Lumea Povestilor Lui Ion Creanga

LUMEA POVEȘTILOR LUI ION CREANGĂ.

CUPRINS

Argumentul

Capitolul I. Viața și opera lui Ion Creangă

1.1. Repere biografice

1.2. Opera lui Ion Creangă

Capitolul II. Lumea poveștilor lui Ion Creangă

2.1. Realismul basmelor și povestirilor lui Creangă

2.2.„Măștile” utilizate de autor pentru dezvăluirea trăsături lor de caracter ale „personajelor” sale

2.3. Umor, jovialitate și limbaj pitoresc – procedee specifice marelui povestitor

Capitolul III. Elemente reale și fantastice în poveștile lui Ion Creangă

3.1. Fabulosul feeric în personaje și fapte fantastice

3.2. Realitatea lumii obiective prin prisma eroilor lui Creangă.

Capitolul IV. Aspecte ale predării și receptării basmelor. Basmul ca mijloc educativ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

ARGUMENT

Nu există o lume mai frumoasă și mai fascinantă ca lumea poveștilor, mai ales când acestea sunt scrise de Ion Creangă, scriitorul care prin opera lui a reușit să încânte generații de copii.

Vârsta preșcolară este cea mai propice pentru a obișnui copilul cu cărțile, a-i deschide apetitul pentru ele, a-i dezvolta imaginația, vocabularul, gândirea, spontaneitatea, creativitatea.

Poveștile lui Creangă au un caracter realist, fantastical fiind puternic individualizat si umanizat, tocmai de aceea copiii ascultă cu plăcere Capra cu trei iezi , Punguța cu doi bani , Ursul pâcălit de vulpe , Fata babei și fata moșneagului .

Adevăratele comori ale sufletului, poveștile mențin o adeziune afectivă față de tot ce e mai frumos, mai curat, mirific și inedit din această lume a copilăriei . Fantezia cunoașterii resimțită încă de la fragede vârste, se conturează treptat , pe masură ce copilul dobândește noi și noi experiențe de învățare, le transfigurează în comportamente de înaltă ținută morală și estetică.

Cultivarea gustului pentru frumos, pentru estetic, are loc la această vârstă printr-un amplu proces de inserție în lumea fabulosului .

Modul fantastic al poveștii este modul în care copilul descoperă lumea, modul accesibil mentalității lui. Copilul începe să privească lumea cu ochii omului primitiv, pentru care explicația fantastică a fenomenelor naturii, vieții, și societății e cea mai accesibilă. Copilul moștenește setea de fantastic a primilor oameni, iar povestea îi oferă încorporate, primele elemente cu ajutorul cărora își va face o imagine a ceea ce se cheamă lumea oamenilor.

Ascultând poveștile lui Creangă, copilul se transpune în acea lume frumoasă și fabuloasă, traiește la maxim fiecare moment identificându-se cu personajul. Pe de-o parte, copilul rămâne în universul său liliputan, pe de altă parte, datorită miraculosului din basm, se vede mare și învingător într-un timp condensat care nu mai ține de timpul diurn în care viețuiește.

Chiar dacă în curând copilul va depăși faza în care credea ca povestea îi înfățișa adevărul , ea va rămâne mereu ca parte integrantă a copilăriei. Copilul rămâne fidel poveștilor îndrăgite, iar, când credința în miraculosul lor se destramă, se desparte de ele cu nostalgie.

Mulți pedagogi s-au întrebat dacă într-o epoca în care cuceririle științei depășesc cu mult visurile milenare ale omenirii mai are rost să li se povestească basme copiilor. Ce efect mai poate avea covorul fermecat asupra imaginației copilului care cunoaște avionul? Ce dimensiuni va mai atinge mirarea lui, urmărindu-l pe erou în peregrinările sale pe fundul mărilor, când copilul a aflat de existența submarinului? Ce efect ar mai avea asupra lui oglinda fermecată, când cunoaște televizorul?

Cu toată invazia tehnologiei moderne, povestea ramâne în inimile celor mici. Înșiși marii povestitori și-au dat seama de potențele educative ale acesteia. Charles Perrault afirma în prefața volumului său de basme(1695) că cei aflați la o vârstă fragedă nu au limpezite noțiunile de bine și rău , de aceea este nevoie în copilărie de haina plină de vrajă și de mister a poveștii și a basmului. Ele stârnesc dorința copiilor de a se asemui cu cei buni și totodată teama de nenorocirile în care cad cei răi, datorită răutății lor .

Pentru toate aceste motive, și pentru a le insufla copiilor plăcerea de a asculta povești, mi-am ales tema: În lumea poveștilor lui Ion Creangă. Aspecte ale predării și receptării basmelor în învățământul primar. Aplicații practice.

CAPITOLUL I

VIAȚA ȘI OPERA LUI ION CREANGĂ

ION CREANGĂ – REPERE BIOGRAFICE

Născut la 10 iunie 1839 la Humulești, județul Neamț, conform singurului document autentic – o condică („mitrică, partea I”) de nou-născuți a satului Humulești, din 1839, din părinți țărani vrednici și ambițioși, Creangă reprezintă un reper al literaturii noastre clasice. Prozatorul a urmat școala primară la Humulești, Broșteni și Târgu-Neamț, Școala de catiheți din Fălticeni, Seminarul teologic de la Socola din Iași – cursul inferior, după care se înscrie la Facultatea de Teologie a Universității din Iași, dar nu o frecventează. Face în schimb, un curs pentru institutori condus de Titu Maiorescu, fiind numit institutor în clasa I la o școală din Iași. A fost diacon între anii 1859 și 1871, învățător, cu întrerupere de doi ani, când a ținut un debit de tutun, între 1865 și 1867.

În 1875 îl cunoaște pe Eminescu și devin buni prieteni. Eminescu îl introduce la Junimea și-i facilitează debutul în Convorbiri literare (Soacra cu trei nurori, 1 octombrie 1975), unde va publica până în 1878 și celelalte povești. În 1881 – 1882 publică primele trei părți din Amintiri din copilărie, a patra parte fiind postumă. În aceeași perioadă cu Eminescu (1883-1889), Creangă este bolnav și se stinge din viață la 31 decembrie 1889. Între 1890 și 1892, apar Scrierile lui Ion Creangă (2 vol.9 cu o prefață de A.D. Xenopol. Ion Creangă a intrat în literatură cu un fond sufletesc și intelectual de origine țărănească, format mai întâi în perimetrul humuleștean și dezvoltat apoi, într-un univers rural mai larg, care, prin extindere, poate fi considerat al întregului popor român. Acest fond îi va procura materia operei și-și va pune amprenta asupra individualității lui artistice, care face din Creangă scriitorul român cel mai apropiat de spiritul creației folclorice.

Atmosfera generală a universului prozei humuleșteanului este aceea de sărbătoare populară. Ca și în marile epopei, prozatorul dă senzația primitivismului în a expune principii, idei, precepte de viață, iar spectacolele propuse în Povești, Povestiri și Amintiri, înlocuiesc solemnitatea cu spiritul libertin, cavaleresc. De aici provine impresia de jovialitate perpetuă. Personajele își joacă cu dezinvoltură rolurile, atribuindu-și chiar trăsăturile unor autentici bufoni. Prozatorul intră în literatură cu un fond sufletesc și intelectual de origine țărănească, spre a se realiza ca un autentic Homer al românilor. El preia din folclor oralitatea, pe baza căreia construiește ca un erudit, spectacole inedite. Geniul popular își găsește în geniul cult reflectarea pe măsură și, de cele mai multe ori, este extrem de dificil să descifrezi la Creangă inspirația din propria creație.

Ion Creangă este socotit drept unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru. Mihail Sadoveanu îl situează pe Creangă alături de Ion Neculce, ca pe înaintașul și învățătorul său. Critica literară l-a situat pe Creangă printre marii umoriști ai lumii, umorul fiind o notă importantă a creației sale. El e un scriitor profund original datorită umorului său țărănesc. Arta de povestitor trebuie căutată în stilul oral al exprimării sale, stil încărcat cu expresiile înțelepciunii populare. Prin arta sa originală, Creangă e un clasic al literaturii române, dar și un umorist printre umoriștii lumii, cu valoare universală, dacă prin universalitate înțelegem expresia cea mai înaltă a originalității naționale a unui scriitor.

OPERA LUI ION CREANGĂ

Prieten bun cu Mihai Eminescu, acesta îl introduce în societatea Junimea, unde își va citi majoritatea creațiilor publicate apoi în organul junimist Convorbiri literare. Primele lui scrieri sunt povești și povestiri didactico-moralizatoare, tipărite prin manualele școlare și lucrări de uz didactic, ca Inul și cânepa, Păcală, Poveste, (toate apărute în 1874), Ursul păcălit de vulpe (1876). Opera de maturitate creatoare însumează povești (Capra cu trei iezi, 1875; Punguța cu doi bani, 1876; Dănilă Prepeleac, 1876; Povestea Porcului, 1876; Povestea lui Stan Pățitul, 1877; Povestea lui Harap-Alb, 1877; Fata babei și fata moșneagului, 1877; Ivan Turbincă, 1878); nuvele în stil popular sau renascentist (Soacra cu trei nurori, 1875; Moș Nichifor Coțcariul, 1877; Povestea unui om leneș, 1878) și memorialistică (Amintiri din copilărie, primele două părți tipărite în 1881, partea a treia în 1882, iar ultima postum, în 1892).

Opera lui Ion Creangă a reprezentat, în momentul apariției, o excepție pentru literatura română orientată pe coordonatele europenizării și din această cauză nu s-a sesizat de la bun început genialitatea creației. De fapt, ea reprezintă contraponderea necesară procesului de asimilare a modelelor străine, în sensul că oferă deschidere înspre universalitate experienței autohtone de viață și creație literară, prin intermediul ei modelele de creație folclorică (basmul, nuvela populară, facețiile sau povestirile cu tâlc sau poantă umoristică) dobândind un rafinament deosebit, o valoare estetică remarcabilă ajungând la complexitatea intențională de semnificații a literaturii culte.

Originalitatea lui Creangă constă în arta povestirii, în umorul poveștilor. Ion Creangă nu se înscrie ca un culegător de folclor, ci ca un scriitor original care transmite, atât prin Amintirile din copilărie, cât și prin povestirile și poveștile sale, o mărturie despre felul drept și înțelept de a gândi și a trăi al neamului său, într-o limbă literară de neegalat, care păstrează fondul popular ca pe bunul cel mai de preț. În umanismul popular, în dragostea de viață în numele căruia țăranul se măsoară chiar cu forțe care s-ar părea că-l depășesc, în umorul viguros și suculent stă originalitatea artistică a scriitorului român întruchipând tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte a operei marelui humuleștean.

Opera lui Creangă este una din cele mai dificile din câte cunoaște literatura română. Afirmația aceasta poate apărea cel puțin ciudată la început nespecialiștilor, pentru că, în mod paradoxal, Creangă este autorul cel mai cunoscut, cel mai familiar la noi încă din anii copilăriei fiecărui cititor. Dar tocmai fiindcă Punguța cu doi bani sau Capra cu trei iezi întovărășesc anii primelor lecturi, cititorii români au imaginea unor povești încântătoare, în care nu mai pot discerne mijloacele marii arte. S-a întâmplat și cu Creangă ceea ce s-a întâmplat și cu alți scriitori satirici. Farmecul povestitorului a estompat contururile de acvaforte ale artei satiricului. Cât de dificilă este opera lui Creangă o dovedește în primul rând înțelegerea superficială de care s-a bucurat ea în rândul contemporanilor. În primul rând, scriitorul a murit fără să-și vadă poveștile și amintirile strânse în volum, lucru cu atât mai ciudat cu cât ele fuseseră publicate în cea mai mare parte în paginile Convorbirilor literare. Abia după moartea lui Creangă, din inițiativa fiului său, căpitanul Constantin Creangă, și sub supravegherea unui grup de prieteni, a apărut ediția I a operelor, ediția din Iași în două volume: Povești, Vol. I , 1890; Amintiri din copilărie și Anecdote, vol. II, 1892. Comitetul acesta, alcătuit din Grigore I. Alexandrescu, Eduard Gruber și A.D. Xenopol, a dat la lumină pentru întâia oară integral opera literară a lui Creangă. O încercare anterioară, aceea a lui V.G. Mortun, făcută încă în timpul vieții scriitorului, s-a limitat numai la Povești din care au apărut numai zece coli.

În al doilea rând atât de răspânditele și cunoscutele sale lucrări sunt consemnate fugitiv și uneori destul de depreciativ în notele critice ale contemporanilor. Iacob Neițiativa fiului său, căpitanul Constantin Creangă, și sub supravegherea unui grup de prieteni, a apărut ediția I a operelor, ediția din Iași în două volume: Povești, Vol. I , 1890; Amintiri din copilărie și Anecdote, vol. II, 1892. Comitetul acesta, alcătuit din Grigore I. Alexandrescu, Eduard Gruber și A.D. Xenopol, a dat la lumină pentru întâia oară integral opera literară a lui Creangă. O încercare anterioară, aceea a lui V.G. Mortun, făcută încă în timpul vieții scriitorului, s-a limitat numai la Povești din care au apărut numai zece coli.

În al doilea rând atât de răspânditele și cunoscutele sale lucrări sunt consemnate fugitiv și uneori destul de depreciativ în notele critice ale contemporanilor. Iacob Negruzzi, de pildă, vorbind despre el cu destul de plăcută aducere – aminte, laudă mai ales darul de povestitor de glume a lui Creangă: „Tobă de anecdote, el avea totdeauna câte una disponibilă, fiind mai ales cele corosive specialitatea sa …”. Iar despre opera sa propriu-zisă spune: „Și când aducea în Junimea câte o poveste sau nuvelă și mai târziu câte un capitol din amintirile sale, cu câtă plăcere și haz ascultam sănătoasele produceri ale acestui talent primitiv și necioplit”. Fără îndoială, Iacob Negruzzi nu era un critic literar de profesie, dar cuvintele sale reproduceau părerea generală acreditată, probabil, că opera lui Creangă, hazlie și chiar „sănătoasă”, era totuși rodul unui intelect necultivat.

Titu Maiorescu pomenește adesea în criticile sale despre Creangă, dar numai în treacăt. Îl numește „vârtosul glumeț”, încercând prin aceasta să-l particularizeze în cercul junimiștilor. Altă dată, vrând să-l integreze pe Brătescu – Voinești unei atitudini noi reprezentate mai ales de arta lui Creangă și Caragiale, Maiorescu spune referindu-se la scriitorul nostru: „Pentru graiul cuminte și adeseori glumeț al țăranului moldovean, Creangă este recunoscut ca model”. Dintre contemporani, Eminescu a fost cel care a pătruns de la prima privire genialitatea țăranului humuleștean.

Conștient mai mult decât oricare contemporan de necesitatea creării în acel moment istoric a unei literaturi pe temelia solidă a inspirației populare, Eminescu a găsit în Creangă un rezervor folcloric inepuizabil și un instrument de expresie original, puternic, nou, în contextul unei literaturi serbede cu destul de puține excepții. Eminescu a dat impulsul spre o literatură realistă, inspirată din viața maselor și scrisă de țărani. Scrierile despre literatură ale poetului nu sunt prea numeroase, absorbit cum era de propria lui creație și publicistică. Dar chiar în puținele pagini critice pe care le-a publicat, el nu l-a uitat pe Creangă.

Cei din cercul Contemporanului păreau să primească și ei cu destulă simpatie literatura lui Creangă, dacă ținem seama de deosebirea netă pe care o stabilea Ion Nădejde în paginile revistei, atunci când făcea critica „Învățătorul copiilor”. Valoarea literaturii lui Creangă, chiar și acele milenare, era astfel exprimată, într-o ciudată metaforă caracteristică pentru Nădejde. De altfel Nicolae Iorga susține că reputația scriitorului a fost creată prin 1890 la Iași de grupul moldovenesc poporanist alcătuit din rămășițele vechiului socialism al fraților Nădejde. Prima mare recunoaștere a lui Creangă ca scriitor de geniu a venit tot din partea unui critic format la școala Contemporanului. Este vorba de Ibrăileanu, care în puține pagini au operat clasificarea autorului și a operei sale cu o precizie și acuratețe extremă. Lucrurile spuse de Ibrăileanu cu privire la Creangă și opera sa sunt lucruri fundamentale, la care s-au făcut în cursul vremii numeroase adausuri, fără posibilitatea însă a vreunei schimbări esențiale. El a fost cel dintâi care a afirmat sinteza dintre elementul popular și conștiința artistică individuală în opera prozatorului moldovean: „Autorul – profund – demiurg al operei lui Creangă e poporul; concepțiile lui Creangă sunt ale poporului; a lui Creangă e numai talentul pe care-l are din naștere”.

Cu una din remarcabilele sclipiri care caracterizau activitatea sa critică, Nicolae Iorga a făcut prima apropiere între Creangă și Rabelais, iarăși mult folosită de posteritatea doritoare de a stabili profilul tot mai adevărat al scriitorului moldovean. Într-o prefață la culegerea de basme românești traduse în franceză și apărute la Paris în 1931, Iorga afirma cu tărie acest lucru și anume că înclinarea firească a lui Creangă spre satiră, capacitatea lui de a descoperi ceea ce nu e „solemn” în viață, forța de a împinge anecdota până la epopeea sătească. Iorga mai afirmă dintre cei dintâi superioritatea Amintirilor față de povești și basme. Lui Creangă îi recunoaște „merite superioare” și iarăși un mare coeficient de originalitate stilistică: „Pe cât de străin de stilul curent este Creangă, pe cât de multe orizonturi deschide el către lumea țărănească, specială, din codrii Neamțului, pe atât este lipsit de caracter local Ispirescu”. Alăturându-l lui Creangă, rezervă o mare superioritate moldoveanului prin diferența specifică. Caracterizarea pe care o face după anii lui Creangă, aceea de a fi Rabelais-ul românesc, este la Iorga un fel de evrika! literară. În Istoria literaturii românești contemporane, Creangă se bucură de o mai atentă circumscriere: Soacra cu trei nurori, Punguța cu doi bani sunt considerate drept anecdote populare, al căror haz constă doar în „graiul moldovenesc și sfătoșenia cuvintelor care se schimbă”. Pentru Dănilă Prepeleac se face o mențiune specială mai ales pe marginea accentelor epice. În Povestea porcului Iorga vede o perfectă limpezime a formei, bine potrivită în toate încheierile ei, dar cu eliminarea a orice putea să pară literatură cultă, amestec de cochetărie stilistică sau de romantism în invenție.

Bucata care-l entuziasmează însă e Moș Nichifor, în care vede stilul lui Rabelais din Pantagruel „cu aceleași viziuni de un enorm comic”. În Stan Pățitul dialogul este „și mai bogat și sprinten”, iar în Harap Alb criticul cu ochi sigur distinge noutatea epică în prezentarea „monstruoaselor vietăți, cu puteri peste fire, grozave și binefăcătoare, care suflă gerul, ochesc în văzduhuri, prind luna în brațe și ciupesc pasărea vrăjitoare ascunsă în dosul ei, înghit cuptoare de pâine și sorb apa lacurilor”.

În aceeași ani în care Iorga caută să exprime cât mai curat o judecată definitivă asupra scriitorului moldovean, un savant francez, pe care Iorga l-a cunoscut foarte bine, Jean Boutiere, se apropia cu o curiozitate doctă de Creangă, îi studia viața și opera, îi cântărea limba și originalitatea și-i stabilea locul în literatura română și cea universală. Monografia pe care a dat-o în 1930 în limba franceză, este unul din studiile cele mai solide care s-au scris despre marele moldovean. Boutiere a cercetat cu o mare atenție și cu bună metodă istoric – literară datele și le-a închegat pentru întâia oară într-un studiu exhaustiv, așa cum nu făcură autorii celorlalte biografii de până atunci: Gr. I . Alexandrescu sau Emil Precup. Marea contribuție a savantului francez constă însă în analiza profundă a surselor folclorice cuprinse în poveștile lui Creangă. Pornind de la o schiță sumară, dar foarte exactă a literaturii populare înaintea lui Creangă, Boutiere se oprește îndelung asupra fiecărei teme folclorice din poveștile clasificate în prealabil după criteriile lui Aarne, o confruntă și o apropie de variantele românești, apoi de cele străine cunoscute pentru a stabilii aria ei de răspândire. În acest scop folosește toate studiile și culegerile pe care i le punea la îndemână folcloristica europeană, de la Sebillot la Șăineanu.

În legătură cu Ivan Turbincă, unde și eroul și tot lexicul povestirii poartă urmele certe ale unei influențe rusești puternice, criticul menționează variantele aromâne, franceze din numeroase regiuni, italiene, spaniole, fără să pomenească măcar de o posibilă înrudire cu vreun basm rus. Acest capitol cel mai bogat din toată monografia, este urmat de unul care stabilește raportul lui Creangă cu tematica folclorică în sensul respectării sau depășirii acestuia. Boutiere înțelege însă foarte bine și contribuția personală a lui Creangă la substanța poveștilor, și anume introducerea vieții. Aceasta constituie profunda sa originalitate manifestată în schițarea plină de vioiciune a personajelor din povești, în pictura artistică a scenelor cu mai mulți actori, în localizarea precisă a acțiunilor și în prezența peste tot a umorului său specific.

