnosticării exacte a porțiunii digestive afectate ca apoi să se poată interveni terapeutic. Primele semne care ne duc cu gândul la o afecțiune gastrointestinală sunt: disfagia, regurgitarea, vomitarea și diareea.

[anonimizat], [anonimizat], prezența sângelui (melenă) sau a [anonimizat], etc. Localizarea diareii în intestinul gros sau subțire este o condiție esențială pentru stabilirea direcției de diagnostic.

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], endoscopie.

[anonimizat], [anonimizat]nei (dietă), până la un tratament dietetic asociat cu unul medicamentos, în unele cazuri fiind necesară chiar și intervenția chirurgicală.

Majoritatea tulburărilor digestive interferează cu procesul complex al digestiei hranei, dieta jucând un rol major în terapie, în reducerea impactului bolilor și în sprijinirea recuperării. O dietă va fi eficientă dacă aceasta este coroborată cu: vârsta câinelui (junior, adult, matur, senior), starea de sănătate (fiziologic – gestația, patologic – afecțiuni renale, diabet, intoleranța la o serie de componente etc.), rasa și talia.

Sindroamele digestive sunt reprezentate de afecțiuni ale segmentelor anatomice sau produse de diferite cauze, precum: enterocolita, colita, sindromul colonului iritabil, afecțiuni inflamatorii și tumori ale sacilor anali, etc.

Datorită etiologiei multifactoriale și patogenezei complexe, afecțiunile aparatului urinar la câine cunosc un evident polimorfism clinic și funcțional.

Complexitatea și exprimarea clinică de grade și intensități diferite, corelațiile metabolice și funcționale multiple fac ca afecțiunile urinare în aprecierea și abordarea acestora să necesite investigații clinice și paraclinice minuțioase.

Examinarea aparatului urinar prezintă o mare importanță datorită faptului că în majoritatea cazurilor datele pe care le oferă sugerează diagnosticul sau orientează explorările către confirmarea suspiciunii diagnosticului clinic.

Studierea imediată a produsului activității funcționale a aparatului urinar și anume a urinei se realizează cu ușurință, fapt ce compensează accesibilitatea mai redusă a aparatului urinar pentru examenul obiectiv.

Aparatul urinar se examinează funcțional, prin aprecierea semnelor generale și fizic, prin examinarea organelor ca rinichiul, bazinetul, ureterele, vezica urinară și uretra, prin metode generale și speciale.

Capitolul 1 STADIUL ACTUAL AL CUNOAȘTERII

1.1 Topografia organelor

Cunoașterea topografiei organelor din cavitățile trunchiului este indispensabilă pentru medicul veterinar.

1.1.1 Topografia organelor abdominale la câine

La animale, cavitatea abdominală este cea mai mare cavitate naturală a organismului. Are o formă ovoidă, ușor turtită în sens lateral, orientată cu baza spre diafragm, iar vârful comunică în cavitatea pelvină.

Cavitatea abdominală este ocupată în totalitate de organe, ligamente, vase și nervi, astfel încât cavitatea peritoneală propriu-zisă devine virtuală și extrem de diverticulată; în acest spațiu se află o cantitate redusă de lichid peritoneal, de culoare gălbuie, care facilitează alunecarea viscerelor între ele.

Stomacul la canide este foarte mare comparativ cu talia animalului (1-8 litri) și extrem de extensibil. Are o formă de pară, cu extremitatea stângă largă, aproape sferică, pe mica curbură se deschide larg cardia. Extremitatea dreaptă este mai îngustă și recurbată dorsal. Stomacul este așezat transversal în cavitatea abdominală, având fundul de sac în partea stângă a planului median, sprijinit pe peretele lateral al cavității, sub linia de plafon, în planurile coastelor 9-12. Axul are o direcție medială de la stânga la dreapta. Marea curbură se sprijină pe planșeul cavității abdominale. Pilorul este plasat în partea dreaptă, în treimea mijlocie a spațiului intercostal 9, este învecinat medial cu cardia. În plenitudinea maximă, stomacul ocupă în partea stângă tot peretele lateral și planșeul cavității abdominale, de la diafragm până la planul vertebrei a 4-a lombare; în partea dreaptă, până în planul vertebrei a 3-a lombare. Fața anterioară se sprijină în stânga pe diafragm, iar în dreapta pe fața viscerală a ficatului. Fața viscerală este în raport cu duodenul, pancreasul și colonul transvers, iar în partea stângă cu splina și rinichiul stâng; ventral, cu ansele jejunale (Coțofan V., 2003).

Ficatul are o greutate medie de 100-1500 g, în funcție de rasă, reprezentând aproximativ 3% din greutatea corporală. Fața diafragmatică, mult bombată, corespunde cupolei diafragmului. Conturul de proiecție a acesteia începe de la extremitatea proximală a coastei 12, treimea mijlocie a coastei 8-7, la articulația condro-costală 6 și de aici caudal, la apendicele xifoid. În partea stângă se proiectează lobul stâng și intermediar stâng; marginea posterioară a acestuia atinge extremitatea posterioară a coastei a 10-a, marginea coastei a 11-a până la arcul hipocondral, pe care îl urmărește în continuare. Când stomacul este plin, lobul stâng este deviat în partea dreaptă. Lobul drept atinge arcul costal, pe care îl depășește puțin, iar procesul caudat atinge rinichiul drept.

Rinichii sunt relativ mari (45-60 g), sunt suspendați simetric în regiunea sublombară, cel drept este situat pe direcția liniei de plafon, între coasta a 2-a și procesul transvers lombar 2, iar rinichiul stâng de la ultima coastă la procesul transvers 4. Când stomacul este plin, atunci rinichiul este deplasat între procesele transverse ale vertebrelor 3-4 lombare sub musculatura iliopsoatică.

Intestinul subțire la canide are o lungime totală de 2-4 metri.

Duodenul are forma unei anse cu deschiderea cranială, ce cuprinde între ele pancreasul; originea, la nivelul pilorului, este plasată în treimea mijlocie a spațiului 10 intercostal pe fața viscerală a ficatului.

Jejunul se caracterizează prin lumenul relativ îngust și pereții groși, consistenți la palpare; ocupă centrul cavității abdominale unde este suspendat de un mezou lung și larg care permite formarea unor anse largi care se sprijină pe planșeul și pereții laterali ai cavității abdominale. Cranial, ansele intestinale vin în contact cu pancreasul, stomacul, splina, rinichiul stâng și colonul transvers și caudal cu vezica urinară.

Ileonul este foarte scurt (6-10 cm), se deschide în cecum în apropierea liniei de plafon, în planul vertebrei 2 lombară.

Cecumul este mic (4-10 cm), cu suprafața netedă; formează două inflexiuni susținute de mezou. Este plasat în partea dreaptă a abdomenului în treimea superioară a flancului, dorsal și medial de porțiunea descendentă a duodenului în planul vertebrelor 2-4 lombare.

Colonul continuă în sens cranial cecumului, pe partea dreaptă a cavității la fața viscerală a ficatului, unde se curbează spre stânga, caudal stomacului (colonul transvers), plasându-se dorso-caudal în flancul stâng (colonul descendend) până la intrarea în cavitatea pelvină unde se continuă cu rectul (Paștea E. și colab., 1985).

Pe partea dreaptă se proiectează: pulmonul, ficatul, pancreasul, duodenul, rinichiul drept, jejunul și stomacul (fig. 1.1).

Figura 1.1 Schema topografiei organelor toraco–abdominale la câine – partea dreaptă. a – aria pulmonară; b – aria hepatică; c – aria pancreatică dreaptă; d – aria duodenală; e – aria renală dreaptă; f – aria intestinului subțire; g – aria gastrică dreaptă (după Ferat – Postolache, 2004)

Pe partea stângă se proiectează: pulmonul, ficatul, stomacul, splina, rinichiul stâng, colonul descendent și ansele jejunale (fig. 1.2).

Figura 1.2 Schema topografiei organelor toraco-abdominale la câine – partea stângă. a – aria pulmonară; b – aria hepatică, lobul stâng; c – aria gastrică stângă; d – aria splenică; e – aria renală stângă; f – aria colonului descendent; g – aria jejunului (după Ferat – Postolache, 2004)

Pe planșeul cavității abdominale se proiectează: ficatul, stomacul și ansele jejunale, care sunt flancate de splină, în partea stângă, și de duoden, în partea dreaptă.

1.1.2 Topografia organelor pelvine la câine

În cavitatea pelvină, organele sunt situate suprapus în trei etaje: dorsal, rectul: central, organele genitale, iar ventral vezica urinară și uretră.

Organele din cavitatea pelvină nu se proiectează pe pereții cavității. Explorarea lor clinică se face prin tușeu rectal.

La mascul, în cavitatea pelvină se topografiază rectul, canalele deferente, glandele veziculare, prostata, uretrele, vezica urinară și uretra intrapelvină (Ferat-Postolache Aida, 2004).

Porțiunea terminală a rectului prezintă o ampulă dezvoltată. Caudal, în afara mucoasei anale, acoperit de sfincterul extern al anusului, pe părțile laterale ale rectulu, se găsesc sinusurile paraanale sau glandele perianale, de mărimea unei boabe de mazăre la animalele tinere sau a unei nuci la exemplarele bătrâne. Deschiderile lor au dimensiunea unei gămălii de ac și flanchează orificiul anal.

Vezica urinară este plasată în totalitate în cavitatea abdominală.

Prostata este foarte mare, acoperă porțiunea inițială a uretrei pe care o înconjoară. Dimensiunile prostatei variază în funcție de vârstă, greutatea corporală și rasă (Coțofan V., 2003).

1.2 Examinarea și semiologia abdomenului și a aparatului urinar

1.2.1 Examinarea și semiologia abdomenului

Examinarea abdomenului se realizează prin metode generale (inspecție, palpație, percuție, ascultație) și prin metode speciale.

1.2.1.1 Metode generale

Inspecția abdomenului se realizează din lateral, din față și de deasupra. Se apreciază forma și volumul, simetria, deformările locale și mișcările peretelui abdominal.

Volumul abdomenului poate fi redus (abdomen de ogar) consecutiv reducerii conținutului viscerelor digestive, în fenomene de inapetență, diaree sau în cazul durerilor abdominale acute (peritonite), când intervine contractura abdominală. Volumul poate fi mărit asimetric în cazul plenitudinii viscerelor, în hipertrofia unor organe (hipertofie renală sau hepatică). Mărirea simetrică a abdomenului este întâlnită în cazul dilatației stomacului (abdomen în butoi). Acumulările de lichide (ascita) în cavitatea abdominală produc presiune asupra diafragmului determinând inclusiv dilatația bilaterală a toracelui (abdomen și torace în butoi) sau în timp dau abdomenului forma de pară (abdomen de batracian).

Mișcările abdominale vizibile la inspecție pot fi consecința hiperperistaltismului digestiv, fiind întâlnite și în mioclonii sau în cazul mișcărilor respiratorii modificate (dispnee).

La inspecția auditivă se pot remarca zgomote digestive exagerate, prezente în indigestii sau diferite procese fermentative.

Palpația externă a abdomenului se execută pe animalul contenționat în poziție patrupodală. Metoda se realizează moderat, mai întâi superficial pentru obișnuirea pacientului cu mâna examinatorului și pentru reducerea stării de contractură reflexă. Palpația se continuă mai apoi profund, eventual penetrant.

Prin palpație se apreciază temperatura locală și mișcările, sensibilitatea dureroasă și modificările de consistență, topografia modificărilor digestive.

La palpația externă a pereților abdominali se pot obține date privind tensiunea acestora, care diferă în funcție de specie, rasă, vârstă și starea de întreținere. În peritonită și în afecțiunile abdominale acute, datorită sensibilității dureroase ridicate, animalul evită palpația și prezintă contractura musculaturii abdominale (reacție de apărare abdominală) ducând la apariția abdomenului de lemn. Durerea locală sau reflectată apare în cazul tulburărilor topografice, a prezenței calculilor intestinali sau a corpilor străini, în diferite stări inflamatorii organice.

Palpația profundă abdominală (bimanuală, glisant sau penetrantă la animalele mici), apreciază forma și volumul organelor, identifică tulburările topografice, prezența formațiunilor patologice (fecaloame, tumori), dimensiunile, durerea și consistența acestora.

La palpația prin lovire (sucusiuni, balotare) a abdomenuli, se obțin senzații particulare cum ar fi senzația de val, în cazul prezenței lichidelor în cantitate mare, sau senzația de bloc de ghiață în cazul formațiunilor mari, circumscrise dar deplasabile, de genul gestației sau a tumorilor de mare volum.

Percuția abdomenului se poate realiza direct pentru aprecierea sensibilității dureroase sau indirect pentru aprecierea sunetului și a ariei de percuție. Sunetul normal de percuție a abdomenului este clar (atimpanic sau timpanic) în jumătatea superioară a abdomenului și submat (rareori mat), în partea inferioară. Patologic, se poate identifica sunetul mat în supraîncărcări sau fecaloame și hipersonor în meteorism.

Matitatea orizontală și deplasabilă este reprezentată de o bandă de grosime variabilă localizată în partea inferioară a abdomenului și pe care se obține sunetul mat la percuția abdomenului ce conține lichid în cantitate crescută ( uro- sau hemoperitoneu, ascită).

Ascultația abdomenului se aplică pentru înregistrarea zgomotelor digestive și se verifică astfel peristaltismul și tranzitul conținutului digestiv, precum și fermentațiile acestuia (Vulpe V., 2003).

