Lunca Dunarii Intre Ciocanesti Si Calarasi Studiu de Evaluare a Terenurilor In Vederea Renaturarii
LUCRARE DE LICENȚĂ
Lunca Dunării între Ciocănești și Călărași- studiu de evaluare a terenurilor în vederea renaturării
CUPRINS
Introducere
Caracteristici generale
Localizare și limite
Relief
Climă
Hidrografie (regimul de inundabilitate)
Sectorul Ciocănești – Călărași în regim natural
Bilanțul hidric în regim natural
Biodiversitatea în regim natural
Caracteristici edafice în regim natural
Impactul lucrărilor de amenajare asupra teritoriului
Bilanțul hidric în regim amenajat
Biodiversitatea în regim amenajat
Indici de bonitare si pretabilitate a terenurilor în regim amenajat
Evoluția solurilor în regim amenajat
Analiza oportunității renaturării
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Valea Dunării românești a avut parte de o atenție deosebită din partea cercetătorilor, fiind elaborate numeroase studii, mai ales în ceea ce privește utilizarea agricolă a terenurilor aferente acestei zone și preluarea lor în circuitul agricol odată cu realizarea lucrărilor de amenajare.
Renaturarea Luncii Dunării se definește ca fiind acel proces de eliminare a produselor antropice care au dus la modificare unor caracteristici de funcționare naturală a acesteia, eliminând sau corectând influențele modificatoare, astfel că în urma rezultatelor finale se va evidenția situația fizico – geografică în ipoteza inexistenței amenajărilor și folosințelor respective.
Lucrarea de față reprezintă un studiu în care se are în vedere pretabilitatea terenurilor din sectorul dunărean Ciocănești – Călărași de a fi repuse în regim natural (renaturate), ceea ce reprezintă și obiectivul principal al abordării acestei teme.
Pentru atingerea acestuia am avut în vedere descrierea principalele caracteristici fizico-geografice ale regiunii. Pentru acestea am fost o serie de date bibliografice din diferite lucrări, atât geomorfologice, hidrologice cât mai ales cele pedologice, precum și numeroase lucrări de specialitate.
Pentru realizarea hărților am utilizate o bază de date vectorială (harta solurilor 1:200.000, DEM etc.) și raster (harta topografică 1:25.000, Planurile directoare de Tragere – 1929-1957 etc.). Pentru acestea am folosit o serie de programe GIS precum ArcMap, QuantumGis, Global Mapper, dar și programe de modelare ca InkScape sau CorelDraw. Toate materialele cartografice realizate ulterior cu ajutorul bazei de date au fost prelucrate în proiecția GCS Stereo 70 Dealul Piscului, EPSG 31700.
Lucrarea de față este structurată în 4 mari capitole, împărțite într-un număr diferit de subcapitole.
Astfel, în capitolul I, care este împărțit în 4 subcapitole, se urmărește caracterizarea generală a arealului de studiu prin evidențierea unor aspecte litologice, climatice, hidrologice și pedologice în modul actual de funcționare a luncii.
În ceea ce privește capitolul II, care este divizat în 3 subcapitole, se are în vedere scoaterea în evidență a principalelor caracteristici hidrologice și biopodogeografice ale arealului de studiu, din punct de vedere al funcționării acestora în regim natural, până în momentul începerii lucrărilor de îndiguire, drenare și desecare a acestuia.
Capitolul III evidențiază impactul lucrărilor de amenajare asupra teritoriului studiat, fiind analizate în primă instanță elementele hidrologice și biogeografice, pentru ca în subcapitolul 3.3. să fie calculate indicia de bonitare a terenurilor. Astfel, voi calcula o serie de indici de bonitate pentru fiecare tip de cultură agricolă, rezultând astfel o notă de bonitare naturală pentru tipul respectiv de sol, din care voi putea deduce clasa de calitate în care acesta se încadrează, după care voi pune în evidență principalele trăsături edafice ale arealului în regim amenajat.
În capitolul IV – “Analiza oportunității renaturării”, pe baza rezultatelor obținute și a cunoștințelor dobândite pe parcursul realizării lucrării de fața, voi încerca să-mi exprim propriul punct de vedere cu privire la reintroducerea în regim natural de funcționare a luncii, luând în calcul toți factorii implicați în realizarea acestui proiect, atât cei naturali, cât și cei antropici.
Nu în ultimul rând, vreau să aduc mulțumiri tuturor celor care m-au ajutat în realizarea acestei lucrări, cu implicații majore ale domnului Conf. Dr. DEMETER Traian, prin oferirea unor date necesare obținerii rezultatelor finale, susținere și încurajare. De asemenea, ași dori sa aduc mulțumiri domnului Lector Dr. SĂVULESCU Ionuț, care a fost de foarte mare ajutor în elaborarea lucrării, oferindu-mi numeroase sfaturi și surse de date necesare realizării hărților din cuprinsul lucrării de licență. În final, sunt recunoscător tuturor profesorilor din cadrul Facultății de Geografie, pentru ajutorul oferit în aprofundarea și dobândirea unor noi cunoștințe absolut necesare pentru obținerea statutului de licențiat în geografie.
CARACTERISTICI GENERALE
Localizare si limite
Acest sector este localizat în cadrul Luncii Călărașiului, respectiv în jumătatea dinspre avale, între localitățile Ciocănești și Călărași, având o lungime de circa 25 km și o lățime maximă de 11-12 km la Cuza Vodă. Din punct de vedere administrativ acest sector aparține județului Călărași.
Altitudinal, această parte a Luncii Dunării se încadrează într-un interval ce rar depășește 10-12 metri, la nivelul terasei superioare atingând 20-25 de metri (Badea și alții, 2011).
Limita nordică este dată de aliniamentul localităților Ciocănești – Bogată – Rasa – Cunești – Grădiștea – Călărași, dincolo de acestea regăsindu-se Câmpia Bărăganul Ialomiței, contactul cu aceasta realizându-se printr-un nivel de terasă, în cadrul căruia se regăsesc așezările.
Limita estică este reprezentată de Baltă Ialomiței, contactul dintre cele două unități fiind realizat de bifurcarea Dunării, respectiv Brațul Borcea.
În sud este mărginită de granița fluvială a Fluviului Dunăre, în această parte fiind întâlnite digurile de protecție împotriva inundațiilor, respectiv perdele forestiere împotriva eroziunii solurilor și de scădere a intensității unor eventuale viituri (OSPA Călărași).
În vest se regăsește un alt sector al Luncii Călărașiului, Spanțov – Ciocănești, limita realizându-se prin intermediul Privalului Botul Dunării. Împreună cu partea estică a sectorului vecin, arealul de studio realizează o incintă îndiguită, și anume Boianu – Sticleanu – Călărași.
Fig. 1.1: Localizarea sectorului dunărean Ciocănești – Călărași
Fig. 1.2: Limitele sectorului dunărean Ciocănești – Călărași
1.2. Relief
Între localitățile Ciocănești și Călărași se regăsește într-un sector mai larg al Luncii Dunării cu o desfășurare laterală inegală, continuă și cu anumite exclusivități asimetrice, ce se dezvoltă în cea mai mare parte pe teritoriul României (Posea și alții, Vol V, 2005). Altitudinea luncii scade de la vest către est, având o valoare medie de circa 11,6 m, cu o valoare maximă de 22 m întâlnită în partea de nord-vest, iar cea minimă de 6,3 m într-un areal central – vestic al zonei, în apropierea Iezerului Călărași (Tetecu, 2008). Lățimea maximă se regăsește în partea vestică a sectorului, în apropiere de Călărași cu o valoare de aproximativ 13 km, iar cea minimă în partea estică, în apropierea localității Ciocănești, având o valoare de aproximativ 4 – 5 km (Posea și alții, Vol V, 2005). Putem constata astfel că relieful luncii înclină ușor de la vest la est, particularitățile morfo-hidrografice impunând acestui sector un caracter de tranziție între lunca propriu-zisă și Bălțile Dunării din aval de acesta.
Zonalitatea normală a reliefului din luncă (luncă înaltă – grinduri, luncă medie și luncă joasă – in special cuvetele lacustre), și cu un profil transversal dinspre Dunăre spre contactul luncii cu câmpia specific și celorlalte sectoare din luncă se păstrează, putându-se vorbi astfel de o dispunere caracteristică a formelor dinspre grindul de mal spre depresiunile lacustre din partea interioară (Badea și alții, 2011, Ianovici, 1969). Datorită existenței în trecut a unui canal navigabil la baza nivelului de terasă din apropierea contactului cu câmpia, relieful este asemănător cu cel din bălțile Dunării, cu o dispunere concentrică a formelor de relief: grindurile principale în partea exterioară iar depresiunile lacustre în centru (Ianovici, 1969).
Lunca se divide în trei sectoare:
1. Grindul de lângă albia minoră. Reprezintă partea cea mai înaltă, fiind alcătuit din nisipuri, nisipuri prăfoase și chiar prafuri (Popp, 1970) depuse de Dunăre, și se ridică cu 2-3 m față de nivelul mediu al luncii. În prezent acesta este ocupat de amenajările de îndiguire sau vegetația forestieră realizate pentru împiedicarea revărsării fluviului la debite mari și inundarea incintelor.
2. Partea centrală. Este cel mai coborât sector, fiind dominat de complexe depresionare care au fost drenate și desecate fiind în prezent ocupate de culturi agricole (Badea și alții, 2011). Depozitele aluvionare sunt reprezentate aici de luturi, argile sau mâluri, deci, mai fine decât cele din care este alcătuit grindul (Popp, 1970).
3. Fâșia marginală. Cuprinde depresiunile lacustre mari (Călărași, fostul curs al Dunării) și a rezultat în urma depunerilor aluviale de către brațul dunării ce drena partea superioară a luncii, de la contactul cu sistemul de terase din nord, fiind alcătuită din materiale mai grosiere decât partea centrală a luncii. Prezintă areale depresionare în fostele lacuri, dar și porțiuni mai înalte reprezentare de grindurile formate în urma drenării Dunării în trecut (Badea și alții, 2011, Ianovici, 1969).
Albia majoră este reprezentată de grinduri și areale mlăștinoase sau brațe părăsite, în prezent fiind aproape în întregime inclusă în circuitul agricol. Albia minoră se caracterizează printr-un debit în suspensie mare, cu acumulări bogate în apropierea malurilor, pe acele porțiuni lipsite de covor vegetal, luând naștere aici bancuri de nisip și ostroave (Tetecu, 2008).
Terasele, după unii autori (Posea și alții, 1974) ar fi în număr de 3 până la Călărași, de unde s-ar continua cu doar 2 în avale, iar după alți autori printr-un număr de 2 terase, pe acestea din urmă urmând sa le analizăm în continuare. Prima terasă (Călărași) are o altitudine de circa 9-10 m, și este caracterizată de un pod slab fragmentat, cu numeroase crovuri, local fiind prezente depresiuni de tasare, legate într-o oarecare măsură de fostul curs al Dunării. Fruntea este abruptă, cu depozite fine, luto-nisipoase, a căror bază se află sub nivelul actual al luncii. Terasa a doua (Corabia) prezintă o dezvoltare continuă între Argeș și Călărași, are altitudinea medie de circa 23 m, numeroase crovuri și cu poduri poziționate cam la același nivel cu podul aluviunilor din luncă, și este localizată în nordul arealului de studiu (Ianovici, 1969, Badea și alții, 2011, Popp, 1985).