Fixându-i locul între povestitorii europeni, criticul francez îl apropie de Charles Perrault, artist ca și el în opera de inspirație folclorică. „Se poate spune, în general, că ceea ce caracterizează stilul lui Creangă e simplitatea și firescul: atât prin structura frazei, cât și prin specificul expresiilor și prin verva sa, se înrudește aproape cu acela al altor povestitori populari din România și din străinătate”.

Această afirmație este cum nu se poate mai inexactă, fiindcă Creangă nu se înrudește în nici un fel cu un alt povestitor român, iar stilul său este dintre cele mai „făcute” , adică e lucrat cu o mare meșteșugire și adoptat în toate componentele lui marii arte satirice pe care o reprezintă arta scriitorului. Este o eroare pe care o comit foarte mulți străini, filologi dintre cei mai vestiți, care cred că au găsit în Creangă o sursă de limbă autentică, nealterată, moldovenească. Așa se explică și enormul interes al multor savanți străini pentru el, de la Urban Jarnik și cu Weigand, la Mario Roques și Boutiere, la Luigi Salvini sau Giulio Cogni. Este clar că, dată fiind identitatea punctului de vedere la mulți străini, că intră aici în joc o limită comună a viziunii asupra lui Creangă la traducătorii și comentatorii lui străini, din pricina nepătrunderii limbii lui atât de dificile. De aceea, în mod firesc, tot unui român i-a fost dat să emită judecăți de valoare cele mai subtile și de aceea definitive. Ne referim la marele, strălucitul eseu a lui George Călinescu, Viața lui Ion Creangă apărut în 1938, în Fundația pentru literatură și artă. Studiul lui Jean Boutiere era întocmit metodic și sistematic ca o hartă geografică. Opera lui Călinescu este plină de speculație de cea mai înaltă calitate, care ascunde exactitatea documentară a informației sub un stufăriș de observații spirituale, debitate cu jocularitatea împrumutată parcă de la artistul judecat. Întotdeauna ca la orice critic mare, se simte la Călinescu, un sintetism fin, provenit din valoarea propriului spirit pe tiparul celui discutat.

Fără să vorbească despre opera lui Creangă, domnia-sa a sugerat-o prin biografia care a devenit astfel „un portret totalitar” și apoi, prin două capitole finale scurte, unul despre Creangă, scriitor poporal și celălalt despre Jovialitatea lui Creangă. Acestea constau în marea lor parte din citate lungi scoase din operă, exprimând valorile fundamentale ale operei lui Creangă și mai ales purtând asupra timbrului specific al autorului acestuia, la care „stilul” e îngrozitor de bine definit, sustrăgându-se obișnuitelor cercetări. Vorbind „ca un povestitor, ca un om care sta pe laviță și istorisește altora, fiind el însuși erou în narațiune”, Creangă determină în cititor o trăire intensă, odată cu aceea a personajelor, a întâmplărilor, a bucuriilor și a micilor necazuri relatate. Originalitatea lui Creangă constă nu atât în ceea ce spune și nici în ceea ce imaginează, cât, mai ales, în modalitatea povestirii, în vocația sa de povestitor genial. „Creangă este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune”. Timbrul lui Creangă este ceea ce a stabilit George Călinescu, ca atitudinea ludică care însoțește debitul neobosit al autorului moldovean. Lucrarea de exactă circumscriere a atributelor unice, ne repetabile din profilul stilistic a lui Creangă a fost făcută cu atâta intuiție, încât de atunci încoace a deveni perspectiva fundamentală. George Călinescu a remarcat erudiția umanistică a lui Creangă, dicotomia stilului operei lui, cu slăbiciunea acelei părți în care scriitorul vădește propensiuni sentimentale„de cel mai prost gust”, apoi caracterul „făcut”, artistic al stilului.

Dată fiind transformarea documentului parțial psihologic al Amintirilor într-o operă satirică, aducând după sine și modificarea eroului, nu mai putem vorbi de „copilul universal”, „bun de hârjoană și slăvit de leneș”, „un ghibidiric și jumătate”, mâncău, mincinos și leneș ca ceilalți catiheți, eroul nu mai e copilul universal ci un erou satiric, un Till sau un Nastratin. Judecăți de valoare asupra operei a mai fost exprimate în studii de sinteză, ca acela, magistral al profesorului Tudor Vianu în Arta prozatorilor români, sau cel plin de judicioase analogii semnate de Vladimir Streianu. Filologii și lingviștii au întreprins de asemenea studiul atent al limbii lui Creangă: Gr. Scorpan, Al. Graur, Iorgu Iordan. Semnând studii sau îngrijind ediții științifice, domniile lor au deschis drumul reconsiderării marelui clasic în cadrul moștenirii noastre literare, fiind urmați de o seamă de cercetători care năzuiesc să stabilească, prin datele și interpretările lor valoarea contribuției lui Creangă la dezvoltarea realismului în literatura română. Alexandru Piru, Eugen Todoran, Zoe Dumitrescu – Bușulenga se numără printre cei al căror nume a apărut mai ales asociat cu acela a lui Creangă.

Opinii critice precum „Anton Pann ori Creangă, amândoi humoriști de tip rabelaisian, fac cu greu figură de erudiți pentru cititorul comun. Asta vine din prejudecata că autorul trebuie să fi neapărat un umanist. Erudiția însă nu are limite și Anton Pann și Creangă sunt și ei niște mari erudiți, în materie de știință și literatură rurală. Deși citatele lor nu sunt scoase din cărți, ci din tradiția orală, printr-o nemaipomenită memorie, operele lor nu sunt mai puțin cărturărești, structura lor fiind aceeași ca a operei rabelaisiene: adică o jovialitate enormă, care înnegrește orice fapt cu un roi de citate. Creangă e un umanist al științei sătești, scoțând din erudiția lui un râs gros, fără a fi totuși un autor vesel prin materie”. Plăcerea stârnită de audiția scrierilor lui Creangă e de rafinament erudit. Nici un om de gust nu citește această operă ca să ia cunoștință de întreaga înțelepciune populară așa cum a fost ea cristalizată de veacuri în proverbe și zicători. Dimpotrivă, în loc să fie educativ, efectul acestei înțelepciuni este ilariant. Creangă folosește un procedeu tipic autorilor cărturărești ca Rabelais, Sterne și Anatole France, și anume, paralela continuă, dusă până la beție, între actualitate și experiența acumulată. El e un autor livresc. Opera lui Rabelais decurge într-o ploaie de citate și de cuvinte savante ori rare a căror intenție este tocmai de a parodia înțelepciunea cărților din care sunt extrase. Erudiția aceasta e încântătoare prin veselia care o întreține. Adevărata taină a lui Rabelais este la Joyeuseté.

Basmul ține de ciclul încercărilor grele, în care eroul trebuie să îndeplinească isprăvi extraordinare a căror realizare devine posibilă cu ajutorul unor însoțitori năzdrăvani sau al unor animale recunoscătoare. Primul și cel mai vechi scenariu epic aparține mitului, „istorie adevărată”, sacră, relatare a unui eveniment săvârșit în timp primordial, fabulos, al începuturilor, de către ființe supranaturale.

Caracterul vorbit, în sens popular, al limbii lui Creangă se manifestă cu cea mai mare forță în expresii idiomatice, sau izolări, cum le mai spune Alexandru Philippide, grupări sintactice devenite fixe cu vremea și având un înțeles figurat. Ele sunt, în fond, comparații sau metafore, adică imagini a căror expresivitate se datorează tocmai faptului că marea lor plasticitate servește, de fapt, la sugerarea unei semnificații oarecum abstracte. Aproape orice pasaj din opera lui Creangă, fie cât de redus ca întindere, conține astfel de particularități stilistice, și aceasta, pentru motivul că ele constituie o trăsătură foarte caracteristică a vorbirii populare.[..] Reproduc pe cele mai plastice dintre expresiile idiomatice găsite în câteva zeci de pagini ale poveștilor: „Călătorie sprâncenată, zise boierul; de rămâneai îmi erai ca un frate, iar de nu, îmi ești ca doi; haram de capul vostru!”.

CAPITOLUL II

LUMEA POVEȘTILOR LUI CREANGĂ

REALISMUL BASMELOR ȘI POVESTIRILOR LUI CREANGĂ

Nu se cunosc izvoarele lui Creangă decât în chip vag și ipotetic. Cercetarea literară ar realiza un câștig enorm dacă ar avea la îndemână varianta populară așa cum a auzit-o Creangă din gura povestitorului, pentru a compara apoi cu narațiunea acestuia. Situația aceasta e de domeniul utopiei, fiindcă această lacună nu va fi remediată niciodată, ori câte cercetări de arhivă s-ar face, aceste variante nefiind consemnate de nimeni.

Creangă știa cele mai multe din poveștile sale din copilărie, auzite în satul Humulești. Aceasta e situația firească, deoarece cercetările folclorice au arătat că povestitorii învață poveștile aproape exclusiv în anii copilăriei, când memoria este pe măsură de receptivă, iar ceea ce se adaugă mai târziu reprezintă foarte puțin. Confirmarea este făcută de însuși Creangă prin gura unui contemporan de la Junimea.

Însuși Creangă ne mai spune că la Fălticeni, în gazdă la Pavel Ciubotariu „Pepelea lui moș Bodrângă”, „ne spunea la povești nopți întregi, șezând cu nasul în tăciuni”, în atitudinea caracteristică povestitorilor populari din serile de iarnă. Bănuim căci Creangă a mai auzit povești și în seminarul de la Socola, unde , aproape toți fiii de rurali, e neîndoielnic că se îndeletniceau serile, înainte de a adormii, cu povestitul, așa cum se întâmplă până în zilele noastre în cazărmi și chiar în spitale. Apoi chiar în mahalaua Țicăului, pe acea vreme animată de o viață folclorică, povestitorul trebuie să fi fost o îndeletnicire curentă.

S-a vorbit mult despre realismul basmelor și povestirilor lui Creangă. Chiar în așa măsură, încât Ibrăileanu le numea „adevărate nuvele din viața satului”. De aceea astăzi pornim în analize de la această premisă ca de la un dat. De altfel, chiar în literatură s-a ajuns după apariția lui Creangă la un curent care năzuiește, ca spre un model foarte greu de ajuns, spre crearea unui tip de poveste realistă, cu acumulare de ziceri populare, de snoave, de oarecare recuzită satirică, menită să semene, cât de palid cu modelul propus. Toată opera lui Creangă e brodată pe străvechi motive folclorice, toate identificate sau identificabile dar viziunea lui despre lume, atitudinea față de cultura pe care o reprezintă și conștiința lui artistică erau răsunătoare pentru vremea aceea.

Creangă, țăran, rămâne țăran în sensul nealterării prin cultură a viziunii lui inițiale, iar formula lui artistică, atât de viguroasă și de caracteristică încât poate fii recunoscută dintr-o mie, nu se datorează grefelor de cultură dobândite, ci exclusiv personalității sale artistice, temperamentului său particular.

Procesul activității creatoare la Creangă se desfășoară în mod firesc de la simplu la compus, de la o mare economie de mijloace la nestăvilită revărsare a acestora.

Pe cât sunt de liniare povestirile și basmele începutului, în care simți nu atât timiditatea, cât reținerea autorului, care nu cunoaște încă reacția publicului pentru a se dezvălui complet, pe atât sunt de bogate realizările maturității scriitoricești, atinse de Creangă după un foarte scurt interval, adică între 1875 – 1878.

În ordinea apariției, cea dintâi poveste, citită mai întâi la Junimea, apoi publicată în Convorbiri literare din 1 octombrie 1875, a fost Soacra cu trei nurori. În povestirea lui Creangă după o expozițiune scurtă, cuprinzând însă toate elementele definitorii pentru caracterele în prezență, babă și feciori, acțiunea se desfășoară cu destulă rapiditate la început, în vremea de huzur a babei, când oprimarea nurorilor celor vârstnice era în toi. Acțiunea se încetinește, în mod specific, odată cu apariția nurorii celei tinere, care emite ideea generatoare a conflictului. („Cum. Eu o văd că doarme. Ce fel de treabă e aceasta? Noi să lucrăm, și ea să doarmă?”).

Cu personajele secundare lucrurile se sfârșesc destul de repede. Feciorii, ca și nurorile mai mari, sunt niște proști neinteresanți. Cei trei feciori apar o singură dată, dar într-un chip memorabil prin grotescul, uimitori de subtil sugerat, al scenei. Lipsiți de personalitate, obișnuiți să asculte de mamă, ei reacționează „în cor”. Și nurorile cele mari sunt sugerate tot în treacăt, deși poate ceva mai insistent decât feciorii, ele fiind legate de acțiunea hotărâtoare a nurorii celei tinere. Caracterizările lor sunt substanțiale încă de la început. Cea dintâi „nu prea tânără, naltă și uscățivă însă robace și supusă”, adică în vorbirea metaforic aluzivă a lui Creangă, bătrână și urâtă, place feciorului celui mare în mod obligator, fiindcă place babei atot-rânduitoare. Cea de-a doua „mai în vârstă și ceva încrucișată, dar foc de harnică”, deci mai bătrână decât prima e dată în dar feciorului mijlociu. Supușenia nurorilor, care aproape nu mai dormeau de frica soacrei, e ilustrată prin înregistrarea acțiunilor de muncă săvârșite de cea mai mare, care „migăia prin casă, acuș la strujit pene, acuș îmbăla tortul, acuș pisa mălaiul și-l vântura de leuc”.

Încă de la primele paragrafe accentuează avariția babei, care „lega paraua cu zece noduri și tremura după bani”. Urmează amestecul cu totul nepotrivit al babei în viața feciorilor cu prilejul însurătorii celui dintâi, căruia ea îi găsește nevastă pe placul ei.

Canonul la care e supusă nora dintâi adaugă la trăsăturile de până atunci ale babei cruzimea. Somnul babei, care dormea „lăfăiată” și „horăind” sporește la adăpostul minciunii despre ochiul neadormit, valențele lenei între ținute cu atâtea aparențe contrarii de personaj. Pe deasupra, bătrâna mai e și violentă și sculându-se cu noaptea în cap, ea începe „a trânti și a plesni prin casă” de necaz că o găsește ațipită pe mult chinuita noră blajină.

Nora cea tânără, aleasă, cu tâlc de către soțul ei, și nu de către soacră, reprezintă, în jocul de forțe aflate în luptă în această povestire, fermentul răzvrătirii împotriva groteștii tiranii a babei. Ca tuturor personajelor dragi lui Creangă, și ei îi plac petrecerile, viața largă, generoasă, ospețele și cântecele. Festinul pregătit de ea, prilejuiește scriitorului o scenă remarcabilă de „genere”, ieșită ca din pana unui maestru olandez: „după ce au mâncat, au băut, au cântat, cele trei femei au adormit în bordei între pene împrăștiate pe jos, între blide în toate părțile, cu cofăielul de vin răsturnat. „Ticăloșie mare …” comentează Creangă, foarte încântat și plin de admirație pentru tânăra noră.

O enumerare în termeni „tehnici” apare în ultimele momente ale babei, când nurorile, pentru a-i grăbi sfârșitul, pomenesc de toate cele necesare înmormântării: „stârlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre găinile ori oaia de dat peste groapă, despre strigoi și câte alte năzdrăvănii înfiorătoare”.

„MĂȘTILE” UTILIZATE DE AUTOR PENTRU DEZVĂLUIREA TRĂSĂTURILOR DE CARACTER ALE „PERSONAJELOR” SALE

Pentru mentalitatea laică, nesuperstițioasă a lui Creangă este semnificativă folosirea uneori tocmai a credințelor populare în scopul îngrozirii sau convingerii celor proști. Această poveste trecută de Boutiere în rândul poveștilor fantastice este în realitate, o poveste realistă întemeiată pe o satiră a caracterelor omenești, susținută cu mijloacele caracteristice ale artei lui Creangă.

Capra cu trei iezi a fost publicată în Convorbiri literare din 1 decembrie 1875. Povestea fabulă la Creangă n-a făcut, cum s-a mai spus, decât să pună măști pe caracterele omenești. Pe arhicunoscuta temă a acestei povești care circulă pe tot întinsul european, ba se pare și pe cel asiatic, scriitorul a brodat din nou, istoria relelor comise de un personaj negativ și a relatat pe larg cu satisfacție pedeapsa finală care a fost aplicată acestuia de cineva mai slab dar cu o minte ageră.

Lupul e plin de toate viciile morale, indiscreția, simularea, disimularea, cruzimea atingând gratuitatea, ipocrizia, delațiunea insinuantă, lăcomia. Episodul cel mai realizat artistic ni se pare a fi cel al dialogului dintre capră și lup în pădure, când capra îl poftește pe lup la praznic. Dialogul mânuit de Creangă dezvăluie un personaj cel puțin la fel de bine făcut și complex ca în Roman de Renard, în ceea ce privește ipocrizia și disimularea.

Simularea participării la durerea caprei, atribuirea gustului pentru iezi fragezi lui Dumnezeu, aerul înțelept, consolator al lupului, vorbirea în tâlcuri din Scriptură sunt remarcabile. Dialogul suspendă destul de des narațiunea în această poveste, începând seria marilor lui desfășurări. Aici vorbesc între ei iezii, apoi iedul și capra, cu zicale și aluzii, pe urmă capra și lupul venind prin pădure. Formula finală, luată ca atare din basmul popular, ne face să reintrăm într-o lume din care ieșim prin procedeele artei realiste a lui Creangă.

La obârșia oricărui basm de remarcabilă longevitate, e de bănuit un „mit” cu suficient de cuprinzătoare înțelesuri, spre a interesa pe oameni încă multă vreme de când a fost formulat întâi, chiar dacă unele indicații ale lui au fost uitate. Pentru copilul ce adoarme scâncind de mila iezilor pe care i-a înfulecat lupul, Capra cu trei iezi rămâne povestea tradițională de un anume antren epic și cu semnificațiile moraliste de care aminteam. Pentru omul matur al acestui veac frământat, povestea lui Creangă închide în ea toată istoria abreviată a cruzimilor, abuzului de putere, substituirii legilor elementare de conviețuire, cuviincioasă prin „dreptul celui mai tare”, abuzului de încredere în raport cu cei mai slabi, mai creduli.

Punguța cu doi bani a fost publicată în Convorbiri literare din 1 ianuarie 1876. Apologul se deosebește de prototipul lui popular mai ales prin credibilitatea cu privire la coexistența personajelor animale și umane. Timbrul lui Creangă, ieșit din atitudinea lui jucăușă, din sintaxa „zicerii” sale, se simte chiar în ciuda unor oarecari stereotipi de expresie. Aceste repetări prea numeroase care ar putea da impresia unei relative sărăcii de limbaj sunt compensate de determinări amuzante, făcute cu elemente de lexic familiar alese cu o pricepere de mare autor comic. Moșneagul e „pofticios și hapsân”, baba „zgârcită și nebună” e la fel de rea, ca „hârca” de la bucătăria boierului. Aceasta „s-a îndrăcit de ciudă” văzând isprăvile cocoșului. Ca și babele, boierul „crăpa de ciudă”. Toți profitorii și răii sunt învinși de cocoș, care face isprăvi ca un adevărat personaj năzdrăvan, ajungând și el la niște dimensiuni fabuloase la un moment dat, încât are pântece „cât un munte” și „așezându-se în dreptul soarelui, întunecă de tot casa boerului”.

Considerând-o în sens tradițional, oarecum altfel se prezintă convenția epică în Punguța cu doi bani, unde elementul animalier coexistă inextricabil, prin tradiții iscusite, cu cele ținând de experiența și existența omenească obișnuite într-o lume comună. Înțelesul obișnuit poate fi acela dintr-un bine știut proverb: „Cu-i face o nedreptate, i se plătește însutit”. Seninătatea hazliu-imperturbabilă a povestitorului se cam tulbură mai cu seamă în două cazuri: când vine vorba de boieri sau de fețe bisericești, puține personaje din aceste tagme fiind cruțate după ce ni-i s-a dat a înțelege de ce–prin câte un convingător „distinguo”.

Cu Dănilă Prepeleac, publicată în Convorbiri literare din 1 martie 1876, intrăm în seria poveștilor cu draci pe care Creangă le tratează cu o vădită predilecție. Avându-și originea în evul mediu creștin sau chiar mai înainte, în unele vechi legende ebraice, povestea cu draci a cunoscut o mare dezvoltare pe două căi. Una din ele ducea spre viziunea creștină a păcatului luciferic pentru dobândirea puterii și a cunoștinței. Cealaltă cale duce spre viziunea cea creștină propriu-zisă, clasică. Aici e vorba de păcăleala dracului, care încetează de a mai fi adversarul atât de temut al sufletului omenesc și devine un biet prostănac ușor înșelat de istețimea țăranului sau târgovețului. Acest tip de poveste, foarte răspândit la noi, în vreme ce cel mai de sus e destul de rar întâlnit, satisface în cea mai înaltă măsură conștiința superiorității umane.