1.2.1.2 Metode speciale

Puncția abdomenului (paracenteza) se realizează cu ace sau trocare speciale în funcție de talia animalului examinat. În principiu, locul de elecție este reprezentat de punctul decliv abdominal, la jumătatea distanței dintre ombilic și graset, lateral de linia albă.

Lichidul de puncție obținut se poate examina macroscopic, microscopic și biochimic.

Examenul macroscopic (fizic) al lichidului de puncție apreciază cantitatea, culoarea, vâscozitatea. Aspectul general al lichidului poate duce la încadrarea acestuia în următoarele grupe: seros, purulent, putrid sau ihoros, hemoragic, intestinal (fecaloid), urinos.

Examenul microscopic urmărește efectuarea unui examen citologic, bacteriologic și parazitologic.

Examenul biochimic constă în principal în dozarea proteinelor din lichidul de puncție și diferențierea exsudatului de transudat.

Examenul intern al abdomenului constă în metode speciale de examinare cum sunt: palpația transrectală, sondajul gastric, examenul radiologic, examenul ecografic, laparascopia și laparatomia exploratorie.

Explorația transrectală a abdomenului se realizează la animalele mici prin tușeu rectal.

Palpația internă a abdomenului urmărește în ansamblu stabilirea dimensiunilor precum și a modificărilor de formă și volum a organelor, identificarea modificărilor topografice și a formațiunilor patologice de genul tumorilor, fecaloamelor, etc.

Examenul radiologic al abdomenului se poate realiza direct (pe gol) sau cu utilizarea substanțelor de contrast. Se urmărește stabilirea dimensiunilor unor organe (hipertrofii sau atrofii), a raporturilor cu alte organe vecine, identificarea modificărilor topografice (pe baza aerocoliei), a corpilor străini și a altor formațiuni patologice. Examinarea indirectă cu administrare de soluție de sulfat de bariu (tranzitul baritat) pune în evidență deverse enteropatii de genul obstrucțiilor, ocluziilor, stenozelor.

Ecografia aduce date importante în cazul afecțiunilor hepatice, splenice, renale, ale vezicii biliare și renale și mai puțin pentru modificările masei intestinale. Metoda permite aprecierea formei și a volumului organelor, prezența formațiunilor chistice, tumorale sau a calculilor, dar și a leziunilor parenchimului unor organe (ficat, rinichi), de degenerare sau necroză.

Endoscopia abdomenului se poate efectua pe cale digestivă (recto- sau colonoscopia, gastroscopia) și transabdominal, pentru interiorul cavității abdominale (laparascopia, celioscopia, peritoneoscopia).

Lapascopia se realizează la nivelul fosei paralombare, unde se execută o butonieră prin care se va introduce endoscopul, în vederea aprecierii aspectului, conturului și prezenței diferitelor formațiuni patologice pe organele abdominale.

Laparatomia exploratorie reprezintă o metodă ce poate confirma un diagnostic probabil cu eventuala aplicare imediată a intervențieie chirurgicale interne (Vulpe V., 2003).

1.2.2 Examinarea și semiologia aparatului urinar

Aparatul urinar se examinează funcțional, prin aprecierea semnelor generale și fizic, prin examinarea organelor ca rinichiul, bazinetul, ureterele, vezica urinară și uretra, prin metode generale și speciale.

1.2.2.1 Examenul funcțional

Examenul funcțional notează prezența semnelor generale și a micțiunii.

Semnele generale ce se pot observa la animalul cu o afecțiune urinară pot fi următoarele: colica (durerea) renală, exprimată prin pseudolumbago; edeme, cu localizare la nivelul pleoapelor, pieptului, zonei ventrale a abdomenului, a scrotului; sindromul uremic, consecutiv retenției de uree în sânge. Este prezent în majoritatea afecțiunilor renale și se caracterizează prin transpirație exagerată, prurit și leziuni eczematoase la nivelul pielii, bronșite cronice consecutiv eliminării ureei pe la nivelul pulmonului, mirosul de ure (amoniac) al aerului expirat și pielii.

Micțiunea (urinarea) și aspectele semiologice

Micțiunea constă în eliminarea în exterior a urinii din vezica urinară și nu trebuie confundată cu diureza (procesul de formare a urinii la nivelul rinichiului și acumularea în vezica urinară).

Aspectele semiologice ale micțiunii se referă la frecvența acesteia, la cantitatea de urină eliminată și modul în care se face urinarea.

Frecvența. Creșterea fecvenței urinării se numește polakiurie (polakisurie). Creșterea fiziologică a frecvenței urinării apare fiziologic și patologic. Creșterea fiziologică poate să apară în perioada căldurilor la câinii masculi. Creșterea patologică a frecvenței urinării apare în diferite afecțiuni ca: litiază vezicală, mielite, prostatite.

Reducerea frecvenței urinării poartă denumirea de oligakurie (oligakisurie) și poate fi fiziologică sau patologică. Fiziologic, frecvența urinării poate scădea după consumul de hrană uscată, transpirații abundente, sau din obișnuință la câinii de apartament. Patologic, reducerea frecvenței poate să apară în anuria excretorie, în nefrite acute, diaree, uneori în calculoze sau uretrite.

Lipsa micțiunii apare în retenția urinară, respectiv blocarea urinii în vezică prin obstrucția uretrei.

Cantitatea de urină. Creșterea cantității de urină în 24 de ore este numită poliurie și poate apare fiziologic sau patologic. Creșterea cantității de urină poate să apară fiziologic în cazul consumării unor mari cantități de apă. Creșterea patologică a cantității de urină elimintă poate apare în nefrita cronică, în congestia renală activă, în nefroze, în diabetul zaharat și insipid sau în intoxicații grave.

Reducerea cantității de urină poartă denumirea de oligourie. Aceasta apare după administrarea prelungită a unui regim alimentar uscat, în adăparea insuficentă sau în cazul transpirațiilor abundente. Reducerea patologică a cantității de urină se poate întâlni în nefrite grave, în febră, deshidratări prin descărcări diareice, vomă prelungită (incoercibilă), hemoragii.

Anuria este lipsa excreției de urină și apare în nefrite acute bilaterale, (blocaj renal).

Disuriile. Disuriile exprimă stări clinice caracterizate prin tulburări de urinare, (micțiuni dificile) fiind reprezentate de strangurie, retenția urinară și de micțiunile involuntare.

Tenesmele vezicale se manifestă prin modificări de atitudine ale animalului, respectiv eforturi de urinare, care apar datorită durerii la urinare. Acestea se pot întâlni în afecțiuni ale vezicii urinare, în uretrite, peritonite și alte afecțiuni abdominale dureroase.

Stranguria reprezintă un fenomen de disurie caracterizat prin urinarea sub formă de jet subțire sau în picături și poate apare în afecțiuni ale uretrei (uretrite, stenoze uretrale, calculoze), compresiuni pe uretră. Eliminarea urinii se realizează cu eforturi mari și cu tenesme.

Retenția urinară (ischuria) presupune producerea de urină cu reținerea ei în vezica urinară (anurie clinică). Apare în obstrucție uretrală, prin calculoză, în spasm al sfincterului vezical sau al uretrei sau diferite leziuni medulare.

Micțiunile involuntare. Enurezisul, numit și incontinență urinară, presupune urinare involuntară, fără adoptarea poziției caracteristice de urinare. El poate fi total sau parțial, continuu sau periodic. Enurezisul continuu și parțial este dat de urinarea în picături fie datorită unei vezici complet destinse fie datorită stranguriei. Enurezisul periodic și total se manifestă prin urinare involuntară totală, care apare în mod periodic în iritații nervoase medulare sau encefalice.

Urinarea în furou este caracteristică masculilor ce urinează fără să exteriorizeze glandul penian din prepuț. Fenomenul poate fi determinat de leziuni ale penisului, ale uretrei sau chiar ale furoului (Vulpe V., 2003).

Aspecte semiologice ale urinii la realizarea micțiunii

Examinarea urinii permite aprecierea funcționalității rinichiului (diureza), a altor organe (ficat, pancreas, mușchi), precum și a stării morfo-funcționale a căilor urinare. În condiții practice se face examinarea fizică, biochimică, microscopică și bacteriologică a urinii (eventual cea de dimineață), printr-un grup de teste ce poartă denumirea de examen sumar de urină.

Examinarea fizică apreciază culoarea și transparența. Urina este limpede, transparentă și de culoare galbenă. Culoarea roșie apare în hematurie, hemoglobinurie sau mioglobinurie. Culoarea galben-brun sau verde-galben arată conținutul în pigmenți biliari, iar culoarea brun-negru în melanurie, alcaptonurie. Aspectul opalescent este prezent în cazul prezenței grăsimilor în urină, lipurie. În cazul prezenței sărurilor, a puroiului, mucusului și a resturilor epiteliale, bacterii urina are aspect tulbure.

Examinarea biochimică urmărește aprecierea calitativă și cantitativă a unor componente urinare: albuminuria, hematuria, glicozuria, cetonuria.

Examinarea microscopică presupune efectuarea examenului sedimentului urinar care permite punerea în evidență a două categorii de componente: normale și patologice

Examinarea bateriologică (urocultura) se impune în cazul infecțiilor bacteriene ale aparatului urinar (Vulpe V., 2002).

1.2.2.2 Examenul fizic al aparatului urinar

Examenul fizic cuprinde examinarea rinichilor, a ureterelor, a vezicii urinare și a uretrei.

Examenul rinichilor

Inspecția efectuată de la distanță și din apropiere apreciază numai semne indirecte, cum ar fi: pseudolumbago (durerea renală), prezența mersului țeapăn, cifoză, uneori trenul posterior ușor deviat lateral; paraplegii, consecutiv presiunii pe filetele nervoase ca urmare a măririi în volum a rinichilor; deformări ale regiunii flancului în porțiunea superioară și tulburări de micțiune.

Palpația se poate efectua transabdominal. Modificările de volum sunt determinate de stări inflamatorii. Micșorarea dimensiunilor rinichilor apare în atrofia congenitală. Modificările de formă sau topografice pot apare limitate sau localizate, cu schimbarea simetriei rinichilor, în cazul rinichilor flotanți.

Palpația apreciază: sensibilitatea dureroasă, crescută în nefrită sau pielo-nefrită, glomerulită sau glomerulo-nefrită; forma și dimensiunea, modificate în nefromegalie, hidronefroză, tumori sau chiști renali (rinichi polichistic), creșterea în dimensiuni în urolitiază, micșorarea în scleroză renală; poziția rinichilor, ptoza renală unilatrală sau bilaterală, deplasări în tumori, hidronefroză, calculoză masivă în bazinet, sau după efort susținut.

Examenul radiologic se execută din poziție laterală sau dorso-ventrală, apreciindu-se poziția, dimensiunile și conturul suprafețelor rinichilor.

Urografia intravenoasă constă în administrarea de substanțe de contrast intravenoase și efectuarea imaginilor radiologice din timp în timp. Se apreciază aspecte ale circulației renale și ale bazinetului.

Ecografia renală pune în evidență modificări de volum și formă, îngroșarea corticalei renale, aspectul bazinetului și a sinusurilor caliciforme, prezența lichidelor în bazinet sau a calculilor în cazul litiazei.

Examinarea ureterelor

Afecțiunile ureterelor pot fi puse în evidență prin urografie intravenoasă sau prin supraumplerea vezicii urinare cu substanțe de contrast.

Examinarea și semiologia vezicii urinare

Vezica urinară se examinează prin metode generale (inspecție, palpație) și prin metode speciale (cateterism, examene imagistice).

Inspecția apreciază poziția coloanei vertebrale, a cozii, trenului posterior, aspectul abdomenului și unele aspecte ale micțiunii (hematurie terminală, polachiurie, urină tulbure).

Creșterea dimensiunilor abdomenului poate fi datorată dilatației vezicale sau revărsării urinii în abdomen (ascită uremică, uroperitoneu), urmare a rupturii vezicii.

Palpația se realizează transabdominal urmărind sensibilitatea și reacția animalului, tensiunea peretelui abdominal, forma și volumul, consistența organului (elastică, dură). La palpația vezicii urinare se declanșează adesea micțiunea, însă manopera nu trebuie executată brutal, pentru evitarea ruperii pereților vezicali.

Palpația externă a abdomenului poate remarca dilatația vezicii urinare sub forma unui glob la intrarea bazinului (glob vezical), însoțită de sensibilitate dureroasă, tensiune crescută și colică. Creșterea dimensiunii vezicii urinare apare în retenții urinare și poate fi produsă de calculoză, spasm al gâtului vezicii urinare, paralizia pereților vezicali. Creșterea consistenței prin îngroșarea pereților vezicali apare în cistite cronice sau în tumori.

Cateterismul vezicii urinare obține date privind permeabilitatea uretrei și localizarea calculului sau a spasmului uretral, permeabilitatea sfincterului vezical și al urinii recoltate.

Examenul radiologic direct sau prin radiografie de contrast pune în evidență calculii vezicali, precum și forma, dimensiunile și topografia organului. Cistografia se poate executa în caz de hematurie, bacteurie, cristalurie, obstrucție urinară. Cistografia de contrast apreciază morfologia peretelui vezical, distensia vezicii urinare, conținutul vezicii urinare, integritatea sfincterului vezical (Falcă C. și Moț T., 2002).

Ecografia vezicii urinare obține date despre forma și volumul acesteia, grosimea pereților vezicali, prezența tumorilor parietale sau a calculilor de diferite dimensiuni.

Examinarea și semiologia uretrei

La inspecția uretrei se apreciază modificările congestive ale meatului urinar sau prezența scurgerilor uretrale datorate modificărilor segmentelor anterioare.

