„Lumea nu are decât o singura justificare: Învierea !” drd. Ciula Ciprian Claudiu Prima afirmare a persoanei constă în distingerea ei față de… [609967]

Daniel Turcea – Epifaniile
„Lumea nu are decât o singura justificare: Învierea !”

drd. Ciula Ciprian Claudiu

Prima afirmare a persoanei constă în distingerea ei față de natură1. Dar numai d istingerea față de
natură2 nu ajunge pentru a afirma și a descri e persoana. Dacă natura este „ce” -ul ex istenței, persoana este
existența totală, împlinită și infinit ă3, înc ât descrierea ei comportă noțiuni nesfârșite , deoarece „numai
taina rostește cuvintele / vieții/ fără ho tar”. Plecând de la etimologia cuvântului „in dividuum” (care
înseamnă „ceva ce nu mai poate fi divizat”), sublini em expres că „individ” și „persoană” sunt „două
concepte d iametral opuse ”4. Individ și persoană au sensuri opuse, căci individ exprimă un oarecare
amestec al persoanei cu elemente apar ținând naturii comune , în timp ce persoan ă denotă ceea ce este
diferențiat de natură”5.
Filosoful creștin Gabriel Marcel observă că „ Individul tinde să își apară sieși și celorlalți ca un
simplu mănunchi de funcții. ..silit să se trateze e l însuși tot mai mul t ca un a gregat de funcții …”6. Această
fragmentar e unitară , ce pare a arăta în noi viața, nu face altceva decât să țină existența într -o împătimire ,
idee întâlnită în Poem didactic: „poate că suntem vii dar obiecte/ fragmente emigrând în fragmente”7.
Lumea poate dispune de om, dar nu de întregul ființei sale. Individul „apare și dispare, nu este nicăieri …
iar situarea în trecutul mo rt îl golește chiar de conținutul științei limitate”8 Omul continu ă să fie în lume,
dar și mai presus de lume; e pe de o parte în mod necesar în lume dar oglindește în gândul nerostit
imaginea Cuvântului dintru -nceput – „de-ar muri/tot ce n u e/ în mine / curat / … / să nu mai știu”9, căci –
„din câte știm / ce nu știm, e lumină”10). Individul este o parte a naturii care vrea s ă confiște natura. El se
situează între natură și persoană, dar este natura care n -a ajuns per soană. De aceea se poate spune că în
individ „persoana este confundată cu natura”11. El este condiția omului „care se autoafirmă, se
opoziționează , care îl resping e și îl neagă pe celălalt; a eului ce nu voiește să de vină real”12. A eului ce

1„A cunoaște/ cerul, înseamnă/ a fi cerul/ și acel tu ce adie” , Daniel Turcea , Epifan ia, „Cunoaștere ”, p. 86, Editura Carte
Românească, 1982.
2„Bucură -te floare, căci te -a văzut/ Dumnezeu în rugăciune/ pe când nu erai/de la -nceput” , Pentru a picta un peisaj (G), p. 98.
3 „vas/ să-Ți fiu /străin/cum sunt ”, Aproape (PD), p. 169.
4 Arhim. Sof ronie Saharov, Nașterea întru împărăția cea neclădită” , Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 57.
5 V. Lossky, Introduc ere în teologi a ortodoxă, Editura Enciclopedică, București, 1996, p. 178.
6 Gabriel Marcel, Dialoguri cu Pierre Boutang , Editura An astasia , București, 1996, p. 168.
7 Poem didactic, (Entropia), p. 47.
8 Petre Țuțea, Omul, I, Ed itura Timpul, Iași , 1992 , p. 74.
9 Daniel Turcea, Epifania, „Racla de lumină”, p. 165, Editura Carte Românească, 1982.
10 Cel care, neștiut (PD – postume) , p. 294.
11 V. Lossky, Introducere în teologi a ortodoxă, ed. cit. , p. 179.
12 Antonie Bloo m, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, în vol. „Despre credință și îndoială” , Editura C athisma, București, 2007, p.
38.

