Ludus O Istorie Neterminata Olaru Adrian Latin [302983]

Adrian Mihai Olaru

Luduș

o istorie neterminată

Adrian Mihai Olaru

Luduș

o istorie neterminată

2016

Copertă, design, tehnoredactare computerizată: Adrian

Mihai Olaru

Referent științific: lector universitar dr. Aurel Dragotă

Cuvânt

înainte

Aș vrea să încep prin a vă spune că nu sunt ludușean. [anonimizat]; sunt deci “vinitură”, [anonimizat]. [anonimizat], iar istoria fiind un hobby. Care ar fi atunci motivul pentru care am scris această carte? Simplu, [anonimizat], ardelenește, [anonimizat].

[anonimizat] a apărut tocmai de la o astfel de constatare. Orbán Balázs descria astfel Ludușul în lucrarea sa “Descrierea Ținutului secuiesc” (1868-1873):

[anonimizat] a notat nimic

despre el care să merite să fie amintit […]. Am luat această afirmație ca pe o [anonimizat] s-a părut posibil să existe un loc fără istorie. Am început un proiect online numit “Ludușul vechi”, iar de-a lungul anilor de scotocit prin arhive reale și virtuale s-au adunat surprinzător de multe materiale interesante pentru a putea încerca să conturez o istorie a Ludușului. O a doua provocare a constituit-o faptul că nu exista o astfel de lucrare și sunt mândru că am reușit să dau acestui oraș prima sa istorie.

Nici titlul lucrării nu a fost ales întâmplător. [anonimizat] e niciodată completă. Îmi place să asemăn istoria cu rezolvarea unui puzzle; găsești o piesă, [anonimizat] o [anonimizat] o idee de ansamblu. Dar, [anonimizat].

[anonimizat]: sunt, [anonimizat]. [anonimizat]: nu este o [anonimizat] o lucrare de popularizare adresată unor cititori fără cunoștințe aprofundate în domeniu. Aceasta nu înseamnă că informațiile prezentate sunt trunchiate sau anecdotizate. [anonimizat]. [anonimizat].

Istoria localității poate fi împărțită în două perioade distincte: [anonimizat], și cea de-a doua, după această atestare. Prima perioadă a [anonimizat] a putea avea o imagine a locuirilor și raporturilor între populații; mi s-a părut deasemenea necesară o prezentare a [anonimizat], băștinași sau năvălitori. [anonimizat]. Pentru a [anonimizat], [anonimizat] a Transilvaniei, [anonimizat] de care înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat în localitate în perioada respectivă ar fi fost mult mai greoaie (cazul Revoluției de la 1848-1849 sau al Marii Uniri).

Partea a doua a lucrării este o prezentare a populației Ludușului prin intermediul rezultatelor recensămintelor din perioadele modernă și contemporană, însoțită de o analiză a evoluției populației române, maghiare, evreiești și rrome.

Anexele A-K conțin centralizatoare, o serie de texte de dimensiuni mari sau tabele cu date suplimentare care nu

sunt necesare pentru înțelegerea textului principal, dar oferă informații în plus celor interesați. Lista și sursele imaginilor se găsesc în tabelul final dedicat.

Aș da dovadă de un orgoliu nemăsurat și inconștiență să susțin că această carte este perfectă sau măcar foarte bună; departe de acest gând, sunt conștient de lipsurile și imperfecțiunile sale. Pot totuși să spun că m-am bazat pe surse de documentare de calitate și am evitat pe cât posibil interpretările hazardate și presupunerile, care nu au nicio legătură cu munca unui istoric, fie el și amator. Acestea fiind zise, vă rog să aveți îngăduință față de inerentele stângăcii și sper ca lectura acestei cărți să vă facă plăcere.

Adrian Mihai Olaru

Noiembrie 2016

Istoria localității

Preistoria.

Antichitatea.

Evul mediu

întunecat

Neo-eneoliticul

Neoliticul este asociat în principal cu sedentarizarea populației și cu apariția unui nou tip de economie bazat pe agricultură și creșterea vitelor, apariția meșteșugurilor casnice, producerea ceramicii. Apar manifestări religioase legate de cultul fertilității. Neoliticul a apărut în Orientul Apropiat în secolul X î.e.n. (neoliticul aceramic), de unde s-a răspândit în mileniile următoare spre vest si spre est. Procesul de neolitizare s-a realizat prin migrație și difuziune. Migrațiile au presupus mișcări de populație ce au adus cu ele noi cunoștințe, tehnologii, culturi materiale și spirituale. Din teritoriile ocupate de migratori au pornit apoi roiri secundare în toate marile migrații neolitice. Difuziunile nu au presupus mișcări de populație, ci transferul cunoștințelor din aproape în aproape.

O primă împărțire cronologică a preistoriei a fost realizată în secolul al XIX-lea de către John Lubbock, care propunea în 1865 următoarea cronologie: paleoliticul (gr. palaios = vechi, lithos = piatră; epoca pietrei cioplite), mezoliticul (gr. mesos = mijlociu; o epocă de trecere de la faza finală a paleoliticului, un epipaleolitic care se neolitizează) și neoliticul (gr. neos = nou; epoca pietrei șlefuite). Între timp, istoricii au rafinat această cronologie.

Inițial, finalul neoliticului era definit a fi la apariția metalurgiei, epoca cuprului. S-a constatat apoi (Horedt, 1968) că prelucrarea aramei s-a făcut încă de la începutul neoliticului, dezvoltându-se din ce în ce mai mult, astfel încât epoca cuprului s-a suprapus în bună parte cu neoliticul – și a fost numită eneolitic sau chalcolitic (lat. aeneus și gr. chalkos = aramă). De atunci se folosește termenul neo-eneolitic, care descrie mult mai corect perioada.

Pe teritoriul României, neoliticul a apărut în mileniul al VII-lea î.e.n. Pentru neo-eneoliticul din Transilvania, istoricii propun următoarea cronologie:

Neoliticul, cu trei perioade distincte: protoneoliticul și neoliticul timpuriu (culturile Starčevo-Criș, Gura Baciului – Cârcea); neoliticul dezvoltat sau mijlociu (Vinča timpurie – A, Lumea Nouă); neoliticul târziu (primele migrații Vinča C;

cultura ceramicii liniare);

Eneoliticul, cu trei perioade distincte: eneoliticul timpuriu (culturile Vinča târzie C2-C3, Iclod, Turdaș, Tisa, Suplac și Precucuteni); eneoliticul dezvoltat (Petrești, Cucuteni-Ariușd-Tripolie A2-A4); eneoliticul târziu (Cucuteni AB și B, Tiszapolgár, Bodrogkeresztúr și Decea

Mureșului)1.

…

Zona Ludușului este extrem de bogată în descoperiri arheologice din neo-eneolitic. Acestea pot fi împărțite în

două categorii: descoperiri de factură (e)neolitică, dar care nu au fost asociate cu o cultură sau un grup cultural; descoperiri asociate cert cu o cultură sau un grup cultural.

În prima categorie se numără așezările neolitice de la Cecălaca (urne funerare); Bogata (punct “Deasupra satului”, RAN 115833.04); Cuci (punct “Dealul Orosiei”,

RAN 116448.01, LMI MS-I-s-B-15371); Dătășeni (punct “Groapa Roșie”, RAN 116457.01); Sânger (punct

“Borzești”, RAN 119395.01), precum și cele de la Iernut, Cucerdea, Lechința, Papiu-Ilarian.

Există, de asemenea, un număr mare de descoperiri izolate la Iștihaza (punct “Lajosdomb”, RAN 115272.02; nucleu de silex); Chețani (fusaiolă din lut, descoperită pe malul Mureșului); Grindeni (fragmente de ceramică, cota 475); Cuci (răzuitor și lamă de silex păstrate la Muzeul Aiud); Orosia (punct “Casa fostului casier comunal”, RAN 116475.01; diverse obiecte); au mai fost descoperite astfel de obiecte la Bichiș. Iernut, Papiu-Ilarian.

Așezări eneolitice neasociate au fost descoperite la

Cecălaca (așezare); Chețani (punct “Locul de târg”, RAN MS-I-m-B-15360.04); Lechința.

Descoperiri izolate au fost făcute la Cecălaca (ceramică păstrată la Muzeul Aiud, secure plată de cupru); Grindeni (topor cu două tăișuri dispuse în cruce, RAN 116091.01); Coasta Grindului (topor de cupru, RAN 116064.01); Cucerdea, Ozd.

Descoperirile neo-eneolitice asociate cu o cultură sau grup cultural arată două lucruri importante: primul, în zonă a existat o locuire continuă din cele mai vechi timpuri; al doilea, zona se află la intersecția ariilor ocupate de cele mai importante culturi neo-eneolitice prezente în spațiul transilvan.

Așezări datând din neoliticul timpuriu (cultura

Starčevo-Criș), singurele de altfel din zonă, au fost făcute la Iernut, Iernut Sf. Gheorghe, Cipău.

Din neoliticul târziu (cultura ceramicii liniare) datează descoperirile de la Cipău, unde au fost studiate trei așezări. Așezările se află în aceleași puncte în care se aflau așezările tip Starčevo-Criș. În zona noastră nu a existat un neolitic mijlociu de tip Vinča și nu există dovezi că purtătorii culturii Starčevo-Criș au părăsit aceste locuri înainte de apariția purtătorilor culturii ceramicii liniare, așa că este de presupus că ultimii i-au împins pe primii spre est, ocupându-le așezările.

Din eneoliticul timpuriu datează așezările și necropola din complexul Cluj-Cheile Turzii-Lumea Nouă-Iclod de la Zau de Câmpie, precum și descoperirile izolate de la Bogata (punct “Deasupra satului”: ceramică – fragmente de vase fără ornamente, o ceașcă eneolitică; o secure plată din marnă calcaroasă păstrată la Muzeul Aiud). La Zau de Câmpie a fost identificată și o așezare aparținând culturii Precucuteni (RAN 120389.03).

Eneoliticul dezvoltat este deosebit de bine reprezentat în zonă. Astfel, cultura Cucuteni-Ariușd-Tripolie este reprezentată de fragmente descoperite la Luduș, punct “Fabrica de spirt”. Așezări aparținând culturii Petrești au fost descoperite la Cuci (punct “La Grădini”, RAN 116448.04); Ozd, Zau de Câmpie.

Fragmente ceramice aparținând culturii Ariușd, descoperite la Luduș, punct “Fabrica de spirt”

La fel de prezent este și eneoliticul târziu. Cultura Bodrogkeresztúr este reprezentată prin așezarea de la Luduș (RAN 114729.02, situată pe un teren pe malul stâng al Mureșului; Al. Popa încadrează fragmentele ceramice în faza III a culturii Tisa).

Vas neo-eneolitic descoperit la Luduș, punct “Fabrica de spirt”

Tot acestei culturi îi aparține necropola de la Gheja (RAN 114774.01, LMI MS-I-s-B-15378; situată la marginea estică a satului, în fața gării Luduș (pe fostul teren al lui Buday János); au fost descoperite fragmente ceramică, mai multe cranii umane, o fusaiolă, câteva vase de tip Bodrogkeresztúr și Coțofeni; MAC); Buday János afirma că acolo ar fi fost o necropolă cu 120 de schelete;

Vase aparținând culturii Bodrogkeresztúr descoperite la Gheja

La Gheja (punct “Cariera de piatră”, RAN 114774.03), au fost descoperite un mormânt, vase ceramice și piese

litice: 5 lame din silex; Institutul de Arheologie Szeged, aduse de Buday Árpád).

Unelte de piatră cioplită, epoca bronzului, Gheja, punct

“Cariera de piatră”

Câteva lame au fost studiate microscopic de către Csongrádiné Balogh Éva, în vederea stabilirii traseologiei și tipologiei lor. Au fost studiate: a). fragment de lamă din silex retușată la capătul proximal, nu are urme observabile de utilizare; dimensiuni: 129x30x8 mm. b). lamă de silex, retușată parțial pe ambele părți în mai multe etape, nu are urme observabile de utilizare; dimensiuni: 183x36x10 mm. c). lamă de silex retușată în partea superioară și în dreapta, fără urme observabile de utilizare; dimensiuni: 137×22.5×5.5 mm. d). instrument curbat de silex, folosit probabil pentru piele uscată, cu capătul distal și lama parțial retușate; dimensiuni: 150x32x8 mm. Absența urmelor de utilizare vizibile la microscop poate fi explicată fie prin durata scurtă de utilizare, fie printr-o durata foarte lungă de utilizare, după care aceste urme au dispărut prin retușare, reascuțire.2

Din același sit provin un fragment de craniu, o cupă și o frumoasă “cană de lapte”, aflate tot la Institutul de Științe Istorice al muzeului din Szeged, studiate de Buday Árpád, N. Åberg (1932), J. Nestor (1933), M. Roska (1942). Cupa are formă de trunchi de con răsturnat, diametru 13.5 cm, înălțime 7 cm. Cana de lapte are fund rotunjit și aplatizat, gât conic relativ lung, diametru 8 cm, înălțime 22.5 cm.3

Vas neo-eneolitic (cana de lapte) descoperit la Gheja, punct

“Cariera de piatră”

Vase descoperite la Gheja, punct “Cariera de piatră”

La Bogata (în punctul “Podul CFR canton 13”, RAN 115833.03) a fost descoperit un mormânt de inhumație conținând un schelet și două vase de lut); tot la Bogata (punct “Cariera de pietriș”, RAN 115833.06), într-o necropolă aparținând culturii Noua a fost descoperit un vas Bodrogkeresztúr.

Așezarea de la Cuci (RAN 116448.03, LMI MS-I-s-B-15373) aparține culturii Tiszapolgár. La Cuci (punct “Dealul Orosiei”, RAN 116448.01, LMI MS-I-s-B-15371), a fost descoperită o necropolă de inhumație aparținând culturii Decea Mureșului.

Epoca bronzului

Este caracterizeazată prin răspândirea metalurgiei bronzului și dezvoltarea tehnicilor metalurgice. Bronzul a fost prelucrat pentru prima dată de către cultura Maikop din Caucaz la mijlocul mileniului al IV-lea î.e.n. De aici, s-a răspândit cu repeziciune la civilizațiile din Levant și de pe Valea Indusului. Comunitățile umane din această perioadă aveau o strategie de subzistență bazată pe creșterea animalelor, agricultură, celelalte ocupații având caracter complementar. În această perioadă se formează, din populațiile de origine indo-europeană, neamurile vechi: hitiții, grecii, tracii, ilirii, popoarele iranice, protoslavii etc. Crește complexitatea structurilor sociale, crește semnificativ numărul de așezări fortificate, apar tezaure de aur și argint – simboluri ale puterii sacrale și sociale. Spre finalul epocii apar tipare de piatră ce permit producerea obiectelor în serie. Devin preponderente cultele uraniene / solare; în spațiul transilvan sunt cunoscute sanctuarul de la Sălacea, Bihor (cultura Otomani faza II) și locul de cult de la Oarța de Sus (cultura Wietenberg faza II).

Pentru periodizarea epocii bronzului în spațiul românesc s-a folosit clasificarea lui Paul Reinecke, care propune fazele A, B, C, D. Alți istorici folosesc perioadele

bronz timpuriu, bronz mijlociu, bronz final. În zona

Luduș au locuit populații purtătoare ale culturilor

Coțofeni (bronz timpuriu), Sighișoara-Wietenberg și Suciu de Sus (bronz mijlociu), Noua (bronz târziu sau final). La fel ca și în cazul descoperirilor din neolitic, unele descoperiri au putut fi asociate cu epoca bronzului, dar nu și cu o cultură anume.

…

Așezări și necropole neasociate cu o cultură au fost descoperite la: Luduș (punct “Abator”, RAN 114729.05); Avrămești (punct “Piscu Șandru”, RAN 114738.01);

În împrejurimi, situri neasociate din epoca bronzului există la Chețani (punct “Carierele de nisip și pietriș dintre Chețani și Gligorești”, RAN 116055.02; mormânt); Cuci (punct “Dealul Orosiei”, RAN 116448.01, LMI MS-I-s-B-15371); Cuci (punct “Dâmbul Păros”, LMI MS-I-m-B-15372.01 și MS-I-m-B-15372.02; așezare și necropolă); Iclănzel, Iernut, Zau de Câmpie.

Descoperiri izolate neasociate cu o cultură s-au făcut la Bogata (celt din bronz, păstrat la Muzeul Aiud; celt din bronz, atârnat de un lanț de brățări, MAC, bronz final – nu se știe dacă provine de la Bogata sau de la Gheja); Cecălaca (pandantiv din jasp, imitând un topor cu tăiș arcuit, Muzeul Aiud, nr. inventar 3289); Cuci (brățară de bronz, două fragmente dintr-o spirală de bronz); de asemenea, astfel de descoperiri au fost făcute și la Cuceredea, Ozd, Zau de Câmpie.

Din epoca bronzului timpuriu (cultura Coțofeni) datează așezările de la Luduș (punct “Izvor”, RAN 114729.05); Luduș (punct “Bara”, RAN 114729.04; unelte de silex; topor din aramă, cu două tăișuri în cruce, 2.085kg; Muzeul Budapesta); tipul de topor este numit “Șincai” în literatura de specialitate: tăișul orizontal este mai lung decât lățimea piesei din zona găurii pentru coadă, tăișul vertical arcuit și tras spre interior; sunt zvelte și lucrate îngrijit. Acestea apar în culturile Tiszapolgár-Bodrogkeresztúr, Petrești, Coțofeni.

Unelte neo-eneolitice de silex descoperite la Luduș, punct “Bara”

21

Topor de bronz descoperit la Luduș, punct “Bara”

S-au mai descoperit așezări la Bogata (punct “Podul CFR cantonul 13”, RAN 115833.03, fragmente ceramice decorate cu incizii, MAC); Cecălaca (punct “La Tău”, RAN 115263.01, fragment de pumnal din bronz, Muzeul Aiud, nr. inventar 1706 și vârf de lance cu incizii longitudinale, Muzeul Aiud, nr. inventar 1706); Iernut, Iernut Sf. Gheorghe, Cucerdea, Cipău, Lechința, Oarba de

Mureș,.

Descoperiri Coțofeni izolate au fost făcute la Gheja: o “candelă” – mic vas cilindric ce era atârnat și care poartă urme de ardere secundară4; Sâniacob (topor din piatră; se află în colecția gimnaziului evanghelic Bistrița); Iclandu Mare.

În mormântul Bodrogkeresztúr de la Gheja au fost descoperite și vase tip Coțofeni; o situație similară se întâlnește la așezarea Bodrogkeresztúr de la Luduș.

Aceasta ar putea arăta faptul că cele două situri datează din perioada de trecere de la eneoliticul târziu la bronzul timpuriu, precum și continuitatea lor de locuire, tehnologică și culturală.

Vas din epoca bronzului descoperit la Gheja5

Din epoca bronzului mijlociu datează multe așezări ale purtătorilor culturii Sighișoara-Wietenberg, fapt normal datorat apropierii de centrul de răspândire al culturii. În localitate au fost făcute descoperiri la:

Gheja (punct “Gheja Bătrână”, RAN 114774.02, celt din bronz, de care e atârnat un lanț de verigi din bronz);

Luduș (punct “Fabrica de cânepă”); săpături de salvare efectuate în 2009 de Berecki Sándor și Győrfi Zoltán în regiunea industrială a orașului, în apropiere de brațul mort al Mureșului; au fost descoperite o așezare și o necropolă cu 29 de morminte aparținând culturii Sighișoara-Wietenberg (datate aprox. 1.300 î.e.n.) și un mormânt din epoca migrațiilor. Câteva morminte de incinerație conțineau și obiecte de bronz, podoabe, o amuletă de gresie. Analiza antropologică a resturilor incinerate a indicat un nivel înalt al mortalității infantile, și o durată de viață medie care nu depășea 45 de ani. Studiul arheozoologic a permis identificarea dietei și ocupației creșterii animalelor. Așezarea se afla în apropierea necropolei, în urma cercetării parțiale a acesteia fiind dezvelite cuptoare și gropi de provizii cu bogat material ceramic și osteologic.6 În urma analizelor de laborator, au fost identificate inclusiv urme de ofrande animaliere sau diferite lichide. O urnă conține un schelet al unui copil de 12 luni, al cărui trup nu a fost incinerat. “Din aceste vremuri străvechi nu avem izvoare scrise, iar istoriografia consideră că sunt tracii nordici” (Berecki Sándor).

Urne funerare aparținând culturii Sighișoara-Wietenberg, descoperite la Luduș în anul 2009

În zonă descoperiri Sighișoara-Wietenberg au fost făcute la: Bogata (punct “Dâlma Bisericii”, LMI MS-I-m-B-15349); Ranta (pe un promontoriu la SV de sat, RAN 115842.01, LMI MS-I-s-B-15410), Ranta (punct “Bercul țărcilor”, RAN 115842.02, LMI MS-I-s-B-15410); Chețani (punct “Locul de târg”, LMI MS-I-m-B-15360.03); Iernut, Cipău, Lechința, Oarba de Mureș, Iernut Sf. Gheorghe.

La Orosia a fost făcută o descoperire izolată (punct “Cimitir”, RAN 116475.02; fragmente ceramice descoperite în cimitirul satului, se află în colecția școlii gimnaziale din localitate).

Deși se află departe de centrul de răspândire, au fost făcute și două descoperiri aparținând culturii Suciu de Sus la Iernut Sf. Gheorghe. În ambele situri au fost descoperite și așezări tip Sighișoara-Wietenberg.

Bronzului final, respectiv culturii Noua, îi aparțin descoperirile de la: Bogata (punct “Cariera de pietriș”, RAN 115833.06; necropolă; un schelet era depus în poziție chircită; în morminte au fost descoperite vase cu două toarte, cu buton; un vas a fost atribuit culturii Bodrogkeresztúr, altele epocii Hallstatt; este posibil ca vasele cu două torți cu buton din Muzeul Aiud (col. E. Orosz) și din Muz. Budapesta, date ca găsite la Bogata, să provină de aici; fosta col. J. Téglás); Iernut, Tăureni.

Prima perioadă a epocii fierului

La Congresul Internațional de Științe Pre- și Protoistorice din 1874, Hans Hildebrand a propus împărțirea epocii fierului în două perioade distincte: Hallstatt și La Tène. Hallstatt este numele convențional al primei perioade a fierului, iar La Tène (sau Latène ) cel al celei de-a doua perioade a fierului.

Principala invenție a epocii Hallstatt este metalurgia fierului. Pe teritoriul României, în perioada timpurie a culturii Hallstatt, obiecte de fier au apărut din două direcții: dinspre sud-est (aria egeică și Asia Mică), aproape de cursul inferior al Dunării, dar și dinspre vest, odată cu pătrunderea triburilor culturii Gáva, ceea ce corespunde unei uniformizări culturale pe un spațiu foarte vast. Dumitru Berciu propune și o cale cimeriană de pătrundere a fierului pe teritoriul actual al României. La sfârșitul epocii bronzului, purtătorii culturii mormintelor tumulare de la Dunărea Mijlocie încep să exercite presiuni asupra grupului popoarelor carpatice, în timp ce dinspre est avansează purtătorii culturii nord-pontice Sabotinkova. Reacția comunităților prototracice la aceste presiuni a fost tocmai procesul de hallstatt-izare,

prin care au apărut cele două mari complexe culturale proprii Hallstatt-ului timpuriu din spațiul carpato-dunărean.

Tracii au fost un grup de triburi indo-europene care vorbeau limba tracă, o componentă a familiei limbilor indo-europene. Aceste triburi ocupă treptat Prmindula Balcanică și unele zone adiacente. Istoriografia lingvistică modernă clasifică tracii ca pe un popor indo-european aparținând subgrupei estice (satem)[A], la fel ca și slavii, balticii, iranienii. Asemănările cu popoare antice iraniene (sciți, sarmați, cimerieni,) sunt confirmate de dovezile istorice și arheologice rămase de la începuturile tracilor.

În absența unor scrieri istorice, originile preistorice ale tracilor rămân obscure. Dovezile existenței unei civilizații proto-tracice în perioada preistoriei sunt legate de păstrarea unor materiale arheologice. S-a stabilit că proto-tracii s-au format din popoare indigene și indo-europene, în vremea expansiunii proto-indo-europene ce a avut loc la începuturile Epocii Bronzului.7

Caracteristicile generale ale perioadei Hallstatt sunt creșterea vitelor, utilizarea vitelor mari și a cabalinelor, agricultura, practicarea unor meșteșuguri tot mai diversificate, exploatarea preponderentă a produselor animaliere secundare în raport cu cele primare. Totodată, s-au făcut schimburi de produse între comunități, au

[A] Ramură a familiei de limbi indo-europene care cuprinde limbile indo-iraniene, baltice și slave, armeana, albaneza și poate, alte câteva limbi moarte despre care nu se știe aproape nimic, ca de exemplu frigiana, traca, daca.

apărut așezări puternic fortificate, dar și fortificații de refugiu în preajma comunităților deschise. Prezența cetăților și a unui număr mare de arme dovedește și accentuarea conflictelor armate. Viața religioasă este dominată de cultul soarelui.

Începând cu perioada interbelică va fi utilizată tot mai adesea în istoriografia românească periodizarea lui Paul Reinecke pentru Hallstatt. Periodizarea lui Reinecke, îmbunătățită de Hermann Müller-Karpe, este următoarea:

Ha A – Ha A1: 1.150-1.100 î.e.n.

Ha A2: 1.100-1.000 î.e.n.

Ha B – Ha B1: 1.000-900 î.e.n.

Ha B2: 900-850/800 î.e.n.

Ha B3: 850/800-700 î.e.n.

Ha C: 700-600 î.e.n.

Ha D: 600-450/400 î.e.n.

Intervalul 1.150 î.e.n. – 1.000 î.e.n. ar corespunde unei perioade de tranziție de la epoca bronzului la cea a fierului; urmează Hallstatt-ul timpuriu (Ha B), cel mijlociu (Ha C) și cel târziu (Ha D).

…

Așezările Hallstatt neasociate cu o perioadă sunt deosebit de numeroase în zonă. În localitate, au fost făcute la Luduș (punct “Fabrica de zahăr”, RAN 114729.01, LMI MS-I-s-B-15392); Gheja (descoperire izolată, fragment ceramic).

În zonă s-au descoperit siturile de la Bogata (punct “Dâlma Bisericii”, LMI MS-I-m-B-15349.05); Bogata (punct “Cariera de pietriș”, RAN 115833.06); Bogata (RAN 115833.10; depozit de bronzuri: probabil inventarul unui atelier de turnătorie, a fost descoperit cu prilejul construirii căii ferate; după recuperarea parțială, depozitul conține (piese achiziționate) 28 de obiecte: cinci celturi (fragmente), 19 seceri cu limbă la mâner, un vârf de lance, o lamă de sabie, o bară de secțiune plan-convexă, două brățări fragmentare și un fragment de colier răsucit. MAC, Muzeul Aiud, Muzeul Sf. Gheorghe); Ranta (punct “Bercul țărcilor”, RAN 115842.02, LMI MS-I-s-B-15410); Cuci (punct “La grădini”, RAN 116448.04); de asemenea, la Ozd, Iernut, Cipău, Lechința, Oarba de Mureș, Sălcud, Iernut Sf. Gheorghe, Tăureni.

Descoperiri Hallstatt din perioada de tranziție (Ha A, A1, A2) au fost făcute la Căpușu de Câmpie și Iernut.

Complexului cultural Basarabi (Hallstatt mijlociu) îi aparțin descoperirile de la Dătășeni (punct “Groapa Roșie”, RAN 116457.01), Iernut, Lechința, Iernut Sf. Gheorghe. Complexul cultural Basarabi este specific tracilor nord-dunăreni, geto-dacilor vechi.

Din perioada Hallstatt târziu datează descoperirile de la Cuci (punct “Berc”, RAN 116448.03, LMI MS-I-s-B-15373, secolele V-III î.e.n.; fragmente ceramice), Cucerdea,

Cipău.

Un caz particular îl constituie descoperirile Hallstatt de factură scitică, care vor fi prezentate separat.

Agatârșii

În secolele VI-V î.e.n. în teritoriul intracarpatic au fost amintiți agatirșii sau agatârșii, cea mai veche populație atestată documentar în această zonă.

Herodot (Istorii, IV, 10) le atribuie o origine semi-divină, ei fiind urmașii lui Agathyrsos, primul fiu al lui Heracles, cu o drakaina[A]. Grecii aveau tendința de a greciza genealogia neamurilor barbare vecine. Tot Herodot (Istorii, IV, 48) spune “Râul Maris izvorăște în țara agatirșilor și se varsă și el în Istru”, iar ceva mai departe (Istorii, IV, 100) “[…] De la Istru în sus, spre lăuntrul continentului, Sciția e mărginită mai întâi de agatirși […]”. Prima mențiune datează din anul 450 î.e.n., iar a doua din anul 514 î.e.n., ceea ce ar arăta că în vremea războiului scito-persan agatârșii locuiau și în afara arcului carpatic, iar apoi arealul lor s-a redus. Autorii de după Herodot nu mai pomenesc Mureșul atunci când vorbesc de agatârși, ci îi așează mult la răsărit de Carpați, pe țărmul Mării

Negre. Astfel, Pliniu cel Bătrîn (Historia Naturalis, IV, 88; IV, 12), îi enumeră pe agatârși după budini și sciții regali. Pomponius Mela (Chorographia, II, 2) amintește pe arimaspi și pe essedoni (care ar fi locuit între arimaspi și

[A] Ființă mitologică, jumătate femeie, jumătate șarpe.

lacul Meotis) și vorbește de agatârși și de sauromații nomazi. Rufius Festus Avienus (sec. IV; Descriptio orbis terrae, 435-461 și Periegesis, 298-320) îi localizează pe agatârși în apropierea fluviului Boristhene (Nipru), unde îi plasează și Martianus Capella (sec. V; De nuptiis Philologiaeea Mercuri, libri IX), sau Priscianus (Periegesis, 302, 311). Cele expuse până acum ar putea fi interpretate astfel: agatârșii au viețuit în regiunea de silvo-stepă nord-pontică de pe teritoriul de azi al Rusiei, iar la un moment-dat o parte importantă a populației s-a stabilit în interiorul arcului carpatic, unde, după o vreme, a fost asimilată de localnici. Populația respectivă era, probabil, neomogenă etnic.

Herodot le face următoarea descriere (Istorii, IV, 104), din care nu rezultă că agatârșii ar fi sciți, dar nici că ar fi traci:

Agatîrșii sînt lipsiți de energie și foarte gingași. Ei poartă, cei mai mulți, podoabe de aur. Au în devălmășie nevestele, ca să fie frați cu toții și, înrudindu-se, sa nu mai existe la ei nici pizmuire, nici vrăjmășie. Cât privește celelalte obiceiuri, se aproprie de traci.8

Aristotel (Probleme, XIX, 28) spune:

De ce se numesc legi unele cântece? Oare pentru că, înainte de cunoașterea literelor, legile se cântau, ca să nu se uite, precum este însă obiceiul la agatirși?9

Pomponius Mela (Descrierea pământului, II, 1, 10) îi descrie astfel:

Agatirșii își tatuează fața și mădularele, mai mult sau mai puțin, după considerația de care se bucură fiecare de pe urma strămoșilor săi: de altfel toți au aceleași semne și ele sunt de așa natură, încît nu pot fi șterse prin spălare (cf. Clearh din Soloi).10

Vergilius (Eneida, III, 146) îi pomenește și el pe agatârși: “Freamătă cretani, driopi și agatirșii cei vopsiți”; iar comentariile grămăticului Servius la Eneida (EN, IV, 146) explică versul:

Agatirșii cei vopsiți sunt triburi din Sciția, care se închină lui Apollo Hiperboreeanul, ale cărui vorbe, adică oracole, circulă la ei. Sînt vopsiți, dar n-au semne pe trup, ca neamul care locuiește în Britannia, ci sînt frumoși, adică plac datorită părului lor vopsit în albastru.11

În ceea ce privește numele populației, Cl. Herodian Grămăticul (Despre prozodia generală, Cartea a VIII-a, I, 207, 29) spune:

Împreună cu aceste [cuvinte] merge și [cuvântul] agatirs, nume propriu sau nume de trib dincolo de Haemus. Este numit astfel sau de la Agathyrsos, fiul lui Heracles, sau – cum crede Peisandros[A] – de la tirs-urile lui Dyonisos. Ei se mai numesc și agatirși.12

[A] Peisandros din Rodos, autorul unei epopei despre Heracles, a

trăit în secolul VI î.e.n.

Istoricii n-au reușit să se pună de acord asupra originii agatârșilor, nici asupra perioadei în care aceștia au viețuit în Transilvania. Unii istorici le atribuie o origine scitică (de altfel, întâlnim deseori în literatura de specialitate sintagma sciții agatârși). Această ipoteză ar fi susținută de prezența unor obiecte de factură scitică (akinakes[A], oglinzi de bronz etc.) în morminte atribuite agatârșilor. O altă ipoteză presupune o origine scito-iraniană, populația fiind împinsă spre vest de presiunea sciților în jurul anului 600 î.e.n. De altfel, Herodot (Istorii, IV, 125) îi arată pe agatârși în conflict cu sciții în timpul războiului acestora cu persanii (514 î.e.n.). În fine, o a treia ipoteză presupune o origine tracică a agatârșilor, ipoteză susținută de Vasile Pârvan, Constantin Daicoviciu sau Ion Nestor. Aceștia au arătat că ceramica și unele obiecte de metal din morminte atribuite sciților din Transilvania sunt produse de autohtonii daci.

Din punct de vedere arheologic, agatârșii au fost asociați cu necropolele de tip Ciumbrud din zona cursului superior al râului Mureș, foarte diferite de cele din zonele înconjurătoare. Aceste necropole au fost datate în perioada 550-450 î.e.n., ceea ce ar corespunde textelor. Câteva necropole asemănătoare au fost descoperite și în Moldova centrală, ceea ce ar indica că agatârșii locuiau și la est de Carpați, ceea ar fi de asemenea în acord cu textele citate mai sus.

[A] Pumnal sau sabie scurtă de origine scitică, utilizat(ă) în primul mileniu î.e.n. de sciți, mezi, persani, apoi de greci.

35

Discutarea etnicului unei populații trebuie făcută luându-se în considerare întregul ansamblu: inventarul mormintelor, dar și ritualul funerar care indică anumite credințe religioase proprii și specifice acelei populații. De exemplu, prezența într-un mormânt a unor obiecte de factură scitică nu indică neapărat faptul că cel înhumat a fost scit, ci pot fi foarte bine obiecte de import. Atunci însă când aceste obiecte sunt asociate cu un ritual funerar de tip scitic și mai ales dacă sunt prezente mai multe morminte de acest tip într-o anumită zonă, se poate concluziona că cei înhumați au fost sciți.

Inventarele funerare ale necropolelor atribuite sciților cuprind câteva obiecte specifice: akinakes, vârfuri de săgeți scitice, gorytos-uri[A], topoare, oglinzi, pietre realgar[B], cochilii de scoici, pesarii[C], aplice cu motive animaliere. Aceste obiecte nu se întâlnesc în mormintele daco-getice, în special unele cum ar fi pesarii (specifice popoarelor nomade), cochiliile de scoici sau realgarul. Ritualul de înmormântare este de asemenea diferit:

Toc bogat decorat în care se păstrau arcul și săgețile.

Realgarul sau sulfrubinul sau arsenrubinul este un mineral

compus din arsen și sulf, face parte din categoria sulfurilor nemetalice și este folosit ca pigment. Mineralul cristalizează în sistemul monoclinic (fiind cristale înclinate pe o axă) cu formula chimică As4S4 având un habitus (formă de prezentare) cu cristale striate în lung, forme granulară sau agregate masive de culoare roșie până la galben-portocaliu. Numele mineralului provine din limba arabă (Radj al ghar) și înseamnă pulbere din peșteră.

[C] Piesă de harnașament.

mormintele atribuite agatârșilor sunt de inhumație, în vreme ce toate mormintele geto-dace, începând cu prima epocă a fierului, sunt de incinerație. Un fapt interesant s-a constatat în necropola de la Ciumbrud unde au fost descoperite două morminte agatârșe de incinerație, alături (și la aceeași adâncime) cu celelalte, de inhumație. Acest fapt ar putea indica procesul de asimilare al agatârșilor, mai ales că necropola de la Ciumbrud este de factură scitică târzie. De altfel, Valentin Vasiliev spune în lucrarea “Sciții agatârși pe teritoriul României” (1980),

“După mijlocul sec. al V-lea î.Hr. grupul scitic este asimilat și dispare ca entitate etno-culturală din provincia intracarpatică a României”.

…

Necropolele de factură daco-getică contemporane cu cele agatârșe au fost descoperite pe tot teritoriul intracarpatic, inclusiv în zonele în care există necropole agatârșe. În zona noastră pot fi amintite cele descoperite la Uioara de Sus (nu departe de necropolele de la Ciumbrud și Gâmbuț), sau la Iernut (la câțiva kilometri de necropola agatârșă de la Cipău). Acest lucru dovedește în primul rând coabitarea pașnică între cele două populații (ca exemplu, la Târgu-Mureș au fost descoperite atât necropole daco-getice, cât și scitice). Diferențele sunt importante, atât la nivel de inventar, cât și de ritual funerar. În privința ceramicii, în mormintele autohtone se regăsesc forme foarte variate, în timp ce în mormintele de factură scitică se întâlnesc, ca inventar

standard, doar un vas mare bitronconic, o strachină și o ceașcă cu toartă supraînălțată, legate probabil de un ritual funerar. Mormintele scitice sunt plane, tumulare sau chiar cu construcții de lemn sau piatră (Cipău); ele includ cel puțin un element legat de cal, inexistent în mormintele autohtone.

Descoperirile arheologice arată, fără putință de tăgadă, că agatârșii au locuit în zona în care se află astăzi Ludușul. La mică distanță au fost descoperite două necropole importante, cele de la Cipău și Gâmbuț. Astfel, necropola hallstatiană de la Cipău a fost descoperită cu ocazia construirii gării. Se găsește la 250 m NV de Gârle, lângă cantonul CFR de la intersecția căii ferate cu șoseaua

Iernut-Târnăveni, pe un grind; are 0.5 ha, iar situl este grav afectat. Este vorba de o necropolă de înhumație cu tumuli, unii dintre ei de dimensiuni considerabile. Primele descoperiri cunoscute datează din anul 1907. Pe baza diferitelor piese descoperite pe teritoriul necropolei, Nicolae Vlassa a stabilit existența a patru grupe de descoperiri. Cel mai vechi grup (A), se datează în Hallstatt C, iar cel mai recent (D), aparține sec. VI-V î.e.n., fiind vorba de o mare necropolă scitică. Printre descoperiri, se pot enumera: tumul funerar, înalt de 2 m, ce conținea un schelet uman și un schelet de cal; un mormânt distrus cu ocazia acelorași lucrări feroviare în preajma tumulului funerar, din care s-a mai păstrat doar o parte din inventarul funerar; două psalii bronz; două lanțuri de zăbală, din bronz (Muzeul Szentes, Ungaria); oglindă din bronz fără mâner; două garnituri baldachin

de bronz cu o figurină de căprioară în vârf; akinakes, lung de 0,195 m, cu antenă la capătul mânerului și garda în formă de inimă; nasture din bronz; zăbală cu verigă mediană, din bronz (Muzeul Szentes); urne bitronconice, ceașcă conică simplă cu o singură toartă și un buton deasupra și o strachină (MAC); fragmente de vase (Muzeul Sűmeg, Ungaria); zăbală din fier, articulată; vase (Muz. Sűmeg); patru nasturi din bronz – trei emisferici și unul cilindric-inelar (Muz. Sűmeg). De asemenea, pe teritoriul G.A.S., la E de gară, există mai mulți tumuli (kurgane), unii foarte mari (60 m). O secțiune realizată într-unul din tumuli a scos la iveală fragmente ceramice de factură scitică. La 900 m de gara Cipău și 100 m de calea ferată ce duce spre Târgu Mureș a fost descoperit un mormânt scitic din a doua epocă a fierului.13

La Ozd-Gâmbuț a fost descoperită o necropolă agatârșă plană, una dintre cele mai mari din zona Transilvaniei. În anii 1938-1939, au fost descoperite întâmplător două morminte scitice. În 1965 au fost efectuate sondaje și s-au identificat încă două morminte, iar în 1966-1968 alte 10. Toate făceau parte dintr-o necropolă de inhumație plană, de tip Ciumbrud. Au fost cercetate 16 morminte (cinci de bărbați, nouă de femei și două de copii) cu media de vârstă 22-28 ani, dispuse la mari distanțe în stratul nisipos. Scheletele erau depuse întinse pe spate, cu orientare diferită (NV-SE, V-E, E-V, NE-SV). Mormintele conțineau și coloranți naturali, ocru, cărbune, ofrande de carne (în vase de lut – oase de bovideu și iepure) și uneori unelte. Ca piese de podoabă

se pot menționa mărgele din pastă caolinoasă, mărgele tronconice de caolin cu caneluri verticale, mărgele din sticlă și chihlimbar, cochilii xauri, spirale din bronz, inele de buclă din bronz, pandantive de tip ochelari. Podoabele se aflau fie în regiunea capului, fie în regiunea gâtului (diademe sau salbe). Ceramica este specifică necropolelor tip Ciumbrud (vase tronconice, vas căuș-lingură, polonic, vase miniaturale fără proeminențe).14

Trebuie spus totuși că există specialiști cum ar fi Alexandru Vulpe15, Constantin Preda16 și alții, care se îndoiesc de corectitudinea informațiilor lui Herodot, spunând că detaliile oferite de acesta despre zona nord-dunăreană sunt vagi și de cele mai multe ori greșite; în consecință, identificarea râului Maris cu Mureșul nu este corectă și populația din grupul Ciumbrud nu ar fi agatârșă. Marea majoritate a istoricilor asociază însă acest grup cu agatârșii.

Celții

Celții (gr. Galatai; Keltoi, lat. Galli; Celtae) au fost un grup de populații indo-europene de limbă centum[A], menționate pentru prima dată în secolele VI-V î.e.n. de către Hecateu din Milet și Herodot și localizate între izvoarele Dunării și nord-vestul Peninsulei Iberice. Cultura materială și spirituală dezvoltată de celți a fost numită La Tène sau cea de a doua epocă a fierului în Europa.

Primele pătrunderi celtice în vestul României au avut loc în jurul anului 335 î.e.n. Pătrunderile masive datează de la sfârșitul secolului al IV-lea î.e.n. – începutul secolului al III-lea î.e.n. (La Tène B1-B2, după cronologia P. Reinecke-Kramer). Celții au ocupat șesul Crișanei și regiunile de câmpie și de podiș ale Transilvaniei. Aceste teritorii au fost cucerite de la populațiile scito-traco-ilire din bazinele Tisei, Crișurilor și Mureșului inferior (cultura Szentes-Vekerzug-Chotin), de la proto-daci, precum și, probabil, de la agatârșii așezați în bazinul superior al Mureșului și cel al Târnavelor.

[A] Grupul occidental al limbilor indo-europene, alcătuit din ramurile italică, celtică, germanică, greacă și limbile toharice, numite la un loc “ramura centum” (pronunțat kentum) .

Nu se cunosc numele triburilor celtice care au pătruns în părțile vestul României. Pe baza datelor arheologice și a informațiilor din scrierile lui Caesar și Ptolemeu, istoricii au dedus că nordul Crișanei și Câmpia transilvană au fost stăpânite anarți (gr. Ανάρτοι, Anartoi; lat. Anartes), care își aveau centrul puterii în bazinul superior al Tisei.

Caesar (Commentarii de Bello Gallico, cartea VI 25, 1) scrie:

Pădurea Hercynian începe în zona helveților, nemeților și râuracilor și se intinde de-a lungul Dunării până în zonele locuite de daci și anarți.17

Ptolemeu (Geografia, III, 5, 8 și III, 8, 3) menționează:

Triburi mai mici locuiesc în Sarmația lângă fluviul Vistula, mai jos de venedi gitonii, apoi [vin] finii, iar după aceea sulonii. Dedesubtul lor [trăiesc] frugudionii, apoi avarinii – pe lângă izvoarele fluviului Vistula; mai jos de aceștia ombronii, apoi anartofracții[A], apoi burgionii, mai departe arsieții, sabocii, piengiții și biesii, pe lângă muntele Carpathos.18

Locuiesc Dacia în partea cea mai de miazănoapte, dacă începem de la apus: anarții și teuriscii și costobocii […]19

[A] Anartofracții menționați în text sunt anarții. Conform lui Vasile Pârvan (Getica, pag. 222), triburile arsieților, sabocilor, piengiților și biesilor ar fi dacice.

Se pare că inițial relațiile dintre celți și localnici au fost violente, dar după înfrângerea rezistenței acestora din urmă s-a ajuns la forme normale de conviețuire. O parte dintre localnici s-a retras în zonele de deal și de munte, o altă parte a rămas în teritoriile cucerite, adesea chiar în așezările celtice. Prezența lor în aceste așezări este atestată de ceramica lucrată cu mâna, iar în necropolele La Tène poate fi identificată prin mormintele specifice de incinerație în urnă. Cultura proto-dacilor în cursul celor două secole de dominație celtică era inferioară celei celtice, conținând multe trăsături specifice culturii Hallstatt. A urmat în mod evident un schimb cultural accentuat, proto-dacii preluând elementele civilizației La Tène, iar celții elemente specifice civilizației locale. Ar fi de amintit în acest sens biritualismul funerar, în speță inhumația și incinerația în urnă sau în groapă, neîntâlnite la celții din centrul sau vestul Europei. În a doua jumătate a secolului al III-lea î.e.n., celții din zonă au emis, în asociere cu proto-dacii, imitații după tetradrahmele de argint ale lui Filip II. Ele sunt bine executate tehnic, variate ca tip și realizate dintr-un argint cu titlu foarte ridicat. Acesta e un caz tipic de “mimesis”, tendința imitare a economiilor și a culturilor mai evoluate.

Din studiul așezărilor și necropolelor celtice din spațiul transilvan reiese că perioada de maximă înflorire a acestora se situează în secolul al III-lea î.e.n. În cursul secolului al II-lea î.e.n. apar migrațiile germanilor dinspre nord și crește presiunea romană dinspre sud, ceea ce duce la o descreștere a numărului celților. Este posibil ca

unele grupări celtice să fi fost asimilate, iar altele să se fi reîntors în câmpia Tisei și în Slovacia, de unde veniseră cu două secole înainte. Nu este exclus, de asemenea, ca dacii să-i fi izgonit din Transilvania. Cert este că la sfârșitul secolului al II-lea î.e.n. și la începutul secolului I î.e.n. nu se mai constată arheologic prezența lor efectivă în Transilvania. Prin anii 60 î.e.n. armata lui Burebista înfrânge triburile boiilor, anarților, eraviscilor și ale scordiscilor în Europa centrală, ceea ce a însemnat sfârșitul celților în această zonă.

…

Cercetările arheologice arată că zona Ludușului s-a aflat în aria de influență celtică. Nu foarte departe au fost descoperite și cercetate așezările celtice și necropolele de la Aiud, Turda, Uioara de Jos, Ocna Mureș20.

Un caz particular îl constituie așezarea de la Gligorești, din punctul “La Holoame”: în vreme ce așezările celtice erau în mod obișnuit plasate pe malul apei sau pe terase ale Mureșului și ale afluenților, așezarea de la Gligorești se află pe un grind format la confluența Arieșului cu Mureșul. De asemenea atipice sunt unele elemente de apărare prezente în această așezare.21

Am mai putea aminti o descoperire izolată făcută la Ozd, și anume două monede daco-celtice, dintre care una imitație tip Filip al II-lea.22 La Gheja s-a descoperit de asemenea o brățară de bronz cu protuberanțe. În zona Luduș s-au mai făcut descoperiri aparținând culturii La

Tène, dar nu există certitudinea asocierii cu celții, ci mai degrabă cu dacii.

A doua perioadă a epocii fierului. Geto-dacii

A doua perioadă a epocii fierului a fost numită La Tène. Principalele caracteristici ale acestei perioade pe teritoriul ocupat de geto-daci sunt dezvoltarea accentuată a metalurigiei fierului, dar și a altor metale, în special prețioase; lucrări edilitare de anvergură; utilizarea roții olarului; dezvoltarea meșteșugurilor casnice și necasnice; creșterea vitelor și schimbarea sistemului agrar prin utilizarea brăzdarului de plug din fier și a asolamentului; intensificarea schimburilor comerciale, utilizarea monedelor. S-au răspândit așezările deschise, dar mai ales cele fortificate, cu ziduri din cărămidă sau piatră, în tehnicile opus incertum[A] sau opus quadratum[A]; tot acum a

[A] Veche tehnică romană de construcție, în care se foloseau pietre netăiate de formă neregulată sau bucăți de tuf de mărimea unui pumn, plasate aleatoriu și introduse într-un miez de opus caementicium. Inițial, tehnica consta în plasarea atentă a coementa (fragmente de rocă și pietre mici amestecate cu ciment), ceea ce făcea ca suprafața exterioară să fie cât mai netedă posibil. Ulterior, se obținea o suprafață netedă prin reducerea cantității de ciment și alegerea unor pietre mici de formă mai regulată. În cazul în care

apărut celebrul murus dacicus[B]. Apare o stratificare socială accentuată, divizarea societății geto-dacice în aristocrație civilă, militară și sacerdotală (tarabostes sau pileati) și oameni de rând (comati), alături de aceștia fiind semnalați și sclavi patriarhali proveniți din captivi de război. Religia capătă caracter politeist; exista un mare preot și o tagmă preoțească, dar și unii călugări celibatari, vegetarieni și abstinenți, aparținând de secte religioase și fiind consemnați de Strabon sub numele de ktistai[C] sau

cantitatea de beton între pietre este special redusă, tehnica se numește opus (cvasi) reticulatum.

[A] Veche tehnică romană de construcție, în care se foloseau blocuri pătrate de piatră de aceeași înălțime așezate în șiruri paralele, cel mai adesea fără utilizarea de mortar. Tehnica a fost folosită încă din secolul al VI-lea î.e.n. și a fost descrisă de Vitruvius.

[B] Denumirea dată unei metode de construcție pentru zidurile cetăților și fortificațiilor din Dacia antică. Tehnica a fost dezvoltată înaintea cuceririi romane, fiind o combinație între metodele tradiționale din Dacia și metode împrumutate din arhitectura greacă. Zidul dacic era format din două ziduri exterioare clădite din blocuri de piatră cioplite sub formă de paralelipiped dreptunghic, aparent fără a se folosi mortar între ele. După așezarea fiecărui rând de blocuri, spațiul dintre cele două ziduri era umplut cu pietriș și piatră spartă amestecate cu lut care erau apoi compactate. Legătura dintre cele două ziduri, interior și exterior, necesară pentru a rigidiza structura, era realizată prin intermediul unor grinzi din lemn ars care erau cioplite la capete sub formă de pană (coadă de rândunică), pentru a se bloca în șanțul săpat în partea superioară a blocului de piatră. În general grinzile erau perpendiculare pe cele două ziduri (interior și exterior), iar la colțuri abordau diferite unghiuri. Grinzile erau plasate din loc în loc, pe fiecare rând de blocuri de piatră.

[C] Abstinenți de la plăcerile lumești.

kapnobatai[A], iar de Ioseph Flavius, sub denumirea de polistai[B] sau pleistoi[C].

Există mai multe cronologii pentru perioada La Tène în spațiul geto-dacic. Una dintre cele mai folosite este cea propusă de Constantin Daicoviciu și Radu Vulpe:

La Tène I: 450/400-300 î.e.n.

La Tène II: 300-100 î.e.n.

La Tène III: 100-1 î.e.n.

La Tène IV: 1 e.n.-106 e.n.

Geto-dacii au fost una dintre cele mai importante populații tracice. Prima atestare scrisă a geților este făcută de Herodot (Istorii, IV, 93):

Înainte de a ajunge la Istru birui mai întâi pe geți, care se cred nemuritori. Căci tracii, locuitorii din Salmydessos și cei ce ocupă ținutul așezat mai sus de orașele Apolonia și

Masembria – pe nume scirmiazi și nipseeni – s-au predat lui Darius fără luptă. Geții, însă, fiindcă s-au purtat nechibzuit, au fost îndată înrobiți, măcar că ei sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci.23

Tot Herodot (Istorii, V, 3) atestă faptul că geții au obiceiuri diferite de ale celorlalți traci:

Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, el ar fi de nebiruit și cu mult mai

Călători prin nori.

Întemeietor de orașe.

Foarte mulți.

puternic decât toate neamurile, după socotința mea. Dar acest lucru este cu neputință și niciodată nu se va înfăptui.

De aceea sunt aceștia slabi. Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleași la toți, afară de geți, trausi și de acei care locuiesc la nord de crestomai.24

Strabo (Geographia, VII, 3,12-13) descrie așezarea geografică a dacilor și a geților, precum și situația lor politico-militară. De remarcat contradicția între cele două paragrafe consecutive: în primul, “ei sunt în stare și astăzi să trimită la luptă patruzeci de mii de oameni”; în al doilea, “au ajuns în zilele noastre cam la patruzeci de mii”.

VII, 3,12 (C. 304) A existat și o altă împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci [autorii] îi denumesc pe unii daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei care se întind spre Pont și spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrului. Socot că ei se numeau în vechime Daoi. […] Neamul geților, care se înălțase atât de mult sub Burebista, a decăzut [apoi] cu totul din pricina dezbinărilor lăuntrice și din pricina romanilor. Totuși, ei sunt încă în stare și astăzi să trimită la luptă patruzeci de mii de oameni.