Palpația pune în evidență sensiblitatea dureroasă, crescută în inflamațiile uretrei și în obstrucțiile uretrale.

Cateterismul permite diagnosticarea stricturilor uretrei a spasmului uretral sau a calculilor.

Examenul radiologic simplu sau cu substanțe de contrast evidențiază traiectul uretrei și localizarea stenozelor, a obstrucțiilor.

Examenele complementare utilizate în diagnosticul afecțiunilor urinare sunt: analiza urinii, examenul sângelui, explorarea funcțională a rinichiului, examenul radiografic, examenul ecografic, biopsie, examene bacteriologice.

1.3 Diagnosticul principalelor afecțiuni digestive și urinare însoțite clinic de tenesme

1.3.1 Sindroame digestive

Sindroamele digestive sunt reprezentate de afecțiuni ale segmentelor anatomice sau produse de diferite cauze, precum: enterocolita, colita, sindromul colonului iritabil, afecțiuni inflamatorii și tumori ale sacilor anali, etc.

1.3.1.1 Enterita acută

Inflamațiile acute ale mucoasei intestinului subțire reprezintă expresia unui dezechilibru între mecanismele defensive locale și un microbism intestinal deviat. Procesul inflamator acut poate să intereseze doar intestinul subțire sau poate afecta concomitent stomacul rezultând gastroenterita sau colonul, când poartă denumirea de enterocolită.

Simptome clinice. Afectează câinii de toate vârstele , categoria cea mai expusă este reprezentată de animalele cu un grad redus de imunocompetență, pacienții foarte tineri sau vârstnici. Enteritele acute pot fi induse primar de consumul unor alimente alterate, contaminate fungic, bacterian sau cu substanțe toxice sau iritante.

Ca prim simptom, se constată, declanșarea bruscă a diareii cu fecale semisolide până la lichide, asociată frecvent cu vomitarea. Deasemenea, se observă grade variate de deshidratare, congestia mucoaselor aparente, pulsul arterial accelerat și slab și ritm slab de reumplere capilară, constant se identifică manifestări de durere abdominală.

Diagnosticul clinic al enteritelor este de obicei ușor de stabilit, chiar și de către proprietar, sau pe baza diareei.

Examenul ecografic permite observarea leziunilor peretelui intestinal și a modificărilor de peristaltism.

De asemenea, examenul morfopatologic, efectuarea de investigații complexe: bacteriologice, virusologice, micologice și micotoxicologice, parazitologice, toxicologice corelate cu examenul alimentelor, al condițiilor zooigienice etc. (Falcă C. și colab., 2011).

1.3.1.2 Colita acută

Este o boală, nespecifică, care determină inflamarea mucoasei colonului, a laminei propria și a submucoasei superficiale, boala apare cu frecvență crescută la câini și mai rar la pisici. Cauzele cele mai probabile sunt următoarele: ingerarea de produse alterate (de la gunoi) sau materiale abrazive, infecțiile bacteriene rezultate în urma ingerării unor materiale abrazive sau în urma unor boli imunosupresive (speciile Clostridium, Escherichia coli, Salmonella, Campylobacter jejuni care produc o colită superficială, paraziți, în special Trichuris vulpis).

Leziunile de la nivelul colonului sunt mai frecvente, dar mai puțin severe decât leziunile intestinului subțire.

Colita de natură micotică determinată de una din speciile Aspergillus sau Candida Albicans evoluează de obicei cu complicații.

Simptome clinice. Afecțiunea apare frecvent la animalele tinere sau slăbite uneori în urma evoluției bolilor infecțioase. Importantă este și anamneza din care poate rezulta ingerarea de produse alterate, mizerie, gunoaie. Ca prim simptom se constată declanșarea bruscă a diareii cu fecale semisolide până la lichide, însoțită de mucus și pete de sânge. Se mai observă: frecvența crescută a defecării și apariția tenesmelor, declanșare recentă de vărsături, asociate cu gastroenterită, deshidratare, depresie, febră ușoară și durere abdominală nelocalizabilă.

Examinare rectală (tușeul rectal) este dureroasă și stimulează încordarea mușchilor anusului. Fecale sunt însoțite de sânge proaspăt și mucus și se pot extrage fragmente de os sau lemn sau alte materiale străine.

Diagnostic. La stabilirea diagnosticului trebuie luate în considerație antecedentele medicale tipice și simptomele clinice.

Examene paraclinice

Examenul hematologic cu rezultate variabile: volumul celular și proteine totale din plasmă sunt crescute fapt ce denotă o deshidratare; leucograma indică leucopenie (infecție salmonelică de cele mai multe ori) și eozinofilie (indicând posibilitatea de colită parazitară sau eozinofilică).

Examenul fecalelor se repetă de două – trei ori, dacă este negativ.

Din punct de vedere citologic probele de fecale cu sânge sau de probele de fecale cu mucoasă colonică pot evidenția numeroase neutrofile și eritrocite, indicând distrugerea mucoasei sau elemente protozoare și fungice.

Colonoscopia și biopsia pot evidenția existența ulcerelor sau o mucoasă hiperemică, fragilă și sângerândă. Frecvent sunt evidențiate: edeme, vascularitate crescută și infiltrat cu neutrofile, plasmocite și euzinofile în mucoasă și submucoasă (Falcă C. și colab., 2011).

1.3.1.3 Infecțiile saciloranali

Infecțiile sacilor anali sunt denumite impropriu în literatura de specialitate românească „abcese perianale” (Lungu T. și colab., 1975). Ghergariu (1994) utilizează termenii de: adenită perianală, saculită perianală sau adenită hepatoidă. Diverși autori (Ghergariu S., 1994-1995; Hall E.F. și colab., 1985; Müller G.H. și colab., 1989) menționează următoarele afecțiuni ale sacilor anali: împăstarea, generată de înfundarea orificiilor de comunicare cu exteriorul; infecția sacilor anali, – saculită anală și fistulizarea, rar ca urmare a infecției.

Infecțiile glandelor anale la câine se traduc prin furunculoză și ulterior prin dermatită flegmonoasă (celulită) perianală, exteriorizate prin apariția unor fistule în jurul anusului. Literatura de specialitate folosește mai rar termenul de furunculoză perianală (Wilkinson G.T., 1988) sau de celulită perianală (Carlotti D.N. și colab., 1988) și mai frecvent denumirea de fistule perianale (Bellangeon M. și colab., 1990; Hall E.F. și colab., 1985).

Saculitele anale au avut prevalența cea mai ridicată la câinii din rasele de companie: Teckel, Bichon, Pekinez, Caniche, Fox terrier și Cocker (Solcan Ghe. și colab., 2003). Diverși autori (Lungu T. și colab., 1975; Müller G.H. și colab., 1989, Scott D.W. și colab., 1985) arată că saculita anală se obsevă mai frecvent la câinii din rasele de talie mică (sub 15kg), întreținuți în apartament, care fac puțină mișcare și au tendința la constipație. Müller și colab. (1989) menționează că saculitetele anale au o frecvență mai mare la Pudelii pitici, Cihuahua și Spanielii seboreici și mai rar la Ciobănesc german și alte rase gigante.

Dificultatea sau lipsa evacuării secreției sacilor anali este datorată reducerii tonusului musculaturii sfincterelor anale, urmare a mișcării reduse a câinilor de apartament. Blocarea canalelor excretoare ale sacilor anali, supraumplerea cu secreție, producerea de fermentații, inflamație și infecție sunt cauzate de modificarea consistenței secreției, hipersecreția glandelor și de modificări ale formei și consistenței materiilor fecale. Ca factorii predispozanți pot fi: alergiile, bolile endocrine, bolile seboreice și modificările dietei (Solcan Ghe. și colab., 2003).

Dermatita flegmonoasă perianală este mai frecventă la câinii din rasa Ciobănesc german (Bellangeon M. și colab., 1990; Hall E.F. și colab., 1985; Müller G.H. și colab., 1989, Scott D.W. și colab., 1985; Wilkinson G.T., 1988). Wilkinson (1988) arată că predispoziția rasei Ciobănesc german este legată de lărgimea mare a bazei cozii, care acoperă regiunea anală, fapt ce favorizează creșterea umidității și macerația zonei, cu apariția unei piodermite de o parte și de alta a anusului. Afecțiunea mai poate fi întâlnită și la alte rase de câini cu coada purtată în jos: Setter, Leonbergs și mai rar din rasele Cocker, Spaniel și Caniche.

Simptome clinice. Saculitele anale la câine se manifestă în special prin prurit anal de diferite grade: lingerea frecventă a anusului sau a bazei cozi, la rasele de talie mică, lingerea regiunii crupei și dermatită de lins (dermatită piotraumatică), iar la rasele de talie mare, frecarea anusului de pardoseală sau de sol („săniere”). Deasemenea, se mai constată: tendința la constipație, defecarea însoțită de tenesme, gemete, țipete și vomitări rare.

Local se constată: anusul proeminent, eritematos, sacii anali măriți în volum, dureroși la palpație, la compresiune exprimând conținutul purulent, urât mirositor. La rasele de talie mică se mai pot observa diverse tulburări nervoase care mimează sindromul poliradicular senzitiv, sensibilitate exagerată la atingerea la atingerea regiunii lombosacrale, la ridicarea cozii și chiar reacție de contractură la palpația regiunii posterioare a cavității abdominale (reacție de „apărare abdominală”).

Uneori, saculitele anale se pot asocia cu faringită sau tonsilită datorate însămânțării florei patogenedin sacii anali în cavitatea bucală prin lins.

Sacii anali se pot dilata și ca urmare a blocării orificiilor de comunicare cu exteriorul. Deși predispune la infecția conținutului, aceasta nu trebuie confundată cu infecția propriu-zisă, conținutul sacilor anali are aspect cremos și miros dezagreabil fără a fi purulent.

Diagnosticul afecțiunilor glandelor anale se stabilește pe baza aspectelor morfoclinice. Este necesară aprecierea profunzimii fistulelor, prin cateterism. Irigarea fistulelor cu un antiseptic colorat permite evidențierea unor eventuale comunicări cu canalul anl, în formele grave de evoluție (Solcan Gh. și colab., 2003).

1.3.1.4 Tumorile sacilor anali

Dintre tumorile sacilor anali, adenocarcinomul este semnalat cel mai frecvent. Această neoplazie malignă afectează epiteliul glandular al sacilor. Sunt mai predispuși câinii vârstnici între 5 și 17 ani, imcidența cea mai mare fiind la cățele, atât castrate cât și necastrate.

Tumorile sacilor anali pot fi benigne, adenom chistc sau maligne de tipul carcinoamelor solide, papilare sau tubulare. Acestea au un caracter invaziv local, dar și tendința la metastazare în limfocentrii iliaci (Baba A.I., 2002).

Simptome clinice. Frecvent este semnalată dificultatea în defecare și apariția unei formațiuni nodulare în regiunea perianală. Afectarea este de obicei unilaterală, astfel că la examenul clinic se constată deformarea ariei de proiecție a sacului anal printr-o formațiune globuloasă aderentă la țesuturile subadiacente. Formațiunea poate fi unică sau adesea sunt prezente formațiuni mai mici diseminate în preajma celei mari. Dimensiunile variază între 1 și 10 cm diametru (Denovo R.C. și colab., 2000), având o consistență dens-elastică.

La unii câini sunt prezente anorexia, polidipsia, poliuria, vomitări și slăbiciune musculară. Manifestările descrise lipsesc în tumorile benigne.

Diagnostic. Manifestările funcționale, identificarea formațiunii în zona corespunzătoare sacului anal cu prezența semnelor clinice sunt elemente caracteristice unei tumori perianale.

Biopsia excizională sau prin aspirație cu o seringă și examenul histopatologic permit identificarea precisă a tipului de tumoră (Solcan Gh. și colab., 2003).

1.3.1.5 Hernie perineală

Este considerată una din formele grave de hernie (după hernia diafragmatică), datorită caracterului recidivant pe care îl are după operație. Afecțiunea este datorată atrofiei musculare, în urma deșirării peritoneului pelvin și a fasciei care îl dublează caudal cu angajarea prin breșă a intestinului, epiplonului, vezicii urinare sau prostatei sub piele, de o parte sau alta a anusului. Leighton (1960), neîntâlnind hernie perianală decât la câinii masculi, atribuie acestei boli o origine hormonală; de aceea pentru a evita recidivele, completează totdeauna operația de herniorafie prin castrația animalului (Grigorescu I., 1973).

Este diagnosticată mai frecvent la câinii cu vârsta peste 5 ani din rasele Boxer, Pekinez, Collie, Boston terrier și metiși ai acestora, dar pot fi și din alte rase.

Apariția herniei periaaele poate fi datorată proceselor patologice prostatice, constipației cronice, dereglărilor hormonale, predispoziției de rasă, vârstei înaintate consecutiv scăderii tonusului muscular.

Simptome clinice. Examenul clinic observă prezența inflamației, mai frecvent pe partea dreaptă, de consistență variabilă, constipație, tenesme, durere, dificultăți la urinare.

La tușeul rectal se urmărește devierea traseului rectal, integritatea pereților rectali și eventualele procese inflamatorii prostatice.

Diagnostic. Diagnosticul se stabilește pe baza anamnezei și a examenului clinic.

Examenul imagistic, cum ar fi radiografia, cu și fără substanță de contrast, ecografia (pentru investigarea prostatei) constată modificările topografice ale organului(lor) herniat, confirmând diagnosticul.