În concepția sa despre lume, cu destule note precreștine, păcatul e o noțiune pe care Creangă o folosește, dar în care nu mai crede și pe care o consideră cam din aceeași zonă cu strigoii și ielele, utilizați în împrejurări grotești, comice. De aceea, povestea cu draci devine exclusiv o poveste facețioasă, fiindcă dracii nu mai au în concepția lui Creangă nici o putere asupra sufletului omenesc. Dracii sunt la Creangă niște ființe bicisnice și amărâte, de aceea îi poate învinge și prostul proștilor .

Ceea ce ne interesează pe noi este faptul că lui Creangă i-a slujit de minune această reunire de tipuri de povești diferite pentru punerea în valoare a eroului. Dănilă Prepeleac este cea dintâi încercare a scriitorului de a face un om anapoda, un personaj care vorbește și acționează în dodii, un prost și un hâtru în același timp. Omul acesta, sărac lipit, e mereu obligat să recurgă la împrumuturi din bunurile fratelui său, înstărit, căruia îi aduce de fiecare dată pagube însemnate. Plictisit mai ales de frecventul împrumut al carului, acesta îl sfătuiește să-și cumpere car, drept care Dănilă pornește la târg cu singura lui avere, o pereche de boi.

Într-o serie de schimburi succesive, care mai de care mai dezavantajoase, dând boii pe un car, carul pe o capră, capra pe o gâscă, gâsca pe o pungă goală, apoi se întoarce în sat prăpădind caii și boii fratelui, după care ia iapa și o duce în pădure.

Pregătirile pentru duratul unei mănăstiri, în care vrea să pusnicească, îl pun pe Dănilă în conflict cu dracii. Vrând să scape de el acesta îi oferă un burduf cu galbeni, dar răzgândindu-se îl provoacă la un șir de întreceri din care eroul cu o istețime aparent nou dobândită, iese învingător rămânând stăpân pe burduf. Personajul are însă unitate și ideologică și estetică, fiind provenit dintr-o intenție creatoare a scriitorului, susținută și unitară.

Din tâlcurile lui Dănilă înțelegem adevărata lui structură, fiindcă vorba lui în dodii este sugerată de Creangă în zicale, în moduri de exprimare fondate pe paradoxuri. Distingem că toată știința lui Creangă, de această dată, e în sensul tehnic de a alterna fără încetare planurile contrastante. În prima parte e vorba de vanitatea omului neexperimentat și zăpăcit de nevoi, cu circumstanța adăugitoare, agravantă, că istețimea nativă, pe care eroul și-o intuiește fără greș, o supralicitează la tot pasul, potrivit legilor ce țin de psihologia naivității.

Într-o lume obișnuită, care cântărește totul după evidențe, în chipul cel mai pragmatic cu putință, firește că naivitatea lui Dănilă ia proporții hiperbolice, după metoda îngroșării folclorice a lucrurilor, iar impresia începe a fi una de fantastic. Psihologia naivității potrivit căreia dorințele sunt luate drept putință, se consumă până la urmă printr-o criză, aceea când Dănilă chibzuiește să treacă la existența monahicească și să facă mănăstire pe malul lacului. În partea a doua băgăm de seamă că planurile contrastante se insinuează altfel. Dănilă e cel care se poartă în competițiile cu dracii ca aceea care îl determinaseră să schimbe boii. Ni se pare că natura bivalentă a personajului, nebun înțelept, e subliniată chiar de scriitor, desigur dezvăluind intenția creării unui astfel de erou atât de potrivit artei satirice: „Dracul, neavând ce-i face, huștuibec în iaz și dă de știre lui Scaraoschi despre omul lui Dumnezeu, cu năravul dracului”.

Înțelesul final e că în lupta cu forțe necunoscute și care ar părea s-o depășească oricât, la prima vedere, rațiunea care se bizuie pe un anume șir de experiențe, judecata matură, biruie.

Povestea porcului a apărut în Convorbiri literare din 1 iunie 1876. Mai puțin realizată estetic, povestirea nu are prea multă originalitate, din cauza substanței ei originare. Făt-Frumos preschimbat în porc prin știința unei vrăjitoare e găsit în această stare de niște bătrâni fără copii , care-l prind drag și-l îngrijesc, socotindu-l feciorul lor. Împăratul locului dând sfoară în țară că va mărita pe fiica sa după cel ce va izbuti să construiască un pod de aur pardosit cu pietre scumpe de la casa sa și până la palat, porcul se oferă să îndeplinească această condiție, reușește și capătă de soție pe fiica împăratului, cu care va trăi fericit până ce ea, ascultând povața maică-si aruncă noaptea în foc pielea de porc pe care Făt-Frumos o leapădă la culcare. Pedeapsa ei va fi despărțirea de soț, și purtarea sarcinii ani de-a rândul până la reîntâlnirea cu Făt Frumos, care sigur o va putea izbăvi de blestem.

Toate peripețiile fetei de împărat, pornită în căutarea soțului, întâlnirile cu sfânta Vineri și sfânta Duminică, folosirea darurilor primite de la acestea în scopul captării bunăvoinței acelei hârci care îngrijea palatul lui Făt-Frumos, și întreg finalul întâlnirii sunt povestite corect și plăcut dar cu foarte puțină specificitate a stilului lui Creangă.

Eroul și nefericita lui soție nu sunt văzuți nici auziți. El e infinit mai realizat în ipostaza de porc, din punct de vedere al detaliului sugestiv, al conturului realist. Iar ea e interesantă doar pentru că ilustrează felul în care Creangă tratează personajele de viță împărătească, adică țărănește. Interesantă de menționat pentru mentalitatea laică a lui Creangă este imanența sfinților. Tânăra nevastă e mirată că întâlnește pe sfânta Miercuri.

Un moment deosebit îl constituie și o scurtă prezentare a unei faune fabuloase, întâlnită tot de fata de împărat în dureroasele ei peregrinări: „…au trecut peste nenumărate țări și mări, și prin codrii și pustietăți așa de îngrozitoare în care fojgăiau balauri, aspri de veninoase, vasiliscul cel cu ochi fărmăcători, vidre cu câte douăzeci și patru de capete și altă mulțime nenumărată de gângănii și jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai și numai să-i înghită…”. Valorile morale legate de animale amintesc de tradițiile populare rămase din vechile bestiarii.

Cu toate aceste lucruri interesante însă, dacă Creangă ar fi povestit în felul acesta toate operele sale inspirate din teme folclorice, el ar fi putut să fie pus într-adevăr în rândul prelucrătorilor de folclor talentați, dar obișnuiți, ca Perrault sau frații Grimm, sau s-ar fi putut vorbi de acel „nichts Gemachtes an ihm” de care povestea inexact Weigand.

Cu Povestea lui Stan Pățitul scriitorul reintră în registru său preferat, cel ludic, unde se regăsește pe sine cu toate particularitățile artei sale. Povestea publicată în Convorbiri literare din 1 aprilie 1877, e o poveste cu draci din acelea în care Creangă excelează, dar aici nu mai e vorba de conflict ci întreceri între erou și diavol, ca în Dănilă Prepeleac, ci de un pact social. După Doutiere, tema din Povestea lui Stan Pățitul nu e reprezentată în România decât prin povestea lui Creangă. Tema pactului cu diavolul e foarte des tratată în occident, mai rar la noi. Iar acest pact, conform căruia diavolul se angajează să slujească omului, supus și gata să-l ajute oricând, dar nu pentru a-i lua sufletul, e și mai rar. De data aceasta lucrul e foarte semnificativ, diavolul nu mai e prost ca în Dănilă Prepeleac, el ne mai fiind adversarul omului.

În povestea lui Creangă Stan Pățitul, eroul, Chirică, dracul, sluga și ajutorul său, se bucură de aceeași importanță în desfășurarea acțiunii și de aceeași simpatie din partea autorului. Și omul și diavolului sunt aici la fel de înțelepți, cu o singură excepție: când omul își pierde mințile din dragoste pentru o femeie, dracul, își păstrează sângele rece și străvechea știință pentru femeie. Acesteia trebuie să i se scoată coasta cea de drac, pentru ca ea să piardă demonicul din ființa ei.

Pactul cu diavolul, străvechea și răspândita temă biblică, aflată în folclorul european în atâtea variante, capătă aici o configurație cu totul specială. Nu diavolul însăși încheie acest pact, ci este obligat la încheierea și respectarea lui de către Scaraoschi, împăratul iadului. Omul căruia diavolul îi va sluji, Stan , nu știe nimic, el crezând că sluga sa Chirică e doar un băietan isteț.

Oricare va fi fost prototipul pe care-l va fi urmat Creangă, realizarea estetică în Povestea lui Stan Pățitul este remarcabilă. Înlănțuirea episoadelor e făcută perfect logic și unitar. Narațiunea debutează cu o biografie a eroului. Urmează pregătirea întâlnirii cu dracul, făcută pe larg, cu recuzită bine aleasă: furtuna, risipirea dracilor în lume, prezența lui Scaraoschi. Întâlnirea însăși e făcută cu o mare originalitate. Creangă se delectează îndelung într-o competiție de înțelepciune țărănească, la sfârșitul căreia, Stan, mulțumit de istețimea lui Chirică, îl angajează, iar acesta repetă condițiile enunțate mai înainte de Scaraoschi, lăsând acum el să plutească incertitudinea asupra obiectului pe care și-l va însuși la sfârșitul celor trei ani. Urmează îmbogățirea lui Stan în etape, dintre care cea mai deosebită e cea cu seceratul prea întinselor lanuri boierești. În sfârșit se ajunge și la însurătoare, pe care, conform premisei exprimate o va realiza tot dracul.

Orientarea satirică a întregii povești este evidentă. Literatura populară e plină de aluzii, de strigături, de snoave cu privire la cuceririle femeilor leneșe, murdare, curioase, limbute. Aici soția ușuratică, pusă la încercare ca în nenumărate mostre ale literaturii universale, nu rezistă probei, de aceea trebuie supusă unui tratament eroic, exprimat simbolic prin scoaterea coastei de drac. Conform unui principiu de homeopatie populară, „cui pe cui se scoate”, coasta cea de drac nu poate fi scoasă decât de el însuși, așa încât rolul lui Chirică este unul curativ. La babă femeie îmbătrânită în rele, nici un tratament ne mai fiind cu putință, ea este luată și dusă la talpa iadului.

Punctul culminant al poveștii constă în concurența dintre capacitatea de inventivitate negativă a babei și a dracului. În conformitate cu concepția lui Creangă despre folosul comunității, pactul cu diavolul în Povestea lui Stan Pățitul se încheie în favoarea diavolului care-și găsește căpătâie noi pentru talpa iadului, dar și în favoarea oamenilor. Eroul dobândește o femeie virtuoasă și supusă, iar comunitatea scapă de babă, element distructiv.

În poveștile lui Creangă, pieirea personajului negativ e privită nu numai fără participare cu compasiune, dar chiar cu satisfacție, cu veselia cu care e privită și moartea babei din Soacra cu trei nurori și a lupului din Capra cu trei iezi. Diavolul capătă în această poveste configurația de personaj pozitiv, din motivele teoretice indicate de Thompson și din cele concret senzoriale ale imaginii artistice făurite de Creangă. Luând înfățișare de om pentru a sluji omului, diavolul pierde caracterele de inferioritate cu care era investit în celelalte povești Dănilă Prepeleac, Ivan Turbincă. Abia acum Chirică izbutește să valorifice unele facultăți speciale ale dracilor, care-i lipseau pe vremea când era în iad, spre marea mâhnire a lui Scaraoschi. Superioritatea calității de om în cadrul concepției lui Creangă se vede și aici în realizarea personajului Chirică.

Întinsa informație folclorică aparține de asemenea personajelor preferate ale scriitorului, tot ca atribut al înțelepciunii. În prima parte a convorbirii cu Chirică, Stan, îi servește acestuia o mică antologie folclorică, alcătuită din câteva zicale, vorbe de duh, strigături și culminând cu cimilitura: „Lată – peste lată, peste lată – îmbujorată, peste îmbujorată – crăcănată, peste crăcănată – măciulie, peste măciulie – limpezeală, peste limpezeală – gălbeneală și peste gălbeneală – luduleț”. În această poveste abundă proverbele, zicalele și expresiile idiomatice, pe care la început le folosește mai mult Stan, iar după aceea Chirică.

Ilustrând bogata serie de Proverbe olandeze, Brueglul, a scos din fantezie și din sugestia imediată a cuvintelor imagini care dezvoltă analitic proverbele populare. Creangă a procedat pe dos, sintetizând o împrejurare, o imagine într-un proverb sau într-un cuvânt de spirit popular. De aceea se poate spune că orice personaj cu un larg bagaj paremiologic are în spatele său și o vastă trăire a vieții, o cunoaștere adâncă a ei . E foarte explicabil cum un om care vorbește mereu în zicale ajunge cu vremea la un soi de ermetism, de exprimare în tâlcuri.

Cu Povestea lui Harap Alb, publicată în Convorbiri literare din 1 august 1877, intrăm din nou în domeniul basmului propriu-zis. Foarte întinsă, alcătuită, așa cum s-a arătat, din contaminarea a două corpuri de povești, această mare operă a lui Creangă este inegală în ceea ce privește valorile estetice la carte dă naștere. Ibrăileanu zicea că acest basm e o adevărată epopee a poporului român, iar George Călinescu – pe bună dreptate de astă dată – că e un fel de a dovedi că omul de soi se vădește sub orice strai. Povestea, mai amplă decât celelalte, se pare că a fost scrisă cu o cumplită încordare a puterilor lăuntrice.

E „momentul de sinteză” prin excelență, al singularelor daruri de „băsmuitor modern” cu care fusese înzestrat naratorul. Registrul hazliu și cel grav se cumpănesc în această poveste cu mai mare meșteșug decât în orice alte scrieri al lui Creangă, exceptând Amintirile. O mare pânză subterană de lirism străbate povestea de la un capăt la altul.

Ca structură și compoziție, basmul Povestea lui Harap-Alb este foarte bine conceput și construit, cele șapte părți sunt separate prin formula mediană: „Se cam duc la împărăție/ Dumnezeu să ne ție,/ Că cuvântul din poveste,/ Înainte mult mai este”, care se repetă de șase ori. Se poate da și o altă interpretare pentru această formulă. Prima parte este proba curajului celor trei feciori de împărat și plecarea celui mic; a doua e întâlnirea cu spațiul și substituirea, sosirea la Verde împărat; a treia – episodul cu sălățile; a patra – episodul cu cerbul înstelat; a cincia – plecarea la împăratul Roș, întâlnirea cu cei cinci năzdrăvani; a șasea – cele șase probe și cucerirea fetei, iar a șaptea – reîntoarcerea la Verde împărat, pedepsirea vicleanului trădător și nunta celor doi tineri. Cum se vede foarte clar, e în primul rând grija scriitorului pentru armonia compoziției, fără încurcături de elemente, fără dezvoltări la întâmplare, fără extinderi într-o parte în detrimentul alteia.

Prima parte mimează pe povestitorul popular obișnuit, fără urmă de culoare a paletei specifice a lui Creangă. Doar în dialoguri se simte vioiciunea obișnuită, debitul bogat al personajelor prozatorului moldovean, cu inflexiunile lor variate, cu mirări, cu oțărâri, mustrări, toate presărate cu zicalele tipice. Craiul, ai cărui feciori mai mari trimiși la împărăția fratelui său se întorc rușinați de întâlnirea cu un urs buclucaș, le face demonstrații în stil țărănesc, rușinându-i cu pilde țărănești. Încercarea fiului mezin, încurajată și chiar pusă la cale de o ursitoare bătrână și vorbăreață, care se dovedește o sfântă întrupată, e însă încununată cu succes și, spre marea mirare a craiului, feciorul mai mic pleacă spre împărăția unchiului, în tovărășia calului și cu armele tatălui său de pe vremea când fusese mire.

Narațiunea se desfășoară mai departe după tipicul popular, cu formule fixe bine cunoscute, cu clauzule numeroase. Doar dialogurile foarte dese între fiul mezin și crai, între cal și mezin înviorează prin realismul lor, deși ele lungesc povestirea. Recomandarea expresă a tatălui către fiul său de a nu se folosi în călătoria sa de oamenii roșii și de spâni este încălcată din extrema necesitate a condițiilor cu totul vitrege oferite de peisaj.

Vorbirea spânului, ipocrită, insinuantă caută să fie cât mai atrăgătoare, având aparența înțelepciunii. De aceea este îmbelșugată, plină de tonalități variate și sprijinită pe cuvântul înțelept și convingător al proverbului și zicalei. Dintr-o dată se simte caracterul negativ al personajului, și Creangă izbutește cu precădere în înfățișarea unor astfel de caractere.

Când spânul își va da pe față adevărata fire, silindu-l pe fiul împăratului să tacă și să-l slujească până ce va muri și va învia. El îi va lua, astfel asigurat și calitatea de moștenitor al împăratului verde și tot el îi va fixa numele de Harap Alb, nume care pare să însemne, după unii filologi, albinos.

La curtea craiului începe șirul tribulațiilor lui Harap Alb, ispășirea încălcării poruncii părintești de a nu-și lua slugă spână. Episoadele cu grădina ursului și pădurea cerbului reintroduc un personaj supranatural, Sfânta Duminică, vechea cunoștință a lui Harap Alb, cerșetorea cea guralivă. Vorbirea ei capătă un aspect moralizator foarte acuzat, fiind împănată cu ziceri numeroase, ca și cea a calului. Amândoi îi servesc pe rând învățăturile de viață asezonate pe proverbe și expresii idiomatice: „Vorbă să fie , stăpâne, că tocmeala-i gata…”.

E interesant cum se strecoară în textul basmului, din când în când, câte o idee socială judicioasă și chiar câte una de protest. De altfel, lucru mai puțin obișnuit în basme, și Spânul este definit prin gesturi și mai ales prin limbaj. Vorbirea lui impertinentă, disprețuitoare și răutăcioasă îi dezvăluie treptat caracterul, făcându-l tot mai urât celor din jur și mai ales cititorului. Bătrân, împăratul vorbește ca un țăran blajin și sfătos, cu întorsături tipice ca: „Te crede moșul, nepoate” și altele. Și tot ca un țăran, câteodată mai drăcuia, fără mânie, din mirare. Diferențierea între personaje se simte după idei, în primul rând. Comentariul autorului, de obicei excelent, variat în registru facețios, e mai puțin reușit în cel care-și exprimă participarea afectivă.

Episodul cu fata împăratului Roș concentrează valorile estetice maxime ale basmului. Un tic foarte original intervine în substanța narației, desfăcând-o și introducând în ea, în sfârșit personaje și acțiuni noi, a căror prezentare îl încântă pe autor. Drumul lung al eroului e presărat cu întâlniri numeroase și folositoare. Întâlnirile cu furnicile și albinele recunoscătoare, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, și creația de „toutes pieces” a lui Creangă, Păsări-Lăți-Lungilă. Fiecare dintre giganți e o forță a naturii.

Umanizarea întregului peisaj prin personificările atât de neobișnuite ale tuturor elementelor din toate regnurile produce o fascinantă intensificare a grotescului legat de personajul central. Intrat în contact cu aceste ciudate făpturi Harap Alb se contaminează de unele ciudățenii ale lor, astfel se trezesc în el facultăți hâtre, pe care nu le avea înaintea întâlnirii cu cei cinci. Aceste forțe uriașe, dar oarbe, slujesc eroului nebun care le stăpânește și le canalizează spre înfrângerea răului.

Prezența răului în lume înseamnă răsturnarea ordinii firești, răsturnarea tuturor valorilor. De aici structura de personaje anapoda, pe dos, deci în afara lumii, sau în contratimp cu ea a uriașilor telurici creați de Creangă și dați în folosirea lui Harap Alb. Ideația aceasta nu ne aparține, ea se degajă cu foarte mare claritate din comentariul lui Creangă în momentul constituirii grupului și a îndreptării lui spre țara împăratului Roș. Și iată cum se descoperă intenția viguros protestatară și moralizatoare a lui Creangă întrupată în excelenta imagine artistică a personajului anapoda, atât de frecvent în opera sa. Valorile estetice ale operei lui Creangă sunt prin ele însuși și etice. Imaginile ulterioare legate de grupul buclucaș sunt din ce în ce mai comice prin grotescul lor tot mai sporit.

Intonațiile, plurivalente în vorbirea fiecărui personaj, ca de obicei sunt exclamative, interogative, silențios emfatice. Ele capătă o savoare specială însă prin aplicarea la o substanță lexicală anumită. Muzica mâniei, cu stropșiri și precipitări, cu drăcuieli și invective sună grotesc ca și personajele care o produc. Cuvintele cele mai expresive alese din sferele cele mai deosebite, puse alături și îngemănate cu expresii idiomatice rare dau un colorit fonetic de o mare calitate: „acuși vă târnuiesc”, „a dracului lighioaie”, „vă veți găsi mantaua cu mine”, „feciori de ghindă, fătați în tindă” etc. realizează un comic fonetic foarte potrivit scenei și personajelor ei.