VII, 3,13 (C. 304) Prin țara lor curge râul Marisos, care se varsă în Dunăre. […] Dacii au aceeași limbă cu geții. […].Cât despre geți și daci, după ce numărul lor crescuse neînchipuit de mult, într-atât încât puteau să trimită la luptă până la două sute de mii de oameni, ei s-au împuținat

și au ajuns în zilele noastre cam la vreo patruzeci de mii și sunt acum pe cale de a se supune romanilor. Nu se află încă de tot sub stăpânirea lor, pentru că își mai pun nădejdea în germani, dușmanii romanilor.25

Prima atestare documentară a dacilor a fost făcută de Caesar (De Bello Gallico, VI, 25, 2), când descrie pădurea hercinică:

Pădurea începe de la hotarele helveților, nemetilor și rauracilor și se întinde în linie dreaptă, paralel cu Dunărea, până la hotarele dacilor și anarților.26

Relatarea lui Trogus Pompeius:

Și dacii sunt o mlădiță a geților (Daci quoque suboles Getarum sunt).27

Ptolemeu (Geografia, III, 8, 3), descrie așezarea triburilor pe teritoriul Daciei:

Locuiesc Dacia în partea cea mai de miazănoapte, dacă începem de la apus: anarții și teuriscii și costobocii, iar dedesubtul lor [vin] predavensii și ratacensii și caucoensii, tot așa, mai jos de aceștia [sînt] biefii, buridavensii și cotensii și mai jos de ei albocensii, potulatensii și sensii, după care [sînt], în partea cea mai de miazăzi, saldensii, ceiagisii și piefigii.28

Vasile Pârvan (Getica) interpretează astfel scrierea lui Ptolemeu:

Ptolemaeus (III 8, 3) înșiră popoarele Daciei preromane delà V la Ε și delà N la S în trei grupe de câte cinci. Această grupare nu ni se pare întâmplătoare, ci credem că, la un geograf matematic ca Ptolemaeus, atent la rostul meridianelor și paralelelor, ca și la accidentele de geografie fizică, rostul așezării neamurilor dace în acest fel corespunde unei situații topografice precise. […] Ratacensii (ori Racatensii) vor fi ocupat platoul înalt ardelean dintre Târnave și Someș […].29

Fragmentul de mai sus e deosebit de important pentru istoria locală, deoarece indică faptul că teritoriul pe care se află astăzi Ludușul era locuit de tribul dacic al ratacensilor (racatensilor). Ei au fost identificați cu uniunea de triburi dace de pe valea Mureșului și a Târnavelor, întinzându-se spre sud până la Carpați. Această uniune de triburi corespunde monedelor de tip Rădulești-Hunedoara, Aiud-Cugir și Petelea, precedând, în timp, momentul unificării de către Burebista.30

…

De-a lungul istoriei timpurii, zona Luduș a aparținut teritoriilor stăpânite sau dominate de agatârși, apoi de celți. Nu sunt atestate forme de organizare statal-administrative ale acestor populații.

Ulterior, triburile dace s-au organizat în uniuni de triburi, apoi în regate conduse de un rege, basileios, dux – așa cum sunt amintiți acești conducători în scrierile antice. În secolul I î.e.n. aceste regate au fost unificate de

51

către Burebista (82 î.e.n. – 44 î.e.n.) în ceea ce istoriografia din ultimele două decenii ale comunismului a numit

“marele stat centralizat dac”, întins de la Carpații Păduroși la Munții Haemus și de la vărsarea râului Morava în Dunăre la Pontul Euxin. După moartea lui Burebista, statul dac s-a divizat în patru, apoi cinci regate, dintre care a rezistat politico-militar cel care avea centrul de putere în Munții Orăștiei. Acesta a avut pentru o perioadă caracter teocratic, fiind condus de marii preoți Deceneu, apoi Comosicus. Sfârșitul regatului dac s-a petrecut odată cu înfrângerea dacilor în al doilea război daco-roman (105-106 e.n.). Și în acest caz, nu există dovezi documentare sau epigrafice care să ateste o organizare administrativă și un aparat birocratic.

…

Descoperiri arheologice din perioada La Tène au fost făcute în localitate la Gheja (descoperire izolată; brățară din bronz, cu protuberanțe);

În zonă, în schimb, descoperirile au fost mult mai bogate: Cecălaca (RAN 115263.02; morminte tumulare cu fragmente ceramice dacice); Bogata (punct “Sub vii”, RAN 115833.02, LMI MS-I-s-B-15350; fragmente ceramice); Bogata (RAN 115833.09; sec. I î.e.n. – începutul sec. I e.n.; tezaur de tetradrahme thasiene și de imitație locală, dacice (după I. Marțian cca. 800 de piese; 6 kg), descoperit în anul 1904); Bogata (sec. I î.e.n.; tipar de cupă deliană; MAC, nr. inventar 429); Ranta (punct “Bercul țărcilor”, RAN 115842.02, LMI MS-I-s-B-15410); Cuci

(punct “Berc”, RAN 116448.03, LMI MS-I-s-B-15373; sec. I î.e.n. – sec. I e.n.; ceramica La Tène din așezare aparține fazei clasice; este de culoare cenușie, lucrată la roată; în așezare a fost descoperit și un vas de import – situla); Dătășeni (punct “Tău Rotund”, RAN 116457.02; la 2 km de sat, pe malul Mureșului, există o porțiune de drum dacic); Sânger (descoperire izolată, La Tène III, torques din argint, răsucit, cu capetele stilizate în formă de cap de animal; MAC); Ozd, Iernut, Cucerdea, Lechința, Iernut Sf. Gheorghe, Papiu-Ilarian.

Epoca romană

Periodizarea culturii provincial-romane în Dacia este

următoarea:

faza de tranziție de la cultura dacică la cea provincial-romană: 106-117 e.n.

faza arhaică a culturii provincial-romane în Dacia: 117-168

faza clasică a culturii provincial-romane în Dacia: 168-265

faza post-clasică a culturii provincial-romane în

Dacia: 265-273

După terminarea celui de-al doilea război daco-roman, zona cucerită a fost declarată provincie romană. Aceasta cuprindea Banatul, Ardealul, Oltenia, plus o fâșie la est de Olt, până la limes transalutanus[A].

[A] Limes Transalutanus este o fostă frontieră fortificată a Imperiului Roman, construită la marginea vestică a vastelor păduri ale Teleormanului. Frontiera era compusă dintr-un drum ce urma linia hotarului, un val de pământ înalt de circa 3 m, cu o lățime de 10-12 m, întărit pe porțiuni cu palisade sau ziduri de piatră, precum și un șanț de apărare. Din loc în loc existau în apropiere și garnizoane militare. Limesul Transalutanus se întindea pe o lungime de 235 km, fiind amplasat la o distanță variabilă între 5-30 km est de râul Olt.

Construcția acestuia a început în 107 d.Hr., sub comanda lui Marcius Turbo, și a fost dezvoltată de Iulius Severus (120-126). Limesul a fost

În conformitate cu organizarea tipică a lumii romane, noua provincie avea o largă autonomie față Roma, cu propriile reguli de guvernare, cu excepția câtorva domenii: apărare, fiscalitate, politică externă. Întrucât dacii au încălcat tratatele de alianță (foedus[A]) cu Imperiul, populația a fost asimilată, juridic, unui statut inferior (dediticii[B]).

Încă înainte ca Traian să părăsească Dacia, senatul roman a votat legea (constitutio) prin care Dacia este declarată provincie romană (lex provinciae), cu rang de

fortificat și adus la dimensiunile finale de împăratul Septimius Severus (193-211 d.Hr.).

[A] Foedus, plural foedera, tratat încheiat de Roma antică cu unul sau mai multe state aliate (foederati). Tratatul conținea diferite condiții de stabilire a relațiilor de prietenie permanente între părțile contractante. Un foedus aequum era un acord bilateral de recunoaștere a ambelor părți ca egale, obligate să se sprijine reciproc în războaie defensive sau atunci când erau chemați, pentru totdeauna. Un foedus iniquum definea Roma ca fiind superioară, cealaltă parte fiind obligată să ajute Roma în războaie ofensive, limitând astfel suveranitatea aliatului. Foedera erau negociate de către comandanții romani și confirmate prin votul adunării centuriate (comitia centuriata). Tratatele erau fost înscrise pe tablete de bronz și afișate în locuri publice, sau păstrate în temple sau în alte clădiri publice.

[B] În Imperiul Roman, dediticii erau una dintre cele trei clase de liberți; erau persoane care nu erau nici sclavi, nici cetățeni romani

(cives), nici latini (care aveau drepturi latine – jus latinum). În mod analog era definită starea unui popor cucerit care și-a pierdut existență politică ca urmare a unei deditio, o predare necondiționată.

provincie imperială, alcătuind o singură unitate administrativă. Aceasta era condusă de un legatus Augusti pro praetore, trimis al împăratului; legati Daciei erau de rang consular. Ei aveau puteri depline în exercitarea atribuțiilor lor și erau ajutați în administrarea finanțelor de un procurator Augusti.

Primul guvernator a fost Decimus Terentius Scaurianus, așa cum atestă diploma de la Porolissum din 11 septembrie 106. În timpul său a fost înființat primul oraș al provinciei, colonia Dacica – numit mai târziu Sarmizegetusa, capitala provinciei. În această perioadă apare și emisiunea monetară Dacia Capta, Dacia învinsă. Îm afară de D. Terentius Scaurianus, mai sunt cunoscuți doi guvernatori, C. Avidius Nigrinus și C. Iulius Quadratus Bassus, ambii de rang consular.

Această formă de administrare a fost menținută pe tot parcursul domniei lui Traian. După moartea împăratului (117), au loc atacuri ale populațiilor vecine și revolte importante în mai multe provincii, printre care și în Dacia. Împăratul Hadrian acordă temporar comanda excepțională a Pannoniei și Daciei lui Q. Marcius Turbo, cu rang pretorian, iar după 118 îi limitează atribuțiile doar la Dacia. După 119 sunt atestate epigrafic provinciile

Dacia Superior și Dacia Inferior. Dacia Superior este menționată pe două diplome militare, extrase din edictul imperial din 29 iunie 120 și descoperite la Porolissum, respectiv Cășei. Dacia Inferior este menționată doar în anul 129, dar existența unei Dacii Superior presupune automat și existența Daciei Inferior. Dacia Superior era

provincie condusă de un legatus Augusti pro praetore de rang pretorian, iar Dacia Inferior de un procurator Augusti (numit și praeses). Zona Ludușului se găsea în provincia Dacia Superior.

Dacia romană, 124/133-169 e.n.

O diplomă militară descoperită la Gherla atestă faptul că în anul 133 exista deja provincia Dacia Porolissensis, condusă de procuratorul ecvestru Flavius Italicus. Constantin Daicoviciu și Dumitru Protase argumentează că noua provincie ar fi putut fi constituită încă din 124, în timpul vizitei lui Hadrian în Dacia.31 Dacia Porolissensis s-a desprins din Dacia Superior pe linia Mureșului superior, a Arieșului și Someșului. Reședința provinciei era la Napoca – singurul oraș din noua provincie – și nu la Porolissum, centru de putere militară. În aceste

condiții, se pare că teritoriul Ludușului a aparținut Daciei Porolissensis, iar teritoriul Ghejei Daciei Superior.

Dacia romană după anul 169 e.n.

Ultima schimbare în statutul și organizarea celor trei Dacii a avut loc în timpul lui Marcus Aurelius (161-180) și s-a datorat războaielor marcomanice. Pentru a putea face față situației grele, au fost detașate trupe suplimentare printre care și Legiunea V Macedonica. Pentru utilizarea eficientă a forțelor militare s-a impus o conducere unică a celor trei provincii, asigurată de guvernatorul de rang consular M. Claudius Fronto. Acesta a fost numit inițial

(în 168) legatus Augustorum (duorum) pro praetore Moesiae superioris et Daciae Apulensis simul., apoi (în 169) legatus Augusti pro praetore provinciarum Daciarum. Se observă apariția denumirii de Dacia Apulensis în loc de Dacia

Superior, prima etapă a reorganizării. În a doua etapă,

Dacia Inferior primește numele de Dacia Malvensis.

Ca urmare a reorganizării, în Dacia Apulensis își avea sediul guvernatorul consular, asistat de un procuratores care uneori ținea locul legatului. Dacia Porolissensis era condusă de un procurator centenal de rang ecvestru, iar conducerea militară era asigurată de conducătorul

Legiunii a V-a. Dacia Malvensis era condusă de un procurator presidial, ca și Dacia Inferior. Deși teritoriul celor trei provincii a rămas în mare același, jurisdicția celor trei procuratores s-a modificat. În acest sens, consularul Daciei Apulensis avea unele atribuții care se extindeau asupra celorlalte două provincii și purta titlul legatus pro praetore Daciarum Trium. Acest titlu era legat și de concilium trium Daciarum, adunare provincială alcătuită din reprezentanții orașelor.

În vremea lui Caracalla (211-217), locuitorii Daciei sunt ridicați la rangul de cetățeni romani. Severus Alexander (222-235) înființează pe granița Daciei așa-numitele stationes, puncte de apărare dar și de legătură cu popoarele vecine din care se vor forma ulterior teritoriile militare numite regiones.

Organizarea Daciei dovedește unitatea și eficiența sistemului administrativ roman, care avea și multe elemente de autonomie locală. Conform dreptului roman, întregul teritoriu al Daciei a devenit ager publicus, pământ public de care putea dispune împăratul. Pământul a fost măsurat de agrimensores, care au alcătuit cadastrul, apoi a fost împărțit colonilor și veteranilor, devenind ager

privatus optimo iure; pentru aceste terenuri nu se plătea impozit funciar. Alte terenuri au fost atribuite individual (adsignatio viritim), cu drept de possessio, pentru care se plătea impozit. În fine, o serie de alte terenuri (agri quaestori) au fost vândute cetățenilor sau peregrinilor; ele puteau fi transmise urmașilor, dar nu revândute.

Au început să se formeze și să se dezvolte orașe (colonia, municipium), care își delimitau teritorii urbane sub autoritatea magistraților orășenești, care percepeau și impozitele. În aceste teritorii existau sate numite vici civili și pagi, primele mai apropiate de orașe și cu grad mai redus de autonomie. Legiunile și unitățile militare auxiliare aveau și ele territorii, în care se aflau sate dependente de unitatea respectivă, numite vici militari sau canabae. Localitățile în care s-au înființat posturi vamale, fiscale, de pază se numeau stationes. În zonele de graniță s-au format în secolul III regiones militare.

O bună parte din teritoriu era patrimonium Caesaris și era exploatat de procuratori sau arendat, veniturile ajungând la fiscus, finanțele imperiale. Administrația exploatărilor aurifere era codusă de un procurator aurarium, ajutat de funcționari liberți sau sclavi. Tot în patrimoniul imperial intrau celelalte mine, salinele și pășunile, exploatate în arendă de conductores. Pentru terenul utilizat, ager stipendarius, autohtonii plăteau impozite și efectuau numeroase corvezi față de unitățile militare, administrație, servicii publice și arendași.32

…

Pe teritoriul Ludușului de astăzi au existat trei așezări romane de mici dimensiuni, în punctele “Fabrica de zahăr”, “Ferma legumicolă” și la Gheja. Erau vici, nu există elemente ale statutului de stationes, în afară de poziționarea pe un drum roman relativ important.

Cel mai vechi element de infrastructură rutieră cunoscut în zonă este drumul roman cu o lungime de 90 km ce se desprindea din renumita Via Traiana (Dierna – Porolissum) și care unea castrul de la Salinae (Războieni) cu castrul de la Brâncovenești. Din acest drum s-au păstrat în zonă porțiuni la Gheja (în punctele “Doț”,

“Morea”, “Râtul Ianca”, pe malul stâng al Mureșului). Drumul era un via vicinalis[A], pietruit, cu o lățime de circa 4 metri. Deși sursele antice nu pomenesc niciun drum pe valea Mureșului, descoperirile arheologice arată, fără urmă de îndoială, că acesta a existat. Istoricul Vasile Christescu (1929) încadrează în lucrările sale acest drum în subcapitolul dedicat drumurilor romane din Ardeal neindicate de itinerarii, prezentându-l astfel:

[…] drumul de-a lungul Mureșului de la Micia (Vețel), stațiunea de intrare din câmpia iazigă în Dacia, pe la Alba-Iulia (Apulum) până la Deda. El trecea prin localitățile: Vețel, Vințul de Jos, Alba-Iulia, Vințul de Sus, Războieni, Cușerda, Hadrev, Ciuci, Gheja, Bogata, Orășeni, Iernut, Cipău, Ogra, Sânpaul, Ungheni, Cristești, Sâncraiu de Mureș, Remetea, prin fața orașului Tg. Mureș, Sfânta Ana,

[A] Drum local ce ducea la un drum major sau conecta două astfel de drumuri importante.

Grădiște, Poca, Voivodeni, Reghinu-Săsesc, Brâncovenești,

Deda.33

În județul Mureș există 29 de puncte unde au fost observate la suprafață urmele acestui drum roman. În zona noastră, aceste puncte sunt: Gligorești, Hădăreni, Chețani, Gheja34, Ațintiș, Bogata, Orosia, Cuci, Iernut, Cipău. Nu există dovezi în acest sens, dar este foarte posibil ca – cel puțin pe anumite porțiuni – drumul roman să se fi suprapus peste drumuri dacice anterioare, știut fiind faptul că romanii utilizau elemente de infrastructură existente acolo unde aceste se potriveau cu scopurile lor.

Principalii vectori ai romanizării au fost unitățile militare staționate în Dacia Romană (însumând peste 70.000 de soldați), coloniștii, infrastructura, urbanizarea, comerțul și, nu în ultimul rând, pătrunderea și răspândirea lentă a creștinismului.

Mediul rural din Dacia Romană este puțin cercetat arheologic și deocamdată nu s-a putut stabili continuitatea între așezările pre-romane și cele provinciale, acestea din urmă având locații și tipuri de habitat diferite. De asemenea, satele autohtone din epoca romană nu se suprapun celor din epoca fierului, ci se plasează in zonele periferice ale provinciei.

Așezările rurale romane din Dacia pot fi împărțite în așezări militare și așezări civile. Din prima categorie făceau parte vicii militari (sing. vicus) și canabae, iar din a doua vicii civili și pagii (sing. pagus). Un statut special în

cadrul acestor comunități aveau cetățenii romani și veteranii care formau elita așezărilor.

Zona Luduș se află în sfera de influență a următoarelor localități importante: Apulum, capitala Daciei Apulensis; Potaissa, din anul 167 sediul legiunii a V-a Macedonica; Salinis (Salinae la Ptolemeu, azi Războieni), sediul unei importante unități auxiliare, ala I Batavorum miliaria, în preajma căreia se afla un vicus militar marcant, din păcate încă necercetat; castrul roman de la Sangidava (Cristești).

Descoperiri aparținând culturii romane provinciale au fost făcute la Luduș (punct “Fabrica de zahăr”, RAN 114729.01, LMI MS-I-s-B-15392; așezare; tezaur monetar roman; ceramică romană provincială, elemente de hypocaust, un sestertius de la Antoninus Pius, anii 153-154 și un denar de la Caracalla, anul 215; un solidus din aur de la Valentinian III – colecție particulară locală); Luduș (punct “Ferma legumicolă”, RAN 114729.03; în stânga șoselei naționale Luduș – Turda spre Chețani; 4 ha; cercetările executate în anul 1987 au adus la lumină o

însemnată cantitate de ceramică romană provincială);

Gheja (așezare romană de mici dimensiuni; ceramică de culoare cenușie și roșie: ulcele, un urcioraș, butelii mici, terra sigilata, cap feminin de teracotă – MAC, nr. inventar I, 1935, 7483-7484); rotițe din bronz); Gheja (drum roman; în punctele “Doț”, “Morea”, “Râtul Ianca”, pe malul stâng al Mureșului).

În împrejurimi, situri din perioada romană se află la Ațintiș (punct “Vatra satului”, RAN 115236.0; drumul roman dinspre Ocna Mureș-Uioara de Sus spre Luduș); Cecălaca (punct “La Tău”, RAN 115263.01; ceramică, se presupune existența unei așezări din epoca romană;

Muzeul Aiud, nr inventar: 513, 519, 580); Bogata (punct “Dâlma Bisericii”, RAN 115833.01, LMI MS-I-m-B-15349.02; sec. III); Bogata (punct “Sub vii”, RAN 115833.02, LMI MS-I-s-B-15350); Bogata (RAN 115833.08; vestigii romane ce provin probabil dintr-o așezare rurală romană – ceramică, vase din lut, cărămizi cu ștampila

Legiunii a V-a Macedonica, utilizate în pavajul bisericii reformate, monedă romană din bronz a împăratului

Marcus Aurelius; Jung Orban susține existența aici a unui castru roman); Chețani (punct “Locul de târg”, RAN 116055.01, LMI MS-I-s-B-15360.02; fragmente de ceramică cenușie și roșie; s-au descoperit și fragmente de drum roman); Hădăreni (punct “Irimul Mare”, RAN 116108.01; pe malul drept al Arieșului, pe o distanță de aproape 2 km (“1000 stânjeni”) se disting urmele drumului roman, ce merge pe direcția Războieni-Cetate; în punctul “Măgura” s-au descoperit urme romane); Cuci (punct “dealul Orosiei”, RAN 116448.01, LMI MS-I-s-B-15371; necropolă de incinerație, sec. III); Cuci (punct “Grădina lui Miki”, RAN 116448.06; au fost efectuate sondaje de către D. Protase și A. Zrinyi în 1977; au fost descoperite și cioburi preistorice, însă punctul era cunoscut ca așezare rurală romană; la 1.30 m adâncime în sol au apărut contururile unor unei umpluturi cu pământ negru;

probabil sunt urme de locuințe ale unei așezări, care avea necropola pe Dealul Orosiei); Cuci (punct “Grădina fostei CAP”, RAN 116448.07; așezare și necropolă; mormintele au fost descoperite cu prilejul unor lucrări de nivelare; cercetările ulterioare au dus la descoperirea altor fragmente ceramice romane și cenușii de tip Sântana de Mureș; pe baza materialului arheologic descoperit s-a putut preciza că întregul complex poate fi datat spre sfârșitul secolului III, eventual începutul secolului IV, și trebuie atribuit populației daco-romane; complexul a aparținut unei așezări și necropole de incinerație în urnă);

Cuci (punct “Urcuș”, RAN 116448.08; drum roman, pe terasa superioară a Mureșului din zona sediului primăriei comunei); Tăureni (punct “Curechiaș”, RAN 119867.01, LMI MS-I-s-B-15432.01; blocuri de piatră cioplită, cărămizi, țigle, fragmente de mozaic; obiecte din os și bronz; monede de sec. II-III, printre care una din aur de la Marcus Aurelius); Ozd, Cipău, Cucerdea, Lechința, Iernut Sf. Gheorghe, Papiu-Ilarian, Zau de Câmpie.

Epoca migrațiilor

Marile migrații care au răvășit Europa au început în secolul al II-lea și au deteminat, printre altele, sfârșitul stăpânirii romane asupra Daciei. Astfel, în a doua jumătate a secolului, goții s-au pus în mișcare în zonele din nordul Daciei și în anul 170 au determinat invazia costobocilor în Peninsula Balcanică.35 În anul 180 i-au presat dinspre nord-est pe dacii liberi, care au început să atace nordul Daciei Romane. C. Vettius Sabianus, guvernatorul celor trei Dacii în timpul lui Commodus, a condus luptele împotriva acestora. Spune Dio Cassius (Istoria Romană, LXXII, 3, 3):

Același Sabinianus a supus și douăsprezece mii de daci dintre cei din vecinătate, care fuseseră alungați din țara lor de baștină și erau gata să dea ajutor celorlalți, făgăduind că le va da pământ în Dacia noastră.36

Orosius (Istorii împotriva păgânilor în șapte cărți, VII, 22, 7 și 23, 4) relatează pierderea Daciei de către Gallienus

și recâștigarea ei de către Aurelian:

VII 22,7 (sub Gallienus): Grecia, Macedonia, Pontul, Asia sunt inundate și distruse de năvala goților; iar Dacia de peste Dunăre este răpită pentru totdeauna; cvazii și marcomanii pustiesc Panoniile.

VII 23,4 (sub Aurelian): întreprinzând o expediție la Dunăre, i-a bătut prin mari lupte pe goți și a restabilit stăpânirea romană în vechile hotare.37

În cele din urmă, provincia este abandonată definitiv. Aurelian, deși îi înfrânge pe goți, le cedează în cele din urmă Dacia (271) și le acordă statutul de federați ai imperiului, cu îndatorirea de a păzi limesul dunărean. Eutropius (Scurtă istorie de la întemeierea Romei, IX, 15, 1), relatează acest eveniment:

Provincia Dacia, pe care Traian o făcuse dincolo de Dunăre, a abandonat-o, deoarece întregul Illyricum și Moesia erau devastate și nesperând s-o mai poată reține; iar pe romanii aduși din orașele și de pe ogoarele Daciei i-a așezat în partea de mijloc a Moesiei. Și astfel provincia Dacia este acum în dreapta Dunării, pe când înainte fusese în stânga ei.38

Primii migratori care au invadat Dacia au fost goții.

Populație germanică originară din Gotland, erau împărțiți în două ramuri: goții de răsărit (ostrogoții, numiți și greutungi, goții de câmpie, goții străluciți) și goții de apus (vizigoții, numiți și tervingi, goții de pădure, goții înțelepți). În secolul I e.n. goții locuiau lângă

Vistula inferioară și Marea Baltică. Ei se întind în a doua jumătate a secolului al II-lea către răsărit iar pe la anul 200 ajung la nordul Mării Negre. La apogeul puterii lor în estul Europei, goții ocupau un teritoriu imens cuprins între Don și limesul Dunării de Jos. În Dacia, goții și-au stabilit așezări doar în câmpia răsăriteană; zona muntoasă

și cea intracarpatică au continuat să fie locuite de autohtoni, fiind sub stăpânire gotică. Orosius (Istorii împotriva păgânilor în șapte cărți, I, 2, 52 și 16, 2) descrie stăpânirea goților asupra fostei provincii Dacia:

[…] La răsărit se găsește Alania, la mijloc Dacia unde e și Goția, apoi se află Germania […].

De curând geții aceia, care acum sunt goți și despre care Alexandru declarase că trebuie să te ferești, de care Pyrrhus se îngrozise și Caesar i-a evitat, după ce și-au golit locuințele și le-au părăsit, au intrat în bloc, cu toate forțele lor, în provinciile romane și totodată, deși mult timp inspiraseră doar groază, au nădăjduit totuși să [dobândească] prin rugăminți de la romani un tratat de prietenie pe care l-ar fi putut cere cu armele […].39

Regatul ostrogot nord-pontic este spulberat de invazia hunilor, când regele Hermanaric își pune capăt zilelor, iar urmașul său Withimer moare în luptă. O ultimă rezistență în față hunilor a fost încercată de regele Atanaric la Caucalandenses locus, Valea Strâmbă din județul Mureș.40 O mică parte dintre goți a rămas pe loc supunându-se noilor stăpâni, cea mai mare parte însă a căutat refugiu spre vest și sud.

…

În anul 376 năvălesc în Europa hunii, măturându-i din calea lor pe goți, alani, vandali, sarmați și alte neamuri. Hunii erau o populație de neam altaic, probabil din

ramura mongolă. Ei pornesc din nordul Chinei și în drumul lor către vest supun și uneori asociază popoarele întâlnite, astfel încât hoardele ajunse în Europa cuprindeau și neamuri finice sau iraniene. Marele succes militar a fost datorat cavaleriei ușoare deosebit de mobile, utilizării arcului compozit și mai ales cruzimii remarcabile chiar și pentru acele vremuri.

După înfrângerea vizigoților și a ostrogoților, hunii ocupă tot ținutul din stânga Dunării și își stabilesc capitala în pusta panonică. Hunii conduși de Attila vor efectua mai multe expediții de jaf împotriva imperiului bizantin, ajungând să primească tribut în anul 443 de la bizantini. Însoțiți de gepizi și de goți, pornesc în anul 451 o mare expediție spre Galia și Italia. Această expediție va fi fatală pentru huni, care vor fi înfrânți de romanii conduși de generalul Aetius (aliați cu vizigoți, franci și burgunzi). Bătălia a avut loc la Mauriacus, aproape de actualul oraș Troyes și nu pe “câmpiile catalaunice”, așa cum s-a crezut până nu demult.

Attila se întoarce în Panonia și în anul 453 moare pe neașteptate, iar odată cu el se destramă și statul hun.

Urmașii săi încep lupta pentru putere; în același timp neamurile germanice se răscoală împotriva acestora. În urma acestor evenimente, gepizii ajung stăpânii Daciei, iar hunii se împrăștie în diferite direcții.

…

Gepizii au fost un neam germanic situat inițial în zona estuarului Vistulei. De aici, traversează Carpații nordici și

ajung în nord-estul Panonniei. Ei încercă să pătrundă în Dacia la mijlocul secolului al III-lea, dar sunt respinși de romani. În anul 262 încearcă din nou, dar sunt respinși de data aceasta de către goți, care urmăreau și ei pătrunderea în Dacia. Gepizii se retrag la nord de Dacia, unde rămân până în anul 336, când reușesc în cele din urmă stabilirea în fosta provincie romană.

Iordanes (Getica, 33–34, 74), spune:

În această Scythia primul neam care este așezat, pornind de la apus, este cel al gepizilor. Partea aceasta a Scythiei este străbătută de fluvii mari și celebre. Căci Tisa aleargă prin nordul și vestul ei; înspre sud se află însăși marea Dunăre, iar dinspre est o taie Flutausis care este repede și vijelios și se varsă cu furie în undele Dunării.

În mijlocul lor se află Dacia, apărată de Alpii abrupți, ca de o coroană.

74: Am în vedere Dacia cea veche pe care acum o ocupă popoarele gepizilor. Această țară, așezată în fața Moesiei, dincolo de Dunăre, este înconjurată de o cunună de munți

(corona montium cingitur), având numai două intrări, una pe la Boutae și alta pe la Tapae. Această Gotia pe care strămoșii noștri au numit-o Dacia și care acum se numește

Gepidia, după cum am spus, se mărginește la răsărit cu roxolanii, la apus cu iazigii, la miazănoapte cu sarmații și bastarnii și la miazăzi cu fluviul Danubius. Iazigii sunt despărțiți de roxolani numai prin râul Aluta.41

Gepizii se stabilesc în vestul Daciei, în special pe văile râurilor importante, pătrunzând până la Carpații

Orientali. Unii istorici sugerează că la Apahida ar fi fost capitala regatului gepid, bazându-se pe descoperirea mormântului căpeteniei gepide creștine Omharus (Audomharjaz, latinizat Omharius); între Cluj și Florești a fost descoperită deasemenea o necropolă ce conține și mormântul unei prințese gepide. La Turda a fost descoperit un mare mormânt gepid, supranumit “Franziska”. Pe de altă parte, unii istorici, cum ar fi Vasile Chirică, susțin că mormintele din jurul Clujului ar fi ostrogote și sugerează că descoperirile gepide din centrul și estul Transilvaniei ar fi de fapt datorate așa-numitelor “împrumuturi reciproce de ceramică și obiecte de metal”.42

În secolul al VI-lea, longobarzii aliați cu avarii ocupă Pannonia și distrug în anul 566 regatul gepizilor. Avarii stăpânesc Pannonia și nord-vestul Transilvaniei, iar longobarzii se deplasează spre vestul Europei.

…

Avarii proveneau din Asia Centrală, erau probabil o populație altaică și vorbeau un idiom din grupul limbilor turcice. Apar în zona Mării Negre în jurul anului 463, iar în jurul anului 550 pătrund în Europa fiind împinși de turcii albaștri (gök türkler). După distrugerea regatului gepizilor, avarii le iau în stăpânire teritoriile și pun bazele unui khanat care va fi, timp de două secole, o mare putere militară între franci și bizantini. După anul 800,

teritoriile estice și sudice ale khaganatului avar sunt ocupate de bulgari.

Avarii erau crescători de animale; nu se cunosc așezări ale acestora în Transilvania, dar zona era utilizată pentru pășunat pe timpul verii. În Transilvania sunt amintite sistemele defensive “naturale” ale avarilor (dar și ale gepizilor), numite prisăci. Acestea erau plasate pe aliniamente naturale ușor de apărat și constau în fâșii împădurite lăsate în paragină și întărite prin plantarea de mărăcini, săparea de șanțuri și chiar construirea de palisade de lemn. Aveau locuri de trecere numite porți[A], păzite de formațiuni militare alcătuite din sagittarius[B], speculatores sau örök[C] . Prisăcile sunt întâlnite în izvoarele scrise în latină sau maghiară sub numele indagines, gyepü, hegin sau presaka. După ocuparea Transilvaniei de către triburile maghiare, acestea au utilizat în scop defensiv unele dintre “prisăcile” avare. În zona noastră, satul Căpușul de Câmpie are numele derivat din maghiarul “kapu”, poarta unei prisăci.

…

Slavii își aveau originea pe teritoriul cuprins între Vistula și Nipru. Populație foarte numeroasă, s-au diferențiat în timp în trei grupuri mari de popoare: slavii de apus, de răsărit și de sud. În nordul Dunării au ajuns

Lat. porta, clusa; turc. și magh. Kapu/

Lat. arcași.

Lat., resp. magh., străjeri.

în secolul al VI-lea, deși este posibil ca grupuri mici să fi ajuns mai devreme în aceste teritorii. Așezați inițial în Muntenia și Moldova, se răspândesc rapid în restul fostei Dacii, astfel încât o geografie armeană din anii 670-680 spunea că în această zonă au locuit “douăzeci și cinci de neamuri de slavi”. Dintre toate neamurile care s-au așezat pe teritoriul fostei Dacii, slavii au avut cea mai importantă influență în procesul de etnogeneză a românilor. Asimilarea lor a durat cinci secole: dacă la sfârșitul primului mileniu cronicile menționau ducate locuite de valahi și slavi, în timpul marii invazii a tătarilor din 1241 izvoarele istorice îi menționează doar pe valahi. Influența slavă s-a manifestat în lexic, organizare statală, cultură și religie.

…

Ultima mare migrație în teritoriul transilvan a fost acea a ungurilor, dar aceasta va fi tratată în capitolul următor.

…

Descoperirile aparținând epocii migrațiilor făcute în zona Ludușului au câteva caracteristici principale: au fost încadrate între secolele III și IX; cele din secolele IV-VI sunt cele mai numeroase; foarte puține au fost asociate cu o cultură sau populație, despre restul ne-existând informații suficiente care să permită asocierea cu autohtonii sau cu alogenii.

Descoperiri asociate cu o cultură sau populație au fost făcute la Luduș (punct “Fabrica de zahăr”, RAN 114729.01, LMI MS-I-s-B-15392.03 și MS-I-s-B-15392.04), o așezare și o necropolă din epoca romano-bizantină, secolele IV-V).

De asemenea, există descoperiri la Cecălaca (punct

“La Tău”, RAN 115263.01; mormânt aparținând culturii dacilor liberi); Lechința, (punct “Cimitir”, RAN 117863.05; necropolă gepidică; mormintele se aflau în colțul de vest a cimitirului și erau de inhumație; unul dintre defuncți avea capul deformat artificial; pe baza inventarului mormintele au fost încadrate în primul orizont al regatului gepidic, 475-567); Cipău.

Descoperiri încadrate temporal, dar neasociate cu o cultură sau populație au fost făcute la Luduș (punct

“Bara”, RAN 114729.04; secolul IV); Gheja (punct “Gară”, RAN 114774.01, LMI MS-I-s-B-15378), o necropolă de incinerație din secolul al IV-lea.

Și în împrejurimi au fost făcute astfel de descoperiri, la Bogata (punct “Sub vii”, RAN 115833.02, LMI MS-I-s-B-15350; secolele III-VI); Cuci (punct “Dealul Orosiei”, RAN 116448.01, LMI MS-I-s-B-15371; secolele VIII-IX), dar și la Iernut, Cipău, Lechința, Iernut Sf. Gheorghe, Ozd, Papiu-Ilarian, Valea Largă, Zau de Câmpie.

Romaniile populare

Aurelian (Historia Augusta, 39, 7) relatează părăsirea Daciei de către romani:

Văzând că Illyricum este devastat iar Moesia pierdută, a părăsit provincia transdanubiană Dacia creată de Traian, nemaiputând spera s-o poată reține, fiind retrase armata și provincialii; iar noroadele aduse din ea le-a stabilit în Moesia și a numit-o Dacia sa, cea care acum desparte cele două Moesii.43

Această mențiune, utilizată adesea de adversarii teoriei continuității, are câteva elemente absurde: “fiind retrase armata și provincialii” și “iar noroadele aduse din ea le-a stabilit în Moesia”. La acea dată, toți locuitorii Daciei erau cetăteni romani, armata număra aprox. 70.000 de oameni, iar populația depășea 1.000.000 de locuitori. O asemenea deplasare de populație care să lase un teritoriu imens “terra deserta” și, în același timp, să nu lase urme materiale este de neînchipuit. Iordanes (Faptele romanilor, 217), are o relatare mai nuanțată, menționând doar retragerea legiunilor:

După aceasta, pe dacii din ținuturile de dincolo de Dunăre, care au o întindere de un milion de pași, i-a prefăcut în provincie Traian, în timpul domniei sale, după ce regele lor

Decebal a fost omorât. Gallienus însă le-a pierdut în timpul domniei sale, iar împăratul Aurelian, rechemând de acolo legiunile, le-a așezat în Moesia și acolo, într-o parte a acesteia, a întemeiat Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis, la care a adăugat Dardania.44

Cert este ca armata, aparatul administrativ și o parte a populației (probabil aristocrația și unii negustori sau meșteșugari, cei mai afectați în cazul rămânerii în provincie) a migrat în sudul Dunării sau în alte zone mai pașnice ale imperiului. Autohtonii însă, precum și mare parte din coloniști, nu aveau motive să plece.

Populația autohtonă se retrăsese deja în zone mai ferite încă de la începutul ocupației romane. Dovezile arheologice demonstrează, în copleșitoarea majoritate a cazurilor, faptul că așezările dacilor și-au întrerupt brusc existența – uneori în mod violent – după încheierea celui de-al doilea război daco-roman și alte așezări dace au apărut după această dată în alte zone. De asemenea, marea majoritate a așezărilor romane nu continuă existența așezărilor dace. Coloniștii romani, așezați în cele mai favorabile zone ale provinciei, aveau la data retragerii aureliene rădăcini economice și sociale adânci, fiind pe deplin cetățeni ai Daciei și mai puțin cetățeni romani.

Ca urmare a dispariției administrației și a protecției militare oferite de armata romană, cei rămași s-au găsit în calea valurilor succesive de migratori germanici, asiatici sau slavi proveniți din Barbaricum. Unii s-au retras din calea lor în păduri sau spre munte, alții s-au supus

năvălitorilor sau au ales să le plătească tribut.

Comunitățile romanofone izolate s-au organizat în obști sătești, forme de organizare pre-feudale bazate pe întrajutorare, munca în comun, credința creștină (și de multe ori pe legături de sânge) și care îmbinau proprietatea comună cu cea publică. Locuitorii erau legați

între ei prin unitate lingvistică, etnofolclorică, spirituală, de mentalitate. Conducerea obștilor era asigurată de “sfatul oamenilor buni și bătrâni”, iar după generalizarea creștinismului și de preoți.

Atunci când vremurile au permis, s-au format uniuni de obști, precursoare ale primelor formațiuni politice feudale. Scopul lor era apărarea teritoriului și bunurilor obștilor componente împotriva atacurilor, dar și împotriva dezordinilor interne. Drumul “de la sat la stat” parcurs de comunitățile romanofone din fosta Dacie a fost lung, formându-se treptat “romaniile populare”, atât de inspirat numite de Nicolae Iorga. Marele istoric se referea tocmai la aceste comunități care au reușit să formeze în Evul Mediu timpuriu primele mici formațiuni statale (vlahii în Balcani): “[Ele] devin fragmente sau insule de latinitate și de civilizație română veche, în fața valurilor succesive de migrație a barbarilor”.

Romaniile populare erau denumite de proprii locuitori terrae sau țări, iar de popoarele vecine vlahii. Istoricii au atestat circa 20 de asemenea “țări”, care acopereau întreg spațiul locuit de români. Denumirile vlah, valah provin din germanicul walah sau wolh, însemnând “străin”. Odată cu pătrunderea triburilor

germanice în centrul și estul Europei, termenul a fost transferat populațiilor romanice întâlnite, iar ulterior a desemnat românii.

Se pare că primele formațiuni prestatale organizate au fost jupele, conduse de jupâni (din moeso-goticul siponensis – discipol, ucenic [al lui Hristos]). Au apărut apoi cnezatele, conduse de cnezi (din moeso-goticul skalkinassus – slujire) și voievodatele, conduse de voievozi (din moeso-goticul veitvods – martor [al legii creștine]). Sensurile celor trei termeni sugerează clar importanța majoră a factorului religios alături de cel politic în aceste formațiuni ale românilor.

Zona unde se află astăzi Ludușul a fost expusă năvălirilor barbare, găsindu-se pe cursul Mureșului, cale naturală de pătrundere a migratorilor. Cu toate acestea sunt atestate arheologic la “Fabrica de zahăr” o așezare și o necropolă de tradiție romano-bizantină, continuatoare a așezării romane existente în acest punct și care a rezistat până în secolul al V-lea. Tot aici au fost descoperite o așezare și o necropolă din secolele XI-XII. Situl nu a fost cercetat temeinic și este grav afectat, așa că nu a putut fi pusă în evidență continuitatea sau discontinuitatea așezării. O așezare din perioada Evului Mediu timpuriu a fost descoperită și în punctul numit Bara, dar nici aceasta nu a fost cercetată sistematic.

Ocuparea Transilvaniei de către triburile maghiare

Ungurii au fost o populație migratoare ce făcea parte din grupul popoarelor fino-ugrice și au avut probabil ca teritoriu inițial zona situată la vest de Munții Altai și la nord de Persia. În secolul I pleacă spre vest, oprindu-se o vreme în stepa dintre cursul mijlociu al Volgăi și Munții Ural. Surse bizantine (Continuarea Cronicii lui Gheorghios Amartolos)45 îi amintesc în 830 între Don și Nipru, de unde pleacă în urma unui atac al bulgarilor și pecenegilor. Ajung apoi în ținutul numit Atelkouzou de către împăratul Constantin Porfirogenetul, care îl localizează între râurile Barouch, Koubou, Troullos, Broutos

și Seretos (De Administrando Imperio, 38)46. Primele 2 râuri ar putea fi Niprul și Bugul de Sud, ultimele 3 sunt cu siguranță Nistrul, Prutul și Siretul. Și aici sunt atacați și înfrânți de pecenegi; se pare că apoi traversează pasurile nordice ale Carpaților, ajungând în 894 în Panonia, unde se stabilesc. Evenimentele în care au fost implicați ungurii în secolele IX-X în Europa au fost numeroase și complexe, istoricii nepunându-se de acord asupra interpretării lor.

Transilvania nu a fost un obiectiv imediat pentru unguri; după o serie de eșecuri militare în centrul Europei, ei își îndreaptă atenția asupra acestui ținut, în care existau trei formațiuni pre-statale locuite de români, slavi, bulgari și pecenegi – ducatele lui Gelu (în Transilvania), Menumorut (în Crișana) și Glad (în Banat). Așa cum amintesc cronicile, luptele împotriva acestora din secolul X s-au soldat cu victorii ale ungurilor, dar ocuparea Transilvaniei s-a făcut lent, în etape, încheindu-se abia în secolul al XIII-lea.

După părerea lui Kurt Horedt47, ungurii au cucerit Transilvania în cinci etape: în jurul anului 900, până la Someșul Mic; în jurul anului 1000, Valea Someșului Mic și cursurile mijlociu și inferior ale Mureșului; în jurul anului 1100, până la Târnava Mare; în jurul anului 1150, până la linia Oltului; în jurul anului 1200, până la munții Carpați.

În secolul al XI-lea apărea la Kiev prima cronică rusă,

Chronica Nestoris (Cronica lui Nestor), numită și Povest vremennîh let (Cronica vremurilor de demult) și scrisă în slavonă. Iată ce s-a scris acolo despre valahii găsiți de unguri în Pannonia:

XIX. […] Ungurii trecură pe lângă Kiev, peste muntele care și acum se numește Ugors Koie, și au ajuns la Nipru și-și întinseră corturile, căci erau nomazi, cum sunt polovcii. Venind dinspre răsărit, mergeau grăbiți prin munții cei înalți, care s-au numit Ungurești (nn. Carpații Păduroși, din zona de la nord de izvoarele Tisei) și începură să se lupte cu volohii și cu slavii care trăiau acolo […]. În urmă însă ungurii goniră pe volohi, și luară în stăpânire

această țară și se așezară cu slavii împreună pe care și-i supuseseră și de atunci țara se numește Ungaria.

Nestor aduce astfel argumente în favoarea faptului că elementul romanic a supraviețuit în Pannonia până la sosirea ungurilor, nefiind eliminat în întregime de migratori după ce această zonă a încetat să mai fie controlată de Imperiul roman48.

Prima cronică maghiară, datată aproximativ 1200, a fost Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor); a fost scrisă de P. dictus magister (notar) al regelui Bela și numit de obicei Anonymus. Au existat patru regi cu acest nume: Bela I (1061–1063); Bela al II-lea (1131–1141); Bela al III-lea (1173–1196) și Bela al IV-lea (1235–1270), deci identificarea este dificilă. Cei mai mulți istorici înclină să creadă că este vorba de regele Bela al III-lea. Iată ce relatează Anonymus despre cucerirea ducatului lui Gelu, căruia i-a aparținut și teritoriul pe care se află astăzi Ludușul:

Și oprindu-se aici mult timp, atunci Tuhutum, tatăl lui Horca, cum era el om priceput, după ce a început să afle de la locuitori despre bunătățile țării Ultrasilvane (nn. Țara de dincolo de păduri, cum era văzută Transilvania din perspectiva ungurilor), unde stăpânirea o ținea un oarecare blac Gelu (nn. În textul latin: Gelou quidam Blacus dominium tenebat. Este singura afirmare clară a etniei în cazul căpeteniilor formațiunilor politice găsite de unguri în spațiul românesc), a început să ofteze, dacă n-ar fi posibil, prin grația ducelui Arpad (nn. Conducătorul ungurilor în

timpul expansiunii în Transilvania, întemeietorul primei dinastii regale din Ungaria), domnul său, să obțină țara Ultrasilvana, pentru sine și urmașii săi. Ceea ce pe urmă s-a și înfăptuit, căci urmașii lui Tuhutum au deținut teritoriile de peste munți până în timpul regelui Ștefan cel Sfânt (nn. rege al Ungariei, 997–1038), și mult timp le-ar fi stăpânit dacă Gyla cel mic (conducător al voievodatului Transilvaniei în sec. al XI-lea, supus coroanei ungare de către regele Ștefan), împreună cu cei doi fii ai săi, Bivia și Bucna, ar fi vrut să se facă creștini și dacă n-ar fi acționat fără încetare împotriva sfântului rege […].

Iar Tuhutum numit mai sus, om foarte prudent, a trimis pe un oarecare bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, pentru ca umblând pe furiș, să se informeze asupra calității și fertillității țării Ultrasilvane, și cum sunt locuitorii săi, și dacă ar fi cu putință să se facă război cu ei, căci Tuhutum voia să-și câștige nume și pământ. După ce a sosit, i-a spus stăpânului său despre bunătățile acelui pământ. […]

Locuitorii acelui pământ sunt cei mai săraci oameni din toată lumea, fiind Blasi și Sclaui (nn. valahi și slavi), fiindcă nu au alte arme, nici arcuri și săgeți, și ducele lor Gelu este cel mai puțin tenace și nu are în jurul său ostași buni și nu îndrăznește să se împotrivească vitejiei ungurilor, căci are multe de îndurat de la cumani și pecenegi.

Atunci Tuhutum, auzind despre bunătățile acelui teritoriu, a trimis solii săi la ducele Arpad, ca să-i dea voie să se ducă dincolo de păduri pentru a lupta contra ducelui Gelu.

Ducele Arpad, după consfătuirea avută, a lăudat voința pe Tuhutum și i-a dat îngăduința să meargă dincolo de păduri pentru a lupta contra lui Gelu. Auzind aceasta de la trimisul său, Tuhutum s-a pregătit cu ostașii săi și, după ce și-a lăsat tovarășii săi acolo, a plecat peste păduri, către răsărit, contra lui Gelu, ducele blachilor. Iar Gelu, ducele ultrasilvan, aflând despre venirea lui, și-a strâns armata și, foarte repede, a pornit călare în calea lui, pentru a-l opri la porțile Mezeșului, dar Tuhutum, traversând pădurea într-o zi, a sosit la râul Almas. Atunci ambele armate au ajuns față în față, între ele găsindu-se numai râul. Ducele Gelu, cu arcașii săi, voia să-i oprească acolo.

Și făcându-se dimineață, Tuhutum, înainte de auroră, a divizat armata sa în două părți și partea cealaltă a trimis-o puțin mai sus, pentru ca, trecând râul, fără să știe soldații lui Gelu, să intre în luptă. Cum s-a și făcut. Și deoarece trecerea le-a fost ușoară, ambele linii au ajuns deodată la luptă, și s-au luptat între ei cu înverșunare, dar ostașii ducelui Gelu au fost învinși și mulți dintre ei uciși, și încă cei mai mulți capturați. Când ducele Gelu a văzut aceasta, pentru a-și apăra viața, cu puțini a început să fugă. Și când fugea în grabă spre fortăreața lui situată lângă râul Someș, ostașii lui Tuhutum, urmărindu-l în fuga mare, l-au ucis pe Gelu lângă râul Căpuși. Atunci locuitorii țării, văzând moartea domnului lor, după propria voință, dând mâna dreaptă, și-au ales ca domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca, și în locul acela care se cheamă Esculeu, au întărit fidelitatea prin jurământ, și din ziua aceea locul acela a fost numit Esculeu, fiindcă acolo au jurat […] (nn. Autorul descrie,

după uzanțele vremii sale, ritualul intrării în vasalitate a celor care după moartea lui Gelu îl recunosc drept senior pe Tuhutum).49

Harta teritoriilor descrise în “Gesta Hungarorum”, alcătuită de Dr. Márki Sándor (1853-1925)

Unii istorici maghiari tratează selectiv informațiile oferite de Anonymus, considerându-le veridice doar pe acelea care se potrivesc cu concluziile la care ei doresc să ajungă. Indiferent de aceste tendințe, pasajul citat relevă foarte clar faptul că, la sosirea ungurilor, Transilvania era locuită de valahi și slavi, iar dux Gelou era valah. Fragmentul citat mai menționează o formațiune pre-

statală ulterioară evenimentelor descrise, voievodatul (?) lui Gyla, urmaș al lui Tuhutum. Se pare că acest voievodat întins și bogat (jatissimum et opulentisimum) cuprindea Podișul Transilvaniei și Munții Apuseni, iar așezări întărite se găseau la Dăbâca, Morești, Moigrad și

Bălgrad (Alba Iulia).

Simon de Kéza[A] relatează astfel evenimentele vremii în Gesta Hunnorum et Hungarorum:

Orașele din Pannonia, Pamfilia, Macedonia, Dalmația și Frigia care fuseseră pustiite prin jafurile și asediile Hunilor, părăsindu-și solul natal, trecură, cu îngăduința lui Attila în Apulia, pe Marea Adriatică, Blackii care fuseseră păstorii și colonii lor rămânând de bună voie în Pannonia.

[…] Mai rămăseseră dintre Huni trei mii de bărbați, care au scăpat cu fuga din războiul Crimildin și care, temându-se de popoarele din Apus, au rămas tot timpul în câmpia de la Chigla, până în vremea lui Arpad. Aceștia aici nu s-au chemat Huni, ci Zaculi (Secui). Căci acești Zaculi sunt rămășițe ale Hunilor care, când au aflat că Ungurii se întorc din nou în Pannonia, le-au ieșit în cale, când se întorceau, în Ruthenia și, după ce au cucerit împreună Pannonia, au dobândit o parte din aceasta, însă nu în

[A] Cronicarul ungur Kézai Simon (Simon de Kéza) a fost secretar personal al regelui Ladislau IV; a scris în jurul anului 1282

Gesta Hunnorum et Hungarorum, cronică în latină publicată pentru prima oară în 1782 la Buda și tradusă în maghiară în secolul XIX. Lucrarea a fost tradusă în română de Gheorghe Popa-Lisseanu în 1935, cu titlul Cronica Ungurilor.

câmpia Pannoniei, ci, vecini cu Blackii (românii), au avut aceeasi soartă în munți. De aceea, amestecându-se cu Blackii, se spune că se folosesc de literele lor.

[…] După ce însă fiii lui Ethela au pierit aproape cu toții, împreună cu poporul scitic, în războiul Crumbelt, Pannonia a trăit zece ani fără de rege, rămânând în ea numai străinii: Sclavii, Grecii, Teutonii, Messianii și Vlahii, care, în timpul vieții lui Attila, îi serveau ca robi50.