Structura luncii este caracterizată de 2 complexe, unul de bază, constituit în principal din pietrișuri și nisipuri grosiere, cu o granulometrie mai mică față de cea din sectoarele superioare ale Dunării, și unul superior, constituit din nisipuri fine, prafuri și argile prăfoase, însă separarea celor două orizonturi nu este netă (Posea și alții, 1974). Grosimea patului de albie atinge o valoare de până la 30 m.
Microrelieful luncii este reprezentat printr-o dispunere longitudinală a formelor, cu grinduri lângă albia minoră, areale mlăștinoase în partea centrală și cuvete lacustre în zona joasă depresionară din nord (Ianovici, 1969).
Procesele geomorfologice actuale sunt reprezentate în special de cele de acumulare, intensificate de difluența Dunării de la Călărași. Sunt prezente și procesele de eroziune și transport, dar au o pondere mai mică, astfel că se remarcă o tendință continuă de formare și înălțare a patului de aluviuni (Tetecu, 2008). Aceste procese se manifestă continuu, dar diferențiat ca intensitate în timp (în funcție de debitul Dunării în anumite perioade ale anului) și spațiu (particularități ale proceselor în aval și amonte). Procesele de eroziune acționează mai ales asupra malurilor fluele geomorfologice actuale sunt reprezentate în special de cele de acumulare, intensificate de difluența Dunării de la Călărași. Sunt prezente și procesele de eroziune și transport, dar au o pondere mai mică, astfel că se remarcă o tendință continuă de formare și înălțare a patului de aluviuni (Tetecu, 2008). Aceste procese se manifestă continuu, dar diferențiat ca intensitate în timp (în funcție de debitul Dunării în anumite perioade ale anului) și spațiu (particularități ale proceselor în aval și amonte). Procesele de eroziune acționează mai ales asupra malurilor fluviului, afectând grindurile de mal cu o constituție nisipoasă fină și mâloasă, fiind dependente de variațiile de nivel. Procesele de acumulare sunt dependente și ele de oscilațiile nivelului apelor, determinând formarea ostroavelor (Badea și alții, 2011).
Fig. 1.3: Modelul numeric atitudinal al reliefului
1.3. Clima
Prin poziția geografică, România este străbătută de paralele de 45º latitudine N încadrându-se astfel în zona de climă temperată din emisfera nordică (Ielenicz, 2007). Particularitățile climatice și topoclimatice ale sectorului Ciocănești – Călărași se înscriu în cadrul climatului temperat continental cu influențe de tranziție, în care cele submediteraneene și continentale oscilează în funcție de fluctuațiile circulației generale ale atmosferei (Posea și alții, Vol V, 2005).
Ca urmare a uniformității reliefului, acest sector al Luncii Dunării se caracterizează printr-un regim termic omogen, evidențiat de precipitații slabe, mai ales sub formă de aversă, ierni relativ blânde, uneori cu viscole puternice, dar și cu accentuate caractere de continentalism (Posea și alții, 1982, Iovanovici, 1969).
Tabel nr. 1.1: Valori maxime lunare și anuale ale temperaturilor la Stația meteorologică Călărași (ºC)
Sursa: Stația meteorologică Călărași, citat de Tetecu Claudia
Circulația generală a atmosferei se caracterizează printr-o frecvență mare a maselor de aer E și NE (în special în anotimpul rece) precum și ale curenților de aer oceanici din partea de V, care au o dezvoltare mai mare în anotimpul cald. În același timp, sunt prezente și alte mase de aer, arctice din N, tropical – maritime din SV și S, și tropical – continentale din SE și S, dar cu frecvență redusă (Tetecu, 2008).
Radiația solară prezintă variații între solstițiul de vară și cel de iarnă, fiind influențată de frecvența maselor de aer. Prezintă valori medii anuale de peste 125 kcal/cm² cu fluctuații pe parcursul anului pe fondul nebulozității diferite și a intervalului de strălucire a Soarelui (Ielenicz, 2007).
Temperatura medie anuală are o valoare de 11,3ºC, sectorul fiind caracterizat de izoterma de 11ºC, specifică culoarului Dunării (Ielenicz, 2007, Posea și alții, Vol V, 2005). Temperatura medie lunară prezintă valori de circa -3,4ºC în luna ianuarie și 23,9ºC în luna august. Maximă absolută a fost înregistrată pe 10 august 1991 la Călărași, având valoarea de 41,4ºC, iar minimă absolută în data de 9 ianuarie 1938, de circa -30,0ºC (Tetecu, 2008).
Fig 1.4: Valori maxime lunare și anuale ale temperaturilor
Fig. 1.5: Valori minime lunare și anuale ale temperaturilor
Din analiza valorilor maxime și minime ale temperaturilor se poate constata faptul că cea mai mare amplitudine termică a fost înregistrată în intervalul temporal 1896-1955, în luna ianuarie, având valoarea de 48,8ºC, ceea ce reflectă importanța influențelor climatice continental – estice în climatul regiunii. Valoarea minimă a amplitudinii termice s-a înregistrat în luna decembrie a anului 2006 cu o valoare de 21,7 ºC.
Tabel nr. 1.2: Amplitudinea temică anuală la Stația meteorologică Călărași (ºC)
Sursa: Stația meteorologică Călărași, citat de Tetecu Claudia
Fig 1.6: Amplitudinea termică
Valorile amplitudinii medii anuale sunt caracterizate de valori mai mari de 50ºC, acest fapt explicându-se prin continentalismul bine exprimat al regiunii, cu veri călduroase și ierni aspre. Din analiza celor patru perioade de referință se poate constata faptul că valoarea maximă a amplitudinii termice a fost înregistrată în intervalul 1895-1955, de 71,4 ºC, cu o ușoară scădere în ultima perioadă, cu o valoare minimă de 51,5 ºC în anul 2005.
Desecarea zonelor umede a determinat nu numai reducerea cantității de precipitații, ci și creșterea amplitudinilor termice. Odată ce ridicarea temperaturilor a avut loc și creșterea frecvenței secetelor estivale, care au avut efecte daunătoare asupra vegetației, fiind amplificate și de coborârea nivelului freatic (Stoiculescu, 2008).
Precipitațiile atmosferice au valori medii anuale de 530,4 mm, valorile lunare maxime fiind înregistrate în luna iunie (93,2 mm), iar cele minime în luna decembrie, și anume 10,9 mm la Călărași, în urma măsurătorilor efectuate în anul 2006 (Tetecu Claudia, 2008). Acestea prezintă diferențieri de la o perioadă la alta, astfel, în intervalul 1896-1955 precipitațiile medii anuale atingeau valoarea de 504,0 mm, în 2004 circa 641,7 mm, iar în anul 2005 se înregistra valoarea anuală de 920,8 mm. Valoarea maximă lunară a fost înregistrată în luna septembrie a anului 2005, cu o valoare de 160,2 mm, iar cea minimă în luna februarie a anului 2006 cu 10,9 mm.
Tabel nr. 1.3: Precipitații medii anuale și multianuale la Stația meteorologică Călărași (mm)
Sursa: Stația meteorologică Călărași, citat de Tetecu Claudia
Fig. 1.7: Precipitații medii anuale și multianuale
Fig. 1.8: Precipitații medii lunare
Sezonier, cantitatea de precipitații înregistrează valori maxime în sezonul cald, ca urmare a invaziei maselor de aer submediteraneene calde și umede, iar minima iarna datorită influențelor continentale reci și uscate, ce determina o cantitate mică. O caracteristică aparte este dată de torențialitate, determinată de precipitațiile sub formă de aversă, dar și de durată mare a intervalelor fără precipitații, cu diferențieri între cele patru perioade de referință (Tetecu, 2008).
Vânturile dominante se manifestă din vestul și estul țării, specifice fiind austrul (mase de aer cald și uscat vara și aer rece și uscat iarna) și crivățul (viscole, geruri, troienirea zăpezii în timpul iernii). Regimul eolian se caracterizează printr-o frecvență mai mare în timpul sezonului cald (maximă în octombrie), viteza vântului având valoarea medie de 4m/s (Ielenicz, 2007).
1.4. Hidrografia
Principala arteră hidrografică a zonei o este reprezentată de Fluviul Dunăre, ce reprezintă în același timp și limita sudică a arealului de studiu. Acesta se caracterizează printr-un debit lichid asemănător cu cel dinainte de construirea digurilor, întinzându-se pe o lungime de circa 24 km de-a lungul regiunii. La sud de municipiul Călărași aceasta se bifurcă, rezultând Brațul Borcea, care delimitează Lunca Călărașiului de Baltă Ialomiței, un alt sector al Luncii Dunării românești.
Rețelele de canale apărute în urma lucrărilor de îndiguire au o densitate mare, fiind prezente o serie de privaluri cu un regim hidrologic permanent, acesta fluctuând în funcție de regimul precipitațiilor și a temperaturilor. Printre acestea se numără Privalul Botu Dunării (în vest), Privalul Gârla Mare (în nord), Privalul Strâmba (în sud), Privalul Jirlău (în est). Canalele au o densitatea mare, însă cele mai multe se întâlnesc în regiunea fostelor bălți, cel mai important fiind cel care leagă Lacul Gălățui de Dunăre, în partea central – estică a zonei, densitatea lor scăzând către arealele din sud, unde sunt localizate grindurile de mal.
Lacurile, care în trecut ocupau suprafețe însemnate, în prezent sunt limitate la mici areale depresionare, cele mai multe dintre acestea fiind drenate și desecate pentru preluarea terenurilor în circuitul agricol. Cea mai importantă suprafață lacustră este reprezentată de Iezerul Călărași, localizat în nord – estul zonei, la care se adaugă o serie de incinte, către sud-est, ce leagă Iezerul de brațul Borcea, cu rol de transport, când în trecut funcționau marile întreprinderi industrial, unele dintre ele funcționând ca iazuri de decantare.
Regimul de inundabilitate se caracterizează prin diferențieri majore din punct de vedere al frecvenței manifestării lor, în ceea ce privește producerea acestora în perioada de funcționare a Luncii Dunării în regim natural, respectiv după lucrările de îndiguire al acesteia.
În regim natural, inundațiile se manifestau în funcție de variațiile de nivel ale Dunării din timpul anului. Astfel, cea mai mare frecvența a inundațiilor avea loc în timpul debitelor maxime ale Dunării din timpul creșterilor mari de primăvară, la care se adaugă o perioadă cu creșteri mici în timpul sezonului de toamnă. Acestea erau influențate de cantitatea de precipitații din întregul bazin hidrografic al Dunării, respectiv de alimentarea fluviului. Cea mai mare importanță o aveau creșterile mari de primăvară, când se înregistra și debitul și nivelul maxim al fluviului. Regimul lor era caracterizat de intervalul lunar martie – iunie, când apele treceau frecvent peste maluri inundând cea mai mare parte a luncii (Antipa, 1910).
În regim amenajat, datorită construcției digurilor, regimul de inundabilitate a scăzut mult, acestea limitându-se doar la anumite sectoare ale luncii. Sectorul analizat, cuprins între localitățile Ciocănești și Călărași este caracterizat de incinta îndiguită Boianu-Sticleanu-Călărași (http://www.rowater.ro/EPRI%20Rapoarte/PFRA%20Dunare_2.pdf, accesat la data de 24.04.2014). În urma inundațiilor catastrofale din anul 2006 această regiune nu a fost afectată de apele mari ale Dunării, în comparație cu incintele vecine. Astfel, incinta Oltenița-Surlani-Dorobanțu din amonte de sectorul analizat, a fost inundată în urma ruperii digurilor de apărare provocând pagube importante, iar în cadrul incintei Călărași – Răul, din aval, a avut loc o inundare controlată pentru atenuare a efectelor distructive ale apelor fluviului (Știucă. R., și alții, MMDD, 2008).