La fel de izbutită e și scena, cu scoaterea din casa de aramă, acum înghețată, a grupului de năzdrăvani dârdâind de frig, ca și cea cu mâncarea și băutura fabuloasă a giganților. Capacitatea de individualizare a lui Creangă strălucește în toate aceste episoade , prin fixarea gestului și cuvântului exact al fiecăruia în toată varietatea personajelor. Tonul general are subtile mlădieri ipocrite, măgulitoare acolo unde cei cinci, murind de foame și sete, îl îmbie pe împărat să le dea mâncare și băutură, într-o fățarnică competiție de câștigare a bunăvoinței lui. După ieșirea din joc a giganților fiindcă ei pornesc împreună cu Harap Alb și cu fata împăratului Roș, câștigată în sfârșit după ultima probă, în care calul învinge turturica, dar se despart de ei pe drum, interesul față de basm rămâne mărginit exclusiv la acțiune.

Marile valori estetice s-au istovit. Unele noi încercări ale scriitorului de a merge pe registrul sentimental, pasional nu reușesc. Formulele din finalul basmului mergând pe convențiile obișnuite sun brusc și interesant deviate spre o aluzie de protest social pe care opera Harap Alb, marele basm baroc se încheie.

Ilustrarea la hotarul dintre cadrul fantastic și cel real, a tribulațiilor îndurate de copiii vitregi, dar mai cu seamă vitregiți pe nedrept e axul poveștii Fata babei și fata moșneagului. Aici, dăm de unul dintre cele mai alese personaje feminine a lui Creangă, având drept model subînțeles acea frumoasă apariție a basmelor noastre folclorice numită Cenușăreasa.

Fata babei și fata moșneagului, apărută mai întâi în Convorbiri literare din 1 septembrie 1877, este iarăși o narațiune pe o temă clasică: fata moșului oropsită de mașteră. Ca toate personajele pozitive la Creangă, fata moșneagului e plină de calități și ilustrează pe de-a-ntregul etica populară a scriitorului, fiind activă, modestă și recunoscătoare.

Tonul moralizator al poveștii se menține egal pe tot parcursul desfășurării ei, de aprobare pentru eroină, de dezaprobare violentă pentru personajele negative, baba și fata ei . Din necesitatea lăuntrică a fabulației, basmul e construit pe un paralelism asimetric. Din arătarea succesivă a lucrurilor bune și a celor rele, pentru punerea în valoare a învățăturii morale, scriitorul recurge mereu la caracterizări și situații antitetice. „Fata babei era slută, leneșă, țâfnoasă și rea la inimă”, în timp ce a moșneagului era „frumoasă, harnică, ascultătoare și bună la inimă”.

Baba rea, personaj negativ, preferat a lui Creangă, e întâlnită aici ca mamă vitregă, după ce a fost alte dăți soacră sau mijlocitoare de neîngăduite lucruri. Pe lângă că e rea, baba e și guralivă: „gura babei umbla cum umblă melița”.

Fata babei e adusă pe același drum cu fata moșneagului, o pune în aceleași situații și o face să reacționeze rău, negativ. Fata moșneagului e blândă și supusă, cea a babei se poartă ursuz, cu obrăznicie și prostește. Prima, lipsită de lăcomie alege o ladă veche, pentru care mulțumește sfintei, a doua se lăcomește la cea mai frumoasă și fuge pe furiș „de-i pârâiau călcâiele”. După ce dreptatea e restabilită, ca întotdeauna în basm, în favoarea binelui, după ce fata și baba sunt mâncate, spre marea bucurie a autorului, de balauri, după ce fata se mărită cu un om care-i seamănă, adică și el „bun și harnic”, moșneagul e fericit.

În Ivan Turbincă, ultima sa mare povestire, publicată în Convorbiri literare din 1 aprilie 1878, Creangă procedează la fel în introducere, unde pune să meargă pe un drum de țară doi țărani bătrâni, dintre care unul e Dumnezeu, iar celălalt Sfântul Petru. Nici urmă de aureolă nu însoțește cele două personaje supranaturale, simplii moșnegi călători, temându-se de harțagul ostașilor beți din pricina unei neplăcute întâlniri anterioare pe care Sfântul Petru o mărturisește firesc fără frica știrbirii prestigiului să de păzitor al raiului. La fel de firească e apoi așezarea celor doi moșnegi în chip de cerșetor la câte un capăt de pod.

Aflăm aici un eșantion expresiv pentru modul în care Creangă concepe și realizează lumea supranaturală a miturilor, făcând-o să intre în dimensiunile lumii obiective și în viziunea lui țărănească despre lume. Și mai departe în cursul povestirii, țăranul supranatural , fabulos, e tratat la fel de profan, în toate compartimentele lui. Dracii se bucură de un tratament deosebit mai întâi pe pământ, la curtea boierului zgârcit, unde poposește Ivan. Creangă insistă și zăbovește asupra scenelor cu draci, cu care el însuși se delectează și în care excelează. Mai întâi face o intrare a dracilor în camera unde doarme Ivan: „Dar când să ațipească, deodată se aud prin casă o mulțime de glasuri, care de care mai uricioase: unele miorlăiau ca mâța, altele covițau ca porcul, unele orăcăiau ca broasca, altele mormăiau ca ursul …”.

Tot așa de hazlie e și intrarea diavolilor în turbincă. Dracii înghesuiți în turbincă și zbătându-se „ca peștii în vârșă”, sunt momente de grotesc, de cel mai înalt efect hilar. Mai înainte de a ajunge din nou în iad, Ivan dă o raită pe la rai, care îi displace. Acest motiv al raiului puțin gustat de oameni e un vechi motiv al literaturii populare, la fel de vechi ca creștinismul.

În povestea lui Creangă, eroul popular pleacă de la rai fiindcă acesta nu se potrivește cu jovialitatea lui. Intrând în iad prin surprindere și găsind pe draci îngroziți încă de la amintirea turbincii celei binecuvântate de Dumnezeu, Ivan își face mendrele cum știe. Dracii sunt umanizați nu numai prin sentimentele care li se atribuie, dar și prin diferențierea de sex, amuzantă născocire a scriitorului, căruia nu-i lipsesc niciodată intențiile ușor echivoce.

Raporturile lui Ivan cu Moartea, mitic personaj întrupat, sunt asemănătoare cu acelea dintre el și draci. Numai că Moartea e o babă urâtă, uscată pe care Ivan o urăște și ar dori să o distrugă. Puterea turbincii se exercită și asupra Morții, care intră și ea la porunca ostașului șugubăț. Superioritatea lui Ivan se simte de îndată și aici și în poruncile pe care le dă Morții. Tonul autorului destul de fățarnic nu face decât să exalte forța și înțelepciunea eroului. Acesta o mai înșeală pe moarte încă odată, chiar atunci când e dat în puterea ei, fiindcă are un intelect slab și lovit de senilitate.

E de semnalat, tot cu privire la chipul în care Creangă înțelege fabulosul, faptul că moartea, îl amenință pe Ivan cu veșnicia, întruchipând-o în momentele care pentru țăranul moldovean dețineau atributul duratei eterne: Zidul Goliei și Cetatea Neamțului. Satisfacția cu care sunt debitate exclamațiile finale arată bucuria omului simplu de a fi pus în sfârșit mâna pe forța temută și inevitabilă, a cărui perspectivă întunecă existența. Și nu întâmplător finalul poveștii acordă viața veșnică acestui erou care a meritat-o prin lupta lui îndârjită împotriva morții.

Tonul lui Creangă este de la un capăt la altul plin de admirație și satisfacție față de acțiunile și vorbele lui Ivan ceea ce denotă un consens absolut al scriitorului față de concepția pe care o reprezintă Ivan și de modalitatea existenței lui. Creangă a dorit să realizeze cu el un erou popular, un tip de gigant jovial, care să afirme cu putere viața și lupta pentru ea.

Cu Ivan Turbincă seria marilor basme și povești ale lui Creangă s-a închis. Marea artă a lui Creangă se pregătise în basme, povești și avea să înflorească desăvârșit în Amintiri a maturității lui depline.

Poveștile lui Creangă mențin intact, prin urmare, sensul milenar al luptei binelui cu răul, în feluritele lui versiuni posibile și cu invariabila victorie finală a binelui. Memoria autorului funcționează în această privință fără greș, cu dezinvoltura trebuitoare spre a face loc imprevizibilului narațiunii, a potența nebănuit sensul fundamental semnalat și împrejurările de sorginte folclorică apte să-l vertebreze.

UMOR, JOVIALITATE ȘI LIMBAJ PITORESC – PROCEDEE SPECIFICE MARELUI POVESTITOR

Dacă Creangă ar fi luat din folclor numai fondul poveștilor și le-ar fi redat într-o manieră „cultă” foarte probabil că poveștile lui n-ar constitui decât partea minoră a operei lui, așa cum sunt poveștile lui Slavici și ale lui Delavrancea în ansamblul operei literare a acestora. Dar în acest caz, Creangă n-ar fi fost Creangă. Procedeul de a scrie povești, luând fondul popular și înveșmântându-l într-o haină împrumutată din arsenalul creație culte era atât de frecvent, încât nu mai constituia o modalitate de a scrie basme culte, ci chiar de a culege basme populare, de a face operă folclorică. Creangă face excepție. El nu numai că respectă fondul poveștilor, dar utilizează și procedeele populare de a le înveșmânta în acea formă, care este totuși atât de personală.

Unul din procedeele de căpetenie prin care povestea prinde viață în gura unui povestitor talentat, este altoirea unor scene și detalii realiste din contemporaneitate pe schema tradițională a narațiunii populare. Povestea populară operează cu generalități cât mai largi, faptele și personajele fiind tipizate până la limita extremă. Schema epică tratează problemele cele mai generale ale omenirii, iar personajele sunt mai degrabă figuri decât tipuri, tocmai pentru ca ele să poată prinde consistență de fiecare repovestire cu elemente scoase din experiența personală a povestitorului talentat.

Încununarea procedeelor de creație ale lui Creangă o dă umorul său inegalabil. E aspectul cel mai caracteristic al operei lui Creangă și de aceea cel mai greu de definit, având o notă cu totul aparte de alți scriitori. Dacă ar fi să cuprindem într-o formulă opera lui Creangă, aceasta s-ar putea defini ca o simbioză organică a dorului cu umorul. Altoirea umorului pe dorul puternic și profund după o lume care apune îi conferă lui Creangă cele două fațete și constituie nota ei specifică. La prima vedere, îmbinarea e contrastantă și nefirească, dar ea nu e decât reflexul celor două modalități ale existenței umane. Sinteza literară a celor doi poli opuși necesită o scânteiere genială, ea nu apare decât la marii scriitori printre care se numără și Creangă.

E o mare deosebire între a scrie o nuvelă și a spune o poveste. Nuvelistul e pe deplin stăpân pe ceea ce are să scrie: tipuri, acțiune, dialog, totul poate să iasă din mintea lui după voie, scriitorul de povești fiind mai mult încătușat decât celălalt. Aici, el trebuie să-și mlădieze talentul, să-l silească să intre într-un anumit cadru de idei, să adopte un anumit stil, să zugrăvească un anumit fantastic. Fiindcă e o poveste e un tot organic, netezit și potrivit de întregi generații de oameni. Creangă chiar dacă ar fi vrut să introducă elemente străine în lumea poveștilor, n-ar fi avut de unde. Om necunoscător de literaturi străine, neimpregnat de acele tendințe nepotrivite cu firea poporului nostru, el a fost din fericire păstrat de împrejurări ca o oglindă dreaptă și lucie, în care povestea se răsfrânge, fără să se cunoască de a fost răsfrântă.

În Creangă, luna nu se coboară în formă de palate, nici în chip de stâncă nu-și arată fioroasele lui trupuri. Povestea e numai poveste, și oglinda fără ceață a prozatorului nostru nu-i deformează contururile, puind podoabe meșteșugite pe trupul sănătos și mândru în simplitatea lui al producțiunii populare. În Harap Alb, cea mai îngrijită ca formă și mai cu dragoste scrisă dintre poveștile lui, în zadar am căuta o descriere mai întinsă ori o comparație artificială. Când comparația se întâlnește , ea aparține poveștii, e justă, scurtă.

În povestea mai mică a Fetei babei și fetei moșneagului, singure trei comparații se întâlnesc, și caracterul lor e evident nu artificial, ci curat popular: „fetei babei gura îi umblă cum umblă melița”, tot ea se alintă „ca cioara în laț”, se piaptănă „de pare că o ling vițeii”. Descrierea este puțină, seacă, nervoasă, fără multe podoabe.

Poveștile și snoavele, care numai prin dimensiunile lor se deosebesc unele de altele, partea cea mai mare din opera lui Creangă, adică, nu face altceva decât să ne dea fără nici o amestecare de tendințe străine și de neologisme, ca vocabular și sintaxă, adevărul sporit al poporului de la care și-a învățat Creangă meșteșugul de scriitor, și care a pus pe temperamentul acesta viu și puternic pecetea lui neștearsă.

O prejudecată neașteptată a unui Creangă, autor satiric e aceea că Creangă e jovial, are umor, adesea mușcător, malițios însă fără răutate. Comicul, veselia, nu sunt neapărat satiră. Într-un fel, am putea spune că satira profundă nu e veselă ci amară, implică decepție, mizantropie. Satiric e un spirit absolut, care contrar părerii răspândite, n-are umor, cerând de la viață mai mult decât poate da. Creangă e, ca Ivan Turbincă, un hârșiit cu necazurile cu lumea, „i-s urechile roase de dânsa”. El nu se miră de nimic (decât prefăcut) și nu critică. Singurele personaje negative din opera lui sunt acelea care contrazic natura, ca de exemplu, omul spân sau omul roș.

Tipul lui Creangă este al clasicului, înțeleptului care, pătruns de stabilitatea celor omenești, în ciuda aparențelor schimbătoare, nu se simte ispitit să reia experiențe de mii de ori consumate spre a ajunge la adevărul vechi asupra omului. Poveștile, amintirile nu sunt, ca scrierile lui Slavici, ca ale realiștilor critici, operă de observație, ci se știe, ele demonstrează „observațiuni morale milenare”.

Umorul, jovialitatea limbută a lui Creangă provin din această zonă de clasicism structural și nu sunt deloc optimism superficial, ci, mai degrabă nostalgie disimulată. Fără sarcasmul amar al lui Caragiale, Creangă ascundea sub hazul și țărăniile lui un sentiment al „urâtului”, el ca Ivan Turbincă , e un uitat de moarte, a trăit prea mult, veselia nu-i decât o mască. În fond, Creangă e un sceptic și „filozofia lui e aceea a ecleziastului”.

Poveștile sunt ascultate cu enormă veselie pentru limba pitorească, dar nu pricepute cu adevărat. El știe nu numai că reprezintă o civilizație – în mintea lui – superioară prin vechime și tradiții, depusă în proverbe, dar, ca țăran ce este disprețuiește subțire sterilitatea lustruită a junimiștilor. Creangă e un Ochilă genial, arta supunerii nu e tot secretul geniului lui. E un scriitor cult, și cazul exagerat ce se face de izvoarele populare ale basmelor lui e un exemplu de erudiție searbădă. Fără a ieși din schemele basmului popular, fără a inventa nimic esențial, Creangă retrăiește cu ingenuitate întâmplările povestite. Geniul humuleșteanului este această capacitate extraordinară de a-și lua în serios eroii, de a le retrăi aventurile, de a pune cu voluptate în fiecare, propriile lui aspirații nerostite, slăbiciuni, vicii, tulburări, uimiri adică de a crea viață. Binele triumfă întotdeauna asupra răului, însă, poveștile ilustrează categorii morale fără a satiriza.

Nu e de crezut că în Stan Pățitul e satirizată femeia necredincioasă, nici în Povestea unui om leneș lenea. Tot fără repulsie râde Creangă pe seama prostului. Pe Trăsnea cel cu gramatica îl căinează ca pe un frate mai mic, când îl găsește dormind cu cartea sub nas: „Sărace, sărace! Nu ești zâna ouălor; decât așa mai bine te făcea mă-ta mânz și te mânca lupii”. Dănilă e mai adânc decât un prost oarecare, el e lăsătorul care așteaptă totul de la Dumnezeu, ca să-i facă treburile: ploaie, soare, vânt. În partea a doua, autorul va fi nevoit să-i ofere o neașteptată compensație, scoțându-l isteț și victorios în întrecerea cu dracii.

Între povești și amintiri nu sunt diferențe de limbaj artistic, și lucrul este explicabil, Creangă aplicând fantasticului culori din lumea țărănească. Modul de a vedea este mereu concret, în spiritul unui decorativ popular cu alternanțe de la ordinar la feeric. Scenele de basm se încadrează într-un univers cu multă acțiune, fapt învederat stilistic într-o vervă și auto iluzionare. Creangă povestește cu subliniată plăcere, devorat de reprezentarea cât mai vie, tinzând să varieze tonalitatea după necesitățile scenice. Când naiv – copilăros, când ironic – mușcător, când moralist, odată atent la amănuntul etnografic, altă dată la tensiunea dramatică nuanțele fuzionează într-o expunere alertă, cu totul personală. Retina povestitorului reține și figuri caligrafice convenționale (Feți – Frumoși și fete mândre), dar și imagini grotești sugerând degradarea frumosului.

Câteva dintre povești sunt cum observa Garabet Ibrăileanu „adevărate nuvele din viața de la țară”, în care miraculosul joacă un rol secundar. Fragmente de aspect realist desprinse din ambianța satului moldovean de acum un veac, pot fi decupate din „Soacra cu trei nurori” și din alte povești, prezentând interes pentru referințele economice și sociale, etnografice. Structura poveștilor reprezentative este însă totodată accentuat dramatică, naratorul văzând rolurile în mișcare, cu mobilitate dialogică, dozând efectele cu simț teatral.

În felul ei Capra cu trei iezi este o capodoperă și numai obișnuința cu textul ne face s-o privim ca o plăsmuire pentru copii. Practic, aici e multă psihologie, și La Fontaine, animalierul, n-ar fi găsit concordanțe mai adevărate între fizionomia eroilor și trăsăturile ce li se atribuie. Întâlnirea în final dintre capră și lup, relatată sobru, constituie un permanent joc între real și figurat. Văzut în afara contextului dialogul nu are nimic convențional. Suntem între oamenii de la țară și, potrivit momentului, locurile comune intră în acțiune prin tradiție.

Indiferent de prototipuri și de geneza lor, poveștile lui Creangă poartă pecetea autenticității: sunt povești naționale, aducând o viziune românească. Schemele pot fi universale, expresia, gesticulația, aparțin însă naratorului, care le imprimă personalitatea lui . Arta lui este de a crea din date preexistente un univers nou. Creangă n-a fost un vizual, ci un auditiv. Poveștile le citea cu glas tare pentru a le auzi cum sună. Vocația sonoră îl face să perceapă hiperbolic, vorbele îl încântă, unele replici îl obsedează.

În locul unui portret al diavolului cu care Dănilă Prepeleac se ia la întrecere „din chiuit”, găsim referințe sonore. Pe cât de taciturni și gravi sunt mulți dintre țăranii lui Sadoveanu pe atât de guralivi sunt aceia a lui Creangă. Vorbirea în „dodii” nu se rezumă la un dialog fără sens, fiind mai degrabă un joc de-a v-ați ascunselea al inteligenței.

Potrivit exemplelor populare, la povești pot fi remarcate fraze rimate sau asonanțe. În context, acestea sunt destinate să stimuleze atenția sau să sublinieze vreun gest, vreo atitudine caracteristică. Calambururile cu intenție comică sunt și ele frecvente nu totdeauna însă de calitate. „Dumnezeu să-l iepure” (pentru „să-l ierte”) nu are haz. Nici caracterizarea lui Ochilă prin analogii grotești nu satisface. Pe plan estetic, nu interesează cantitatea proverbelor ci utilitatea lor artistică în funcție de subiect. Fără să aibă aerul, Creangă e un moralist, îndemnat să judec, să compare, să dea sentințe, apreciind totul în perspectiva moralei populare .

Creangă nu se detașează de oameni și obiecte, căutând dimpotrivă corelațiile cu actualitatea, urmărind semnificațiile contemporane. Ce spun, așadar, proverbele: „Vorba aceea: și piatra prinde mușchi dacă șade mult într-un loc…”, „ Vorba ceea: Dacă s-a da baba jos din căruță, de abia io fi mai ușor iepei…”. Însă participarea se materializează și în numeroasele exclamații și expresii onomatopeice. Ca în vorbirea zilnică, acestea dau suport veridicității: „Atunci lupul nostru începe a mânca hâlpov și gogâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât …” , „ Spânul face tronc …”.

Cu totul remarcabilă în poveștile lui Creangă este capacitatea de a crea atmosfera caracteristică. Travestit în copil, diavolul se angajează în slujba lui Stan Pățitul, care-l privește cu suspiciune. Că sub numele lui Chirică se ascunde diavolul toți o știu, afară de Stan. Toate desfășurarea basmului se sprijină pe alternanța între esență și convenție, auditorii fiind niște complici amabili. Ca să nu se uite cumva adevărata identitate, povestitorul o denunță aluziv, cu orice prilej.