1.3.1.6 Prolapsul rectal

Prolapsul rectal poate fi: parțial denumit și prolaps anal, când se evaginează numai mucoasa din zona anală și total sau rectal propriu-zis, când se exteriorizeză întreg peretele rectului. În acest caz masa prolabată este formată din doi cilindri suprapuși, având mucoasă atât la exterior, cât și la interior (Grigorescu I., 1973).

Poate să apară la câinii de orice rasă, vârstă sau sex.

Prolapsul rectal apare de obicei ca urmare a eforturilor de defecare/ urinare .

Cea mai frecventă cauză sunt infecțiile parazitare, în special la câinii sub 6 luni, deși pot fi afectați câinii de orice vaârste. Alți factori care contribuie la apariția prolapsului anal sunt:

tulburări digestive: diaree, constipație cronică, inflamații ale intestinului subțire sau ale intestinului gros;

tulburări urinare și genitale: inflamația prostatei, a vezicii, pietre în tractul urinar;

tumori ale anusului, sacilor anali cu devierea rectului din poziția normală.

Semne clinice. Simptomele prolapsului rectal includ: durere în timpul defecării, pot linge țesutul prolabat; prezența prolapsului la început în timpul defecației, apoi la eforturi minime; sângerări anale; incontinență fecală (eliminare involuntară a materiilor fecale); materii fecale conțin o cantitate crescută de mucus.

Diagnosticul. Identificarea formațiunii în zona corespunzătoare regiunii anale cu incontinența fecală, durerea, sângerările anale sunt elemente caracteristice prolapsului rectal.

Examenul imagistic pune în evidență o prostată mărită,

1.3.2 Sindroame urinare

Sindroamele urinare sunt reprezentate de afecțiuni ale segmentelor anatomice sau produse de diferite cauze, precum, insuficiența renală, urolitiza, afecțiuni ale prostatei, boli tumorale ale aparatului urinar, etc.

1.3.2.1 Retenția urinară

Reprezintă acumularea urinei în vezica urinară datorită imposibilității de evacuare.

În funcție de cauze, retenția urinară poate fi de natură mecanică, spastică și paralitică.

Retenția mecanică are drept cauze: calculi, tumori, coaguli de sânge și fibrină, cicatrici stenozante, paraziți angajați pe uretră, boli ale prostatei la masculi, balanopostite, modificări de poziție ale vezicii urinare (flexiune în partea dorsală și posterioară, hernie perineală), invaginația vezicii în vagin la femele.

Retenția spastică este consecința contracturii gâtului vezicii urinare, ca urmare a stării de simpaticotonie: colici, tetanii, cistite, inclusiv secundare urolitiazei, uretrite, peritonite, discopatii.

Retenția paralitică poate fi neurogenă – paralizia cozii de cal, sindromul medular total în faza de debut, paralizia nervilor periferici cu distribuție vezicală și miogenă – modificări anatomice și funcționale ale peretelui vezical în cistite profunde, scleroză vezicală.

Simptome clinice. Clinic se manifestă prin oligurie, strangurie, apoi imposibilitatea urinării (semnul principal), colică, semierecție la masculi, încercări repetate de urinare (tenesme), uneori pulsații ale uretrei (la masculi) la nivelul curburii ischiatice sau distensiuni ale uretrei până la nivelul unde se produce ocluzia sau obstrucția.

În retenția mecanică, la animalele mici volumul abdomenului poate fi mărit, sensibil și tensionat, iar vezica urinară este destinsă în mod exagerat, de consistență și sensibilitate crescută. Adesea, retenția mecanică se complică cu ruptura vezicii urinare, situație în care vezica nu se poate palpa, pereții devin flaști, colica dispare, dar starea generală a animalului se înrăutățește progresiv, instalându-se colapsul și intoxicația uremică. În acest caz, prin paracenteză se recoltează lichid urinos, hemoragic.

În retenția spastică, vezica urinară este moderat destinsă, iar cantitatea de urină acumulată este mică și se elimină după un masaj al gâtului vezicii urinare.

În retenția paralitică, respectiv, distensia vezicii este variabilă iar eliminarea urinei se face proporțional cu compresiunea exercitată asupra vezicii. În cazul sclerozei vezicale, eliminarea urinei se face spontan, la mișcarea bruscă a animalului.

Diagnosticul se stabilește pe baza semnelor clinice, funcționale și pe baza datelor obținute prin palpație, cateterism, examen ecografic și radiologic. Diagnosticul etiologic necesită investigații ample.

Diagnosticul diferențial se face cu alte boli manifestate prin: colici, hidronefroză și ascită (Falcă C. și colab., 2011).

1.3.2.2 Incontinența urinară

Constă în urinarea involuntară fără ca animalele să ia poziția caracteristică de urinare și fără participarea “presei abdominale“. Cauzele incontinenței urinare pot fi de natură neurologică, hormonală, anomalii congenitale etc. Cel mai frecvent intervin paraliziile medulare: mielite, mieloze, hematomielie, hematorahis, compresiuni medulare, precum și leziunilor corticale, trunchiului cerebral si cerebelului traduse prin semne de tip motoneuron central.

Paraliziile periferice, infiltrațiile de la nivelul gâtului vezicii urinare sau musculaturii detrusoare, lezarea mucoasei de către calculi, cistite, disantonomia vegetativă pot da paralizie de tip motoneuron periferic (vezică autonomă flască sau denervată) (Hagiu N., 1993).

La câinii de vânătoare se întâlnește incontinența nocturnă (intermitentă) datorită vagotoniei pelvine, iar la cățele, datorită hipoestro-genemiei. În ambele situații, evacuarea urinii se face în timpul somnului sau atunci când animalele sunt foarte liniștite.

Incontinența urinară se mai poate întâlni la canide ca incontinență de castrație. Mai poate fi determinată de obstrucțiile uretrale parțiale produse prin calculi, coaguli de fibrină, corpi străini, tumori uretrale, cicatrici stenozante ale uretrei precum și orice proces patologic care comprimă gâtul vezicii urinare sau uretra.

Simptome clinice. În obstruările incomplete uretrale sau în cazul infiltratelor de col sau vezică, urinarea se face cu tenesme, sub formă de strangurie, incontinența fiind continuă și incompletă.

În paralizii vezicale, evacuarea urinei are loc fără durere consecutiv compresiunilor sau schimbării bruște a poziției, incontinența fiind intermitentă și de regulă totală. Trenul posterior este umed, cu miros de urină și cu semne de dermatită sau dermatoză.

Diagnosticul clinic se pune pe baza micțiunii involuntare, continue sau intermitente, parțiale sau totale. Examenul radiologic permit uneori depistarea cauzelor compresiunii medulare.

Examenul ecografic poate oferi date foarte utile, dar în general precizarea etiologiei necesită investigații complexe pentru afecțiuni endocrine, mielite infecțioase, mieloze etc. (Falcă C. și colab., 2011).

1.3.2.3 Cistita

Reprezintă inflamațiile mucoasei, mai rar a straturilor profunde ale musculoasei sau seroasei vezicii urinare. Apar la toate speciile de animale, dar cu frecvență mai mare la rumegătoare și carnivore. Din punct de vedere evolutiv, cistitele se împart în acute și cronice.

Cistita acută. Etiologia este polifactorială și în mare parte comună cu cea a bolilor renale.

Factorii predispozanți sunt: specia, rasa, vârsta, leziuni traumatice, unele boli și sexul. Cele mai predispuse sunt carnivorele de companie. Sexul intervine în mod diferit în funcție de specie. La femele intervin procesele supurative de la nivelul uterului și glandei mamare iar la masculi bolile prostatei (la câine) sau conformația uretrei peniene, care predispune la urolitiază. Numeroși factori stresanți: frigul, boli renale, supurațiile extrarenale, tulburările endocrine, deficiențele nutriționale, imunodepresia intervin favorizant și ocazional.

Factorii determinanți sunt agenții toxici exogeni sau endogeni și infecțioși. Toate toxicele și agenții infecțioși cu eliminare renală acționează și asupra epiteliului vezical. Ca agenți microbieni intervin: E. coli, Streptococcus spp., Staphylococcus spp., Pseudomonas spp., Proteus spp., Archanobacter (Corynebacterium) spp., bacilul tuberculozei etc.

Mai intervin iritații locale produse de calculi sau paraziți (Capillaria, Bilharzia); retenții urinare; infecții generale sau de tip metastatic; pielite, pielonefrite; cateterismul vezical efectuat în condiții necorespunzătoare etc. Infecția vezicii urinare se poate realiza pe cale ascendentă, descendentă și directă.

Simptome clinice. De obicei evoluează cu febră, stare generală modificată, colici. Caracteristice sunt tenesmele urinare, polakisuria, eventual hematuria terminală. Animalul adoptă frecvent poziția de urinare, putând apărea stranguria sau chiar retenția urinară produsă prin obstrucție uretrală. În astfel de situații, distensiunile vezicii urinare agravează și mai mult colica. Aceste modificări sunt mai frecvente la rumegătoare (datorate „S”-ului penian), câine (consecința „osului” penian) și la cotoi (diametrul redus al uretrei).

La palpația vezicii urinare se constată creșterea sensibilității dureroase.

Examenul ecografic evidențiază îngroșarea pereților vezicali, cu ștergerea stratificării caracteristice. Urina, normal anecogenă (neagră la ex. ecografic) devine ușor ecogenă datorită prezenței elementelor inflamatorii în suspensie. Urina este densă, tulbure, cu mult mucus, uneori cu puroi, sânge, false membrane, cu miros înțepător sau respingător. Ph-ul urinei este alcalin, mai ales ca urmare a intervenției enterobacteriaceelor, care fermentează nitrații. Albuminuria este redusă cantitativ, în schimb în urină apar glicoproteine iar sedimentul urinar se depune rapid și în cantitate mare, fiind bogat în hematii, leucocite, săruri minerale, bacterii, celule epiteliale plate (formă de „molar” sau „rachetă”) aparținând stratului al II-lea al mucoasei vezicale.

Diagnosticul se stabilește pe baza semnelor funcționale – tenesme, polakisurie, strangurie, hematurie terminală-, semnelor fizice locale (durere intensă) și pe examenul urinei (urină tulbure, sediment abundent, celule tipice vezicale).

Examenul ecografic este foarte util mai ales pentru evidențierea bolii primare.

Diagnosticul diferențial se face față de: pielită, pielonefrită, în care albuminuria este mai intensă, hematuria continuă și sunt prezente modificările de volum ale bazinetului, rinichilor și ureterelor; litiaza vezicală, în care sunt prezenți calculii sau nisipul; nefrita purulentă, care evoluează cu stare generală grav modificată, sensibilitate renală crescută, urină tulbure, febră remitentă, piurie, lipsa semnelor vezicale (Falcă C. și colab., 2011).

1.3.2.4 Urolitiaza

Urolitiaza (calculoza urinară, litiaza sau sedimentoza urinară) constă în formarea și acumularea de concrețiuni minerale, organice sau anorganice în căile urinare, începând cu rinichiul, bazinetul și terminând cu vezica urinară și uretra, fie sub formă de nisip urinar (sedimentoză), fie sub formă de calculi (calculoză). La câine, frecvența urolitiazei diagnosticate clinic este relativ mică, existând diferențe în funcție de vârstă, sex și tipul de calculi.

Formarea calculilor depinde foarte mult de concentrația în urină a unor substanțe: aminoacizi, purinele, acidul uric, sărurile de calciu, fosfor, magneziu, azotați și de pH-ul urinei. În urina acidă precipită urații și oxalații, în timp ce în cazul alcalinizării urinei se formează calculi din fosfați și carbonați (Hagiu N., 1993).

Calculii determină fenomene obstructive ale căilor urinare începând de la nivelul ureterelor (hidronefroză) și în special la nivelul uretrei determinând obstrucții parțiale sau totale mai ales la nivelul stricturilor fiziologice, baza osului penian sau porțiunea intraprostatică a uretrei la câine.

Simptome clinice. Tabloul clinic diferă în funcție de natura chimică și forma calculilor. Cristalele ascuțite sau cu multiple fațete (struviți, oxalați) determină semne de cistită hemoragică încă din stadii incipiente, în timp ce în cazul concrețiunilor cu suprafața netedă semnele devin evidente pe măsură ce cresc în dimensiuni și produc compresiuni asupra țesuturilor unde se fixează.

Atunci când este prezent nisipul urinar, la nivelul smocului de păr de la punctul terminal al furoului, poate fi depistat prin palpație între degete. Semnele generale lipsesc sau sunt de intensitate redusă, excepție face cotoiul, la care nisipul urinar determină obstrucția uretrei și, secundar, insuficiență renală acută.

Ruperea sau deșirarea uretrei duce la apariția unui edem urinos în regiunea furoului și subabdominal. După ruperea vezicii urinare, abdomenul se deformează ventral și apar progresiv simptomele de intoxicație uremică. Când uremia depășește 150 mg/dl, apar tremurături musculare, deplasarea fiind aproape imposibilă.

Calculii acționează mecanic determinând colici repetate, atitudine de lumbago, tenesme, hematurie, de obicei terminală, oligurie, strangurie sau anurie datorită angiospasmului renal, chiar piurie. Uneori are loc eliminarea de nisip sau calculi, situații în care animalele se liniștesc.

Examenele imagistice (ecografia și/sau radiografia) se efectuează pentru confirmarea diagnosticului de urolitiază dar și pentru a crea o imagine mai completă asupra leziunilor existente la nivelul aparatului urinar. Acestea permit evidențierea calculilor radioopaci, aprecierea formei, mărimii și localizării acestora.

La examenul urinei, în sediment se evidențiază celule epiteliale, hematii, bacterii, cristale în cantitate mare.