SECTORUL CIOCĂNEȘTI – CĂLĂRAȘI ÎN REGIM NATURAL
2.1. Bilanțul hidric în regim natural
Pentru analiza principalelor caracteristici hidrologice voi analiza valorile obținute la stația hidrologică Oltenița pe o durată de 40 de ani, în intervalul 1921 – 1960 (Iovanovici, 1969).
Debitele lichide. Sunt caracterizate de fluctuații importante atât anual cât și sezonier, în funcție de cantitățile de precipitații sau valorile temperaturilor. Astfel, cele mai mari valori ale debitelor medii lunare multianuale au fost înregistrate în lună martie, după care urmează o perioadă de scădere constantă pana în la sfârșitul verii, începutul toamnei (iunie – octombrie), când se ating valorile minime anuale, după care are loc o nouă creștere, dar a cărei valoare nu atinge media multianuală.
Din punct de vedere al volumului debitelor, în intervalul analizat s-a înregistrat valoarea minimă de 1.550 m³ în luna ianuarie a anului 1954, iar cea maximă de 14.900 m³ în luna aprilie, anul 1940.
Debitele solide. Se caracterizează prin cantități mari de aluviuni, în special datorită aportului de materiale în suspensie aduse de principalii afluenți ai fluviului. Se remarcă o variație a debitului de aluviuni în funcție de caracteristicile și succesiunile scurgerii lichide. Turbiditatea apei prezintă variații sezoniere foarte mari care sunt strâns legate de perioadele caracteristice ale scurgerii lichide. Ca și în cazul scurgerii lichide, regimul debitelor de aluviuni în suspensie se evidențiază prin apariția unui maxim de primăvară și unul de iarnă, ca urmare a aportului râurilor din zona climatului submediteranean.
În cazul arealului de studiu, scurgerea din timpul iernii este minimă, datorită temperaturilor scăzute care generează precipitații solide sub formă de zăpadă și îngheț. După această perioadă urmează un interval cu scurgere minimă iar apoi un maxim de primăvară care se manifestă printr-o turbiditate foarte mare în perioada de creștere a viiturii. Acest maxim este influențat atât de cantitățile mari ale precipitațiilor cât și datorită topirii zăpezilor, care antrenează cantități mari de aluviuni de pe versanți. După acest maxim de primăvară urmează o scădere foarte puternică care se manifestă continuu până în octombrie – noiembrie, când se atinge valoarea minimă.
Turbiditatea medie prezintă o creștere dinspre amonte spre aval, ajungând în zona municipiului Călărași la o valoare cuprinsă între 320 și 340 mg/l.
În ceea ce privește regimul debitelor solide se constată o diferență foarte mare între valoarea minimă și cea maximă a acestora.
Apele freatice sunt foarte abundente fiind favorizate de prezența depozitelor friabile dar și de caracterul morfologic al luncii și al teraselor. Adâncimea acestora este foarte mică, fiind localizate predominant între 2 și 5 metri, cu diferențieri în anumite areale depresionare (uneori sub 2 metri adâncime, chiar sub 1 metru) sau în cazul grindurilor (peste 5 metri adâncime), grosimea orizontului freatic prezentând variații locale în funcție de cea a depozitului de aluviuni în care este cantonat.
Alimentarea apelor freatice se face atât prin izvoare, caracterizate prin debite importante și constante, precipitații, topirea zăpezilor, care se pune în evidență mai ales în timpul primăverii și toamnei. Alimentarea din râuri se face mai ales în timpul apelor mari de primăvară și iarnă, când nivelul din râu este superior celui hidrostatic. Din punct de vedere al calității apelor freatice, cea mai bună calitate este înregistrată în cadrul depozitelor freatice de terasă.
Conform unui document istoric din secolul al XVIII – a se constată existența “schelei” Ciocănești, care dovedește prezența unui braț navigabil pe sub fruntea terasei Călărași. Datorită aluvionărilor ulterioare acest braț s-a transformat într-o gârlă, iar punctul de difluență s-a mutat în dreptul orașului Călărași (Ianovici, 1969).
Rețeaua hidrografică se caracteriza prin prezența a numeroase bazine lacustre (bălți), precum și o serie de areale mlăștinoase, jepci (japșe) sau privaluri, cu o dezvoltare largă în partea centrală a luncii (Antipa, 1910).
Bălțile erau numeroase, ocupând cea mai mare parte a luncii și fac parte din Grupul Călărași care se desfășoară între Brațul Borcea și terasa Călărași la est, Dunărea la sud, terasa Călărași la nord și zona de bălți mici și japșe în vest. Este alcătuit din bălțile Călărași, Sfrederile, fiind alimentate de o serie de privaluri și gârle. Cea mai mare densitate a lor este în zona centrală, dincolo de grindul de mal și până la contactul cu lunca înaltă de la contactul cu sistemul de terase. Din punct de vedere al morfologiei și morfometriei bălților se evidențiază o trăsătură caracteristică a lor, și anume dependența hidrologică pe care acestea o au față de fluviu.
Privalurile au o densitate mare, fiind localizate în cea mai mare parte în apropierea marilor bazinete lacustre. Cele mai importante sunt Privalul Botul Dunării, Privalul Gârla Mare și Privalul Jirlău.
Privalul Botul Dunării este localizat în partea de vest a regiunii, reprezentând în același timp și limita sectorului studiat. Acesta se caracterizează printr-un curs foarte sinuos, din el desprinzându-se o serie de gârle care alimentează sistemele depresionare mlăștinoase localizate în complexele de bălți Boian (în vest) și Călărași (în est). Este cel mai lung prival din acest sector dunărean, având o lungime de circa 19,3 km.
Privalul Gârla Mare, care continuă Privalul Botul Dunării în nordul luncii, are o direcție vest – est, din el desprinzându-se de asemenea numeroase gârle care alimentează o serie de japșe, având o lungime de 18,9 km. De remarcat la acest prival este prezența unui ostrov pe cursul său, în apropiere de Iezerul Călărași.
Privalul Jirlău se desprinde din Brațul Borcea, are o direcție est-vest, o lungime de 1,8 km și alimentează Iezerul Călărași în partea sud-estică a acestuia (Tetecu, 2008).
Jepcile (japșe) reprezintă mici depresiuni din Lunca Dunării care după retragerea apelor servesc drept rezervoare în care se adună apele de inundație de pe câmpuri pe care le rețin o perioadă mai mare de timp, după care se pierd treptat prin infiltrație și evaporare. Acestea sunt localizate în jurul principalelor bălți, având o importanță deosebită pentru pescuit. Alimentarea lor este legată de ridicarea nivelului apelor Dunării, fiind frecvent inundate. Cele mai importante japșe din acest sector sunt reprezentate de Japșa Derfu, Japșa Rotundă, Japșa Dară, care sunt localizate în sudul complexului de bălți Călărași (Antipa, 1910).
Mlaștinile au o dezvoltare mare în sudul complexului Călărași, însă sunt localizate areale și în partea de nord – vest sau sud – est. Acestea s-au format în jurul bazinetelor lacustre, mai ales în apropierea japșelor. Cel mai important sector mlăștinos este reprezentat de arealul din jurul Japșei Derfu, acesta ocupând cea mai mare suprafață.
Fig. 2.1: Harta rețelei hidrografice înainte de amenajare (După Planurile Directoare de Tragere)
2.2. Biodiversitatea în regim natural
Era influențată în trecut atât de factorii bioclimatici, cât mai ales de caracteristicile hidrologice ale apelor Dunării, prin frecvență, durată și amplitudinea revărsărilor lor.
Datorită suprafețelor mari acoperite de lacuri, bălți sau privaluri, cât și acoperirea terenurilor în timpul inundațiilor și adâncimea mică a freaticului au determinat instalarea și dezvoltarea unei vegetații ierboase și lemnoase (Popp, 1985).
Alcătuirea floristică a regiuni este divizată în trei mari categorii: asociații hidrofile, higrofile și de uscat. Componența hidrofilă este caracterizată atât de formațiuni vegetale submerse, cât și de plante cu frunze plutitoare, cele higrofile fiind specifice arealelor mlăștinoase, localizate în cea mai mare parte în jurul lacurilor, alcătuite din specii precum stuful, papura, rogozul și pipirigul. Vegetația din zonele uscate este constituită din formațiuni arbustive și subarbustive grupate în zăvoaie, reprezentată prin diferite formațiuni precum salcia, răchitișul, alunul, plopul etc. (Tetecu, 2008).
În cadrul vegetației lemnose se regăsesc specii precum plopul alb, plopul negru în zăvoaie, iar în areale izolate se mai întâlnește stejarul, ulmul și mai rar fagul, acestea regăsindu-se în cea mai mare parte în zonele cele mai înalte. Pe terenurile mai joase, frecvent inundate se întâlnesc zăvoaie de salcie (inundații de scurtă durată), respectiv zăvoaie de sălcie și plop (inundații de lungă durată). Vegetația ierboasă este constituită din graminee, având o distribuție diferențiată în teritoriu în funcție de regimul de inundabilitate și gradul de mineralizare al solurilor. La acestea se adaugă și vegetația intrazonală reprezentată de specii halofile (arealele cu salinizare ridicată), localizate în arealele microdepresionare cu salinizare accentuată (Antipa, 1910, Iovanovici, 1969).
Lumea animală era bine reprezentată în acest sector, fiind caracterizată în cea mai mare parte din punct de vedere ihtiofaunistic și avifaunistic. Ihtiofauna Dunării este reprezentată de numeroase specii clasificate în mai multe categorii: pești reofili, al căror mediu de viață și de reproducere este reprezentat de fluviu și afluenții săi cu ape mai repezi, printre aceștia regăsindu-se cleanul și mreana; pești stagnofili care cresc și se dezvoltă în special în bălți cu specii precum plevușca, babușca și albișoara însă cea mai mare diversitate biologică o are crapul; pești indiferenți care trăiesc și se dezvoltă fie în râuri fie în bazinele lacustre fiind reprezentați de știucă, obleț etc (Tetecu, 2008).
Avifauna este reprezentată de specii precum, codobatura, becaține sau rațe sălbatice, arealul de repartiție al acestora fiind localizat pe malul lacurilor și bălților. În stufărișuri se întâlneau numeroase păsări cântătoare precum pițigoiul de stuf, în zăvoaie se regăseau specii precum privighetoarea, pitulicea fluierătoare sau sturzul cântător. În zăvoaiele de luncă se întâlneau o serie de păsări migratoare precum gaița, mierla, ciocănitoarea sau grangurul, dar și o serie de păsări răpitoare ca vulturul codalb, buha și șoimul dunărean. Printre păsările migratoare se mai întâlneau dumbrăveanca și cucul sau sitarul de pădure. La aceste se adaugă o specie introdusă în acea perioadă, fazanul, al cărei mediu de viață era reprezentat de pădurile de pe terase și zăvoaie.
Dintre mamifere amintim căpriorul, mistrețul, vulpea, la care se adaugă iepurele și bursucul. Se întâlneau și rozătoare precum șoarecele de câmp, șoarecele de mișună, șobolanul cenușiu, șobolanul negru sau hărciogul (Popp, 1985, Tetecu, 2008).