În cursul procesului îndelungat de cucerire, ungurii i-au colonizat în mai multe zone ale Transilvaniei pe secui, aceștia stabilindu-se în final în zonele în care trăiesc și astăzi; au urmat colonizările sașilor și cavalerilor teutoni. Ungurii, dar în special secuii, au preluat în scop defensiv sistemul prisăcilor, utilizat în zonă și de alte popoare migratoare înaintea lor.

Procesul cuceririi Transilvaniei de către unguri trebuie tratat cu echilibru și corectitudine, atât de către istoricii români, cât și de către cei maghiari. Din motive ideologice și naționaliste, istorici din ambele tabere au excelat în a interpreta tendențios sau chiar în a falsifica dovezile și documentele istorice.

Pe de o parte, unii (pseudo) istorici români susțin filiația daco-romană pură și directă a poporului și a limbii române. Studiile asupra limbilor europene efectuate de Kostantin Tischenko (Universitatea Națională “Taras

Șevcenko” din Kiev, Metateoria lingvisticii (studiu de cercetare), 1999) sau Theresa Elms (2008, Distanța lexicală

între limbile europene51), arată că între limba română și cea

spaniolă este aceeași distanță lexicală că între limba română si cea albaneză. Negarea influențelor celorlalte popoare asupra proto-românilor este o absurditate care nici măcar nu merită luată în seamă.

Distanța lexicală între limbile europene

Pe de altă parte, mulți (pseudo) istorici maghiari susțin cu fervoare teoria spațiului gol propăvăduită de Roesler. Această idee este cel puțin absurdă: Transilvania, una dintre cele mai mănoase și bogate regiuni ale Europei, avînd și o poziție strategică de invidiat, ar fi rămas pustie timp de șase secole ca să poată fi ocupată de triburile maghiare; asta în condițiile în care chiar cronicarii maghiari spun că valahii și slavii trăiau acolo la venirea ungurilor.

Din perioada cuceririi Transilvaniei de către unguri datează relativ puține descoperiri arheologice în zona

Ludușului. Acestea au fost făcute la:

Luduș (punct “Fabrica de zahăr”, RAN 114729.01, LMI MS-I-s-B-15392.01 și MS-I-s-B-15392.02; așezare și necropolă, secolele XI-XII); Luduș (punct “Bara”, RAN 114729.04);

Iștihaza (punct “Dâmbul Oaselor”, RAN 115272.01, LMI MS-I-s-B-15385.01 și MS-I-s-B-15385.02; așezare și necropolă de inhumație, secolul XI); Bogata (punct “Dâlma Bisericii; RAN 115833.01, LMI MS-I-m-B-15349.01); Bogata (punct “Sub vii”, RAN 115833.02, LMI MS-I-s-B-15350); Bogata (punct “Cetate”, RAN 115833.05; fortificație din pământ, patrulateră, cu laturile de 60 și 40 pași, secolele XI-XII); Chețani (punct “Locul de târg”, RAN 116055.01, LMI MS-I-s-B-15360.01; secolele VIII-IX); Cuci (punct “Dealul Orosiei”, RAN 116448.01, LMI MS-I-s-B-15371; secolele XI-XII); Cuci (punct “Grădina lui Miki”, RAN 116448.06); Iernut, Iernut Sf. Gheorghe,

Lechința.

Organizarea administrativă în secolele X-XVIII

Voievodatul Transilvaniei

În a doua jumătate a secolului X, voievodatul cu capitala la Bălgrad era condus de Gyla fiul lui Tuhutum, voivod magnus et potens. În 953 se creștinează, primind botezul la Constantinopol. Anonymus spune:

Ceea ce pe urmă s-a și înfăptuit, căci urmașii lui Tuhutum au deținut teritoriile de peste munți până în timpul regelui Ștefan cel Sfânt, și mult timp le-ar fi stăpânit dacă Gyla cel mic, împreună cu cei doi fii ai săi, Bivia și Bucna, ar fi vrut să se facă creștini și dacă n-ar fi acționat fără încetare împotriva sfântului rege […].52

În fapt Gyla nu voia să accepte ritul latin, iar opoziția față de regatul ungar a dus la arestarea sa de către nepotul său Ștefan I în anul 1003.

În cursul cuceririi Transilvaniei, maghiari încep să introducă treptat aici forme de organizare administrativă. Regele devine proprietar al teritoriilor cucerite, în jurul unora dintre cetățile regale sunt formate comitate. Comes

(comitele) e numit de rege și devine astfel administrator regal al comitatului, jude regal și conducător de oști.

Primele comitate sunt atestate documentar începând cu secolul al XII-lea: Solnoc, Dăbâca (1164), Alba, Cluj (1177), Târnava (1214), Turda (1216), Hunedoara (1265). Este posibil ca inițial să fi existat doar comitatele Alba și Solnoc, din care s-au desprins, pe rând, celelalte comitate. Acestea aveau o delimitare destul de difuză. Începând din 1199, comitele de Alba era și voievod al Transilvaniei.

Treptat, comitatele regale se transformă în comitate nobiliare ca urmare a donării unor mari moșii din proprietatea regelui unor nobili. Comitatele erau conduse de un comite suprem (comes supremus) numit de rege și avea atribuții administrative, juridice, fiscale și militare. Era ajutat în îndeplinirea funcțiilor sale de unul sau doi vicecomiți (vicecomes), aleși dintre nobilii comitatului și care locuiau în comitat, astfel că, în multe situații, vicecomiții conduceau cu adevărat comitatul, iar comiții aveau o funcție mai degrabă onorifică. Nobilii își alegeau din rândul lor juzii nobiliari (judices nobilium deputati), în număr de doi sau patru, la rândul lor consilieri ai comitelui și vicecomiților. În anumite situații, juzii nobiliari erau completați ca număr sau înlocuiți cu delegați (judices nobilium deputati). Alți dregători ai comitatelor erau jurații asesori (assessores), în număr de șase sau 12, cu atribuții judiciare, apoi notarii comitatului, care îndeplineau atribuții specifice ajutați de diaci și alți funcționari.53

Populația românească era organizată potrivit dreptului cutumiar ius valachicus în acele “romanii populare” prezentate anterior, conduse de cnezi și voievozi. Țările (terrae) formau o stare recunoscută constituțional, denumită Universitas valachorum. Acestea aveau o oarecare autonomie regională, dar au fost desfințate la stingerea dinastiei regale arpadiene (1301). În perioada următoare, “țările” au fost reorganizate sub forma a aproximativ 60 de districte românești (districtus olachales, volachales sau districtus valachorum), conduse de demnitari numiți de rege.

Începând cu mijlocul secolului al XII-lea, pe pământurile regale din sudul voievodatului și în zona

Bistriței sunt colonizați sașii, organizați inițial doar în comitatul Sibiului (Comitatus Chybiniensis), apoi în scaune (sedes) săsești. În Țara Bârsei și Bistrița erau organizate două districte regale. Drepturile și obligațiile sașilor au fost reglementate în 1224 prin așa-numitul Andreanum

(Goldener Freibrief der Siebenbürger Sachsen), emis de regele Andrei al II-lea al Ungariei. Începând cu 1486, adunările generale ale sașilor au purtat denumirea Universitatea

Națiunii Sașilor (Universitas Saxonum sau Sächsische Nationsuniversität).

Andrei al II-lea așeează în 1211 în Țara Bârsei ordinul cavalerilor teutoni, care aveau reședința la Marienburg (Feldioara). Întrucât aceștia doreau să înfințeze aici un stat cruciat supus Curiei Papale, Andrei al II-lea îi expulzează în 1225.

În scopul unei mai bune protecții a granițelor și a trecătorilor montane, o parte dintre secui sunt deplasați în estul și sud-estul voievodatului. Ei sunt organizați în 7 scaune secuiești (devenite mai târziu 12), cu privilegii similare sașilor. Comitele secuilor (comes Siculorum) avea autoritate asupra tuturor scaunelor; era numit și revocat de rege dintre marii nobili maghiari, niciodată dintre secui. Începând cu Ioan de Hunedoara, voievozii și principii Transilvaniei, aveau și titlul de comite al secuilor.

…

În două documente din 1111 și 1113 este atestat un anume Mercurius princeps Ultrasylvanus, probabil aceeași persoană cu comes de Bellegrat amintit în 1097; tot atunci este amintit și primul episcop catolic, Simon Ultrasylvanus. La 1176 apare menționat Leustachius Voyvoda, probabil Leustachius Rátót, comite de Dăbâca.

În această perioadă Ungaria încearcă fără succes introducerea în Transilvania principatului ca instituție politică centrală. Eșecul acestui demers poate indica rezistența localnicilor față de noii stăpâni și apărarea tradiției.

Transilvania, prin tradiție țară separată, nu pierde ocazia ivită o dată cu criza politică din Ungaria din timpul ultimilor doi regi arpadieni. Sub Roland Borșa, voievod al Transilvaniei și comite de Solnoc (1282-1294, cu întreruperi), stările, în frunte cu nobilimea, instaurează un regim congregațional numit regnum Transilvanum,

adică țară cu o organizare distinctă de regnum Hungariae, încercând conservarea organizării originare, suverane, a voievodatului transilvănean de dinainte de cucerirea maghiară. În 1294 urmează ca voievod Ladislau Kán, care conferă voievodatului o autonomie și mai mare și devine, la un moment dat, cel mai puternic dinast al Ungariei.54

În secolele XIV-XV nobilii, clerul superior, sașii și secuii se constituie în stări, devenite apoi națiuni (nationes), datorită caracterului lor predominant etnic. Membrii stărilor, organizați în congregații sau universități (congregationes, universitates), au condus politic Transilvania. Ultima participare a elitei politice a românilor la o congregație a stărilor transilvane este amintită în anul 1355 (“[…] toți prelații, baronii, nobilii, secuii, sașii, românii și ceilalți oameni, de orice stare și treaptă, așezați și aflați în amintitele părți ale Transilvaniei”). În 1437, stările privilegiate formează faimoasa fraterna unio (uniunea frățească), care apare în 26 aprilie 1463 în rânduielile militare ale lui Matia Corvin pentru Transilvania, sub forma Universitas trium Nationum Transylvamcarum, Nobilium videlicet, Siculorum atque Saxonum. Denumirea de națiuni pentru partenerii uniunii (tres nationes, Nobiles videlicent, Siculi et Saxones) apare în actele dietei din 1506 de la Sighișoara.55

Organizarea administrativ-teritorială a voievodatului Transilvaniei s-a încheiat în secolul al XV-lea și era foarte complexă, după cum lesne se poate observa din această prezentare sumară. Existența voievodatului s-a încheiat

în 1541, în contextul înfrângerii și ocupării Ungariei de către turci și a disputelor dinastice de la acea vreme.

…

Luduș făcea parte din comitatul Turda (magh. Torda vármegye, germ. Komitat Thorenburg). Acest comitat apărut relativ târziu era orientat aproximativ pe direcția vest-est

și avea o formă foarte alungită.

Organizarea administrativă a Transilvaniei Comitate, scaune săsești și secuiești, districte românești

În jumătatea sa vestică, el corespundea cu bazinul Arieșului, de la izvoarele acestuia în Munții Bihor, și până la vărsarea în Mureș. În jumătatea sa estică, urmărea valea Mureșului amonte de confluența cu Arieșul, incluzând și jumătatea sudică a Câmpiei Transilvaniei. De-a lungul văii Mureșului, acest comitat ajungea mult spre est, până în zona Toplița, a munților Gurghiu și Călimani, ocolind însă pe la nord zona orașului Târgu Mureș. În partea de est se întindea până în dreptul localităților Pogăceaua, Grebenișu de Câmpie, Căpușu de Câmpie, Șăușa și pe valea Mureșului aval de confluența cu Nirajul. Astfel, în comitatul Turda erau incluse localitățile de pe valea Mureșului, aproximativ de la Sânmărghita și până la Chețani, inclusiv Luduș, precum și cele din partea sudică a Câmpiei Transilvaniei, din actualele comune Valea Largă, Zau de Câmpie, Tăureni, Sânger, Miheșu de Câmpie, Șăulia, Papiu Ilarian, Iclănzel, etc. În dreptul orașului Târgu Mureș, care nu făcea parte din comitat, exista o arie de îngustare a comitatului Turda la nord de acest oraș, în dreptul actualelor comune Râciu și Băla, de unde se făcea trecerea spre est, spre bazinul superior al Mureșului, care era inclus în comitatul Turda începând din amonte de Glodeni. Astfel, din acest comitat făcea parte și Reghin și toate localitățile de pe valea Mureșului și de pe afluenții acestuia până la limita cu actualul județ Harghita. În anumite perioade, aceste teritorii au aparținut și de scaunul secuiesc al Mureșului.56

Principatul Transilvaniei

În 1526, turcii reiau ofensiva contra Ungariei, într-un moment în care țara era sfâșiată de anarhie și marcată de urmările răscoalei lui Gheorghe Doja. Noul rege Ludovic II (1516-1526) nu a primit sprijinul unei părți a nobilimii, nici al lui Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei. În același an, armata ungară este zdrobită la Mohács și regele moare pe câmpul de luptă, condiții în care începe lupta dinastică între Ioan Zápolya și Ferdinand de Habsburg.

Pe fondul anarhiei interne, tendința de organizare separată a Transilvaniei se accentuează. Ștefan Mailat, boier român înnobilat din țara Făgărașului, ajunge voievod al Transilvaniei (1534-1540) și coleg de voievodat din 1539 cu Emeric Balassa. În 1540 cei doi tratatează cu sultanul și, prin daruri și bani, obțin încuviințarea de a transforma Transilvania într-un principat autonom. Mailat și Balassa încep lupta pentru îndepărtarea partidei lui Zapolya de la putere; în timpul acestor confruntări, Zapolya moare la Sebeș (1540). Moartea sa deschide succesiunea la tronul Ungariei, succesiune care, conform tratatului de la Oradea, revenea lui Ferdinand. Însă la 29 august 1541, sultanul ocupă Buda, capitala Ungariei și regatul Ungariei, după o existență de peste 500 de ani, dispare de pe harta Europei.

Fosta Ungarie este împărțită în trei: partea centrală devine pașalâc turcesc, cu capitala la Buda, pentru

aproape 150 de ani – inclusiv Banatul și din 1660 Bihorul, transformat în vilayet; comitatele din vestul și nord-vestul țării rămân sub stăpânirea habsburgilor, iar Voievodatul Transilvaniei, Crișana, Sătmarul și Maramureșul istoric alcătuiesc un principat autonom sub suzeranitate otomană.

Dieta se întrunește la Târgu Mureș în 20 ianuarie 1542, apoi la Turda în 2 martie 1542, punând bazele organizării politico-administrative a principatului transilvănean. Se păstrează vechiul sistem al comitatelor, numărul acestora crescând ca urmare a includerii Partium-ului în principat. Comitele trebuia să aibe domeniul pe teritoriul comitatului. Fiecare comitat a fost împărțit în două cercuri (circulus), numite “cercul inferior” (sau cercul de jos), respectiv “cercul superior” (sau cercul de sus), conduse de către cei doi vicecomiți. Comitatele aveau o autonomie relativă, putând să-și întocmească propriile statute ce legiferau aplicarea locală a legilor. Astfel, comitatul Turda își întocmește statutul în anul 1664.

Organul constituțional și politic preparlamentar al Principatului Transilvania era Dieta Transilvaniei (magh.

Erdélyi Dieta, germ. Siebenbürgische Landtag), formată din reprezentanții celor trei stări privilegiate (nobilii, sașii și secuii) și ai religiilor recepte (romano-catolică, evanghelic-lutherană, calvină și, mai târziu, cea unitariană). Dieta adopta și decizii de ordin juridic, militar și economic, având totodată prerogativa alegerii unui principe în fruntea statului. Instanța supremă de judecată era Tabla princiară, condusă de un președinte in nomine principis; acesta era și consilier al principelui. La

nivelul comitatelor și scaunelor existau organe proprii, scaunele generale de judecată (sedes generalis), conduse de comite sau de judele suprem. Pentru cauze mai puțin importante existau scaune parțiale (sedes partialis), scaunul domenial, iar la sate scaune sătești, conduse de un jude sătesc (judex pagi).

În 1551, armatele austriece ocupă Transilvania. În fruntea acestora se găsea generalul Giovanni Battista Castaldo, marchiz de Casano, conte de Piadena, senior de Binasco, Rezzana, Caldignaia, Sibiu, Binanuova.

Giambattista Castaldo, Daciae Restitutori Optimo

Întrucât imperiul otoman era angrenat în alte conflicte, Castaldo se implică în politica principatelor. În Moldova îl sprijină pe comisul Ioan Joldea, care e ales domn la 8 septembrie 1552, după uciderea lui Ștefan al VI-lea Rareș. În Țara Românească îl sprijină pe Radu Ilie “Haidăul”, fiul lui Radu de la Afumați, care pătrunde în

țară în fruntea unei oaste de mercenari și boieri antiotomani și îl înfrânge pe Mircea Ciobanul la Mănești la 15 noiembrie 1552. Radu Ilie primește steagul de domnie de la sultan în decembrie. Ca urmare, Castaldo se autointitulează “Daciae Restitutori Optimo” și emite o medalie cu această temă, considerându-se primul re-unificator al Daciei.

Stânga: Sigismund Báthori, serenissim principe al Transilvaniei, Valahiei si Moldovei (portret din 1596)

Dreapta: Blazonul lui Sigismund Báthory, cu semnele heraldice ale Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești (1597)

În 1595, principele transilvan Sigismund Báthory îl capturează prin trădare pe Aron Vodă al Moldovei și îl înlocuiește cu Ștefan Răzvan, care-l recunoaște ca

suzeran. Întemnițat la castelul Martinuzzi din Vințul de Jos, fostul domn Aron este mai târziu otrăvit. În același an, o delegație a lui Mihai Viteazu negociază aderarea la alianța antiotomană și-l recunoaște pe Sigismund ca suzeran. Ca urmare, Báthory realizează prima unire de jure a celor trei principate, prin tratatele din 20 mai, respectiv 3 iunie. Sigiliul său (deja folosit în data de 31 mai 1595, dovedind graba cu care Sigismund a dorit ilustrarea noii sale calități), reunește, pentru întâia oară, armele celor trei Principate, împreună cu armele personale ale lui Sigismund Báthory, cu ecusonul familiei așezat peste acvila bicefală imperială. Unirea realizată de el a fost o unire în acte, efemeră.

La 28 octombrie 1599 Mihai Viteazul obține victoria de la Șelimbăr, iar la 1 noiembrie intră triumfător în Alba-Iulia, fapt ce consfințește stăpânirea sa asupra Transilvaniei. Pentru a-l liniști pe împǎratul Rudolf al II-lea, adoptǎ în corespondența cu acesta și în unele acte oficiale titlul de “voievod al Țǎrii Românești, consilier și locțiitor al împǎratului pentru Ardeal și cǎpitan general al oștirilor imperiale pentru pǎrțile din afara Ardealului, supuse lui”. În schimb, în actele slavone și românești, ba chiar în corespondența cu vecinul sǎu din Moldova, Ieremia Movilǎ, Mihai se intitulează în mod obișnuit “domn din mila lui Dumnezeu al Țǎrii Românești și al Ardealului”.

Mihai menține sfatul princiar, unește cancelariile celor două provincii; în privința administrației civile, menține organizarea comitatensǎ și scǎunalǎ, dar o subordoneazǎ cetǎților mai importante ale țǎrii, ocupate de garnizoanele

sale și conduse de pârcǎlabi și cǎpitani, transformând-o într-o pârghie a guvernǎrii domnești.

Mihai Viteazul

La 27 mai 1600 Mihai cucerește Moldova, fiind primul domn român care a reunificat cele trei principate. Mihai Viteazul este asasinat în 1601 la ordinul generalului Basta la Câmpia-Turzii și cele trei principate revin la situația anterioară acțiunilor sale.

Sigiliul cu stema lui Mihai Viteazul din 1600

Stările întrunite la 25 noiembrie 1659 în Dieta de la Alba-Iulia impun principelui 20 de condiții prin care îi îngrǎdesc atribuțiile, acesta devenind subordonat în fapt celor 12 consilieri aleși de dietǎ; introduc deasemenea funcția de trezorier și cresc atribuțiile Consiliului princiar.

În 1685 trupele austriece intră pe teritoriul Transilvaniei, iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz, Imperiul Otoman cedează Austriei Ungaria, Transilvania,

Croația și Slavonia. Banatul Timișoarei rămânea în componența Imperiului Otoman, fiind anexat de Austria în 1718 prin Tratatul de la Passarowitz.

La 4 decembrie 1691 e emisă Diploma Leopoldină, în 18 puncte, care va servi drept constituție a principatului

până la dualism. Din punct de vedere administrativ se păstrează vechiul sistem – dieta, consiliul princiar, unitățile administrative și sistemul judiciar rămânând neschimbate. Împăratul Austriei își ia și titlul de principe al Transilvaniei și este reprezentat în principat de un guvernator. O nouă instituție, Guberniul, acționează ca un guvern al principatului.

În anul 1760 Maria Tereza începe o reformă administrativă prin înființarea Consiliului de Stat (germ. Staatsrat), iar din 1761 se renunță la convocarea Dietei. La 5 iulie 1761, generalul de cavalerie baron Adolf Nikolaus von Buccow, comandant general al trupelor împărătești transilvănene și guvernator al țării, primește sarcina de a organiza Granița Militară Transilvăneană (germ. Siebenbürgische Militärgrenze). De-a lungul întregii granițe estice și sudice se înființează zone cu statut special, din care sunt recrutate 2 regimente românești și trei secuiești de infanterie, un regiment de cavalerie românesc de dragoni, un regiment de cavalerie secuiesc de husari. Prin patentă împărătească, întreg teritoriul militarizat e declarat liber, viitorii grăniceri urmând a fi scoși starea de iobăgie și scutiți de majoritatea taxelor. Ei sunt

împroprietăriți proporțional cu numărul membrilor din familie, cu sesii grănicerești în suprafață de cel puțin 15 iugăre care se puteau moșteni însă numai pe linie bărbătească. Aceste prevederi sunt completate în 12 noiembrie 1766, printr-un “Regulament al graniței militare”, rămas în vigoare până la data desființării regimentelor grănicerești în 1851. Acest Statut tipărit în

limba română a fost o adevărată constituție pentru teritoriul graniței militare, a format temelia instituțiilor din această regiune, prevederile fiind obligatorii pentru întreaga populație grănicerească.

În 1765, Principatul Transilvaniei devine Marele Principat al Transilvaniei. Prin rescriptul (ordinul) din 26 noiembrie 1783 se realizează reforma administrativă care desfințează sistemul comitatelor și scaunelor. Teritoriul este organizat în zece comitate și nouă cetăți libere; guberniul se opune, dar acceptă în cele din urmă reorganizarea, cu adăugirea a încă unui comitat. La 11 mai 1784, Iosif al II-lea introduce limba germană ca limbă oficială în întregul Imperiu Habsburgic. Rescriptul din 3 iunie 1784 consfințește forma finală a reorganizării; astfel, au fost înființate trei comisariate regale: Cluj (alcătuit din comitatele Cluj, Solnocul Inferior, Solnocul de Mijloc, Turda), Sibiu (Sibiu, Alba, Hunedoara, Târnava) și Făgăraș (Făgăraș, Odorhei, Trei Scaune). Această organizare în comisariate regale și comitate durează doar până la edictul de restituire din ianuarie 1790, prin care se reînființează vechile comitate și scaune.

În 1763 se înființează Tabula continuă de judecată, condusă de comitele suprem. După 1790 comitele suprem e numit de guberniu și e ajutat de un vicecomite ales de către și dintre nobilii din Adunarea generală a comitatului. Mai este introdusă funcția de vicecomite adjunct. Subordonați erau juzi și vicejuzi, perceptorul regal, notarul și vicenotarul, scribi și secretari. Comitatele sunt împărțite în plăși, cu rol administrativ minor. După

răscoala curuților, scaunele secuiești sunt demilitarizate; ele erau conduse de un jude regal. Organizarea scaunelor săsești nu a fost modificată.

Luduș aparținea de plasa Marosbogát (Bogata de

Mureș), care avea următoarea componență: Bogata,

Căpuș, Dătășeni, Dileul Unguresc, Dileul Românesc, Icland, Iclănzel, Lechința, Luduș, Oarba, Oroi, Petea,

Șăușa, Sf. Gheorghe, Sînmărghita, Sînmiclăuș, Vaidei.

Prima atestare documentară

Luduș

Există patru documente care concurează pentru titlul de primă atestare documentară a Ludușului, în funcție de modul în care este interpretat conținutul lor.

La 10 aprilie 1329, Capitlul Ardealului[A] de la Alba-Iulia emite în prezența magistrului Lachk, comite al secuilor, reprezentant al regelui Carol Robert de Anjou, un document de mari dimensiuni, alcătuit dintr-o regestă

în limba maghiară în care este descrisă speța juridică referitoare la unele terenuri aflate în dispută, precum și dintr-o descriere amănunțită în latină a acestor terenuri și moșii.

În document apare de nouă ori denumirea Ludas, sub forma fluvium / fluvio Ludas (râul Luduș), valle Ludas

(valea Ludușului) și Ludaspataka (magh., pârâul Luduș):

[A] Capitlul Ardealului era situat la Alba-Iulia și era principalul loc de adeverire din voievodat, urmat ca importanță de conventul benedictin de la Cluj-Mănăștur. Locul de adeverire, ca și instituție generală istorică a oficiului de notariat public, s-a înrădăcinat numai în cadrul Bisericii Romano-Catolice din Ungaria medievală.

Inde descendit circa villám Tumb ad fluvium Ludas et transeundo ipsum fluvium Ludas tendit inter duas terras

[…]

Abhinc currit et descendit ad locum Zenasay vocatum ad vallem usque ad fluvium Ludas versus occasum solis. Abhinc vadit ad partém septemtrionalem in eadem valle in fluvio Ludas […]

Inde descendit ad fluvium Ludas et transeundo ipsum fluvium Ludas inter monticulos […]

Inde in eadem valle Ludas tendendo versus septemtrionem

[…]

Inde descendit ad fluvium Ludas et transeundo Ludaspataka […]57

Argumentele în favoarea acceptării acestui act ca primă atestare documentară ar fi: este primul document cunoscut până acum în care apare denumirea Ludas; deși se menționează râul Luduș și nu localitatea, se poate presupune că aceasta exista, deoarece în act sunt amintite și alte cursuri de apă care poartă denumirea unor localități (Lekencee – Lechința, Vlwespatak sau Wlwespatak – Ulieș, Wylak – Ujlak, Zarwastou – Szarvas-tó (Negrenii de Câmpie), Zelechpataka – Părâu Săliștii, Septeer – Septér Ko sau Șopteriu). Argumente contra: actul descrie ținuturi aflate la distanță de Luduș; nu denumește localitatea, ci un curs de apă și valea corespunzătoare.

Documentul din 10 aprilie 1329

Orbán Balázs, în monumentala sa lucrare A Székelyföld leírása (Descrierea Ținutului Secuiesc, 1868-1873, volumul 5, pag. 60), spune:

[…] neve legelőbb 1333-ban egy Szengyel és Bogáth közti határ járás alkalmával fordul elő” (aprox. Cea mai veche amintire a numelui apare în 1333 cu ocazia delimitării hotarului dintre Sânger și Bogata).

Această atestare documentară apare într-un proces-verbal scris în latină. La cererea lui Bethlen Sámuel, documentul a fost copiat în 1726, apoi a fost publicat de către baronul Kemény József din Luncani în volumul

Diploma Transilvania Suppl. I. 274 și a avut numărul D.L. 28724 în cadrul Arhivelor Conventului de la Cluj-Mănăștur. La pagina 62 a lucrării sale, Orbán Balázs face o descriere a conținutului documentului:

[…] 1333-ból való azon egyesség, mely egyfelől Miklós mester és Péter, dobokai Mikud bán fiai, másfelől Rechei Pál fia Lőrincz és István Zengyeli Konrád fia közt az erdélyi káptalan előtt ez év kereszt. szent János napján jött létre, elenyésztetve egy hosszas pert, mely a szengyeli és bogáthi határvonal meghatározása felett folytatódott. Ezen egyesség szerint a zengyeli határon levő Thúcsubuter vagy Bonszeg nevű helyet – mely az Ohajtóbércz, Bohusvölgy, ludasi völgy és Keménytelke közt esik – visszabocsátják István, Lőrincz és utódainak, akként, hogy nevezett Miklós és Péter (Mykud fiai) 100 ezüst marcha büntetés terhe alatt őket annak birtokában nyugtalanitani ne merjék stb.

Documentul din 24 iunie 1333

[…] 1333, datează acea înțelegere care s-a încheiat pe de o parte între magistrul Miklós și Péter, fii banului Mykud

din Dăbâca, pe de altă parte între fiul lui Rechei Pál, Lörincz și fiul lui Zengyeli Konrád, István, în fața capitlului Ardealului în ziua Sfântului Ioan Botezătorul, în urma încheierii unui proces îndelungat asupra delimitării hotarului dintre Sânger și Bogata. Potrivit acestei înțelegeri, locul numit Thúcsubuter sau Bonszeg – care se află între creasta Ohajtó, valea Bohus, valea Ludușului și Chimitelnic – se redă lui István și Lörincz și urmașilor lor, în așa fel încât, numiții Miklós și Péter (fii lui Mykud) sub amenda de 100 mărci de argint, să nu îndrăznească să-i deranjeze pe aceștia în exercitarea dreptului asupra posesiunii primite.

Banul Mikud (Mikud bán, Mykud bán) a fost un nobil maghiar din Dăbâca, consemnat în mai multe documente ale vremii sale. De pildă, este amintit în 1275 ca ban de Severin, în 1279 i s-a confirmat de către regele Ladislau al IV-lea proprietatea asupra terenurilor din jurul cetății Dăbâca, în jurul anului 1288 a donat mica fortificație de la Sînmiclăuș (Szentmiklós) din Turda episcopiei din Alba-Iulia ca răscumpărare pentru faptul că nu luase parte la cruciadă.

În document apare de două ori mențiunea valle Ludas

(valea Ludușului):

[…] ad finem eiusdem Berch, ubi in valle Ludas terminaretur dictum Berch Ohayto. Abhinc unam viam in eadem valle tendentem ac vallem predictam Ludas saliendo directe ad Berch […]

Argumentele pro și contra acceptării acestui act drept prima atestare documentară sunt practic aceleași ca cele pentru documentul din 1329.

Primul document cunoscut în care apare denumirea Luduș (nu valea Ludușului sau râul / pârâul Luduș, ca în actele din 1329 și 1333) e emis la 8 octombrie 1348 de către capitlul Ardealului.

Documentul din 8 octombrie 1348

Emitent este vice-voievodul Ardealului, Péter, prin omul său Thwri și în prezența magistrului Mihály, notar al capitlului. Ca urmare a cererii din 4 iulie a lui Mihály,

fiul lui Domokos și a lui László, fiul lui István, precum și a mărturiilor ascultate în 2 octombrie, capitlul decide delimitarea moșiei Zau.

În acest act întâlnim textul:

Et abhinc descendit ad unam metam terream novam, de qua amplius descendit versus Ludas ad quoddam Berch, in quo est una nova meta terrea et de ipsa descendendo transit ipsum Ludas directe ad unam novam metam terream in latere magni Berch erectam, […]58

În cazul acestui document, lucrurile par ceva mai clare, deoarece se specifică doar denumirea Ludas. Totuși, denumirea nu este însoțită de pagus, vicus, villa sau possessio, care ar fi arătat fără putință de tăgadă că este vorba de o localitate.

Pot fi considerate aceste texte atestări documentare ale localității Luduș? Unii istorici susțin că da; alții spun că prima atestare ar fi o scrisoare ipotecară din 1377 în care este amintit satul Luduș. Coriolan Suciu face parte dintre cei din urmă.59

1377. Capitlul Ardealului adeverește că venind în fața lui pe de o parte fiul lui Bogáthy János: Dávid, iar pe de altă parte Eurkei Miklós zis Zupus în numele său și pentru fiul lui Járai Torda: János; acel Dávid, fiul lui Bogáthy János, a spus și a mărturisit cu viu grai că el, fiind strâmtorat de niște nevoi ale sale, partea sa de moșie din moșia numită Luduș, adică a treia parte a acelei moșii o zălogește lui

Eurkei Miklós zis Zupus și lui János fiul lui Torda, pentru 32 de florini, fiecare florin socotit cu 32 de groși, până la 14 ani de împlinire a prezentei zălogiri, cu condiția că dacă el [Dávid] nu ar vrea sau nu ar putea să apere pe acei Miklós zis Zupus și János fiul lui Torda în stăpânirea zisei părți de moșie în limita celor 14 ani, atunci să fie obligat să le plătească îndoitul celor 32 de florini; iar dacă trecând cei 14 ani el [Dávid] să aibă dreptul de a lua înapoi partea zălogită în schimbul sumei sus arătate, iar Miklós zis Zupus și János fiul lui Torda, fără gâlceava vreunei judecăți să fie datori a-i reda moșia zălogită. Pe lângă acestea, deoarece sus-zisa moșie Luduș înăuntrul hotarelor sale nu are păduri, pentru aceea noroadele sau iobagii pe care acei Miklós și János i-ar așeza pe acea parte de moșie, să poată folosi liberi pădurile lui Dávid aflate în hotarul moșiei Bogata, până ce nu se reia acea parte de moșie de la sus-amintiții Miklós și János.60

Notă: Bogáthy János (atestat între 1340-1342), era fiul lui Bogáthy Péter (atestat între 1297-1342) și fratele lui Bogáthy Péter “Herceg” (atestat între 1338-1366) și al lui Bogáthy András (atestat în 1342). A avut doi fii: Dávid (atestat între 1344-1377, fără urmași) și György (atestat între 1389-1392).

Gheja

Zona va fi fost cu siguranță locuită din timpuri vechi. Istoricul Jakó Zsigmond reproduce în culegerea “Erdélyi

okmánytár I. (1023-1300)” un document emis la 13 ianuarie 1291 la capitlul de la Alba-Iulia, privind soluționarea dreptului de proprietate asupra prosesiunii Lokusteluke și explică apoi într-o notă de final “Lakostelke (Lokusteluke), elnéptelenedett település Marosgezse környékén, Fehér m.”61 (Lakostelke (Lokusteluke), sat depopulat din zona Gheja, județul Alba). Vistai András János plasează acestă așezare la marginea sud-vestică a Ghejei de azi.62

1291, 13 ianuarie (in oct. Epiph.)

Noi, [Benedek comes] vicevoievodul lui Ladislau dăm de știre prin cele de față că în acele [pricini] ce se purtau între comitele Miklós fiul lui Mo[cou] pe de o parte și capitlul Transilvaniei de la biserica Sf. Mihai, pe de altă parte, pentru pământul numit Lokusteluke, acel comite Miklós ne-a înfățișat în adunarea din satul Mirăslău la octavele botezului Domnului [13 ianuarie], nouă și celor patru juzi, un privilegiu al zisului capitlu pentru acest pământ numit Lokusteluke, care văzâdu-se și cetindu-se [arată că] acel capitlu a lăsat acest pământ numit Lokusteluke ca să-l stăpânească zisul comite Miklós și moștenitorii săi în pace, pe veci și nestrămutat înlăuntrul acelorași hotare și semne cum se cuprindea în privilegiu. Pentru ca această orânduire să capete puterea unei veșnice tării, am dat scrisoarea de față întărită cu puterea peceții noastre. Dată la Miraslău, în anul Domnului o mie două sute nouăzeci și unu.63

De ce oare era așezarea depopulată? Jakó nu dă alte amănunte, așa că putem doar presupune motivele:

situația economică, o epidemie, o catastrofă naturală, sau, de ce nu, ca urmare a marii invazii tătare din 1241. În ceea ce privește etimologia numelui, Lokusteluke este forma veche pentru Lakostelke, Lakostelek, denumire compusă din lakos (locuitor) și telke sau telek (loc, parcelă, teren).

Gheja e atestată documentar în anul 1366, sub numele Gese.64 65 Atestarea apare într-un document emis la 15 mai la adunarea de la Turda de către Dionisie, voievod al Transilvaniei și comite de Solnoc, care rezolvă revendicarea unai moșteniri.66 În acest act este amintit

Lucasii, filii Stephani dicti Chÿurike de Gese (Luca, fiul lui

Ștefan zis Chÿurike de Gheja).

[Fragment] Nos, Dyonisius, woyuoda Transsiluanus et comes de Zonuk, memorie commendamus quod in congregacione nostra generali, universis nobilibus, Siculis, Saxonibus at aliis cuiusvis status et condicionis hominibus partis Transsiluane, feria secunda proxima post festum beatorum Philippi et Jacobi apostolorum, Torde celebrata, nobiles domine Katherina et Clara vocate, filie Jacobi de Chuch, consortes videlicet Elÿe, filii Wolcji de Furrou, et Lucasii, filii Stephani dicti Chÿurike de Gese, de medio aliorum consurgendo, proposuerunt eo modo quod ipsi [n.a. corect: ipse], quarta filialem ipsarum de porcione predicti Jacobi, patris earum, nunc mortuo, Martino, filio dicti Jacobi, fratri ipsarum, Bakou de Chuch devoluta et successa, ab eodem Bakou rehabere vellent, iure regni observato. […]

Noi, Dionisie, voievod al Transilvaniei și comite de Solnoc, dăm de știre că în adunarea noastră obștească, ținută la Turda cu toți nobilii, secuii și sașii și cu ceilalți oameni de oricare altă stare sau treaptă din părțile Transilvaniei, în lunea de după sărbătoarea fericiților apostoli Filip și Iacob [n.a. 14 mai 1366], nobilele doamne numite Ecaterina și Clara, fiicele lui Iacob de Ciuci, adică soțiile lui Ilie, fiul lui Wolcyi de Fărău și a lui Luca, fiul lui Ștefan zis Chÿurike din Gheja, ridicându-se din mijlocul celorlalți, au spus așa că ele vor să ia după rânduiala țării de la Bakou pătrimea ce li se cuvine ca fiice din partea [de moșie] a zisului Iacob, tatăl lor acum mort, trecută și moștenită de Bakou de Ciuci de la Martin, fiul zisului Iacob, fratele lor. […]

Documentul din 15 mai 1366

Ar fi de notat că Luca, fiul lui Ștefan zis Chÿurike din Gheja, este numit în continuare “homini impossessionato”, adică “om fără pământ”, ceea ce arată existența satului

Gheja la 1366 dar nu dă indicii asupra proprietarului. Oricum, probabil că la acea vreme așezarearea nu era importantă, întrucat vreme de aproape un secol nu mai este menționată în documente.

Denumirea localității

Luduș

Deși localitatea a avut, până la colonizarea maghiară de la începutul secolului XX, o populație majoritar românească (de exemplu, în 1850 erau 91.33% români), denumirea ei nu este de origine română. Ludus ne-ar putea duce cu gândul la o origine latină a numelui. În cultura romană antică, ludus avea următoarele semnificații: a. școală primară sau elementară pentru elevi de până la 11 ani; b. școală de gladiatori; c. joc (jucat pe o tablă, cum ar fi ludus latrunculorum sau ludus duodecim scriptorum), dar și atributul jucăuș. În perioada stăpânirii romane, pe teritoriul unde se află astăzi Luduș se găsea o mică așezare rurală, al cărei nume nu s-a păstrat și ale cărei dimensiuni nu justifică în niciun fel vreunul dintre sensurile enumerate mai sus. Pe de altă parte, denumirea veche a așezării era Ludoș, forma modernă Luduș fiind adoptată în anul 1928.

Așa cum am precizat anterior, în actele din 1329 și 1333 apar denumirile “fluvium Ludas”, “Ludaspataka” și “valle Ludas”, iar în regestele maghiare “ludasi völgy”.

Traducerea din latină a toponimului “valle Ludas” este clară, “Valea Ludușului”. O lucrare care ne-ar putea ajuta

să determinăm originea numelui maghiar al localității este cea a lui Szabó T. Attila – Erdélyi magyar szótörténeti tár / Dicționar istoric al lexicului maghiar din Transilvania,

București, Editura Kriterion, 1975-1984, în care autorul utilizează texte istorice pentru a documenta folosirea termenilor în Transilvania în secolele XIV-XIX.

Ludasi = derivatul [posesiv] format cu sufixul –i al toponimului Ludas / Luduș; Völgy = vale

Rezultă că ludasi völgy se traduce ca Valea Ludușului, la fel ca și denumirea latină.

Prima hartă modernă a zonei este Josephinische Landaufnahme, prima ridicare topografică militară din imperiul austriac (1769-1773, foaia 126). Autorul a utilizat toponime maghiare și germane, dar majoritatea sunt românești, scrise într-un fel de transcriere fonetică: La Padura Niamzului (La pădurea neamțului), La Funatza (La fânață), Dialu (Dealu), Valje (Valea), Dia supra Padura

(Deasupra pădurii) etc. Pe această hartă apare pentru prima oară denumirea Valle Ludosuluj (Valea Ludoșului). Aceeași formă este întâlnită pe hărțile lui Joannes Lipszky de Szedlicsna (1806, foaia 6), Schedius Lajos și Blaschnek Sámuel (1838), sau Edmund von Zuccheri (1848, foaia 2). Forma Vale Ludosuluj e întâlnită pe hărțile lui Obrist von Neu (1784, foaia 12) și Joannes Lipszky de Szedlicsna (1799). Denumirea V. Ludosului e întâlnită pe hărțile lui Josef von Scheda (1869) și Albert Steinhauser (1872).

Manó Kogutowicz (1890) folosește pentru cursul de apă denumirea simplă Ludus, în vreme ce Kalecsinszky

Sándor (1899), Mitskó Ferenc și Rudnay Pál (1902) sau Gönczy Pál (1910) numesc pârâul pe hărțile lor Ludas.

Oarecum surprinzător, pe harta militară “Plan Director de Tragere” din 1954 apare denumirea Mezöségi p.[atak] (Pârâul de Câmpie), denumire utilizată și pe harta militară americană din 1959. Totuși, trebuie să ținem seama că ambele hărți au fost compilate după lucrări maghiare, austriece, germane mai vechi. Pe harta militară din 1996 (Careul L-35-49 Târgu Mureș 1 Zona 35T) apare denumirea P[îrîul] de Cîmpie. Denumirea actuală oficială este Pârâul de Câmpie; localnicii îi mai spun Ludușel, sau mai simplu Vale, dar cele de mai sus demonstrează că pârâul a purtat timp de secole numele Valea Ludoșului.

În lucrarea lui Szabó T. Attila apar următoarele sensuri pentru cuvântul ludas: a. care fură gâște; b. vinovat de ceva; c. pășune pentru gâște; d. gâscar. Dintre acestea, cel mai probabil este pășune pentru gâște; se pare că inițial vatra a satului s-a aflat pe malul Pârâului de Câmpie, mutându-se mai târziu spre râul Mureș. Ambele cursuri de apă au zone de luncă bogate în iarbă, ideale pentru creșterea gâștelor.

De-a lungul timpului, denumirea localității a avut mai multe forme. Astfel, în documentele din anii 1329, 1333, 1348, 1377, 1389 întâlnim denumirea Ludas. În secolul următor denumirea este aceeași, dar în documente este înscrisă cu grafia epocii, sub forma Lwdas. Această formă apare în documente din anii 1432, 1439, 1449, 1461, 1464, 1466, 1476, 1486, 1492, 1494, 1505. În aceeași perioadă, în unele regeste maghiare ale documentelor din 1432, 1439,

1444, 1452, 1492 apare din nou forma Ludas; această formă se datorează copiștilor care au scris documentele respective, de vreme ce același document în varianta aflată în arhiva capitlului de la Alba-Iulia conține forma Lwdas, iar cea din arhiva conventului de la Cluj-Mănăștur forma Ludas.

În secolul al XVI-lea se revine la grafia inițială, astfel încât în documente din 1523, 1526, 1587, 1596, 1602, 1615, 1617, 1630, 1631, 1649, 1650, 1662, 1664, 1698, 1702, 1733, 1750 numele localității este scris sub forma Ludas. De asemenea, aceeași denumire apare pe hărțile din 1528 (Lazarus Secretarius), 1595 (Gerardus Mercator), 1606 (Jodocus Hondius), 1630 (Henricus Hondius), 1640 (Matthäus Merian), 1645 (Willem Janszoon Blaeu și Joan Blaeu), 1662 (Nicolaes Visscher I), 1664 (Wilhelm Pfann), 1664 (Jakob von Sandrart), 1664 (Emanuel Stenghri), 1664 (Nicolas Sanson), 1670 (Frederick de Wit), 1680 (Johannes Janssonius), 1683 (Johannes Janssonius van Waesbergen, Moses Pitt, Steven Swart), 1685 (Carel Allard), 1687 (Nicolaes Visscher II), 1690 (Johann Hoffmann), 1691 (Placide de Sainte-Hélène), 1712 (Herman Moll), 1721 (Cóvens et Mortier), 1721 (Carel Allard), 1737 (Jean Baptiste Crépy, éditeur), 1737 (Ignaz Gruber), 1738 (Ignaz Gruber), 1771 (Johann Michael Probst), 1810 (Joannes Lipszky de Szedlicsna), 1834 (Eduard Mollo), 1851 (Enyedi), 1851 (Enyedi), 1852 (Enyedi), 1855 (Carl Flemming). Forme ale acestei denumiri apar pe hărți astfel: Lûdas în 1567 (Matthias Zündt); Ludaz în 1556 (Wolfgang Lazius), 1596 (Giovanni Antonio Magini), 1621

(Paolo Galignani și Francesco Galignani); Ladas în 1726 (Herman Moll); Ludos în 1769 (Ignác Müller).

Forma germană a numelui localității, Ludasch, apare pe hărți din anii 1789 (Anton von Wenzely), 1790 (Joseph Wussin și Anton von Wenzely), 1792 (Fr. Müller), 1802 (Ferdinand Götze), 1803 (K.I. Kipferling), 1804 (Johann Walch), 1808 (Tranquillo Mollo).

Foarte puține dintre hărțile apărute până în secolul al XVIII-lea au fost realizate după măsurători sau măcar observații de teren; majoritatea au fost copiate sau compilate după hărți mai vechi, așa că o eroare apărută într-o hartă s-a propagat și în hărțile cărora le-a servit drept sursă. O practică des întâlnită era plagiatul, unii cartografi sau editori copiind fără jenă hărțile competitorilor, preluând involuntar și erorile din harta-sursă. În secolele XVII-XVIII, datorită acestui fapt, denumirea greșită Lugas a apărut pe hărți din 1686 (Giacomo Cantelli da Vignola și Giovanni Giacomo de’ Rossi), 1689 (Fabius Antonius de Colloredo), 1696 (Nicolaes Visscher II), 1704 (Nicolas de Fer), 1705 (Gerard și Leonardus Valk), 1709 (Cornelis Danckerts III), 1710 (Alexis-Hubert Jaillot), 1716 (Johann Baptist Homann), 1720 (Alexis-Hubert Jaillot), 1725 (Reinier și Josua Ottens), 1726 (Johann Baptist Homann), 1735 (Nicolaes Visscher II), 1735 (Matthäus Seutter), 1737 (Gottfried Jacob Haupt), 1740 (Matthäus Seutter), 1750 (Tobias Conrad Lotter), 1771 (Tobias Conrad Lotter), iar forma dublă Ludas, ò Lugas în 1696 (Vincenzo Maria Coronelli).

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, denumirile unor localități din Ardeal au fost schimbate, primind un nume-prefix care indica zona. De exemplu, multe localități de pe valea Mureșului au primit prefixul Maros (Mureș), iar localități din Câmpia Transilvaniei prefixul Mező (Câmpie).

Denumirea Ludușului se schimbă în Maros Ludas,

Maros-Ludas, apoi în Marosludas. Întâlnim aceste denumiri atât în documentele oficiale, cât și pe hărțile vremii. Forme întâlnite pe hărți sunt Maros Ludas în 1769 (Ridicarea iozefină), 1784 (Obrist von Neu), 1799 (Joannes Lipszky de Szedlicsna), 1806 (Joannes Lipszky de Szedlicsna), 1838 (Schedius Lajos și Blaschnek Sámuel), 1848 (Edmund von Zuccheri), 18?? (Edmund von Zuccheri), 1850 (Franz Fried), 1854 (Leopold Sommer), 1856 (Josef von Scheda), 1860 (Joseph Grassl), 1860 (Josef von Scheda), 1869 (Joseph von Scheda), 1872 (Albert Steinhauser), 1881 (I.V. Massaloup), 1913-1916 (***); Maros-Ludas în 1806 (ridicarea Franciscană), 1901 (Velhagen & Klasing), 1902 (Mitskó Ferenc și Rudnay Pál), 1910 (Monarchia III. katonai felmérése), 1910 (Gönczy Pál); Marus-Ludas în 1820 (Iwan Danielow); Moros Ludas în 1843 (Joseph Meyer); Máros Ludas în 1856 (Székely și Jelinek Antal), 1883 (Baedecker), 1891 (C. Vogel); Máros Ludos în 1862 (Székely); Maros Ludos în 1861 (Székely), 1862 (Theodor Steinhaussen), 1862 (W. Kraupa); Maros Ludás în 1891 (Rand, McNally & Co.); M. Ludas în 1832 (John Arrowsmith), 1851 (Andrásy), 1851 (Andrásy), 1853 (Joseph Wilson Lowry), 1853

(Ottendorfer), 1854 (Enyedi), 1855 (Carl Flemming), 1873 (***), 1880 (Possner), 1899 (Kalecsinszky Sándor), 1904 (Brenner Márton); M. Ludás în 1857 (Székely); M. Ludos în 1865 (Jelinek Antal); Mar. Ludas în 1890 (Manó Kogutowicz), 1895 (Richard Andree & The Times); Mar.-Ludas în 1910 (Monarchia III. katonai felmérése); Mar.ludas în 1925 (***); Marosludas în 1929 (Oswald Muris și Otto Wand). Se observă că toate denumirile sunt variațiuni ale numelor Maros Ludas, Maros-Ludas, respectiv Marosludas, unele fiind transcrieri greșite ale acestora făcute de cartografi ne-maghiari.

Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, hărțile au început să fie realizate de cartografi profesioniști pe baza măsurătorilor efectuate pe teren. Unii dintre aceștia au înscris pe hărțile lor și denumirile românești ale localităților, alături de denumirile oficiale maghiare. Putem afla astfel cum își numeau românii localitatea în care viețuiau. Denumirea Ludosiu apare în 1806 (ridicarea Franciscană); Ludosiulu de Muresiu în 1910 (Monarchia III. katonai felmérése); Ludaș în 1915 (col. C. Teodorescu).

După 1918, denumirea localității se schimbă din nou, devenind întâi Murăș-Luduș, apoi Ludoșul de Murăș, Ludoșul de Mureș, iar din 1929 Luduș.

Gheja

Denumirea localității apare în documente în diferite variante: Gese în 1366, 1458, 1498, 1501, 1509, 1519, 1521; Gheese în 1448; Geze în 1458, 1499; Gyese în 1461; Gesee în

1505; Gezse în 1516, 1840; Géza în 1733; Gezsa în 1750. În 1808 întâlnim formele Gesá, Maros-Gése, Marosgezse, Geschendorf, în 1861 Maros-Gecse, în 1888 Maros-Gezse,

Géza, în 1913 Marosgezse, iar în 1909 Gheja. După 1918, denumirea localității devine oficial Gheja.

Pe hărțile pre- 1918, Gheja apare sub denumirea Gese în 1709 (Johann Christoph Müller), 1717 (Petrus Schenk), 1720 (Johann Baptist Homann); Geze în 1717 (Petrus Schenk), 1730 (Johann Andreas Pfeffel), 1737 (Johann van der Bruggen); Maros Gese în 1769 (Ridicarea iozefină); Gesche în 1789 (Anton von Wenzely); Geshe în 1792 (Fr. Müller); Gose în 1740 (Lieut. Geyer), 1784 (Paolo Santini și Giuseppe Antonio Remondini); Maros Gezse în 1784 (Obrist von Neu), 1856 (Josef von Scheda); Maros-Gezse în 1806 (ridicarea Franciscană), 1910 (Monarchia III. katonai felmérése); Mar.-Gezse în 1806 (Joannes Lipszky de Szedlicsna), 1910 (Monarchia III. katonai felmérése); M. Gezse în 1834 (Eduard Mollo); Mar. Gezse în 1838 (Schedius Lajos și Blaschnek Sámuel), 1848 (Edmund von Zuccheri), 18?? (Edmund von Zuccheri); Maros Geze în 1847 (Joseph Meyer); M. Gecse în 1862 (Maetz).

Denumirea dată de români localității apare pe hărți sub forma Geja în 1806 (ridicarea Franciscană) și sub forma Mures-Gezsa în 1910 (Monarchia III. katonai felmérése).

În ceea ce privește denumirile apărute pe hărți, forma maghiară Gese și cea germană Gesche se pronunță la fel,

Gheșe; ulterior, formele Gese și Geze au evoluat în Gezse, pronunțat Gheje. Denumirea Gose este în mod cert

ortografiată greșit și provine din Gese. Forma Geshe este de asemenea transcrisă greșit în loc de Gesche, iar denumirile Geja și Cheja sunt transcrieri greșite ale denumirii Gheja.

Denumirile Maros Gezse, Mar. Gezse, M. Gezse, precum și formele cu cratimă Maros-Gezse, Mar.-Gezse au fost utilizate începând din a doua jumătate a secolului XVIII. Denumirile Maros Gese, Maros Geze, M. Gecse sunt în mod evident transcrieri greșite ale denumirii Maros Gezse. Forma Mures-Gezsa este o încercare de transcriere fonetică a denumirii românești Mureș-Gheja.