Inteligență artistică excepțională, Creangă, își potrivește debitul expunerii cu ritmul psihologic al episoadelor. În privința dozării ritmurilor arta lui este desăvârșită, implicând o gamă completă de la taifasul molcom la ritmul precipitat. Hotărât, Creangă nu este poet. Când însă începe să nareze întâmplările copilăriei și faptele eroilor din basme lucrurile se schimbă. Exprimarea este atât de autentică, încât nu ai impresia că citești, ci că asiști la un spectacol și că auzi actorii pe scenă. Cum în fiecare actor se află de fapt Creangă, nu-i de mirare că toți împrumută stilul său, acea simulare a ingenuității sau a neroziei care se dovedește repede a fi o păcăleală.

A citi operele lui Ion Creangă este ca și cum te-ai adapta la un izvor stilistic nesecat, mereu proaspăt și limpede. Limba poporului dobândește cu Creangă și prin el tonul și autoritatea limbii populare, literare, bogate, flexibile, pătrunzătoare în cele mai intime ascunzișuri ale gândirii populare, în ea răsună ca un ecou îndepărtat, stilul marilor cronicari ai Moldovei.

CAPITOLUL III

ELEMENTE REALE ȘI FANTASTICE ÎN POVEȘTILE LUI ION CREANGĂ

FABULOSUL FEERIC ÎN PERSONAJE ȘI FAPTE FANTASTICE

Pentru o definiție completă și explicită a fantasticului, textul literar trebuie considerat că funcționează ca un sistem în cadrul căruia există anumite relații între părțile constructive, necesare și nearbitrare, care formează, într-adevăr structura operei literare.Fantasticul apare, de regulă, prin contaminare cu alte categorii și având afinități cu straniul, terifiantul, miraculosul, fabulosul feeric, enigmaticul, alegoricul, absurdul, grotescul și chiar senzaționalul care, pot fi considerate și consecințe ale stilului scriitoricesc. În creația populară românească, basmul a fost cea mai vastă și răspândită specie folclorică și cea mai îndrăgită. Așadar, basmul este o poveste, o narațiune populară cu caracter supranatural, cu personaje și fapte fantastice, la care participă unele forțe supranaturale. Eroii basmului sunt nu numai ființe umane, dar și anumite ființe himerice, animale care au o psihologie și o sociologie misterioasă. Protagoniștii sunt mulți, unii fiind de partea „binelui”, alții de partea „răului”, ființe umane și fantastice, cărora li se asociază ființe himerice din pătura animalelor, din mediul acvatic și din lumea păsărilor, care posedă o psihologie și o sociologie misterioasă, inapte de acomodare prin reflecție unor circumstanțe noi. „Basmul e ca un râu în care se varsă toate celelalte torente ale culturii populare: mituri, legende, credințe si practici religioase, concepte despre lume, etc.”

Basmul este o creație literara care la origine se comunică nemijlocit, prin viu grai, de la un povestitor către ascultătorii săi. Acest mod de transmitere directă, specific culturii populare se numește oralitate. Basmul este ilustrat de mai multe tipuri:

Basme cu animale (povestiri cu protagoniști animale cărora li se găsesc corespondente în ordinea umană pe baza unor trăsături considerate specifice: Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani.

Desigur că o altă trăsătură caracteristică a basmului este structura sa fantastică. În basme întâlnim ființe și experiențe supranaturale. De aceea basmul a avut printre funcțiile sale, una ce ține de plăcerea de a urmării povestiri în care hotarele lumii sensibile sunt depășite. Basmele fantastice sunt narațiuni în care este reprezentată o lume neobișnuită, de proporții fabuloase: Povestea lui Harap-Alb, Povestea porcului.

Termenii fantastic și fabulos sunt folosiți adeseori ca termeni sinonimi. Basmul popular este numit basm fantastic, aparținând imaginarului și fiind sinonim cu cel de fabulos, miraculos.

Totuși, dincolo de caracterul său fantastic întâlnim năzuințe care nu au nimic fantastic, împărtășite de oameni sau de sufletul colectiv. Aceste aspecte sunt ilustrate de basmele nuvelistice care sunt narațiuni ce asimilează într-un orizont fabulos sau hiperbolic aspecte din existența cotidiană: Soacra cu trei nurori, Povestea lui Stan Pățitul. O definiție a basmului ar trebui să includă și ideea de creație artistică și aceea de năzuință a sufletului popular. Deci o năzuință colectivă care a găsit o formă de exprimare prin ceea ce numim basm (o formă a literaturii orale și scrise). Basmul popular are următoarele personaje și caracteristici: sunt atât oameni cât și ființe imaginare; sunt grupați în două categorii aflate permanent în antiteză: personaje negative și personaje pozitive; sunt universali: feciorul de împărat sau de om sărac, fratele cel mic, zmei, împărați; sunt secondați de donatori, personaje care-l sprijină pe erou în acțiunea sa; se compun dintr-o mărime constanta – funcția, și una care poate varia exprimând atributele exterioare; mărimea variabilă nu conferă și varietate de substanță personajelor, acestea diferențiindu-se doar prin vârstă, sex, condiție, etc. Dacă urmărim anumite caracteristice ale celor două tipuri de basme, observăm că există o relație între basmul popular și cel cult prin faptul că basmul cult imită relația de comunicare de tip oral din basmul popular; tiparul narativ și funcțiile specifice basmului popular sunt preluate din basmul cult; adoptarea speciilor populare de către un scriitor se face din perspectiva modului său propriu de a concepe lumea și a stilului care îl și individualizează.

Interesul pentru basmul românesc s-a manifestat târziu la noi, începând cu Nicolae Filimon și continuând cu Petre Ispirescu și mulți alții. Printre culegătorii de basme, un rol meritoriu îl are și Ion Creangă care, a expus mai liber materialul popular, ferindu-se de falsitatea tonului și de reinventarea poveștii. Născut cu mult mai devreme, Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiție veche și deci și o specie de erudiție, la sat, și încă la satul de munte de dincolo de Siret unde poporul e neamestecat și păstrător.

S-a spus despre Ion Creangă că se află în fiecare actor al poveștilor și povestirilor sale. Cu atât mai mult în Amintiri din copilărie el povestește despre sine, dar într-un mod ce dovedește o solidă cultură. „Nici un model popular nu i-a putut pluti înainte lui Creangă, scriindu-și amintirile, dar, desigur, nici prototipurile culte ale genului, primele autobiografii și memorii ale Renașterii, înmulțite apoi în toate literaturile europene – sublinia, pe bună dreptate, Tudor Vianu prin urmare, humuleșteanul este unic în felul său, pentru modul spontan și colorat în care plasează vârstele umane în timp și spațiu dând copilăriei dreptul să-și reprezinte liber și deplin spectacolul.

Încadrat într-o ereditate și o sumă de tradiții, Creangă exprimă acel echilibru clasic dintre aspirație și posibilitatea de realizare pe care-l naște structura milenară a satului și orizontul lui moral de un precis contur. Un fel de clopot vast în care omul nu se poate sufoca, dar nici rătăci, și este caracteristic pentru sensibilitatea lui de scriitor căci Amintirile sunt o expresie între copilărie și maturitate.

Două modalități de expresie se întâlnesc întregindu-se înlăuntrul operei, determinată de cele două atitudini afective dominante ale creatorului, duioșia colorată nostalgic și râsul homeric, izvorât dintr-un simț colosal al grotescului. Melancolia ușoară îl poartă înspre evocarea lirică, înspre efuziunea sentimentală, care introduce pe scena operei figurile cele mai dragi ale părinților și bunicilor, ale dascălilor și prietenilor fără deformări, cu dimensiuni firești. Într-o astfel de dispoziție sufletească scrie el despre înțelepciunea bunicului, despre truda, necazurile și oboselile oamenilor, despre nesuferita corvoadă a armatei și multe altele, exprimându-și uneori cu umor, alteori cu ironie ușoară părerile critice despre lumea satului său.

Unul e fârnâit, altul e gușat, acesta e un uriaș lacom și cretin, aceea e o scorpie rea și veninoasă, cu ochii holbați și cu jordia în mână la rădăcina copacului, altul un popă cu poalele-n brâu care joacă și bea. Se creează două fațete ale operei, cea care alcătuiește ceea ce am numi povestirea de cadru și care conferă caracterul documentar Amintirilor, și cealaltă, topită la temperatura de fuziune a genului satiric, la care oamenii nu mai sunt reprezentanți cu dimensiuni firești, ci trăiesc într-un univers de ficțiune rabelaisiană.

RELITATEA LUMII OBIECTIVE PRIN PRISMA EROILOR LUI CREANGĂ

Superstițiile țin încă un loc însemnat în mentalitatea populară înapoiată; femeile ascultă de zodieri și cărturărese, de babele care trag boii pe sită. Creangă, a cărui operă e cu desăvârșire lipsită de orice urmă de misticism sau de încredere în magie, vorbește cu ironie de aceste eresuri femeiești, pe care și mama sa, în dragostea fără margini pentru băiat le împărtășea.

Cu umorul său specific Creangă, foarte laic, dizolvă orice urmă de încredere în aceste superstiții, el se amuzându-se deopotrivă de profeția babelor care o făceau pe Smaranda să-l vadă ajungând pe urmele vestitului psalt Cucuzel, cunoscut cu mulți ani în urmă în tot cuprinsul Peninsulei Balcanice.

La începuturile carierei sale, el concepuse acel rol ca pe o adevărată minune pe care preotul trebuia să o desfășoare la sate, dar mai târziu a avut de suferit decepția întâlnirii cu un conformist strâmt și o înțelegere meschină a rosturilor preoției. Și în opera lui Creangă ca în operele umaniștilor renascentiști critica învățământului se împletește cu cea a clerului.

Sensul laic, raționalist, exclusiv moral pe care Creangă îl dă religiei apare și din felul în care Nică și mai ales tatăl său privesc pioșenia excesivă a Smarandei. Și răspunsul acestuia din umbră la imputările soției mult evlavioase („Ian taci, măi femeie, că biserica-i în inima omului”) este iar un exemplu de laicizare a religiei în concepția lui Creangă, fiindcă e foarte ușor de simțit că el se raliază la ideea tatălui său.

De altfel și marea încredere în realitatea lumii obiective în datele simțurilor și rațiunii vorbesc despre slaba sau mai bine zis inexistenta participare a lui Creangă la mistica creștină. Faptul că el se referă mereu la Dumnezeu, la sfinți în opera lui nu infirmă aceste lucruri. El a moștenit aceste noțiuni generale din moși strămoși și le folosește foarte frecvent în vorbirea sa. Chiar și crede în Dumnezeu, dar ca un ateist, într-o cauză primă a lumii, îndepărtată și care nu mai are amestec în treburile pământului unde sunt stăpâni oamenii. Doar aparent se menține Creangă într-un univers creștin.

Înăuntrul grupului lor social, oamenii își îngăduiau când și când clipe de răgaz și petreceri care-i făceau să uite truda și amarul. La mesele pomenite se spuneau urări sau strigături. Smaranda după datină, așezându-se la masă cu neamurile, le dorește: „Cele răle să se spele,/ Cele bune să s-adune./ Vrajba dintre noi să piară/ Și neghina din ogradă !”.

Ea face acest lucru întâmplător, deoarece deținătorii înțelepciunii populare sunt consacrați ca atare. Și Mihai Scripcarul e pomenit de Creangă ca însoțitor la clăcile de seară sau în plimbările pe care le făceau în serile de sărbătoare flăcăii din Humulești. Scriitorul citează și un cântec de dor pe care-l zicea cu patos scripcarul. Și moș Bodrângă e în felul lui un rapsod, el cântă din fluier jocurile dragi flăcăilor în gazdă la Pavel. Cântecul lui e irezistibil, cei care-l ascultă își sar din minți, ca Pavel, care juca până ce „își rupea ciubotele ferfeniță”. Pasiunea pentru joc a tinerilor e neistovită, tot de sărbători ei umblă prin sate pe unde știu că se fac hori. Jocul e violent și îndelungat, atrăgând pe toți privitorii.

Cu aceeași putere operează și altă tentație, la fel de mare, aceea a poveștilor spuse la șezători sau în grup în serile de iarnă. Aici se face adevărata educație a țăranilor, aici li se comunică urmașilor testamentul de înțelepciune acumulată în milenii de cultură populară și înaintașii lui. Și noaptea se scurge fără veste în „taclale” și povești, spuse mai ales de moș Bodrângă, în Amintiri. Și din înlănțuirea nopților și zilelor se zugrăvește în întregime viața țăranilor liberi din satele moldovenești pe la mijlocul secolului al XIX – lea.

Documentul de viață socială și etnică pe care-l produce Creangă cu Amintirile sale rămâne trainic și valoros, instrument de cunoaștere a existenței unui grup social într-o epocă istorică dată .

Efuziunea lirică e de o mare intensitate în fragmentul binecunoscut, fiindcă mama despre care vorbește nu era ca toate mamele, cum nici satul nu era ca toate satele. Ea „era vestită pentru năzdrăvăniile ei”, „plină de minunății” și cunoscută prin puterile ei până și stihiilor. Smaranda e o mamă demnă de eroul Amintirilor, numai Smaranda cea năzdrăvană putea fi mama năzdrăvanului Nică.

În felul acesta, în aerul sănătos al munților pe care-l umplu cu miresme rășina și fânul cosit, satul lui Creangă vibrează ca un stup de o viață intensă, în care se amestecă zgomotul războaielor de țesut, freamătul celor ce muncesc, poznele copiilor. Arta lui Creangă este naturală și spontană. El scrie fără model și nici o reminiscență țărănească cărturărească, nici o influență savantă nu vine să-i altereze inspirația. În Moldova am văzut nu numai casa, școala și satul în care s-a născut Ion Creangă, ci și prezența pretutindeni vie în atmosfera, viața și satul său. Creangă nu și-a scris poveștile și povestirile ca filolog, etnograf sau arheolog, ci ca un adevărat martor al epocii sale din postura unui scriitor modern. Copilăriile nu sunt decât o fațadă subțire prin care transpare o experiență de viață și o dibăcie artistică depășind mult cadrele fixate tematic. Povestitorul este adânc înfipt în lumea lui, așa încât el o poate descrie fără duioșii retrospective, fără sentimentalisme, cu realism robust și umor împăcat. Nostalgiile lui Creangă au un sens individual în „Amintiri”, nu social, ele îl poartă către lumea copilăriei, nu către aceea a clasei sociale, pe care el ar fi părăsit-o.

Partea naratorului este un monolog care nu cuprinde observații aproape deloc, ci numai judecăți despre lucruri și exclamații.

Monologul lui Creangă este autentic atâta timp cât se supune economiei teatrale, exprimând cu maximă condensare, prin stilul său verbal, pe eroul subiectiv.

Ca și poporul, Creangă gândește mitic și epic. Moralist și psiholog, el nu uită natura umană nici în jocul cel mai liber al fanteziei împinsă până la fantasticitate. Basmul Povestea Harap Alb este o sinteză a basmului nostru cel mai frumos, prelucrat de un artist crescut el însuși, ca o forță mitică din geniul subconștient al rasei. S-a spus că uriașii sunt zugrăviți în fantasticitatea lor cu același realism ca și țăranii din Humulești; desigur fiindcă simbolul lor acoperă intuiții ale naturii umane, caractere și adevăruri morale sau forțe ale naturii însăși: frigul, setea, foamea (Gerilă, Setilă, Flămânzilă), binele și răul (Harap Alb și spânul), categoriile sensibilității noastre, timpul și spațiul (Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă) ori ispita pierzaniei (Cerbul).

Între amintirile copilăriei și Povestea lui Harap Alb este același raport de subsecventă ca între începutul și sfârșitul vieții. Creangă nu și-a povestit maturitatea sub formă de memorial, a învăluit-o în mit și a rezumat-o într-o experiență fantastică, valabilă pentru ani în genere, și el a luptat cu spânii, cu primejdiile și nevoile, și el s-a făcut frate cu dracul ca să treacă punțile vieții, iar nemurirea și-a dobândit-o din apa vie și apa moartă a creației lui artistice.

Metamorfoza este schimbarea unui om într-o ființă sau un lucru, în urma unui blestem sau a unei hotărâri de sus. Asta pentru că eroul singur, fără ajutorul Celui de Sus sau chiar a unei vietăți cât de nevinovate, nu poate izbândi nimic. Basmul se metamorfozează succesiv, toate aceste metamorfozări fiind supuse unor legi. Trebuie bine studiate atributele personajelor după criteriile ce urmează: înfățișarea și denumirile lor, specificul apariției și locuința. Concomitent, mai apar elemente auxiliare de o mai mică importanță însă, decât acestea mai sus amintite. „…o trecere dincolo de forma, ceea ce corect ar însemna o ascensiune în informal”.

Metamorfozele din basm se referă la obținerea unui nivel de cunoaștere de către erou sau de alte ființe, care-l folosesc spre a dobândi mijloacele necesare pentru a trece de anumite obstacole sau capcane care stau în calea lui.

Metamorfoza este un proces care îngreunează situațiile sau rezolvă dificultățile. De cele mai multe eroul trebuie să demaște intențiile răuvoitoare ale dușmanului și să le folosească și el împotriva lor. Însă atunci când eroul ales străbate calea de purificări cu o intenție pozitivă, forțele de opoziție sunt înfruntate de ființele stării umane care devin aliatele lui.

Cazurile de metamorfoză în basm sunt nelimitate și omniprezente, aproape nelipsite din orice narațiune cu caracter fabulos, fantastic.

Metamorfozarea prin blestem sau dintr-o cauză obscură este foarte întâlnită și reprezentată în mai toate basmele.

Metamorfoza este de asemenea ilustrată printr-un aliment magic sau prin băut. „Cine bea apa din urmele unui lup sau ale unui cerb se va face ori lup, ori cerb”.

Împărații bătrâni au frecvent putere de a se metamorfoza în virtutea faptului de a fi năzdravani. Împăratul din Povestea lui Harap-Alb a lui Ion Creangă își încearcă feciorii prefăcut în urs. Zmeii, zmeoaicele, dracii, zânele, feciorii și chiar animalele au deseori această putere.

În unele cazuri e de ajuns ca eroul să se dea de trei ori peste cap, uneori să spună câteva cuvinte magice, iar altă dată este efectul unui obiect miraculos.

„Metamorfozele se datorează în anume basme persistenței spiritului vital și dorinței intime a naratorului de a izbăvi de moartea nedreaptă pe victime și a aplica sancțiuni”.

Am văzut că, în basme, un personaj poate foarte ușor înlocui pe un altul. Acestea au un scop însă, un scop foarte precis, extrem de complex și de bine motivat, uneori. „Viața reală creează ea însăși imagini noi și pregnante, care elimină unele personaje din basm. Eposul popoarelor vecine, literatura scrisă, religia, fie că este vorba de creștinism, fie de credințe locale – toate influențează basmul. Acesta păstrează în adâncurile sale urme ale păgânismului antic, remanențe ale obiceiurilor și datinilor străvechi”.

Spațiul mitic, este cadrul spatio-temporal în care se desfășoară primele evenimente ale narațiunii, evenimente spectaculoase ce au loc într-un spațiu imens și fabulos. Având caracterul unei epopei, Povestea lui Harap-Alb se caracterizează printr-o mare complexitate tematică: este o proiecție în fabulos a lumii țărănești, surprinsă într-un stadiu arhaic, organizată la modul homeric.

Calul e un inițiat, un prevestitor al evenimentelor basmului, un ajutor sigur și un consilier. Mitologia hipică e în relație cu spațiul, deci cu el se rezolvă problema distanțelor colosale. Mai repede, numai gândul poate zbura. „Fără cal, orice faptă eroică este imposibilă”. Calul vorbește cu oamenii și aparține specificului vieții materiale a poporului nostru.

La Creangă, personajele nu mai sunt simbolice, abstracte ca în basmul popular, ci au individualitate psihologică, țărănească (humuleșteană), într-un cadru în care supranaturalul se împletește cu realul. Dintre adjuvanți, se rețin Sfânta Duminică și calul năzdrăvan care vorbește și zboară până la nouri. Harap-Alb are cinci prieteni fabuloși: Ochilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Aceste nume (porecle) nu au fost alese la întâmplare, fiindcă numele personajelor constituie o particularitate a basmului lui Creangă, definind trăsătura de caracter care le individualizează.

Cei cinci năzdrăvani (Ochilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăți-Lungilă) sunt personaje fantastice, grotești, niște giganți, viguroși, mucaliți, săritori la nevoie, elocvenți, expresia unei forțe colective, a trebuințelor omenești, poate, dar și ceva mai mult – cele cinci căi ale înțelepciunii prin simțuri.

Apa vie vine din Babilon și are semnificația elixirului vieții, frecventă în basme, întâlnită și la Eminescu în Călin Nebunul.