2.3. Caracteristici edafice în regim natural
Soluri arealului studiat, în regim natural, se caracterizează printr-o fertilitate ridicată în perioadele în care nu sunt inundate, datorită reîmprospătării permanente cu nutrienți a solului în urma revărsării apelor Dunării ce depun în aceste areale cantități importante de aluviuni. Acestea sunt în cea mai mare parte alcătuite din materiale granulare fine cu un conținut ridicat de minerale și materii organice, care pot fi transportate în suspensie și depuse ulterior, în urma retragerii apei. Din punct de vedere genetic sunt caracterizate de o vârstă redusă, datorată în principal, inundării frecvente a zonei și acoperirea solurilor cu materiale aluviale noi, determinând astfel o slabă evoluție a solurilor în situ (Antipa, 1910).
Formarea solurilor în acest areal este condiționată de anumite procese pedogenetice și hidrogeologice specifice precum cele legate de aluvionare, inundabilitate, stocarea humusului, adâncimea freaticului, umiditatea, dar și distribuția, densitatea și tipul formațiunilor vegetale.
Sectorul dunărean Ciocănești – Călărași este caracterizat de dominanța solurilor aluviale, care la rândul lor sunt împărțite în mai multe categorii:
Soluri aluviale stratificate care se regăsesc în zona de grind a luncii, în imediata apropiere a albiei minore a fluviului;
În partea centrală a luncii se întâlnesc soluri aluviale humifere, această regiune fiind caracterizată de procese slabe de aluvionare care se produc numai în timpul viiturilor;
Zonele joase ale luncii centrale, zonele depresionare și zonele din jurul lacurilor sunt ocupate de soluri intrazonale;
Soluri de luncă sunt specifice regiunilor înalte din lunca centrală sau cea de sub terase, acolo unde suprafețele rămân neinundate sau sunt inundata parțial;
Lăcoviștile și solurile gleice se întâlnesc în arealele depresionare și în lunca de sub terasă.
Principalele caracteristici edafice ale acestui areal sunt rezultatul unor influențe bioclimatice locale, rolul primordial revenind apelor Dunării, care influențează atât prin frecvență, intensitate durată cât și prin amplitudinea revărsărilor și umiditatea luncii (Tetecu, 2008, Chiriță, 1955).
IMPACTUL LUCRĂRILOR DE AMENAJARE ASUPRA TERITORIULUI
3.1. Bilanțul hidric în regim amenajat
Amenajare luncii în sectorul Ciocănești – Călărași impune transformări cauzate de aceiași agenți care modelau relieful luncii în regim natural, adăugându-se în plus modificările rezultate în urma amenajărilor și lucrărilor hidrotehnice effectuate de om.
Impactul lucrărilor de amenajare a avut ca principal efect modificarea debitului solid, ceea ce a determinat și schimbarea profilului transversal și longitudinal al talvegului și scăderea nivelului acestuia prin eroziunea de fund, dinamica unor forme de relief specifice (ostroave, renii, plaje), și modificare morfologiei și morfometriei malurilor (Tetecu, 2008).
Lucrări de amenajare. În ultimul secol, în urma lucrărilor de amenajare a Luncii Dunării, a rezultat un număr de 53 de incinte, cumulând împreună o suprafață de circa 430.000 ha., prin realizarea a 1200 km de diguri pe teritoriul României. Această îndiguire aproape totală, a dus la modificarea sistemului hidrogeomorfologic și a topoclimatelor locale și regionale, fenomenul accentuându-se ca urmare a modificărilor caracteristicilor climatice globale, care impun valori mai mari ale extremelor hidro-meteorologice, care au și o frecvență mult mai mare, determinând obstrucționarea scurgerii în albia Dunării în perioade cu debite mari, acestea devenind o problemă reală (Adler, 2013).
Primele lucrări de amenajare hidrotehnică a Luncii Dunării au avut loc în intervalul 1904-1906, acestea având inițial rezultate satisfăcătoare, dar ulterior, în timpul unor debite mari ale Dunării, acestea au fost depășite. Au urmat apoi o serie de proiecte și lucrări, având ca principal scop introducerea terenurilor din zona inundabilă a luncii în circuitul agricol. Astfel, Lunca Dunării a fost îndiguită aproape în totalitate, rezultând o serie de incinte cu caracteristici specifice din punct de vedere al riscului la inundații. În urma amenajării au fost realizate o serie de propuneri în ceea ce privește diferite lucrări de reabilitare și reecologizare a luncii, cele mai importante fiind reprezentate de completarea digurilor longitudinale și transversale, completarea/refacerea perdelelor de protecție din zona de dig – mal și oportunitatea realizării unor diguri complementare, de protecție a localităților din zona de luncă inundabilă (Ioanițoaia, 2007).
Sectorul Ciocănești – Călărași face parte din incinta îndiguită Boianu-Sticleanu-Călărași, care o fost realizată în anii 1925 – 1947, având o suprafață de 22.924 ha, și o lungime totală a digurilor de 42,2 km, aceasta întinzându-se și în afara arealului de studiu, cuprinzând o parte din celălalt sector al luncii, Spanțov – Ciocănești, lucrările constând într-o serie de canale de desecare cu lungimi și adâncimi variate (http://www.isucalarasi.ro/PAR%20CL.pdf, accesat la data de 30.04.2014).
Debitele lichide, conform datelor analizate la stația Călărași, arată faptul că acestea variază între 3000 m³/s și 8000 m³/s, cu variații anuale, caracterizate de creșteri mari de primăvară și scăderi ale valorile în anotimpul rece. Debitul minim, înregistrat în anul 2000, în luna octombrie a avut valoarea de 2148 m³/s, iar cel minim o valoare de 9238 m³/s, înregistrat tot în anul 2000, dar în luna aprilie.
Tabel nr. 3.1: Debite medii anuale la Stația Meteorologică Călărași
Sursa: Stația Meteorologică Călărași, citat de Tetecu Claudia
În mod obișnuit, debitele maxim pe Dunăre se produc în perioada de primăvară-vară, vârfurile producându-se mai frecvent în lunile aprilie-mai. Se înregistrează totuși și unele excepții, când vârfurile undelor de viitură se produc fie în lunile decembrie și ianuarie, fie către sfârșitul verii, în lunile august-septembrie. Ca valori maxime ale debitelor se detașează însă cele care se produc în perioada de primăvară-vară, acestea fiind de fapt apele mari de pe Dunăre (Tetecu, 2008, http://www.rowater.ro/EPRI%20Rapoarte/PFRA%20Dunare_2.pdf, accesat la data de 06.05.2014).
Debitele solide prezintă modificări semnificative din punct de vedere al modului de transport și acumulare, în comparație cu funcționarea luncii în regim natural. Astfel, procesele de acumulare sunt reprezentate de depuneri în cadrul albiei minore, cu o tendință de formare și înălțare a patului de aluviuni. Dacă în trecut, aluvionarea avea loc prin intermediul privalurilor, gârlelor și prin depășirea malului la nivele mari ale fluviului, în regim amenajat, aluvionarea se produce doar la creșteri excepționale ale nivelurilor și debitelor, când se produc inundații. În albia minoră, datorită lucrărilor de amenajare, fluviul își depune aluviunile pe fundul albiei sale, formând o serie de bancuri și ostroave, ceea ce a condus implicit la creșterea numărului acestora.
Cantitatea de aluviuni scursă în cuprinsul întregii Lunci a Dunării prezintă o scădere constantă în timp, datorită scăderii concentrației aluviunilor transportate de masa de apă. Printre cauzele care influențează regimul scurgerii solide a Dunării se numără construcția barajelor, formarea lacurilor de acumulare, lucrări de îndiguire și regularizare a scurgerii etc. Din punct de vedere al texturii materialelor depuse, remarcă prezența nisipurilor fine și a particulelor prăfoase, argiloase cu dimensiuni variate (Tetecu, 2008).
Numeroasele lucrări de amenajare realizate după 1960 au condus la o scădere foarte mare a debitelor solide, manifestându-se astfel în perioada imediată construirii digurilor intense procese de eroziune, transport și acumulare, care au acționat în special asupra patului albiei minore al fluviului, ceea ce a avut un impact major asupra lucrărilor de îndiguire (Stanciu, 2009).
Apele freatice se caracterizează prin legături între apele Dunării și stratul freatic al Luncii Dunării, această legătură având o importanță mai mare în amonte de Călărași, și mai mică în aval datorită colmatării albiei minore cu particule fine. Adâncimea apei freatice prezintă valori ce oscilează în funcție de relief, sezon sau fază hidrologică a Dunării, ajungând la suprafață în arealele depresionare din cadrul luncii, dar și în perioadele ploioase și de viituri. În zonele de dezvoltare a grindurilor aceasta este poziționată la adâncimi mai mari, în special în timpul secetelor sau atunci când se înregistrează valori scăzute în ceea ce privește nivelurile Dunării, ajungând la adâncimi de circa 3 – 5 m (Știucă. R., și alții, MMDD, 2008).
În profil transversal, adâncimea apelor freatice prezintă următoarele valori: între 1 – 1,5 m în zona luncii de sub terasă, 2 – 2,5 m în partea centrală, iar în imediata apropiere a Dunării este localizată la 3 – 4 m, datorită dezvoltării mari pe verticală a grindurilor (Tetecu, 2008).
În ceea ce privește caracteristicile morfologice și morfometrice ale acestora se poate remarca faptul că acestea însumează împreună circa 385 km (dintre care 57 km de canale colectoare) cu adâncime de 1-4 m și lungimi de 1-15 km, cu dispunere diferită, în funcție de caracteristicile locale ale reliefului (http://www.isucalarasi.ro/PAR%20CL.pdf, accesat la data de 15.05.2014).
Rețeaua hidrografică actuală din cadrul luncii se caracterizează prin suprafețe mult mai mici ale lacurilor, bălțile fiind drenate și desecate aproape în totalitate, locul acestora fiind luat de o serie de canale cu o dezvoltare foarte largă. Astfel, dacă în regim natural, întreaga zonă se grupa în jurul complexului de bălți, cu zonele depresionare și mlăștinoase aferente, în prezent, ca urmare a lucrărilor de îndiguire efectuate și de preluare a terenurilor în circuitul agricol acestea au suprafețe restrânse fiind limitate la un areal din nord-estul sectorului, unde este localizat Iezerul Călărași, a cărui suprafață se estimează ca ar fi de 10 ori mai mică.
În ceea ce privește sistemul de gârle, se remarcă faptul că acesta a suferit modificări substanțiale, astfel că numeroase gârle și canale au dispărut, iar cele care au rămas au suferit modificări în ceea ce privește lungimea, coeficientul de sinuozitate, unele dintre ele trecând de la un caracter permanent la unul temporar. Printre elementele hidrografice care au suferit cele mai mici modificări se numără privalul Botul Dunării, care delimitează arealul studiat de sectorul Spanțov – Ciocănești, acesta având aproximativ aceeași orientare ca și în regim natural și o lungime de 18,5 km.
În trecut, rețeaua hidrografică reprezentată de privaluri a depins exclusiv de regimul și frecvența revărsărilor Dunării. După lucrările de îndiguire, acestea, prin regularizarea scurgerii și adâncirea joasă cu rol de drenare, au permis pe parcursul lor, deversarea rețelei de drenare secundară, pentru ca la final, cu ajutorul stațiilor de desecarea, apa colectată de acestea să fie dirijată în Dunăre (Tetecu, 2008).
Conform hărții din Fig. 3.1, rețeaua de canale are cea mai mare concentrare în zonele unde în trecut existau marile complexe de lacuri, mlaștini, jepci și privaluri datorită necesității de a elimina excesul de umiditate din acele areale, pentru preluarea terenurilor în circuitul agricol. Cea mai mare densitate o au în zona centrală și nordică a sectorului, cele mai puține fiind localizate în apropierea Dunării, unde sunt localizate grindurile și perdelele de protecție.