Etimologia numelui localității este neclară. Localitatea a avut, de-a lungul istoriei în proporție covârșitoare o populație majoritar românească. Probabil că maghiarii au fi preluat denumirea românească a localității (Gheșe,

Gheje) și au transcris fonetic în maghiară (Gezse); analog au procedat și austriecii (Gesche).

Secolele

XIV-XVIII

Proprietarii satului Luduș

În perioada secolelor XIV-XVII, Luduș și Gheja au fost sate de iobagi români, care au trecut de la un proprietar la altul fie în parte, fie în totalitate, singure sau împreună cu alte sate.

Potrivit actului din 1333, la acea dată moșia se afla în posesia lui Lörincz, fiul lui Rechei Pál și a lui István, fiul lui Zengyeli Konrád. Se poate deduce din actul respectiv că zona le aparținuse și înainte, dar le-a fost luată de magistrul Miklós și Péter, fii banului Mykud din Dăbâca, iar prin decizia luată în fața capitlului de la Alba le-a fost redată. La 1377, o treime din moșie aparținea lui Bogáthy Dávid, care o amanetează pe 14 ani lui Eurkei Miklós zis Zupus și lui Járai János.

În 1389 se soluționează diferendul privind delimitarea pământurilor nobililor Thatei (cătunul Caț) cu cele ale lui Bogathi János și Bogathi Imre cel Roșu (Luduș și Macău).

1389, 25 august

(după martie 10.) În fața lui János, vicevoievodul Ardealului, împreună cu starea nobilă a părților transilvane, în octava Miercurii Cenușii (10 martie), la judecata de Sf. Emeric, fii lui Thatei Márton: Péter, István, împreună cu vărul lor:

István fiul lui János se judecă cu István, fiul lui Bogathi János și cu Imre cel Roșu, fiul lui [Bogathi] Herceg Péter. Acordul de soluționare. Conform acordului, moara pe râul Mureș din proprietatea Caț din comitatul Alba vine împreună cu pământul din jur. Limita acestuia va fi stabilita astfel: un arcaș îndemânatic, fără înșelăciune, va sta pe malul râului unde e moara și va trage de mai multe ori o săgeată și unde va cădea săgeata se vor ridica semnele de hotar, de la hotarul de vest al proprietății Macău până la un păr și de-a lungul semnelor vechi ale hotarului proprietății Luduș până la râul Mureș.

Nobilii Thatei obțin posesiunea Caț. Deoarece György, fiul lui Bogathi János și Miklós, fiul lui Herceg Péter nu sunt prezenți, înțelegerea cu ei se încheie în fața capitlului Transilvaniei contra unei despăgubiri de 50 de mărci de argint.67

La 23 ianuarie 1399 (sedecimo die congregacionis nostre predicte), voievodul Ardealului Stibor[A] emite la conventul de la Cluj-Mănăștur un act referitor la hotărârile luate în adunarea generală a Transilvaniei ținută la Turda, în a opta zi a sărbătorii Tăierii împrejur (octavo die festi Circumcisionis domini) din același an[B]. El cere conventului să ridice din nou hotarele moșiei Izvorul Crișului (Keresfew), aparținând episcopului Transilvaniei [László], deoarece țăranii din Șaula

[A] Stibor de Stiboricz (în maghiară Stiboriczi Stibor; cca. 1348 – 1414) a fost un voievod de origine poloneză al Transilvaniei între anii

1395-1401 și 1410-1414.

[B] 8 ianuarie 1399

(Salwasara), sat al cetății Bologa, au distrus semnele de hotar ale zisei moșii. În acest document este menționat Nicolae de Luduș, reprezentant al lui Mircea cel Bătrân în fața adunării:

Nicolaus de Ludas, pro magnifico viro domino Meche, waywoda partis Transalpine, cum procuratoriis litteris eiusdem, in nostram [lipsă în text] castrum Hunyad, simulcum possessionis Saluasara predicta ac aliis possessionibus et portionibus possessionariis, ad idem castrum pertinentibus, de novo [ilizibil] per regiam maiestatem [lipsă în text] collatum existere allegans retulit eo modo, quod ipse de cursibus metarum seu signorum metalium possessionum predictarum et per omnia inscius heberetur.[…]68

Nicolae de Luduș, în numele magnificului bărbat, domnul Mircea, voievodul Țării Românești, cu scrisoarea de împuternicire a aceluia, [ridicându-se în adunarea noastră] … a spus astfel, că cetatea Huedin, împreună cu moșia Șaula, sus numită, și cu celelalte moșii și părți de moșie, care țin de acea cetate, din nou … este hărăzită de către maiestatea regească … arătând că el era cu totul necunoscător cu privire la mersul hotarelor sau al semnelor de hotar ale moșiilor sus-amintite.[…]69

Acest Nicolae de Luduș este amintit la 7 februarie 1382 într-un act emis la Târnăveni de Joannes, vicevoievod al Transilvaniei, ca martor reprezentant al vicevoievodului la punerea în posesie a moșiei Marpod.70

În același an, la 8 noiembrie 1382, este amintit într-un act emis la Alba-Iulia de magistrul Ladislau, arhidiacon de Ozd și vicar al episcopului Transilvaniei, referitor la o pricină legată de o zestre. În acest document, el este numit Nicolae, fiul lui Gheorghe de Luduș (Nicolao filio Georgii de Ludas).71 La 1 iunie 1383, se găsește printre martorii reprezentanți ai capitlului ardelean, însărcinat de regina Maria a Ungariei cu punerea în posesie a moșiei Amlaș și a patru sate valahe vecine către episcopul Goblin de Alba-Iulia.72 La 4 iunie 1387, Sigismund, regele Ungariei, reconfirmă privilegiile date sașilor de către Andrei, regele Ungariei în 1224 și confirmate de regii Carol, în 1317, Ludovic, în 1366 și Maria, regina Ungariei, în 1383. Între cei ale căror privilegii sunt reconfirmate se găsește și Nicolae de Luduș.73 La 6 ianuarie 1429, greavul Ștefan, fiul lui Nicolae (Stephanus Greb filius Nicolai de Ludas) are un diferend cu Vingárti Gereb Miklós privitor la moșia Luduș. La 13 decembrie 1432, același Ștefan declară că proprietatea numită Luduș are nevoie de noi hotare și trebuie recâștigată din mâini străine.

1432, 13 decembrie (In festo beate Lucie virginis)

Rezumat: In Nouay. In festo beate Lucie virginis. (partea stângă a diplomei lipsește în întregime). Waraskezyi Lépes Lóránd, vicevoievodul Ardealului, la capitlul ardelean. Fiul lui Ludasi Miklós, István, declară că proprietatea numită Luduș din comitatul ardelean Alba are nevoie de noi hotare și de un nou statut bazat pe acestea… solicită capitlului să trimită martori, în prezența lui Nicolaus Apoldy de Kiseged… sau Nicolaus de Hwzyuthelek, iar dacă nu Nicolaus de Hidegviz, de

a merge la numita proprietate Luduș și a o recâștiga din mâini străine, să călătorească în jurul posesiunilor numitului István și conform legii regelui să anunțe cele hotărârâte de vicevoievod.74

Orbán Balázs menționează că la 25 iulie 1439 regele Albert donează Bogata, Orosia, Sîniacob și Luduș (scris cu ortografia epocii Lwdas), sate ale căror proprietari anteriori s-au înțeles pașnic, lui Bogáthi Péter și unchiului său Bogáthi János. Nu există date precise privind datele nașterii / decesului multora dintre proprietari. Astfel, Bogáthi Péter apare în documente emise între 1439 și 1452; era fiul lui Bogáthi “Veres” Imre, comite de Küküllő (Târnava) și a fost căsătorit cu Erzsébet Bolgár de Tuzson (atestată între 1413-36) și cu Kölcsei Ágnes (atestată între 1452-53). Bogáthi János era fratele lui Bogáthi “Herceg” Péter, bunicul lui Bogáthi Péter.

În 1444, Chețaniul este atestat ca praedium situat între

Luduș și Hădăreni.

1444, 25 ianuarie

Rezumat: Regele Vladislav I-ul adeverește că fiul lui Gerendi Miklós: László a făcut multe și meritorii fapte mai ales când l-a însoțit pe Ioan de Hunedoara în luptele sale cu turcii și recent când i-a însoțit pe oamenii regelui la atacarea turcilor prin Serbia și Bulgaria până la granițele imperiului Bizantin iar ca recunoaștere donează lui și fraților săi: Miklós și Mihály

și în plus fiului lui Gerendi János: Péter, prediumul Chețani din comitatul Turda care se află între moșiile Hădăreni și

Luduș, care a aparținea deja predecesorilor și adaugă dreptul regal în interiorul acestuia și în afară de favoarea regală deosebită le donează un doc pe malul râului Mureș și un pod plutitor cu aceleași drepturi de care s-au bucurat înainte alți proprietari.

Sigiliul și inscripția Commissio propria domini regis. Jos, în colțul din dreapta Lecta.75

1444, 2 august

Rezumat: Regele Vladislav I-ul la Capitlul Ardealului. [Adeverește] că i-a donat fiului lui Gerendi Miklós: László pentru serviciu credincios în slujba lui Ioan de Hunedoara și fapte de vitejie împotriva turcilor posesiunea din comitatul Turda numită Chețani predium, situată între moșiile Hădăreni și Luduș, pe care predecesorii săi o stăpâneau deja pașnic și a adăugat dreptul regal în interiorul acesteia și în plus față de favoarea regală specială i-a dat un doc pe râul Mureș și un pod plutitor cu aceleași drepturi de care s-au bucurat înainte alți proprietari și le-a donat toate aceste și fraților săi: Miklós și Mihály și în plus fiului lui Gerendi János: Péter și dorește să fie proprietatea lor, așa că cere capitlului să trimită martori în a căror prezență oamenii regelui să lase prediumul Chețani și podul plutitor și să cheme vecinii și să-i pună în posesia lor pe László și pe cei de mai sus, prin donație regală. Oamenii regelui desemnați: Emericus de Decea, sau Andreas din același sat, sau Ladislaus de Turda sau Petrus Zyles de Vinț.76

În 1449, Bogathi Péter cere rezolvarea diferendului ivit cu ocazia noii delimitări a Ludușului.

1449, 27 noiembrie (f. V. a. Andree)

Bogathi Péter (e)[A] și fii: pe nume László și Imre, în numele lui Dellewi Bertalan protestează cu privire la faptul că la 17 mai (sab. a. Elene) guvernatorul Ioan de Hunedoara (Ill.princ) a stabilit la capitlul din Alba Iulia în prezența delegaților Suki Benedek, Dobokai Miklós, diacul Kemeri Miklós și Geréb János de Vinț (egregii) noi semne de hotar între Luduș și moșiile din Hădăreni ale lui Hadrev János și István și terenul nelocuit numit Chețani care a fost dat fiilor lui Gerendi Miklós: Miklós și Mihály din Hădăreni au primit o moară cu trei roți pe Mureș și au început să construiască o nouă moară pentru ei înșiși.77

La începutul anului 1452, Bogathi Péter are un nou diferend cu vecinii și este reclamat de Ffarnasi Dénes împreună cu copiii săi și Peres Mihály din Triteni, pentru că și-a însușit pe nedrept și a inclus în hotarele Ludușului eleșteul Bydes[tho] și valea Zwnyagos, care aparțineau de fapt Triteniului.

1452, 24 ianuarie

Rezumat: Rykolph György de Kamenica, vicevoievod al Ardealului, dovedește că atunci când o optime din nobilii din Transilvania s-au întâlnit de Crăciun să legifereze, au apărut personal înaintea lui Ffarnasi Dénes și fiii Benedek și János și István și încă Anna și Dorottya, fiicele lui Dénes, zise Benedekfi – și surori, în plus fiul decedatului Peres György din Triteni: Mihály și fiica: Ilona împotriva numitului Bogathi

[A] Egregius (lat.): om de seamă.

Péter, au susținut că deși din timpuri vechi predecesorii lor s-au înțeles pașnic, lacul cu pește și valea numită Zwnyagos sunt în limitele proprietății Triteni, Bogathi Péter a declarat mincinos consiliului susținând că acest lac și valea sunt în limitele posesiunii Luduș și că sunt ale lui și le-a obținut pașnic prin act de donație de la guvernator prin omul regelui Zakal Imre din Acățari și un om al conventului pe care i-a condus el însuși la proprietate, dar contrar obiceiurilor juridice ale țării – nu a chemat vecinii și proprietarii alăturați, ci doar rudele lui, adică Kysfalwdi Lukács, Pethlendi Veres Pál, Zenthmarthoni Chasary Zsigmond și Zenthiwani Jakab, care locuiau mai departe, la 4-5 hotare. Vicevoievodul l-a chemat în fața lui pe omul voievodului: Zakál Imre, și acesta a spus că atunci când au ajuns pe numita proprietate și au descălecat, numitul Péter a arătat și a spus că numitele Bydestho și valea Zwnyagos sunt ale lui și vrea să fie pus în posesie, iar vecinii și cei din familie chemați să mărturisească nu au spus nimic împotriva statutului și au plecat imediat. Atunci vicevoievodul i-a chemat pe nobili și pe vecinii adevărați și i-a întrebat despre dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, iar ei au răspuns că lacul și valea nu sunt ale lui Péter și că reclamanții au dreptate. Astfel, din moment ce Péter nu a obținut în mod corect și statutar proprietățile, vicevoievodul a decis că donația este nulă, a exclus bunurile din proprietate și a poruncit ca să fie deținute de reclamanți, iar pentru Péter a fost luată decizia ca în cazul în care nu e mulțumit, să acționeze prin mijloace legale.78

Din 1461 datează un document deosebit de interesant, anume registrul cincizecimii (quinquagesima ovium).

Fiind ortodocși, românii transilvăneni nu plăteau decima bisericii, dar plăteau o dare care consta inițial într-o oaie cu miel pentru fiecare cincizeci de oi deținute.

În acest registru, există două mențiuni referitoare la

Luduș:

Ludas ad porcionem Andree de Bogath tenetur servire oves per medium XIII den. fl. VI c. castratos VI birca I. (Luduș porțiunea lui Bogathi András datorează în medie 13 oi sau 6 dinari florini, 6 berbeci jugăniți și 1 berbec).

Ludas ad porcionem Ladislai de Bogath tenetur servire oves per medium XXX pro den. fl. XVI c. castratos VI lo [bir]ca I juvencem plebano I. (Luduș porțiunea lui Bogathi László datorează în medie 30 de oi sau 16 dinari florini, 6 berbeci jugăniți, 1 berbec și o junincă plebanului [preotului catolic])79

Aceste fragmente ne spun trei lucruri importante. În primul rând, arată că Ludușul era un sat de iobagi români. Quinquagesima ovium era o dare pretinsă exclusiv românilor, fiind numită frecvent în documente quinquagesima Valachorum. În al doilea rând, arată că satul era stăpânit la acea vreme de doi nobili, Bogathi András și Bogathi László. În al treilea rând, un calcul simplu ne permite să apreciem numărul oilor deținute de cei doi nobili la aproximativ 2150. Ținând seama că în 1733 Ludușul avea 350 locuitori, la 1461 ar fi putut avea cel mult 200, din care vreo 150 apți de muncă; dacă stabilim acum o legătură între acest număr și numărul oilor,

rezultă că ocupațiile principale ale locuitorilor trebuie să fi fost oieritul și activitățile conexe (prelucrarea laptelui, a lânei, a pieilor). Cifra de peste 2000 de oi trebuie totuși privită cu circumspecție, deoarece este cert că regula de a da o oaie cu miel la fiecare cincizeci de oi nu s-a aplicat peste tot întocmai.

Observăm, de asemenea, menționarea în text a unui preot catolic (plebanus) căruia Bogathi László trebuia să-i dea cincizecimea. Este vorba cu siguranță de preotul din Bogata, întrucât Ludușul nu a avut parohie catolică până la începutul secolului al XX-lea. Darea revenea la început regelui, ulterior o zecime din ea ajungea la arhiepiscopul de Strigoniu; era adunată inițial de quinquagesimatores, apoi această sarcină a revenit nobililor. Cu timpul, atât clericii cât și nobilii laici au început să beneficieze de această dare, prin donație regală sau prin arendă; acesta este probabil și cazul preotului menționat în text.

În ceea ce-i privește pe cei doi stăpâni, Bogathi András (decedat înainte de 1467), a fost strănepotul lui János (atestat între 1340-42), nepotul lui György (atestat între 1389-92), fiul lui János, (atestat între 1410-50 și căsătorit cu Apollónia, atestată între 1450-56). Străbunicul său era frate cu Bogáthy Péter “Herceg”, tatăl lui Bogáthy Péter. Bogathi László, decedat la 17.2.1500, a fost strănepotul lui Bogáthy Péter “Herceg” (atestat între 1338-1366), nepotul lui Bogáthy Imre “Veres”, comite de Târnava (atestat între 1389-1438), fiul lui Bogáthy Péter (atestat între 1435-1452). A fost căsătorit cu Potenciána Thoroczkóy de

Toroczkószentgyörgy (atestată între 1474-84), apoi cu o oarecare Krisztina.

În 1461, Bogathi András amanetează jumătate din moșia Miheș și pune drept garanție suplimentară părțile sale din Luduș și Bogata.

1461, 4 decembrie (f. VI, vid. in Barbáré)

Fiul decedatului Bogathi János: András dă amanet jumătate din moșia Miheș (comitatul Turda) pentru 200 de florini de aur lui Alard László din Nazna și Vízaknai Miklós cel Tânăr, cu condiția ca rudele să poată răscumpăra posesiunea. În cazul în care clienții nu vor putea să stăpâneasca netulburați gajul din Miheș, vor primi părțile de margine ale moșiilor Bogata și Luduș (comitatul Turda).80

În 1464, în Luduș are moșie Veres Benedek din Sfăraș. Familia Farnasi (sau Farnosi, sau Ffarnasi) se trăgea din părțile Călatei, unde stăpâneau și satul Sfăraș (magh.

Farnasi). Farnosi Veres Dénes (decedat în 25.7.1453, căsătorit cu Katalin Peres de Bartány, apoi cu Margit

Farkas de Harina) a participat în 1442 la luptele antiotomane sub comanda lui Iancu de Hunedoara. Farnasi Veres Benedek (atestat între 1431-1496, căsătorit cu Ilona Erdélyi de Somkerék, atestată între 1468-1501) a fost unul dintre conducătorii nobililor ce s-au răzvrătit la

2 noiembrie 1467 împotriva regelui Matia Corvin; ca urmare a eșecului revoltei, lui și fratelui său János (atestat între 1444-1514) li s-au confiscat proprietățile și cei doi au fugit în Polonia. După revenirea din exil, voievodul

Szentgyörgyi Péter i-a redat în anul 1505 lui Veres János fostele proprietăți din Călata. Neamul s-a stins la jumătatea secolului al XVI-lea.

1464, 26 noiembrie

Rezumat: Regele Matia Conventul Cluj-Mănăștur. Dat fiindcă merită atenție că Veres Benedek din Sfăraș a dobândit părțile deținute în posesiunile Bogata și Luduș în [comitatul] Turda, ca și Orosia, Sîniacob și predio Ilia în comitatul Alba care înainte au aparținut lui Bogathi András și pentru că familii și iobagi trăiesc pe numitele moșii in contra comminatores et exactores contributionis nostre generalis, care a fost somat să-și apere țara și care prin vot unanim au votat rezistență și au fost expulzați prin forța armelor de pe moșii, prin deciziile luate la ceremonia de încoronare de la Alba-Iulia regele donează lui Veres Benedek din Sfăraș și fraților săi: János și István și fiilor lui Veres Benedek din Sfăraș și urmașilor lor și dorește ca ei să fie puși în drepturi, [regele] părăsește conventul și îi ordonă să trimită martori pe Dominicus de Zenthgel, Paulus sau Nicolaus de Jara, sau oricare dintre Nicolaus vel Demetrius de Forro, sau Dionisius de Strygh, sau Gywla de Zenthkyral, sau Ladislaus de Kecheth, în a căror prezență oamenii regelui să iasă din părțile pe care le dețin și să fie chemați vecinii pentru a stabili limitele proprietăților și proprietarii Benedek, János și István să fie puși în drepturi prin donația regelui invocând măsurile împotriva lor în fața voievodului.81

În 1466, se ivește un diferend privind un schimb de moșii între Bogathi András și Alard László din Mureșeni.

În cele din urmă, primul îi vinde celui de-al doilea moșiile primite de la acesta. Alard László de Mureșeni (Meggyesfalwa-i Alard / Alárd Lászlo) este probabil rudă cu Miklós Alárdi de Pănet, căsătorit cu Anna, fiica lui

Bogathi András.

1466, 2 ianuarie (f. V. p. Circumcis.)

Fiul regretatului Bogathi János: András a auzit zvonuri că Alard László din Mureșeni vrea să anuleze schimbul de terenuri făcut deoarece moștenirea primită de la bunicul său nu poate fi folosită în pace din cauza tulburărilor făcute de frați și vecini, iar posesiunile [din] Bogata, Luduș, Miheș, Săliște (comitatul Turda), Deag, Iernut (comitatul Târnava), Sîniacob, Orosia și Ilia (comitatul Alba) vor fi date lui Alard László care le-a stapânit mai demult și acesta va da proprietățile moștenite în Odrihei, Bunești, Cerghid, Vidrasău (comitatul Târnava), Uroi, Petea și Gerebeniș (comitatul Turda). În cazul în care Bogathi András sau urmașii lui încalcă această înțelegere, pierde această parte a bunurilor lui și va plăti în plus o amendă de 2.000 florini de aur, din care un sfert revine judecătorului.82

1466, 2 ianuarie (f. V. p. Circumcis.)

Bogathi András e dezamăgit de faptul că recenta Adunare generală a nobililor ardeleni ce a avut loc în târgul Sînmărtin, după obicei a scris convenția prin care Bogata, Luduș, Miheș, Săliște (comitatul Turda), Deag, Iernut (comitatul Târnava), Sîniacob, Orosia și Ilia (comitatul Alba) revin lui Alard László iar el [Bogathi András] a primit Odrihei, Bunești, Cerghid, Vidrasău (comitatul Târnava), Uroi, Petea, Gerebeniș (comitatul Turda), deoarece acestea sunt cap și suflet de

schimbare (pro capite et anime eliberatione) și el a vrut să vândă după obiceiul țării și, de asemenea, János de Szentgyörgyi și Bozyn, voievod al Ardealului și comite al secuilor, a solicitat congregației ca printr-o scrisoare de avertizare privind intenția de vânzare să fie anunțați frații și vecinii Vízaknai Miklós cel Bătrân, Gerendi Mihály, Miske István din Mociu – Bogathi László și Imre, precum și în numele fiiilor lui László: Jób și Miklós – contestă emiterea de către voievod a anunțului de vânzare.83

1466, 2 ianuarie (f. V. p. Circumcis.)

Bogathi András vinde pentru totdeauna moșiile [din] Odrihei, Bunești, Cerghid, Vidrasău (comitatul Târnava), Uroi, Petea și Gerebeniș (comitatul Turda) care au fost primite de la Alard László din Mureșeni la schimb cu Bogata, Luduș, Miheș, Săliște (comitatul Turda), Deag, Iernut (comitatul Târnava), Sîniacob, Orosia și Ilia (comitatul Alba) la prețul de 2054 de florini, lui Alard László (pro anime sue et sui eliberatione capitis), care se obligă să ia la sine pe surorile mai mari ale lui Bogathi András: Margit și Orsolya, și să le țină în casa sa până acestea se vor mărita și să le căsătorească în mod cinsit.84

În 1476, Bogathi László amanetează posesiunile din Luduș lui Dengelegi Pongrácz János, iar zece ani mai târziu lui Vízaknai Ferenc. János Pongrácz de Dengelegi, văr al regelui Matia, a fost voievod al Ardealului (1462-1465, împreună cu Újlaki Miklós; 1468-1472, împreună cu

Monoszlói Csupor Miklós; 1475-1476), comite al secuilor

(1462-1465), comite de Bekes (1470-1471), comite de Timiș (1470, 1472), castelan de Gurghiu, membru al consiliului regal în timpul domniilor regilor Matia și Vladislav al II-lea. A fost căsătorit cu Erzsébet Patóchy (atestată între

1471-1492). A decedat în 28.12.1478. Vízaknai Ferenc, decedat în 1505, a fost frate cu Affra de Vízaknai, soția lui Bogathi Imre. Familia nobiliară datează din secolul al XIII-lea și era de origine valonă; avea domeniul la Ocna

Sibiului (germ. Salzburg, magh. Vízakna).

1476, 25 aprilie (f. V, vid. in Marci ev.)

Bogathi László amanetează Luduș (comitatul Turda) pentru 25 de florini maghiari de aur bun lui Dengelegi Pongrácz János, voievod al Ardealului.85

1486, 19 aprilie (f. IV. a. Georgii)

Bogathi László amanetează Deag (comitatul Târnava) în afară de pădurea dinspre Sălcud, și Luduș (comitatul Turda) pentru 100 de florini maghiari de aur bun lui Vízaknai Ferenc, cu condiția ca timp de cinci ani să nu le răscumpere.86

În 1492 începe o speță juridică complicată între ramuri ale familiei Bogathi. Bogathi István donează proprietățile familiei mamei sale Affra în schimbul altor proprietăți din comitatele Alba și Târnava, iar Bogathi László și fii săi de opun. În final, cel din urmă vinde Affrei jumătate din proprietăți. Nicolaus Erbgraf von Salzburg sau Vízaknai Miklós cel Tânăr (Junioris), a fost comite ereditar de Ocna-Sibiului, jude al Sibiului (1464). Vízaknai Affra (sau Afra), fiica lui Vízaknai Miklós cel Tânăr, s-a căsătorit cu

Bogathi Imre (atestat între 1449-1477), apoi în 1471 cu Thomas Altemberger, consilier municipal (din 1469), primar al Sibiului (1471 – 1490), jude regal (din 1481), comite al monetăriei, comite al cămărilor din Sibiu și Baia de Arieș, vicesimator, tricersimator și apoi arendator al vămilor transilvănene. Altemberger este considerat unul dintre cei mai importanți primari ai Sibiului. Împreună, în perioada mariajului, înalță edificiul cunoscut sub numele de “Primăria Veche”, important monument în stil gotic, pe care se află stemele celor doi. În această casă Affra primește, în 1494, pe regele Vladislav II Jagiello.

1492, 26 mai (sab. p. Urbani)

Bogathi István, fiul decedatului Bogathi Imre și al Affrei, fiica decedatului Vízaknai Miklós cel Tânăr, cedează jumătate din proprietățile aflate în locurile Bogata, Luduș, Chimitelnic, Papiu, Icland, Căpuș, Agârbiciu, Miheș (comitatul Turda), Iernut, Deag, Bord (comitatul Târnava), moșiile Sîniacob,

Ațintiș, Orosia și jumătate din Caț, Macău, Heiud și Nandra (comitatul Alba) mamei sale, Affra, care în prezent este văduva magistrului Althamberger Thomas, primarul Sibiului (magistri civium civitatis Cibiniensis), precum și fiilor ei născuți de la acest soț, lui Nikolaus, Oswald, Johann. În schimb, primește în posesie definitivă proprietățile răposatului Althamberger Thomas din Ardeal: Racovița, Cornățel (comitatul Alba),

Hărănglab, Deaj, Gănești, Kornethelke, Boziaș, Șaroș, Blăjel

(comitatul Târnava), precum și jumătate din case, mine de aur, bani, aur și argint, vite. Dacă una din părți se stinge fără copii, moștenirea e preluată de cealaltă parte.87

1492, 7 iunie (f. V. a. Penthec.)

[Conventul de la biserica mănăstirii Maicii Domnului din Cluj-Mănăștur] adeverește că Bogathi László – în numele lui și al fiilor săi Péter și Imre, se opune ca Bogathi István, fiul decedatului Bogathi Imre să înstrăineze Bogata, Luduș, Chimitelnic, Papiu, Icland, Căpuș, Agârbiciu, Miheș (comitatul Turda), Iernut, Deag, Bord (comitatul Târnava), moșiile Sîniacob, Ațintiș, Orosia și jumătate din Caț, Macău,

Heiud și Nandra (comitatul Alba), în favoarea fiilor defunctului magister Althemberger Thomas, fost primar al Sibiului (magistri civium civitatis Cibiniensis): Nikolaus, Oswald și Johann, precum și către oricine altcineva. – Extradata est .88

1494, 9 februarie (in Apoline)

Bogathi / Bogathy László a promis anterior soției fostului primar al Sibiului, Altemberger Thomas (magistri civium civitatis Cibiniensis), fiica decedatului Vízaknai Miklós cel Tânăr: Affra și fiilor lor: Nikolaus, Oswald și Johann, să le vândă [proprietățile din] Bogata, Luduș, Miheș, Săliște

(comitatul Turda), moșiile numite Ațintiș, Sîniacob, Orosia și mai mult decât atât prediumurile Ilia, Caț, Macău, Heiud, Nandra și AnyaErdew[A] (comitatul Alba) și le vinde pentru totdeauna jumătate din proprietățile menționate pentru prețul de 1610 florini maghiari din aur bun, iar lui István, fiul avut de Affra cu decedatul Bogathi Imre, dă gaj fără plată Iernut și Deag (comitatul Târnava) împreună cu jumătate din reședința

[A] Localitate dispărută.

și curia nobiliară din Iernut, bărcile, bacul și moara de pe Mureș (simulcum domo et curia nobilitari in dicta Radnolth existenti, necnon vado et navi in fluvio Maros habito ac molendino in dicto fluvio Maros decurrenti) precum și limita iazului numit Alsotho din Deag. În caz de deces al părților fără copii, proprietățile se moștenesc reciproc. Soția lui Bogathy László: Krisztina poate să rămână pe jumătate din [moșiile] Iernut și Deag după moartea acestuia. Cu toate acestea, în cazul în care Affra se recăsătorește, ea și fiii pot fi excluși de pe aceste două moșii după plata slujitorilor credincioși și a cadourilor de nuntă. – Extradata est.89

1494, 9 februarie

Rezumat: Conventul de la Cluj-Mănăștur dă scrisoare de mărturie privind soluționarea pașnică [a conflictului dintre] Bogathi László pe de o parte și doamna Affra, fiica lui Vizaknai Miklós cel Tânăr, văduva decedatului magistru Thomas Althomberger, fost primar al Sibiului, [împreună cu] fiul Bogathi István și deasemenea [împreună cu] fiii soțului decedat, pe de altă parte. Prima parte [Bogathi László] are în prezent din comitatul Turda Bogata, Luduș, Miheș, Săliște și din comitatul Alba posesiunile Ațintiș, Sîniacob, Orosia, prediumurile Ilia, Caț, Macău, Heiud, Nandra și Anyaerdew și, în cele din urmă, din comitatul Târnava jumătate din posesiunile Iernut și Deag și a doua parte [doamna Affra și fiii] are drept gaj jumătate din cele două proprietăți din comitatul Târnava, care trec pentru totdeauna și fără plată la prima parte. Cu toate acestea, prima parte vinde jumătatea sa pentru pentru 1610 florini maghiari de aur celei de-a doua părți sau

urmașilor, conform condițiilor prevăzute în scrisoarea de mărturie.90

1494, 7 septembrie

Rezumat: Regele Vladislav al II-lea la conventul Cluj-Mănăștur, trimite un om jurat pentru ca în prezența omului regelui jumătate din moșiile lui Bogathi László din comitatul ardelean Alba și anume Bogata, Luduș, Miheș, Săliște, Ațintiș,

Sîniacob și oamenii de acolo să fie luate în posesie conform legii regelui, respectiv a donației regelui de femeia Affra, văduva lui Thomas Altemberger, “magister civium” al orașului Sibiu și să le înregistreze pe numele ei și a fiilor săi.91

În 1505, proprietățile lui Bogathi János sunt cumpărate de Czobor Imre de Czoborszentmihály, comite suprem de Pozsony și Bodrog (atestat între 1492-1515). A fost tatăl lui Czobor Imre de Czoborszentmihály (1520 – 8 iunie 1581), baron, guvernator palatinal (magh. nádori helytartó) al Ungariei.

1505, 6 octombrie

Rezumat: Capitlul ardelean dovedește că nepotul lui Bogathi János: prezbiterul János, vinde în numele lui și al surorilor sale posesiunile din comitatul Alba: Ațintiș, Orosia, din comitatul Târnava: Iernut, Deag, Bahnea și Cund, din comitatul Turda: Gârbova, Bichiș, Săliște, Miheș, Luduș,

Bogata, Budiu și Chimitelnic pentru prețul definitiv de 3.000 de florini maghiari de aur lui Czoborzenthmyhali Czobor Imre.92 93

La 29 iunie 1521, în ziua sfinților Petru și Pavel, în Luduș (in possessione Ludas, in Petri et Pauli) se ține scaunul de judecată al Transilvaniei, în prezența lui Barlabassy Lénárt de Idrifaia, vicevoievod al Ardealului și vicecomite al secuilor.94

În 1523, Vizaknay Miklós și Radnolthi Bogathy Ozsvát se înțeleg să-și moștenească reciproc posesiunile dacă vor muri fără urmași.

1523, 23 februarie (f. II. a. Mathie ap.)

Vizaknay Miklós și Radnolthi Bogathy Ozsvát (egregii), văzând că oamenii timpului sunt lacomi, s-au înțeles astfel pentru cazul în care vor muri fără urmași: în cazul decesului timpuriu al lui Vizaknay Miklós, toate proprietățile sale din Albești, Zoltan, Nandra (comitatul Alba) și Idiciu (comitatul Târnava) și Calvasăr, Lupu, Șalcău, Sthymo, Buia de Jos, Buia de Sus, Veșeud, Boarta, Șaldorf, Racovița, Vultureni (comitatul Alba), Blăjel, Hărănglab, Deaj, Gănești, Subpădure,

Kornythelke, Boziaș, Șaroș (comitatul Târnava) ) numitele moșii parte finală a târgului și, de asemenea, posesiunea lui Vizaknai din Bradu (comitatul Alba) și titlul de greav îi revin lui Bogathy Ozsvát. Cu toate acestea, în cazul în care Bogathy moare înaintea lui Radnolthi, proprietățile sale din Iernut, Kornythelke, Hărănglab, Deaj, Gănești, Șaroș, Blăjel, Boziaș, Bunești, Teleac (comitatul Târnava), Orosia, Sîniacob, Ațintiș, Măcău, Heiud (comitatul Alba), Luduș, Miheș și Săliște

(comitatul Turda) sunt moștenite de Vizaknay Miklós.95

În 1526, Barchai Pál solicită repunerea în drepturi și reprimirea proprietăților care i-au aparținut. Luduș e

amintit ca vecin al acestor proprietăți, iar Radnolthi Bogathy Ozsvát este unul dintre cei care duc la îndeplinire punerea în posesie. Barcsay Pál de Nagybarcsa (Bârcea Mare, HD) a fost atestat între 1502-28; a fost căsătorit cu Zsófia Pogány de Brettye, apoi cu Zsófia Barcsai.

1526, 19 mai

Rezumat. În cetatea Mediaș, în ajunul Rusaliilor. Ioan Zapolyai, comes ereditar al ținutului Szepes, voievod al Transilvaniei și comite al secuilor la Capitlul Ardealului. I s-a raportat că magistrul Barchai Pál, protonotar și comite de Turda, cu soția: pe nume Zsófia, doresc sa fie repuși în drepturi și să li se redea toate părțile lor din proprietatea Sânger care a aparținut odată decedatului Vitéz György sau lui Kezeliczki Mátyás, apoi decedatului Zekel Mihály, iar după lui Czygedy Ferenc și Alard Miklós din Mureșeni și lui János, fiul decedatului Barlabassi János din Cistei și decedatului Zengyeli Ábrahám și lui Bogathi István și a fost proprietatea nobililor Barchai, apoi în stăpânirea lui Rákossi Pál, sau a doamnei Eufrozina, soția sa, în două tăuri: cel mare și [cel mic], înspre casa unui anume Zengyel János János, precum și porțiuni ale fiilor aceluiași Zengyel János în Tăul mare către moșia Luduș de asemenea alăturată; în plus, în posesiunea domeniului Săcal, care a aparținut odată decedatului Vitéz György, sau decedatului Kezeliczki Mátyás și Zengyely Pál și Abraham, sau lui Forro Tamás din Hopârta și … nobili, în plus a fost proprietatea lui Alardi Miklós, Kabos Sebestyén și György din Sîntioana; și apoi în posesia domeniului Chimitelnic, care odata

… Bogath Oszvald din Iernut și soția sa, în plus … a fost

proprietatea … Miklós și Polyak Boldizsár din Sîntioana, comitatul Turda și, în cele din urmă, în posesia totală a domeniului Mociu, comitatul Cluj, pe care o vreme l-a stăpânit pașnic și el și soția lui au drept de proprietate din diferite motive. La capitlu voievodul trimite martori în a cărui prezență

… Osvaldus Bogathi de Iernut, vel Blasius …, … de Hădăreni anunță părțile pe care le dețin și îi pun în posesie pe reclamant și soția sa în prezența vecinilor și arată motivele titularului împotriva oricăror obiecții, invocând decizia voievodului. Transcriere în anul 1786.96

Prima reprezentare cartografică a localității Luduș datează din 1528. În anul 1882, colecționarul Apponyi Sándor a intrat din întâmplare în posesia unei hărți publicate în 1528, Tabula Hungariae ad quator latera a lui Lazarus Secretarius (magh. Lázár deák). Această hartă este remarcabilă din mai multe puncte de vedere: este prima hartă completă a Hungaria Magna, depășește cu mult toate standardele contemporane în materie și are o estetică deosebită.

Se știu destul de puține despre Lazarus. Conform registrelor, un anume Lazarus de Stuelweissenburg era înscris în 1512 la Universitatea din Viena, ca student al lui Georg Tanstetter. Cartușul hărții îl numește Lazarus Thomae Strigonien[sis] Cardin[alis] Secretarius vir (Lazarus, secretar al lui Tamás Bakócz, arhiepiscop de Esztergom). Arhiepiscopul a murit în catastrofala bătălie de la Mohács (1526), se presupune că și Lazarus a pierit odată cu el, dar manuscrisul a scăpat în mod miraculos.

Abundența toponimelor de pe harta lui Lazarus este remarcabilă. La vremea aceea, o hartă obișnuită conținea

în jur de cincizeci de denumiri; această hartă conține peste 1400 de toponime, dintre care 1270 de nume de așezări, peste 50 de denumiri hidrografice și peste 80 de denumiri topografice și administrative. Toponimele au fost transcrise în mod diferit decât în prezent. De exemplu, é de azi era scris ee, ö de azi era scris ew; uneori, c este scris tz, care este o caracteristică a ortografiei Althochdeutsch. Acestea s-ar putea datora editorilor care au pregătit manuscrisul pentru tipar. La alte denumiri, Lázár a folosit pronunția din dialectele maghiare. Rețeaua hidrografică este reprezentată cu o deosebită acuratețe, iar caligrafia uniformă, formele de relief și vegetația delicat colorate fac din această hartă o adevărată operă de artă. Reprezentarea are dimensiunile 65 × 85 cm și o orientare neobișnuită, înclinată cu aproximativ 450 în sensul acelor de ceasornic (NE-SW), datorată faptului că editorii nu erau familiarizați cu manuscrisul lui Lazarus.

Un asemenea volum de muncă s-a întins cu siguranță pe mai mulți ani. În conformitate cu un contemporan, Jacob Ziegler, Lazarus lucra deja la hartă în primăvara anului 1514, la momentul răscoalei lui Dózsa György, atunci când s-au revoltat țăranii și păstorii (colonii et pastores tumultuabantur).

Lazarus Secretarius – Tabula Hungariae ad quator latera

(1528)

Orientarea hărții lui Lazarus

Cartușul scris în latină și celelalte inscripții mai precizează că harta a fost comandată de Ferdinand, rege al Ungariei și Boemiei, principe și infante al Spaniei și arhiduce de Austria; a fost plătită de Johannes Cuspinianus (1473-1529, umanist austriac); a fost pregătită de Georg Tannstetter (sau Georgius Collimitius, 1482-1535, umanist bavarez, profesor al lui Lazarus); a fost tipărită la Ingolstadt de Petrus Apianus (1495-1552, umanist german). În partea inferioară este o descriere a

țării în latină și germană.

Luduș (Ludas)

Au fost tipărite puține exemplare ale hărții, iar singurul exemplar cunoscut este cel al lui Apponyi, păstrat din 1924 la Biblioteca Națională Széchényi din Budapesta. Harta a fost înscrisă în UNESCO's Memory of the World Register în 2007. Harta lui Lazarus a fost folosită ca bază pentru șase versiuni create de Giovanni Andrea Vavassore (Veneția, 1553), Pirro Ligorio (Roma, 1558, 1599), Antonio Lafreri (Roma, 1558, 1559, 156?), Zsámboky János (Viena, 1566), Claudio Duchetti (Roma, 1577), Giovanni Orlandi (Roma, 1602). Aceste versiuni au

apărut sub numele Tabula Hungariae, illetve Nova descriptio totius Hungariae.

La 17 iulie 1551, Gheorghe, episcop de Oradea (Giorgio de Waradinium), îi scrie magistratului de Sibiu, Martin Feyr, pentru a-l informa despre colectarea dărilor de la rotari și-l anunță că rotarii din Luduș (Lwdas) au fost scutiți de o parte din dările respective.97

În 1557, familia Bogáti are proprietăți în Budiu, Bogata, Icland, Căpuș, Chimitelnic, Luduș, Miheș, Urca (comitatul Turda), Bord, Deag, Iernut (comitatul Târnava), Ațintiș, Orosia, Sâniacob (comitatul Alba), Bulcești (comitatul Zarand) și familia Barcsay proprietăți

în Blăjel, Boziaș, Deaj, Sub Pădure, Gănești, Hărănglab, Körtvélytelke, Lăscud, Pócsfalva, Saros (comitatul Târnava). În 1568, Barcsay Farkas renunță la părțile sale pentru părțile lui Bogáti Ferenc.98

În 1577, Kendi Gábor intră în posesia unor pământuri

în Luduș.

1577, 14 martie

(in Dathos, XVIII. d. introduct. et statut.). Kysfaludi István și diacul Datossy Ferenc spun că voievodul Bathori Kristóf de Șumuleu a poruncit la 10 februarie 1577 și consilierul Radnothi Kendy Ferenc, comite suprem de Târnava l-a pus în posesie la 25 februarie (f. II. p. Mathiae ap.) pe Kendy Gábor în părțile sale din Dateș, Lechința, Icland, Budiu, Luduș, Miheă, Săliște și Vâlcele (comitatul Turda) și i-a dat drept regesc în

acestea. […] în Luduș e vecin cu iobagul lui Bogathy Boldizsár: Magiar János, cu iobagul văduvei lui Bogathy Imre: Gwchya Gyerman și cu iobagul lui Markhazy Pál: Sandor László […]. Carta lui Báthory Zsigmond din 5 mai 1588.99

În 1587 Luduș intră în proprietatea lui Kendi Ferenc, împreună cu domeniul Iernut. Kendy Ferenc de Szarvaskend (sau Kendi Ferencz; ?-1594) a fost comite suprem al comitatului Küküllő (Târnava); de asemenea, a fost membru al consiliului regal al Transilvaniei între 1575-1594. Kendi, cel mai bun orator al vremii sale, se opune alianței încheiată de Báthory Zsigmond cu Liga Sfântă împotriva turcilor și este decapitat la 12 septembrie 1594 la Gilău. Ca urmare, domeniile sale intră în posesia fiscului.

Kornis Boldizsár

În 1596 ajunge proprietar în Luduș Kornis Boldizsár, (? – 1610), important nobil maghiar, partizan al prințului Báthory Endre în timpul luptelor cu Mihai Viteazul. În 1602 primește de la George Basta titlul de comite suprem al comitatului Belső-Szolnok (Solnocul Interior), iar din 1604 devine și mare căpitan al scaunului secuiesc Udvarhelyszék (Odorhei). Ocupă ulterior funcții înalte înalte în principat; în 1610 uneltește împotriva principelui Báthory Gábor și este decapitat.

În 1602 principele Báthori Zsigmond acordă printr-o scrisoare de donație satele Luduș și Sîniacob lui Balássy Ferenc. Balássy Ferenc (?-1621) a fost un nobil secui. În 1605 a fost numit de principele Bocskay István (1605-1606) ambasador pe lângă comisarii imperiali, în 1609 era mare jude regal al scaunului secuiesc Odorhei, iar în 1613 ajunge mare căpitan al secuilor. În 1615 a fost numit general al secuilor.

În 1608, Bogáti András primește pe timpul vieții posesiunile din Luduș ale lui Barcsay András și ale văduvei lui Wass Ferenc, Bogati Druzsianna.

1608

Báthori Gábor, Barcsay András, precum și văduva lui Wass Ferenc: Bogati Druzsianná dau lui Bogáti András pentru totdeauna Teaca și pe timpul vieții proprietățile [din] Budiu, Bogata, Chimitelnic, Luduș (comitatul Turda), Ațintiș, Orosia,

Sâniacob (comitatul Alba), Blăjel, Kornéltelke[A] (comitatul Târnava), iar în schimbul acestora primesc castelul princiar din

Vinț și în plus Vurpăr, Inuri, Cârna[B], Răcătău, Tărtăria din comitatul Alba.100

Până la 10 noiembrie 1615, satul Luduș a fost în posesia văduvei lui Bogáthi András, Szilvási Erzsébet. La această dată, principele Bethlen Gábor vinde satele Luduș, Ațintiș, Bogata, Budiu, Chimitelnic, Orosia, Petrilaca, Sîniacob lui Szilvási Czyczliczky Boldizsár și lui Alia Farkas, fiecare plătind câte 5.000 de florini. Alia Farkas a fost praedicatum de Karathna.[C] Báthori Gábor l-a numit căpitan suprem al scaunului secuiesc Három Szék (Trei Scaune) în 1612. Curiae Magister și comite suprem al comitatului Târnava (4 noiembrie 1615), iar din 1620 și căpitan suprem al comitatului.

În 1617, principele Bethlen Gábor acordă compensații orfanilor lui Kornis Boldizsár și donează castelul Iernut, târgul și satele înconjurătoare (inclusiv Luduș) pentru totdeauna lui Péchy Simon și urmașilor săi. Péchi Simon (1575–1642) a fost un nobil secui, cancelar al Transilvaniei (1601-1602 și 1605-1621). A susținut mișcarea secuilor sabbatarieni în Transilvania, iar cartea sa “Zicerile părinților” a contribuit la convertirea a 20.000 de secui la

Localitate dispărută situată între Târnăveni, Sub Pădure și Păucișoara

Astăzi Blandiana

Rom. Sânzieni, magh. Könczey, Covasna

sabbatarianism. Sabbatarienii s-au desprins din unitarieni

și au urmat o tendință iudaizantă.

În 1620 Bethlen Gábor primește de la Bogáti Erzsébet părțile sale din proprietăți Blăjel, Budiu, Bogata, Ațintiș, Chimitelnic, Kornéltelke, Luduș, Orosia, Sâniacob.101

Datorită infidelității lui Szilvási Czeszeliszky Boldizsár, la 20 mai 1620 Bethlen Gábor acordă posesiunile acestuia lui Bogáthi Czertzjel Druzsa, soția voievodului de Košice. Bogáthi Druzsa (Druzsianna; atestată între 1590-1635) a fost căsătorită cu Petru Cercel, voievod al Valahiei (d. martie 1590); Barcsay András de Nagybarcsa (d. 1602); Wass Ferenc de Czege (atestat între 1600-1605). A fost fiica lui Bogáthi Boldizsár, comite de Fejér și a lui Kornis Margit de Gönczruszka.

Péchy Simon dorește să vândă castelul Iernut și posesiunile sale din satele Luduș, Bogata și Sîniacob lui Kornis Zsigmond pentru suma de 5.000 de florini. La 1 ianuarie 1630, Brandenburgi Katalin aprobă vânzarea în fața capitlului de la Alba-Iulia. Brandenburgi Katalin (1602-1644) a fost soția principelui Bethlen Gábor și la moartea acestuia a devenit regentă a Transilvaniei între 16 noiembrie 1629 și 28 septembrie 1630, după care a abdicat în favoarea lui Bethlen István. Kornis Zsigmond a luptat în 1603 în armata lui George Basta. În 1610 a fugit din Transilvania, fiind considerat complice al fratelui său Kornis Boldizsár. Se întoarce câțiva ani mai târziu și devine consilier al prinților Bethlen Gábor și Rákóczi

György I și comite suprem de Bihar. A luptat alături de Rákóczi György I împotriva turcilor în 1636. A deținut moșii întinse în comitatele Bihar, Zaránd și Szatmár.

În 1631, principele Rákóczi György I-ul donează domeniul urmașilor fraților Kornis, cu toate că Alia Sámuel și Péchy Simon se opun. Alia Sámuel a fost fiul lui Alia Farkas. A fost căpitan suprem al scaunului Udvarhely (Odorhei) din 17 iulie 1635, iar din 1636 general al secuilor.

În anul 1649, Kornis Ferencz renunță de bunăvoie la domeniul Iernut în favoarea principelui Rákóczi György al II-lea, cu condiția ca acesta să-i plătească soției sale Vesselényi Katalinna și urmașilor lor de ambele sexe suma de 2.200 florini. Kornis Ferencz era în 1636 comite suprem al comitatului Kolozs (Cluj). Principele Rákóczi György I-ul îl suspectează a fi iezuit și spion al Curții de la Viena. După ce a renunțat (de voie, de nevoie) la domeniul Iernut, s-a mutat pe domeniul de la Szentbenedek (Mănăstirea, lângă Dej), intrat în posesia familiei în 1600. În 1653, pentru a evita insinuările constante, a fost de acord (fără tragere de inimă) cu desființarea ordinului iezuit din Transilvania. În 1657 a căzut în captivitate la tătari și a plătit 50.000 de taleri drept răscumpărare. A făcut apoi un pelerinaj la Roma, dar revenind acasa de la Viena a murit în urma unui accident vascular cerebral.

La 5 februarie 1650 principele Rákóczi György al II-lea răscumpără castelul împreună cu posesiunile din satele

Luduș, Bogata, Căpuș, Chișfalău, Cipău-Sf. Gheorghe, Cucerdea, Dateș, Deag, Daia, Icland, Lechința, Petrilaca, Sîniacob și Șăulia și le acordă printr-o scrisoare de donație emisă la Odorhei soției sale, Báthori Zsófia; fratelui său Rákóczi Zsigmond și urmașilor săi de ambele sexe le dă drept de vânătoare perpetuu pe domeniu. La 14 martie 1653, plătește lui Kornis Ferencz 3.600 de florini și satele Krejczan și Korpafalvá din comitatul Bihar în fața capitlului de la Alba-Iulia pentru a stinge orice pretenții ale acestuia asupra domeniului.

Principele Rákóczi György al II-lea și soția sa, Báthori Zsófia

Rákóczi György al II-lea (30 ianuarie 1621, Sárospatak

– 6 iunie 1660, Oradea) a fost principe al Transilvaniei între 1648-1660. A fost fiul lui Gheorghe Rákóczi I. A țintit tronul Poloniei și s-a aliat cu Carol X Gustav al Suediei; a condus o armată de 40.000 soldați împotriva regelui polonez Ioan II Cazimir. A cucerit Cracovia și Varșovia; în iulie 1657, a fost înfrânt de polonezi în bătălia de la Czarny Ostrów. Începând cu 1657, a fost detronat de turci de trei ori și reinstalat de Dietă; în cele din urmă, a fost înfrânt de turci la Gilău în mai 1660 și a murit în urma rănilor căpătate în luptă.

Principele Apafi Mihály I (1683)

În 1662 teritoriul este în proprietatea lui Apafi Mihály I (Mihai Apafi; 1632 – 15 aprilie 1690, Făgăraș), principe al Transilvaniei între 1661-1690. Opunându-se lui Leopold I, i-a susținut pe rebelii curuți și interesele turcești până la înfrângerea otomană în asediul Vienei, la 12 septembrie 1683. După aceasta, a obținut la 27 septembrie 1687 de la Leopold I recunoașterea autorității sale în Transilvania.

Apafi Mihály I dăruiește Ludușul în 1664 lui Bethlen János și soției sale Fekete Klára, împreună cu dreptul regal al teritoriului.102 János Bethlen de Bethlen (1613 – 13 februarie 1678) a fost cancelar al Transilvaniei (1659-1678). A fost membru al Curții Regale de Justiție (1648-1658), membru al Consiliului Regal (1658-1678), comite de Torda (1651-1656), Küküllő (1656-1662) și Fehér (1662-1678), căpitan general al Udvarhelyszék (1660- 1667). A fondat Colegiul calvinist de la Odorheiu Secuiesc. Klára Fekete de Frics a fost a doua sa soție (din 1662).