Diagnosticul se stabilește pe seama semnelor clinice, a examenului radiologic și a prezenței nisipului sau a calculilor. Diagnosticul diferențial se face față de adenomul, hipertrofia sau abcesul prostatei (Falcă C. și colab., 2011).

Capitolul 2 DESCRIEREA CADRULUI ORGANIZATORIC

Investigațiile au fost realizate în cadrul Clinicii Medicale și Serviciului de Radiologie ale Facultății de Medicină Veterinară din Iași și a cabinetului veterinar S.C. KATYVET & CO SRL situat în municipiul Iași, județul Iași. Pe toată durata practicii am asigurat împreună cu doamna doctor asistență veterinară tuturor pacienților prezentați la cabinet.

Cercetările clinice au fost efectuate în perioada 1 ianuarie 2017- 31 decembrie 2018 sub atenta îndrumare a domnului Profesor universitar doctor Vulpe Vasile.

Examinarea animalelor prezentate la consultație s-a realizat atât prin metode semiologice generale: inspecție, palpație, percuție, ascultație și termometrie, precum și prin metode speciale: examene imagistice – radiologice invazive (radiografierea, radioscopia) și neinvazive (ecografia); examene microscopice și biochimice.

În cadrul cabinetului veterinar acțiunile sanitar veterinare efectuate au inclus: profilaxie sanitar veterinară specifică (imunoprofilaxie), tratamente preventive antiparazitare (ecto și endoparazitare), tratamente chirurgicale, tuns igienic, etc. Proprietarii sunt informați despre modul corect de creștere și hrănire a animalului.

Atunci când situația a impus, animalele au fost îndrumate la Facultatea de Medicină Veterinară Iași în vederea stabilirii diagnosticului de certitudine, dar și pentru instituirea în cel mai scurt timp și cât mai corect a unui tratament medicamentos sau chirurgical.

PARTEA A II-A CONTRIBUȚII PROPRII

CAPITOLUL 3 OBIECTIVELE CERCETĂRII, MATERIAL ȘI METODĂ

3.1 Obiectivele cercetării

Scopul lucrării a fost acela de a obține o imagine de ansamblu asupra unor sindroame digestive și urinare care evoluează cu tenesme la câine, precum și diagnosticarea cât mai corectă în vederea stabilirii unui diagnostic de certitudine a cazurilor identificate în perioada 2017-2018 în cadrul Clinicii Medicale și Serviciului de Radiologie ale Facultății de Medicină Veterinară din Iași și a cabinetului veterinar SC KATYVET & CO SRL din Iași.

Stabilirea unui diagnostic corect este o etapă importantă în procesul de vindecare, orice eroare de diagnostic poate avea ca rezultat un prognostic grav, în final cu moartea animalului.

Cercetarea de față vizează identificarea cazurilor digestive și urinare care evoluează cu tenesme; examinarea prin metode generale și speciale a cazurilor identificate; realizarea de discuții și obținerea concluziilor.

3.2 Materialul de studiu

Cercetările au fost efectuate pe parcursul a doi ani, în perioada 01 ianuarie 2017–31 decembrie 2018 și au urmărit ponderea sindroamelor digestive și urinare însoțite de tenesme care evoluează la câine. Studiul a fost efectuat pe animalele prezentate la Clinicia Medicală și Serviciul de Radiologie ale Facultății de Medicină Veterinară din Iași, și la cabinetul veterinar SC KATYVET & CO SRL din Iași, pe un număr de 153 de câini.

3.3 Metodele de lucru

De multe ori câinii sunt aduși în stare de șoc, fiind o urgență medicală, când de stabilirea unui diagnostic corect și mai ales rapid depinde viața animalului. În general simptomele bolilor digestive și urinare însoțite de tenesme sunt însoțite de modificări ale stării generale – tulburări ale ritmului cardiac și/sau respirator, deshidratare, apatie sau de tulburări nervoase, digestive și renale. La toate cazurile prezentate s-a efectuat examenul clinic – identificarea animalului; anamneza; examenul general (conformația, constituția, temperamentul, faciesul, starea de întreținere, atitudinile animalului) și examenul pe aparate și sisteme.

Examinarea animalelor (fig. 3.1) s-a realizat prin metode generale (inspecție, palpație, percuție, ascultație) și prin metode speciale (examene de laborator și imagistice).

Figura 3.1 – Contenția la câine pentru efectuarea manoperelor examenului general

Tehnicile de examinare folosite în cadrul examenelor imagistice, radiologic și ecografic au fost alese în funcție de organul vizat.

Am folosit radiografia computerizată cu obținerea imaginilor diagnostice digitale interpretate direct pe monitorul unui computer cu ajutorul programului Examion XCR Smart.

În examenele radiologice ale unei zone corporale s-a ținut cont de dimensiunea organelor vizate, vârsta animalului și s-au descris modificările legate de mărime, formă, localizare, margini și densitate.

Examinările radiologice le-am realizat fără sedare, cu contenționarea animalelor pentru adoptarea poziției optime și, dacă a fost cazul, folosirea suporturilor ajutătoare. Parametrii de lucru (kV, miliamperaj, timp de expunere) au fost aleși în funcție de talia animalulu, aparatură, poziționare și substanța de contrast.

Pentru examenele ecografice, modul de examinare, alegerea transductorului și a frecvenței sondei s-au ales în funcție de organul vizat. S-a utilizat ecografia în modul B, bidimensională, deoarece furnizează imagini în timp real, fiind și cea mai utilizată metodă de ultrasonografie clinică, realizată cu ajutorul ecografului veterinar portabil model SIUI CTS 3300V (fig. 3.2), echipat cu sonda microconvexa 8C, cu frecvența 2,5-7 MHz și transductor liniar L-12RS cu frecvența 8-12 MHz.

Figura 3.2 A, B – Ecograf veterinar portabil SIUI CTS 3300V

Pregătirea animalelor a constat în toaletarea prin tundere a învelișului pilos cu îndepărtarea restului de păr.

Examinarea abdomenului s-a realizat prin:

metode generale

Inspecția abdomenului s-a realizat din lateral, din față și de deasupra. Am apreciat forma, volumul, simetria, deformările locale și mișcările peretelui abdominal.

Palpația externă a abdomenului am executat-o pe animalul contenționat în poziție patrupodală. Manopera s-a realizat moderat, mai întâi superficial pentru obișnuirea pacientului cu mâna examinatorului și pentru a reduce starea de contractură reflexă. Palpația s-a continuat mai apoi profund, eventual penetrant.

Percuția directă și indirectă, precum și ascultația abdomenului, le-am realizat direct și indirect pe animalul contenționat în aceeași poziție patrupodală.

metode speciale

Puncția abdomenului (paracenteza) s-a realizat cu ace sau trocare speciale în funcție de talia animalului examinat. Animalul a fost contenționat în poziție patrupodală, locul de elecție fiind ales în punctul cel mai decliv al abdomenului, la jumătatea distanței dintre ombilic și graset, lateral de linia albă. Când situația a impus, lichidul de puncție obținut s-a examinat macroscopic, microscopic și biochimic.

Examenul intern al abdomenului l-am realizat fără sedare, cu contenționarea animalelor pentru adoptarea poziției optime, prin metode speciale de examinare cum sunt:

explorația transrectală a abdomenului s-a realizat prin tușeu rectal ;

examenul radiologic al abdomenului s-a realizat prin radiografiere digitalizată, în două planuri/poziții, respectiv latero-lateral și dorso-ventral/ventro-dorsal. Am folosit tehnica standard (pe gol sau cu utilizarea substanțelor de contrast) pentru examinarea tranzitului, poziției, formei și dimensiunii segmentelor digestive. Pentru examinarea radiologică a intestinului subțire substanța de contrast s-a administrat pe gură/oral (cu seringa sau cu sonda) – tranzit baritat. Pentru examinarea radiologică a segmentelor posterioare ale tubului digesti (colon, rect), substanța de contrast s-a administrat prin clismă (irigoclismă, clismă baritată);

ecografia abdominală.

Examinarea aparatului urinar s-a realizat:

funcțional, prin aprecierea semnelor generale și

fizic, prin examinarea organelor ca rinichiul, bazinetul, ureterele, vezica urinară și uretra, prin metode generale și speciale.

Examenul aparatului urinar s-a efectuat prin următoarele metode semiologice:

metode generale: inspecția directă individuală, paplația directă bimanuală, percuția digito-digitală și termometria;

metode speciale: metode clinice (sondaj uretral, cateterismul vezicii urinare, puncția vezicii urinare), metode de laborator (examenul biochimic al urinii cu ajutorul testelor tip bandeletă ce permit determinarea pH-lui, nitriților, proteinelor, glucozei, leucocitelor și eritrocitelor; examenul fizic al urinii) și metode imagistice (examenul radiologic și ecografic).

Prin inspecția de la distanță am urmărit poziția coloanei vertebrale, a cozii, a trenului posterior, aspectul abdomenului, precum și mersul animalului și aspectele semiologice ale micțiunii (frecvența, cantitatea de urină eliminată și modul în care se face urinarea).

După inspecția animalului, acesta a fost contenționat în poziție patrupodală în vederea efectuării palpației transabdominale a rinichilor, vezicii urinare și a uretrei. La animalele care prezentau colică, această manoperă a fost efectuată cu atenție întrucât vezica urinară era sub tensiune datorită dilatației vezicale.

Percuția digito-digitală a vezicii urinare am aplicat-o numai în cazurile de dilatație, în glob vezical, pentru evidențierea matității hidrice, mărimea ariei de proiecție fiind direct proporțională cu gradul de distensie al vezicii.

Pentru urografia intravenoasă au fost administrate substanțe de contrast intravenoase și au fost efectuate imagini radiologice din timp în timp apreciind astfel aspecte ale circulației renale și ale bazinetului.

Ureterele le-am examinat prin urografie intravenoasă sau prin supraumplerea vezicii urinare cu substanțe de contrast.

Examinarea urinii a permis aprecierea funcționalității rinichiului (diureza), a altor organe (ficat, pancreas, mușchi), precum și a stării morfo-funcționale a căilor urinare.

În condiții practice se face examinarea fizică, biochimică, microscopică și bacteriologică a urinii (eventual cea de dimineață), printr-un grup de teste care poartă denumirea de examen sumar de urină.

Examinarea fizică. Am apreciat mai întâi culoarea și transparența. La toate speciile, în mod normL, urina este limpede (transparentă) și de culoare galbenă (cu diferite nuanțe, în funcție de specie).

Ca modificări menționăm: culoarea roșie ce apare în hematurie, hemoglobinurie sau mioglobinurie; culoarea galben-brun sau galben-verzuie care demonstrează conținutul în pigmeți biliari; culoarea brun-negru, în melanurie, alcaptanurie; aspectul opalescent, în lipidurie (grăsimi în urină); aspectul tulbure, în cazul prezenței sărurilor, a puroiului, mucusului și a resturilor epiteliale, bacterii.

Examenul biochimic a urmărit aprecierea calitativă și cantitativă a unor componente urinare cu obținerea de date foarte prețioase, care permit aprecierea stării funcționale atât a aparatului urinar cât și a altor organe interne. Numeroase afecțiuni organice se traduc prin modificări ale unor parametrii urinari sau prin apariția în urină a unor compuși chimici patologici: albumina, hematii, glucoza, corpi cetonici etc.

Pentru testarea biochimică am folosit analizatorul urinar IDEXX VETTEST 8008 (fig. 3.3) și VETSCAN UR (fig. 3.4) care permit testarea rapidă a urinii, inclusiv raportul dintre proteine și creatinină.

Figura 3.3 A – Analizator urinar IDEXX VETTEST 8008, B – Detaliu ecran citire

Figura 3.4 – Analizator urinar VETSCAN UR, A – Ecran citie, B – Piese componente

Pentru examinare am folosit urină proaspătă (nu fie mai veche de 4 ore), necentrifugată.

Banda cu reactivi (stripul) a fost introdusă în urină, menținută maximum o secundă, iar citirea s-a făcut după alte 60 secunde, prin compararea culorii fiecărei zone reactive cu gama colorimetrică înscrisă pe ambalaj (fig. 3.5).

Figura 3.5 Teste rapide tip strip

Evidențierea modificărilor biochimice este dificilă pentru medicul veterinar practician, necesitând o dotare "minimală" cu reactivi și aparatură de laborator. La ora actuală se comercializează teste rapide semicantitative (strip-uri: Combur, Combina 9 SG, Dirui etc.), care după simpla imersie în urină permit detectarea unor tulburări organice.

Testele rapide permit aprecierea concomitentă, semicantitativă, a 8-10 parametrii urinari: prezența nitriților, pH-ul urinei, prezența albuminelor, a glucozei, corpilor cetonici, urobilinogenului, bilirubinei și a sângelui (hematii sau hemoglobină), leucocitelor, densității urinare.

Datorită ușurinței utilizării, sensibilității mari și multitudinii determinărilor, considerăm că testele urinare rapide sunt foarte utile medicului veterinar practician, permițând orientarea precoce a diagnosticului și alegerea justă a soluției terapeutice.

Examinarea microscopică presupune efectuarea examenului sedimentului urinar (fig. 3.6). Sedimentul poate fi neorganizat sau organizat.

Figura 3.6 Examen microscopic al sedimentului de urină

Examinarea sedimentului urinar a permis punerea în evidență a două categorii de componente:

– componente normale (de ex. acidul uric, ureea, urații), care devin anormale când cantitatea acestora crește (sau scade) peste limitele normale;

– componente patologice (de ex. prezența cristalelor de cistină, leucină, tirozină) care nu se găsesc în condiții fiziologice în urină.