Fig. 3.1: Rețeaua hidrografică după lucrările de amenajare (După Ortofotoplan 2008)
3.2. Biodiversitatea în regim amenajat
În comparație cu regimul natural de funcționare al Luncii Dunării, în regim amenajat biodiversitatea a suferit importante modificări atât din punct de vedere al vegetației, cât și al lumii animale. Dacă până în anul 1963, sectorul analizat avea particularitățile unei lunci extinse, cu o biodiversitate foarte bogată, după finalizarea lucrărilor de îndiguire acestea s-au modificat profund, numărul speciilor scăzând semnificativ, fiind remarcate schimbări deosebite în modul de funcționare al sistemului floristic și faunistic. Astfel au fost întrerupte căi de migrație ale unor specii cu importanță economică deosebită (precum sturionii), numeroase specii au dispărut sau și-au mutat arealul de repartiție etc.
Lucrările de amenajare au avut un impact major asupra învelișului vegetal al zonei, în special ca urmare a masivelor desțeleniri și preluării în cultură a terenurilor. Astfel, speciile de graminee, care în regim natural erau specifice regiunii inundabile a Dunării au dispărut, fiind înlocuite de culturi agricole. Se întâlnesc însă formațiuni primare specifice, dar pe suprafețe reduse, caracterizate de un relief accidentat ce nu poate fi luat în cultură.
Ca urmare a amenajărilor hidrotehnice, au apărut specii ruderale specifice culturilor cerealiere, precum rugul, pălămida, știrul sau muștarul sălbatic. În ceea ce privește speciile cultivate, cea mai mare dezvoltare o are grâul, porumbul, floarea soarelui, sfecla de zahăr și culturile furajere, ale căror note de bonitare urmează să fie analizată pe parcursul lucrării.
Din punct de vedere faunistic, se remarcă numeroase specii sălbatice precum porcul mistreț, iepurele, cerbul, căpriorul, vulpea, prepelița, graurele, sturzul, gâște, rațe etc. Ihtiofauna bălților din regiunea zonei analizate prezintă modificări substanțiale în special datorită întreruperii căilor de migrație a peștilor migratori (mai ales sturionii care migrau în cadrul bălților pentru a se hrăni și reproduce), reducând elementele piscicole la specii precum carasul, crapul, novacul, sângerul, la care se adaugă numeroase alte specii, dar cu o importanță economică mai redusă.
Cu toate că îndiguirea Dunării a adus modificări importante în componența biologică a luncii, s-au păstrat totuși și areale cu o bogată biodiversitate. Astfel, referitor la flora și fauna acvatică, impactul produs prin eliminarea luncii inundabile este ușor sesizabilă și după o perioadă lungă de timp. În aceste condiții, pentru asigurarea biodiversității prin conservarea habitatelor naturale, dar și a florei și faunei sălbatice, s-au înființat două arii protejate: Rezervația Iezer Călărași, și Aria de Importanță Avifaunistică și Piscicolă Ciocănești, care asigură condiții de existență ale păsărilor migratoare, hrănire, reproducere și odihnă, precum și o serie de rozătoare, specii sudice sau elemente faunistice caracteristice zonei umede (Tetecu, 2008, Ianovici, 1969, Stoiculescu, 2008).
3.3. Indici de bonitare și pretabilitate a terenurilor în regim amenajat
La caracterizarea unităților cartografice de teren și de sol se presupune folosirea unor indicatori standard care să descrie condițiile de climă, relief, apă, pretabilitatea pentru anumite folosințe și culturi, etc.
Majoritatea indicatorilor pedologici sunt simpli și de obicei fac referire la câte o însușire a solului sau terenului respectiv. Alți indicatori sunt însă complecși, rezultând prin integrarea câtorva indicatori mai simpli. Modul de definire al lor se realizează cu ajutorul tabelelor sau graficelor (Canarache, 2005).
Principalii indicatori pedologici utilizați în caracterizarea unităților cartografice de sol și teren dintr-un areal analizat sunt identificați din sursele enumerate în cele ce urmează, iar pe cei importanți, în calculul notelor de bonitare naturală pe care îi voi detalia prin tabele caracteristice de încadrare.
INDICATORI DE SOL
Tip de sol
Subtip de sol
Relief – R
Clasa texturală – CT
Folosința terenului – F
Grad de eroziune în suprafață – e
Grad de saturație în baze la adâncimea 0 – (%) – V
Capacitate de apă ușor accesibilă la adâncimea de 0 (mm) – CU
Expoziția pantei terenului – l
Grad de acoperire a terenului cu bolovani sau pietre – Z
Categorie de eroziune în adâncime – r
Permeabilitate la adâncimea de 0 – (mm/h) – Ks
Erozivitate pluvială – Ap
Lungimea versantului – Lv
Neuniformitatea terenului – U
Temperatura medie anuală – Ta
Tabel nr. 3.2: Clase de temperatură medie anuală (ºC)
Sursa: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Precipitații medii anuale – Pa
Tabel nr. 3.3: Clase de precipitații medii anuale (mm)
Sursa: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Înclinarea terenului – IP
Tabel nr. 3.4: Gradul de înclinare a terenului
Sursa: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Categorii de alunecări de teren – f
Tabel nr. 3.5: Categorii de alunecări de teren
Sursa: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Adâncimea apei freatice – Q
Tabel nr. 3.6: Clase de adâncime a nivelului apei pedofreatice sau freatice
Sursa: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Exces de umiditate la suprafață – Eus
Frecvența inundațiilor – I
Tabel nr. 3.7: Clase de inundabilitate prin revărsare a terenului
Sursa: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Grad de gleizare – G
Tabel nr. 3.8: Grade de gleizare a solului
Sursa: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Grad de stagnogleizare – W
Tabel nr. 3.9: Grade de stagnogleizare a solului
Sursa: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Grad de salinizare – S
Tabel nr. 3.10: Gradul de salinizare a solului
Sursa: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Grad de sodizare – A
Tabel nr. 3.11: Gradul de sodizare a solului
Sursa: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Volum edafic – VE
Tabel nr. 3.12: Volumul edafic al solului
Sursa: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Grad de tasare la adâncimea 40 – (%) – t
Tabel nr. 3.13: Gradul de tasare a solului
Sursa: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Rezervă de humus la adâncimea 0 – (t/ha) – H
Tabel nr. 3.14: Clase de rezervă de humus
Sursa: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Reacția solului la adâncimea 0 – pH
Tabel nr. 3.15: pH-ul solului
Sursa: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Conținutul de carbonat de calciu pe adâncimea 0 – (%) – Ca
Tabel nr. 3.16: Conținutul de carbonat de calciu
Sursa: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Grad de poluare – P
Tabel nr. 3.17: Gradul de poluare a solului
Sursa: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Grosimea solului până la roca compactă – d
Tabel nr. 3.18: Grosimea solului până la roca compactă
Sursa: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Conținut de schelet (adâncimea 0 – și 40 – ) – q
Tabel nr. 3.19: Conținutul scheletic al solului
Sursa: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Indicatorii complecși se estimează pe baza unor reguli din Metodologia de Elaborare a Studiilor Pedologice și a indicatorilor simpli:
Temperatură anuală corectată – Tac
Precipitații anuale corectate – Pac
Bilanț hidroclimatic – B
Aport freatic – Apf
Deficit de umiditate – Du
Erodabilitatea solului – SE
Pericol de eroziune în suprafață – Pe
Bonitarea terenurilor agricole
Bonitarea poate fi definită ca și capacitatea naturală de producție a terenurilor analizate, completată unde este cazul cu lucrările agropedoameliorative necesare.
Metodologia actuală utilizată în România include bonitarea naturală, potențată și stabilirea producției pe punctul de bonitare.
Lucrările de bonitare au un caracter variabil în timp, rezultatele acestora modificându-se în funcție modul de dezvoltare al lucrărilor de amenajare și tehnologiilor agricole, de modificările apărute în însușirilor solului și chiar de schimbarea condițiilor socio-economice. Legea cadastrului 7/1996 prevede ca în România, aceste lucrări de bonitarea să se realizeze la intervale de 10 ani.
Diferitele folosințe și culturi presupun cerințe diferite față de condițiile naturale și economice locale, obținându-se astfel note specifice de bonitare ale diferitelor culturi și folosințe.
Bonitarea este utilizată pentru:
– stabilirea impozitului funciar;
– stabilirea valorii de gaj al pământului în operațiile de creditare;
– stabilirea despăgubirilor ce revin proprietarilor de teren în cazuri de expropiere;
– stabilirea valorii de patrimoniu a terenurilor proprietate de stat (Florea și alții, 1987).
Metodologia de bonitare actuală din România
Bonitarea naturală
Pentru fiecare din caracteristicile solului, metodologia de bonitare prevede o serie de coeficienți de bonitare naturală (Kn) egali cu 1 sau subunitari. Prin înmulțirea acestor coeficienți între ei și a produsului lor cu 100 obținem nota de bonitare naturală a acelui teren:
Nbn = K1 * K2 * K3… Kn * 100
Se ia în considerare 17 indicatori de bază. Pentru fiecare dintre aceștia există un număr de clase de valori, iar coeficienții de bonitare sunt stabiliți pentru fiecare dintre aceste clase de valori. Coeficientul 1, care indică condițiile optime, este acordat, conform specificului indicatorului respectiv, fie clasei de valori celei mai mici (ex. Pantă, salinizare, etc), fie clasei celei mai mari (ex. Volum edafic), fie unei clase cu valori intermediare (ex. Adâncimea apei freatice).
Bonitarea terenurilor agricole se poate diferenția pe folosințe și culturi, care sunt în număr de 24: terenuri arabile – grâu, orz, porumb, floarea soarelui, cartof, sfeclă, soia, mazăre și fasole, in pentru ulei, in pentru fuior, cânepă, lucernă, trifoi și legume; pășuni; fânețe; vii – struguri de vin, vii – struguri de masă; livezi – măr, păr, prun, cireș și vișin, cais, piersic.
În același timp, se mai poate calcula, în afară de nota de bonitare naturală și nota de bonitare individuală, o notă medie a celor 4 culturi cu cele mai mari note de bonitare de pe arealul ales (Florea și alții, 1987).
Bonitarea potențată
În cadrul anumitor terenuri este necesară o majorare a notelor de bonitare naturală, datorită anumitor caracteristici ce scad nota de bonitare, precum salinitate ridicată, umiditate excesivă, adâncimea mare sau mocă a apei freatice etc.
Majorarea se realizează prin aplicarea unor coeficienți de potențare, diferențiați atât pe clase de valori cât și pe folosințe și culturi. Acești indicatori supraunitari, de această dată ne arată prin ce metode și lucrări de amenajare, hidroameliorative sau agropedoameliorative, putem mări capacitatea de producție a terenului.
Efectul lucrărilor de amenajare se răsfrânge direct asupra caracteristicilor edafice. Așadar, în cazul actualizării periodice a lucrărilor de bonitare, folosirea indicatorilor nu mai este necesară decât în cazul prognozării unor lucrări de amenajare de perspectivă, în cadrul proiectelor de îmbunătățiri funciare. De interes pentru bonitarea cadastrală rămân doar doi dintre acești coeficienți de potențare, adică irigația și combaterea eroziunii solului, deoarece aceste lucrări nu pot influența negativ caracteristicile naturale ale solului, ci le pot îmbunătăți (Florea și alții, 1987).