În secolul al XVII-lea, micii fabricanți de stofe se numeau dârstari, după coloanele folosite pentru uniformizarea și netezirea pănurii, numite dârste. Pe la 1675 un țăran simplu, originar din Ludușul de Mureș, trece în Țara Românească pentru a întemeia acolo o fabrică de stofe.103

La 10 august 1691, Leopold I de Habsburg îi donează o moșie în Luduș “fidelului său, magnificul baron” Pekry

Lőrinc (sau Pekri Lőrincz), șambelan, consilier imperial,

șef al poliției.104 Pe moșie locuiește o bună bucată de timp

soția lui, Petrőczy Kata Szidónia. Baroneasa Petrőczy Kata Szidónia (1659-1708) a fost scriitoare și poetesă, considerată prima scriitoare femeie a perioadei baroce din Ungaria și principala reprezentantă a prozei baroce. A fost bunica scriitoarei Daniel Istvánné Pekri Polixéná (1720–1776). Deși generalul Pekri Lőrincz a luptat de partea lui Rákóczi Ferenc al II-lea în războiul curuților, nu i s-au confiscat proprietățile; acestea se împart peste ani între descendenții familiei Pekri, anume familiile Radák (inițial prin Radák Ádám, ginerele lui Pekri, apoi baronul Radák István), Kendeffy, Bánffy, Dániel, Cserei și altele.

Pekri Lőrincz și soția sa, Petrőczy Kata Szidónia

Într-un document din 1775 este amintită existența mai multor conace, dintre cale cel mai impunător avea înscris pe plafonul casetat Árva Thoroczkai Klára – Anno 1754.

Conacul era construit din piatră, cu verandă și parapet de lemn și a fost distrus și ars la revoluția din 1848-49.

Familia Bethlen are o posesiune în Luduș între 1699-1796, o altă posesiune între 1753-1781 și din nou în 1810; familia Boér deține posesiuni în perioada 1741-1764.105 Familia Rhédei are posesiuni în Luduș, Sânger, Mădăraș, între 1651-1771 și în Luduș și Tăureni între 1783-1819.106

Conscripția urbarială din 1820 amintește nu mai puțin de 13 mari proprietari de pământuri lucrate de iobagi și jeleri.

Proprietarii satului Gheja

În vreme ce proprietarii satului Luduș au fost principi, cancelari, comiți sau membri ai marilor familii nobiliare transilvane ale timpului, deținătorii satului Gheja erau nobili mărunți, fără însemnătate în plan politic sau administrativ.

După prima atestare documentară din 1366, Gheja apare din nou în documente de-abia în 1448, atunci când se stabilesc hotarele unor prediumuri.

1448, 31 octombrie (VI. d. sab. p. XI. mil. virg.)

La cererea lui Bogathi Péter conventul stabilește hotarele praediumurilor Nandra, Heiud și Ațintiș la 26 octombrie (sab. p. XI mil. virg.) după cum urmează, iar cei care au declarat împotriva lui Bogathi Péter la 13 ianuarie 1448 (ad oct. Epiph.) au fost dați în judecată:

Extras

De hinc ascendissent ad quendam montem sew Bercz Sandorzewlewyge vocatum, in cuius summitate quatuor antiquas metas terreas reperissent, quarum una a parte occidentis possessioni Chekelaka, alia vero a parte aquilonis possessioni Gheese separarent. Alias vero duas predictis prediis Hywd et Acintus sequestrantes renovassent.107

În 1458, Chezthwei Jakab își donează proprietățile, jumătate pe loc iar cealaltă jumătate după moartea sa. Familia Lukachy din Cecălaca se opune ca dintre beneficiari să facă parte frații István și Simon Myske. Se pare că moștenirea a ajuns totuși la aceștia, pentru că trei ani mai târziu se adeverește că cei doi au dat ca zestre părțile lor din respectivele moșii.

1458, 1 februarie (in prof. Purif. Marié)

Chezthwei Jakab [fiul] decedatului Miklós fiul lui: Jakab, din dragoste frățească dă jumătate din proprietățile Cecălaca, Găbud, Gheja, Sînbenedict, Medveș și Vădaș (comitatul Alba) celor doi fii ai lui Chezthwei Myske: István și Simon, precum și fiicei: soția fiului lui Manyki Dénes: Péter, fiului lui Mochi Gáspár: István, fiicei decedatului Elekesi Zsigmond: Erzsébet.

Cealaltă jumătate a proprităților va fi primită de beneficiari abia după moartea sa. El va primi toate veniturile [acestor proprietăți] până la moartea sa.108

1458, 7 martie (f. III. a. Gregorii)

Fiul lui Chekelakai Lukachy János: Miklós cu frații: Adorján, Balázs, János, precum și fii lui Adorján: János, Gergely și Zanislo – interzic lui Chezthwei Jakab să înstrăineze părți din proprietățile Cecălaca, Găbud, Gheja, Sînbenedict și Medveș (comitatul Alba) celor doi fii ai lui Mochi Myske: István și Simon.109

1461, 13 iunie (sab. p. Barnabe)

Văduva fiului lui Mochi Myske: Balázs, fiica decedatului Zenthmyklosi Ferenc: Dorottya – fiul decedatului

Zenthmyklosi Péter: pe nume Imre – afirmă că fiul fostului soț pe nume István și fiul lui Mochi Myske: Simon au plătit în întregime zestrea cu moșiile Mociu, Vișinel, Balda (comitatul Cluj), Cisteiu, Sîncrai, Lopadea, Uioara, Șpălnaca, Turdaș, Sînbenedict, Cecălaca, Gheja, Găbud (comitatul Alba) și Mica (comitatul Târnava).110

În 1498, Obudai Margit și copiii săi amanetează părțile lor din mai multe moșii lui Chaani Lázár și Lőrinc, precum și lui Pynkowczi Bernát.

1498, 30 iunie (sab. a. Visit. Marié)

Văduva lui Obudai Kelemen: Margit și fiica sa nemăritată: Margit, precum și fii avuți cu fostul soț: decedatul Chekelakai János: János și Mátyás mărturisesc că părți din moșiile Dileul Unguresc, Dileul Românesc (comitatul Turda), Ciuci, Botez, Cecălaca, Sînbenedict, Medveș, Găbud și Gheja (comitatul Alba), aflate în posesia lor definitivă la 21 martie (f. IV. a. Letare) le-au amanetat pentru 200 de florini de aur lui Chaani Lázár și Lőrinc, precum și lui Pynkowczi Bernát.111

Ca urmare a unui conflict în care le-a fost distrusă casa, diacul János din Ciuci și soția sa Zsófia primesc drept despăgubire mai multe moșii de la atacatori.

1499, 19 septembrie (f. V. a. Mathei ev.)

Fiii răposatului Chekelaky János din Ciuci: János și Mátyás

– și în numele mamei lor văduve: Margit – și în numele lui Chezthwe-i/Chezthwey István – soția: Margit, fiica precedentei Margit – așa se împacă la judecată cu ajutorul unor judecători

locali, cu diacul Chwchi János și soția lui: Zsófia din Ciuci (comitatul Alba) pentru atacul asupra casei lor și demolarea acesteia, în care Péter de Szentgyörgyi și Bozyni (m) voievod al Ardealului și comite suprem al secuilor deja i-au amendat cu niște sume, că trec pe numele prejudiciaților părțile ce le dețin

în Găbud și Gheja, respectiv jumătate din ce posedă în Ciuci (comitatul Alba). Dacă nu respectă hotărârea judecătorească, să plătească 200 de florini în aur, dintre care jumătate să ajungă la judecători, jumătate la diacul János.112

În 1501, cei doi vând părțile lor lui István Olah de Sibiu și soției sale Borbála. Aceștia vând mai departe în 1505 aceste proprietăți lui Thothpronai Cherubin, soției sale Klárá și fiicei Katalin.

1501, 19 octombrie (f. III a. IX mil. virg.)

Diacul Chwchi János și soția sa: Zsófia, pentru a răsplăti bunăvoința arătată față de ei, dau pentru 300 florini de aur părțile deținute din Ciuci, Găbud și Gheja (comitatul Alba) lui Szebeni (de Cibinio) Olah István, vicecămăraș (vicecamerario) de Turda și soției sale: Borbála.113

1505, 23 mai (f. VI. inter oct. Corp. Chr.)

Olah István, judecător regesc (iudex civitatis regius) în Orăștie, împreună cu soția Borbála precum și cu fii: pe nume Miklós și Máté – care dețin părți din Ciuci, Găbud și Gheja (comitatul Alba) și împreună Ciuci, le vând pentru totdeauna pentru 1000 florini de aur lui Thothpronai Cherubin, precum și soției sale: Klárá și fiicei: Katalin, cu condiția ca în cazul în

care cumpărătorii nu sunt apărați pe noua proprietate, banii se restituie.114

Din două acte din 1509 rezultă că Monaki Tiburtius (sau Monaki István și Monaki Tamás – aici, cele două documente se contrazic) deținea(u) părți din moșiile Ciuci, Gheja și Găbud, precum și moșia Lwczi (comitatul Zemlen). El (ei) amanetează aceste proprietăți lui Zakachyi Thokws István și se pare că nu le-a(u) putut răscumpăra, deoarece ultimul le amanetează mai departe lui Thomori Pál, cu drept de răscumpărare și pentru Monaki István.

1509, 24 aprilie (in Georgii)

Zakachyi Thokws István, care a dobândit părți din moșiile Ciuci, Gheja și Găbud (comitatul Alba) precum și moșia Lwczi (comitatul Zemlen), proprietăți amanetate lui pentru 250 florini maghiari de aur de către Monaki Tiburtius la capitlul din Eger (Agriensis), le amanetează pentru aceeași sumă lui Thomori Pál, castelan de Făgăraș.11

5

1509, 24 aprilie (in Georgii)

Zakachyi Thokws István a cumparat părți din moșiile Ciuci, Gheja și Găbud (comitatul Alba), precum și moșia Luczi (comitatul Zemlen) pe care le-a dobândit conform conventului de la Jazo, de la Monaki István și fratele său, decedatul Monaki Tamás. Proprietatea este amanetată pentru 250 de florini maghiari de aur lui Thomori Pál, castelan de Fagaraș, dar cu drept de răscumpărare și pentru Monaki István.116

Un document deosebit de important din 1514 atestă participarea țăranilor din Gheja la răscoala lui Dózsa György. Conform acestui document, regele îl repune în drepturi pe Tomori István din Ciuci ale cărui proprietăți au fost jefuite în timpul răscoalei.

1514, 4 decembrie

Regele Ungariei Vladislav al II-lea la reuniunea conventului de la Cluj-Mănăștur, dă lui Tomori István din Ciuci în proprietate și posesie deplină Ciuci … și Galați[A] precum și părți ale proprietăților Găbud, Gheja și Cuieșd din comitatul ardelean Alba pe care le-a posedat înainte, pe care Tomori István le-a stăpânit în liniște și pașnic și mai demult și-a impus stăpânirea, dar acum nu mai poate, pentru că în timpurile recente țăranii și răufăcătorii s-au răsculat și i-au jefuit și prădat proprietățile și [regele] afirmă că i se dă titlu pentru toate.

Dat la Buda de sărbătoarea Sf. Fecioare Barbara în anul Domnului 1514, al 25-lea an de domnie ca rege al Ungariei etc., iar al Boemiei al 45-lea.117

1516, 30 aprilie (in vig. Asc. dom.)

Myske Benedek din Băgău amanetează o parte din proprietatea Gheja (comitatul Alba) pentru 200 de florini lui Thokws István din Ciuci.118

[A] Sat lângă Zlatna.

În 1518 se finalizează procesul dintre urmașii lui Chekelakai Adorján și ruda lor Chekelaky János, privind unele posesiuni din mai multe sate. Ca urmare, printre altele, părțile din Gheja sunt primite de Chekelaky Erzsébet.

1518, 29 ianuarie

(Feria sexta post converionem b. Pauli apostoli) Pe de o parte fiul decedatului Chekelakai Adorján: fiul decedatul János: János, cu copii: pe nume András, Gáspár, Krisztina și Katalin, precum și fratele: Chekelaky Mátyás și fiul său: pe nume Lázár; pe de altă parte fiica decedatului Chekelaky Adorján: Erzsébet, [căsătorită] întâi [cu] Zylwasy Péter, apoi văduva lui Boyer András – cu Zylwasy Péter a avut fiii: Benedek, György, István, iar cu Boyer András fiicele: pe nume Ilona soția lui Manyki Strygy Simon și Katalin soția lui Pokai Detrehy János

– se înțeleg împreună cu judecătorii în procesul împotriva pârâtului Chekelaky János privind părți din moșiile Cecălaca, Sînbenedict, Medveș, Găbud și Gheja (comitatul Alba). Chekelaky János și Mátyás recunosc că Erzsébet și copiii dețin nouă terenuri cu iobagi pe moșia Cecălaca. În plus, Găbud trece pe numele lor, cu excepția terenurilor locuite de iobagii Rezegews Mihály și Brwthya. De asemenea extinde hotarul asupra celor două părți ale pădurii Braka din Găbud. În schimb, Erzsébet și copiii primesc o parte din proprietățile Sînbenedict,

Medveș și Gheja. În caz de înstrăinare, părțile trebuie să se anunțe reciproc. În cazul în care una dintre părți moare fără să aibă copii, jumătate din posesiuni trec pe numele celeilalte părți. În Cecălaca și Găbud Erzsébet și copiii au voie să locuiască și să construiască doar pe terenurile lor din Cecălaca.

Pentru încălcarea contractului pedeapsa este de 200 de florini.119

În 1521, părți din Gheja trec de la Adorján Tamás din Cistei la Thomory István din Ciuci.

1521.

Adorján Tamás din Cistei (e) – în numele copiiilor lui: pe nume Imre, András, Krisztina, Orsolya și Borbála – dă în schimb părțile din Găbud și Gheja (comitatul Alba) ginerelui său: Thomory Istvánn din Ciuci (e), soțul fiicei sale Ilona și fiului lor: György, pentru că acesta a plătit 300 de florini pentru părțile aflate în mâinile lui Mochy György din Mociu (comitatul Cluj) și Beldy Tamás din Șpălnaca (comitatul Alba), mai departe pentru că bovinele sale au ajuns printr-un schimb de la nobilii Zthrigi la Coppany Gergely din Cisteiu (comitatul Alba), și pentru că a răscumpărat 4 terenuri de la Forró Tamás și două pe care erau iobagi și unul pe care nu erau de la Fodor Albert, din Ciunga (comitatul Alba).120

Din 1583 datează două acte privind recuperarea unei moșteniri a unor țărani din Gheja.

1583, 8 aprilie (f. II. p. Quasimodo)

Kolosi Mihai (pr) declară că averea sa, constând din monede mărunte maghiare vechi numite taleri și din monede turceși numite popular ozpora, patru sferturi întregi, și 80 de florini din aur a lăsat-o sora lui, decedata Colosi Nekifora din Gheja (comitatul Alba), văduva răposatului Nekifor (pr), în așa fel că din asta jumătate să rămâne sus-numitei. Nu cu mult după

asta Nekifora a murit, așa că el a moștenit toată averea, din care jumătate a fost păstrată în recentele vremuri tulburi de către iobagul surorii lui Deczey Mihály (e), care locuiește în casa surorii lui din Gheja, fiul răposatului Feyer Vasscyl din Botez: Feyer Thrucza și de către iobagii lui Siger Farkas (e) din Găbud (comitatul Alba): Zeoczy János și Péter, iar restul din avere l-a îngropat în casa sus-amintită. Deoarecere bunurile pe care le-a dat în păstrare nu le-a putut recupera nici măcar pe cale juridică și luând în considerare vârsta lui înaintată, povara recuperării comorii o plasează asupra lui Colosi altfel numit Magiary Petru (e), fiul răposatei Mohaczi Sztanka, cu condiția ca din valoarea comorii recuperate acesta să-l îngrijească până la sfârșitul vieții sale. (Prot. I. P. 130-132.)

Acest text este urmat de mai multe note: N(ota) bene: e mult prea mult pentru un țăran o așa avere. Vai, are câteodată un om rău un așa noroc, păcat de ea [de comoară], nu cred că a obținut-o el, ci a găsit pe undeva o așa comoară.121

1583, 8 aprilie (f. II. p. Quasimodo)

Fiul lui Colosi Mihai (pr) avut cu decedata Mohaczi Stanka: Colosi zis și Magiari Petru (e) care nu are doar dreptul de moștenire după tatăl său, ci și în urma diplomei emise de rechizitoriul de la Alba Iulia, are dreptul la [averea pomenită în textul anterior] – pe care tatăl său a moștenit-o în parte de la sora lui, văduva lui Nekifor din Gheja: pe nume Colosi Nekifora și pe care a lăsat-o la iobagul lui Deczyei Mihály (e) din Gheja (comitatul Alba), fiul decedatului Feyer Vasscyl din Botez: Trucza, respectiv la iobagii lui Siger Farkas (e) din Găbud (comitatul Alba): Zeczy János și Péter – nu o poate recupera,

așa că cere ajutorul căpitanul pușcașilor pedeștri aflați sub comanda lui Bathori Zsigmond, voievod al Ardealului: Sasa János (e) și pentru efortul lui îi promite 1/3 din comoară. (Prot.

I. p. 132–133.)

Notițe marginale: Această comoară n-a fost pentru un țăran rău, unde l-a ajuns din urmă norocul orb. Nu a putut-o păstra, pentru un nebun sunt buni și banii de lemn [n.a. fără valoare]. Dedesubt, un text scris de altă mână: Magnifice domine domine et patrone liberaliss […]122

Într-un act de donație din 1589 sunt menționate cele trei părți ale satului Gheja: Gheja bătrână sau de jos, Gheja nouă sau de sus și prediumul Macău. Posesiunile care aparținuseră lui Toldalagi János din Iclod ajung la Décse Mihály, iar în 1630 la Márkosfalvi Márton și soția lui, Bögözi Borbála.

1589, 10 martie

Sigismund Báthori dă posesiunile Gheja bătrână sau de jos, Gheja nouă sau de sus și prediumul Macău, pădurea Găbudului, docul de la Gheja și hotarul Ciuci lui Décse Mihály, în timp ce asigură noua donație.123

1630, 29 ianuarie

Brandenburgi Katalin dă terenurile[A] care înainte au fost ale cămărașului Toldalagi János din Iclod, apoi ale lui Décsei Mátyás, fiul lui Mihály, fiindcă neamul s-a stins, lui

[A] Cele din documentul din 1589.

Márkosfalvi Márton și soției lui, Bögözi Borbála, pentru fidelitatea arătată.124

Johann Christoph Müller – Mappam Hanc Regni Hungariae Propitiis Elementis Fertilissimi cum Adjacentibus Regnis et Proviniciis (1709)

Prima reprezentare cartografică a Ghejei este târzie, localitatea apărând pentru prima oară pe o hartă de-abia în anul 1709, sub numele Gese. Harta a fost realizată de Johann Christoph Müller și este inscripționată

“[Augustissimo Romanor. Imperatori Iosepho I. Hungaria Regi Invictissimo Mappam Hanc Regni Hungariae Propitiis Elementis Fertilissimi cum Adjacentibus Regnis et Proviniciis Nova et Accuratiori Forma ex Optimis Schedis Collectam

D.D.D. Ejusdem S. Majestatis Camera Regia Hungarica A.C. MDCCIX operâ / J.C. Mülleri S.C.M. Ingen. ; I. A. Pfeffel et C. Engelbrecht sculp.V. ; Ein hierzu gehörige Register, umb das verlangte desto behender zu finden, ist zu haben in Fürstischen Kunst-und Buch-Gewölb, in der Woltzeil]”.

Gheja (Gese)

Johann Christoph Müller (15 martie 1673, Wöhrd – 21 iunie 1721, Viena), a fost un cartograf german, ofițer

inginer în armata austriacă. Între 1692 și 1696 a fost asistentul lui Georg Christoph Eimmart la Observatorul Nürnberg, apoi a intrat în serviciul lui Luigi Ferdinando Marsigli. Primele hărți exacte ale Boemiei și Moraviei au fost făcute de către Müller. Ca urmare a colaborării fructuoase cu Marsigli au reieșit primele hărți exacte ale Ungariei și ale Dunării la est de Esztergom. Există aproximativ 300 de hărți realizate de Müller, unul dintre cei mai importanți cartografi ai vremii sale.

Harta regatului Ungariei a apărut în anul 1709 la Viena. A fost realizată în colaborare cu Luigi Ferdinando Marsili (1658-1730) și a fost gravată de Christian Engelbrecht (1672-1735) și Johann Andreas Pfeffel (1674-1748). Harta are dimensiunile 57,5 x 65 cm și este mult mai precisă decât cele apărute până atunci. O parte din ea a fost copiată de Petrus Schenk și a apărut la Amsterdam sub titlul “Carte Accurate d`Hongrie, ou se fait voir le theatre de la Guerre aux Environs les Pays de Belgrade, Temisvar, etc: Exactement designee a L`Originel de celle de L`Empereur par L`Ingenieur Muller.- Accuraate Daart van Hungarie, waar in de Stoel des Oorlogs vertoont word, omtrent de Lande van Belgrado en Temeswaar, naa't Keyserlyke origineel geteekent, door d'Ingeneur Muller. – 't Amsterdam by de Weed.e Visser met Privil. Nunc apud Petrum Schenk Iunior”.

Uniația. Răscoala lui

Sofronie de la Cioara

Începutul secolului al XVIII-lea a fost marcat de un important eveniment religios (și politic în același timp), înființarea Bisericii greco-catolice. Evenimentul stârnește pasiuni și în zilele noastre, fiind privit în mod diferit de reprezentanții Bisericii ortodoxe române și de către cei ai Bisericii greco-catolice.

Biserica ortodoxă acuză faptul că unirea cu Biserica catolică a unei părți a clerului și credincioșilor ortodocși s-ar fi făcut ca urmare a constrângerilor și presiunilor exercitate asupra mitropolitului Teofil Seremi și argumentează afirmația cu misivele de sprijin trimise acestuia de către alți ierarhi ortodocși, care aflaseră de

încercările catolicilor de a scinda ortodoxia transilvană. Ortodocșii contestă, de asemenea, autenticitatea “Manifestului de unire” din 1698. De cealaltă parte, Biserica greco-catolică afirmă că unirea cu Roma a fost rezultatul a opt ani de discuții și tratative purtate cu capii Bisericii ortodoxe.

Cert este că Biserica ortodoxă transilvană era subordonată Bisericii calvine (deciziile mitropolitului erau condiționate de aprobarea lor de către un

superintendent calvin). În condițiile răspândirii rapide a calvinismului în principat, încă de la 1688 în Transilvania ajung foarte mulți iezuiți, principalii promotori ai Contra-reformei. Iezuiții, alături de autoritățile de la Viena, au avut un rol determinant în afirmarea Bisericii române unite cu Roma.

La 1700, un al doilea sinod confirmă unirea cu Roma. Clericilor și credincioșilor care acceptau uniația li s-au promis drepturi egale cu cele ale membrilor religiilor recepte. Faptul că promisiunile nu au fost respectate a dus la nemulțumiri accentuate în rândul uniților; acestea au fost accentuate și de faptul că superintendentul calvin a fost înlocuit cu un teolog iezuit cu puteri speciale, astfel că “vlădicul se putea zice a theologului vicareș” (Samuil Micu-Klein).

În anii următori, Atanasie Anghel și apoi episcopul Ioan Inochentie Micu luptă pentru obținerea drepturilor promise. Micu amenință chiar “Eu și clerul meu ne-am unit sub condiția de a obține acele beneficii și acele foloase de care se bucură romano-catolicii, altfel, dacă nu ni se dau, ne-am putea face orice”, sau că în cazul nerecunoașterii drepturilor

“unirea se va prăbuși, încât nici urmele nu i se vor cunoaște”. Tensiuni s-au creat și între români, deoarece Biserica

unită a preluat multe locașe de cult și pământuri aparținând Bisericii ortodoxe. La mijlocul secolului al XVIII-lea, starea de nemulțumire a unei mari părți a românilor transilvăneni față de biserica greco-catolică a luat forma unei adevărate răscoale religioase, urmărind înlăturarea uniației. În anul 1744, călugărul sârb Visarion

Sarai propăvăduiește prin satele ardelene întoarcerea la credința ortodoxă. În toamna anului 1759, în fruntea mișcării populare antiuniate se găsește cuviosul Sofronie de la Cioara, care cere credincioșilor să alunge preoții uniți și să rămână statornici în credința ortodoxă. Printre cei care l-au susținut pe Sofronie a fost și Popa Tunsul, carea a organizat mișcările anti-uniație din Hădăreni, Chețani, Luduș, Bogata, Chimitelnic, Sânger, Tăureni, Zau, Valea Largă etc. El își stabilește sediul la Pogăceaua, unde e arestat și dus la o închisoare din Viena125.

Referitor la acest moment, un document al vremii descrie participarea iobagilor din Luduș la răscoala lui Sofronie (1759-1761). La 4 august 1760, contele Kemény László, guvernator al Transilvaniei (6 iulie 1758 – 7 mai 1762) și proprietar al domeniului Bichiș, scrie o scrisoare consilierului aulic Bethlen Gábor în care relatează că în zilele precedente o mulțime de români ortodocși din comitatele vecine și mai ales din satele din jur s-au adunat la castelul din Bichiș, cerându-i cu vehemență să le permită a alunga pe preoții lor vechi [n.a. uniți] din parohii și să-i înlocuiască cu alții.

“După ce le-am comunicat că e un lucru de nepermis și m-am căznit să-i îndemn cu tot felul de argumente posibile la respectarea ordinelor Înaltului Guberniu Regesc, la rămânerea lor în liniște și la menținerea vechilor lor preoți, cu un singur glas mi-au răspuns că sunt dispuși cu toții să moară decât să suporte pe vechii lor preoți uniți.”

La evenimentele ulterioare au participat toți românii din Luduș, hotărâți să părăsească biserica greco-catolică:

“Înarmați cu vergi și furci de fier sau cu bâte, răsculații i-au atacat pe cei trei preoți uniți locali, cerându-le să restituie bisericile, casele parohiale și pământurile. Deoarece s-a opus, unul dintre preoți, numit Gheorghe, a fost legat, bătut și insultat. N-a fost eliberat decât după ce a dat răsculaților 72 de florini, sumă ce reprezenta valoarea bisericii unite.”126

Cuviosul Sofronie de la Cioara

Sofronie se deplasa însoțit de o gardă formată din 12 tineri și de un alai alcătuit din locuitorii localităților străbătute. Se știe cu siguranță că el a convocat o adunare

de preoți și țărani la Bogata și se pare că ar fost în Luduș și ar fi condus direct răscoala. După răscoală, cei trei preoți au fost asimilați iobagilor și obligați să dea dijmă din cerealele produse pe pământurile lor.127

Prin rescriptul din 20 octombrie 1760, împărăteasa

Maria Tereza recunoștea că “poporul român din Ardeal a fost tratat pentru religia sa cu moartea și alte pedepse sângeroase”.

La acea vreme, protopopiatul greco-catolic de Luduș aparținea de arhidiaconatul Turda (Archidiaconatus Thordensis). O conscripție efectuată imediat după evenimentele relatate, cea inițiată de generalul von Bukow în 1760-1762, arată că în localitate slujeau preoții Georgie, Onya și Onya, toți trei uniți, care mai aveau doar 5 credincioși, față de 645 numărați în conscripția de la 1750.128 93 de familii de ludușeni s-au declarat ortodocși, dar nu aveau preot.

Ridicarea topografică iosefină

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, suveranii Maria Teresia (1740-1780) și Iosif al II-lea (1764-1790) au inițiat o amplă reformă menită să modernizeze imperiul habsburgic. Diagnoza stării statului a fost realizată, printre altele, prin prima ridicare topografică unitară și prin recensământul general (1785-1786).

Josephinische Landesaufnahme (ridicarea topografică iosefină), este primul proiect unitar de ridicare topografică a imperiului. La inițiativa feldmareșalului

Daum, Maria Teresia ordonă Consiliului de război (Hofkriegsrat) să cartografieze unitar toate țările componente ale Imperiului. Operațiunea a început oficial în data de 13 mai 1764. Ridicarea topografică începută sub domnia Mariei Theresia a fost terminată sub cea a lui Iosif al II-lea și îi poartă numele.

Hărțile erau realizate la scara de 1 țol vienez : 400 klafteri vienezi (aprox. scara de 1:28.800), desenate și colorate de mână. Variațiile de altitudine erau redate prin hașuri. Având la bază aceste ridicări topografice, s-au confecționat hărți la scara de 1:115.200. Și acest set este considerat ca fiind parte din ridicarea topografică

iozefină. În final, ridicarea topografică iozefină a avut ca rezultat 4096 de planșe, realizate în perioada 1764-1785. O parte din ele (280, realizate între 1769-1773) reprezintă Transilvania. Inițial, setul de hărți a existat în numai două exemplare, unul pentru împărat și celălalt pentru conducerea militară, ambele fiind ținute secrete. În prezent sunt păstrate în Arhiva de război (Kriegsarchiv) a Arhivelor de stat ale Austriei. Ridicarea topografică iosefină are o valoare documentară și informațională care permite deschiderea de noi și importante perspective de cercetare științifică.

Kriegs Charte des Großfürstentum Siebenbürgen, coala 126, detaliu, Luduș

Luduș (Maros Ludas) este reprezentat pe coala 126, iar Gheja (Maros Gese) pe coala 141. În Ridicarea topografică iozefină cele două localități sunt reprezentate pentru prima oară (aproximativ) sub formă de plan stradal.

Urmărind reprezentarea Ludușului, se observă cu ușurință traseul urmat de drumul Tg. Mureș – Turda (actuala stradă a Republicii) între podurile dinspre Iernut

și dinspre Chețani. Satul avea o singură biserică (unde se

înalță acum Biserica din Deal). Pot fi observate deasemenea cele două piețe, un lac pe Valea Ludușului, livezi și grădini, precum și faptul că la acea vreme nu exista un pod fix peste Mureș.

Kriegs Charte des Großfürstentum Siebenbürgen, coala 141, detaliu, Gheja

În Gheja este figurată biserica, în aceeași locație ca și în zilele noastre, precum și un pod plutitor peste Mureș. Casele sunt relativ distanțate și au grădini mari.

Sfârșitul veacului

al XVIII-lea

Țăranii înscriși în tabelele urbariale erau împărțiți în patru categorii:

iobagi ereditari (lat. iobagiones);

de liberă migrațiune (denumiți și vagi; se deplasau

dintr-un loc în altul pentru a munci);

jeleri cu casă (lat. inquilini);

jeleri fără casă (lat. subinquilini).

Un iobag (magh. jobbágy) sau șerb (lat. servus) era un țăran legat de pământul unui stăpân feudal, depinzând cu persoana și cu bunurile sale de acesta. Șerbii nu puteau fi vânduți separat de pământul pe care îl lucrau sau îl primeau în folosință.

În Transilvania rromii primesc în secolul al XV-lea statutul de iobagi ai coroanei; ei primesc dreptul de a umbla prin țară și de a poposi pe pământurile coroanei, autonomie internă a cetelor de rromi, toleranță față de ne-apartenența la religia creștină și absența obligațiilor militare. Rromii trebuiau să plătească un anumit tribut coroanei, mai mic însă decât populația sedentară. În schimb, în perioada habsburgică s-a inițiat o politică de asimilare forțată. Rromilor li s-a interzis să vorbească

limba rromani și să poarte costumele tradiționale.129 În plus aceștia erau obligați să folosesască termenul de Uj Magyar (maghiar nou) când se refereau la etnia lor.

Țăranii fără pământ sau cu pământ puțin din Transilvania care munceau pe moșiile nobililor, dar care nu erau iobagi, erau numiți începând cu evul mediu jeleri.

Aceștia mai purtau denumirile de contractualiști, curaliști sau taxaliști.

În 1377, Luduș este menționat ca sat de iobagi români. Un document din 1773 arată că pe moșia Ludușului se găseau pe lângă iobagi și curaliști, adică țărani care aveau în folosință o suprafață de pământ din pământul nobiliar.

Curaliștii aveau o stare economica ceva mai bună decât a iobagilor, deoarece aveau voie să crească animale pe care să le valorifice.

În timpul răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan, zona Ludușului e cuprinsă de tulburări. Pretorul plasei Bogata, Alexe Nagy Ari, întocmește la 19 noiembrie 1784 un raport către comitele din Turda în care spune că ”În plasa mea, mai ales în Ludoș, [țăranii] de-o săptămână beau în cinstea tâlharilor care vor veni. […] Aici îndată ce-și pune piciorul vreo căpetenie a tâlharilor, își găsește tovarăși destui, pentru că cei cai au umblat pe la Alba-Iulia de s’au înscris [înrolat] toți sunt gata. Din Bogata și domnii și nobilii toți au plecat, singur eu am rămas; sunt astfel nopți de-a rând pe cal și

în arme, împreună cu dregătorii din Ludoș și Dateș, și cutreierăm fără răgaz Bogata, Ludoșul, Dateșul, Lechința.”

Pretorul cere comitelui să-i trimită dacă nu mai mulți, cel puțin 50 de soldați călări, sau măcar tot atâția nobili.130

La data de 22 august 1785, Iosif al II-lea emite patenta prin care abolește iobăgia. În Transilvania iobăgia a fost desființată definitiv de-abia la data de 6 iunie 1848 și

țăranii urmau să devină proprietari pe pământurile urbariale ce le-au avut în folosință până atunci. Prin patentele imperiale din 1853 și 1854 a fost lărgit conținutul reformei din 1848, incluzându-se între țăranii cu drept de împroprietărire și țăranii jeleri, care nu deținuseră până atunci loturi. Aceștia își puteau răscumpăra îndatoririle față de nobili plătindu-le acestora valoarea prestațiilor la care erau obligați într-un an

înmulțită cu 20.

Conform recensământului din 1786, în Luduș erau 14 familii de mari proprietari de pământ, 71 familii de iobagi, 114 familii de jeleri.

…

La Blaj, cel mai important centru cultural românesc al Transilvaniei, se înființează în 1750 o tipografie de unde pleacă spre Transilvania, Țara Românească și Moldova cărți românești. În scurt timp, multe localități din zonă devin posesoare ale tipăriturilor românești de la Blaj, dar și provenite din principatele române. Astfel, ajung la

Luduș Antologhionul (1737) și Triodul (1766) tipărite la Râmnicu-Vâlcea; la Gheja ajunge Octoihul (Tîrgoviște, 1712) de la Dătășeni, carte care „iaste cumpărată de Gheorghina ot București și au dat-o lui Ion Grămăticul din Ardeal la leat 7231 (1723) și am scris eu logofătul Cârnăticul ot Mehedinți. A fost zolog 17 mărieși la Pop Gavril din Gheja”.

Însemnările din Strastnicul (Blaj, 1753) de la Gheja, în 1852, se referă la întinderea și efectul recentei revoluții:

„În 1848 octombr[ie] 24 s-au început revoluția… în Transilvania și au ținut pînă în anul 1849, 12 august. Atuncea au scăpat românii de sub jugul aristocrației”.131

…

Nicolae Albu132 spune că în Gheja exista școală românească la sfârșitul secolului al XVIII-lea:

Câteva indicii din arhiva mitropoliei Blajului dau numele următoarelor localități cu școli în epoca iosefină: […] în districtul Uioarei: Ațintiș, Cicălaca, Ciunga (mânăstire),

Gheja, Noșlaca; […]

Aceasta era o școală confesională a greco-catolicilor din sat. Este interesant că în Luduș nu exista pe atunci o astfel de școală, iar satele mai mici din jur aveau școli (Chețani, Grindeni, Budiu, Pogăceaua, Chimitelnic,

Grebeniș, Râciu, Săcal, Sânger, Șăulia).

Secolul al XIX-lea

Luduș în prima jumătate a secolului al XIX-lea

La începutul secolului, în toate satele din Câmpia Transilvaniei domină metodele și relațiile de producție

înapoiate, datorate în special menținerii sistemului muncii forțate. Mărimea sesiei și robota nu erau reglementate, ceea ce ducea la abuzuri din partea stăpânilor pământurilor și la pauperizarea țăranilor, iobagilor și jelerilor. La acestea se adaugă urmările războaielor napoleoniene care răvășesc continentul, marea devalorizare din 1811 și seceta din perioada 1814-1817. Industrializarea apare timid doar în marile orașe, infrastructura este într-o stare deplorabilă. La 1801 este introdus serviciul de diligență, care străbate distanța dintre Tg. Mureș și Turda în 4 ore, cu stații pentru schimbarea cailor la Iernut și Chețani. Acest drum regal este descris la 1813 ca fiind “neîntreținut, anevoios și impracticabil odată cu venirea ploilor”133.

Împăratul Iosif II introduce o primă reglementare urbarială în 1785-1786, în cadrul programului său de reformare a Imperiului Habsburgic.

A doua conscripție a fost inițiată de Curtea imperială de la Viena pentru a introduce și în Transilvania o

reglementare a raporturilor dintre proprietarii nobiliari și iobagii lor. Inițiativa se impunea în condițiile în care Dieta Stărilor privilegiate a tergiversat adoptarea unei legi care să permită o reglementare urbarială similară cu cea din Ungaria, Crișana și Banat, atât în 1790-1791, cât și în 1810-1811. Reglementarea era necesară fiindcă actele conscripției din 1785-1786 au fost în cea mai mare parte distruse de autoritățile nobiliare comitatense, cu excepția celor din scaunele și districtele săsești. Deoarece tratativele duse de Curtea imperială cu autoritățile nobiliare transilvănene între 1813-1817 au eșuat, în ianuarie 1819 împăratul Francisc semnează rezoluția care prevedea începerea conscripției în primăvara aceluiași an. Conducerea operațiunilor cerute de efectuarea conscripției urbariale i-a fost încredințată contelui Cziráky Antal, vicepreședintele Camerei Aulice a Ungariei.

Conscripției din 1819-1820 s-a numit “urbarială” deoarece, cu prilejul efectuării ei, s-au consemnat în toate localitățile unde existau iobagi și jeleri numai informații privind posesiunile pe care aceștia le aveau în folosință, precum și obligațiile față de stăpânii lor, în calitate de proprietari feudali. Informațiile au fost consemnate de conscriptori cu ajutorul juzilor sau primarilor sătești, juraților care alcătuiau consiliul comunal și al unui număr variabil de martori aleși dintre locuitorii mai vârstnici, considerați cunoscători ai realităților din localitățile conscrise. După ce au fost puși să jure că vor spune adevărul, împreună au trebuit să răspundă mai întâi la

nouă întrebări, pe care conscriptorii le-au citit în fața lor. Din cele nouă întrebări, cinci se refereau direct sau indirect la cuantumul obligațiilor iobagilor și jelerilor față de stăpânii lor și la modul cum le îndeplineau. Celelalte întrebări priveau posesiunile individuale și obștești aflate în folosința țăranilor aserviți și anume: suprafața pământurilor arătoare și a fânațelor extravilane ce aparțineau sesiilor iobăgești; dacă acestea erau sau nu întregi; dacă puteau sau nu să fie vândute; dacă unele din sesii erau pustii; dacă dispuneau sau nu de pășuni și păduri obștești îndestulătoare.134

Conscripția urbarială pentru localitatea Luduș, plasa Bogata, comitatul Turda135 a fost întocmită la 26 iulie 1820 de către conscriptorii Szarvady Pál și Kováts Sándor.

Aceștia au constatat, din declarațiile făcute de bătrânii și jurații satului, că în localitate n-au existat nici urbariu, nici contracte sau convenții între stăpâni și iobagi, deci obligațiile iobăgești erau stabilite conform cutumelor. Au fost înregistrați 13 proprietari:

Contele Bethlen Farkas;

Contesa Kemény Anna, soția contelui Bánffy

Győrgy;

Soția baronului Radák Ádám;

Soția contelui Dégenfeld Maximilian; Consilierul Katona Zsigmond;

Contele Csáki Jozsef; Máté Farkas;

Berzentzei Karolina;

Baronul Thorotzkai Jozsef;

Contele Rhédey János; Contele Kan László;

Soția lui Pékri ászló;

Mara Jozsef.

Robota este fixată la maxim 52 zile pe an sau 1 zi pe săptămână.136 Pământul nedeclarat e încorporat ulterior în terenurile alodiale.

În anii următori, se constată o oarecare îmbunătățire a situației economice, datorată modernizării timide a agriculturii.

Se diversifică culturile, prin introducerea masivă a porumbului și a cartofului. Potențialul nutritiv și productivitatea porumbului salvează multe familii țărănești de la foamete. Baronul Kemény Ferenc din

Luduș vindea boabe și mălai la Turda și Mediaș.137

Țăranii sunt îndemnați să cultive cartofi prin ordinele din 1815, 1816, 1824. Această cultură se răspândește după marea foamete de la începutul secolului al XIX-lea, deteminată de secetă. Kemény Ferenc introduce la Luduș culturi noi: sfeclă de zahăr, sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, tutun, cânepă, in, rapiță.138 Tot el modernizează tehnicile agricole în gospodăria alodială de la Luduș și Sînnicoară: fertilizare prin gunoire, asolament trienal, culturi alternative primăvară-toamnă (metoda Milotai Ferenc), înzestrarea cu unelte moderne (6 grape de fier, 2 pluguri de fier, 2 prășitoare, 3 semănători, 1 trior, 1 tocătoare, 43 fiare de plug, 3 brăzdare, 4 căruțe cu fier).139

În 1827, același Kemény construiește la Luduș un grajd cu fundație de piatră, un pătul de mare capcitate,

coșuri de porumb de mare capacitate, 4 hambare, cotețe speciale pentru păsări, un grajd pentru 20 de cai, 6 o pivniță, 1 saivan pentru minim 100 de oi.140 În același an, contesa Bethlen Borbala din Luduș deținea 9 bivoli, 19 vite, 12 cai.141

Gospodăria din Luduș a lui Kemény obține în 1828 un venit de 2520 florini, din care se cheltuie doar 200 florini pentru unelte și materiale, dar mult mai mult pentru obiecte de lux pentru decorarea conacului baronului.142 În anul următor, el încasează din cârciumărit 469 florini, din care 217 florini din Luduș.143

În 1833 e înființat protopopiatul greco-catolic. În anul 1838, în Luduș erau 313 case, iar în Gheja, 223 case. În 1840 este înființată școala confesională a românilor greco-catolici și ortodocși din Luduș. Localul școlii era din lemn, situat “în deal”, lângă vechea biserică greco-catolică.

Deși robota fusese reglementată la o zi pe săptămână, iobagii aveau de lucrat 1-3 zile/săptamână, iar jelerii 1-2 zile/săptamână. O mare problemă devine îndatorarea. Datorită secetei, iobagii și jelerii împrumută cereale, iar mulți nu-și pot plăti datoria nici până în 1848. În 1828, iobagii împrumută de la baronul Kemény 130 de feldere de porumb cu 1 florin feldera și se angajază să plătească începând din anul următor cu o zi de muncă cu palmele pentru fiecare felderă; dacă un datornic fuge, moare sau nu poate plăti, ceilalți urmează să plătească în locul lui. În 1837 se consemnează că iobagii erau datori, la fel și în

1847, datoriile fiind preluate de urmași.144 O altă problemă o reprezintă fragmentarea terenurilor agricole.

Datorită fragmentării pământurilor, în Dieta din 1837-1838 se pune din nou problema reglementării urbariale; este aleasă o comisie care trebuia să elaboreze proiectul de urbariu.145

În anul 1845, Bethlen János arendează în Luduș un predium de 1300 de iugăre pe care se puteau crește 900 de vaci.146 În 1846, Kemény Ferenc realizează un venit de 4501 florini din vânzări de porumb, orz, ovăz, borceag, fân, miei, boi, miere, rachiu, vin.147

Dieta din 1846-1847 adoptă o lege privind mărimea sesiei iobăgești corelată cu calitatea pământului; proprietarii aveau interes să declare o calitate mai bună a pământului pentru a acorda sesii cu suprafață mai mică.

În anul 1847, se face clasificarea calității pământului Câmpiei. În comitatul Turda 48 de sate au pământ de calitatea I, 62 de calitatea a II-a, 44 de calitatea a III-a, 17 de calitatea a IV-a.148

Arendaș al pământurilor familiei Kemény din Luduș și Bogata era Gidafalvi Gabor. În 22 martie 1847 se face o anchetă în casa lui Artimon Ludoșanu, viitorul tribun, în care Balla Gyorgy și Darko Jozsef, asesori ai comitatului, investighează abuzurile arendașului. Sunt audiați 26 de martori. Țăranii declară că “este un om foarte rău, că bate tot timpul, că pe feciorii lui Dudaș Pișta din Iștihaza… i-a bătut și aceștia l-au reclamat la judele nobiliar… că pe Stoica Tănase care lucra sub mâna lui… l-a bătut în așa fel că până ce a murit a susținut că din bătaia aceea va muri”. Între cei bătuți de

arendaș sunt și Kiss Jancsi și Berar Iacob din Bogata. Sunt menționate scene înfiorătoare: bătăi crunte, urmărirea țăranilor cu câinii, închiderea lor în pivniță iarna, înfometarea celor închiși și altele. Mărginean Vasilică a fost bătut pentru că într-o zi n-a mers la cules porumb. Altă dată, iarna, a fost chemat la treierat, dar el era la moară iar a doua zi, pe un ger năpraznic, a fost prins și închis de oamenii arendașului; când a fost eliberat a primit 50 de lovituri de bici. Și în 1848 arendașul se poată la fel, determinând o revoltă în Luduș. El pretinde clacă și pentru ziua în care nevasta țăranului mergea la târg pentru cumpărăturile casei.149 150 Dijma era colectată pe câmp, apoi țăranul își putea transporta recolta.

Întreținerea unităților militare cade tot în seama

țăranilor. În 1847 Ludușul contribuie cu 10,15 florini. În prima parte a anului 1848, din plasa Bogata au fost depuse în depozitul de la Petelea 3752 porții grâu, 3804 porții orz, 3800 porții fân, dintre care câte 525 porții din fiecare din Luduș.151

Revoluția de la 1848-1849

Revoluțiile de la 1848 au dat semnalul deșteptării naționalismului european, fiind cunoscute de aceea și sub denumirea de “primăvara popoarelor”. Deși înăbușite, revoluțiile de la 1848 au fixat pe termen lung obiectivul creării statelor naționale în Europa. Revoluția din Transilvania este privită în mod diferit (și contradictoriu) de istoricii români, maghiari sau austrieci; adevărul se află undeva la mijloc, așa că vor fi expuse doar evenimentele concrete privitoare la Luduș precum și pe cele conexe, fără a face niciun fel de interpretare.

La 15 martie 1848 izbucnește revoluția maghiară, iar guvernatorul imperial este silit să accepte programul revoluționarilor. Punctul 12 al programului prevedea unirea Transilvaniei cu Ungaria. La 18, respectiv 21 martie adunările populare maghiare de la Timișoara și Cluj adoptă cele 12 puncte ale programului de la Pesta. La 23 martie, conservatorii lui Jósika Lajos împreună cu liberalii lui Bethlen János senior dau la Cluj o circulară către toate comitatele ardelene, cerând „uniunea acestor două patrii” și convocarea dietei care să proclame uniunea Transilvaniei cu Ungaria.

La 24 martie apare la Sibiu manifestul intitulat „Fraților români!” al lui Simion Bărnuțiu, program ce conținea puncte radicale ca: recunoașterea românilor ca națiune politică, convocarea unei adunări naționale proprii, deputați naționali în dieta țării proporțional cu numărul românilor, ștergerea iobăgiei, respingerea tratativelor despre uniune până când românii nu vor fi reprezentați în dietă. La 25 martie apare la Târgu Mureș programul lui Alexandru Papiu-Ilarian, care cerea:

ștergerea iobăgiei fără despăgubiri, respectarea și garantarea tuturor naționalităților și limbilor din Transilvania, egalitatea politică și civilă.

La 1 aprilie are loc la Blaj o întâlnire consultativă între tineri, canonici și profesori, în care se decide convocarea unei adunări generale a tuturor românilor din Ardeal. Vasile Moldovan, martor ocular, relatează: „Ea s-a scris la început în 42 de exemplare care s-au împărțit la studenții care așteptau pentru ca primind-o s-o copieze în mai multe exemplare”. Proclamația a fost apoi răspândită de studenții și activiștii români. Vasile Moldovan a fost unul dintre cei ce au dus vestea în zona Ludușului. Ajuns la Bogata „preotul de aici, Nicolae Vlăduțiu, informându-se deplin asupra stării lucrurilor și luând o copie din proclamație, m-a rugat să trec mai departe, că fiind satul amestecat cu Unguri iobagi, are de gând să adune tot satul cu astă ocazie și a îndupleca pe Unguri să ia și ei parte la adunarea de la Blaj – ceea ce s-a și întâmplat”.152 Moldovan a mai răspândit proclamația în satele Luduș, Cuci, Iernut, Lechința de

Mureș, Iclandu Mare, Iclănzel, Vaidei, Petea, Căpuș, Șeulia.

La 3 aprilie, la Sibiu, Universitatea națională săsească proclamă emanciparea românilor de pe Pământul Crăiesc, acordându-le drepturi cetățenești egale cu ale sașilor. La 23 aprilie, la Brașov, are loc conferința națională a românilor, la care participă Simion Bărnuțiu.

Se protestează împotriva uniunii Transilvaniei cu Ungaria. La 25 aprilie 1848, noua constituție austriacă de la Viena prevede, în §4, deplina egalitate a tuturor naționalităților și limbilor din monarhie. La aceeași dată, la Cluj, autoritățile guberniale proclamă starea de asediu și statariul, care până în iunie se generalizează în Transilvania. În 26-27 aprilie sunt arestați fruntași ai românilor, în încercarea de a zădărnici adunarea de la Blaj.

La sfârșitul lunii aprilie 1848, iobagii români din Luduș, Ațințiș, Bogata, Budiu, Dileul Român, Pogăceaua pornesc răscoale pentru înăbușirea cărora a fost nevoie de intervenția forțelor armate, deplasate în zonă la 22 mai. De remarcat că în satele cu populație mixtă, în special în Budiu (satul lui Papiu-Ilarian) și Bogata, iobagii maghiari s-au ridicat la luptă alături de români. După aceea, aceste localități au fost supravegheate în mod deosebit, comisarii guberniali (subprefectul Boér Simon și baronul colonel Kemény Farkas) cerând conducerii comitatului și comitelui suprem Thorotzkai Miklós ca unitățile militare trimise să rămână la Luduș pentru a asigura liniștea.

Unii preoți au încercat să-i oprească pe țărani să meargă la adunarea din 15 mai, cum ar fi Ioan Graur din

Luduș153.

La 24 mai, contesa Bethlen Borbala și contele Dagelffeld Otto din Luduș reclamă judelui suprem regesc că țăranii refuză să mai execute obligațiile154. Cazul este cercetat de comisarii civili, care îi urmăresc în primul rând pe cei care au participat la adunarea de la Blaj.

În Luduș „s-a ajuns la incidente: poporul și-a cerut „Preînștiințarea”, cartea de slobozenie de la popa să le-o dea afară, popa i-a ocărât, poporul s-a înverșunat asupra popii, din care pricină popa înștiințând pe dregătorii [puterii] tiranească

[…] au venit solgăbirăul în fața locului și vreo 4 români au trimis la temniță, înjurând și ocărând pe ceilalți, amenințând satul cu cătane și cu prinsoarea”155.

La eliberarea arestaților, juzii nobiliari cer țăranilor și adeziuni pentru „unire”. În multe sate însă, țăranii se pronunță pentru unirea cu Principatele: Chețani, Luduș156, Bogata, Iclandu Mare, Iclănzel157.

Țăranul Moldovan Vasilică din Bogata e denunțat pentru că s-a dus la Luduș și a declarat „nu mai recunosc pe regele maghiar Ștefan, ci numai hotărârile de la Blaj, unde s-a spus să nu mai executăm nicio prestație și că toată lumea este liberă”158.

La 30 mai, dieta de la Cluj proclamă uniunea Transilvaniei cu Ungaria.

Intelectualii români care au pregătit revoluția se deplasează prin sate pentru a face cunoscute cererile românilor și proclamația lui Aron Pumnul. În zona

Ludușului, cel mai activ e Vasile Moldovan, cel care va deveni mai târziu prefect al Legiunii a III-a.

La 13 august, țăranii din Luduș și Bogata depun la comitat o plângere împotriva arendașului lui Kemény Ferenc, Gidafalvi Gabor. În ea arătă că la 12 august oficialii comitatului au citit ordinul nr. 7782 prin care restanțele trebuiau lichidate și anexează o listă cu numele țăranilor și zilele în plus trecute de arendaș. Cei mai abuziv încărcați sunt țăranii din Luduș: Gâmbuțan Constantin cu 100 de zile în plus, Blaga Maftei cu 95, Pușcaș Gheorghe cu 86, Oltean Gheorghe cu 77, Gyurca Ioan cu 70, Moga Constantin cu 13, Puia Vasilică cu 13, Ignat Ioan cu 3 etc. Țăranii mai scriu: „Dacă într-o săptămână executam 2 sau 3 zile și în celelalte nu am putut merge, a luat o bâtă cu cap de fier și ne-a bătut ca pe niște vite”. Pe Bogătean Vasilică și Chețan Vasilică din Luduș i-a băgat la închisoare iar când i-a scos lui Hopârtean Vasilică i-au dat 12 ciomege pentru că l-a rugat să nu-i treacă câteva zile. „Nu a existat acel turc care să-i fi bătut pe strămoșii noștri atât de crunt ca Gidafalvi. Treaba asta poate s-o dovedească toate împrejurimile”. Țăranii se mai plâng că nevestele lor nu pot să meargă la cumpărături și trebuie să stea toată ziua la arat. Ei menționează și cantitățile apreciabile de cereale strânse de arendaș. Comisia de anchetă stabilește că arendașul e nevinovat, că nu sunt dovezi și că obligațiile rămân cele stabilite de acesta159.