rămâne în afara posibilității , în litera despre adevăr sau în „adevărul ca (e) propria ta cochilie”13.
Obișnuința creează depărtarea pe „suprafața adâncului” . Am putea spune că in dividul este part ea care se
teme de întreg , trăind o împletire cu lumea într-o fugă aberantă de Dumnezeu . O fugă bolnavă de sine
dinspre nicăie ri spre niciunde, care nu mai are nevoie de adăpost și -și face din disoluție o condiție a vieții .
Obsedat de schi mbări (dar refuzând obișnu irea), închis veșniciei , omul se închină efemerului, îi jertfește
până și cuvântul . Dacă individualitatea înseamnă „ autoafirmar e sau opoziționare … prin prisma
dezagregantă și tragică a individului ”14, personeitatea „face din fie care individ uman o ființă unică în
lume, absolut neasemuită și cu neputință de redus la alte individualități”15; adică ființa capabilă „de a -și
asuma acea împlinire universală și de a purta în chip real în sine întreaga plinătate a ființei”16.
Orice om, orice persoană este un ego, o ipseitate sau un eu, dar ființa acestuia poate diferi enorm și
chiar se poate opune c elorlalte. Desemnarea omului ca eu este firească și inevitabilă, dar ne -finalizarea
eului în persoană este falsificarea și ratarea omului. Persoana este eul finalizat sau împlinit, iar eul
nepersonalizat este promisiune neîmplinită. Omul nu est e persoană decât ca imago Dei . A vedea în om
imago Dei înseamnă a vedea un chip real ca model. Dar a face copia copiei este deja o falsificare : modelul
omului nu este omul ci Dumnezeu. Autonomizarea omului este închipuire de sine, convenție și
fantasmagorie, ale gerea neființei sau goana după neant. Persoana umană poate decade în nebunia
autonomiei eului, „ căci mie însumi idol m -am făcut ” („Canonul Sfântului Andrei Criteanul”) . Dar, chiar
nebună, ea ră mâne, căci nebunia e un privilegiu al persoanei, nu al naturii.
Omul fuge mereu d upă sine, nu se ajunge niciodată și rămâne străin de sine însuși17. Excepțional a
exprimat acest lucru Nicolae Velimirovici, astfel : „Am descoperit , Stăpânul meu, că eu sunt străinul
dinlăuntrul meu … Ajută -mă … să mă pot naște din nou, ca un tânăr fără trecu t”18. Realitatea ultimă ,
esența, miezul sau adâncul omului este „omul inter ior” sau acel „ om ascuns al inimii” de care vorbeș te
Scriptura (I Petru I II, 4). E omul aflat în taina întâlnirii , a împărtășirii , a cuprinderii Celui Necuprins în
trup sau în afară de trup – Dumnezeu știe! Întâlnirea e o comunicare sacramentală sau un preludiu al
participării la tainele Împără ției lui Du mnezeu. Pe de o parte, domină eliberarea printr -o vindecare
regeneratoar e, iar pe de altă parte, o legătură concretă și palpabilă, prin suflet și trup, deci față către față.
Ce înseamnă epifanie? De obicei, cuvântului îi dăm înțelesul de „accentuare” sau „arătare”.
Substantivul „arătare” (εμφασις) provine de la verbul „mă arăt” (εμφαίνομαι), care înseamnă că ceva se
arată în altceva (εν -φαίνεται) . Trecând prin ale Sale și arătând ale Sale , dar păstrând vasul în co ndiția lui
istorică. Ceea ce iubește cineva, aceea și ține înai ntea sa cu toată puterea. „Lumină, acum/ apără -mă de
mine însumi/ apropie -te/ lumină, sfințește/ țărâna/ și gândul/ nu eu/ ci tu/ trăiește în mine/ neînvinsă” .