Bonitarea elementelor de infrastructură și amplasament
Se ia în considerare 6 condiții de infrastructură și amplasament, în funcție de care depind condițiile de desfășurare a lucrărilor agricole. Acești coeficienți se înmulțesc cu notele de bonitare. Coeficienții sunt:
– mărimea parcelelor de teren;
– forma parcelelor de teren;
– distanța de la parcelă la gospodărirea proprietarului, la fermă, etc.;
– calitatea rețelei rutiere de la parcelă la gospodărie, fermă, etc.;
– modul și calitatea accesului de la rețeaua rutieră la parcelă;
– amplasarea parcelei în raport cu piețele de desfacere a produselor proaspete.
Pentru fiecare dintre indicatorii de bonitare (Bi), pentru cele 10 elemente de infrastructură și amplasament revine un coeficient propriu de infrastructură. Pentru fiecare parcelă cadastrală în parte, aceștia se înmulțesc între ei, produsul obținut înmulțindu-se cu nota de bonitare naturală sau potențată medie a parcelei cadastrale, fără ca acest produs să depășească 100 de puncte. Astfel se obține nota de bonitare cadastrală (Nbi).
NBni = NBnm ∙ (Ki1 ∙ Ki2 ∙ ….∙ Ki10)
sau
Nbpi = Nbpm ∙ (Ki1 ∙ Ki2 ∙ …..∙ Ki10)
Organizarea și amenajarea terenului agricol după bonitarea teritoriului
Organizarea terenurilor agricole reprezintă o activitate complexă, tehnică și economică care urmărește îmbunătățirea modului de utilizare al terenurilor.
Lucrările de organizare a teritoriului pot fi de două tipuri:
– De interes privat – rezultând din nevoile directe ale proprietarului de teren privind creșterea sau păstrarea eficienței economice a teritoriului deținut;
– De interes public – pentru conservarea solului, evitarea unor dezastre, etc.
O lucrare de amenajare a teritoriului include trei etape succesive de lucru: studiul condițiilor efective ale arealului studiat și analizat, atât a condițiilor naturale cât și al celor social-economice:
– solul, inclusiv bonitarea terenurilor și gruparea lor pe clase de fertilitate;
– analiza factorilor limitativi ai producției agricole, a amenajărilor de îmbunătățiri funciare și a lucrărilor agropedoameliorative necesare;
– situația actuală a fondului funciar;
– amenajări de infrastructură existente;
– analiza sistemelor de agricultură actuale;
– analiza condițiilor social-economice (Florea și alții, 1987).
Elaborarea proiectului propriu-zis de organizare a teritoriului:
Restructurarea proprietății și a exploatației;
Optimizarea rețelei de drumuri de acces;
Stabilirea necesarului de lucrări de îmbunătățiri funciare;
Recomandări privind folosințele agricole, structura culturilor, lucrările agropedoameliorative.
Elementele tehnice ale constituirii proiectelor de organizare a teritoriului
Restructurarea structurilor agrare și în principal comasarea parcelelor. Aceasta reprezintă reunirea parcelelor izolate ale aceleiași proprietăți într-o parcelă unică sau intr-un număr mai redus de parcele, de dimensiuni mai mari. Scopul principal al comasării este de a îmbunătății desfășurarea lucrărilor agricole.
Lucrările de îmbunătățiri funciare reprezintă un ansamblu de procedee tehnice de lungă durată și realizate cu anumite costuri, efectuate în scopul valorificării terenurilor neproductive sau slab productive și protecției solului. Principalele lucrări de îmbunătățiri funciare sunt cele de irigație, îndiguire, desecare, drenaj și combaterea eroziunii.
Irigația – urmărește introducerea în sol a unor cantități de apă mai mari față de cele primite din precipitații; în România predomină irigația cu caracter complementar, adică în care precipitațiile permit creșterea plantelor de cultură, dar nu conduc la recolte mari; necesitatea irigațiilor se apreciază pe baza indicatorului numit "deficit de umiditate";
Îndiguirea – este o lucrare de îmbunătățiri funciare și de regularizare a cursurilor de apă ce constă în construirea unui dig paralel cu direcția de scurgere a apei, având rolul de a preveni inundarea terenurilor învecinate;
Desecarea – reprezintă construirea unei rețele de canale pentru evacuarea apei de pe terenurile cu excedent de umiditate, deversând-o într-un curs de apă; scurgerea apei de pe teren spre canalele de desecare se asigură prin lucrări de nivelare, creându-se o ușoară pantă spre aceste canale.
Amenajarea antierozională a terenurilor în pantă se realizează pentru prevenirea și combaterea eroziunii solurilor de pe terenurile în pantă ce pot afecta mai departe starea de fertilitatea a solului și a calității sale. Intensitatea proceselor de eroziune depinde de caracteristicile locale, de climă, relief, sol, din arealul respectiv. Lucrările de prevenire și combatere a eroziunii solului sunt: amenajarea de terase, fixarea ravenelor, lucrarea solului de-a lungul curbelor de nivel, adică perpendicular pe direcția pantei, cultura în fâșii ce pot alterna cu benzi înierbate, etc.
Lucrările agropedoameliorative reprezintă o categorie de lucrări speciale, necesare pe soluri slab productive, menite să asigure creșterea producției și eficienței economice. Efectul lor se manifestă de regulă timp de câțiva ani. Putem aminti câteva tipuri de lucrări de acest gen: amendarea cu calcar, specifică solurilor acide; amendarea cu gips, specifică solurilor alcalice; spălarea solurilor, pentru soluri salinizate; fertilizarea ameliorativă, specifică solurilor cu rezervă redusă de humus, etc. (Florea și alții, 1987).
Clase de bonitare a solurilor
Potențialul de producție este dat de clasa de calitate în condițiile aplicării unor tehnologii adecvate și de cultivare cu plante agricole adaptate condițiilor climatice specifice zonei.
Clase de calitate în funcție de punctele de bonitare:
Clasa I (80 – 100 puncte de bonitate) – terenuri cu soluri extrem de fertile, profunde, cu textură mijlocie, cu o foarte bună permeabilitate, neafectate de fenomene de degradare (sărăturare, eroziune, alunecări, exces de umiditate etc.), situate pe suprafețe plane sau foarte slab înclinate, în condiții climatice de temperatură și precipitații foarte favorabile pentru culturi;
Clasa a II-a (60 – 80 puncte de bonitare) – terenuri cu soluri foarte fertile, profunde, cu textură mijlocie sau mijlociu-fină, cu permeabilitate bună, foarte slab afectate de fenomene de degradare (sărăturare, eroziune, alunecări, exces de umiditate etc.), situate pe suprafețe plane sau slab înclinate, în condiții climatice de temperatură și precipitații favorabile pentru culturi;
Clasa a III-a (40 – 60 puncte de bonitare) – terenuri cu soluri fertile și mijlociu fertile, profunde, cu textură mijlocie, mijlociu-grosieră sau fină, slab afectate de fenomene de degradare (sărăturare, eroziune, alunecări, exces de umiditate etc.), situate pe suprafețe plane sau moderat înclinate, în condiții climatice de temperatură și precipitații moderat favorabile pentru culturi;
Clasa a IV-a (20 – 40 puncte de bonitare) – terenuri cu soluri slab fertile, frecvent scheletice sau cu rocă dură la adâncime mică, cu textură variată (grosieră până la fină), puternic afectate de fenomene de degradare (sărăturare, eroziune, alunecări, exces de umiditate etc.), în condiții climatice de temperatură și precipitații slab favorabile pentru culturi;
Clasa a V-a (1 – 20 puncte de bonitare) – terenuri cu soluri foarte slab fertile, improprii pentru folosință arabilă, foarte puternic afectate de fenomene de degradare (sărăturare, eroziune, alunecări, exces de umiditate etc) (Florea și alții, 1987).
Analiza profilelor de sol
Profilul de sol nr. 1, localizat în partea nord-estică a luncii, este caracterizat de o cantitate de precipitații de circa 530 mm, și o temperatură medie anuală de 11,3 ºC. În urma analizelor asupra profilului obținut cu ajutorul INCPA București, am constat că acesta se încadrează în tipul Gleiosolurilor. După identificarea indicatorilor de bonitare a acestui tip de sol am putut să stabilesc coeficienții de bonitare naturală pentru fiecare indicator în parte, iar prin înmulțirea acestora pentru fiecare tip de cultură și apoi cu 100 am calculat nota de bonitare naturală (NBn). După aceasta am calculat media notelor de bonitare naturală rezultate, obținând astfel nota medie de bonitare naturală pentru tipul de sol analizat, care are o valoare de 30,35 de puncte, dintr-un maxim de 100, ceea ce corespunde clasei a IV-a de bonitare. Această clasă este caracterizată de o fertilitate scăzută a solurilor, cei mai importanți factori care determină acest lucru fiind adâncimea redusă la care se întâlnește stratul acvifer, gradul avansat de gleizare și cantitatea de precipitații.
Adâncimea mică a apei freatice (sub 0,5 m adâncime) are influențe majore asupra dezvoltării tuturor culturilor, însă cel mai mare impact se înregistrează în cadrul pomilor fructiferi (măr, prun, cais, piersic) și al culturilor viticole, a căror dezvoltare optima este obstrucționată de adâncimea mică a freaticului.
Gradul de gleizare al solului are un impact major asupra stabilirii notei de bonitare a culturilor, cel mai mult influențând, ca și adâncimea freaticului, pomii fructiferi și vița de vie. Cantitatea de precipitații are o influență mai puțin semnificativă, insă de remarcat este faptul că pomii fructiferi și viță nu sunt influențate în niciun fel de aceasta, obținând nota maximă.
În ceea ce privește nota generală a fiecărei culturi agricole, cele mai mici valori au fost stabilite pentru măr și prun, care au obținut sub 20 de puncte de bonitare, iar cele mai pretabile plante pentru acest tip de sol sunt reprezentate de porumb și piersic, a căror valoare, luată separat se încadrează în clasa a III-a de bonitare.
Tabel nr. 3.20: Profil de sol nr. 1
Sursa: INCPA București.
Tabel nr. 3.21: Indici de bonitare pentru profilul de sol nr. 1
Sursa: Prelucrare după: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Profilul de sol nr. 2 a fost realizat în partea sudică a regiunii, respectiv în nordul grindului de mal al Dunării, condițiile de climă fiind aceleași ca și în cadrul profilului numărul 1. Ca urmare a analizei profilului am constatat faptul că acesta se încadrează în tipul Aluviosolurior, fiind întâlnite în același timp și o serie de clase de sol ale acestuia.
Conform calculelor efectuate, nota medie de bonitare are o valoare mai mare decât în cadrul primului profil, fiind de 45,4 puncte din maximul de 100 și se încadrează astfel în clasa de calitate a III-a, ce se definește prin printr-o fertilitate bună și mijlociu bună, fiind slab afectate de procese de degradare, fiind poziționate pe terenuri plane sau cvasiorizontale, și cu condiții climatice de precipitații și temperaturi moderat favorabile pentru culturi. Printre factorii care obstrucționează obținerea unei note mari de bonitare putem aminti valorile temperaturilor și cele ale precipitațiilor medii anuale, dar mai ales conținutul scăzut de humus.
Valorile temperaturilor și precipitațiilor influențează în special dezvoltarea culturilor cerealiere, furajere și a plantelor tehnice cele mai afectate formațiuni vegetale fiind date de cartof, sfeclă, in sau trifoi.
Cantitatea de humus este indicatorul cu cele mai importante efecte asupra dezvoltării plantelor, având implicit, un rol major în stabilirea notei finale de bonitare. Astfel, cea mai mare parte a culturilor au un punctaj mic, cele mai afectate fiind sfecla, cânepa, porumbul, fasolea, cartoful, soia și leguminoasele, care au primit sub 0,5 puncte dintr-un maxim de 1.