La 22 august arendașul Gidafalvi Gabor împreună cu Toldagyi János, Nyerdes Ferencz, Csakoi Laszlo și baronul Radak Istvan îl denunță pe preotul neunit din

Luduș Mărginean Gligor ca „ațâțător pe față la revoltă și instigator”. Preotul este acuzat că ar fi spus oamenilor că ei nu sunt sclavi, că i-a îndemnat să nu plătească restanțele „pentru că cine o va face i se va tăia o mână și o să-i fie zdrobite oasele”. Este consemnat faptul că poporul ar fi fost agitat prin scrisori anonime și se cere închiderea preotului. Protopopul ortodox Partenie Trombitaș e pus să ceară preoților să îndemne țărănimea să se achite de sarcinile restante. Judele nobiliar suprem al cercului de sus al comitatului Turda, Viski Ferencz, face o nouă anchetă în 28 august. El constată ca preotul le-a spus

țăranilor să nu-și achite restanțele că li se taie mâna. Alți martori declară că instigarea a fost făcută de către un străin care, trecând prin Luduș, le-a spus oamenilor că “de acum înainte nu trebuie să meargă nimeni să lucreze pentru moșieri și să nu plătim restanțele”. Ancheta

înregistrează dreptatea nobililor de pământ, iar pentru liniștirea satului țăranii sunt amenințați cu armata. Judele nobiliar suprem conchide că nesupunerile se datorează agitației preotului, scrisorilor anonime și poate și străinilor care au trecut prin sat160 161.

La 1 septembrie 1848 încep recrutările pentru armata maghiară. În plasa Bogata sunt numiți recrutorii Zeik Laszlo și Veress Istvan, care-și incep activitatea la 7 septembrie în Bogata. Comisarii scriu că „la Luduș poporul s-a revoltat. Locuitorii de aici Lucaci Moise, Bonda Gavrilă, Chereșdi János, Ghilișan Simion au declarat că ei vor face numai ceea ce au jurat la Blaj”162.

În toamna anului 1848 are loc a treia Adunare de la Blaj, în urma căreia teritoriul Transilvaniei e împărțit în unități administrativ-militare numite prefecturi. Fiecare prefectură era sediul și baza de recrutare a unei legiuni. De notat că legiunile erau organizate după modelul roman și ar fi trebuit să aibă 10000 de luptători fiecare; erau împărțite în 10 tribunate conduse de tribuni, fiecare tribunat avea 10 centurii conduse de centurioni, iar fiecare centurie avea 10 decurii, conduse de decurioni. Fiecare sat trebuia să asigure 100 de luptători. S-a preconizată formarea a 15 legiuni, dar unele dintre ele au rămas în stadiul de proiect, iar altele nu au depășit 5000 de luptători. Marea majoritate a legiunilor era formată din

țărani fără pregătire militară, slab înarmați; aceștia ar fi trebuit să primească armament de la trupele imperiale, dar austriecii s-au temut că formarea unei uriașe armate românești, bine înarmată, ar fi amenințat pe termen lung siguranța imperiului.

În timpul revoluției de la 1848, teritoriile aflate sub stăpânire românească au fost reorganizate administrativ începând cu 30 octombrie. Comitatele au fost desfințate; unele au fost reînființate în aceleași limite teritoriale sub noua conducere, altele au fost divizate și modificate teritorial. Noile diviziuni administrative se numeau districte, iar conducerile lor executive administraturi. Administraturile erau conduse de către doi co-administratori, unul recomandat de către Comitetul Național Român, celălalt numit de autoritatea imperială.

Districtele au fost împărțite în inspectorate conduse de un

inspector numit. La municipii, orașe și sate conducerile se alegeau sau numeau respectând proporția etnică a localității respective. Scaunele săsești și-au păstrat autonomia. Administrația românească nu avea competență în teritoriile secuiești și în cele din nordul principatului. În regiunile aflate sub controlul prefecturilor în care nu s-au putut forma districtele administrative noi, în mod deosebit în cele de la nord de

Mureș, administrația a fost condusă mai departe de către prefecturi și organele lor subordonate.

Ludușul făcea parte din Prefectura de Câmpie. Legiunea de Câmpie se constituie de facto numai din data de 17 octombrie 1848, după ce planurile Comitetului Național Român au fost aprobate de comandamentul militar austriac de la Sibiu. Aria de recrutare a legiunii a cuprins 91-92 de sate, împărțite administrativ în 8 tribunate. Tribunatul I cuprindea: Luduș, Bogata, Dătășeni, Budiu, Chimitelnic, Sânger, Lechința de Mureș, Iclandu Mare,

Căpușul de Câmpie, Bărboși. Legiunea e comandată în perioada 17 octombrie – 11 decembrie 1848 de prefectul Florian Micaș, iar de la 11 decembrie 1848 comanda e preluată de prefectul Nicolae Vlăduțiu. Aceasta își păstrează funcția până la sfârșitul lunii februarie sau începutul lunii martie 1849, când legiunea se autodizolvă din cauza presiunii mari a trupelor maghiare și a faptului că nu avea armamentul necesar pentru a face față luptelor în câmp deschis. Pentru o scurtă perioadă, sediul legiunii a fost la Luduș163.

Nicolae Vlăduțiu (1818-1872) preot, avocat, revoluționar, prefect

La 15-16 octombrie are loc Marea adunare națională a secuilor de la Lutița, în care aceștia se declară pe deplin de partea revoluției maghiare. Secuii din scaunul Arieșului raportează că au fost atacați lângă Luduș, iar judele suprem al scaunului Mureș îl informează pe Miko Imre că la Luduș au fost uciși trei cavaleriști. La 18 octombrie e organizată tabăra secuiască. Sunt înarmați circa zece mii de secui, care pleacă în patru coloane mari

și “peste tot pe unde au trecut acele coloane au lăsat urmele devastațiunii și a satelor arse” (Gh. Barițiu). Una dintre

coloane, condusă de locotenent-colonelul conte Lázár Denes, înaintează spre Luduș. Incendiază Ungheni în 22 octombrie, apoi Sânpaul unde erau avanposturi ale lui Florian Micaș și alte sate de lângă Mureș. La Iernut se retrag și cete aparținând prefecturii lui Vasile Moldovan. În 23 octombrie are loc o primă ciocnire la Cipău, în care moare Petru Bonta, tribun al lui Vasile Moldovan,

împreună cu 30 de lăncieri. Florian Micaș organizează un punct de rezistență format din lăncieri, înfrânți la 24 octombrie. Contele Apor Győrgy ucide 150 prizonieri, iar contele Lázár ordonă spânzurarea prizonierilor unguri și evrei care luptaseră alături de români. Despre această campanie, ziarul “Ellenőr” scrie: “De la Mireșteu (n.a, Ungheni) până la Viișoara (n.a. Agârbiciu), am văzut grozăvii. În lupta de la Iernut au căzut morți mai multe sute de români și 75 de prizonieri, între care se aflau mai mulți unguri și evrei. Aproape de teatrul luptelor, într-o casă și șură, sunt arși vreo 51 de români care s-au retras aici; 11 sate de pe valea

Mureșului sunt în flăcări.”164 După înfrângerea din 25 octombrie, 2000 de români se retrag la Iclandu Mare165. Secuii rămân opt zile la Iernut, jefuiesc satele din jur și incendiază Ogra, Cipău, Șăulia, Iernut. În rândul trupelor cresc nemulțumirile, apar dezertări; comandanții sunt plătiți cu 260 florini pentru a rămâne, unii se mulțumesc chiar și cu 50-60 florini166.

Lázár dorea inițial să mergă spre scaunul Arieșului și de aici spre Aiud și Alba-Iulia. Românii se concentrează

în zona Ațintiș-Cecălaca și amenință zona Luduș-Iernut, așa că Lázár decide să cantoneze trupe la Luduș. În 26

octombrie, secuii conduși de căpitanul Boreszki Laszlo ajung la Luduș. Acesta ordonă “Primarul satului mureșană să adune îndată pe cât numai se poate toate vitele de ori ce soi ale popii de limbă română de acolo, să se mâie aici la mine dacă ar fi și el însuși acolo să-l prindă și să-l escorteze la Luduș”167. Secuii au probleme cum ar fi aprovizionare proastă, cooperare slabă între dregătorii din zonă și comandanții militari. Cete de secui jefuiesc satele din jur în 24-30 octombrie. Locotenentul Veres Jozsef relata despre incendieri și jafuri: “9 vite au fost luate din Luduș și duse la Viișoara în 27 octombrie”.

Gregorie Mărginean[A], preot în “Maroș-Luduș, a întocmit un raport în dreapta cunoștință a preoției sale și după dreapta mărturisire a sătenilor neinteresați Oneț Iuonuț, Coman Vasilică, Chețian Iuonuț și Chețian Ignat din Luduș”, în care descrie cu lux de amănunte trista soartă a 15 români uciși de rebelii unguri (n.n. secui) în octombrie 1848. Aceste relatări “au fost scrise după cum s-au întâmplat”, iar raportul este semnat și întărit cu pecetea preotului paroh, în 15 noiembrie 1849 (vezi Anexa C)168.

O mărturie indirectă asupra acestor fapte avem de la Ștefan Moldovan, viceprefect al scaunelor Mediaș și

[A] În 1854, Grigore Mărginean a fost acuzat de uciderea soției. În urmă cu un an, fusese arestat pentru că furase cai. La protestele enoriașilor din localitate, preotul a fost suspendat din funcție și caterisit, după ce a fost condamnat la 8 luni de arest de Tribunalul din Târgu Mureș.

Sighișoara, ad latus[A] al administratorului militar al comitatul Cetatea de Baltă: “Deci eu, sărutând încă odată pe tata, iar el binecuvântându-mă, am luat pe mama în căruță și în iuțeala cailor m-am dus la Grindu – și de acolo în murgitul serii trecând Arieșul – prin Hădăreu, Ketia și Ludoș pe 10 ore noaptea am sosit la Iernot. Parohul din Ludoș Ioan Graur mi-a comunicat în scris cum că rebelii au omorât pe oamenii nevinovați aflători pe câmp 37 români și au ars 46 case”169.

Comisarul Vay Miklos îl informează pe comitele de Turda că drumul Tg. Mureș – Cuci e asigurat și s-au luat măsuri și spre Cluj.

La 18 octombrie, Constantin Romanu-Vivu e numit prefect de Reghin; rămas izolat, i se alătură lui Florentin

Micaș în zona Ațintiș – Cecălaca. La 31 octombrie Legiunea XII Mureș atacă la Cecălaca și Ațintiș trupele contelui Lázár, pe care le înving. La 5 noiembrie, întărită cu detașamentele de luptă conduse de tribunii lui Axente Sever, Bianu și Nicolae Pop, Legiunea XII Mureș capturează detașamentul de husari condus de căpitanul

Punkosdi, surprinde la Cuci și Iernut și distruge în întregime brigada secuiască a contelui Lázár, refăcută între timp. Micaș organizează apoi lagărul legiunii sale la Grindeni. Pe parcursul lunii octombrie 1848, tabăra Legiunii XII Mureș s-a aflat succesiv la Mihalț, Cecălaca și Ațintiș; legiunea a operat la sfârșitul lunii octombrie pe teritoriul dintre Mureș și Târnăveni170.

[A] adjunct al unui viceguvernator într-un comitat sau al unui subprefect

La 5 noiembrie generalul Gedeon ocupă Tg. Mureș și stabilește aici o garnizoană imperială, iar rămășițele trupelor secuilor se retrag în Trei Scaune. Unitățile armate secuiești se retrag din Luduș la 11 noiembrie.

La 16 decembrie prefect al Legiunii de Câmpie e numit Nicolae Vlăduțiu; la tribunatul I tribun este juristul Grigore Olariu din Sânger, iar vicetribun Ioachim Ceaclan din Dătășeni. Alexandru Ludușeanu, fiul lui Artimon Ludușeanu, fost viceprotopop al Ludușului, e vicetribun al legiunii IV Campestre a lui Alexandru Bătrâneanu în tribunatul 3 în locul lui Grigore Olariu, cuprinzând sate din jurul Sărmașului. Vlăduțiu e menționat în ianuarie 1849 la Ațintiș171, unde se retrage datorită presiunii trupelor lui Iosif Bem, care la acea dată controlează Câmpia.

La 4 martie 1849, la Viena e adoptată o nouă Constituție valabilă pentru toate țările și popoarele din imperiu. Aceasta proclamă explicit egala îndreptățire a popoarelor, recunoscând în cadrul monarhiei mai multe provincii, printre care și Principatul Transilvaniei reunit cu Partium. Se anulează astfel uniunea Transilvaniei cu Ungaria și se reinstaurează autonomia Transilvaniei, reorganizată pe principiul egalității de drepturi. Noua constituție provoacă furia conducătorilor maghiari, iar ca replică, dieta ungară întrunită la Debrețin la 14 aprilie proclamă independența Ungariei, care se separă astfel de Austria. Guvernator al Ungariei devine Kossuth Lajos.

La 12 iulie, judele nobiliar al plasei Bogata, Zambler Gyorgy, raportează judelui nobiliar suprem Visky Ferenc

că „în aceste locuri (Căpuș, Iclanduri, Luduș) sunt mulți prefecți, tribuni, căpitani (…) se presupune că ei s-ar ascunde la câțiva oameni din plasă și că sunt mai mulți” și cere armată pentru a se deplasa în Luduș, Bogata, Lechința, Iclanduri.172 Lui Alexandru Ludoșanu i se confiscă proprietățile, iar Timbuș Ioan, tribun din Luduș, e condamnat la moarte.

Ca urmare a acordului între Austria și Rusia (Sfânta Alianță), trupele rusești intră în 18 iunie pe teritoriul Ungariei, iar în ziua următoare generalul Alexandr Nicolaevici Luders, comandantul corpului V de armată, intră în Transilvania cu 26.000 de soldați și 56 de tunuri. Rușii îl înving pe Bem la Albești în 31 iulie, apoi la 9 august la Șiria. La 11 august Kossuth demisionează, iar la 13 august generalul Görgey Arthur, comandantul suprem al armatei revoluționare maghiare, capitulează în fața generalului rus Frolov. Ungaria și Transilvania sunt apoi predate de ruși Vienei, conform prevederilor Sfintei

Alianțe.

În septembrie 1849, locuitorii din Luduș cer comisarului imperial mutarea stației armatei în altă localitate, deoarece satul lor a fost jefuit îngrozitor încă din toamna anului trecut.173

…

În a doua jumătate a anului 1849, austriecii reinstaurează liniștea și ordinea în principat și introduc un nou sistem administrativ. La 20 august 1849 Comanda

Generală dă o proclamație în care se spune: “[…] toată

țara are să înainteze către o administrație regulată”, iar în proclamația din 2 septembrie guvernatorul civil și militar baronul Ludwig von Wohlgemuth afirmă că în scurt timp se vor pune în funcțiune toate instituțiile necesare pentru

“promovarea egalității în toată monarhia”.174 La 18 septembrie guvernatorul dă o nouă proclamație în care anunță împărțirea Transilvaniei în cinci districte militare; prin publicațiunea din 21 septembrie se hotărăște instituirea a 6 districte militare “spre introducerea unei regulate administrații provizorii” în condițiile stării de război. Cele șase districte militare erau Sibiu, Făgăraș, Odorhei, Cluj, Reteag și Alba Iulia. Districtele militare erau conduse de un comandant militar și un comisar civil. Ele au fost împărțite în circumscripții, cercuri (Bezirke), la rândul lor împărțite în subcercuri (Unterbezirke). Scaunele de judecată devin judecătorii rurale. Luduș făcea parte din districtul militar Reteag, circumscripția Țăgșoru, cercul Valea-Largă; Gheja se găsea în districtul militar Alba Iulia, circumscripția Blaj, cercul Ocna-Mureș.

Proiectul de organizare administrativă “definitivă” din 1851 are la bază împărțirea provizorie din 1850, grupând însă circumscripțiile și cercurile în căpitanate cercuale. Proiectul este sancționat la 12 mai 1851, dar nu este pus în aplicare, căci prin Patenta din 31 decembrie se revocă Constituția din 4 martie 1849. În 1852 se face o a doua împărțire provizorie, tot în districte, circumscripții și cercuri.175

Prin înalta rezoluție din 30 decembrie 1852 se hotărăște o nouă împărțire administrativă a principatului. Noul proiect e aprobat prin rezoluția din 17 februarie 1854 și e pus în aplicare începând cu data de 30 noiembrie 1854. Principatul e împărțit în zece prefecturi, subîmpărțite

în preturi.

Luduș făcea parte din prefectura Târgu Mureș, pretura Zau de Câmpie (Mezőzáhi járás): Alsó Detrehem (Tritenii de Jos), Mező Czeked (Valea Largă), Felső Detrehem (Tritenii de Sus), Gerendkeresztur (Grindeni), Mező Gerebenes (Grebenișu de Câmpie), Hadrév (Hădăreni), Keménytelke (Chimitelnic de Câmpie), Kis Ikland (Iclănzel), Mező Kók (Pădureni), Magyar Dellő

(Dileu Nou), Maros Bogát (Bogata), Maros Dátos

(Dătășeni), Maros Lekecze (Lechința), Maros Ludas

(Luduș), Maros Kecze (Chețani), Maros Orbó (Oarba de Mureș), Mező Bőő (Boian), Mező Bodon (Papiu Ilarian), Mező Kapus (Căpușu de Câmpie), Mező Örke (Urca), Mező Pete (Petea), Mező Sály (Șăulia), Mező Szakál (Bărboși), Mező Szengyel (Sânger), Mező Ujfalu (Vaideiu), Mező Uraly (Oroiu de Câmpie), Nagy Ikland (Iclandu Mare), Oláh Dellő (Dileu Vechi), Mező Szentjakab (lacobeni), Mező Szentmargita (Sânmărghita), Mező Tóhát (Tăureni), Székely Uraly (Oroiu), Mező Záh (Zau de Câmpie).

Gheja se găsea în aceeași prefectură, pretura Iernut (Radnóti járás): Batizháza (Botez), Bord (Bord), Maros Csapó (Cipău), Csekelaka (Cecălaca), Maros Csúcs (Stâna de Mureș), Alsó Czintos (Ațintiș), Maros Dég (Deag),

Elekes (Alecu), Magyar Forró (Fărău), Gábod (Găbud), Gombostelke (Gâmbuț), Harró (Heria), Istvánháza (Istihaza), Maros Káptalan (Căptălan), Kincses (Chinciș), Kutyfalva (Cuci), Lándor (Nandra), Magyar Bükkös (Bichiș), Magyar Herepe (Herepea), Magyar Sülye (Șilea), Maros Gezse (Gheja), Maros Koppánd (Copand), Nagy Medvés (Medveș), Maros Nagylak (Noglac), Oláh Kocsárd (Cucerdea), Oláh Péterlaka (Petrilaca), Oláh Sályi (Șeulia de Mureș), Maros Oroszi (Orosia), Magyar Ozd (Ozd), Radnót (Iernut), Szász Völgye (Valea Sasului), Szélkut (Sălcud), Magyar Szentbenedek (Sînbenedic), Maros Szentjakab (Sîniacob), Maros Ugra (Ogra).

Diploma din 20 octombrie 1860 proclamă și promite autonomie națională tuturor provinciilor și popoarelor din monarhie. Prin această Diplomă se restituie Ungariei și Transilvaniei vechile lor Constituții, anterioare anului 1848. Prin rezoluția imperială din 24 martie 1861 este reinstaurată (începând cu 15 aprilie 1861) vechea împărțire a țării în comitate, scaune secuiești și scaune săsești. Comitatele și districtele din Partium sunt alipite Ungariei.

Precum pasărea Phoenix

Din cele mai vechi timpuri, văile râurilor au îndeplinit un dublu rol: cel de cale de comunicație naturală și cel de zonă propice pentru dezvoltarea comunităților umane. Din această perspectivă, valea Mureșului a fost o veritabilă “autostradă” pe care au călătorit primii migranți din paleolitic și neolitic, apoi agatârșii, celții, dacii și romanii. Despre drumul roman ce se desprindea din Via Traiana la Salinae și ducea la castrul de la Brâncovenești am vorbit deja în această lucrare. Tot în perioada romană este amintită navigația pe Mureș.

Pe valea Mureșului au pătruns pe rând în zonă goții, hunii, gepizii, avarii și slavii. Tot pe aici au pătruns spre Carpații Orientali triburile maghiare.

În perioada medievală, Mureșul a fost o importantă arteră, atât comercială, cât și militară. Valea Mureșului a fost multă vreme cea mai dens locuită zonă a Ardealului, având o densitate de 70-200 locuitori pe km2.176

…

O cale de transport naturală utilizată din cele mai vechi timpuri și poate cea mai importantă rută comercială vreme de secole, a fost râul Mureș. Plutăritul este atestat încă din vremea stăpânirii romane, dar probabil că

activitatea este mai veche. Timp de aproape două milenii, principalul port de pe Mureș a fost cel numit de romani Portus (situat în actualul cartier Partoș din Alba-Iulia). Romanii transportau pe Mureș lemn provenit din munții Călimani, Sebeșului sau Apuseni, sare de la Ocna-Mureș,

Turda sau Praid, aur, argint sau mercur din Apuseni, grâne din câmpia transilvană. De-a lungul timpului, mărfurile au rămas aceleași, s-au schimbat doar stăpânii.

Plutași pe Mureș lângă Iernut

Plutăritul pe Mureș începea la Suseni, lângă

Gheorghieni. O “povară” sau un “sfert” avea 8-12 bușteni. La jumătatea secolului al XIX-lea, doar din Toplița plecau 16.000 de “sferturi” de plută. La Sânpaul, patru “poveri” erau asamblate pentru a forma o plută întreagă. Încărcarea plutelor se făcea pe traseu, după necesități, dar punctul principal de încărcare era Partoș.

Stațiile de descărcare cele mai importante erau Șoimuș, Săvârșin, Lipova, Aradul Vechi, Makó și Szeged.

Ludușul la 1856

Principalul port de încărcare a cerealelor era Luduș.177 Denumirea “port” trebuie privită cu prudență; cel mai probabil era un doc de lemn care facilita încărcarea și descărcarea mărfurilor, înconjurat de câteva depozite și cu drum de acces. Nici în ceea ce privește amplasarea sa nu avem informații, pe harta din 1856 nu este figurat, putem doar presupune că ar fi fost în zona podului rutier, în amonte.

O caracteristică a plutăritului pe Mureș era că, pe lângă bușteni, se transportau case de bârne care trebuiau doar încheiate la destinație. În special secuii din Remetea, în zona Gheorghieniului, ciopleau la comandă bârnele necesare întregii locuințe, apoi le încărcau pe plute și le transportau pe Mureș până la Luduș. Aici le descărcau și apoi le vindeau în satele de câmpie, care duceau lipsă de lemn de construcție, ridicând uneori și casele clienților, apoi întorcându-se în satele lor.178

La 1848 circulau pe Mureș 10.000-12.000 de plute doar pentru transportul sării. Pentru a înlătura pericolele de pe râu, a fost întemeiată în 1867 “Societatea autorizată de regularizare a albiei Mureșului de la Toplița și Deda”. Domeniul său de acțiune s-a extins la 1877 când s-a unit cu “Societatea pentru promovarea plutăritului pe Mureș”, care și-a propus să regularizeze albia Mureșului de la Gheorgheni până la Zam. Erau necesare mari spargeri de albie, digurile trebuiau reconstruite, posesorii de punți trebuiau să-și întindă funciile la o înălțime care să permită trecerea plutelor pe sub ele, iar posesorilor de mori li s-a interzis să mai ancoreze bărcile pe cursul principal.179

Plutașii aveau o situație privilegiată în cadrul domeniului nobiliar, fiind scutiți de robota iobăgească de 3-4 zile pe săptămână și de alte obligații, dar plătind anual o sumă fixă de 2 pana la 5 florini. Plutași puteau fi doar jelerii, nu și iobagii.

Activitatea de plutărit s-a stins odată cu construirea căilor ferate.

…

Timp de secole, transportul terestru s-a făcut cu atelaje animale. După 1801, prin Luduș treceau curse de poștalion, cu care se putea stăbate drumul Turda – Tg. Mureș în doar 4 ore; caii erau schimbați la stațiile de poștă de la Chețani și Iernut, stații ce pot fi văzute pe hărțile realizate în epocă de Schedius Lajos sau Eduard Mollo.

În Luduș, principala stradă era porțiunea drumului regal ce străbătea localitatea, între podul peste Pârâul de Câmpie, situat la intrarea dinspre Bogata, și podul de la intrarea dinspre Chețani. Românii trăitori pe aceste locuri îi spuneau Drumul Țării, asta pentru că făcea parte din drumul ce unea Tg. Mureș cu Turda. Zona largă din care se desprinde astăzi strada Gheorghe Barițiu (numită pe vremuri Déak utca), situată la poalele unui dâmb pe care se ridica biserica de lemn din sat, era loc de întrunire. Mulți ani mai târziu, maghiarii au numit drumul principal Király utca (Strada Regală). O vreme, s-a mai numit și Fő utca (Strada Principală), de la sfârșitul primului război mondial Strada Regală, iar la începuturile perioadei comuniste se numea Strada Gheorghe Gheorghiu-Dej. În prezent, poartă numele de Strada Republicii. Indiferent de numele purtat, strada mare a fost atât centrul religios, cât și cel comercial al localității. Aici s-au construit biserica ortodoxă din lemn, devenită ulterior greco-catolică (înainte de 1773, figurată pe Ridicarea topografică iozefină, arsă la 1863 și urmată

de biserica din deal), biserica reformată (1889), biserica romano-catolică (1906) și biserica ortodoxă (1927). De o parte și de alta se aflau clădiri administrative, spitale, notariate, brutării și mori, restaurante, cafenele, hoteluri, prăvălii sau locuințe aparținând celor mai importanți comercianți maghiari, evrei și români din Luduș.

În 1870, contele Wass Ádám de Czege (1821-1893), înaintează lui Bánffy Dániel, comite suprem de Dăbâca, un proiect de realizare a unui drum podit cu lemn între

Luduș și Gherla precum și documentația aferentă.180

Până la jumătatea secolului al XIX-lea, Luduș a fost un sat fără importanță. Ascensiunea Ludușului spre poziția de centru de influență zonal a început odată cu reconfigurarea traseului drumului ce unește Târgu-Mureș cu Turda.

Prima hartă a zonei pe care sunt figurate căile rutiere este Ridicarea topografică iosefină, realizată pentru Transilvania în perioada 1769-1773. Pe această hartă se poate observa că drumul trecea prin Bogata, pe atunci centru de plasă. Încă din Evul Mediu, Bogata a fost sediul unei familii nobiliare puternice, Bogáthy, care a stăpânit majoritatea satelor din jur. În plus, fiind situat în interiorul unui cot al râului Mureș, satul Bogata avea o poziție ușor de apărat, ceea ce l-a făcut să devină centru administrativ al plasei Bogata. Poziția satului a devenit însă un impediment odată cu apariția armamentului de artilerie cu bătaie lungă și, pe de altă parte, odată cu dezvoltarea accentuată a schimburilor comerciale,

incomodate de necesitatea trecerii repetate a Mureșului cu poduri mobile.

Drumul a fost modernizat de administrația austriacă la mijlocul secolului al XIX-lea. Două hărți interesante realizate în 1851, respectiv în 1852 de către inginerul imperial și regal Enyedi ilustrează stadiul lucrărilor de modernizare a drumului regal Tg. Mureș – Turda.

Hărțile au fost realizate în manuscris pe 2 coli cu dimensiunile 24×29 cm, la scara 85 mm = 20 öl v. 5 mérföld (mile) și sunt numite “Strassen-Karte des K. K. Baubezirkes Nro. IX. für das Jahr 1851, ill. 1852” (Harta rutieră a districtului de construcții imperial și regal nr. IX pentru anul 1851, respectiv 1852). Se poate observa că în decurs de un an a fost realizat sectorul Luduș – Chețani.

Noul traseu al drumului (în linii mari același cu cel din zilele noastre) mergea direct de la Cuci la Luduș, scurtând considerabil distanța și evitând traversarea Mureșului. În același timp, acest traseu izola Bogata și transforma Ludușul în principala localitate a zonei. Luduș începe să se dezvolte, devine comună, iar o dată cu reforma administrativă din 1876, plasa Bogata devine plasa Luduș, iar reședința plasei este stabilită în comuna Luduș.

Deși nu erau drumuri principale, foarte importante pentru Luduș au fost drumurile locale ce-l unesc cu zona Gheja – Ațintiș – Cecălaca – Bichiș – Ozd, dar mai ales drumul de-a lungul văii Ludușului ce asigura legătura cu zona Câmpiei transilvane și Bistrița. Și aceste drumuri sunt figurate pe Ridicarea topografică iosefină.

Realizarea drumului regal Tg. Mureș – Turda (1851, 1852)

Noul statut al Ludușului e pus treptat în evidență prin apariția unor instituții specifice localităților mai dezvoltate.

În 1851, se introduce cadastrul, dar cele mai vechi hărți cadastrale păstrate în arhive datează de-abia din 1872 și sunt realizate de echipa condusă de Szász György. Cadastrul e refăcut în 1932-1933, incluzând și coloniile maghiare stabilite la începutul secolului.

Poșta e înfințată la Luduș în 1852. Nu se știe care a fost locația oficiului poștal în secolul al XIX-lea; în anul 1900, acesta funcționează într-o clădire situată pe actuala stradă a Vânătorilor, lângă sinagogă. În 1930 poșta se mută pe strada Gheorghe Barițiu, apoi într-o clădire de lângă primăria veche. În anii 1960, înainte de mutarea în sediul nou, poșta se află din nou str. Gh. Barițiu.

Oficiul poștei regale maghiare

Harta cadastrală de situație, 1872

În 1862 Luduș primește dreptul de a organiza târguri bi-anuale (în 4 mai și 4 octombrie), iar din 1868 aici se

organizează târguri săptămânale. De-a lungul timpului, locul de piață s-a schimbat de mai multe ori: la începutul secolului XX era pe strada Regală și în piața mare, apoi în Răstoacă, după 1960 pe locul viitoarei fabrici de lapte praf, iar după construcția acesteia în spațiul actual. Piața săptămânală s-a ținut neîntrerupt din 1868 și până în prezent.

Joia, Luduș se transforma dintr-un sat adormit într-un important loc de târg. Punctul din care observam du-te vino-ul continuu era în fața farmaciei, situată pe partea ridicată a străzii inegale – ocupată în întregime de căruțe țărănești pline de produse. Cuști pline de păsări de curte zgomotoase, căruțe pline cu fructe și legume, roți umede de brânză albă înfășurat în frunze de viță-de-vie stăteau lângă putineiele cu smântână. În ziua de piață se rezolvau de asemenea și alte treburi, cum ar fi apelarea la notar pentru un sfat juridic, sau o vizită la dentist pentru a scapa de un dinte supărător. În zilele de târg magazinul unchiului meu era plin de clienți, în principal țărani, care, pentru a sărbători o vânzare reușită, cereau un pahar sau două de “țuică”, un fel deosebit de letal de rachiu de prune, pe care unchiul meu o făcea […] într-o încăpere din spatele magazinului.181

În 1863, biserica greco-catolică de lemn este mistuită de un incendiu și, o dată cu ea, arde și localul școlii. În același an școala românească din Luduș se mută într-o clădire din lemn, situată pe str. Regală colț cu piața, pe

locul unde se află astăzi birourile Cooperativei de Consum.

Activitatea școlii din Luduș nu e lipsită de tensiuni inter-confesionale. Deoarece biserica arsese, protopopul greco-catolic Graur decide să susțină serviciul religios în localul școlii, până la construirea altei biserici. Școala aparținea ambelor confesiuni, dar biserica greco-catolică nu plătește compensații ortodocșilor, ceea ce stârnește nemulțumirea acestora. În plus, „dascălul fiindu pusu de dl. protopu. gr. unit n-am fost mulțămiți cu strădania ce o arăta față cu pruncii gr. neuniți”, astfel încât curatorii parohiali ortodocși expun următoarele opțiuni[A]: fie copiii sunt preluați de cantorul local, care predase și până în 1864, fie vor studia la școala de stat maghiară[B] unde urmau să învețe și românește. De asemenea, ei cer îndreptare și sprijin de la protopopiat și prin acesta de la mitropolia din Sibiu, pentru a rezolva diferendul cu conaționalii greco-catolici.182

În Luduș e construită în 1864 prima farmacie, situată pe strada Regală. La începutul secolului XX funcționa farmacia lui Pálffy István, iar în perioada interbelică farmacia Barla, peste drum de ea.

În 1872

Înființată în același an

Farmacia lui Pálffy István

În anul 1868 au loc adunări la Reghin, Târnăveni, Tg.

Mureș, Luduș ș.a., în cadrul cărora locuitorii protestează față de crearea în 1867 a statului austro-ungar și alipirea Transilvaniei la Ungaria. Protopopul greco-catolic Ioan Graur din Luduș semnează Pronunciamentul de la Blaj, declarația politică inițiată de Ioan Rațiu și George Bariț și adoptată la 3/15 mai 1868. Documentul cerea revenirea la o Transilvanie autonomă, redeschiderea Dietei, repunerea în vigoare a legilor din 1863 privind egalitatea politică și confesională a națiunii române și declararea limbii române ca limbă oficială în Marele Principat al Transilvaniei, alături de limbile maghiară și germană.

Orbán Balázs descrie astfel Ludușul acelor vremuri:183

Trecutul acestui sat este fără pretenții, istoria nu a notat nimic despre el care să merite să fie amintit, cel mult ruinele unor conace risipite printre colibele satului urât, căci – după cum am menționat – mânia valahilor nu s-a îndreptat doar asupra oamenilor fără apărare, ci și azupra zidurilor inofensive. Însă Ludușul a renăscut din propria-i cenușă precum pasărea Phoenix, după ce a devenit portul principal al transportului de lemn și cereale pe Mureș și mai ales după ce târgul Viișoarei s-a mutat aici. Din acest moment dezvoltarea localității a fost rapidă, astfel încât acum are oficiu poștal, farmacie, cerc de lectură și pension de fete. Sunt foarte căutate și târgurile anuale și săptămânale și din această cauză tot mai mulți comercianți și meșteșugari se mută aici. Zilnic se ridică case mai frumoase, hanuri, așa că mai devreme sau mai târziu va avea toate condițiile pentru a deveni oraș.

În aceeași lucrare, Gheja e prezentată astfel:

Pe malul stâng al Mureșului se află Gheja, sat mărunt. […] Din documente se poate observa că mai demult existau Gheja bătrână sau de jos, Gheja nouă sau de sus și lângă ele cătunul Macău, iar acum toate trei sunt înghesuite într-un singur loc, formând satul mare, iar printre colibele împrăștiate ies în evidență conacele aparținând contelui Toldi și baronului Splényi.

Organizarea administrativă în timpul dualismului austro-ungar

Împăratul restabilește Constituția Ungariei și legile din 1848 la 5/17 februarie 1867, reglementând totodată unirea Transilvaniei cu Ungaria. Dualismul este aprobat prin lege de Parlamentul maghiar în martie 1867 , iar Franz Iosif e încoronat formal ca rege al Ungariei. Ia astfel naștere Austro-Ungaria, sau Monarhia Dunăreană, formată din două state separate: Austria (sau Cisleithania) și Ungaria (sau Transleithania). Denumirea oficială era

“Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn” în germană și “Osztrák Birodalom és Magyar Királyság” în maghiară, adică “Imperiul austriac și regatul maghiar”. S-au mai folosit

și denumirile „Imperiul Cezaro-Crăiesc” sau „Dubla

Monarhie” (în germană: Kaiserliche und Königliche Doppelmonarchie – Monarhia dualistă imperială și regală).

Numele complet al federației era „Regatele și Țările reprezentate în Consiliul Imperial și Țările Sfintei Coroane Ungare a lui Ștefan” (în germană: Die im Reichsrat vertretenen Königreiche und Länder und die Länder der

heiligen ungarischen Stephanskrone). Noul stat nu s-a numit niciodată “Imperiul austro-ungar”, așa cum i se spune de obicei.

Uniunea Transilvaniei cu Ungaria este reglementată în 1868 printr-o lege specială. Guberniul Transilvaniei și Dieta sunt desfințate la 19 aprilie / 1 mai 1869.

Organizarea administrativă a noului stat maghiar e definitivată prin Legea municipiilor XLII din 1870 și legile XVIII din 1871, V din 1876, XXXIV și XXXIX din 1881, XXII din 1886, care confirmă comitatele (megye) ca unități administrative de bază și crează comunele ca unități cu personalitate juridică. Fostele orașe libere regești (szabad király város, Königliche Freistadt) aveau același rang cu comitatele. Ele au fost redenumite orașe cu consiliu sau orașe cu drepturi municipale sau municipii (törvényhatósági jogú városok sau törvényhatósági joggal felruházott város).

Comitatele erau împărțite în plăși sau cercuri pretoriale (járás), unități administrativ-teritoriale fără personalitate juridică. Plasa era condusă de un protopretor sau prim-pretor, sau solgăbirău (szolgabiró). Fiecare sat avea o organizare administrativă proprie, deci era totodată comună. Constituirea de noi comune și schimbările de denumire ale comunelor existente erau reglementate prin lege. Comunele se împărțeau în comune mici (kis községek), comune mari (nagy községek) și orașe cu magistrat (rendezett tanácsú városok). Fiecare comună avea o reprezentanță comunală, formată din membri aleși și viriliști și prezidată de jude (în comunele mici și mari) și

de primar (în orașele cu magistrat). Organul executiv era antistia comunală, organ colectiv din care făceau parte în comunele mici judele, doi jurați și medicul cercual, iar în comunele mari judele și supleantul său, cel puțin patru jurați, casierul, notarul, directorul orfelinatului, medicul și veterinarul. În orașele cu magistrat, antistia era compusă din primar, căpitanul de poliție, consilierii magistratului, primul notar, vicenotari, primul avocat, șeful asistenței publice, casierul, contabilul, rectorul orfelinatului, medicul, veterinarul, arhivarul etc. Șeful administrației în comunele mari și mici era notarul, care îndeplinea sarcinile unui secretar al Primăriei. Totodată, era singura persoană cu activitate permanentă la nivelul administrației comunei, și deseori rămânea neschimbat până la pensie. Era încasator de impozite în comunele mici, iar în cele mari controla strângerea acestora de către casier. Ținea în evidență cadastrul funciar, era ofițer de stare civilă și întocmea acte pentru locuitorii comunei.184

În urma legilor din 1876 și 1886, organizarea administrativă suferă modificări semnificative, fiind desfințate scaunele secuiești și cele săsești, precum și enclavele.

Comitatul Turda-Arieș (magh. Torda-Aranyos vármegye, germ. Komitat Torda-Aranyos) e înființat în 1876 din partea vestică a fostului comitat Turda și înglobează și scaunul secuiesc al Arieșului. Era compus din următoarele plăși sau districte (járás): Alsójára (Iara), Felvinc (Unirea sau Vințu de Sus), Marosludas (Luduș),

Topánfalva (Câmpeni), Torockó (Trascău) și districtul urban Torda (Turda).

Comitatul Torda-Aranyos

Luduș făcea parte din plasa Marosludas și era reședința acesteia. În componența cercului pretorial intrau 23 de localități: Mező-Bodon, Maros-Bogát, Maros-Dátos, Magyar-Dellő, Oláh-Dellő, Hadrév, Kis-Ikland, Nagy-Ikland, Gerebencs, Maros-Lekence, Mező-Kapus, Mező-Keménytelke, Gerend-Keresztur, Kece, Maros-Ludas, Maros-Orbó, Mező-Pete, Mező-Szakál, Mező-Szengyel, Kerelő-Sóspatak, Szent-Margita, Mező-Ujfalu, Mező-Uraly.

Plasa Marosludas

Sfârșitul veacului

al XIX-lea

În lucrarea sa despre castelele și conacele din Mureș,

Keresztes Gyula precizează: “Lângă castelul Bánffy se găseau două conace: al contelui Toldi și al baronului Splény. Ambele aveau câte 2 nivele, de un lux asemănător cu al castelelor.”185 Aceste două conace existau deja cu mulți ani

înainte de construirea castelului Bánffy. Un călător al vremii povestește: “1840, 1 septembrie. Am ajuns din nou în

Bogata unde am trecut a treia oară Mureșul, iar seara am ajuns la Gheja la baronul Splényi Misi. Am fost întâmpinați cu căldură sufletească. Erau acolo contele Toldy, baronul Splényi Heinrich și baronul Kemény István, iar mai târziu a venit locotenentul baron Bruckenthal Samu. Casa lui Misi se află pe panta dealului, având o priveliște frumoasă spre satul mizerabil, spre dealurile fără vegetație, iar în depărtare spre piscurile munților Turzii.”

Conacul Bánffy rămâne un reper arhitectural important pentru localitate. A fost construit de Győrffy de Losád în jurul lui 1868 (anul căsătoriei sale în Gheja; ulterior a avut doi fii), apoi trece la Sándor Bethlen de Bethlen în jurul anului 1881 (perioada când i s-au născut la Gheja doi fii). În anii 1890 castelul devine posesiunea lui János Bánffy de Losoncz, deși se pare că există o

suprapunere cu perioada în care castelul a aparținut familiei Bethlen. Istoricul celor două familii sugerează că edificiul a devenit proprietatea lui Bánffy la câțiva ani după ce a fost construit. Se poate ca, timp de un deceniu, castelul să fi fost folosit în comun de familiile Bethlen și Bánffy.

Castelul Bánffy

Renumitul clown elvețian Grock petrece o vreme la castel ca profesor particular de limba franceză, călărie și tenis al copiilor lui Bethlen Sándor și distrându-i cu acrobații. Biografia lui Grock e sumară și amintește de

“cei trei fii ai lui Kálman Bethlen” (deși au fost doar doi), De fapt, unul dintre fii se numea Kálman, iar tatăl lor Sándor.

Castelul este înălțat pe un dâmb ușor înclinat, construcția constând din două corpuri poligonale legate între ele de clădirea propriu-zisă. La parterul construcției cu două nivele se întinde un coridor cu coloane dorice, iar

la etaj o loggia cu coloane fără capitel. Transformările de mai târziu au stricat frumusețea fațadei simetrice. Forma hexagonală a bastioanelor, pervazurile geamurilor acestora, ornamentele colțurilor, precum și acoperișul sub formă de plan frânt sunt caracteristice stilului baroc.

În jurul castelului exista un parc cu arbori ornamentali și o livadă, ambele însumând 45 hectare. Caii pentru trăsuri și călărie își aveau grajdurile între Gheja și Luduș,

în locul numit “La bolboană”, iar animalele de muncă și atelajele la “Hodaie”, la hotarul numit Răzoare. Cele două familii de nobili din Gheja, Bánffy și Bethlen, dețineau peste 700 de hectare de teren. După plecarea familiei Bánffy, domeniul e adminstrat de un anume I. Moldovan. Terenul arabil e împărțit la reforma agrară cu precădere veteranilor și văduvelor de război. Parcul e parcelat pentru construcția de locuințe, rămânând doar 15 hectare de livadă care sunt folosite de CAP până în 1990. Castelul e naționalizat în 1948 și e preluat de

Gospodăria Agricolă Colectivă (GAC), care instalează aici birouri și folosește pivnița, magaziile și grajdurile. În anul 1955 GAC-ul își mută sediul, iar în 1960 castelul e preluat de Ministerul Sănătății. După amenajare și conectarea la utilități, aici e amenajată secția de psihiatrie a spitalului orășenesc, având 120 de paturi. După 1990, spitalul primește o jumătate de hectar din suprafața livezii.

Domeniul a fost deținut, în ordine, de baronii Bánffy Bela, János (senior), János (junior). Ultimii proprietari ai castelului înainte de naționalizare au fost Losonczi báró Bánffy László (1896-1974, fiul lui János senior) și soția sa,

Zejkfalvi Zeyk Heléna (1909-1990). Au avut o fiică, Éva Mária Rozália Heléna Johanna (1943-2009), care a copilărit la castel; mai târziu au avut și un fiu, János (Jankó). În anul 1995, baroneasa Bánffy Éva a revendicat posesiunile familiei. I s-au restituit o parte dintre ele, iar pentru altele (inclusiv castelul din Gheja) i s-a recunoscut dreptul de posesiune. După moartea sa, în 2009, moștenitor a devenit Bánffy Imre, băiatul fratelui său János, care locuiește în Germania la fel ca tatăl său și are dublă cetățenie.

Castelul este încadrat în lista Monumentelor Istorice din România în categoria de importanță B, Cod LMI: MS-II-m-B-15680.

…

În 1868, statul ungar începe construcția mai multor trasee feroviare în Transilvania, concesionând la scurtă vreme lucrările unei companii engleze private conduse de antreprenorul Charles Waring. Această societate –

Ungarische Ostbahn – Societatea Căilor Ferate Ungare de Est, care a beneficiat de mai multe ori de sprijin financiar din partea guvernului ungar – a lucrat destul de repede; a executat calea ferată de la la Alba-Iulia la Târgu Mureș, a doua cale ferată din estul Ungariei. Sectorul Războieni – Târgu Mureș, în lungime 59,2 km, a fost inaugurat la 20 septembrie 1871 și dat în exploatare în anul următor. În 1876 compania a fost naționalizată, iar calea ferată Alba Iulia – Târgu Mureș a fost preluată de către compania feroviară maghiară de stat MÁV.

Inaugurarea căii ferate Războieni – Târgu Mureș, 1871

Calea ferată normală Luduș – Măgheruș-Șieu, având lungimea de 94 km, a fost construită între anii 1886-1888 de Maros-Ludas Beszterczei Helyi Érdekü Vasut (Societatea

Căilor Ferate Locale Luduș-Bistrița), în două etape. La 6 decembrie 1887 s-au pus în circulație primii 55 km de la

Luduș la Budești-Cluj. La Luduș, Mureșul este traversat pe un pod metalic spre halta Luduș-Sat. Deși podul de la Șieu a fost terminat în aprilie 1887, din cauza profilului greu și a instabilității terenului din zona vârfului de pantă de la Budești-Cluj, lucrările au fost prelungite, fiind încercată și o variantă de ocolire a acestei zone. Ultimul tronson de 39 km, de la halta Budești-Cluj la stația Măgheruș-Șieu, punctul de joncțiune cu calea ferată Dej-

Bistrița, a fost pus în circulație la 24 aprilie 1888, costul realizat fiind de 47.396 coroane per km-cale. Costul inițial a fost stabilit la 2.185.000 forinți, suplimentat cu 1.682.000

forinți. Pentru finanțare, societatea a emis certificate de acțiuni cu dobânâă de 5%. Primul tip de certificat avea valoarea nominală de 200 forinți și a fost emis la Cluj în august 1886. Al doilea tip de certificat avea valoarea nominală de 200 de guldeni austrieci și a fost emis la Cluj în 7 noiembrie 1886.

Gara Luduș, 1910

Construirea celor două căi ferate a transformat localitatea într-un important nod de comunicații, atrăgând în zonă industriași și comercianți și ducând la o dezvoltare economică accelerată. Cu timpul, în jurul gării a apărut un cartier numit de localnici Cartierul feroviarilor sau, mai apoi, Cartierul CFR.

…

În centrul de plasă își desfășurau activitatea primăria, pretura plasei, postul de jandarmi, circumscripția financiară. Se deschide Trezoreria regală maghiară, care se găsea pe actuala stradă Mărășești, acum în curte la complexul “Uniune”.

Trezoreria regală maghiară, 1910

…

Prima fotografie cunoscută a Ludușului a apărut în lucrarea lui Orbán Balázs, Descrierea ținutului secuiesc pe criterii istorice, arheologice, naturale și etnice (A Székelyföld leírása történelmi, régészeti, természetrajzi s népismereti szempontból, 1868-1873).

Panorama Ludușului

Școala maghiară din Luduș e înființată în anul 1872 și a funcționat ca școală comunală. Ea a fost susținută din bugetul comunei și din cel de stat.

În 1875 exista o formație civilă de pompieri voluntari. Fotografia lor este cea mai veche fotografie cunoscută a unor ludușeni.

Începând cu anul 1878, biserica greco-catolică din Luduș a organizat în fiecare an o “petrecere de vară” la care participa “inteligența română din M.-Ludoș și giur”. Veniturile nete erau destinate bisericii și susținerii școlii românești.

Formația civilă de pompieri voluntari, 1875

Partidul Național Român, creat în anul 1881, obține dreptul să plaseze în localitate sediul Cercului electoral al

Ludușului de Mureș.

În 1888 exista un hotel numit “Körmötzy”; în 1895 exista o grădină cu pavilion numită “Császár” (Împăratul), iar în 1898 ospătăria “Mielul Alb”. La începutul secolului XX, pe Strada Regală se înălța, într-o clădire în stil Seccession, hotelul, restaurantul și cafeneaua “Central” deținute de Tolokán János, apoi de soția lui. Istoria orală spune că acolo ar fi funcționat și un bordel. În anii ’30 (probabil), gangul a fost închis cu o foarte frumoasă poartă metalică din fier forjat, realizată în stil “Art Deco”, existentă și astăzi. Clădirile au trecut apoi în proprietatea lui Puia Bela, care locuia pe strada

Vânătorilor. În 1946 în această clădire a luat ființă

Căminul Cultural “Nicolae Bălcescu”. Localul de pe strada Republicii a fost preluat în 1975 de Cooperativa de Consum Luduș, care l-a amenajat pentru uz comercial (restaurant, apoi magazinul “Bazar”). “Renovările” succesive au stricat aspectul clădirii.

Hotelul, restaurantul și cafeneaua “Central”

În 1890 e înființată Circumscripția feroviarilor, primul medic fiind dr. Vajda Alexandru. Din 1899 e urmat de dr. Bignió Béla, din 1930 de dr. Szathmáry Zoltán, iar din 1936 de dr. Valer Russu, pensionat în 1973.

Românii din plasa Luduș înființează în anul 1891 un despărțământ al Asociațiunii Transilvane pentru Literatura și Cultura Poporului Român (ASTRA). Fondatorul a fost Vasile Suciu, preot în Căpușul de Câmpie. Adunarea

generală constituantă se ține la 24 februarie 1891 la

Luduș, director al despărțământului XXV fiind ales protopopul greco-catolic Nicolae Solomon. Subcomitetul îi cuprindea pe Ioan Boeriu, preot în Lechința de Mureș – casier, Romul Orbean, preot în Iclănzel – controlor (cenzor), George Florian, actuator (secretar) și Vasile Moga, Ioan Albon, Ioan Catona, membri. În 1894 Nicolae Solomon e reales director pentru un mandat de 3 ani, dar în anul următor director devine Vasile Suciu.

În 1899, teritoriul despărțământului acoperea cercul administrativ (plasa) Murăș Ludoș, precum și comunele Ațintiș, Gheja, Găbud, Orosia, Petrilaca, Sîniacob din plasa Uioara (Ocna Mureș) din comitatul Alba de Jos. În 1910, Gheja și Găbud sunt trecute la despărțământul Uioara.

În 1905, director devine Romul S. Orbean. La 1907 existau o bibliotecă la Lechința (cu 50 volume), reuniunile de cântări din Luduș și Iclănzel (ambele apărute la 1888), reuniunea pentru înfrumusetarea bisericii și reuniunea tinerimii (ambele în Luduș). În anul următor director este ales Ioan Boeriu, preot în Lechința de Mureș.

În 1910 existau 2 agenturi în Luduș și Lechința și 4 biblioteci. În 1911, existau 3 agenturi în Luduș, Lechința și Chimitelnic; 7 biblioteci în Luduș (300 vol.), Velcheriul de Câmpie (200 vol.), Șeulia (45 vol.), Lechința (45 vol.), Chimitelnic (41 vol.), Vaidei (35 vol.), Dateș (35 vol.), plus 33 de biblioteci parohiale și școlare. Preoții din Cheța și Țicud au învățat a scrie și citi 55 de analfabeți. În 1912 se mai înființează 5 agenturi, la Velcheriu, Vaidei, Hădărău,

Grind-Cristur și Săcalul de Câmpie. În 1913 numărul bibliotecilor crește la 14, se țin 8 prelegeri și 3 cursuri pentru analfabeți în Cheța, Hădărău și Țicud.

În 1914 director al despărțământului e ales Enea Pop Bota, noul protopop greco-catolic al Ludușului. În 1921 există 9 agenturi și 14 biblioteci, dar se pune problema reorganizării despărțământului de către director datorită activității insuficiente.

În 1924, preotul ghejean Ioan Modrigan e ales director al despărțământului Uioara. Apar două noi biblioteci în Sânger și Bogata, crește numărul de membri, iar cu ocazia reorganizării din 1925 cele șase comune din plasa Uioara sunt alipite din nou despărțământului Luduș.

Din 1937, director este ales dr. Valer Russu, ale cărui acțiuni s-au îndreptat în special spre reorganizarea despărțământului, conferințe, prelegeri și organizarea de

școli populare. Astfel, în 1939 s-a organizat o școală țărănească pentru bărbați, cu internat, ale cărei cursuri au fost urmate de 48 de țărani. Cursurile practice se desfășurau la școala de contabilitate și au inclus demonstrații, vizite la feme și gospodării, audiții radio, 82 de lectorate. În 1942 și 1944 s-au organizat școli țărănești pentru femei, conduse de sora de ocrotire Horga Octavia, cu concursul preotului Nicolae Fara junior, a notarului, a medicului Albu și a corpului didactic. Cursurile s-au ținut cu câte 20 eleve, trei zile pe săptămână. În 1943 s-au organizat cursuri de gospodărie pentru femei, urmate de 23 eleve.