Sedimentul urinar s-a obținut în urma centrifugării (10 ml urină, timp de 5 minute la 1000 rotații/minut). După ce s-a golit eprubeta de supernatant, se agită sedimentul rămas, se aspiră conținutul cu o pipetă Pasteur și se depune pe o lamă degresată, acoperită apoi cu o lamelă. Pentru evidențierea componentelor din urină s-a efectuat colorația cu soluție de albastru de metilen.

Examinarea bacteriologică (urocultura) a fost efectuată în cazul suspicionării unor infecții bacteriene ale aparatului urinar.

CAPITOLUL 4 REZULTATE ȘI DISCUȚII

Rezultatele privind frecvența sindroamelor digestive și urinare însoțite de tenesme la câine, din perioada 1 ianuarie 2017 – 31 decembrie 2018 au fost consemnate și ilustrate în tabelul 4.1 și în figura 4.1.

Tabelul 4.1

Frecvența sindroamelor digestive și urinare însoțite de tenesme la câine în perioada 2017-2018

Figura 4.1 – Frecvența sindroamelor digestive și urinare însoțite de tenesme la câine

în perioada 2017-2018

Analiza de ansamblu a datelor obținute evidențiază evoluția sindroamelor digestive și urinare însoțite de tenesme pe tot parcursul perioadei luată în studiu. Valorile cazuisticii au înregistrat o variație procentuală a sindroamelor clinice însoțite de tenesme, în anul 2018 au fost 82 (53,59%) de cazuri, iar în anul 2017, au fost 71 (46,41%) de cazuri. Astfel, din totalul de 153 de câini examinați pe perioada celor doi ani, frecvența cea mai ridicată a cazuisticii a fost înregistrată pentru sindroamele digestive însoțite de tenesme, 86 de cazuri (56,21%) .

Cercetările efectuate în perioada 2017-2018 au identificat evoluția sindroamelor digestive însoțite de tenesme precum: enterita, hernie perineală, prolaps rectal și tumori la un număr de 86 de câini (tabelul 4.2 și fig. 4.2).

Tabelul 4.2

Incidența sindroamelor digestive însoțite de tenesme diagnosticate la câine în

perioada 2017-2018

Figura 4.2 – Incidența sindroamelor digestive însoțite de tenesme diagnosticate la câine în perioada 2017-2018

Din reprezentarea grafică putem observa că, sindroamele digestive însoțite de tenesme la câine, au fost prezente atât pe parcursul anului 2017, la 41 de câini (47,68%), cât și pe parcursul anului 2018, respectiv la 45 de câini (52,32%).

Majoritare au fost sindroamele enterice, diagnosticate la 62 de câini (72,12%), la 27 de câini (31,41%) în anul 2017 și, la 35 de câini (40,71%) în anul 2018.

Hernia perineală a fost prezentă la un număr de 8 (9,29%) câini, 6 (6,97%) în anul 2017 și 2 (2,32%) în anul 2018.

Prolapsul rectal a fost diagnosticat la 10 (11,62%) câini, 4 (4,65%) în anul 2017 și 6 (6,97%) în anul 2018.

Au prezentat tumori un număr de 6 (6,97%) câini, 4 (4,65%) în anul 2017 și 2 (2,32%) în anul 2018.

Bolile aparatului urinar au fost întâlnite frecvent ca boli primare, cât și ca boli secundare, având în vedere multitudinea proceselor patologice cu implicații renale. Deficiențele igienice, nutriționale (dismetabolii), toxicozele tineretului și ale animalelor adulte, micotoxicozele, folosirea intempestivă a antibioticelor și a chimioterapicelor, sunt câțiva din factorii care au dus la creșterea incidenței bolilor aparatului urinar.

Cercetările efectuate în perioada 2017-2018 au identificat evoluția sindroamelor urinare însoțite de tenesme la un număr de 67 de câini (tabelul 4.3 și fig. 4.3).

Tabelul 4.3

Incidența sindroamelor urinare însoțite de tenesme diagnosticate la câine în perioada 2017-2018

Figura 4.3 – Incidența sindroamelor urinare însoțite de tenesme diagnosticate la câine în perioada 2017-2018

Din totalul de câini diagnosticați cu sindroame urinare însoțite de tenesme, procentul cel mai mare a fost reprezentat de urolitiază, 67,17%, respectiv 45 de cazuri. În anul 2017 au fost înregistrate 21 (31,35%) de cazuri, iar în anul 2018, 24 (35,82%) de cazuri.

Câinii diagnosticați cu cistită au fost în număr de 22 (32,83%), 9 (13,43%) în anul 2017 și 13 (19,40%) în anul 2018.

4.1 Sindroame digestive însoțite de tenesme diagnosticate la câine

4.1.1 Enterita

Din cercetările efectuate în cadrul Clinicii Medicale și Serviciului de Radiologie din cadrul Facultății de Medicină Veterinară din Iași și a cabinetului veterinar KATYVET & CO pe durata practicii am observat că cel mai mare număr de cazuri a fost reprezentat de câinii cu simptome enterice.

Majoritatea câinilor trec, ocazional, prin experiența unui stomac deranjat. Simptomele pot varia de la letargie și refuzul de a mânca, până la vărsături și diaree. Aceste probleme pot să dureze de la câteva ore sau se pot extinde pe parcursul câtorva zile. Câinii prezentați la consultație au fost în număr de 62, atât femele cât și masculi, de diferite rase, cu vârste cuprinse între 2 luni și 11 ani. Cei mai afectați au fost câinii foarte tineri sau cei vârstnici, cu un grad redus de imunocompetență. De asemenea, am observat că poate fi afectat concomitent stomacul – gastroenterita sau colonul- enterocolita.

Factorii incriminați în apariția inflamațiilor mucoasei intestinale sunt reprezentați de: consumul unor alimente alterate, contaminate, a unor substanțe toxice/iritante, corpi străini, paraziți intestinali, etc.

Motivul principal al prezentării la cabinet al câinilor a fost prezența diareei cu fecale semisolide până la lichide, asociată frecvent cu tenesme și uneori cu vomitare.

Examenul clinic general a observat grade variate de deshidratare, congestia mucoaselor aparente, pulsul arterial accelerat și slab și ritm slab de reumplere capilară, frecvent s-au constatat tenesme, manifestări de durere abdominală.

La inspecția auditivă uneori am remarcat zgomote digestive exagerate, prezente în indigestii sau în diferite procese fermentative.

Prin palpație am apreciat temperatura locală și mișcările, sensibilitatea dureroasă și modificările de consistență și de topografie.

La ascultația abdomenului am observat zgomote digestive, am verificat peristaltismul, tranzitul și fermentațiile conținutului digestiv.

Examenul radiologic direct al abdomenului a observat la un câine mascul, rasa Ciobănesc german, 3 ani, în incidență latero-laterală (LL) și ventro-dorsală (VD): anse intestinale intens dilatate, meteorism al intestinului subțire și predominant al intestinului gros și radioopacitate crescută a peritoneului în zona mijlocie abdominală (fig.4.4).

Figura 4.4 – Câine, Ciobănesc german, mascul, 3 ani. Enterocolită. Radiografie abdominală, incidență A – LL, B – DV. Aerocolie intestinală intensă (săgeți)

La examenul radiologic efectuat la un câine din rasa Golden Retriever, mascul în vârstă de 1,6 ani am observat:

la examenul direct (fig. 4.5) în incidență latero-laterală: peretele gastric îngroșat, faldurile mucoasei gastrice și intestinale mult îngroșate, aspect boselat al intestinlor și aerocolie intensă. Ficat moderat mărit în volum. În incidența latero-laterală stânga se observă splina mărită în volum; radioopacitate crescută pe lumenul intestinal datorat conținutului intestinal lichid (enterită).

Figura 4.5 – Câine, Golden Retriever, mascul, 1,6 ani. Gastroenterită. Examen radiologic direct, LL. Stomac deplasat dorsal; mucoasă intestinală intens îngroșată; pilor modificat ca poziție; intestine ușor dilatate cu aspect radioopac; ficat ușor mărit

Examenul cu substanță de contrast al abdomenului efectuat pentru aqcelași câine a observat că: substanța de contrast se așează neuniform pe mucoasa gastrică (fig. 4.6 A), modul de depunere al acesteia la nivelul lumenului piloric (fig. 4.6 B) oferă un aspect de inflamație al pereților locali – lezini compatibile cu gastrita, inflamația peretelui piloric. Substanța de contrast ajunge greu în zona pilorului, nu înaintează spre intestine după 50 de minute.

Figura 4.6 – Câine, Golden Retriever, mascul, 1,6 ani. Gastroenterită. Examen radiologic cu substanță de contrast, incidență LL. A – substanța de contrast se așează neuniform pe mucosa gastrică, B – substanța de contrast intră în cantitate redusă în pilor (B)

La examenul radiologic direct efectuat la un câine din rasa Bichon, mascul, în vârstă de 3 luni am observat, în incidență .ventro-dorsală (fig. 4.7 A): mucoasa gastrică îngroșată și o cantitate marită de aer în zona pilorică, iar în incidență latero-laterală (fig. 4.7B) mucoasa gastrică îngroșată și faldurile mucoasei gastrice inflamate.

Figura 4.7 – Câine, Bichon, mascul, 3 luni, Gastroenterită. Examen radiologic direct, incidență

A – VD, B – LL. A- se observă o cantitate crescută de aer în stomac și alungirea acestuia; B – mucoasa gastrică îngroșată, aer în cantitate mare.

Radiografa cu substanță de contrast a abdomenului, efectuată pentru același câine, a observat că după 25 de minute substanța de contrast se așează neuniform la nivelul stomacului (fig. 4.8A), preponderent la nivelul zonei fundice, zone vizibile de radiotransparență (compatibile cu ulcerații gastrice). Substanța de contrast înaintează la nivel intestial (fig. 4.8B).

Figura 4.8 – Câine, Bichon, mascul, 3 luni. Gastroenterită. A, B – Radiografie cu substanță de contrast, incidență LL. A- stagnarea substanței de contrast în pilor, falduri ale mucoasei gastrice îngroșate; B – aerocolie piloro-duodenală, substanța de contrast înaintează în jejun (ușor dilatat).

4.1.2 Hernia perineală

Câinii diagnosticați cu hernie perineală au fost examinați prin metode generale (inspecție, palpație, percuție, ascultație) și prin metode speciale. A fost prezent la un număr de 9 câini cu vârsta peste 6 ani din rasele Pekinez, Boxer și metiși ai acestora, dar și din rasa comună.

Apariția herniei perineale a fost datorată constipației cronice, dereglărilor hormonale, predispoziției de rasă, vârstei înaintate consecutiv scăderii tonusului muscular.

Examenul clinic a constatat prezența inflamației, a unei formațiuni globuloase în zona ananală (fig. 4.9), constipație, tenesme, dificultăți la urinare.

Diagnosticul diferențial a fost făcut față de fistulele anale.

Figura 4.9 Câine, hernie perineală

Hernia perineala a vezici urinare a fost diagnosticată la un câine metis Pekinez, mascul, în vârstă de 8 ani (fig. 4.10). Acesta era apatic, avea un mers greoi, micțiunea era însoțită de tenesme.

Figura 4.10 – Câine, metis Pekinez, mascul, 8 ani. Hernie perineală a vezicii urinare

Ecografia abdominală a evidențiat prezența calculilor de la nivelul rinichilor (fig. 4.11A și B) care au provocat acțini mecanice ce s-au manifestat prin colici repetate.

Figura 4.11 – Câine, metis Pekinez, mascul, 8 ani. Ecografie renală, zone locale de hiperecogenitate și con de umbră, calculil urinari

Intervenția chirurgicală a urmărit remedierea herniei perineale, sondarea vezicii urinare (fig. 4.12) și internarea pacientului 48h, tratament postoperator.

Figura 4.12 – Câine, metis Pekinez, mascul, 8 ani. Tratament chirurgical. A- Evidențierea vezicii urinare în plaga operatorie, puncția vezicii urinare, B- Aspectul hemoragic al urinii

Figura 4.13 – Câine, metis Pekinez, mascul, 8 ani. Calculi extrași prin cistotomie de la un câine cu hernie perineală a vezicii urinare

Evoluție postoperatorie bună (fig. 4.14).

Figura 4.14 – Câine, metis Pekinez, mascul, 8 ani. Aspect postoperator în hernia perineală a vezicii urinare la câine

4.1.2 Prolapsul rectal

Prolapsul rectal diagnosticat la câini, a fost prezent ca urmare a eforturilor de defecare, consecutiv tulburărilor digestive: constipație cronică, inflamații ale intestinului subțire, ale intestinului gros, prezenței corpilor stăini. A fost diagnosticat la un număr de 10 câinii de orice rasă, vârstă sau sex.

La examenul general am identificat exteriorizarea mucoasei anale, prezența formațiunii din zona corespunzătoare regiunii anale, cu incontinență fecală, sângerări anale (fig. 4.15), animalele lingând excesiv porțiunea de țesut prolabat.

Figura 4.15 – Prolaps rectal la câine, examen general

La palpația externă a pereților abdominali, datorită sensibilității dureroase ridicate, animalul evita palpația. Palpația profundă abdominală (bimanuală, glisant sau penetrantă la animalele mici) a identificat o crescută sensibilitate dureroasă, tulburări topografice intestinale, prezența fecaloamelor.

La ascultația abdomenului am observat lipsa zgomotelor digestive.

Palpația internă a abdomenului, tușeul rectal (fig. 4.16), a identificat evaginația mucoasei anale și, la unii câini, prezența fecaloamelor și consistența acestora.