Culturile cu cea mai mare notă de bonitare sunt reprezentate de cais și piersic, cu un total de 72 de puncte fiecare, dintr-un maxim de 100. Cele mai puțin pretabile plante în cadrul arealelor de repartiție al aluviosolurilor sunt cartoful, care este cel mai afectat de valorile temperaturilor și cantității de precipitații, respectiv cânepa, a cărei notă generală de bonitare scade foarte mult datorită continutului redus de humus.
Tabel nr. 3.22: Profil de sol nr. 2
Sursa: INCPA București.
Tabel nr. 3.23: Indici de bonitare pentru profilul de sol nr. 2
Sursa: Prelucrare după: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Tabel nr. 3.24: Legenda tabel 21, 23
Sursa: Canarache, A., Îndrumător pentru lucrările practice, 2005, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București.
Fig. 3.3: Localizarea profilelor de sol
3.4. Evoluția solurilor în regim amenajat
Caracteristicile edafice în regim amenajat prezintă modificări profunde ca urmarea a amenajării luncii, a lucrărilor de drenare și desecare a suprafețelor de teren sau în ceeea ce priveste regularizarea scurgerii anumitor artere hidrografice.
În condiții actuale, resursele de sol din Lunca Dunării au o mare varietate prezentând importante modificări din punct de vedere al texturii, drenajului, salinizării sau riscului de salinizare pe distanțe mici, ceea ce necesită o adaptare corespunzătoare a tehnologiilor agricole. De remarcat este faptul că deși aceste incinte sunt desecate, drenate și îndiguite de mai bine de patru decenii, prezintă un grad relativ scăzut de salinizare a solurilor (Munteanu, 2009).
În prezent, diversitatea genetică a solurilor din Lunca Dunării este relativ redusă, exploatarea agricolă beneficiind de avantajele potențialului termic favorabil dezvoltării culturilor agricole, resurse de apă ușor accesibile, precum și a costurilor reduse in ceea ce privește introducerea unei varietăți largi de culturi agricole.
Din harta pedologică (Fig. 3.2) se poate observa faptul că cea mai mare dezvoltare o au Aluviosolurile, care sunt localizate prepoderent în jumătatea vestică a sectorului. Printre clasele acestui tip de sol se numără:
Avuviosolurile entice: au o dezvoltare largă în cadrul arealului de studiu, fiind localizate în cea mai mare parte în partea sudică a sectorului, unde sunt prezente grindurile fluviatile, precum și de-o parte și de alta a Brațului Borcea;
Aluviosolurile entice gleizate: ocupă cel mai mică suprafață, localizarea acestora fiind limitată la un mic areal din sudul municipiului Călărași, imediat sub primul nivel de terasă;
Aluviosolurile tipice: au cea mai mare dezvoltare dintre clasele aluviosolurilor, având o dezvoltare largă în partea central-vestică a regiunii, acolo unde în trecut suprafețele lacustru și mlăștinoase aveau cea mai mică desfășurare;
Aluviosolurile și aluviosolurile entice gleizate: se întâlnesc predominant în nordul arealului, ocupând o suprafață relativ mare;
Aluviosolurile salinizate: se desfășoară sub forma unor areale insulare, prima zonă întâlnindu-se în partea sudică a fostului complex de bălți Călărați, iar cea de-a doua în nord-vest, cea din urma continuându-se și în sectorul dunărean Spanțov – Ciocănești.
Locul următor este ocupat de Gleiosoluri, care sunt localizate în arealele joase depresionare, care în trecut erau ocupate în cea mai mare parte de mlaștini, bălți și lacuri.
Dintre solurile cernice sunt prezente cernoziomurile și faeoziomurile. Cernoziomurile sunt prezente în special pe terase, însă se pot observa și câteva areale insulate în zona de luncă, acolo unde relieful este caracterizat de altitudini mai mari, și unde în trecut era mai puțin afectat de inundații. Dintre clasele acestui tip se regăsește clasa cernoziomurilor freatic-umede, localizate în nord-estul zonei de studiu, pe nivelul de terasă, într-o zonă microdepresionară.
Faeoziomurile sunt întâlnite exclusiv la nivelul terasei, ocupând o zona relativ compactă în nord-vest, și areale insulare în nord și nord-est. Se remarcă prezenta unor faeoziomuri gleizate în partea centrală a unei microdepresiuni din nordul Călărașiului, unde au fost localizate cernoziomuri freatic-umede.
Fig. 3.4: Harta solurilor 1:200.000
ANALIZA OPORTUNITĂȚII RENATURĂRII
Pentru a repune în regim natural Lunca Dunării se are în vedere realizarea unor acțiuni de spargere a digurilor și de reinundare a luncii, acest lucru presupunând însă analiza elementelor naturale și antropice care vor fi implicate în urma unei astfel de intervenții, dar și cercetări riguroase în acest sens. De asemenea, implicațiile socio – economice vor fi majore în acest caz, mai ales în ceea ce privește localitățile și obiectivele socio – economice stabilizate în teritoriile ce doresc a fi renaturate (Vișinescu, I., Bularda, M., INCDA – Fundulea, 2008).
Ideea renaturării luncii Dunării a fost lansată pentru prima dată în România în anul 1990, aceasta fiind dezbătută de numeroase ori în diferite studii de specialitate. După anul 2000 în România a fost lansat proiectul Coridorul verde al Dunării, care avea ca principal obiectiv protejarea ecosistemelor din luncă, precum și acordarea unui sprijin în ceea ce privește conservarea și reamenajarea regiunii inundabile a Luncii Dunării pe sectorul românesc (http://www.asas.ro/wcmqs/noutati/interes-public/articol+05.html, accesat la data de (27.05. 2014).
Conform WWF România (World Wide Fund and Nature), soluția renaturării luncii Dunării presupune costuri situate cu mult sub valoarea investițiilor necesare menținerii digurilor în momentul actual, sau al altor structuri care nu garantează protecția împotriva inundațiilor (http://www.green-report.ro/wwf-renaturarea-luncii-dunarii-singura-solutie-impotriva-inundatiilor/, accesat la data de 30.05.2014).
În cazul renaturării acestui areal se are în vedere întroducerea acestui spațiu într-un sistem de arii protejate (SCI sau SPA) de importanță avifaunistică sau piscicolă, însă, conform unor păreri, această ecologizare nu ar fi benefică, ci dimpotrivă, chiar dăunătoare intereselor economice locale (Adler, 2013, Ioanițoaia, 2007).
În urma cercetărilor proprii, și ca rezultat al analizei întregii lucrări o să exprim câteva puncte de vedere și păreri proprii în ceea ce privește reintroducerea sectorului dunărean Ciocănești – Călărași în regim natural de funcționare. Astfel că, prin calcularea indicilor de bonitare, în urma cărora am putut stabili calitatea solurilor din regiunea inundabilă a Dunării se poate spune că, prin încadrarea acestora în clasa a III – a, respectiv a IV – a de bonitare, se poate vorbi de o fertilitate medie și slabă. Însă prin aplicarea unor lucrări agropedoameliorative, calitatea lor poate crește, dezavantajul constând în faptul că solurile prezintă o tentă de scădere continuă a productivității datorită cantităților reduse de materie organică din compoziția solurilor.
Pot spune că, datorită utilizării agricole intense, pe aproape 90% din suprafața analizată, nu se poate vorbi în momentul actual de o reecologizare a regiunii, în contextul unor producții destul de însemnate. Sunt însă necesare o serie de lucrări de îmbunătățire a lucrărilor hidrotehnice efectuate, dar mai ales de întreținere pentru reducerea semnificativă a riscului de expunere a populației la inundații.
Consider că prin exploatarea într-un sistem agricol ameliorativ, amenajarea unor zone împădurite pe terenurile cu o productivitate redusă și realizarea unor perdele de protecție, și conservarea și extinderea zonelor umede, lunca îndiguită a Dunării poate constitui adevărate oaze antisecetă. Aceste afirmații au la bază documentarea din cercetările întreprinse și rezultatele obținute în urma studiilor proprii, care au pus în evidență modificările și comportamentul agroproductiv al acestor zone puternic afectate de activitățile antropice, care în prezent au o fertilitate bună, dar sunt foarte fragile în ceea ce privește păstrarea acesteia, în condițiile în care intervenția umană nu ia în calcul și factorul natural.
În sectorul studiat se poate vorbi însă, pe viitor, de o renaturare a anumitor sectoare, în funcție de productivitatea agricolă a acestora, dependentă de tipul de sol pe care se dezvoltă și de indicii de bonitare obținuți din analiza acestora. Astfel pot spune că cele mai preabile zone în vederea renaturării sunt acelea unde se regăsesc predominant solurile gleice din arealele mlăștinoase și lacustre, aceste areale fiind localizate în partea estică a sectorului Ciocănești – Călărași, unde în regim natural de funcționare a luncii, cea mai mare parte a zonei era acoperită de suprafețe lacustre și mlăștinoase, ceea ce a determinat ca în prezent aceste suprafețe să fie mai puțin fertile, datorită apei freatice localizată la adâncime mică și a conținutului scăzut de humus, fiind caracterizată de gleiosoluri cu fertilitate redusă. În partea centrală și vestică a regiunii, nu pune problema renaturării, cel puțin în momentul actual, datorită fertilității ridicate a solurilor, care oferă o pretabilitate mare culturilor agricole să se dezvolte în acestă parte a arealului de studiu.
Reconstrucția ecologică a regiunii inundabile a Dunării este o provocare pentru cei care acționează în domeniul gospodăririi apelor sau îmbunătățirilor funciare, exact așa cum a fost realizarea amenajărilor hidrotehnice de amenajare și desecare realizare acum aproape jumătate de secol.
Activitățile necesare readucerii zonei în circuitul natural trebuie să fie urmate de stabilirea unor soluții exacte cu privirea la asigurarea menținerii pe viitor a practicilor agricole, zootehnice sau silvice, studiile realizate urmând a fi argumentate și prin prisma eficienței și impactului economic și social al acestora.
Principalele probleme legate de renaturarea luncii sunt legate de eficiența renunțării la lucrările hidrotehnice existente, și dezafectarea amenajărilor hidroameliorative realizate, în detrimentul obținerii unor cantități mai mari de resurse specifice luncii (stuf, pește) sau realizarea unor arii de agrement și recreere, precum și dacă acestea vor fi acceptate de comunitățile locale, având în vedere faptul că modul de folosință al terenurilor va fi profund modificat, proprietarii trebuind a fi despăgubiți, fie prin plata terenurilor, fie prin valoarea producției agricole pe o anumită perioadă de timp. În același timp vor fi scoase din funcție o serie de amenajări de îmbunătățiri funciare, de utilitate publică sau asigurarea unor soluții alternative favorabile continuității vieții comunităților locale implicate în acest proiect, în ceea ce privește viața socială, practicile agricole sau anumite tradiții (Moca, I., ANIF, 2008).
CONCLUZII
Lucrarea de față a fost realizată pentru a identifica modificările apărute în urma lucrărilor de amenajare a regiunii, atât din punct de vedere al mediului natural, cât și economic, urmând a stabili în final dacă renaturarea regiunii este a alegere bună.
În primul capitol am urmărit prezentarea generală a zonei studiate, pentru a avea câteva referințe în ceea ce privește aspecte ale poziționarii acesteia, parametri climatici calitativi și cantitativi, precum și a caracteristicile litologice locale care se impun în prezent.