Școala țărănească, 1939

În 1892, Luduș avea o suprafață de 6885 iugăre cadastrale, 392 case, serviciu de telegrame pentru uz public și privat la gară, oficiu poștal condus de un șef de poștă, telegraf la sediul oficiului poștal, casă de economii a Poștei, oficiu fiscal, instanță districtuală.

Horváth Bálint (1865-1947) învață arta fotografică în atelierul fraților Dunky din Cluj, unde și lucrează între 1889-1891. Deschide în 1896 un atelier fotografic în Aiud, urmat de alte două ateliere în Luduș și Ocna Mureș. A fost activ între 1896-1947; patru dintre copiii săi (Béla, Andor, Bálint jr. și Ilona) i-au continuat activitatea.

La sfârșitul secolului XIX, în regatul maghiar se realizează un recensământ al proprietăților agricole,

finalizat în 1895. Prelucrarea rezultatelor mai durează 2 ani, astfel încât în 1897 apare la editura “Pesti Könyvnyomda-Részvény-Társaság” din Budapesta lucrarea A magyar korona országainak mezőgazdasági statisztikája (aprox. Statistici agricole ale ținuturilor coroanei maghiare). Lucrarea a fost editată și publicată de

A Magyar Kir. Központi Statisztikai Hivatal (Biroul central regal maghiar de statistică).

În volumul 2, Gazdacímtár (Registrul proprietarilor), găsim informații interesante despre marii proprietari din

Luduș și Gheja. Înregistrările cuprind suprafețele de pământ arabil, grădină, luncă, vie, pășune, pădure, alte suprafețe, total, precum și inventarul mașinilor agricole, atelajelor și animalelor. Au fost înregistrate proprietățile funciare de peste 100 de iugăre (1 iugăr cadastral maghiar / vienez = 1600 stânjeni pătrați = 0.5755 hectare). Suprafețele de mai jos sunt cele totale, exprimate în iugăre cadastrale:

Luduș (comitatul Turda-Arieș, plasa Luduș, bl. 2 p. 522)

Eczken Sándor (proprietar) 1406

Keresztes Áron (proprietar) 405

Lefkovicz Herman (arendaș) 544

Özv. Rusz Juonné (văduva lui Rus Ioan) 323

Solomon Miklós (Nicolae Solomon, protopop greco-catolic) 274

Gheja (comitatul Alba de Jos, plasa Ocna-Mureș,

bl. 2 p .464)

Balla Pál (administrator) 402

Bánffi János báró (baron; proprietar) 422

Bethlen Sándor gróf (conte; proprietar) 644

Csontos István (proprietar și arendaș) 130

Instalație de irigat pentru grădină

Biserica reformată, 1889

În 1850 Ludușul avea doar 34 locuitori maghiari, probabil în marea lor majoritate reformați. Ei participau la slujbe religioase în biserica reformată de la Bogata, localitate ce era pe atunci centrul administrativ al plasei.

O dată cu desemnarea Ludușului ca centru de plasă, ponderea populației maghiare crește treptat, fapt accelerat și de alipirea Transilvaniei la Ungaria în 1867 și de construcția căii ferate în 1871. Comunitatea reformată ia hotărârea de a-și construi o biserică, iar în 1883 își declară autonomia parohială. În 1884 numărul reformaților din orașul Luduș era de 312. În același an, soția contelui Andrássy Gyula, născută contesa Kendeffy

Katalin, donează un teren de 400 stânjeni pătrați pentru construirea bisericii. Pe lângă acest teren, parohia mai deținea la sfârșitul anului teren arabil, teren pentru cimitir și 332 forinți depuși la casa de economii. Se primesc donații importante în bani, precum și un împrumut de 8500 de forinți de la Consiliul dirigent al eparhiei reformate din Ardeal.

La 23 iulie 1888 e așezată piatra de temelie de către meșterul zidar Mónusz Ferenc, iar la 20 septembrie 1889 biserica e sfințită de către episcopul Szász Domokos. În 1908-1909 construcția e mărită cu ajutorul statului maghiar. Sunt adăugate cele două balcoane laterale și partea din spate. Planul a fost realizat de inginerul Jánosházi László, iar lucrările au fost realizate de o echipă condusă de inginerului Gnödig Béla de la firma Haussmann & Smiel din Cluj. Cele mai importante reparații au avut loc în anii 1933, 1948, 1960, 1969, 1973, 1987, 2002, 2009. 2015.

Biserica are într-o oarecare măsură forme care o încadrează stilului neogotic. Planul bisericii este de tip sală, format dintr-o singură navă, cu o absidă semicirculară în zona altarului și cu două aripi laterale unde au fost montate balcoane din lemn. Turnul de 43.3 m adăpostește clopotul; fațadele laterale au frontoane triunghiulare și două turnulețe de mici dimensiuni.

Clopotul mare și cel mic au fost donate în 1888, dar clopotul mare a fost rechiziționat în 1918. Clopotul actual datează din 1922. Obiectele liturgice au fost realizate în anii 1908-1909. Orga a fost construită și montată de

maistrul brașovean Einschenk Károly în anul 1909. Orga are 8+2 seturi de tuburi; în 1918, tuburile registrului principal au fost rechiziționate și ele de către armată. Ele au fost înlocuite ulterior cu tuburile actuale, iar orga a fost recondiționată complet în anul 2000. Ceasul și mecanismul acestuia au fost realizate de meșterul ceasornicar Müller János din Budapesta.

Biserica reformată, 1909

Noua Biserică din Deal, 1893

Înainte de 1700 a existat o biserică ortodoxă (de lemn, deoarece ortodocșii nu aveau voie să-și ridice biserici din zidărie) pe locul unde se înalță astăzi “Biserica din Deal”. Nu există referiri directe la această biserică în documentele epocii; știm totuși că a existat și că a fost confiscată de către greco-catolici din relatarea desfășurării răscoalei anti-uniate a lui Sofronie de la Cioara.

La 1733, era amintită în Conscripția lui Inochenthie Micu Klein (Șematismul de la Blaj); a fost figurată pe

“Ridicarea topografică iozefină” (1769-1773), ca singura biserică din Luduș la acea vreme. Biserica cu hramul “Sfinții Arhangheli” arde în întregime la 19 august 1863. În locul acesteia se construiesc un oratoriu simplu și o clopotniță, ambele din lemn și acoperite cu șindrilă, care sunt demolate în 1892, când începe construcția noii biserici.

Lucrarea e executată de antreprenorul Szabo Gerson din Tg. Mureș pentru suma de 11250 florini și e finalizată în anul 1893. Biserica e construită într-un stil eclectic; are o structură planimetrică simplă, cu o singură navă, absida altarului de formă hexagonală și un turn situat deasupra intrării. Biserica a fost înzestrată cu un iconostas pictat la Viena și instalat în 6-17 decembrie 1910 de către artistul Antoniu W. Zeiler, italian de origine. Sfințirea bisericii e oficiată la 12 iulie 1911 de mitropolitul Victor Mihály de

Apșa; la sfințire au fost prezente multe personalități, printre care Ștefan Cicio-Pop și Iuliu Maniu.

Biserica din Deal

Pictura interioară a fost realizată în anul 1931 în tempera de către pictorul Francisc H. Herczeg din Tg. Mureș. În timpul celui de-al doilea război mondial, un proiectil lovește biserica, distrugând bolta și o mare parte a suprafeței pictate. Din vechea pictură s-au mai păstrat doar patru scene: Nașterea și Răstignirea Mântuitorului, în naos și Învierea și Înălțarea Domnului, în altar. Restul suprafeței a fost repictată în anul 1955 tot în tempera, în stil bizantin, de către profesorul Coriolan Munteanu din Cluj. Iconostasul a fost și el avariat în război, icoanele fiind restaurate în 1956 de același Coriolan Munteanu. Icoanele pictate pe lemn sunt realizate în 1999 de pictorul Vasile Nițulescu din Brașov. Biserica a fost renovată în 1945 (după bombardament), în 1973 și în 1995-1999.

Biserica “Sfinții Apostoli Petru și Pavel” a rămas greco-catolică până în anul 1948, când a trecut, împreună cu întreg patrimoniul bisericesc, în posesia Bisericii Ortodoxe.

Sinagoga

Între 1885 și 1936 rabin al Ludușului e Gershon ben Moses Stern (numit de maghiari Stern Géza). Stern, elev al rabinilor Moses Schick și Abraham Judah ha-Kohen Schwartz și considerat unul dintre cei mai importanți rabini ai vremii sale; a fost deasemenea un cunoscut publicist și scriitor, publicând cărți, studii și articole cu caracter religios. Lucrarea sa de căpătâi, “Yalkut ha-Gershuni”, a fost larg răspândită printre savanții evrei, are 13 părți și a apărut în două volume, tipărite în 1899, respectiv în 1927. Rabinul Gershon Stern a avut o contribuție esențială la dezvoltarea și prosperitatea comunității evreiești din Luduș. A construit sinagoga și școala confesională evreiască, precum și instituțiile comunitare specifice. A fost preocupat de yeshivele[A] din zonă, încercând să le ridice standardele spirituale și economice.

Comunitatea evreiască din Luduș număra în ultimul sfert al secolului XIX doar 53 familii. Nu-și permiteau să

[A] Yeshiva – o instituție evreiască tradițională de învățământ superior religios. În yeshive copiii, adolescenții și tinerii de sex masculin studiază Torá n sensul larg al acestui cuvânt, adică scrierile sfinte ale religiei iudaice, cu accent predominant pe Talmud.

construiască propria sinagoga și se rugau în locații închiriate. În 1886, din cauza mijloacelor financiare limitate și din dorința de a avea propria sinagogă, ei au format un comitet de construcție și au distribuit un apel în maghiară și ebraică pentru strângere de fonduri în comunitățile evreiești mai bogate din întreaga Ungarie.

Sinagoga, 1908

Nu există foarte multe date despre sinagoga din Luduș. Se pare că apelul a avut succes și comunitatea evreiască reușește să-și înalțe rapid lăcașul de cult. Conform scrierii Sinagogi din România, “[…] după anul 1880 a existat un templu modern, ruinat în septembrie 1944.”

În clădirea din dreapta sinagogii funcționa o “sală de pregătire”. În stânga, la intrarea în așa-zisul “Parc al

Pompierilor”, era baia comunitară evreiască, iar mai jos un abator shehitah.[A]

În anul 1895 e înființată școala elementară “Talmud Torah” a comunității evreiești ortodoxe, într-o clădire de pe actuala stradă a Primăverii. În 1900 școala avea șase clase.186

Elevi și profesori ai școlii “Talmud Torah”

Între 5 septembrie 1944 și 9 octombrie 1944, Ludușul e ocupat de trupe maghiare și germane. Atunci sinagoga a

[A] Unde se practică tăierea rituală a animalelor, conform legii ebraice. Animalul tahor (permis) trebuie tăiat de o un evreu practicant specializat (shochet), folosind un cuțit dedicat foarte ascuțit

(halaf), printr-o procedură care minimizează durerea și o mișcare continuă, iar apoi scurs sângele Dacă aceste condiții nu sunt respectate strict, animalul nu este kosher.

fost dinamitată, incendiată cu aruncătoare de flăcări și distrusă în mare parte.

Sinagoga, septembrie 1944

Sinagoga a fost refăcută parțial după încheierea războiului, dar datorită emigrării practic totale a populației evreiești, rămâne în paragină. După evenimentele din 1989, comunitatea evreiască vinde clădirea, care a fost transformată radical și acum adăpostește spații comerciale.

Secolul XX

Perioada 1900-1918

În anul 1900 e finalizată clădirea primăriei comunei Luduș, instituție care funcționează aici până în anii ‘60 ai secolului al XX-lea. Ulterior, clădirea adăpostește o secție a spitalului, sediul ADAS, apoi rămâne în paragină. Clădirea e renovată în 1996-1997 și acum adăpostește Judecătoria.

Primăria

În 1902 apare la Budapesta A magyar korona országainak posta- és távirda térképe (Harta poștală și telegrafică a

țărilor coroanei Ungariei). În conformitate cu legenda hărții, reiese că la acea vreme în Luduș se găsea un birou de poștă și telegraf de stat, clasa I, administrat de un șef de poștă; gara nu avea oficiu poștal, dar avea un birou telegrafic pentru telegrafie oficială și particulară.

Sectorul bancar este prezent la Luduș încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, fapt remarcabil pentru un sat. În 1892 funcționa casa de economii a Poștei, iar în

1902 exista o altă casă de economii, cu sediul pe Strada

Regală[A].

Casa de economii, 1902

[A] Actuala str. Republicii, în clădirea unde se află astăzi secția de boli interne a spitalului orășenesc

La 15 octombrie 1906 se deschide sucursala “Economul”, Institut de Credit și Economii din Cluj. În anul 1915 se înființează “Aquila”, Banca Țărănescă pentru Asigurări Poporale, apoi sucursala “Șoimul”, Institut de Credit și Economii.

Școala confesională românească, 1907

În 1903 e finalizat noul local al școlii confesionale românești, din zidărie și acoperit cu țiglă, situat în curtea Bisericii din Deal. La 1911, “[…] biserica și școala din Ludoș dispun astăzi de-o avere foarte considerabilă, constatatoare din mai multe intravilane cu case de locuit pe ele. Singur școala are peste 20 de astfel de case în Ludoș”.187 Dascăl era Vasile

Morar. După înfintarea Gimnaziului de Stat, în 1922, școala e transformată în casă parohială.

În 1903, Luduș găzduia evenimente cum ar fi o acțiune a M.V.K.E., clubul cicliștilor din Târgu-Mureș (25 august), sau serate muzicale urmate de dans, ca cea din

26 decembrie, având în repertoriu lucrări de Rossini, Offenbach, Nagy János.

În Enciclopedia Română (1904), Ludușul este descris astfel:

Ludoș (magh. Ludas). 1) Ludoșul de Mureș, magh. Maros-Ludas, com. mare în cottul [comitatul] Turda-Arieș; 2393 loc. Români, Maghiari și Jidani. L. e așezat în valea Mureșului și la marginea de sud a Câmpiei și este un emporiu comercial de lemne cereale; are târguri mari de vite. Comerciul e cu deosebire în mânile Jidanilor, cari cuprind tot mai mult teren. 2) […]188

Tonul anti-semit este întâlnit și într-o descriere din ziarul Răvașul (1907):

Acest târg la 1848 era un sat curat românesc ca toate satele

Câmpiei. Azi e un orășel plin de jidovi și proptit cu o nouă

colonie de Unguri aduși de pe șesul Ungariei. Românii s-au retras din șesul Mureșului pe deal și și-au făcut două fortărețe: O școală frumoasă, al cărei chip l’am arătat, și o biserică și mai frumoasă, pe care vom arăta-o în nr. viitor.189

În ziarul Țara noastră descrierea e asemănătoare:

În 30 Noemvrie 1910 mergeam pe drumul care duce din

Ludoșul de Murăș din județul Turda-Arieș, spre inima câmpiei ardelene. Plecam cu o mare amărăciune din Ludoș. Ludoșul, odinioară întreg românesc, azi e un centru străin. Oamenii bătrâni îți spun, că în stradele principale și în jurul pieții, înainte cu 70-80 ani erau casele românilor și abia vre-o câteva case ungurești. Acum, toate sunt în mâinile străinilor, deși Ludoșul e devenit de-atunci unul dintre cele mai însemnate centre comerciale ale Ardealului. Dar ce folos avem noi de-aici? Câte-va firme ungurești și o mulțime de firme evreești. Românii… Unde sunt românii?

Mă gândeam, la păcatul, pe care l’au săvârșit ai noștri, cari și-au vândut străinilor casele din mijlocul orășelului și ei s’au tras la moșiuța dela hotar sau și-au luat un locșor la marginea satului. Azi case mari și frumoase se ridică pe lângă piață, și pe stradele principale, cu prăvălii, magazii și crâșme spațioase. Că aparțin unui neam strein, se vede depe aceea, că Sâmbătă peste tot e încuiat…190

În Românul (1911):

[…] Ludoș, acest vestit târg de bucate al Ardealului, unde coboară săptămână de săptămână carele, încărcate de povara grâului ca aurul, ale Câmpenilor noștri înalți și pletoși.191

În 1913 se formează cătunul Cioarga, evoluat dintr-o hodaie.[A]

În 1914 în Luduș activa societatea Oltár (Altarul), sub egida bisericii romano-catolice.

Serată a societății Altarul, 1914

[A] Din magh. hodály, cătun, și rut. odaia, stână. Așezare temporară, de vară, formată dintr-o îngrăditură pentru oi la câmp ori în pădure și în care era și o căsuță. Ulterior hodăile au evoluat în asezări permanente, în ferme așezate în jurul unui grup de case neaflate în vatra satului.

Înființarea coloniilor maghiare

Legea V din 17 martie 1894 a reglementat valurile de colonizare ale statului ungar. Inițiatorul legii a fost ministrul agriculturii, dr. Ignác Darányi, care a pus în aplicare reforma agriculturii în Ungaria. Potrivit primului articol al acestei legi, “statul, proprietarii privați și comunele proprietare funciare pot întemeia colonii, în temeiul prevederilor prezentei legi, fie pentru a înființa noi comune, fie cu scopul de a întregi comunele existente prin colonizare cu extindere”.192

Legea V/1894 prevedea alocarea sumei de 3.000.000 de forinți pentru operațiunea de colonizare, suma fiind administrată ca fond rambursabil aflat la dispoziția Ministerului Agriculturii. Ministerul a fost autorizat să cumpere de la marii proprietari moșii cât mai întinse, în care statul să colonizeze etnici maghiari din pătura săracă sau mijlocie. În presa vremii se scria astfel despre legea colonizării: „Legea a avut menirea să îmbunătățească condițiile de trai din satele și orașele suprapopulate ale câmpiei maghiare, având în vedere și problema consolidării naționale a teritoriilor marginale”193.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, foarte mulți nobili maghiari falimentari își vând pământurile, cumpărate de foștii iobagi sprijiniți de burghezia română

în ascensiune. În acest context, Barabás Endre spunea:

“[…] dacă populația ungară […] continuă să nu acorde mai multă atenție acestei părți a țării, masa românească superioară prin număr, proprietate și bogăție va cuceri puterea; nu este decât o chestiune de timp”. La fel, un ziar turdean scria: “De ani de zile se aude și se aude iarăși reclamația că instituțiile financiare săsești și românești din Ardeal cumpără moșiile scoase la vânzare de proprietari sau prin licitații… Astfel cantitatea de proprietate funciară a maghiarimii din Ardeal scade încontinuu și elementul etnic maghiar scade atât din punct de vedere material cât și în număr.”194

Scopul nedeclarat al colonizărilor era crearea unor “insule” maghiare în zonele compact românești, extinderea comunităților maghiare minoritare și realizarea unui culoar din Ungaria până în secuime, de-a lungul râurilor și în Câmpia Transilvaniei. Din acest culoar ar fi urmat o iradiere a maghiarismului în zonele vecine. De pildă, în contractul încheiat între Eczken Sándor și ministerul regal ungar al agriculturii se stipulează scopul politic al colonizării încă din primul său aliniat: “[…] pătruns de sentimentul că pe Câmpie colonizarea promovează cauza sporirii elementelor susținătoare ale statului

își vinde moșia […].

Legea mai sus-amintită e urmată în anul 1897 de un nou decret, care reglementează creditele oferite de instituțiile financiare destinate coloniilor, colonizatorilor.

Legea colonizării a deplasat în mod exclusiv o populație de limbă maghiară, iar statul a încurajat numai colonizarea populației de religie reformată. Singura excepție a fost Luduș, unde s-au stabilit și familii romano-catolice strămutate din Bucovina.195 Coloniștii trebuiau să fie cetățeni maghiari și să aibă o avere de minim 2000 de coroane în bani sau bunuri.

Coloniile maghiare au fost înfințate în Luduș în perioada 1902-1905. Ca măsură pregătitoare pentru instalarea coloniștilor, regatul ungar a cumpărat în 1894-1895 mari suprafețe de pământ în nordul comunei. Potrivit legii, colonizatorul era obligat să pună gratuit la dispoziția coloniștilor instituții publice (biserică, școală), terenuri intravilane necesare locuințelor personalului administrativ (notar, preot, dascăl, educatoare). În cazul coloniilor noi, pregătirea școlii, a bisericii sau a casei de rugăciuni era obligatorie înaintea sosirii coloniștilor. În plus, cel puțin 5% din suprafața de colonizat trebuia să fie cedată gratuit populației pentru construirea clădirilor publice și a locuințelor pentru personalul administrativ, precum și pentru cimitir, pepinieră, groapă pentru uscatul cărămizilor, piață, groapă de hoituri.196 În aceste condiții, la Luduș e construită cooperativa de consum a coloniștilor (Telepesek Fogyasztási Szövetkezete), iar în colonia Andrássy o școală.

Colonia interioară (Belső-telep) s-a stabilit pe o suprafață de 1835 iugăre cadastrale și 1550 stânjeni pătrați din teritoriul Ludușului și 478 iugăre cadastrale și 448 stânjeni pătrați din teritoriul comunei Bogata,

acoperind actualele străzi Frăgarilor, Viilor, Dorului, Mărășești și o parte din strada 8 Martie.

Cooperativa de consum a coloniștilor

Celelalte trei colonii, Andrássy-telep (actualul cartier

Roșiori), Eckzen-telep (actualul cartier Avrămești) și Albis-telep (actuala Fundătură) au fost înființate pe terenurile comunei și terenuri cumpărate de la doi dintre marii moșieri ai vremii, Eckzen Sándor și contele

Andrássy Gyula jr. Eckzen vinde 1408 jugăre cadastrale și

1046 stânjeni pătrați (cu condiția ca noua așezare de coloniști să-i poarte numele) cu suma de 316.000 coroane, gest pentru care este felicitat de împărat. O dată cu pământul, Eczken vinde și animale de rasă, produse agricole, instrumente și utilaje agricole atât la conacul din

Luduș cât și la hodăile din hotar care au trecut odată cu

imobilele în proprietatea coloniștilor. În comparație cu situația din alte colonii, acest fapt a fost avantajul care a conferit durabilitate colonizării din Luduș. Aproape concomitent și Andrássy vinde cu 240 de coroane jugărul cadastral moșiile sale de 1835 jugăre cadastrale din Luduș și de 478 jugăre cadastrale din Bogata. Numele coloniilor au fost date după foștii proprietari ai pământului, iar colonia Albis a fost numită așa după satul natal al lui Eckzen (se mai folosea și denumirea Mezőalbis-telep, colonia Albis de Câmpie).

În total, cele patru colonii aveau o suprafață de 3722 iugăre cadastrale și 1440 stânjeni pătrați. Din total, au fost înființate 141 gospodării pe o suprafață de 3145 iugăre cadastrale și 1300 stânjeni pătrați. Repartiția gospodăriilor a fost următoarea: 20 în colonia internă, 70 în colonia Andrássy, 25 în colonia Eckzen și 26 în colonia

Albis.

Fiecare familie de coloniști a primit un lot pe care se afla o casă, o bucătărie de vară, un grajd; de asemenea, au primit animale și utilaje agricole. Avansul bănesc inițial a fost de 750 coroane de familie, iar diferența până la 7500 coroane urma să fie achitată în rate anuale de câte 262 coroane, în termen de 50 de ani, cu dobândă de 3%.

Loturile nu puteau fi vândute sau înstrăinate decât către rude. Loturile au fost atribuite prin tragere la sorți, desfășurată la trezoreria regală din sat. Suprafața loturilor a diferit de la o colonie la alta. În Andrássy-telep, lotul avea 24 de iugăre cadastrale, dintre care 18 iugăre cadastrale și 300 de stânjeni pătrați teren agricol, 3 iugăre

cadastrale și 600 stânjeni pătrați de pășune, 1 iugăr cadastral și 100 stânjeni pătrați pădure și 800 stânjeni pătrați vie. În Eckzen-telep, lotul avea 22 de iugăre cadastrale, dintre care 16 iugăre cadastrale și 800 de stânjeni pătrați teren agricol și pășune, 1 iugăr cadastral și 100 stânjeni pătrați pădure și 800 stânjeni pătrați vie. În Albis-telep, lotul avea 27 de iugăre cadastrale, dintre care 21 iugăre cadastrale teren agricol, 3 iugăre cadastrale și 1400 stânjeni pătrați de pășune, 1 iugăr cadastral și 100 stânjeni pătrați pădure și 800 stânjeni pătrați vie. În colonia internă, lotul avea 20 iugăre cadastrale și 800 de stânjeni pătrați.197

Colonia maghiară Andrássy-telep, 1911

Coloniștii maghiari și secui proveneau atât din comitate ardelene, cât și din Banat și Bucovina. În colonia

interioară au fost colonizați atât reformați, cât și catolici,

în Andrássy-telep catolici, iar în Eckzen-telep și Albis-telep reformați. Catolicii aparțineau de parohia romano-catolică din Sânger, iar reformații de parohia din Luduș. În 1906, catolicii și-au înălțat propria biserică. În perioada interbelică, în colonii s-au stabilit noi familii venite din Ardeal.

În urma aplicării reformei agrare din 1921, coloniștii sunt deposedați de terenurile primite, fiecare lot fiind restrâns la 4 iugăre cadastrale de teren arabil și grădinile de lângă gospodării. În urma reclamațiilor depuse în 1923 la comisia agrară în temeiul art. 10 din legea reformei agrare (conform căruia proprietățile lor nu ar fi trebuit să intre sub incidența legii), mai primesc fiecare câte un iugăr cadastral. Urmează noi contestații, rămase nerezolvate. În 1933 coloniștii intentează proces la Judecătoria Cluj, apoi la Curtea Supremă de Justiție, dar cererile lor sunt respinse. Începând cu 1936, mulți coloniști își cumpără din nou pământurile. În 1952, terenurile agricole din colonii sunt reunite în C.A.P.

Roșiori, iar în 1957 e înfințată și o asociație agricolă, unită în 1959 cu C.A.P.-ul. După 1990, urmașii foștilor proprietari și-au revendicat drepturile și și-au recuperat proprietățile.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comunitatea romano-catolică celebra slujbele într-o capelă și ar fi dorit să construiască o biserică înainte de colonizarea celor câteva sute de familii maghiare în Luduș. Reușește construirea unei biserici abia la începutul secolului al XX-lea. La 13

octombrie 1899 se întocmește un proces-verbal care făcea referire la această problemă. Inițial s-a ales loc de ridicare a bisericii terenul donat de contele Andrássy Gyula. La 20 martie 1901 se alege însă un alt teren primit din partea Ministerului Agriculturii. Construcția se va finaliza în anul 1906 (arhitect Hübschl Kálmán), iar în 1909 Episcopul Majláth Gusztáv Károly ridică comunitatea catolică din Luduș la rang de parohie de sine stătătoare.

Biserica, fără a respecta întru totul caracteristicile stilului neogotic, poate fi încadrată totuși acestuia în ceea ce privește aspectul general: proporțiile, organizarea planimetrică, forma turnului, folosirea contraforturilor ca elemente de rezistență. Pe de altă parte ferestrele precum și portalul intrării principale au deschideri semicirculare. La exterior fațadele combină suprafețe în cărămidă cu suprafețe în tencuială albă. Interiorul este compus dintr-o singura navă acoperită cu o boltă semicirculară și din absida altarului decroșată la exterior.

Trei din cele patru clopote sunt rechiziționate în 1916 pentru efortul de război. În 1926 sunt achiziționate alte două clopote, de 262 kg, respectiv 60.5 kg. Orga e reparată în 1923 de către meșterul Szeidl Ferenc, în 1927 a e introdusă încălzirea, iar în 1928 firma Oberbauer din Budapesta realizează altarul și statuia Inima lui Iisus. În perioada 1956-1968 biserica e racordată la utilități; e renovată în anii de după război, apoi în 1968, 1987. În anul 2006 a fost celebrat centenarul bisericii.

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

În timpul primului război mondial, soldații recrutați din localitățile care alcătuiesc astăzi Ludușul au luptat în armata austro-ungară. Unitățile din care făceau parte au luptat pe fronturile din Galiția și Tirol. Se cunosc numele a 40 de eroi originari din Gheja care și-au dat viața în luptă, iar numele lor sunt înscrise pe un monument comemorativ ridicat în 1934 în fața bisericii din cartier (vezi Anexa D).198

Pentru a înțelege mai bine evenimentele din perioada ce a urmat primului război mondial, trebuie amintite o serie de evenimente politice și militare ce au precedat Marea Unire.

La 17 august 1916, Regatul României, prin primul-ministru Ion I. C. Brătianu, semnează Convenția de la

București cu puterile Antantei. Conform tratatului, România obține drepturi asupra tuturor teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români. Transilvania, Banatul, Bucovina, Crișana și Maramureș (Partium) urmau să devină parte a României după Primul Razboi Mondial dacă România ar fi intrat în război de partea Antantei. Conform acestei Convenții, granița planificată urma o

linie cu aproximativ 20-40 de km mai la vest față de granița actuală dintre Ungaria și România, atingând râul Tisa la sud și incluzând astfel întreg Banatul.

La 18 octombrie 1918, dr. Alexandru Vaida-Voevod, proeminent politician român din Austro-Ungaria, citește în Parlamentul maghiar din Budapesta declarația de auto-determinare a românilor transilvăneni.

La 31 octombrie 1918 e creat la Budapesta Consiliul Național Român Central, din reprezentanții Partidului Național Român și din cei ai Partidului Social-Democrat din Transilvania. Consiliul e recunoscut de prim-ministrul ungar Károly Mihály.

La 2 noiembrie 1918, Consiliul Național Român Turda hotărăște ca românii recrutați din plasa Luduș să nu fie

încorporați, “căci din ei se va constitui o armată națională română” și îl înștințează pe pretorul plasei Luduș în acest sens.

La Luduș se constituie Consiliul Național Român, sub conducerea avocatului dr. Ioan Oltean, precum și Garda Națională Română, compusă din 40 de persoane și condusă de Iulian Uțiu. În aceeași perioadă se constituie

Consiliul Național Maghiar și Garda Națională Maghiară, care colaborează cu instituțiile similare românești pentru asigurarea liniștii și ordinii în localitate.

În noiembrie 1918, în gara Luduș se instituie

“inspecția permanenta” a Gărzii Naționale Române. Potrivit ordinului semnat de maiorul Vlad și de locotenentul Rimbas, “Inspecția aceasta e îndatorată: 1. să primească și să dea orientările de lipsă ostașilor români; 2. sa le

dea tot sprijinul; 3. să-i joare pe Consiliul național român”. Pe frontispiciul cladirii e arborat tricolorul românesc.199

La 6 noiembrie 1918 se constituie Comitetul Național Român și Garda Națională Română din Gheja:

PROTOCOL luatu în adunarea poporului român din localitatea Gheja la 6 noiembrie 1918 sub președinția preotului Ion Modrigan, fiind delegați din partea Comitetului Național din M. Ludos Vasile Morariu și preotul ortodox Andrei Badiu.

Prezenți: tot poporul. Obiectul: Constituirea și arangearea afacerilor interne comunale dupa întemeierea Comitetului Național Român Central.

La propunerea lui V. Morariu este ales un comitet de 12 inși: Ion Nicoara, Ion Modrigan, baron Bánffi János, Acsinte Baghiu, Alex. Blaga, Niculae Pantea, Iosif Vodă, Petru Blaga, Ion Andreșan, Simion Mâlnă, Pantea Constantin, Filimon Nicoară.

La propunerea lui I. Modrigan sunt aleși 27 feciori pentru Garda Națională, pentru menținerea ordinii. Membrii

Gărzii Naționale se organizează în două grupe, fiecare cu comandant. Unul este comandant peste toți. Se vor cere arme și soldă. Garda va purta numele Garda Națională Română din M. Gheja și, spre deosebire, se va purta pe brațul stâng banda națională tricolor și va sta întru toate sub porunca Consiliului Comunal de 12 inși.

La data de 10 noiembrie 1918, CNRC trimite o notă diplomatică guvernului maghiar prin care solicită să-i transmită autoritatea politică, administrativă și militară a celor 23 de comitate din Transilvania și a părților românești din comitatele Bichiș, Cenad și Ugocea. Termenul de îndeplinire e fixat la 12 noiembrie 1918, la ora 18. Guvernul maghiar solicită o amânare de 12 ore, apoi trimite la tratative la Arad o delegație condusă de ministrul naționalităților, contele Jászi Oszkár. Condițiile prezentate de guvernul maghiar la 13 noiembrie 1918 sunt respinse după două zile de negocieri, iar în seara zilei de 14 noiembrie 1918 CNRC transmite poporului român din Transilvania un comunicat privind eșuarea tratativelor, deoarece intenția românilor era Desfacerea totală. CNRC se retrage de la negocieri și decide data de 18 noiembrie (pe stil vechi) / 1 decembrie pentru Marea Adunare Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria, organizată de Marele Sfat al Națiunii Române din Transilvania și Ungaria, căruia îi și încredințează puterea.

La 13 noiembrie 1918 e semnat la Belgrad (Serbia) Armistițiul de pe Frontul Balcanic, între generalul francez Franchet d'Esperey, șeful armatei răsăritene a Antantei și guvernul ungar. Acțiuni militare de mică anvergură au loc timp de câteva zile în sudul Ungariei. Armistițiul stabilea liniile de frontieră între Ungaria, Serbia și România, conform cărora Banatul intra sub administrare sârbească (în pofida Convenției de la București din 1916).

Crișana, Maramureșul și centrul Transilvaniei până la

râul Mureș rămâneau sub administrație ungară. Ungaria e obligată de puterile Antantei să permită trupelor armatei române să pătrundă în teritoriile transilvănene la est de linia de demarcație aflată de-a lungul Mureșului.

Între 13 și 20 noiembrie au loc confruntări izolate cu poliția militară ungară. Consiliul Național Român Central ia treptat controlul asupra autorităților locale din Transilvania de la aparatul administrativ ungar.

La 18 noiembrie 1918, Consiliul Național Român

Central redactează, în numele Marelui Sfat al Națiunii Române, manifestul Către popoarele lumii, prin care face cunoscut refuzul autorităților maghiare de a ține seama de revendicările populației românești.

La 19 noiembrie 1918, Regimentul 15 Războieni din Divizia a 7-a Infanterie Roman, Corpul 4 Armată, trece frontiera marcată prin pacea de la Buftea (de reținut că regele Ferdinand nu a semnat și nu a recunoscut acest document) la Prisăcani, fără a întâmpina rezistență, iar armatele Puterilor Centrale conduse de Mackensen se retrag. În 21 noiembrie trupele române intră în Borsec, în

22 noiembrie în Toplița, în 24 noiembrie în Reghin și în Târgu Mureș, iar în 2 decembrie în Luduș.

În noiembrie 1918, de-a lungul unui interval de 12 zile, se țin alegeri pentru Marea Adunare Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria, organizate conform Legii electorale din 1910. Cei 1228 de membri au fost aleși astfel: câte 5 din fiecare cerc electoral (600 de membri în total), respectiv 628 de reprezentanți ai diferitelor organizații sociale, profesionale și culturale

(cler, uniuni profesoniale, armată). Acestea sunt primele alegeri în care bărbații și femeile și-au exprimat direct opțiunea.

Consiliul Național Român din Luduș și reprezentanții românilor din cercul electoral Luduș adoptă în 24 noiembrie 1918 documentul:

Hotărârea noastră

“Obștea poporului român din Ludușul de Mureș, din îndemn propriu și fără nicio silă sau ademenire din vreo parte, dă la iveală dorința fierbinte, ce însuflețește inima fiecărui român și declară că voința sa nestrămutată este: voim să fim alăturați, împreună cu teritoriile românești din Ardeal, Banat, Ungaria și Maramureș, la Regatul României, sub stăpânirea majestații sale, regelui Ferdinand I. În această hotărâre a noastră așternem ce au dorit strămoșii noștri, tot ce ne încălzește pe noi, cei de față și tot ce va înălța pururea pe fiii și nepoții noștri. Asa să ne ajute Dumnezeu.”

În aceeași zi sunt desemnați cei cinci delegați-deputați ai cercului electoral Luduș pentru Marea Adunare

Națională de la Alba Iulia: Dr. Ioan Oltean, avocat în Luduș, Vasile Morariu, învățător în Luduș, Dr. Vasile Cerghizan, preot în Cocul de Câmpie (Pădureni), Nicolae Vulcu, proprietar în Iclandul Mare, Dumitru Iclănzan, econom în Iclănzel, precum și cinci delegați supleanți: Dr. Mihail Moldovan, avocat în Luduș, Octavian Bugner, preot în Tritiul de Jos, Ioan Coman, învățător în Căpușul

de Câmpie, Coman Șogan, proprietar în Grebenișul de Câmpie și Remus Brustur, econom în Lechința de Mureș. Au beneficiat de delegații speciale părintele greco-catolic Enea Pop Bota, părintele ortodox Andreiu Badiu, ambii din Luduș și Emil Cormoș Alexandrescu, mare proprietar în Grebenișul de Câmpie, președintele Consiliului Național Român din comitatul Turda-Arieș (vezi Anexa E).200 Mulți ludușeni și ghejeni au participat la adunarea de pe Câmpul lui Horea, printre ei numărându-se Ioan Modrigan, Olivia Oltean, Procopie Șofron sau Blaga Iacob. Un numeros grup a plecat călare, condus de preoții Enea Pop Bota și Andreiu Badiu; alți localnici au plecat la

Alba-Iulia cu trenul.

În data de 18 noiembrie / 1 decembrie, ora 12.00, se săvârșește Unirea Transilvaniei cu România prin votarea unanimă a rezoluției. În aceeași zi de 1 Decembrie 1918, Adunarea Națională de la Alba Iulia alege Marele Sfat Național Român, (parlament provizoriu al Transilvaniei), precum și Consiliul Dirigent (ca guvern provizoriu). Avocatul dr. Ioan Oltean din Luduș e ales în Marele Sfat Național. În amintirea marelui eveniment, piața mare din Luduș a fost numită “Piața Unirii”, iar principala stradă din orașul Luduș a primit după Revoluția din 1989 denumirea de “Bulevardul 1 Decembrie 1918”.

La 1 decembrie 1918, Divizia 7 Infanterie are grosul forțelor dislocate în raionul Piatra Neamț, Fălticeni,

Bistricioara, iar Divizia 1 Vânători în raionul: Iași, Comănești, Bacău.201 Avangardele acestor unități pătrund

în Transilvania prin trecătorile Carpaților Orientali, apoi

sosesc Divizia 2 Vânători și Divizia 6 Infanterie. Aceste patru divizii se pun la 24 decembrie 1918 în subordinea Comandamentului Unic al Trupelor Române din Transilvania, sub comanda generalului Traian Moșoiu. Sediul comandamentului e stabilit la Sibiu. Ulterior sunt constituite diviziile 16, 17, 18, 20, 21 și 22, formate din ostași români din Ardeal, mulți dintre ei voluntari. În luna decembrie, Regimentul 7 Infanterie Prahova e cantonat la Luduș, asigurând zona.

La 14 decembrie 1918, Consiliul Director din Transilvania trimite la București o delegație condusă de Miron Cristea, episcop de Caransebeș, pentru a negocia detaliile unirii. Regele Ferdinand I al României primește și acceptă Declarația Unirii, proclamată la 1 decembrie de către Adunarea Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria, iar la 24 decembrie semnează decretul de acceptare a unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România, la care guvernul maghiar protestează. La Versailles încep negocierile cu cele patru puteri ale Antantei, precum și cu Cehoslovacia, Ungaria, Serbia, Bulgaria și Rusia, pentru stabilirea noilor granițe.

La 29 decembrie, ora 20.00, Regimentul 12 Infanterie

„Cantemir” Bârlad ajunge la Târgu Mureș și cantonează

în cazarma Regimentului 62 Honvezi. Două companii din Batalionul 3 al regimentului sunt dislocate la Cucerdea și Luduș, schimbând Regimentul 7 Infanterie Prahova.202

Consilile naționale românești locale, care au activat sub conducerea Consiliul Național Român Central, și-au încetat activitatea la 6 februarie 1919.

În martie 1919, Divizia 1 Vânători e cantonată în zona

Blaj, Bălăușeri, Ibașfalău, Diciosânmărtin, Turda, Uioara,

Luduș, Cucerdea, Sărmașu Mare, Bistrița, Miercurea Ciuc, Siculeni, Toplița. Postul de cenzură militară din Luduș a funcționat în perioada 22 martie 1919 – 31 mai 1920.203

Tratatul de la Trianon e semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial. Tratatul e semnat în Palatul “Marele Trianon” de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România), pe de o parte, și de Ungaria, de altă parte și stabilește frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Yugoslavia), România și Cehoslovacia. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles, în 28 iunie1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10 septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (la Sèvres, semnat la 4 iunie 1920 și repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne).

Perioada interbelică

Marea Unire din 1918 a adus probleme administative și juridice importante pentru Regatul României. Transilvania, Basarabia și Bucovina erau provincii provenite din sisteme politico-administrative diferite, cu legi și instituții specifice, ceea ce nu permitea o gestionare unitară. În perioada de pregătire a unificării legislative și a realizării reformei administrative, legile administrative specifice diferitelor provincii au fost menținute temporar în vigoare.

Ca un prim pas, cele 76 de județe, districte și comitate existente la acea dată în teritoriile reunite devin județe (fără a se efectua modificări teritoriale) și se revine la denumirile românești. Astfel, comitatele Torda-Aranyos și Alsó-Fehér devin județele Turda-Arieș și Alba de Jos, iar Marosludas și Marosgezse devin Ludoșul de Murăș, respectiv Gheja. Județul Turda-Arieș e împărțit provizioriu în 6 plase: Baia de Arieș, Câmpeni, Iara,

Luduș, Turda, Vințul de Sus.

În 1921, plasa Luduș avea o suprafață de 101.403 iugăre cadastrale (584 km2). Era locuită de 25.394 români,

8.655 maghiari, 19 germani, 1.265 evrei, 570 alte naționalități. Avea 2 secretariate comunale, la Ludoșul de Murăș și Grind-Cristur, precum și 11 secretariate

cercuale, la Bogata de Murăș, Budiul de Câmpie, Căpușul de Câmpie, Cheța, Dileul Român, Lechința de Murăș, Miheșul de Câmpie, Sânger de Câmpie, Șăușa de Câmpie, Șăulia, Zau.

Ludoșul de Murăș avea o suprafață de 7474 iugăre cadastrale. La Ludoș se găseau sediile preturei, secției și postului de jandarmi, perceptoratului fiscal, agronomului regional, circumscripției sanitare rurale, secretariatului comunal, poștei și telegrafului. La judecătoria cercuală erau arondate 30 de comune, iar primul judecător a fost

Mihail Marinovici.

Gheja aparținea de plasa Uioara. Avea o suprafață de 3.072 iugăre cadastrale, avea secretariat comunal.204

Reforma administrativ-teritorială a fost legiferată prin

Legea pentru unificarea administrativă nr. 85 din 14 iunie 1925 (data apariției în Monitorul Oficial), promulgată prin Decretul Regal nr. 1972 din 13 iunie 1925 și aplicată cu data de 1 ianuarie 1926. Teritoriul României Mari era împărțit în 71 de județe. Județele aveau ca subdiviziuni plășile, alcătuite din orașe și comune. Cele mai importante orașe erau organizate ca municipii. Plasa nu avea personalitate juridică, dar reprezenta o circumscripție de deconcentrare administrativă la nivel supracomunal. Plasa era condusă de un pretor subordonat prefectului de județ. Pretorul de plasă avea atribuții proprii de minimă importanță, precum și atribuții delegate de prefect.

Organizarea Regatului României, 1925-1929 și 1931-1938

Județul Turda-Arieș primește numele de județul Turda

și e împărțit administrativ în 6 plăși, 7 secretariate comunale, 42 secretariate cercuale, 1 comună urbană (Turda – capitala județului) și 138 comune rurale. Județul se învecina la nord cu județul Cluj, la vest cu județele Bihor și Arad, la sud cu județele Hunedoara și Alba iar la est cu județele Târnava-Mică și Mureș. În urma acestei reforme administrativ-teritoriale, mai multe comune din zona Unirea (Vințul de Sus) au trecut la județul Alba. Cele 6 plăși, după reorganizare, erau: Baia de Arieș, Câmpeni, Câmpia Turzii, Iara, Luduș, Sânmihaiu.

Plasa Luduș cuprindea: Bogata de Mureș, Budiul de Câmpie, Căpușul de Câmpie, Cheța, Chimitelnicul de

Câmpie, Datea, Dileul Român, Dileul Unguresc, Grebenișul de Câmpie, Grind-Cristur, Hădărau, Iclandul Mare, Iclănzel, Lechința de Mureș, Ludoșul de Mureș, Miheșul de Câmpie, Oarba de Mureș, Oroiul de Câmpie, Petea de Câmpie, Săcalul de Câmpie, Sânger de Câmpie,

Sânmărghita, Șăulia, Șăușa de Câmpie, Tăureni, Țicud,

Vaidei de Câmpie, Velcheriul de Câmpie, Zau.

Județul Turda

În timpul guvernării Maniu, Legea de unificare administrativă a fost înlocuită de Legea pentru organizarea administrațiunii locale din 3 august 1929 (promulgată prin Decretul Regal nr. 2721 din 29 iulie și publicată în Monitorul Oficial nr. 170 din 3 august 1929). Conform acestei legi, apăreau două noi nivele de organizare: satul, care primește personalitate juridică, precum și directoratul ministerial. România a fost împărțită în șapte directorate ministeriale structurate pe provincii istorice:

București, Cernăuți, Chișinău, Cluj, Craiova, Iași, Timiș,

în fruntea cărora au fost numiți directori ministeriali.

Directoratul ministerial Cluj cuprindea județele: Alba,

Brașov, Ciuc, Cluj, Făgăraș, Hunedoara, Maramureș, Mureș, Năsăud, Odorhei, Satu Mare, Sălaj, Sibiu, Someș,

Târnava Mare, Târnava Mică, Trei Scaune, Turda. Acest sistem administrativ a fost criticat din motive mai mult sau mai puțin întemeiate; principala sa deficiență a fost structurarea pe cinci nivele, ceea ce presupunea un aparat administrativ supradimensionat și cheltuieli foarte mari. La sistemul directoratelor s-a renunțat la 15 iulie 1931, în timpul guvernării Iorga. Pe parcursul anilor următori au fost promovate legi care au anulat pe rând prevederile Legii pentru organizarea administrațiunii locale.

Directoratele ministeriale, 1929-1931

Prin Legea administrativă din 27 martie 1936, publicată în Monitorul Oficial nr. 73 din acea zi, se pune ordine în haosul legislativ în domeniu. Se revine practic la prevederile legii de unificare din 1925, prefectul redevine reprezentantul Guvernului în județ și șeful administrației județene. Apare Consiliul de Prefectură, ca organ consultativ al prefectului, format din șefii serviciilor publice deconcentrate. Regulamentul de aplicare al acestei legi a apărut abia la 18 februarie 1937.

După instaurarea dictaturii regale la 10 februarie și adoptarea noii constituții la 27 februarie 1938, regele Carol al II-lea decide reorganizarea administrativ-teritorială a României după modelul german al gau-urilor. Prin Legea administrativă din 14 august 1938, publicată în în Monitorul Oficial nr. 187, Partea I în aceeași zi, se precizează că administrația teritorială se exercită prin următoarele circumscripții teritoriale: comuna, plasa, județul și ținutul; plasa și județul sunt circumscripții de deconcentrare administrativă și control. Sunt înființate zece ținuturi conduse de rezidenți regali, la care se adăuga capitala. Rezidentul trebuia să aibă diplomă universitară sau grad de general și cu vârsta minimă de 35 ani. Ținuturile nu țineau seama de provinciile istorice, decupajul fiind subordonat unor interese politice. Cele zece ținuturi erau: Argeș (Bucegi), Dunărea de Jos, Jiu (Olt), Marea (Mării), Mureș (Alba Iulia), Nistru, Prut, Someș (Crișuri), Suceava, Timiș. Ținutul Mureș cuprindea județele Alba, Ciuc, Făgăraș, Mureș, Năsăud, Odorhei, Sibiu, Târnava Mare, Târnava

Mică, Turda. Prin decret regal nr. 2920 e numit rezident regal ala Ținutului Mureș generalul în retragere Dănilă Papp, fost comandant al Corpului 6 armată Cluj, iar prin decretul regal nr. 2911, inspector general administrativ a

Ținutului Mureș e numit Petre Roșca. Rezidența ținutului s-a stabilit la Alba Iulia. În 6 septembrie 1940 generalul Papp demisionează și e înlocuit cu Victor Hodor, fost secretar general al Ținutului Someș, refugiat la Turda, iar în funcția de secretar general e numit Florean Medrea care preluează și mandatul de lichidare a ținutului, încheiat la 10 decembrie 1941.

Ținuturile, 1938-1940

Guvernul instalat la 4 septembrie 1940 suspendă constituția din 1938 și toate legile aferente, revenindu-se

la constituția din 1923. Prin Decretul-Lege pentru desființarea Rezidențelor Regale și organizarea prefecturilor de județe nr. 3219 din 21 septembrie 1940, se desființează ținuturile – care erau unități administrativ-teritoriale descentralizate, iar județele reprimesc personalitate juridică, instituind o administrație bazată pe principiul deconcentrării. Județele devin doar circumscripții administrative. Prefectul era singurul organ de putere al administrației publice județene, avea deplină inițiativă în cadrul acțiunilor sale, conducând județul cu deplină libertate de organizare, pe răspundere proprie, cu respectarea legilor în vigoare.

Cedările teritoriale din anul 1940

Ca urmare a cedărilor teritoriale din anul 1940, a devenit necesară o redesenare administrativă. În zona noastră a fost creat județul Cluj-Turda, cu capitala la Turda. Acest județ cuprindea teritoriul fostului județ Turda, precum și comunele rămase de partea română a graniței din fostele județe Cluj și Mureș. Noul județ a fost

împărțit în plasele Baia de Arieș, Câmpeni, Câmpia Turzii, Călata, Căpuș, Iara, Luduș, Mihai Viteazu, Mociu,

Sărmaș, Săvădisla, Turda.

După întoarcerea armelor împotriva Germaniei la 23 august 1944, a început eliberarea treptată a teritoriului Transilvaniei și instalarea administrației românești. În textul Convenției de armistițiu semnată în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944, articolul 19 declara nulitatea Arbitrajului de la Viena și arăta că “Transilvania (sau cea mai mare parte a ei)” urma “să fie restituită României”. Această formulare urma să fie folosită de sovietici ca mijloc de șantaj împotriva Ungariei și a României. La 14 noiembrie 1944, autoritățile române abia instalate sunt expulzate și înlocuite cu administația sovietică. Guvernul român cere explicații Comisiei Aliate de Control în legătură cu această decizie, pe care o considera a fi în dezacord cu prevederile armistițiului. Mareșalul

Malinovski răspunde: “Convenția de armistițiu prevede că chestiunea Transilvaniei va fi soluționată prin Tratatul de pace, când se va hotărî dacă partea cea mai mare sau Transilvania întreagă va intra în compunerea statului român. Prin urmare, până la semnarea Tratatului de pace nu este posibil a se reînființa în Transilvania administrația românească”. La 9

martie 1945, la trei zile după ce la București a fost instalat guvernul dr. Petru Groza, sovieticii permit revenirea administrației românești în Transilvania de Nord.

Primarii Ludușului în perioada 1919-1945 au fost:

1919-1925 Suciu Petru (liberal, tatăl său a fost administrator de moșie la Rusu Ioan zis Ciorăscu,

țăran neîncadrat politic în anul 1950)

1926-1929 Stoica Ilie (liberal, țăran mijlocaș)

1930 și 1933 Morar Vasile (țărănist, director de

bancă)

1931-1932 Șușman Laurian (liberal, țăran mijlocaș,

fost învățător și preot)

1934-1937 Borgovan Nicolae (liberal, cărăuș)

1938-1939 Suciu Atanasiu (liberal, frate cu Suciu

Petru)

1940-1941 Amos Horațiu Pop (conducător

legionar, fost cârciumar, chiabur)

1941-1945 Vlas Ioan (liberal și gogist, declarat chiabur)205

După război, se revine la structura administrativă interbelică, menținută până în 1950.

Evoluția teritorială în perioada 1944-1947

…

Legea agrară în forma ei finală pentru Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș e sancționată de rege la 30 iulie 1921. Ea prevedea, în esență, exproprierea terenurilor mai mari de 50 de iugăre la munte, 100 de iugăre la deal și 200, 300 și 500 de iugăre la câmpie în funcție de cererea de împroprietărire. Aceasta s-a făcut prin loturi tip de 7 iugăre și loturi de completare până la 7 iugăre. Exproprierea atingea pe toți proprietarii privați fără să țină cont de calitatea lor juridică, caracterul imobilului sau naționalitate.

Reforma agarară nu a rezolvat însă adevăratele problemele ale țăranilor. În Transilvania, la un an după

încheierea reformei, peste 90% din proprietari care dețineau până la 10 ha, posedau doar 52,5% din suprafața agricolă, în timp ce cei peste 9% stăpâneau 47,5%. Prin felul în care s-a efectuat și în urma reformei, antagonismul dintre țărani și marii proprietari s-a acutizat.