13 Splendor ile Cameleonului (Entropia), p. 71.
14 Ibidem, p. 40.
15 V. Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit , Editura Anastasia, București, 1992, p. 83.
16 Arhim. Sofronie Saharov, Nașterea întru împărăția cea neclătită, ed. cit., p. 107.
17 Max Picard, Fuga de Dumnezeu, Editura Anastasia , București, 1 998.
18 Nicolae Velimirovici, Rugăciun i pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, p. 176.

Începutul e izvorul, prototipul tuturor tipurilor, neimaginabilul, întoarcerea cuvintelor ce rostesc
chipul lumii la tăcerea rostirii luminoase, în Cuvântul Vieții și al schimbării la față. În „clipa când apare
viața în cuvinte” , „din/ trupul acest -al cuvintelor/ ce se schimbă la față/ din lucruri/ din înțe lepciunea
înstelată / ca din moarte, în vie acum/ Cuvânt necuprins”19.
Astfel, ipostasul sau persoana este ființare unică și are ceva din absolut . A rămâne în Cuvânt
înseamnă desigur libertatea reală a persoanei – „numim / lumină/ odihnind lumină ”20, căci „a privi/ a
vedea/ cu sufletul/ fără veșminte/ a atinge ” – este – „a intra/ în taină”21. Taina e scara pe care omul urcă și
coboară într -o obișnuire cont inuă cu Dumnezeu – „umple/ gura mea/ de bună mireasmă/ Cuvânt”22.
Sofronie Saharov amintește că „Ipostasul n u cunoaște autoritate exterioară… nu este nimeni și nimic în
toată ființarea lumii care să -i poată impune voia, care să -l poată sili către o alegere sau alta ”23. Auto-
depășirea ipostasului este teologică, pen tru că nu e ambiționare ci este „ depășirea de s ine a ceea ce este
omenesc … actul propriei sale transcenderi spre Dumnezeu”24 într-un proces în care nu este singur a utor
ci colaborat or. Autodepășirea de aici este sensul ființei umane potențată și înălțată de Cea Divină – „va fi
un timp ca un fruct/ câ nd părăsindu -se/ labirin t în străfu lgerarea / tainicei epifanii – seara tu/ veniseși parcă
de pretutindeni, din/ întreag ă viață -mi, din lucruri/ din cenuș ă, ca o iertare/ ca o înviere, uitasem/ răul
lumii, așteptam”25. Nici o categorie filosofică a persoanei nu poate pretinde și red a persoana ca ab solut;
ipostasul este categori e teologică tocmai pentru că are această pretenție. Teologia susține că „ipostasul
este principiul care primește în sine nemărginirea . Înaintea duhului nostru ipostatic -personal, în hot arele
Pământului, avem o sarcină: a răzbi prin peretele vremii și a depăși pragul întinderii”26.
Fără îndoială că acest înțeles l -a avut în vedere Iisus Hristos, ți nând dest inul absolut al persoan ei
umane, atunci când a proclamat triumfător: „ Îndrăzniți, e u am b iruit lumea! ” (Ioan 16, 13) .
Poezia lui Danie l Turcea este „o formă specială de jurnal”27. Un jurnal de credință, un jurnal
mistic, tot ceea ce – în starea de exaltare religioasă în care se găsea – mai putea scrie fără a avea
sentimentul că a scris ( poezi e mai ales!). Poezia sa este deopotrivă slujire și jertfă este via cale a vieții , în
toată plenitudinea ei!
„Lumea nu are decât o singura justificare: Învierea !”

19 Dorin Ștefănescu, Poetica fenomenologică . Lectura imaginii, Institutul european, Iași, 2015, p. 227.
20 Logos , izvor , I, (E), p. 200.
21 Poem de dragoste, I, (PD), p. 221 .
22 Logos, izvor, V, (E), p. 202.
23 Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este , Editura Soph ia, București, 2005 , p. 308.
24 P. Evdo kimov, Ortodoxia, Editura I nstitutului Biblic al BOR, București, 1996, p. 76.
25 *** (PD), p. 238.
26 Arhim Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ed. cit. p. 271.
27 Horia Gârbea, Curier ul românesc, anul II, nr. 6-7, 15 martie – 1 aprilie 1990.