În cel de-al doilea capitol am prezentat particularitățile zonei de studiu în parioada de funcționare naturală, aceasta reprezentând o bază pe care să fie grefate apoi modificările survenite ca urmare a amenajărilor hidrotehnice. Astfel am stabilit care era bilanțul hidric al Dunării până sa intervină indiguirea, referindu-mă la mai mulți parametri, precum regimul scurgerii, debite solide, debite lichide etc. În același timp, ghidându-mă după lucrările unor oameni de știință de excepție am prezentat principalele elemente biogeografice, dar și a celor edafice ce particularizau arealul în acea vreme.
Impactul lucrărilor de amenajare a fost analizat în capitolul III, pe baza informațiilor prezente în cel de-al II – lea capitol având posibilitatea stabilirii pricipalelor modificări survenite în urma acestora. Am putut stabili astfel schimbările apărute în cadrul rețelei hidrografice din interiorul luncii, cât și cele ale Dunării, fiind analizate din acest punct de vedere modificările majore apărute ca urmare a lucrărilor de drenaj și desecare a zonei interioare a luncii, din care a rezultat o serie de canale și privaluri, dar și diferențele în ceea ce privește regimul scurgerii, debitele lichide și solide ale fluviului în regim natural și amenajat. Tot în acest capitol am realizat nota de bonitare naturală a terenurilor din zonă, pe baza unor date obținute cu ajutorul Institutului Național de Cercetări Pedologice și Agrochimice din București. Rezultatele nu au fost însă foarte concludente datorită numărului redus de profile analizate, în număr de 2, însă, cu ajutorul rezultatelor obținute am putut identifica principali factori care influențează modul de folosință a terenurilor, identificând în acelați timp cele mai pretabile culturi pentru tipurile de sol ce regăsesc în zona de studiu.
În ultimul capitol, pe baza rezultatelor obținute și a studiilor efectuate până în prezent pe această temă, mi-am exprimat părerea personală în legătură cu ceea ce ar trebui să se facă cu privire la renaturarea sectorului Ciocănești – Călărași. Asftfel, am ajuns la concluzia că, deși ar fi foarte importantă din punct de vedere ecologic, reintegrarea arealului in circuitul natural presupune abordarea unor probleme diverse, care implică atât interesele locale de ordin economic, deoarece cea mai mare parte a sectorului se află în prezent în circuitul agricol, realizarea unor studii aprofundate care necesită anumite fonduri de finanțare sau investiții ce pot avea costuri prea mari, sau referitor dezafectarea construcțiilor hidroameliorative realizate la mijlocul secolului trecut.
BIBLIOGRAFIE
Adler, M., J., 2013, Proiectul Danube Floodrisk – Realizarea hărților de risc de-a lungul Dunării, Hidrotehnica, Vol. 58, Nr, 3, Administrația Națională Apele Române, București;
Antipa, Gr., 1910, Regiunea inundabilă a Dunării – Starea ei actuală și mijloace de a o pune în valoare, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București;
Badea, L., 2011, Câmpiile Pericarpatice (Câmpia Banatului și Crișanei, Câmpia Română, Lunca Dunării, Delta Dunării și Câmpia Litorală), Editura Ars Docendi, București;
Canarache, A., 2005, Organizarea teritoriului și bonitare cadastrală – Îndrumător pentru lucrări practice, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București;
Chiriță, D., 1955, Pedologie Generală, Editura Agro – Silvică de Stat, București;
Florea, N., Bălăceanu, V., Răuță, C., Canarache, A., 1987, Metodologia elaborării studiilor pedologice, partea a I-a – Colectarea și sistematizarea datelor pedologice, Institutul de Cercetări Pedologice și Agrochimice, București;
Florea, N., Bălăceanu, V., Răuță, C., Canarache, A., 1987, Metodologia elaborării studiilor pedologice, partea a II-a – Elaborarea studiilor pedologice în diferite scopuri, Institutul de Cercetări Pedologice și Agrochimice, București;
Florea, N., Bălăceanu, V., Răuță, C., Canarache, A., 1987, Metodologia elaborării studiilor pedologice, – partea a III-a – Indicatori pedologici, Institutul de Cercetări Pedologice și Agrochimice, București;
Ianovici, V., Mihăilescu, V., Badea, L., Morariu, T., Tufescu, V., Iancu, M., Herbst, C., Grumăzescu, H., (comitetul de redacție), 1969, Geografia Văii Dunării Românești, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București;
Ielenicz, M., 2007, România – Geografie Fizică (Climă, Ape, Vegetație, Soluri, Mediu), Editura Universitară, București;
Ioanițoaia, H., Dobre, V., Moraru, N., 2007, Un secol (1906-2006) de lucrări de îndiguiri și amenajări hidroameliorative în Lunca Dunării, Hidrotehnica, Vol 52, Nr. 1-2, Administrația Națională Apele Române, București;
Munteanu, I., Răducu, D., Radnea, C., Florea, N., 2009, Resursele de sol ale Luncii Dunării și problemele utilizării lor, Simpozion organizat de Academia de Științe Agricole și Silvice “GHEORGHE IONESCU-ȘIȘEȘTI”, Editura Bren, București;
Popp, N., 1970, Lucrările Conferinței naționale de Știința Solului, Nr 4, B, București;
Popp, N., 1985, Fluviul Dunărea, Editura Științifică și Enciclopedică, București;
Posea, Gr., Popescu, N., Ielenicz, M., 1974, Relieful României, Editura Științifică, București;
Posea, Gr., și colab., 1982, Enciclopedia Geografică a României, Editura Științifică și Enciclopedică, București;
Posea, Gr., Octavia, B., Zăvoianu, I., Buză, M., Bălteanu, D., (comitetul de redacție), 2005, Geografia României, Vol V (Câmpia Română, Dunărea, Podișul Dobrogei, Litoralul românesc al Mării Negre și Platforma Continentală), Editura Academiei Române, București;
Stanciu, P., Neicu, S., Buruian, S., 2009, Aspecte majore care influențează decizia schimbării folosințelor actuale ale terenurilor din fosta luncă inundabilă în aval de Porțile de Fier, Simpozion organizat de Academia de Științe Agricole și Silvice ”GHEORGHE IONESCU-ȘIȘEȘTI“, Editura Bren, București;
Stoiculescu, C., D., 2008, Reconstrucția ecologică a zonei inundabile a Dunării românești, București;
Tetecu, C., 2008, Lunca Dunării între Oltenița și Călărași, Editura Universității București, Facultatea de Geografie, București;
***OSPA Călărași;
***INCPA București.
http://www.mmediu.ro/vechi/lunca-dunarii/REELD_MMDD_sinteza.pdf, accesat la data de 16.05.2014;
http://www.incda-fundulea.ro/anale/76/76.9.pdf, accesat la data de 22.05.2014;
http://www.anif.ro/aifcr/20081105-Timisoara/PUNCT%20DE%20VEDERE%20AIFCR%20PRIVIND%20RECONSTRUCTIA%20ECOLOGICA.pdf, accesat la data de 28.05.2014.
www.asas.ro
www.green-report.ro
www.isucalarasi.ro
www.rowater.ro
BIBLIOGRAFIE
Adler, M., J., 2013, Proiectul Danube Floodrisk – Realizarea hărților de risc de-a lungul Dunării, Hidrotehnica, Vol. 58, Nr, 3, Administrația Națională Apele Române, București;
Antipa, Gr., 1910, Regiunea inundabilă a Dunării – Starea ei actuală și mijloace de a o pune în valoare, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București;
Badea, L., 2011, Câmpiile Pericarpatice (Câmpia Banatului și Crișanei, Câmpia Română, Lunca Dunării, Delta Dunării și Câmpia Litorală), Editura Ars Docendi, București;
Canarache, A., 2005, Organizarea teritoriului și bonitare cadastrală – Îndrumător pentru lucrări practice, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București;
Chiriță, D., 1955, Pedologie Generală, Editura Agro – Silvică de Stat, București;
Florea, N., Bălăceanu, V., Răuță, C., Canarache, A., 1987, Metodologia elaborării studiilor pedologice, partea a I-a – Colectarea și sistematizarea datelor pedologice, Institutul de Cercetări Pedologice și Agrochimice, București;
Florea, N., Bălăceanu, V., Răuță, C., Canarache, A., 1987, Metodologia elaborării studiilor pedologice, partea a II-a – Elaborarea studiilor pedologice în diferite scopuri, Institutul de Cercetări Pedologice și Agrochimice, București;
Florea, N., Bălăceanu, V., Răuță, C., Canarache, A., 1987, Metodologia elaborării studiilor pedologice, – partea a III-a – Indicatori pedologici, Institutul de Cercetări Pedologice și Agrochimice, București;
Ianovici, V., Mihăilescu, V., Badea, L., Morariu, T., Tufescu, V., Iancu, M., Herbst, C., Grumăzescu, H., (comitetul de redacție), 1969, Geografia Văii Dunării Românești, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București;
Ielenicz, M., 2007, România – Geografie Fizică (Climă, Ape, Vegetație, Soluri, Mediu), Editura Universitară, București;
Ioanițoaia, H., Dobre, V., Moraru, N., 2007, Un secol (1906-2006) de lucrări de îndiguiri și amenajări hidroameliorative în Lunca Dunării, Hidrotehnica, Vol 52, Nr. 1-2, Administrația Națională Apele Române, București;
Munteanu, I., Răducu, D., Radnea, C., Florea, N., 2009, Resursele de sol ale Luncii Dunării și problemele utilizării lor, Simpozion organizat de Academia de Științe Agricole și Silvice “GHEORGHE IONESCU-ȘIȘEȘTI”, Editura Bren, București;
Popp, N., 1970, Lucrările Conferinței naționale de Știința Solului, Nr 4, B, București;
Popp, N., 1985, Fluviul Dunărea, Editura Științifică și Enciclopedică, București;
Posea, Gr., Popescu, N., Ielenicz, M., 1974, Relieful României, Editura Științifică, București;
Posea, Gr., și colab., 1982, Enciclopedia Geografică a României, Editura Științifică și Enciclopedică, București;
Posea, Gr., Octavia, B., Zăvoianu, I., Buză, M., Bălteanu, D., (comitetul de redacție), 2005, Geografia României, Vol V (Câmpia Română, Dunărea, Podișul Dobrogei, Litoralul românesc al Mării Negre și Platforma Continentală), Editura Academiei Române, București;
Stanciu, P., Neicu, S., Buruian, S., 2009, Aspecte majore care influențează decizia schimbării folosințelor actuale ale terenurilor din fosta luncă inundabilă în aval de Porțile de Fier, Simpozion organizat de Academia de Științe Agricole și Silvice ”GHEORGHE IONESCU-ȘIȘEȘTI“, Editura Bren, București;
Stoiculescu, C., D., 2008, Reconstrucția ecologică a zonei inundabile a Dunării românești, București;
Tetecu, C., 2008, Lunca Dunării între Oltenița și Călărași, Editura Universității București, Facultatea de Geografie, București;
***OSPA Călărași;
***INCPA București.
http://www.mmediu.ro/vechi/lunca-dunarii/REELD_MMDD_sinteza.pdf, accesat la data de 16.05.2014;
http://www.incda-fundulea.ro/anale/76/76.9.pdf, accesat la data de 22.05.2014;
http://www.anif.ro/aifcr/20081105-Timisoara/PUNCT%20DE%20VEDERE%20AIFCR%20PRIVIND%20RECONSTRUCTIA%20ECOLOGICA.pdf, accesat la data de 28.05.2014.
www.asas.ro
www.green-report.ro
www.isucalarasi.ro
www.rowater.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Lunca Dunarii Intre Ciocanesti Si Calarasi Studiu de Evaluare a Terenurilor In Vederea Renaturarii (ID: 162710)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.