Figura 4.16 A,B – Prolaps rectal la câine, tușeu rectal

După stabilirea diagnosticului, tratamentul în prolaps rectal a avut ca scop reducerea evaginației și repunerea mucoasei intestinului gros în poziție anatomică.

Tratamentul instituit depinde de cauza afecțiuni și de gradul de deteriorare a mucoasei rectale. În cazul afecțiunilor bacteriene, virale sau parazitare, tratamentul a fost specific, respectiv, administrarea de antibiotice sau de antiparazitare dozate pe kgc.

Dacă porțiunea exteriorizată nu a fost deteriorată prea mult, s-a încercat repunerea porțiunii prolabate. Această manoperă s-a făcut folosind geluri de lubrifiere și printr-un masaj ușor al zonei. Pentru a reduce durerea sau disconfortul, în unele cazuri, în funcție de nevoile fiecărui câine, au fost utilizate anestezice locale.

În prolapsul rectal propriu-zis, pentru a preveni recidiva, după repunerea porțiunii prolabate s-a folosit sutra “ în pungă de tutun”. Firele vor fi menținute 48 de ore și vor fi suficient de tensionate astfel încât să permită defecarea normală.

În caz de recidivă se recomandă colopexia, manoperă chirurgicală cu ajutorul căreia colonul este adus și fixat la peretele abdominal pentru a împiedica alunecarea rectului.

4.1.3 Modificări intestinale (fecalom și ocluzii)

Examenele imagistice ale abdomenului realizate la câinii diagnosticați cu prolaps rectal au constatat următoarele:

Radiografiile directe, latero-laterală (fig. 4.17) și ventro-dorsală (fig. 4.18) realizate la un câine din rasa Bichon maltese, mascul, în vârstă de 1,6 ani au pus în evidență aerocolie inestinală, intestine modificate ca poziție, tortuoase, cu vizibile zone de stază, mucoasa gastrică și intestinală îngroșate.

Figura 4.17 – Câine, Bichon maltese, mascul, în vârstă de 1,6 ani. Suspiciune ocluzie intestinală. Radiografie abdominală,incidență LL. Aerolcolie intestinală, intestine modificate ca poziție, tortuoase, cu vizibile zone de stază

Figura 4.18 – Câine, Bichon maltese, mascul, în vârstă de 1,6 ani. Suspiciune ocluzie intestinală. Radiografie abdominală, incidență VD. Aerolcolie intestinală, vizibile zone de stază

Deasemenea, la un câine, rasă comună, mascul, 7 ani, necastrat, cu constipație cronică, radiografia abdominală (fig. 4.19) a pus în evidență fecale de dimensiuni mari, dense, radioopace ce ocupă tot lumenul colonului transvers și descendent.

Figura 4.19 – Câine, rasa comună, mascul,7 ani. Megafecalom. Radiografie directă, incidență LL, fecale de dimensiuni mari, dense, radioopace ce ocupă tot lumenul colonului transvers și descendent

Examenele radiologice directe, incidență latero-laterală (fig. 4.20) și ventro-dorsală (fig. 4.20), realizate la un câine din rasa Amstaff, mascul, în vârstă de 2 ani au pus în evidență următoarele modificări: mucoasa gastrică îngroșată, cu aspect neomogen; splina ușor mărită în volum; intestine cu conținut radioopac specific țesutului moale și bule radiotransparente (gaze).

Figura 4.20 – Câine, Amstaff, mascul, 2 ani. Radiografie abdominală, incidență LL: perete gastric îngroșat, splina ușor mărită în volum

Figura 4.21 – Câine, Amstaff, mascul, 2 ani. Radiografie abdominală, incidență VD: mucoasa gastrică îngroșată

Radiografiile cu substanță de contrast efectuate la același câine au evidențiat: aerocolie inestinală, intestine modificate ca poziție, tortuoase, cu vizibile zone de stază. Mucoasa gastrică și intestinală îngroșate.

T0 – substanța de contrast se așează neuniform la nivelul mucoasei gastrice cu zone radiotransparente specifice ulcerului gastric (fig. 4.22).

T30 – substanța de contrast înaintează la nivelul duodenului. Nu se bservă corpi străini (fig. 4.23).

Figura 4.22 – Câine, Amstaff, mascul, 2 ani. Radiografie abdominală cu substanță de contrast, incidență LL. T0 – Substanța de contrast se acumulează în pilor cu zone neomogene, suspiciune ulcer

Figura 4.23 – Câine, Amstaff, mascul, 2 ani. Radiografie abdominală cu substanță de contrast, incidență LL. T30 – Substanța de contrast dilată pilorul și trece în duoden și jejun

Radiografiile pe gol, directe, latero-laterale (fig. 4.24) realizate la un câine metis Bichon, mascul, în vârstă de 9 ani au pus în evidență radioopacitate crescută retroperitoneală (suspiciune inflamație peritoneu), aerocolie, fecalom cu fragmente radioopace (oase), de dimensiuni mari, dens, ce ocupă tot lumenul colonului descendent. Peretele gastric și faldurile mucoasei gastrice îngroșate – gastrită. Splina ușor crescută învolum.

Figura 4.24 – Câine, metis Bichon, mascul, 9 ani. Radiografie abdominală, incidență LL. Fecalom cu prezența unor fragmente osoase la nivelul colonului

O altă cauză care contribuie la apariția prolapsului rectal o constituie iritațiile intestinale ca urmare a ingestiei diferiților corpi străini. Pacientul prezenta vomă, nu mânaca, bea multa apă, orice mânaca , vomita. De asemenea, prezenta sensibilitate dureroasă la palpație, “abdomen în bloc”, temperatura normală.

Examenele imagistice, ecografic (fig. 4.25) și radiologic (fig. 4.26), efectuate la un câine din rasa Rotweiller, femelă, în vârstă de 4,5 luni au pus în evidență prezența unui corp străin (fig. 4.27) la nivelul tubului digestiv, recomandând tratamentul chirurgical pentru extragerea acestuia.

Figura 4.25 – Câine, Rotweiller, femelă, în vârstă de 4,5 luni.Corp străin. Ecografie abdominală: prezența unei zone hiperecogene la nivel gastric

Figura 4.26 – Câine, Rotweiller, femelă, în vârstă de 4,5 luni. Radiografie abdominală, incidență LL: prezența unei zone hiperecogene la nivel gastric, suspiciune de corp străin

Figra 4.27 – Corp străin (jucărie Lego) extras chirurgical de la un câine, Rotweiller, femelă, în vârstă de 4,5 luni

4.1.4 Tumori

Un câine din rasa metis de Pekinez, femelă, în vârstă de 10,5 ani s-a prezentat la cabinet cu vomă, constipație cronică și cu lipsa defecării de aproape o săptămână, din spusele proprietarului.

La examenul clinic s-a constatat o reacție de apărare abdominală, abdomenul dur, fapt pentru care nu s-a putut efectua o examinare riguroasă. Examenul ecografic a pus în evidență masa intestinală nemodificată și lipsa fecaloamelor.

Am considerat necesară laparascopia abdominală pentru confirmarea diagnosticului și pentru a evita posibilele riscuri pe care le prezenta această femelă, având vârsta de peste 10 ani.

La examenul chirurgical, în primul strat subcutanat la nivel muscular, s-au observat multiple noduri. Apoi am descoperit și continuarea lor provenită de la așa zisul fir de sutură – ață de undiță.

Am scos această ață de undiță și am deschis cavitatea abdominală, înăuntru am descoperit prezența epiplonului tumorizat (fig. 4.), de aproximativ 11 cm lungime, prins de firele de sutură improvizate. Am recurs la scoaterea tumorii fiindcă datorită taliei mici a câinelui (rasa metis Pekinez), aceasta presa prin volum și greutate masa intestinală și splina. Postoperator am administrat antibiotic pe cale orală pentru evitarea posibilelor complicații bacteriene.

Rezultatele postoperatorii foarte bune, cu recuperarea pacientului în mod spectaculos, dată fiind vârsta acestuia.

Figura 4.28 – Câine, metis Pekinez, femelă, 10,5 ani. Tumora epiplonului excizată chirurgical

În perioada 2017-2018 au fost diagnosticați cu tumori 11 câini cu vârsta peste 9 ani, atât femele cât și masculi, de diferite rase.

Câinii au fost examinați prin metode generale (inspecție, palpație, percuție, ascultație) și prin metode speciale.

Cauzele incriminate în apariția tumorilor sacilor anali au fost: atonia glandelor perianale; obturarea canalelor glandulare; modificări ale consistenței conținutului; fistulizarea (fig. 4.29).

Figura 4.29 – Câine, metis Pekinez, femelă, 5 ani. Fistulă perianală

Examenul clinic efectuat la un câine din rasa Cocker Spaniel, mascul, 7 ani a constatat prezența formațiuni tumorale din zona anală (fig. 4.30) cu dimensiuni între 0,5-1 cm, constipație, defecare însoțită de tenesme, inflamarea țesutului perianal, pacient febril, irascibil, se mușca în zona cozii.

Pacientul a fost adus doar atunci când a prezentat multiple sângerări ce nu cedau sub tratament medicamentos local (administrarea de unguente și de prafuri cicatrizante).

Figura 4.30 – Câine, Cocker Spaniel, mascul, 7 ani. Tumorizarea țesutului perianal cu migrare spre baza cozii

Examenul clinic a constatat prezența formațiunii tumorale necapsulată cu aspect de mură. Astfel, s-a recurs la tratamentul chirurgical, ținând cont de riscurile operatorii, de vârsta înaintată, 11 ani.

Pentru că timpii operatori și starea pacientului ne-au permis, am efectuat ablația țesutului tumoral, necrozat, cu multiple tumori. S-a considerat necesară administrarea de antibiotice pe cale generală, timp de 3 zile, pentru a preveni posibilele complicații bacteriene postoperatorii.

Evoluția postoperatorie, la început, a fost îngrijorătoare pentru că țesutul s-a desprins de zona anală în jurul cozii (nu am luat în calcul forța si energia cu care își mișca baza cozii). Aici, un rol important în procesul de vindecare l-a avut proprietarul, care, zilnic, prin pansare, spălare și protejarea plăgii a grăbit procesul de cicatrizare.

4.2 Sindroame urinare însoțite de tenesme diagnosticate la câine

Motivul principal al prezentării la cabinet al câinilor a fost prezența simptomelor urinare asociate cu tenesme uneori și/sau cu vomitare.

După inspecția animalului, acesta a fost contenționat în poziție patrupodală în vederea efectuării examenului general. Examinarea rinichilor și a vezicii urinare fiind obligatorii, astfel, la palparea profundă, bimanuală, am putut percepe eventualele modificări de volum, consistență și sensibilitate care au direcționat diagnosticul.

Prin examenul funcțional am notat prezența semnelor generale și a micțiunii. La câinii cu afecțiuni urinare am observat următoarele semne generale: colică, edeme sau sindrom uremic.

Aspectele semiologice ale micțiunii au apreciat frecvența, cantitatea de urină eliminată și modul în care s-a făcut urinarea. Examinarea urinii a permis aprecierea funcționalității rinichiului (diureza) și altor organe (ficat, pancreas, mușchi), precum și a stării morfo-funcționale a căilor urinare.

Percuția abdomenului am realizat-o direct și indirect am apreciat sunetul și aria de proiecție a vezicii urinare.

Examenele speciale (imagistice și analizele de laborator ale urinii) au fost efectuate ținând cont de patologia suspicionată.

4.2.1 Urolitiaza

Din cercetările efectuate pe parcursul celor doi ani am observat că din totalul de 67 de câini, cel mai mare număr de afecțiuni urinare însoțite de tenesme au fost reprezentat de urolitiază. Pacienții prezentați la consultație au fost în număr de 45, atât femele cât masculi, de diferite rase, majoritar câini cu vârste cuprinse peste 2 ani. Cei mai afectați au fost câinii adulți sau foarte vârstnici.

O cauză frecventă în apariția urolitiazei a fost faptul că majoritatea câinilor erau scoși afară foarte rar, o dată pe zi, sau la două zile, ceea ce a realizat un reflex de abținere de la micțiune cu stagnarea urinii în vezica urinară timp îndelungat.

Cățeaua examinată din rasa Peckinez în vârstă de 4 ani prezenta jenă la urinare, sensibilate dureroasă crescută, iar urina era de culoare roșiatică. Din anamneză am aflat că a fost observată o ușoară hematuria și calculi de 2-3 mm eliminați la urinare.

Examenul clinic general (fig. 4.31) a constatat o ușoară hipertemie (39,60C, valorile normale sunt cuprinse între 38,20C și 39,50C ) și normotensiune (117/48, valorile normale sunt cuprinse între 110/60 și 140/90).

Figura 4.31 – Câine, Peckinez, femelă, 4 ani. Realizarea termometriei și tensiometriei

De asemenea, am depistat prin palpație între degete prezența nisipului urinar la nivelul smocului de păr și o modificare de culoare în zona prepuțială ca urmare a hematuriei terminale.

Ecografia vezicii urinare a pus în evidență prezența calculilor (fig. 4.32), confirmând astfel suspiciunea de urolitiază. Diagnosticul a fost precizat pe baza datelor anamnetice, funcționale și examenului ecografic.

Figura 4.32 – Câine, Peckinez, femelă, 4 ani. Ecografie vezică urinară: calculi urinari cu aspect hiperecogen întins și con de umbră

Ca tratament, am apelat la tratamentul chirurgical prin care am urmărit extragerea calculilor urinari din vezica urinară (fig. 4.33).