Spânul este un stigmatizat și reprezintă principiul răului, fiind un demon violent care aduce teroarea și disperarea. El îl obligă prin viclenie pe fiul împăratului să i se substituie și sa-l asculte în mod absolut. Acesta este necinstit, asupritor și inuman, crunt și ticălos, înfumurat. Esența naturii sale este cuprinsă în aprecierea făcută la adresa oamenilor că sunt niște dobitoace. Astfel el apare ca tipul crud și mișel; el îl pălmuiește pe Harap-Alb în fața fetelor împăratului Verde. Pedeapsa primită în final e meritată și sancționează o anomalie, o abatere de la mersul firii. Uriașii sunt simboluri simpatice ale „duhului pământului”, Sfânta Duminică e o femeie cu har, nelipsită din societatea gentilică țărănească, unde dă sfaturi tinerilor dornici de inițiere, înaintea trecerii la maturitate. Sub înfățișarea unei țărănci care se scoală la cântatul cocoșilor, această sfântă binefăcătoare execută în colectivitatea gentilică un rit al inițierii.

În Povestea lui Harap-Alb hiperbolizarea, ca element fantastic este foarte răspândită. Astfel întâlnim un popor înțelept, viteaz, răbdător, optimist, alături de personaje homerice, redimensionate enorm; caii zboară până la lună și la soare, în timp ce își fac apariția urși năzdrăvani, păsări măiastre, uriași. Finalul basmului este hiperbolizat, fiindcă veselia a ținut ani întregi și mai ține și acum, iar „cine se duce acolo, be și mănâncă…iar cine nu, se uită și rabdă…”

Spre deosebire de personajele supranaturale din basmul popular, care acționează într-o lume a lor, personajele din Povestea lui Harap-Alb amintesc de familiile humuleștene prin comportamentul, gesturile și mentalitatea lor. Protagonistul plânge când este certat de tatăl său, se bate cu palma peste gură, cade prea ușor victimă Spânului. Aceste motive i-au determinat pe unii exegeți să vorbească despre localizarea fantasticului în spații istorice și geografice. Personajele sunt niște țărani care vorbesc în grai moldovenesc.

Natura îl secondează și sprijină pe eroul popular, în ipostaze variate, ca hiperbolizarea unor fenomene naturale. Realismul și fantasticul coexistă aici, pentru a sublinia ideea de bază – victoria binelui și adevărului, a frumuseții vieții împotriva turpitudinii și mișeliei, a cruzimii și a răului din lume, a urâtului social.

Pe calea fantasticului feeric, Ion Creangă transpune personajele din spațiu terestru, comun, într-un plan sacru, individualizează cu ajutorul detaliilor, dramatizează acțiunea prin dialog. Scriitura se caracterizează și prin plăcerea de a spune, vervă și optimism, erudiție paremiologică, amintind de Anton Pan și de Rabelais. Proverbele și zicătorile produc efecte hilare, asigură rapiditate povestirii, atrag prin fonetisme moldovenești, regionalismele dau o anumită coloratură, neologismele apar rar, iar metaforele lipsesc. Ion Creangă este „singurul scriitor din literatura noastră care nu întrebuințează metafora.”

Creangă a ridicat la expresie de artă limba țăranilor din ținutul Neamțului, cu tot cuprinsul ei etic și cu virtuțile ei figurative fără seamăn cum Ion Luca Caragiale a dat valoare artistică lexicului și locuțiunilor mahalalei bucureștene.

După cum spune și Propp, „studierea atributelor face posibilă o tălmăcire științifică a basmului. Din punct de vedere istoric, aceasta înseamnă că basmul fantastic reprezintă un mit în fundamentele sale morfologice”. Creator de tipuri specifice, Creangă este un creator de expresie specifică; ea este concrescută din fondul psihologic al personajelor, cum este și expresia comediilor caragialiene. Limba este viața lui Creangă, ca și la Caragiale, este oglinda sufletului omenesc, în diferitele lui zone morale și sociale.

Originalitatea lui Creangă privește următoarele componente: specificul narațiunii, specificul fantasticului, umorul, imaginarul și limbajul. Narațiunea Povestea lui Harap-Alb are o anumită rapiditate, aglomerare de verbe, individualizare a acțiunilor și personajelor, frecvența dialogului. Graiul popular e presărat cu zicale și expresii tipice de mare forță. Eroii basmelor lui Creangă vorbesc înflorit ca și cei din Amintiri cu care parcă sunt frați; e de fapt aceeași mare familie de personaje care caracterizează situații și eroi prin nesfârșita gamă de zicale și ziceri consacrate, formulări metaforice lapidare, uneori pitorești, niciodată fastidioase. În ceea ce privește specificul fantasticului, se remarca la Creangă diferențierea psihologică a personajelor fabuloase, autohtonizarea lor prin gestică, limbaj, comportament, localizarea lor în lumea țărănească, amestecul elementelor fantastice cu cele reale, dinamica surprinzătoare, pitorescul neașteptat cu efect umoristic, eroii supranaturali, care duc „o viață curat omenească”…

Studiul lui G.I. Tohăneanu spulberă prejudecata că Ion Creangă ar fi doar un simplu scriitor „regional” sau „dialectal”, un mărunt „povestitor popular”, demonstrând, prin analiza variatelor aspecte ale artei sale narative, că este un mare scriitor. Prin stilul său, limbajul și mijloacele utilizate, Creangă restituie povestirea funcțiunii ei estetice primitive, care este aceea de a se adresa nu unor cititori, ci unui auditoriu, capabil de a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu, cu tot ce poate transmite acesta pe înțelesul abstract al lucrurilor comunicate.

CAPITOLUL IV

ASPECTE ALE PREDĂRII ȘI RECEPTĂRII BASMELOR.

BASMUL CA MIJLOC EDUCATIV

Exercițiul amplu al atenției spontane perseverente, al atenției susținute, dirijată într-o direcție dată, este o împrejurare mintală care educă atenția, obișnuind-o cu urmărirea unor succesiuni liniare de impresii, imagini, noțiuni sau idei. Care este substratul psihologic al acestei idei?

Basmul, cu toate peripețiile sale, cu toate evadările sale din experiența posibilă, și fie el cu un conținut oricât de naiv, se deapănă pe o singură axă. Conflictul central, chiar dacă implică o multitudine de persoane, de acțiuni, de situații, se formează totuși un tot coerent. Aceasta înseamnă că în mintea celui ce receptează povestirea, elementele narate se înlănțuie prin referirea la acel conflict, structurându-se într-o unitate logică.

Privilegiul adesea oferit acestei funcții organizatoare prezintă o importanță de ordin primar din punctual de vedere al evoluției intelectuale. Un intelectual bogat, cu adevărat evoluat, nu poate fi decât cel ce construiește necontenit unități sintetice din datele relativ elementare pe care i le servește fie experiența, fie judecata.

Fiecare copil care ascultă o poveste veche transmisă din generație în generație, nu poate să rămână insensibil la aceasta. Influența pe care o exercită o simplă ascultare a unei povești lasă în mintea și în sufletul acestui copil urme destul de profunde. Copilul care a ascultat o poveste, odată ce aceasta s-a terminat, este cu totul altul. Posibilitățile sale de simțire, gândire și acțiune sunt decisiv modificate prin această comunicare. De aici provine nesațul și interesul cu care ascultă copiii aceste povești. Fiecare poveste include interesul pentru lupta sau străduința atribuită personajului principal, implică acceptarea scopurilor eroului de către cel care ascultă, și firește participarea efectivă a acestuia la întreaga desfășurare a acțiunii epice. Aceste argumente nu sunt însă singurele pentru explicarea „interesului” epic. Dacă ar fi așa, ar însemna că interesul copilului pentru aceste povești să se termine odată cu terminarea poveștii. În schimb, copilul, cere mereu alte și alte povești, și se dovedește că este cu anticipație răpit și implicat în ficțiunea vreunui alt conflict, pe care însă nu-l cunoaște încă. În momentul în care copilul ascultă aceste povești, după câteva transpuneri în persoana altuia, și după ce a gustat de câteva ori din intrigă, este prevenit că aceste povești îl pot captiva ca un joc. Avalanșa de stimulenți psihici în care subconștientul său este antrenat și frământat în cursul povestirii, care îl absorb și îl încântă pe copil, constituie, poate, un element important, căci de multe ori copilul ascultă cu aviditate chiar episoade care nu se raportează cu nimic la conflictul principal al eroului, la obiectivul lui central, episoade care nu implică imaginara lui participare la acțiune.

Narațiuni lungi, cu un subiect care abundă în multe detalii și care uneori nu posedă o veritabilă unitate, pot satisface cerința copilului de a asculta povești. Atunci el ascultă numai pentru a asculta și anume, pentru că, fără să-și dea seama, culege foarte multe elemente din limbajul curent. „Plăcerea copilului care ascultă povești e semnul care atestă o nouă victorie în tendința lui de a deveni tot mai mult element al „grupului” și tot mai deplin „om”.

Pentru cei care educă, fie în învățământul preșcolar, fie în cel primar, poveștile, povestirile sau basmele le permit acestora, în mod simultan, să realizeze două lucruri importante: pot comunica informația foarte clar și eficient și pot implica emoțiile elevilor/ preșcolarilor în cunoștințele ce sunt învățate.

Prin actul de atenție pe care îl exercită cel care ascultă, ca și spectator, acesta se solidarizează sau se identifică imaginar cu eroul, adoptându-i țelurile, astfel încât acest act de acțiune apare ca o fictivă participare la luptă și la acțiunea epică. De aici ascultătorul sau cititorul poate ajunge în funcție de împrejurări să simtă sentimente de depresie, regret sau revoltă, poate suferi când eroul este înfrânt, sau la polul opus, poate simți un sentiment de satisfacție când eroul triumfă.

Participarea voluntară, fie ea și fictivă, la lupta eroului scoate în evidență o nevoie de acțiune pe care o resimte cel care citește sau ascultă aceste povești.

În momentul în care o persoană nu simte nici un fel de legătură cu acțiunea sau cu personajele unei povești, sau când simte o totală aversiune sau chiar o completă indiferență pentru acțiune și luptă, e de presupus ca această persoană nu va putea participa mintal la acțiunea și lupta unui personaj străin, și cu atât mai puțin la aceea unui personaj fictiv. Această persoană nu va putea, firește, acorda nici un fel de interes unei narațiuni.

Participarea unei persoane la acțiunea unei narațiuni contribuie la umanizarea și împlinirea acesteia. Cu atât mai mult, o astfel de cerință se regăsește în fiecare copil. Se poate spune că basmul reprezintă o garanție a unei dezvoltări normale și fericite. „Basmul vine și contribuie la căldura coeziunii și solidarității sociale”. Este foarte firesc ca o persoană să fie preocupată de victoria valorilor asupra nonvalorilor. În urmărirea luptei însăși a eroului unei narațiuni, puterea și victoria nu ne sunt prezentate ca singurele obiecte ale atenției noastre. Niciodată un copil nu se va solidariza cu inițiativele unui ambițios, ale unui lacom, ale unui bandit și nici nu va fi influențat de subterfugiile, brutalitățile sau violențele celor implicate în acțiune. Dacă analizăm aceste lucruri putem concluziona că năzuința predominantă în străduințele eroului corespund în general unui ideal larg, firesc omenirii întregi. Triumful valorilor implică, după cum spune Robert Petsch, „imaginea unei omeniri fericite”.

Destul de rar basmul se încheie prin „nunta mare” a eroului. „Atât povestitorul cât și cei cărora el li se adresează, aspiră spre evenimente îmbucurătoare și caută prilejul de a le savura măcar într-o lume fictivă”.

În peripețiile sale, Făt Frumos, rămâne personajul simpatic, grație unor trăsături favorabile de ordin etic, ce constituie un fel de premise ale conflictului, precum însuși mobilul luptei: fie salvarea Cosânzenei, care fusese răpită de zmeu, fie misiunea omorârii zmeului, a balaurului sau a altui monstru care a pus stăpânire peste ținut și pretinde sau comite sacrificii omenești. Se poate remarca, în acest context, că sentimental de compătimire în momentul în care eroul este atacat sau înfrânt, se accentuează în măsura în care eroul suferă lovituri sau înfrângeri care nu erau nici necesare, nici firești, și nici nu apar ca decurgând din propria lui vină. Reacția persoanelor în fața nedreptății, nevoia de a reacționa împotriva ei și, implicit, solidaritatea cu cei care se împotrivesc injustiției, nu este numai de proveniența etică, dar și logică. Gustul sau interesul pentru acțiune este, astfel, sugerat și amplificat prin imaginea unei lupte efective împotriva unui adversar real, vinovatul. În acest caz narațiunea servește drept un suport pentru minte și inimă în revanșa urmărită împotriva acestor probleme etice și logice, restabilind rațiunea în drepturile ei.

Dacă s-ar lua în considerare fiecare narațiune de acest gen, și chiar întregul patrimoniu de această nuanță, care a existat în viața unor generații întregi, nu ne-am putea da seama nici pe departe de potențialul de luptă pentru dreptate care a fost strecurat în fiecare suflet, încetul cu încetul, de-a lungul secolelor, de-a lungul miilor de generații.

„Prin interesul epic pe care-l trezește și fără de care n-ar putea fi urmărită, narațiunea e una dintre cele mai uzuale și fructuoase ocazii de exercitare a unei atenții susținute, perseverente și consecvente”.

Există expuneri care îl răpesc pe auditor, la fel de multe cum sunt și cele care pretind o prea mare concentrare a acestuia. În general, o narațiune care presupune un prea mare efort din partea cititorului sau a ascultătorului de a urmări acțiunea, nu va fi foarte apreciată de acesta. Narațiunea va fi calificată drept greoaie, obositoare sau obscură. Autorul trebuie să aibă o foarte mare grijă de a expune cât mai clar și mai concis, astfel încât celor cărora li se adresează să li se trezească curiozitatea de a afla soluția, răspunsul.

Din punctul de vedere al intrigii putem observa mai multe tipuri de narațiuni. La mituri și basme găsim cea mai simplă structură. Aventurile miturilor și basmelor se reduce la doborârea prin luptă a unui inamic primejdios, dar modul acțiunii poate fi de altă natură. Uneori nu se poate discuta despre o luptă corp la corp, pentru că eroul nu posedă forța fizică necesară, și atunci intervine, până la urmă, înfrângerea inamicului prin alte mijloace. Există anumite personaje malefice, care uneori pot avea chiar și puteri supranaturale, dar care sunt păcăliți de erou. Dacă eroul ar depăși prea mult pe omul comun prin puteri inaccesibile, care pot să pară chiar exagerate, cel care receptează narațiunea nu s-ar putea identifica îndeajuns cu acesta, nu i s-ar putea substitui imaginativ în totalitate, făcând astfel ca interesul epic să piardă ceva din intensitatea așteptată.

Șiretenia, prevederea, iscusința, darurile mintale în general, ca și calitățile inimii avantajează pe cel care receptează narațiunea. Adăugând și un pic de implicare a celui care citește, și atribuindu-și aceste calități, se poate identifica foarte ușor cu eroul.

Orice expunere trebuie să fie bine structurată într-un număr clar și amănunțit de întrebări sau probleme, care sunt însoțite de un număr corespunzător de îndrumări pentru a le putea soluționa. Cu cât întrebările sunt mai provocatoare și trezesc dorința de a obține un răspuns, cu atât expunerea va fi urmărită cu o mai redusă intervenție a efortului de atenție voluntară, și desfășurarea activității mintale a celui care receptează se va efectua mai natural, insinuant, printr-o lungă contribuție a atenției spontane.

Ascultarea repetată de povești de către copil îi este de un real folos. Narațiunea îi servește acestuia mari doze de material, și în același timp, constituie anumitor stimulente mintale, stimulentul elaborării de sinteze, stimulentul asimilării logice. Însăși înțelegerea unei narațiuni în care se înfățișează o luptă, un conflict, o rivalitate, în care se înfățișează obstacolul ivit în calea unor țeluri constituie o exercitare a procesului atenției susținute”.

Din punct de vedere educativ, în afara de rolul stimulent și organizator al unei atenții prelungite, narațiunii îi mai revine un rol la fel de important, și anume puterea fascinantă, și câteodată destul de marcantă, cu care personajele fictive ale narațiunii, mai ales eroii principali, imprimă în auditori o implicare imitativă. Dacă urmărirea conflictului, care servește drept excitant pentru atenție, implică substituirea celui care ascultă în aventurile eroului pe parcursul narațiunii, nu este deloc ieșit din comun ca această substituire să se prelungească și dincolo de cuprinsul narațiunii și al ascultării ei. Se poate observa destul de des la copii că, sub puterea emoției pe care a resimțit-o ascultând un basm, acesta tinde să se transpună în rolul care l-a impresionat, mimând atitudinile, iar uneori prelungind această situație și în situații care nu se regăsesc în narațiune, situații improvizate de acesta. Copilul preia caracteristicile eroului, și presupunând personalitatea acestuia, face variații la tema pe care deja o cunoaște. Bine cunoscutele povestiri moralizatoare au chiar acest rol de a imprima cititorului sau ascultătorului o atitudine și sentimente pe care acesta să le urmeze chiar în afara lecturii. Se poate clar observa cum influența morală sau chiar imorală, își lasă amprenta, afectând în moduri și proporții diferite viața individului dar și a grupului. Aici putem spune că acestea sunt prilejuri care pot să contribuie la revelarea sau chiar accentuarea propriilor aptitudini sau vocații. Din alt punct de vedere putem spune chiar că aceste aptitudini sau vocații contribuie la rândul lor la împrumutarea unor gesturi sau comportamente din narațiune.

O problemă importantă în cadrul imitării o constituie aparențele înșelătoare și eroii care pot declanșa imitații deplasate. Există narațiuni care printr-o tratare stângace sau imprudentă, încalcă anumite limite. Sunt accentuate aici apucături reprobabile, personaje brutale, lipsite de scrupule, personaje grosiere, sau altele asemenea, și prin aceasta ele apar înfățișate fie ca interesante, fie ca originale, fie ca pline de succese. Chiar dacă aceste personaje sunt doar trecătoare ele pot lăsa în mintea ascultătorului amprente adânci, și imitarea lor, sau solidaritatea în cel mai rău caz cu aceste personaje, poate duce la consecințe nedorite. Pe de altă parte scenele violente, încăierările, manifestările brutale, scenele de război, scenele sângeroase sunt departe de a determina în sufletul copiilor întotdeauna dezaprobare și repulsie. Șocul emoțional trezește prin sugestie tendința involuntară de imitație. Tocmai de aceea, acele narațiuni care prezintă aceste lucruri, nu vor putea să trezească repulsie sau oroare împotriva cruzimii, ci pot avea chiar rezultate foarte negative. Instinctele brutale se trezesc foarte ușor în mintea unor copii, iar aceste faze sau procedee ale narațiunii trezesc în copil înclinarea necugetată de a juca roluri similare.

„Din totalul narațiunilor receptate de o persoană, se așterne, cu vremea, în tainițele memoriei sale, o sedimentare complexă de figuri și fapte variate, purtând fiecare un anumit potențial educativ și alcătuind un fel de „univers” distinct de cel al experienței curente. E drept că granița care separă aceste două lumi nu e întotdeauna cu totul etanșă, nu e întotdeauna perfect continuă și precisă. În conștiința infantilă și chiar într-a multor adolescenți sunt răspântii în care realitatea și ficțiunea, adevărul și miticul se ating, se împletesc și riscă să se confunde”.

La vârsta preșcolară, narațiunea sub formă de povestire incită imaginația copilului, tendința lui spre miraculos, fantastic, imaginar, dar totodată reprezintă un excelent exercițiu pentru descoperirea aspectelor morale și estetice ale caracterului copilului care povestește o întâmplare, un fapt la care a participat sau pe care l-a auzit la alții.

Narațiunea în forma poveștii sau basmului presupune o desfășurare epică amplă, cu mai multe secvențe, episoade reprezentative, ce pot fi asociate cu imagini desenate sau cu ilustrații din cărți. Pot fi în versuri sau în proză, citite sau povestite de educatoare sau de unul sau mai mulți copii, cu început dat, după imagini, după diafilme, filme sau desene animate, redând evenimente supranaturale sau realiste, de viitorologie au din trecutul îndepărtat, din mitologie sau din folclor, după povești celebre de autori consacrați sau inventate ad-hoc de educatoare sau de către copii. Esențialul este redat prin personaje îndrăgite de copii sau blamate, în ton cu modul de receptare a eticului de către copil – în alb și negru, bun și rău, admis sau respins de morala sa empirică. Faptele eroilor de poveste sunt spectaculoase, de vitejie sau malefice, cu rol moralizator prin antiteza dintre rău și bine, binele ieșind triumfător.

Copii participă verbal sau nonverbal, afectiv și propunând soluții, încurajează sau condamnă personajele și iau atitudine în favoarea binelui. Ei solicită reluarea poveștilor preferate și insistă asupra detaliilor receptate la prima audiție.