Figura 4.33 – Câine, Peckinez, femelă, 4 ani. Vezica urinară evidențiată în plaga chirurgicală

Calculii extrași prin cistotomie au avut mărimi cuprinse între 0,3-1,5 cm și o greutate de 12 g (fig. 4.34).

Figura 4.34 Calculi eliberați din vezica urinară, A – cântărire, B – aspect macroscopic detaliat

Motivele prezentării la cabinet a unui mascul din rasa metis Peckinez, în vârstă de 2,5 ani au fost: prezența vomei cu strii de sânge (fig. 4.35), colici repetate, atitudine de lumbago, tenesme la urinare, urinare frecventă sub formă de jet subțire sau în picături.

Figura 4.35 – Câine, metis Peckinez, mascul, 2,5 ani. Material vomitat cu strii de sânge

Datorită semnelor clinice polimorfe, am efectuat considerat necesare examene de laborator suplimentare (teste serologice și examen ecografic) (fig 4.36).

Am recoltat sângele periferic în vederea efectuării testărilor ulterioare. Am folosit kitul de diagnostic rapid Anigen Rapid CaniV-4 Ab pentru detecția infecțiilor cu Dirofilaria immitis, Ehrlichia canis, Borrelia burgdorferi și pentru Anaplasma phagocytophilum/Anaplasma platys. De asemennea, kitul Anigen Rapid CPV-VVV-Giardia Ag pentru detecția infecțiilor cu Canine Parvovirus, Canine Corona virus și Giardia (din fecale). Urina proaspăt recoltată a fost testată cu ajutorul testului tip strip.

Figura 4.36 – Câine, metis Peckinez, mascul, 2,5 ani. A – Rezultatele testelor rapide serologice și urinare, B – Ecografie urinară , calcul cu caracter hiperecogen

Examenele serologice efectuate au infirmat suspiciunea afecțiunilor cu etiologie infecțioasă sau parazitară.

Ecografia urinară a pus în evidență prezența calculilor, confirmând suspiciunea de urolitiază, recomandând intervenția chirurgicală în vederea îndepărtării acestora (fig. 4.37).

Figura 4.37 – Câine, metis Peckinez, mascul, 2,5 ani. A – Pregătiri preoperatorii, anestezie i.v., B – Aspect macroscopic al calculilor extrași

Cățeaua din rasa comună în vârstă de 6 ani prezentată la consultație prezenta abdomenul ușor mărit în volum, sensibil și tensionat. Proprietarul menționează că de 2 săptămâni a observat că femela avea o poziție cifozată în momentul micțiunii, urina în cantități mici și des iar urina avea o culoare roșietică.

Diagnosticul de urolitiază a fost pus pe baza anamnezei, examenului clinic, examenului sedimentului urinar și ecografiei vezicale.

Tratamentul chirurgical a fost instituit pentru extragerea calculilor vezicali (fig. 4.38 și fig. 4.39).

Figura 4.38 – Câine, rasa comună, femelă, 6 ani. Timpi operatori în cistotomie, A- evidențierea vezicii urinare în plagă, B – deschiderea vezicii urinare și evidențierea calculilor urinari

Figura 4.39 – Câine, rasa comună, femelă, 6 ani. Aspect macroscopic al calculilor extrași

Câine, rasa Bichon, femelă, în vârstă de 6 ani la consultație prezenta abdomenul ușor mărit în volum, sensibil și tensionat. Proprietarul menționează că de 2 săptămâni a observat că femela avea o poziție cifozată în momentul micțiunii, urina în cantități mici și des iar urina avea o culoare roșietică.

Ecografia renală (fig. 4.40) a pus în evidență o ușoară mărire în volum a rinichilor, aspectul hiperecogen și prezența calculilor în bazinetul renal.

Figura 4.40 – Câine, Bichon, femelă, de 6 ani. Ecografie renală. A – rinichi ușor măriți ,

B – aspect hiperecogen, calculi renali

Examenul clinic și examenele speciale, imagistice și de laborator au confirmat diagnosticul de sedimentoză renală și calculoză vezicală.

Tratamentul chirurgical a urmărit extragerea calculului vezical (fig. 4.41). Calculul extras avea un aspect rugos, oval, o lungime de 2,4 cm și diametrul de 1 cm.

Figura 4.41 – Câine, Bichon, femelă, de 6 ani. Tratament chirurgical. A – cistotomie cu evidențierea calcului vezical, B- aspect macroscopic

4.2.2 Cistita

Din totalul cazurilor studiate s-au evidențiat 22 de cazuri de cistită, când animalele examinate au prezentat tenesme la urinare. Simptomul constant în toate cazurile a fost reprezentat de polakiurie (creșterea frecvenței urinării). Acest simptom a exteriorizat sensibilitatea exagerată a sfincterului vezical. De asemenea, un alt fenomen întâlnit a fost cel de strangurie produs prin obstrucție uretrală.

Majoritatea cazurilor au apărut pe timpul verii cînd, din cauza căldurii câinii căutau un loc rece pentru a se adăposti, preferând staționarea prelungită pe gresia rece din baie unde apare și frecvent umiditate.

Infecțiile vaginale, uretrale, iritațiile locale produse de calculi sau paraziți, cateterismul vezical executat greșit, procesele tumorale sunt câteva din principalele cauze ale apariției cistitei.

Câinele din rasa Bichon, femelă,în vârstă de 5 ani a fost adusă la cabinet datorită apatiei, tenesmelor urinare, polakisuriei și a hematuriei terminale.

La examenul macroscopic al urinei s-a constatat creșterea turbidității, prezența sângelui și un miros înțepător.

Pacientul prezentat la consultație era febril și urina cu sânge, am suspicionat prezența babesiozei sa a cistitei și am cosiderat ca fiind necesare investigații suplimentare pentru stabilirea bolii primare.

Pentru diagnosticul diferențial s-au făcut următoarele examene:

– test rapid de urină (fig. 4.42);

Figura 4.42 – Câine, Bichon, femelă, de 6 ani. Rezultate test urinar tip strip

– test biochimic de sânge – s-a apelat la centrifugarea probei la laboratorul de Semiologie al Facultății de Medicină Veterinară în vederea diferențierii hematuriei de hemoglobinurie. Proba analizată prezentând un sediment format din hematii;

– frotiu de sânge pentru testul de babesioză – proba de sânge periferic a fost analizală în laboratorul de Parazitologie al Facultății de Medicină Veterinară;

– ecografia vezicii urinare (fig. 4.43) – a pus în evidență hiperecogenitate pe zona mucoasei și a pereților.

Figura 4.43- Câinele din rasa Bichon, femelă,în vârstă de 5 ani. Ecografie vezică urinară, perete îngroșat cu caracter hiperecogen, aspect microlitiază

Diagnosticul a fost precizat pe baza datelor anamnetice, funcționale și examenelor de laborator – microlitiază și prezența babesiilor în număr mic datorită infestației recente.

Protocolul de tratamentul instituit a fost cel medicamentos, antiparazitar, specific în babesioză, cu administrarea de Clindamicină (o doză de atac, de 30mg/kgc la 12 ore timp de 3 zile, apoi timp de 3 săptămâni se trece la doza terapeutică de 10 mg/kgc) asociată cu terapia de suport hepatic, renal, cardiac și cu adaosuri de lactobacili.

Protocolul instituit în vederea tratării cistitei a fost unul medicamentos asociat cu tratamentul igieno-dietetic.

Tratamentul medicamentos a urmărit:

-combaterea durerii generale și locale prin calmante, comprese calde în regiunea lombară sau împăturiri;

-stimularea diurezei prin diuretice (Nefrix administrat p.o., 1-2 mg/kgc, de 2 ori pe zi timp de cel puțin 8-10 zile);

-administrarea de dezinfectante urinare (Urinex) și de tonice generale și cardiace;

Tratamentul igieno-dietetic constă în asigurarea în adăpost a confortului termic și igienic, administrarea de alimente de calitate, neiritante și de lichide la discreție. Pe durata tratamentului s-a recomandat schimbarea pH-ului urinar, prin administrarea alternativă timp de 3-4 zile a medicației alcaline (bicarbonat de sodiu) și apoi acide (clorură de amoniu).

CONCLUZII

1. Studiul efectuat în perioada 2017-2018 pe animalele prezentate la Clinicia Medicală și Serviciul de Radiologie ale Facultății de Medicină Veterinară din Iași, și la cabinetul veterinar SC KATYVET & CO SRL din Iași a identificat evoluția sindroamelor digestive și urinare însoțite de tenesme la un număr de 153 de câini.

2. Valorile cazuisticii au înregistrat o variație procentuală a sindroamelor clinice însoțite de tenesme, în anul 2018 au fost 82 (53,59%) de cazuri și 71 (46,41%) în anul 2017.

3. Pe perioada celor doi ani, frecvența cea mai ridicată a cazuisticii a fost înregistrată pentru sindroamele digestive însoțite de tenesme, la 56,21% (86) din câinii examinați. Sindroamele urinare însoțite de tenesme au fost prezente în procent de 43,79% (67 de câini).

4. Din cadrul afecțiunilor digestive însoțite de tenesme la câine cazuistica a identificat la:

72,12% enterite – 31,41%) în anul 2017 și 40,71% în anul 2018;

11,62% prolaps rectal – 4,65% în anul 2017 și 6,97% în anul 2018;

9,29%) hernie perineală – 9,29% în anul 2017 și 2,32% în anul 2018 și

6,97% tumori – 4,65% în anul 2017 și 2,32% în anul 2018.

5. Din cadrul afecțiunilor urinare însoțite de tenesme la câine s-a diagnosticat la 67,17% de câini urolitiază (la 31,35% în anul 2017 și în anul 2018 la 35,82%) și cistită la 32,83% (13,43% în anul 2017 și 19,40% în anul 2018).

6. Datorită etiologiei multifactoriale și patogenezei complexe, examenele imagistice și de laborator au un rol esențial în stabilirea și clarificarea diagnosticului sindroamelor digestive și urinare însoțite de tenesme, prin identificarea exactă a porțiunii afectate ca, apoi să se poată interveni terapeutic.

7. În general simptomele bolilor digestive și urinare însoțite de tenesme sunt însoțite de modificări ale stării generale – tulburări ale ritmului cardiac și/sau respirator, deshidratare, apatie sau de tulburări nervoase, digestive și renale. Uneori, simptomatologia gravă/de urgență a fost urmarea faptului că, prorietarii nu își puteau permite costurile consultației, examenelor suplimentare sau a tratamentului, prezentarea tardivă la cabinet devenind o urgență medicală.

Bibliografie

Baba A.I., 2002 – Oncologie comparată, Editura Academiei Române, București.

Bellangeon M., Tetu A., 1990 – Interet pratique de la cryochirurgie dans le traitment des fibrosarcomes cutanes du chat, Editura du Point Vet., Paris.

Carlotti D.N., Fourrier P., Magnol J.P., 1988 – Les Pyodermatites profondes. Prat.Med.Chir.Anim.Comp., Paris.

Coțofan V., Predoi G., 2003 – Anatomia topografică a animalelor domestice, Editura ALL, București.

Denovo R.C., Bright R.M., 2000 – Recto-anal disease, In: Textbook of Veterinary internal Mh Edition, Editura W.B. Saunders Company, p. 1257-1272.

Falcă C., Moț T., 2002 – Urologie veterinară. Editura Artpress, Timișoara.

Falcă C., Mircean M., Moț T., Brăslașu C.M., Giurgiu G., Vlăgioiu C., Pop C., Papuc I., Solcan Gh., Vulpe V., 2011 – Medicina internă a animalelor, vol. I, Editura Eurostampa, Timișoara.

Falcă C., Solcan Gh., Moț T., Morar D., Papuc I., Vulpe V., Pop C., Vlăgioiu C., Giurgiu G., Mircean M., Brăslașu C.M., 2011 – Medicina internă a animalelor, vol. II, Editura Eurostampa, Timișoara.

Ferat-Postolache Aida, 2004 – Anatomie veterinară : splanchnologie, Editura ”Ion Ionescu de la Brad”, Iași.

Ghergariu S., 1994-1995 – Bazele patologiei medicale a animalelor domestice, vol. I-II, Editura ALL, București.

Grigorescu I., 1973 – Propedeutică și medicină operatorie, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Hagiu N., 1993 – Patologie medicală veterinară, Partea II. Universitatea Agronomică Iași.

Hall E.F., Baron M., 1985 –Traitment chirurgical des fistules perianales evolues chez le chien. Editura du Point Vet., Paris.

Lungu T., Bârză H., Murgu I., Macarie I., Popoviciu A., 1975 – Dermatologie veterinară, Editura Ceres, București.

Müller G.H., Kirk R.W., Scott D.W., 1989 – Small Animal Dermathology 3rd, 4rd ed., W.B. Saunders, Philadelphia.

Paștea E. și colab., 1985 – Anatomia comparată a animalelor domestice, vol. I., Editura Didactică și Pedagogică, București.

Savuța Gh., 2007, Epidemiologie veterinară, Editura Pim, Iași.

Scott D.W., Miller W.H., Griffin C.E., 1985 – Muller and Kirk’s Small Animal Dermatology, 5rd ed., W.B. Saunders Co., Philadelphia.

Solcan Gh., Mitrea I.L., Miron L., Solcan C., 2003 – Dermatologia animalelor de companie, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași.

Vulpe V., 2002- Semiologie generală- Tipografia PIM, Iași.

Vulpe V., 2003- Semiologie specială- Tipografia PIM, Iași.

Wilkinson G.T., 1988 – Atlas en couleur de dermatologie des carnivores domestiques. Editura du Point Vet., Paris.