Ca mijloc didactic, se recomandă pentru grupa mică povești și basme scurte, simple, într-un limbaj accesibil, cu intercalarea unor cântece (ca în povestea „Capra cu trei iezi”, de pildă), cu puținele episoade care pot fi ilustrate sau vizionate ulterior. Treptat, se poate trece la povești mai ample, cu numeroase episoade, cu eroi mai complecși, care fac atât fapte bune, cât și rele (pentru nuanțarea trăirilor morale). Este important de subliniat că, nu cantitatea de informații este importantă, ci și modul de redare, stilul literar îngrijit, explicarea cuvintelor noi, utilizarea unor figuri de stil care să trezească și să cultive simțul estetic. Pentru trăirea afectivă și resimțirea momentelor tensionate se fac pauze de efect, tonul trebuie adaptat celor povestite (ritm. Intensitate, sublinieri prin modularea vocii), astfel încât povestirea să se adreseze nu doar intelectului, ci și sensibilității morale și afective ale copiilor. Un sprijin real îl pot oferi spectacolele de teatru de păpuși, scenetele din serbări, poveștile citite de părinți, emisiunile TV pentru copii, cărțile ilustrate, diafilmele vizionate și alte activități din grădiniță și din afara ei. Astfel, un copil căruia i se citesc povești sau i se povestesc, va deveni cu mare certitudine mai dornic să citească și să învețe.

În fiecare din basmele care au existat și încă există, se pot observa reminiscențe sau măcar se poate ghici istoria îndepărtatelor origini populare. Contactul cititorilor cu creațiile narative stabilește un contact cu predecesorii noi și vechi, cu toți cei care s-au găsit pe același plan în lupta împotriva răului și a nedreptății.

CONCLUZII

Viața lui Creangă a fost izvorul marii sale arte, nerecunoscută în adevărata ei valoare de cei printre care a trăit, rămânând ca abia după moartea lui, când opera i s-a impus singură în literatura noastră, să fie studiată prin opera lui. Aceasta pentru că opera oricărui scriitor se explică în primul rând prin condițiile vieții lui, și în al doilea rând pentru că, în cazul lui Creangă, potrivirea operei cu viața încât nimic din universul uneia nu rămâne necunoscut în planul celeilalte, într-o viziune realistă care ne introduce în lumea povestitorului, cu tot farmecul și păcatele ei, unele ale vremurilor, altele ale oamenilor, unele privite cu ochi critic, altele cu îngăduință.

În mediul sătesc, de când a mai început și el a cunoaște lumea, a fost, o bucată de humă însuflețită, pe care nu-l lăsa inima să tacă, asurzind lumea cu țărăniile lui. Iar dacă era vorba de rânduielile mediului, în viața aceluiași sat, copilăria lui a fost a oricăruia din eroii amintirilor lui, ca și a multora dintre noi, păstrată însă în opera sa prin partea comică a lucrurilor, ceea ce va explica și tehnica umorului său.

În mediul orășenesc, fiul de răzeș din Humulești s-a simțit totdeauna stânjenit de așa-zisa „lume bună”, a celor convenționali și ipocriți, față de care își găsea o apărare cu ceea ce singur numea ,, țărăniile” lui, observând astfel ceea ce pentru unii, cei gravi în viață, de o gravitate aparentă, trebuia să rămână conștient neobservat. Creangă a continuat să rămână în lumea orășenilor ce a fost și la el în sat, Nică a lui Ștefan a Petrii Ciubotarul, un țăran sfătos de care toată lumea făcea haz.

De fapt, opera lui Creangă este lipsită de o bază speculativă, din arta lui desprinzându-se o înțelepciune țărănească asupra lumii. Omul apare în viață prin tot ceea ce ține de condiția lui pământească, într-o viziune realistă, cu predominarea concretului în întâmplări și lucruri, în formele particulare obișnuite, recunoscute cu ușurință chiar când povestitorul, în mod voit, dă realității o aparență neobișnuită, în contrast cu ce ne-am aștepta ca ea să fie. Neobișnuitul este o contrafacere a realității în sensul unei reale denaturări a ei, iar când se vede și intenția contrafacerii, ea este intenția povestitorului de a pune în contradicție aparența cu realitatea. În această contradicție trebuie căutat izvorul râsului în arta de povestitor a lui Creangă, în forma pe care povestitorul ne-o prezintă, ca și cum el n-ar avea conștiința nepotrivirii, scuzându-se mereu de țărăniile sale, care sunt aparent neintenționate observații ale nepotrivirii, cu motivarea că omul așa este făcut, că nu poate fi pe deplin ceea ce vrea să pară că este.

Observatorul nepotrivirii dintre situațiile reale și cele ideale se ascunde sub masca nevinovăției sau a prostiei, pentru ca ascultătorii, de vor găsi întâmplări șăgalnice și întâmplător potrivite cu vorba, să nu zăbovească la ele, ci să înțeleagă sensul adânc a ceea ce, din întâmplare, vor gândi că a fost spus cu inimă veselă. Cu inimă veselă au râs toți umoriștii lumii, într-o formă mai mult sau mai puțin gravă, deoarece reflexiunea spiritului însoțește sentimentul provocat de confruntarea aparenței cu realitatea, exteriorizat sub forma râsului. În accepție curentă, umorul, ca și ironia, cu care este confundat uneori, este o satiră din care nu lipsește comicul, întrucât rezultă din acțiuni rezolvate altfel de cum ne așteptăm noi, râsul fiind deci izvorul lui.

Compoziția operelor lui Creangă se realizează, în fond, din însăși mișcarea firească a memoriei. A demonstra oralitatea stilului lui Creangă a devenit o banalitate, cu toate că, pentru cunoscători întreprinderea nu este de loc ușoară și de loc superfluă. Humuleșteanul învățase foarte bine lecția lui Maiorescu și a lui Eminescu. Scria cum vorbea, de-ar fi să ne exprimăm simplu, cu naturalețea pe care i-o dădea geniul său de vorbitor, plăcerea imensă de a istorisi. Autosupravegherea, travaliul pe pagină, cazna nu se văd deloc. Dialogul viu purtat de scriitor cu ascultătorii săi imaginari înviorează narațiunea, făcându-ne să trăim mai intens întâmplările narate. Adresarea directă către cititori accentuează impresia puternică de oralitate. Alteori, povestitorul stă de vorbă cu sine însuși, recurgând la autoadresare, foarte adesea cu nuanță ironică. Uneori, des am putea spune, gândurile scriitorului iau forma monologului interior. Întrebările aparente sau reale (care nu așteaptă răspuns), adresate ascultătorului imaginar sau sie însuși, dinamizează, în mare măsură, povestirea lui Creangă. Un alt procedeu pe care-l folosește Creangă este schimbarea persoanelor. Schimbarea persoanelor, de la persoana I la persoana a II-a sau a III-a, constituie o altă formă a dialogului imaginar.

Să reținem, de asemenea, dialogul între personajele povestirii, care lasă impresia unor scene trăite, schițând totodată profilul eroilor în linii inconfundabile. Cu tâlc, povestitorul strecoară în istorisirea faptelor propriile-i aprecieri și sentimente, prin intermediul construcțiilor incidente. De altfel, comentariul autorului este permanent bazat pe formule caracteristice, întreținând legătura cu ascultătorii săi. El participă intens, alături de eroi, la întâmplările, bucuriile și micile lor necazuri.

Dintre procedeele stilistice caracteristice vorbirii populare semnalăm repetiția, care sporește și subliniază expresivitatea comunicării. De obicei, verbul repetat sugerează intensitatea ți repeziciunea cu care se desfășoară acțiunea, imprimând un ritm alert narațiunii.

Expresiile populare, proverbele și zicătorile conferă povestirii plasticitate și savoare. Povestitorul recurge la proverbe și zicători introduse prin formule consacrate pentru a da mai multă greutate propriilor constatări, aducând ca argument experiența și înțelepciunea întregii colectivități.

Folosirea dativului etic la persoana I și a II-a a pronumelui personal subliniază participarea afectivă a povestitorului și a ascultătorului la întâmplările povestite, ca și când ar fi direct interesați de săvârșirea lor.

La nivel lexical, regăsim timbrul inconfundabil al marelui povestitor care se bizuie pe formula oralității populare. Ceea ce impresionează este bogăția de cuvinte și de sensuri pe care o conține vorbirea autentic populară, redată de Creangă în toată strălucirea ei. Cuvintele și expresiile populare integrate în narațiune sau în descrierea personajelor dau culoare și umor povestirii.

Arta lui Creangă îl cucerește pe cititor prin toate elementele de sugestie ale graiului viu. Proza lui Creangă poartă caracteristicile stilului vorbit împletind măiestrit în țesătura ei o bogată gamă de mijloace stilistice, sintactice, morfologice și lexicale. Oralitatea reprezintă trăsătura dominantă a operei lui Creangă.

Mulți teoreticieni literari au susținut, de-a lungul timpului, că personajul literar, cu lumea lui specifică, reprezintă factorul ordonator și de rezistență a operei literare prin timp. Studiul artei portretului și cercetarea personajului din perspectiva modalităților de caracterizare oferă cititorului șansa de a înțelege și de a descifra semnificațiile viziunii estetice, pentru a le raporta la propriul său univers cognitiv și afectiv. Exprimându-se pe sine (concepția sa despre lume și viață), prin intermediul personajului central sau episodic, scriitorul creează modele, deschizând orizontul cunoașterii umane.

Dacă tradiția moralei populare l-a învățat pe scriitor care e drumul desfășurării luptei între bine și rău, cu victoria neîndoielnică a binelui, insuflându-i încredere neîndoielnică în viață, tot morala populară l-a obligat să-și făurească, așa cum am văzut, un ideal al caracterului, sprijinit pe valorile eterne ale muncii, efortului creator și generozității, ale desăvârșirii morale. Viciile caracterului contrazic firescul moral; înfățișând personaje lovite de imperfecțiuni, scriitorul realizează o critică puternică, implicită, a caracterelor deformate în orânduirea în care mai dăinuie vechiul și răul. Râsul care însoțește adesea evoluția caracterelor comice prin imperfecțiunile lor morale, e gestul prin care poporul, opinia publică înfierează. Și scriitorul se face purtătorul de cuvânt al maselor, râzând de cusururile altora și chiar de ale sale, proiectându-le în lumina idealului etic, umanist și popular.

Personajele lui Creangă sunt oameni obișnuiți, descriși cu calitățile și defectele lor. Indiferent de vârstă și de nivelul de cultură, cititorul își găsește un corespondent între personajele din opera lui Creangă.

Literatura – artă a cuvântului – este o modalitate specifică de cunoaștere a lumii, care transmite mesajul într-un sistem de semne estetice. Valențele ei se dezvăluie doar în relație cu cititorul, angajându-i atât universul afectiv, cât și câmpurile raționale. Opera de artă depășește funcția de comunicare realizată prin denotații și face apel la conotații, la sensurile derivate și simbolice ale cuvintelor, căci ,,mesajul poetic a crescut odată și împreună cu expresia metaforică. De aceea, lectura-studiu a operei literare presupune decodificarea semnificantului pentru a ajunge la semnificat și a-i descoperi sensul”. Cuvântul în opera literară este un semn care cuprinde atât propria structură a scriitorului, cât și lumea reflectată în opera sa.

Opera literară este o construcție bine articulată, un sistem alcătuit din mai multe straturi și subsisteme, ce compun o unitate, ca expresie a realului concretizat în semne estetice.

Pe baza unor deprinderi trainice de organizare a lecturii, izvorâte din interesul pentru munca intelectuală, și prin stăpânirea unor instrumente de cercetare a lumii operei literare și de asimilare și valorificare a cunoștințelor dobândite, cititorul devine factor dinamic și activ, capabil să recreeze o lume nouă, izvorâtă din paginile cărții citite, contribuind astfel la pregătirea sa în cadrul sistemului autoinstruirii permanente.

Indiferent de metodă (de accesibilizare), în procesul de receptare a operei literare trebuie să ținem seama de faptul că ea este un tot unitar, a cărui valoare estetică subsumează și înglobează, în același timp, valorile ei sociale, psihologice și morale. Receptarea operei, prin contactul direct cu cartea în procesul lecturii, trebuie să vizeze caracterul informativ și formativ al procesului de investigație și înțelegere a semnificațiilor limbajului literar.

Eminescu este „Poetul nostru național”, Creangă este „Povestitorul”. Marele cântec înstrunat în Luceafărul și în Scrisori, vine din adâncurile Ethosului și se înalță biruitor spre stele. Poveștile, Povestirile și Amintirile reprezintă splendoarea pământului ferm, vitalitatea unui popor vechi și statornice instituții, vorbind o limbă dintre cele mai frumoase și mai expresive, pivotul lui principal în istorie. Spre deosebire de stilul oral al basmului fantastic popular, definit prin concizie, la Creangă, stilul oral-direct suferă transformări. Astfel sunt folosite procedee specifice de ornamentație realizate cu ajutorul tropilor, a figurilor de stil, a expresiilor populare, a proverbelor și zicătorilor, ceea ce asigură o plasticitate și o frumusețe sonică specifică.

De asemenea, tot în contrast cu basmul fantastic popular, unde povestitorul nu are definite trăsăturile caracteristice ale personajelor, ci numai funcțiile lor din cadrul schemei arhetipale, în basmul lui Creangă, se pune accent deosebit pe dezvăluirea fondului sufletesc al personajelor, apropiind din acest punct de vedere, basmul fantastic cult de alte specii literare și, în primul rând, de roman.

Constatăm așadar, că deși Creangă pornește de la schema, de la arhetipul și motivele cunoscute ale basmului fantastic popular, realizează o operă nouă, sub aspect calitativ, introducând elemente novatoare. Datorită acestor inovații, basmul se transformă substanțial din punct de vedere estetic, devenind în realitate, o operă individuală și originală.

Fragmente din opera lui Creangă, atât din ciclul Amintirilor cât și din Basme, sunt incluse în manualele pentru ciclul primar, tocmai pentru că sunt accesibile, îmbogățesc vocabularul și sporesc creativitatea micului cititor.

BIBLIOGRAFIE

Creangă, I. (2008). Amintiri din copilărie. Povești și Povestiri. București: Editura Cartex 2000.

Creangă, I. (2003). Povești, Povestiri, Amintiri. București: Editura Regis.

BIBLIOGRAFIE CRITICĂ

Apostolescu, M. (1978). Ion Creangă între marii povestitori ai lumii. București: Editura Minerva.

Bârlea, O. (1967). Poveștile lui Creangă. București: Editura Pentru Literatură.

Bădărau, G. (2003). Fantasticul în literatură. Iași: Institutul European.

Bălu, I. (1990). Viața lui Ion Creangă. București: Editura Cartea Românească.

Boutiere, J. (1976). Viața și opera lui Ion Creangă. Iași: Editura Junimea.

Călinescu, G. (1965). Estetica basmului. București: Editura Pentru Literatură.

Călinescu, G. (1973). Ion Creangă viața și opera. București: Editura Mihai Eminescu.

Călinescu, G. (1989). Ion Creangă. București: Editura Minerva.

Călinescu, G. (2003). Istoria literaturii române de la origini până în prezent. București: Editura Semne.

Dan, I. (1973). Studii despre Ion Creangă, vol. II. București: Editura Albatros.

Dumitrescu-Bușulenga, Zoe. (1963). Ion Creangă. București: Editura Pentru Literatură.

Eliade, M. (1956). Aspecte ale mitului. București: Editura Univers.

Eugeniu, S. (1967). Studii de folclor și literatură, București: Editura Pentru Literatură.

Grecu, M. (2010). Fantastic și Mit în literatura română prepașoptistă. Craiova: Editura Sitech.

Ibrăileanu, G. (1968). Scriitori români și străini. București: Editura Pentru Literatură.

Lovinescu, V. (1996). Creangă și creanga de aur. Editura Rosmarin.

Munteanu, G. (1976). Introducere în opera lui Ion Creangă. București: Editura Minerva.

Pascadi, I. (1972). Nivele estetice. București: Editura Academiei R.S.R.

Propp, V.I. (1970). Morfologia Basmului. București:Editura Univers.

Roșianu, N. (2004). Eseuri despre folclor, București: Editura Universității din București.

Rotaru, I. (1979). Analize literare și stilistice. București: Editura Ion Creangă.

Speranția, E. (1967). Studii de folclor și literatură. București: Editura Pentru Literatură.

Șerdean, I. (2003). Didactica limbii și literaturii române în învățământul primar. București: Editura Corint.

Tanco, T. (1989). Lumea transilvană a lui Creangă. București: Editura Dacia.

Todoran, E. (1962). Timpul în basmul românesc. București: Editura Albatros.

Tohăneanu, G. I. (1969). Stilul artistic al lui Ion Creangă, București.

Vianu, T. ( 1973). Arta prozatorilor români, București: Editura Eminescu.

Voiculescu, E. (2003). Pedagogie preșcolară. București: Editura Aramis.

Vrabie, Ghe. (1986). Proza poporului român. București: Editura Albatros.

ANEXE

PROIECT DE ACTIVITATE

Grupa: Nivel I – grupa mijlocie

Denumirea activității: Activitate integrată

Tema activității: Punguța cu doi bani de Ion Creanga

Tipul de activitate: mixtă

Mijloace de realizare: povestire

Scopul: – Cultivarea sensibilității artistice prin audierea unor creații în proză din literatura  pentru copii, specifice vârstei;

– Dezvoltarea capacitaților de comunicare verbală;

– Îmbogățirea și activizarea vocabularului cu cuvinte noi: vezetiu, haznaua cu galbeni, boier,soarba, jăratec,cireada, țanțos..

– Educarea atenției, a spiritului de observație și a gândirii logice;

– Dezvoltarea dragostei și respectului față de munca, a simțului și gustului estetic.

Obiective operaționale:

Cognitive

– să asculte cu atenție povestea spusă de educatoare;

– să urmărească succesiunea evenimentelor;

      – să denumească personajele care apar în povestire;

      – să aprecieze trăsăturile pozitive ale caracterului personajelor: modestia, hărnicia, bunătatea;

     – să sesizeze trăsăturile negative ale unor personaje: răutatea, lăcomia, viclenia;

     – să reconstituie părțile componente ale cocoșului;

        – să intoneze corect, expresiv, omogen – cântecul;

– să se exprime în propoziții corecte;

Psiho – motorii

– să-și dezvolte aparatul fono-articular în pronunțarea corectă a cuvintelor;

        – să-și coordoneze mișcările în utilizarea materialului ilustrativ;

        – să mototolească hârtia creponată realizând boabe pentru cocoș;

Afectiv – emoționale:

        – să păstreze ordinea și disciplina pe tot parcursul activității;

– să-și exprime plăcerea și interesul pentru activitate prin participarea activă;

        – să aprecieze însușirile pozitive ale personajelor din poveste;

Forma de organizare : frontal, grupuri mici, individual.

Metode și procedee: conversația, povestirea, explicația, exercițiul, problematizarea; pânza de păianjen.

Mijloace didactice: carte cu lectură, planșe model, coșulețe, hârtie creponată, cocoșul, găina, moșul, baba – imagini pentru reconstituit, buline roșii și albastre, bani – jucărie  realizați din hârtie glasată galbenă pentru recompensă, ghem de ață.

Strategii de evaluare: – evaluare orală;

– evaluare prin probe practice

Material bibliografic: Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii, Editura V&I, București, 2010; 

Durata: 20-25 minute

PROIECT DIDACTIC

Clasa: a III-a B

Obiectul: Literatura pentru copii

Subiectul: Fata moșneagului și fata babei după Ion Creangă

Propunător: NEDEIANU (GHIȚĂ) EMILIA-MARIANA

Înainte de a începe lecția…

Motivația:

dezvoltarea capacității de receptare și reținere a mesajului unui basm;

introducerea elevilor într-o lume imaginară, care să le dezvolte gândirea creativă.

Obiectivele:

să-si dezvolte abilitățile de comunicare, imaginația, gândirea critică;

să recunoască trăsăturile basmului;

să facă distincție între persoană – personaj;

să caracterizeze un personaj al basmului ;

să analizeze cuvintele ce conțin vocalele ee, oo, ii;

să despartă corect în silabe cuvintele date.

Condiții prealabile

să facă distincție între lumea reală și cea imaginară;

să cunoască metoda cvintetului și metoda matricei conceptuale;

să știe să-si descifreze textul dat, citind în ritm propriu fișa.

Evaluare:

produsele elevilor

Resurse și managementul timpului:

16 elevi, 50 de minute

flip-chart, fișe cu textul basmului, fișe pentru grupe

Lecția propriu-zisă…

Evocare

Brainstorming – ce este basmul?

Răspunsuri ale elevilor: e o poveste, e cu zâne, are aventuri, are eroi, e cu vrăjitoare,are alineate, introducere, cuprins și încheiere, se termină frumos, Sf. Vineri și Sf. Miercuri sunt mai tari ca Scorpiile.

Se completează în schema Știu – Vreau să știu – Am învățat

La rubrica Știu se trec toate răspunsurile de la brainstorming

Ce mai dorim să aflăm despre basme?

Se completează la rubrica Vreau să știu

Cine sunt eroii?

Cine sunt personajele negative?

Cum este sfârșitul?

Dacă sunt zmei?

Care este cuprinsul?

Cum se numește titlul?

Cum îl cheamă pe autor?

Realizarea sensului

Lectura pentru dezvoltarea gândirii critice

Ce vedeți cu ochii minții?

Eu văd cum fata moșneagului curăță pomul de omizi;

Cum îngrijește animalele Sf. Vineri;

Cum ia pere din păr;

Cum eroina se întoarce la casa ei bucuroasă.

Ce auziți cu ochii minții?

Aud cum plâng animalele Sf. Vineri pentru că le-a ars fata babei;

Aud apa rece;

Aud cuvintele moșneagului;

Aud cum o ceartă baba pe fata moșneagului.

Se completează rubrica Am învățat după răspunsurile elevilor

Cine e autorul : Ion Creangă

Care e titlul : Fata moșneagului și fata babei

Care sunt eroii: cele două fete, moșul și baba

Că fata moșului era harnică;

Că fata babei era leneșă, rea la suflet;

Fata moșului a curățat fântâna, pomul, a ajutat-o pe Sf. Vineri, s-a întors cu un dar de la ea;

Fata babei nu a fost generoasă, a luat lada cea mai mare de la Sf. Vineri, a murit împreună cu baba;

Reflecția

Matricea conceptuală

Basm Poveste

Mi-a plăcut că fata moșneagului s-a întors acasă

Desen: o cutie cu șerpi

SCENARIU DIDACTIC

Dacă e martie…. ne amintim mereu de Ion Creangă

Pentru clasele a III-a – a IV-a

Se spune că s-a născut cu mărțișorul și a murit cu plugușorul… Este vorba despre bărbatul chipeș, bălan, aproape roșcovan, la față și la păr, cu glas limpede și puternic, ochii verzui, pătrunzători, vorbind blând și familiar cu oricine-i făcea cunoștință, și pe care noi îl știm ca fiind Ion Creangă.

„În Creangă trăiesc credințele, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala și filosofia poporului”- spunea Garabet Ibrăileanu.

Scopul activității:

Trecând prin opera lui Creangă elevii iau contact cu trecutul, retrăind parcă anii fericiți ai copilăriei în frumosul ținut al Humuleștiului.

Întâmplările prin care trece sunt toate „evenimente de cunoaștere” (atât pentru autor cât și pentru copiii noștri) pentru că, prin ele, Nică își lărgește sfera de cunoaștere, el se formează ca om.

Partea organizatorică

– Clasa este pregătită de sărbătoare. Se creează un cadru specific zonei de țară, cu obiecte vechi, covoare țărănești, vârtelniță, fuse, etc.

– Copiii sunt îmbrăcați în costume naționale.

– Activitatea se desfășoară pe grupe, sub formă de concurs.

– Elevii au avut de studiat mai înainte bibliografia marelui scriitor.

– După fiecare probă câștigată, elevii vor obține câte o steluță pe care este scris titlul unei povești a autorului.

– Este desemnată câștigătoare echipa care acumulează cele mai multe steluțe cu povești.

Proba nr. 1- Date biografice

Completează ciorchinele cu datele cunoscute:

Proba nr. 2- Recunoști fragmentul?

„Și scăpând eu cu obraz curat, îmi ieu traista cu blidele, pornesc spre sat, mă abat iar pe la teiu, mă suiu într-însul, pun urechea la gura scorburei și aud ceva zbătându-se înăuntru. Atunci ieu lespedea cu îngrijire, bag mâna și scot pasărea, vlăguită de atâta zbucium ; iar ouăle, când am vrut să le ieu, erau toate numai o chisăliță”.

„Atunci mezinul se vâră iute în horn și,sprijinit cu picioarele de prichiciu și cu nasu de funigine, tace ca peștele și tremură ca varga de frică…”

„vezeteul iarăși ia cucoșul și-l azvârle în cireadă! Atunci, bucuria cucoșului! Să-l fi văzut cum înghițea el toată cireada, ș-a făcut un pântece mare, mare cât un munte”.

„Când vorbeau bătrânii, purcelul ședea în culcuș, într-un cotlon sub vatră, cu râtul în sus și uitându-se țintă în ochii lor , asculta ce spun ei, despre acestea , numai iaca se aude sub vatră: Tată și mamă! Eu îl fac!”

„Însă, cum au pornit boii,vulpe a și început cu picioarele a împinge peștele din car jos. Țăranul mână, carul scârțâia și peștele din car cădea”.

„Croitorul tău trebuie să împungă mai mult de zece ori, până când fierarul meu mă ridică o dată; croitorul tău rupe altă dată câte zece ace pe zi; fierarul însă mă are pe viață”.

„Și când se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse și pădurea fojgăia de-o mulțime de balauri și de tot soiul de jivine mici și mari; însă tare în credință și cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu se sperie, ci le ia pe câte una și le îngrijește cum nu se poate mai bine”.

„Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul acel cu boi un om care semăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi țărani…”

Proba nr. 3 – Poveștile în imagini

Scrie numele fiecărei povești și colorează desenul

Proba nr. 4 – Cine a spus?

Colorează steluța din dreptul răspunsului corect:

„- Măi , că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoș, zise…”

Vizitiul Boierul Baba

„- Și frate-meu cel mare, nătâng cum îl știi, fuga la ușă să deschidă…”

Capra Iedul cel mijlociu Iedul cel mic

„ – Bună masă, cumătră! Tii, da ce mai de pește ai! Dă-mi și mie, că taaaaa…re mi-i poftă!”

Vulpea Ursul Vânătorul

„- Auraș, păcuraș,/ Scoate apa din urechi/ Că ți-oi da parale vechi…”

Mama Bunica Nică

„ – De vânzare ți-i găinușa ceea, măi băiete?”

Nică Smaranda Țăranul

„ – Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, s-apoi vom avea altă vorbă!”

Mama Bunica Nică

„ – Dar bine, ghiavole, aici ți-i scăldatul? Scoboară-te jos, tâlharule, că te-oi învăța eu minte!”

Mama Bunica Mătușa Mărioara

„- Fată frumoasă și harnică, lipește-mă și grijește-mă că ți-oi prinde și eu bine vreodată!”

Cuptorul Cățelușa Părul

„ – Da, cum nu! Că doar nu mi-oi feșteli eu mânuțele tătucuții și mămucuții! Multe slugi ați avut ca mine?”

Fata moșului Cenușăreasa Fata babei

„

– Văleu, cumătră, talpele mele! Scoate-mă, te rog, că-mi arde inima-n mine!”

Cumătra vulpe Capra Cumătrul lup

Proba nr.5- Ce s-ar fi întâmplat dacă…

Imaginați-vă în 5 – 6 propoziții un alt final pentru „Povestea unui om leneș”

Se acordă echipei

…………………………………………….,

pentru rezultate foarte bune obținute la concursul

„Pe urmele lui Ion Creangă”

„Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au

fost toți copiii, de când îi lumea asta și pământul,

măcar să zică cine ce-a zice…”- Ion Creangă

Învățător: NEDEIANU (GHIȚĂ) EMILIA-MARIANA

Data……………………

BIBLIOGRAFIE

Creangă, I. (2008). Amintiri din copilărie. Povești și Povestiri. București: Editura Cartex 2000.

Creangă, I. (2003). Povești, Povestiri, Amintiri. București: Editura Regis.

BIBLIOGRAFIE CRITICĂ

Apostolescu, M. (1978). Ion Creangă între marii povestitori ai lumii. București: Editura Minerva.

Bârlea, O. (1967). Poveștile lui Creangă. București: Editura Pentru Literatură.

Bădărau, G. (2003). Fantasticul în literatură. Iași: Institutul European.

Bălu, I. (1990). Viața lui Ion Creangă. București: Editura Cartea Românească.

Boutiere, J. (1976). Viața și opera lui Ion Creangă. Iași: Editura Junimea.

Călinescu, G. (1965). Estetica basmului. București: Editura Pentru Literatură.

Călinescu, G. (1973). Ion Creangă viața și opera. București: Editura Mihai Eminescu.

Călinescu, G. (1989). Ion Creangă. București: Editura Minerva.

Călinescu, G. (2003). Istoria literaturii române de la origini până în prezent. București: Editura Semne.

Dan, I. (1973). Studii despre Ion Creangă, vol. II. București: Editura Albatros.

Dumitrescu-Bușulenga, Zoe. (1963). Ion Creangă. București: Editura Pentru Literatură.

Eliade, M. (1956). Aspecte ale mitului. București: Editura Univers.

Eugeniu, S. (1967). Studii de folclor și literatură, București: Editura Pentru Literatură.

Grecu, M. (2010). Fantastic și Mit în literatura română prepașoptistă. Craiova: Editura Sitech.

Ibrăileanu, G. (1968). Scriitori români și străini. București: Editura Pentru Literatură.

Lovinescu, V. (1996). Creangă și creanga de aur. Editura Rosmarin.

Munteanu, G. (1976). Introducere în opera lui Ion Creangă. București: Editura Minerva.

Pascadi, I. (1972). Nivele estetice. București: Editura Academiei R.S.R.

Propp, V.I. (1970). Morfologia Basmului. București:Editura Univers.

Roșianu, N. (2004). Eseuri despre folclor, București: Editura Universității din București.

Rotaru, I. (1979). Analize literare și stilistice. București: Editura Ion Creangă.

Speranția, E. (1967). Studii de folclor și literatură. București: Editura Pentru Literatură.

Șerdean, I. (2003). Didactica limbii și literaturii române în învățământul primar. București: Editura Corint.

Tanco, T. (1989). Lumea transilvană a lui Creangă. București: Editura Dacia.

Todoran, E. (1962). Timpul în basmul românesc. București: Editura Albatros.

Tohăneanu, G. I. (1969). Stilul artistic al lui Ion Creangă, București.

Vianu, T. ( 1973). Arta prozatorilor români, București: Editura Eminescu.

Voiculescu, E. (2003). Pedagogie preșcolară. București: Editura Aramis.

Vrabie, Ghe. (1986). Proza poporului român. București: Editura Albatros.

ANEXE

PROIECT DE ACTIVITATE

Grupa: Nivel I – grupa mijlocie

Denumirea activității: Activitate integrată

Tema activității: Punguța cu doi bani de Ion Creanga

Tipul de activitate: mixtă

Mijloace de realizare: povestire

Scopul: – Cultivarea sensibilității artistice prin audierea unor creații în proză din literatura  pentru copii, specifice vârstei;

– Dezvoltarea capacitaților de comunicare verbală;

– Îmbogățirea și activizarea vocabularului cu cuvinte noi: vezetiu, haznaua cu galbeni, boier,soarba, jăratec,cireada, țanțos..

– Educarea atenției, a spiritului de observație și a gândirii logice;

– Dezvoltarea dragostei și respectului față de munca, a simțului și gustului estetic.

Obiective operaționale:

Cognitive

– să asculte cu atenție povestea spusă de educatoare;

– să urmărească succesiunea evenimentelor;

      – să denumească personajele care apar în povestire;

      – să aprecieze trăsăturile pozitive ale caracterului personajelor: modestia, hărnicia, bunătatea;

     – să sesizeze trăsăturile negative ale unor personaje: răutatea, lăcomia, viclenia;

     – să reconstituie părțile componente ale cocoșului;

        – să intoneze corect, expresiv, omogen – cântecul;

– să se exprime în propoziții corecte;

Psiho – motorii

– să-și dezvolte aparatul fono-articular în pronunțarea corectă a cuvintelor;

        – să-și coordoneze mișcările în utilizarea materialului ilustrativ;

        – să mototolească hârtia creponată realizând boabe pentru cocoș;

Afectiv – emoționale:

        – să păstreze ordinea și disciplina pe tot parcursul activității;

– să-și exprime plăcerea și interesul pentru activitate prin participarea activă;

        – să aprecieze însușirile pozitive ale personajelor din poveste;

Forma de organizare : frontal, grupuri mici, individual.

Metode și procedee: conversația, povestirea, explicația, exercițiul, problematizarea; pânza de păianjen.

Mijloace didactice: carte cu lectură, planșe model, coșulețe, hârtie creponată, cocoșul, găina, moșul, baba – imagini pentru reconstituit, buline roșii și albastre, bani – jucărie  realizați din hârtie glasată galbenă pentru recompensă, ghem de ață.

Strategii de evaluare: – evaluare orală;

– evaluare prin probe practice

Material bibliografic: Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii, Editura V&I, București, 2010; 

Durata: 20-25 minute

PROIECT DIDACTIC

Clasa: a III-a B

Obiectul: Literatura pentru copii

Subiectul: Fata moșneagului și fata babei după Ion Creangă

Propunător: NEDEIANU (GHIȚĂ) EMILIA-MARIANA

Înainte de a începe lecția…

Motivația:

dezvoltarea capacității de receptare și reținere a mesajului unui basm;

introducerea elevilor într-o lume imaginară, care să le dezvolte gândirea creativă.

Obiectivele:

să-si dezvolte abilitățile de comunicare, imaginația, gândirea critică;

să recunoască trăsăturile basmului;

să facă distincție între persoană – personaj;

să caracterizeze un personaj al basmului ;

să analizeze cuvintele ce conțin vocalele ee, oo, ii;

să despartă corect în silabe cuvintele date.

Condiții prealabile

să facă distincție între lumea reală și cea imaginară;

să cunoască metoda cvintetului și metoda matricei conceptuale;

să știe să-si descifreze textul dat, citind în ritm propriu fișa.

Evaluare:

produsele elevilor

Resurse și managementul timpului:

16 elevi, 50 de minute

flip-chart, fișe cu textul basmului, fișe pentru grupe

Lecția propriu-zisă…

Evocare

Brainstorming – ce este basmul?

Răspunsuri ale elevilor: e o poveste, e cu zâne, are aventuri, are eroi, e cu vrăjitoare,are alineate, introducere, cuprins și încheiere, se termină frumos, Sf. Vineri și Sf. Miercuri sunt mai tari ca Scorpiile.

Se completează în schema Știu – Vreau să știu – Am învățat

La rubrica Știu se trec toate răspunsurile de la brainstorming

Ce mai dorim să aflăm despre basme?

Se completează la rubrica Vreau să știu

Cine sunt eroii?

Cine sunt personajele negative?

Cum este sfârșitul?

Dacă sunt zmei?

Care este cuprinsul?

Cum se numește titlul?

Cum îl cheamă pe autor?

Realizarea sensului

Lectura pentru dezvoltarea gândirii critice

Ce vedeți cu ochii minții?

Eu văd cum fata moșneagului curăță pomul de omizi;

Cum îngrijește animalele Sf. Vineri;

Cum ia pere din păr;

Cum eroina se întoarce la casa ei bucuroasă.

Ce auziți cu ochii minții?

Aud cum plâng animalele Sf. Vineri pentru că le-a ars fata babei;

Aud apa rece;

Aud cuvintele moșneagului;

Aud cum o ceartă baba pe fata moșneagului.

Se completează rubrica Am învățat după răspunsurile elevilor

Cine e autorul : Ion Creangă

Care e titlul : Fata moșneagului și fata babei

Care sunt eroii: cele două fete, moșul și baba

Că fata moșului era harnică;

Că fata babei era leneșă, rea la suflet;

Fata moșului a curățat fântâna, pomul, a ajutat-o pe Sf. Vineri, s-a întors cu un dar de la ea;

Fata babei nu a fost generoasă, a luat lada cea mai mare de la Sf. Vineri, a murit împreună cu baba;

Reflecția

Matricea conceptuală

Basm Poveste

Mi-a plăcut că fata moșneagului s-a întors acasă

Desen: o cutie cu șerpi

SCENARIU DIDACTIC

Dacă e martie…. ne amintim mereu de Ion Creangă

Pentru clasele a III-a – a IV-a

Se spune că s-a născut cu mărțișorul și a murit cu plugușorul… Este vorba despre bărbatul chipeș, bălan, aproape roșcovan, la față și la păr, cu glas limpede și puternic, ochii verzui, pătrunzători, vorbind blând și familiar cu oricine-i făcea cunoștință, și pe care noi îl știm ca fiind Ion Creangă.

„În Creangă trăiesc credințele, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala și filosofia poporului”- spunea Garabet Ibrăileanu.

Scopul activității:

Trecând prin opera lui Creangă elevii iau contact cu trecutul, retrăind parcă anii fericiți ai copilăriei în frumosul ținut al Humuleștiului.

Întâmplările prin care trece sunt toate „evenimente de cunoaștere” (atât pentru autor cât și pentru copiii noștri) pentru că, prin ele, Nică își lărgește sfera de cunoaștere, el se formează ca om.

Partea organizatorică

– Clasa este pregătită de sărbătoare. Se creează un cadru specific zonei de țară, cu obiecte vechi, covoare țărănești, vârtelniță, fuse, etc.

– Copiii sunt îmbrăcați în costume naționale.

– Activitatea se desfășoară pe grupe, sub formă de concurs.

– Elevii au avut de studiat mai înainte bibliografia marelui scriitor.

– După fiecare probă câștigată, elevii vor obține câte o steluță pe care este scris titlul unei povești a autorului.

– Este desemnată câștigătoare echipa care acumulează cele mai multe steluțe cu povești.

Proba nr. 1- Date biografice

Completează ciorchinele cu datele cunoscute:

Proba nr. 2- Recunoști fragmentul?

„Și scăpând eu cu obraz curat, îmi ieu traista cu blidele, pornesc spre sat, mă abat iar pe la teiu, mă suiu într-însul, pun urechea la gura scorburei și aud ceva zbătându-se înăuntru. Atunci ieu lespedea cu îngrijire, bag mâna și scot pasărea, vlăguită de atâta zbucium ; iar ouăle, când am vrut să le ieu, erau toate numai o chisăliță”.

„Atunci mezinul se vâră iute în horn și,sprijinit cu picioarele de prichiciu și cu nasu de funigine, tace ca peștele și tremură ca varga de frică…”

„vezeteul iarăși ia cucoșul și-l azvârle în cireadă! Atunci, bucuria cucoșului! Să-l fi văzut cum înghițea el toată cireada, ș-a făcut un pântece mare, mare cât un munte”.

„Când vorbeau bătrânii, purcelul ședea în culcuș, într-un cotlon sub vatră, cu râtul în sus și uitându-se țintă în ochii lor , asculta ce spun ei, despre acestea , numai iaca se aude sub vatră: Tată și mamă! Eu îl fac!”

„Însă, cum au pornit boii,vulpe a și început cu picioarele a împinge peștele din car jos. Țăranul mână, carul scârțâia și peștele din car cădea”.

„Croitorul tău trebuie să împungă mai mult de zece ori, până când fierarul meu mă ridică o dată; croitorul tău rupe altă dată câte zece ace pe zi; fierarul însă mă are pe viață”.

„Și când se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse și pădurea fojgăia de-o mulțime de balauri și de tot soiul de jivine mici și mari; însă tare în credință și cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu se sperie, ci le ia pe câte una și le îngrijește cum nu se poate mai bine”.

„Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul acel cu boi un om care semăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi țărani…”

Proba nr. 3 – Poveștile în imagini

Scrie numele fiecărei povești și colorează desenul

Proba nr. 4 – Cine a spus?

Colorează steluța din dreptul răspunsului corect:

„- Măi , că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoș, zise…”

Vizitiul Boierul Baba

„- Și frate-meu cel mare, nătâng cum îl știi, fuga la ușă să deschidă…”

Capra Iedul cel mijlociu Iedul cel mic

„ – Bună masă, cumătră! Tii, da ce mai de pește ai! Dă-mi și mie, că taaaaa…re mi-i poftă!”

Vulpea Ursul Vânătorul

„- Auraș, păcuraș,/ Scoate apa din urechi/ Că ți-oi da parale vechi…”

Mama Bunica Nică

„ – De vânzare ți-i găinușa ceea, măi băiete?”

Nică Smaranda Țăranul

„ – Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, s-apoi vom avea altă vorbă!”

Mama Bunica Nică

„ – Dar bine, ghiavole, aici ți-i scăldatul? Scoboară-te jos, tâlharule, că te-oi învăța eu minte!”

Mama Bunica Mătușa Mărioara

„- Fată frumoasă și harnică, lipește-mă și grijește-mă că ți-oi prinde și eu bine vreodată!”

Cuptorul Cățelușa Părul

„ – Da, cum nu! Că doar nu mi-oi feșteli eu mânuțele tătucuții și mămucuții! Multe slugi ați avut ca mine?”

Fata moșului Cenușăreasa Fata babei

„

– Văleu, cumătră, talpele mele! Scoate-mă, te rog, că-mi arde inima-n mine!”

Cumătra vulpe Capra Cumătrul lup

Proba nr.5- Ce s-ar fi întâmplat dacă…

Imaginați-vă în 5 – 6 propoziții un alt final pentru „Povestea unui om leneș”

Se acordă echipei

…………………………………………….,

pentru rezultate foarte bune obținute la concursul

„Pe urmele lui Ion Creangă”

„Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au

fost toți copiii, de când îi lumea asta și pământul,

măcar să zică cine ce-a zice…”- Ion Creangă

Învățător: NEDEIANU (GHIȚĂ) EMILIA-MARIANA

Data……………………