În “Atlasul Socec al României Mari” (1925) apar ca mari proprietari de moșii Kerestes Ödön (290 iugăre), Russ Ioan (240 iugăre) la Luduș și baronul Bánffy Ioan (855 iugăre) la Gheja. Mari arendași erau Goldstein Mór (800 iugăre), Goldstein Dezsö (500 iugăre) la Luduș și Hirsch Albert (458 iugăre) la Gheja.206

Stația de tractoare Szabo, 10 iulie 1939

Szabo Francisc deținea o stație de tractoare situată pe strada Gării nr. 21, în zona unde se află acum blocul 19 de pe bulevardul 1 Decembrie 1918, lângă Poștă. Tractoarele erau marca Fordson, erau înmatriculate la Turda (Trd) și se numeau “Rici”, “Bubi” și “Dandar”.

În anul 1922, datorită sprijinului acordat de ministrul Gheorghe Cipăianu și de directorul Liceului “Sfântul Sava” din București, ambii originari din părțile Ludușului, aici este înființat gimnaziul de stat. A funcționat până în anul 1928, când a fost transformat în

școală elementară.

Institutul Național al Cooperației a înființat în România 3 școli de contabilitate și educație cooperatistă, la Luduș, Orșova și Chișinău (mutată în anii războiului la Ismail). Acestea pregăteau contabili pentru Federala de bănci “Zorile”. Școala din Luduș e înființată în 1922 și aduna elevi din tot Ardealul. Sediul școlii era pe actuala stradă Mărășești, în clădirile în care a funcționat între 1949-1989, “Uniunea Cooperativelor de Consum”. În 5 septembrie 1944, o dată cu lansarea ofensivei împotriva armetalor română și rusă, aviația Axei bombardează Ludușul și clădirea școlii este serios avariată. Conducerea Federalei de bănci transferă școala de contabilitate la Turda.

În 1922 apare în Luduș primul automobil, marca NAG, de producție germană, adus din Italia și aparținând lui Romulus Puia.

Comunitatea ortodoxă din Luduș își construise o “biserică-bordei unde intra vântul și ploaia”, descrisă astfel în presa vremii:

Biserica materilă în care se practica cultul ortodox în Ludoș ne-a fost dat să vedem: neîncăpătoare, construită rustic din lemne, fără pic de artă, pe un teren accidentat și afară din târg. Niciun grai omenesc și niciun penel, fie chiar a lui Rafael, n’ar fi putut zugrăvi atât de real, tabloul umilinței și al impilării ortodoxilor români, din negura trecutului. Și totuși Ludoșul are marile merite căci în umila bisericuță s’a păstrat atâtea veacuri flacăra credinței și cultul oamenilor mari ai bisericii și ai neamului, căci în interiorul e atât de curat și de maiestos, sunt așezate cu cinste sfintele odoare, iar pe perete stă portretul marelui Șaguna.

În 1922 se înființează protopopiatul ortodox Luduș, din parohii aparținând protopopiatelor Turda, Târnava și Târgu-Mureș, iar în fruntea sa este numit Romul Popa. Acesta declara la numire: “Dacă în 5 ani nu voiu avea case și temelie bisericii, plec din Ludoș”.

Biserica Ortodoxă cu Hramul „Sf. Ierarh Nicolae” din Luduș e construită între anii 1927-1929. Acest fapt este atestat și de pisania existentă deasupra ușii principale:

„Această Sfântă și Dumnezeiască Biserică cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae s-a zidit din temelie în anul 1927, sub păstorirea P.S.S. Nicolae Ivan, episcopul Clujului, paroh al locului fiind protopopul Romul Popa, sfințindu-se la 23 aprilie 1930. S-a restaurat radical, pictat și înfrumusețat după cum se vede, în anul 1957 sub păstorirea Î.P.S. Nicolae Colan mitropolitul

Ardealului, prin stăruința neobositului paroh protopop Iulian Macaveiu, cu concursul consiliului parohial”.

Obținerea terenului pentru biserică și casa parohială a durat 10 ani și pentru asta au trebuit depășite numeroase piedici, puse în special de greco-catolici.207

Planul bisericii a fost întocmit de arhitectul Victor Smighelschi[A], iar execuția lucrărilor a fost realizată de Timar Petru și Haidu Ioan, ambii din Luduș. Iconostasul a fost comandat în Cehoslovacia. Credincioșii parohiei sunt cei care au asigurat fondurile necesare ridicării bisericii și a casei parohiale. Sfințirea noii biserici a avut loc la un an de la terminarea construcțiilor, fiind făcută de episcopul armatei, dr. Ioan Stroia, în prezența decanului Academiei Teologice din Sibiu dr. Ioan Vască, subsecretarului de stat dr. Valer Moldovan, protopopului de Turda Romul Ladea, protopopului greco-catolic al Ludușului Enea Pop Bota, directorului Colegiului „Sfântul Sava” din București Ștefan Pop, etc.

Interiorul e pictat în anul 1957 de către pictorul bisericesc Constantin Nițulescu din București, în timpul păstoririi preotului Ioan Macoveiu. Iconostasul e realizat în aceeași perioadă de către sculptorul Vitaliș Alexandru, tot Constantin Nițulescu fiind cel care s-a ocupat de pictarea icoanelor de pe iconostas.

[A] Victor Smighelschi (1901-1973), arhitect, fiul pictorului Octavian Smighelschi. A proiectat printre altele, Palatul Culturii din Blaj, Pavilionul României la Expoziția-târg de la Belgrad, casa Cranta din Brașov, numeroase biserici.

Din punct de vedere arhitectural biserica este alcătuită dintr-o singură navă, două abside laterale și absida altarului. Turnul clopotniță este plasat deasupra intrării și are o alcătuire atipică care pornește de la o baza patrulateră și trece în partea superioară la o formă hexagonală acoperită de o cupolă. De asemenea, intrarea este adăpostită de un mic pridvor cu deschideri semicirculare pe toate cele trei laturi, adăugat abia cu puțin timp în urmă. Nava, cu un balcon pe latura vestică, este acoperită de o boltă semicirculară întărită cu arce dublouri. Cea mai importantă renovare a avut loc în anul 1957, iar în 1998 s-a intervenit prin curățarea picturii interioare.208

În 1923, conform “Anuarului Socec al României Mari”,

Ludoșul de Mureș avea 4.764 locuitori, era comună rurală și reședința plășii. Avea secretariat comunal, judecătorie de ocol, o școală civilă medie de stat de băieți. Primar era Petre Suciu, iar notar (secretar al primăriei) Victor Fărcășan. În Luduș exista rețea de telefonie. Existau 3 fabrici de ape gazoase (probabil sifonării), 1 fabrică de oțet, 1 fabrică de pielărie, 4 cizmari, 4 mecanici, 7 croitori, 8 tâmplari, 1 tinichigiu, 1 vopsitor. Dintre aceștia, 12 erau maghiari, 10 români, 8 evrei. Prăvăliile erau deținute de 25 evrei, 10 maghiari, 1 român. În sat profesau 5 avocați, dintre care 3 români, 1 maghiar, 1 evreu. Școlile aveau 15 învățători și învățătoare. Parohii celor 5 biserici erau Enea

Pop Bota, Andrei Badiu[A], Kozma Imre, Todor László,

Gershon Stern.

Gheja avea 1463 locuitori, era comună rurală din plasa Ocna Mureș, iar secretariatul comunal aparținea de secretariatul cercual Ațintiș. Primar era M. Vasilie, iar notar Ambrosiu Nistor. În Gheja era un comerciant de cereale maghiar, 2 comercianți de mărfuri generale – unul român, unul evreu, 3 cârciumi și un birt conduse de 3 români și 1 maghiar. Paroh era Ioan Modrigan, iar învățător Ioan Strabo.209

În perioada interbelică, în Luduș au funcționat banca “Albina” și banca populară “Ludoșana”. În 1923 erau active “Agrar”, Casă pe economie S.A. Tg. Mureș, sucursală, director Kovács Áron; “Cassa de Păstrare din Ludoșul de Mureș” s.p.a., capital 300.000 lei, director contele Bethlen Iosef; “Economul” Institut de credit și Economii s.p.a., sucursală; “Vulturul” institut de credit și economie s.p.a. din Diciosânmartin, sucursală; Banca

Federală “Zorile”, Ludoșul de Mureș. În Gheja era activă banca populară “Victoria”, capital 10.000 lei, președinte Ioan Modrigan.210

În 15 octombrie 1929, autoritățile locale iau în seamă problema electrificării localității. Caietul de sarcini prevedea o sumă totală de 965.910 lei pentru lucrări, din

[A] Anuarul apare în 1923 și se bazează pe date anterioare acestui an, motiv din care apar unele inexactități; din 1922, protopop ortodox era Romul Popa.

care 224.910 lei pentru rețeau electrică, 110.000 lei pentru iluminatul public și 631.000 lei pentru uzina electrică. La licitație participă Farkas Dezideriu din Luduș și Soos Victor din Tg. Mureș, câștigător fiind declarat primul. În 1931, Farkas Dezideriu pune în funcțiune o uzină electrică pe strada Regală nr. 33. El primește in concesiune pe 30 de ani electrificarea localității și iluminatul public, în primii 10 ani având exclusivitate la realizarea instalațiilor electrice și obligația de a asigura iluminatul public cu 68 de lămpi. Recepțiile preliminare scot în evidență multe nereguli în derularea contractului, luându-se în considerare chiar rezilierea acestuia. În decembrie 1933 are loc recepția finală. Au fost electrificate străzile Regală, Andreiu Mureșianu, Gării, Sângerului, Regina Maria, Avram Iancu, Piața Unirii, Piața de bucate, Școalei, Bisericii, Nouă, Strâmbă, Horea, Cloșca și o porțiune din șoseaua națională. Rețeaua avea 4500 metri, 131 stâlpi cu parafulgere și 500 lămpi de 40 W; uzina electrică funcționa cu două grupuri diesel de 40 kW, respctiv 100 kW, care generau curent alternativ de 220 / 380 V. Activitatea uzinei încetează în timpul celui de-al doilea război mondial, iar după acesta localitatea e racordată la sistemul energetic național.

În 1930 dr. Valer Russu înființează din fonduri proprii primul spital, într-o clădire obținută de la primărie; spitalul avea 20 de paturi. Tot în acest an, e înființată prima circumscripție sanitară deservită de medici cu cabinete private. În 1931 medicii sunt puși la încercare de epidemia de febră tifoidă.

În 18 iunie 1933, la Luduș are loc o manifestație organizată de comitetul local al Ligii Antirevizioniste Române, condus de notarul Gheorghe Onișca.

În 1935, între Luduș-Turda-Cluj funcționa linia de autobuze “I.C. Fântână”.211

O dată cu creșterea traficului feroviar, în jurul gării a inceput să se dezvolte și un cartier format din locuințele lucrătorilor ceferiști. La cererea locuitorilor, pe strada Gării s-a construit în 1935 o școală primară. În primul an de funcționare, 1935-1936, școala a funcționat cu trei clase, simultan, într-o singură sală de clasă. Între 1945 și 1960, școala a avut patru clase primare, cu 3-4 învățători români. Între 1956 și 1960, școala a avut și două clase cu predare în limba maghiară.

La 1 ianuarie 1936 începe recensământul instituțiilor de asistență socială și ocrotire. Conform rezultatelor acestuia, la acea dată în Luduș existau:212

Societatea “Chevra Kadisha” (Societatea Sfântă), filială înființată de evreii ludușeni în 1872. Sediul era situat pe str. Regina Maria, nr. 28. Societatea se ocupa cu îngrijirea evreilor bolnavi și înmormântarea membrilor comunității. Prima societate “Chevra Kadisha” a fost înființată în Transilvania la Sighetul Marmației (înainte de 1735, când exista o societate similară în Oradea).

O filială a Societatății “Joint”, înființată în 1920, care se ocupa cu ajutorarea orfanilor evrei. The American Jewish Joint Distribution Committee (JDC), este cea mai importantă

asociație umanitară evreiască pe plan mondial. Din 1914, JDC a dovedit că toți evreii sunt responsabili unul pentru celălalt și pentru bunăstarea celor vulnerabili, oriunde în lume.

– Dispensarul Societății “Principele Mircea”. Societatea

“Principele Mircea” a fost creată în anul 1919 din inițiativa privată a doamnei Lia V. Brătianu, având drept scop ocrotirea copiilor. Această societate s-a aflat sub protecția directă a M.S. Regina Maria. Principele Mircea a fost al șaselea și ultimul copil al Reginei Maria, copil ce a murit în 1916, la vârsta de doar 4 ani.

Mișcarea legionară

La 4 martie 1923, e înființată la Iași Liga Apărării Național-Creștine, partid politic de orientare naționalistă și antisemită. Președinte e ales profesorul Alexandru C. Cuza, iar Corneliu Zelea Codreanu e însărcinat cu organizarea LANC pe întreaga țară. Inițial, LANC a avut un oarecare sprijin popular și a reușit să adune rămășițele altor grupări fasciste, cum ar fi Mișcarea Național-Fascistă sau Fascia Națională Română. Cei mai mulți aderenți i-a avut în Bucovina, Maramureș și Transilvania, regiunile din România cel mai receptive la fascism în anii '20 și '30.

În 14 iulie 1935, la Iași, Liga Apărării Național Creștine fuzionează cu Partidul Național Agrar condus de Octavian Goga, formîndu-se Partidul Național Creștin. Oficiosul partidului începe să apară bi-săptămânal la Cluj în 1924 și a purtat de-a lungul timpului numele Acțiunea Românească, Calendarul Românesc, România întregită,

Înfrățirea Românească. În acest ziar au apărut multe articole despre Luduș, scrise de un corespondent local și nesemnate, sau semnate “Cenzorius”; sub pseudonim se ascundea dr. Mihai Moldovan, avocat, fost prefect de Turda. Articolele au caracter virulent antievreiesc,

“jidanii” fiind prezentați ca principală sursă a relelor din localitate.

La 24 iunie 1927, Corneliu Zelea Codreanu desprinde o facțiune din LANC, formând Legiunea Arhanghelului Mihail, numită și Mișcarea Legionară. Legiunea a fost o organizație paramilitară de orientare naționalist-fascistă, având caracter mistic-religios, antisemit, antimasonic și anticomunist. Lider carismatic, C.Z. Codreanu reușește să adune în jurul său un număr mare de adepți din rândul intelectualilor, studenților, clerului, țăranilor. Pe fondul unei propagande intense, în Luduș ia ființă în 1929 o organizație legionară, care devine rapid una dintre cele mai importante din țară. Informații importante despre această perioadă se găsesc în dosarul de evidență pe obiectiv comuna Luduș, aflat în arhivele CNSAS (fragmente din acesta se găsesc în Anexa F).

(…) Mișcarea legionară în fosta plasă Luduș aparținând în acel timp fostului județ Turda, azi raionul Luduș, regiunea Cluj, a luat ființă în anul 1929 organizată de numitul Amos Horațiu Pop, fost comerciant de băuturi spirtoase, proprietar de restaurant din comuna Luduș, în prezent decedat[A], s-a sinucis prin ștrangulare în anul 1944.

Acesta, în scopul organizării mișcării legionare a primit ajutor din partea studenților din orașul Iași cât și a centrului din București. Adunarea în vederea organizării mișcării legionare a avut loc la data de 13 decembrie 1929 în satul Hădăreni, comuna Chețani, în prezența a 30 locuitori cu care ocazie Amos Horațiu Pop ponegrește

[A] Pop a fost și fost vizitiu la un evreu din Luduș.

partidele istorice, totodată arată programul Gărzii de Fier și face apel cetățenilor să se înscrie în Garda de Fier și alături de el să lupte contra evreilor, pentru că „ei sunt anticriștii” și cât de curând va veni în plasa Luduș Corneliu Zelea Codreanu și cu toții vor porni împotriva evreilor. Cu ocazia acestei adunări au mai luat cuvântul și prof. Ioan Rusu de la fostul liceu din Luduș și un student de la Iași al cărui nume nu se cunoaște.213

În 1929, de Crăciun, Corneliu Zelea Codreanu face într-adevăr o vizită la Luduș, relatată în cartea sa “Pentru legionari”.

În Ardeal, la Ludoșul de Mureș

Vineri, înainte de Crăciun, seara la ora 5, am plecat cu camioneta spre Ludoș. Eram patru: Radu Mironovici, care conducea, Emil Eremeiu, un alt cunoscut și eu. […].

La 11 seara, în ajunul Crãciunului, dupã mai mult de 24 de ore de mers, am ajuns la Ludoșul de Mureș. Aici ne-am odihnit bine la Amos [Pop]. A doua zi, ne-am dus la bisericã, apoi am vizitat orășelul. E mai mare decât Tg Berești și situat la vreo 40 km nord (sic!) de Turda, capitala județului. Și acesta e plin de jidănime, fără însă a ajunge procentul de la Berești. Și aici Iuda, așezat la Târg, și-a întins pânza ca un păianjen peste întreg ținutul românesc. În această plasă vor fi prinși bieții țărani, vor fi învârtiți și amețiți și apoi supți de tot avutul lor.

În dimineața zilei a doua de Crăciun, am pornit. Întâi camioneta cu 10 legionari, iar după ea, eu cu vreo 20 de călăreți: Amos [Amos Horațiu Pop], Nichita [Augustin

Nechita], Colceriu [Nicolae Colceriu], profesorul Matei și alții, toți cu pene de curcan la căciuli. Pe șosea ne întâlnea lumea și neștiind despre ce este vorba, ne privea cu nedumerire. Dar noi mergeam parcă investiți cu cea mai puternică autoritate, căci simțeam că venim în numele neamului românesc, din porunca lui și pentru dânsul. În Gheța [Chețani], Gligorești, în Gura Arieșului, oamenii s-au adunat tot așa de mulți ca și pe Valea Horincii. Nici lor nu le-am dus nici un program politic. Le-am spus numai că venim din Moldova ca să chemăm la înviere sufletul necăjit al românilor; căci o mie de ani de robie, de nedreptate si de mormânt ne-au fost de ajuns. […]214

În 1930, Zelea Codreanu înființează Garda de Fier, prezentată ca front împotriva expansiunii comunismului, la care urmau să adere și alte partide. La 4 mai 1930, la Luduș este înființat al treilea batalion legionar (primele două fiind la Iași și Câmpulung).

Tot duminecă 4 maiu a.c. s’a sfințit primul drapel al

Legiunii Arhanghelului Mihai, de sub conducerea dlui Corneliu Codreanu, și anume drapelul Batalionului al III-lea al județului Turda, cu sediul la Luduș. Serbarea, la care a participat un frumos număr de legionari disciplinați și plini de nădejdi, a decurs în deplină liniște, dovada seriozității luptei naționaliste și creștine.

Cinste se cuvine dlui Părinte ortodox al Ludușului[A], care a binevoit a efeptui sfințirea (cu durere anunțăm că confratele părinte gr. Cat. Al Ludușului a refuzat să ia parte)[B], apoi autoritățile ordinei, cari au știut să se compoarte în modul cel mai cuminte posibil, precum și școalei de contabili-cooperatori, ce și-au ținut de datorință să ia parte cu elevii ei.

La serbare a asistat un mare public, din oraș și provincie, între cari anumeroși Lănciști și chiar și membri ai diferitelor partide politice.215

La 11 ianuarie 1931, premierul Ion Mihalache scoate Garda de Fier în afara legii. Sunt arestați și duși la București Codreanu și mai mulți fruntași legionari, printre care și Amos Horațiu Pop. Ziarul “Dimineața” publică o circulară trimisă la 7 octombrie 1930 de la sediul legiunii din Iași către batalioanele legionare din Câmpulung și Luduș, despre care Codreanu spune că “este pe de-a-întregul născocit de jidănime”.

[…] Prin urmare fără nici o ezitare și pierdere de timp, veți face următoarele:

1. Veți întocmi tablouri de companii și plutoane de toți legionarii cari au depus jurământul. Aceste tablouri le veti

Romulus Popa

Enea Pop Bota

înainta Legiunii până la 1 Noembrie celor cari se vor centraliza apoi pe Regiuni.

[…] De acum se va lucra prin conspiratii absolut în secret, nu veti mai ține întruniri publice și nici propagandă, veți lua contact mutual cu toti legionarii șefi de cuiburi, punându-le în vedere să menție aceeaș stare de revoltă între țărănime. Lovitura Decisivă se va da în Toamna aceasta cu ocazia schimbării guvernului Mironescu.

Bat. III, veți convoca pe dl. Profesor Matei, Moga Victor, Moga Tănase și comandantul Plutonului din Grindeni – din Urca, veți chema doar pe comerciantul Moldovan. În secret se va chema serg. instr. Jandarm Constantin, de la postul Ludoș – comunicându-le (ca la Bat. II).

De 2 ori pe săptămână veți scoate tineretul legionar la exerciții pe teren – (islaz) sau alte locuri, – pregătindu-l și explicându-i mărețul nostru scop, îmbărbătându-l.

Șeful marelui Stat major pe lângă Bat. III, va termina cât mai repede posibil cu lucrările ce a fost însărcinat verbal și cu ord. secr. No. 7 / 1930 în cazul că Ecrazitul nu a fost îndeajuns veți cere din nou persoanei cunoscute.

Prin corespondență veti încunoștiința și pe d. dr. Iosif Ghizdaru dela Sighișoara, despre cele de mai sus, trimițându-i și un raport detailat asupra activității din Ludoș – la Sighișoara va lua ființă Bat. IV, sub conducerea d-lui dr. Ghizdaru.

Acest ordin îl veti arde imediat după primire. Fiți prudenți, o armată de spioni jidani s’au pus în urmărirea acțiunei noastre – nu stați de vorbă și nu primiți pe nimenea care nu

are semnătura mea. Sus inimile, Trăiască Legiunea și cu Dumnezeu înainte!216

În 1933, Zelea Codreanu înființează partidul Totul Pentru Țară, expresia politică a Mișcării Legionare. Capii legionari Amos Horațiu Pop și Augustin Nechita din sunt din nou arestați.

În iarna 1936-1937, Codreanu este din nou prezent la

Luduș, unde ține o serie de întâlniri cu fruntașii legionari din zonă, cărora le dă sarcina să întărească organizațiile și să mărească numărul membrilor.217 Zelea Codreanu avea o relație veche de prietenie cu Amos Horațiu Pop, fiind și nașul fiului acestuia, Codreanu Pop.218

La alegerile din 1937, legionarii obțin 15.5% din voturi, devenind a treia forță politică a țării, după PNL și PNȚ. În 1938, Codreanu este arestat și apoi asasinat sub pretextul fugii de sub excorta jandarmilor, la conducerea

Legiunii fiind numit Horia Sima. În 1939, fruntașul legionar ludușean Augustin Nechita este împușcat de jandarmi în timpul transferului de la Luduș la Turda.

La 4 septembrie 1940, regele Carol al II-lea îl cheamă la putere pe Ion Antonescu, care împreună cu Horia Sima proclamă la 14 septembrie 1940 Statul Național-Legionar. La Luduș, Amos Horațiu Pop preia primăria la 6 septembrie, iar guarzii comunali devin poliție legionară, comandată de Ioan Mureșan. În decembrie 1940, cu aprobarea prefectului Petru Hanu și a primarului dr. Ioan Șerbu, la Turda se formează o bandă legionară condusă de Amos Horațiu Pop și formată din Boroș, subprimar, Olteanu, șeful poliției legionare, Vasile Coman, comisar

legionar, frații Mitică și Ioan Dăncilă, mari proprietari, Coroiu, contolor financiar, Susman, ing. Drăgan, care jefuiește aproape toți comercianții evrei. Prăvăliile ce urmau a fi jefuite erau închise la ordinul subprimarului

Boroș din motive sanitare. A doua zi legionarii puneau stăpânire pe prăvălie, iar proprietarii erau siliți să semneze actele de vânzare către legionari, de cele mai multe ori neprimind niciun ban. Cei care refuzau erau duși la primărie, unde erau bătuți și torturați până cedau. În zilele următoare, banda continuă jafurile în Câmpia-Turzii, Viișoara, Sărmaș. La Luduș, întreprinderile Heller și Farkas sunt preluate de frații Dăncilă.219 În perioada guvernării legionare, la Luduș au fost jefuiți comercianți evrei, dar și români sau maghiari, iar sumele de bani și bunurile obținute prin jaf, tortură, teroare erau împărțite în scopul câștigării de noi adepți.

În urma rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, la 27 ianuarie Ion Antonescu instituie dictatura militară, iar la 14 februarie statul național-legionar e abrogat oficial.

Rebeliunea legionară nu s-a soldat cu victime în Luduș, în primul rând datorită acțiunilor de intimidare ale armatei regulate:

În anul 1941, la 21-23 ianuarie legionarii din Luduș și din comunele din fosta plasă Luduș au organizat o rebeliune sub conducerea șefului de plasă Mureșan Ioan, fost învățător în Luduș, originar din comuna Grindeni, arestat

și după informații este la Aiud[A]. Legionarul Olteanu Iosif, șeful oficiului P.T.T. din Căpuș a venit acasă la Luduș și a tăiat firele telefonice Luduș-Turda fiind ajutat de elevii

Deteșan Petru (Luduș) și Gui Vasile (Șimleul Silvaniei) participând și directorul Școlii de Contabilitate Constantin Ionescu. Legionarii au dezarmat posturile de jandarmi din Grindeni, Chețani și Luncani. Participanți la dezarmarea Jandarmeriei au fost șeful de plasă Mureșan Ioan, arestat, Rotaru Ioan, fugit în străinătate, Mureșan Ioan, fost șef de cuib legionar, azi muncitor C.F.R., Oaneș Zachei și alți legionari din Luduș.

După aceasta au făcut o demonstrație în comuna Luduș împreună cu legionarii veniți de la sate, după care cu mașinile[B] au plecat la Turda unde au manifestat pentru Horia Sima. La Turda au fost conduși de prefectul legionar Hanu. […] Armata antonesciană barând drumul spre orașul Turda nu a permis intrarea în oraș unei mari majorități dintre legionari dar o parte dintre ei au ajuns totuși pe jos. Sosind un pluton de armată și în comuna Luduș a împrăștiat manifestanții de pe străzile comunei.

Deși prima dată aceștia nu au vrut să se supună, până la urmă s-au intimidat de mitralierele puse în poziție de tragere.220

În 1961.

Camioane, dintre care unul avea montată o mitralieră pe

capotă.

Eșecul rebeliunii a dus la scindarea legiunii în “simiști” și “codreniști”, grupuri situate pe poziții ireconciliabile. Atât după rebeliune, cât și în perioada comunistă, parte din fruntașii legionari au fost arestați si condamnați.

La sfârșitul rebeliunii legionare din anul 1941, vârfurile conducătoare, Amos Horațiu Pop, Rotaru Ioan, Mureșan Ioan, șeful plasei, Oltean Iosif și Coman Vasile au fost internați într-un lagăr de la Caracal de unde, după scurt timp, au fost puși în libertate, revenind în mare parte la locurile lor. În anul 1945, primăvara, cu ocazia Războiului de Eliberarea Ardealului de către Armata Roșie, o mare parte dintre aceștia dispar plecând cu trupele fasciste, rămânând în comuna Luduș: Amos Horațiu Pop, Olteanu Iosif și Mureșan Ioan (fostul șef al Poliției Legionare). Amos Horațiu Pop se ștrangulează iar Olteanu Iosif reușește să fugă de la postul de jandarmi în anul 1947, de la care dată nu se știe nimic de acesta.221

Vasile Coman, comisar în poliția legionară din Luduș, fuge în Germania în 1941, după eșecul rebeliunii. Ajuns la

Rostock, devine om de încredere al lui Nicole Pătrașcu. Se întoarce în țară în 1945, este racolat de Siguranța Statului și rămâne infiltrat în grupul lui Pătrașcu. În 1948, îi comunică lui Nicolschi că Horia Sima trimite în țară un curier, Dragoș Hoinic, care e arestat la Budapesta și apoi adus la București. Tot pe baza informațiilor lui Coman, sunt arestați 3229 de legionari la 14-15 mai 1948. Arestat de comuniști și încarcerat la Aiud, e informator al

securității printre deținuți. În 1960, după eliberare, e trimis în străinătate pentru a-i omorî pe fruntașii legionari Horia Sima. Ilie Gârneață, Constantin Papanace

și Vasile Boldeanu. Îi avertizează pe cei patru și se ascunde în Germania Federală, unde ia în 1981 legătura cu preotul Mitică Popa și publicistul Petre Vălimăreanu, camarazi de la Rostock. Scrie broșura “Contra propagandei maghiare”.222

Vasile Coman (pe scaun) la Rostock

La sfârșitul anului 1945, partidul comunist avea deja o secție la Luduș. Secretar era Emil Coman, croitor, fost șef de cuib și propagandist legionar.

Mișcările sioniste

Sionismul este mișcarea de emancipare națională a evreilor cu scopul revenirii lor în țara strămoșească, Eretz Yisrael, crearea și consolidarea unui stat evreiesc. De la fondarea Israelului, termenul capătă sensul suplimentar de susținător al statului național evreiesc.

Comunitatea evreiască din Transilvania interbelică se afla într-o situație deosebită față de celelate comunități din țară. Ca urmare a unui proces de maghiarizare început la sfârșitul secolului al XVIII-lea (legea numelor seculare), evreii din Ungaria și Transilvania încep să înlocuiască idiș cu maghiara, devin treptat cetățeni fideli ai statului maghiar, considerându-se maghiari de religie izraelită. Evreii au susținut Ungaria în 1848-1849; de pildă, un anume Itzak din Luduș a luptat de partea revoluționarilor maghiari. După crearea dualismului, în 1867, evreii erau recenzați ca unguri și erau singura minoritate în care autoritățile aveau încredere, deoarece nu aveau aspirații naționale. Perioada 1867-1914 e considerată perioada de aur a evreilor din Ungaria.

După Unire, evreii transilvăneni s-au trezit fără cetățenie. De-abia prin legea din 25 februarie 1924, ei primesc cetățenia română. Situația evreilor simpli din Luduș e descrisă în memoriile Florei James, descendentă

a unei familii sosite în Luduș din Boemia la sfârșitul secolului al XVII-lea:

Sub noul regim, evreii din Transilvania s-au găsit între două presiuni culturale contradictorii, vorbind maghiara acasă, dar obligați să-și conducă afacerile în română. Educația în școli românești era acum obligatorie. Ironic, deși ungurii și românii se urau între ei, erau uniți în antagonismul lor față de evrei.223

De-a lungul anilor de conlocuire, atât poporul român, cât și biserica ortodoxă, au manifestat față de evrei o toleranță ostilă (Șerban Papacostea). Antisemitismul nu se manifesta față de evreii romanioți, sefarzi sau avdetiți, stabiliți de secole în zonă și bine integrați, ci față de evreii askenazi, sosiți de curând din Germania, Galiția, Polonia, Austria, care vorbeau yiddish. În condițiile unui antisemitism în creștere, a ascensiunii grupărilor de extremă dreaptă, a apariției unor legi anti-evreiești, se radicalizează și o parte din comunitatea evreiască, care este atrasă de idealurile sioniste. Una dintre cele 613 porunci (ebraică: mitzvot), emigrarea în Israel (ebraică: aliyah) a fost considerată dintotdeauna ca o faptă lăudabilă printre evrei; în același timp, emigrarea era văzută ca o cale de scăpare din fața pericolului fascist.

Comunitatea înfloritoare a evreilor ludușeni era condusă din 1895 de către rabinul-șef Gershon Stern

(1861-1936). Comunitatea sa era una de tip hashidic, ortodox-conservatoare. După vizita întreprinsă în Eretz Yisrael, Gershon Stern devine susținător al sionismului;

unul dintre fii săi, Yechiel, emigrează în Palestina, la fel ca și Moshe zvi Stern, nepotul său, care ajunge rabin în Eretz Yisrael. Astfel, în anii ’30 în Luduș există toate condițiile necesare apariției grupărilor sioniste.

Mișcarea sionistă de tineret Dror (Libertatea), a fost înfințată în 1915 în Rusia, pentru promovarea valorilor naționale și socialiste, dar și a culturii iudaice. După revoluția bolșevică, mișcarea a trecut în ilegalitate, și-a mutat cartierul general în Polonia și în 1925 a aderat la Poalei Zion. Membrii stabiliți în Palestina au aderat la Mișcarea Kibbutz-urilor Unite. În 1938, Dror a fuzionat cu

Hehalutz Hatza'ir.

Membri Dror, Luduș 1936

Mișcarea Dror a dezvoltat activități extrașcolare

(chugim) în funcție de vârstă. Tinerii sub 20 de ani aparțineau grupului El Hamishmar și erau devotați mișcării. Dror îi educa și îi pregătea pentru pioneratul în Eretz Yisrael și viața în kibbutz prin organizația Hehalutz Hatza'ir. Mișcarea s-a răspândit în special în Europa Centrală și de Est, dar și în afara Europei. Mișcarea Dror a fost foarte activă și în comunitatea evreiască din Luduș în anii ’30.

Mișcarea de tineret sionistă Habonim (Constructorii) a avut drept scop promovarea culturii evreiești, a limbii ebraice și a pionieratului în Palestina.

Inițial, se intenționa crearea unei mișcări culturale a tineretului evreu, ne-sioniste, pentru copii cu vârste între 12 și 18 ani. Mișcarea se baza pe filozofia iudaismului național, în opoziție față de mișcările existente care promovau integrarea și asimilarea. În 1929, primul gedud (grup) a fost constituit în Londra, având-ul drept rosh (conducător) pe Chaim Lipshitz. Gedud-urile erau organizate pe sexe, ca grupele de cercetași, dar mai târziu au devenit mixte. Mișcarea s-a răspândit cu precădere în posesiunile britanice, dar și în multe alte țări. În 1935 mișcarea a fost afiliată la Mișcarea Sionistă a Muncii. Din 1936 au început să fie organizate ferme Hachalutz (Pionierii), care pregăteau membrii mai în vârstă pentru alyiah (emigrare) în Palestina (Eretz Yisrael – Pământul lui Israel) și traiul în kibbutz. În 1 septembrie 1951 apare la Haifa Ichud Habonim, o mișcare care înglobează curentele

Habonim în plan mondial. Mișcarea Habonim a fost activă și la Luduș.

Membri ai filialei ludușene Habonim, 1937

Mișcarea de cercetași Păzitorul (în ebraică Ha-Shomer) a fost creată în anul 1912 în Galiția, în cadrul unui club sportiv evreiesc din orașul Lemberg. Primul „batalion” de cercetași (în ebraică gdud tsofim) număra circa 200 de membri. Centrul mișcării s-a mutat la Viena, unde a fuzionat în 1916 cu Tinerii Sionului (în ebraică Tse‘ire Agudat Tsiyon ), cercul ideologic de studiu al sionismului, socialismului și a istoriei evreilor.

Mișcarea Ha-Shomer ha-Tsa‘ir (Tânărul Păzitor) și-a definit în perioada 1916-1919 scopurile ideologice, bazându-le pe ideile lui Ber Borochov, Gustav Wyneken,

Baden-Powell și pe experiența mișcării germane de tineret Wandervogel.

Activiști Ha-Shomer ha-Tsa‘ir care au încercat să înfințeze o filială în Luduș, 1934

Activitățile se concentrau pe asigurarea educației evreiești și creșterea conștinței într-o rețea de kevutsah sau ken (celule, cuiburi). Membrii mișcării ar fi trebuit să

muncească un an în Palestina, după care să se întoarcă și să participe la mișcarea sionistă. Eliberarea evreilor putea fi realizată prin alyiah (emigrare) în Palestina și traiul în kibbutz.

Dictatul de la Viena.

Perioada 1940-1944

Pentru mulți maghiari din România, Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, prin care Transilvania era recunoscuta “de jure” ca parte componentă a Regatului României ca urmare a actului “de facto”, petrecut la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia, a rămas o rană deschisă. Această atitudine e sprijinită în anii ce-au urmat de politica revizionistă dusă de Ungaria după 23 martie 1920, dată la care amiralul Horthy Miklós a fost ales regent de către Adunarea Națională, iar Ungaria a fost proclamată monarhie. Acțiunile revizioniste și iredentiste din Transilvania au fost susținute de statul maghiar prin acțiuni diplomatice active, dar și pe “frontul invizibil” al spionajului, al propagandei, al organizațiilor anti-românești. Pot fi amintite comploturile anti-statale descoperite de Serviciul Secret de Informații în 1921, 1923 (ambele cu ramificații în zona mureșeană), cazul de spionaj din 1937 legat de Partidul Maghiar din România sau rețeaua de spionaj descoperită în 1939, cuprinzând 172 de persoane, rețea cu ramificații în Tg. Mureș, Oradea, Satu-Mare și în alte orașe din țară. Un raport al SSI pentru 1939 arăta că din 62 de cazuri de spionaj

descoperite în acel an, 32 erau maghiare. Aceste acțiuni anti-românești au continuat și în perioada următoare.

În mozaicul acestor acțiuni iredentiste se înscriu și două evenimente legate de Luduș: Tárkány Gustav, 40 de ani, proprietarul ziarului “Hiradó” din Târgu Mureș, e trimis în judecată pentru că în nr. 46 din 8 decembrie 1930 al ziarului său a afirmat, citez; “Din cauza ciuntirii Ungariei, a înnebunit un proprietar din Ludușul de Mureș”224. În 1947, Szász Ioan din Luduș e trimis în judecată în contumacie pentru crima de înaltă-trădare.225

Marile manifestații cu caracter antirevizionist de la sfârșitul anului 1932 și din anul următor arată preocuparea românilor față de amenințările externe la adresa integrității teritoriale a României. În acest context, la 15 decembrie 1933, la București se constituie „Liga Antirevizionistă Română”, care obține personalitate juridică prin sentința nr. 8 din 17 ianuarie 1934 a Tribunalului Ilfov, sectorul I. Comitetul plasei Luduș al L.A.R. e condus de dr. Gheorghe Onișca – notar din Luduș. În 1935, organizația are 838 de membri în județul

Turda.226

Acțiunile revizioniste ale Ungariei horthyste culminează cu primul dictat de la Viena, în urma căruia obține regiunea Felvidék (magh. “Provincia de Sus”) din Slovacia, iar în martie 1939 ocupă Rutenia (regiunea Transcarpatia din actuala Ucraină). Succesul celor două ultimatumuri adresate de U.R.S.S. României, prin care prima obține Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul

Herța, determină Ungaria să ceară arbitraj germano-italian pentru revizuirea granițelor cu România.

La 15 iulie 1940, Hitler îi adresează regelui Carol al II-lea o scrisoare amanințătoare, avertizând asupra consecințelor la care s-ar expune dacă nu ar începe urgent tratative cu Ungaria și Bulgaria în vederea revizuirii frontierelor.

“Orice încercare de a înlătura prin manevre tactice de vreun fel sau altul pericolele care amenință țara dumneavoastră, trebuie să (sufere) și va suferi un eșec. Sfârșitul mai devreme sau mai târziu – și poate în foarte scurt timp – va fi chiar distrugerea României”.

La 26 iulie 1940, primul-ministru Ion Gigurtu se

întâlnește cu Hitler și îi remite scrisoarea de răspuns a regelui Carol al II-lea prin care acesta acceptă cererea Germaniei de a se începe tratative.

Negocierile supervizate de Germania și Italia încep la 16 august 1940 la Turnu Severin. Ungaria pretinde circa 69.000 km² din suprafața României, la care guvernul român răspunde oferind un schimb de populație și o serie de rectificări minore ale granițelor. În final, negocierile de la Turnu Severin eșuează și se părea că disputa româno-ungară se va muta pe câmpul de luptă. Armata maghiară primește ordin să fie pregătită pentru declanșarea atacului la 28 august. Se produc numeroase acțiuni provocatoare pe frontieră, aviația maghiară pătrunzând

în spațiul românesc până la Brașov, sau bombardând aeroportul civil din Satu Mare.

Miniștrii de externe ai României și Ungariei sunt convocați la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop impune părților pre-acceptarea necondiționată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (dictat) de la Viena. În dimineața zilei de 30 august 1940 Consiliul de Coroană convocat de regele Carol al II-lea admite arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 împotrivă, 1 abținere), în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe.

Trasarea noii frontiere a fost supervizată personal de Hitler, interesat de regiunea petroliferă a Prahovei, astfel că noua graniță ajungea la doar câțiva zeci de km de ea. Miniștrii de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, și cel al Italiei, Galeazzo Ciano, comunică separat decizia delegațiilor din România și Ungaria la 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena. Prin Dictatul de la Viena a fost desprins din teritoriul României o suprafață de 43.492 de kilometri pătrați cu o populație de 2.667.000 de locuitori, dintre care 50,2% erau români, 37,1% maghiari și secui, ceilalți fiind germani, evrei și de alte naționalități.

…

Dictatul de la Viena a adus localitatea Luduș la câțiva kilometri de granița cu Transilvania de Nord, alipită Ungariei. Pentru o bună perioadă de timp, localitatea a devenit punct de tranzit sau de destinație pentru unități militare și refugiați civili din zona cedată Ungariei. Ceva

mai târziu, Luduș a fost unul dintre puținele puncte prin care evreii din Transilvania de Nord au reușit să treacă în România și să fugă din calea terorii, a “soluției finale”.

În conformitate cu prevederile dictatului, unitățile militare românești din zona cedată trebuiau să parăsească teritoriul în termen de 15 zile.

Ca urmare, la 30 august 1940, Brigada 2 Mixtă Munte își regrupează unitățile și pornește în marș terestru pe traseul Baia Mare, Mesteacăn, Dej, Gherla, Sărmașu, Luduș, Târnăveni, Cetatea de Baltă, Blaj.

“După un marș de 6 zile, în care s-au parcurs 228 km, în zona Blajului s-au lăsat la vatră gradații și soldații originari din teritoriul răpit.”227

Evacuarea subunităților de poliție s-a executat simultan pentru cele două grupuri constituite: eșalonul de siguranță și diviziile regrupate în adâncimea dispozitivului Armatei 1. Companiile de poliție din al doilea grup încep evacuarea teritoriului cedat la 2 septembrie 1940, deplasându-se pe itinerarul și în cadrul comandamentului marii unități. Compania 17 Poliție, aparținând de Divizia 17 Infanterie dizlocată la Tășnad,

începe retragerea la 2 septembrie, deplasându-se pe traseul: Măeriște, Crișeni (2.09), Sînmihaiul Almașului (4.09), Sânpaul (5.09), Turda, Copăceni (6.09), Luduș (7.09), Gheja (8.09) – unde și staționează.228

În urma cedărilor teritoriale către U.R.S.S., Bulgaria și Ungaria, mulți locuitori ai teritoriilor cedate au ales să se

refugieze în Regatul României. Luduș a fost punct de trecere pentru refugiații veniți din Ardealul de nord, dar și punct de destinație pentru refugiați proveniți din celelalte teritorii cedate. Drama și calvarul refugiaților pot fi urmărite în dosarele acestora, întocmite în timpul celui de-al doilea război mondial. Primii refugiați sosesc în Luduș chiar în 1 septembrie 1940, intrând în țară pe pa Sărmășel. Toți proveneau din comuna Horea, jud. Sălaj – 16 familii cu un total de 85 membri. În Luduș s-au stabilit 474 refugiați, proveniți în marea majoritate din Ardealul de nord, dar și din Dobrogea (10 familii cu 56 de membri) sau Basarabia. Conform declarațiilor depuse la primăria comunei, ei deținuseră în localitățile de origine suprafețe de teren cuprinse între 1.5-130 iugăre, precum și alte bunuri mobile și imobile. Refugiații proveneau din toate categoriile sociale și aveau familii cuprinse între 2 și 12 persoane. Primăria Luduș le-a distribuit unele produse necesare traiului.

Transformarea Ludușului în localitate de graniță a presupus înfințarea unor instituții specifice.

Astfel, aici e înființat un post de grăniceri. Sunt cantonate companiile a 2-a Grăniceri-Pază Luduș și a 4-a

Grăniceri-Pază Luduș din Regimentul 7 Grăniceri-Pază

Alba-Iulia, având ca obiectiv supravegherea a peste 100 km de graniță. Deși ambele companii se numeau “Luduș”, în fapt doar compania a 2-a avea sediul în localitate, într-o clădire din Piața Unirii, compania a 4-a fiind împărțită între pichetele de grăniceri situate efectiv pe graniță (Cerghizel, Visuia, Negreni, Șincai, Pogăceaua,

Grebeniș, Ulieș, Mărășești-Band, Sărmășel, Iclandu Mare). Compania a 4-a Grăniceri-Pază era condusă de căpitan A. Moloiu, lucru care arată importanță acestei companii (companiile erau conduse, de obicei, cel mult de un locotenent).

Grănicer ludușean

În 1942, numărul provocărilor și a incidentelor grave la granița maghiaro-română crește considerabil. În zona Luduș, incidentul grav de la Grebeniș e anchetat de o

comisie mixtă româno-maghiară, care constată vinovăția părții maghiare. Comandamentul Grănicerilor hotărăște restructurarea și întărește dispozitivul de pază la granița cu Ungaria. Cele 4 sectoare de pază sunt transformate în comandamente de brigăzi, sunt înființate 2 regimente noi

și sunt întărite unitățile existente. Regimentul 7 Grăniceri-

Pază Alba-Iulia primește Batalionul Transnistria, retras de la Moghilev datorită înaintării armatei sovietice și îl dizlocă la Luduș. La 15 august 1943 e înființată Brigada 5

Grăniceri Brașov, din care face parte și Regimentul 7 Grăniceri-Pază Alba-Iulia, având 2 batalioane de pază la Luduș și Turda, batalionul său de instrucție și cel al Regimentului 6 Grăniceri, ambele în rezervă la Alba Iulia. Sectorul de pază se întinde de la Zegan, în est, până la Sohodol, în vest. La 20 octombrie 1943, Brigada 5

Grăniceri Brașov e întărită și cu Regimentul 1 Artilerie

Grăniceri, dispunând Divizionul 1 la Luduș, Divizionul 2 la Ghimbav, secțiile A.A. la Mârșa, iar punctul de comandă la Ghimbav. 229

După eliberarea Ludușului, în 9 octombrie 1944,

Compania a 4-a continuat luptele alături de Regimentul 7 Grăniceri-Pază. Acesta a fost desființat, în conformitate cu prevederile Armistițiului, la sfârșitul lui octombrie 1944, moment în care era cantonat la Oradea.

La Luduș este înființat, de asemenea, un birou vamal, condus de Ioan Sârghie pe toată perioada existenței biroului. În 1941, pretor al Ludușului este Octavian Miron, iar notar al preturii Ion Drăgan. În 1943, secția de jandarmi este condusă de plutonierul-major D. Mireșu,

iar în 1944, șeful garnizoanei Luduș este maiorul Vasile Băloiu. În conformitate cu prevederile convenției de armistițiu, este înființat un subcentru de exploatare condus de sublocotenent (rez.) Atanasie Popescu, care efectua rechiziții și colectări pentru efortul de război.

În perioada războiului, în Luduș au funcționat organizațiile Apărarea Patriotică (AP) și Invalizi, Orfani și Văduve de Război (IOVR).

Apărarea Patriotică ia ființă formal o dată cu intrarea României în război alături de puterile Axei. Scopul acestei organizații de masă era sprijinirea soldaților mobilizați și a familiilor aceastora. După 23 august 1944, organizația e confiscată de PCdR, care-i adaugă o nouă direcție de acțiune, lupta antifascistă și demascarea dușmanilor “infiltrați”, urmărind, în fapt, înlăturarea oponenților politici. Pentru campania “Totul pentru front, totul pentru victorie” în Luduș a fost colectată în 1944 suma de 221.500 lei. În 1945, sediul A.P. era în locuința Goldstein, lângă arena sportivă; în același an, fostul secretar al organizației locale, Wiegner Eber Iacob, este schimbat cu Iacob Bârlean. Din veniturile obținute în urma organizării unor evenimente culturale sau distractive, a fost obținută suma de 370.750 lei, din care au fost acordate ajutoare pentru 88 de familii IOVR și ale concentraților nevoiași. Tot în 1945 se ivește un diferend între organizația locală și cea județeană: A.P. Luduș cere ca moara “Frații Allesz” să fie administrată de membrii ludușeni, în locul adminstratorului impus de la județ care făcea speculă cu cereale; în cele din urmă acest lucru se realizează, moara

fiind preluată de Adolf Hirsch. În 1946, A.P. Luduș avea 355 de membri. De remarcat că între aceștia se găseau foarte mulți evrei.

Oficiul “Invalizi, Orfani și Văduve de Război” a ajutat la reintegrarea soldaților în societate după întoarcerea de pe front și a sprijinit văduvele și orfanii de război încă de la sfârșitul primului război mondial (1920). Principalele atribuții ale acestui organism se refereau la stabilirea drepturilor recunoscute de lege a invalizilor, văduvelor și orfanilor de război și supravegherea respectării acestor drepturi. În perioada 1945-1948, e derulată o campanie a Crucii Roșii, numită Acțiunea IOVR. În anul 1943 existau în Luduș 71 de familii încadrate IOVR; dintre acestea, 35 au primit ca ajutor câte o vițică adusă din Transnistria, pentru care, însă, au plătit cheltuielile de transport. Primitorilor le era interzis să înstrăineze vitele timp de 4 ani.

În 1941 apare Decretul-lege nr. 842 din 27 martie 1941 pentru trecerea proprietăților urbane evreiști în patrimoniul statului și pentru oprirea evreilor de a dobândi proprietăți imobiliare urbane sau anumite drepturi reale asupra acestor imobile. Decretul-lege stipula intrarea de plin drept în patrimoniul statului a “Imobilelor urbane care sunt proprietatea evreilor persoane fizice sau a societăților evreiești” (art. 1), precizând, totodată, că “evreii nu pot dobândi cu nici un titlu, drepturi de proprietate (…) asupra imobilelor urbane” (art. 19). Se interzice “pentru totdeauna dreptul evreilor de a avea proprietăți în România, afară dacă prin legi speciale s-ar decide vreodată concentrarea lor în cartiere și zone

urbane”. Totuși, spre deosebire de românizarea proprietăților rurale unde nu s-au acceptat nici un fel de exceptări, în cazul decretului-lege de față au fost exceptați evreii care au dobândit naturalizarea prin legi individuale până la 15 august 1916; luptătorii în războaiele României, răniți sau decorați; orfanii de război; botezații în religia creștină de cel puțin 20 de ani dacă erau căsătoriți cu români, respectiv românce; evreii botezați creștini de cel puțin 30 de ani; descendenții celor mai sus indicați. Exceptările pentru categoriile menționate erau acordate individual, pe bază de jurnal al Consiliului de Miniștri. Prin legea modificatoare din 20 iunie 1942 a tuturor legilor de expropriere imobiliară evreiască, s-a decis că pot fi expropriate toate bunurile imobile aparținând comunităților evreiești, cu excepția sinagogilor și templelor inițial construite în acest scop, precum și a cimitirelor întrebuințate ca atare. Ulterior, prin Decretul-lege nr. 2964 din 9 noiembrie 1943, s-a decis ca cimitirele evreiești dezafectate să intre gratuit în patrimoniul comunelor pe teritoriul cărora se găsesc pentru a fi folosite în scopuri edilitare. Pe baza Decretului-lege nr. 499 din 3 iulie 1942, în intervalul 1942-1944, au fost adoptate decizii și jurnale ale Consiliului de Miniștri privind exproprierea bunurilor comunitare din toate județele României.230 În Luduș sunt confiscate în 1943 73 de proprietăți evreiești (locuințe, magazine, bunuri comunitare etc.). Evreii expropriați au devenit chiriași, putând fi oricând evacuați.

În perioada războiului, în Luduș a existat o școală de ucenici, care și-a încetat activitatea în 1946. Printre elevii acestei școli s-a numărat și viitorul luptător anticomunist Aurel Baghiu.

De la 1 septembrie 1942 e înființată o cantina școlară permanentă, care asigura masa de dimineață și prânzul elevilor săraci cu vârsta de până la 15 ani, precum și celor domiciliați mai departe de centrul comunei. Săptămânal,

2-4 fete cu vârsta de peste 14 ani participau la prepararea mâncării și servitul mesei, “pentru a fi educate în arta preparării mâncărurilor gustoase”. Refuzul de participare era sancționat cu amendă de 100 de lei pentru fiecare zi de absență.

În februarie 1944 se desfășoară la Luduș cursurile școlii de primari și ajutori de primari sătești; școala este inspectată de prefectul județului Cluj-Turda, generalul Alexandru Vâlcu, care apreciază activitățile desfășurate.

În anul 1944, pretura plășii Luduș ordonă primăriei

Luduș să înființeze un cămin de zi pentru copii, dotat cu cantină. În cele din urmă, primăria reușește să îndeplinească ordinul și căminul se deschide în data de 12 iunie 1944.

În 1944, existau în Luduș cabinetele medicale particulare ale doctorilor Valer Russu, Alexandru Kovacs,

Septimiu Cerghizan, I. Țitrom.

Luptele din toamna anului 1944

După insurecția de la 23 august 1944, comandamentul militar maghiar decide lansarea unei ofensive în Transilvania, cu scopul de a ocupa trecătorile Carpaților. Forțele care au lansat ofensiva erau subordonate grupului de armate Ucraina Sud. În zona centrală a Transilvaniei au acționat Armata a 2-a Ungară, condusă de generalul Veress Lajos și formată din corpurile de armată II și IX. Corpul de armată IX avea ca obiectiv menținerea Transilvaniei de nord, în timp ce Corpul de armată II trebuia să avanseze către sud. Deși scopul inițial era ocuparea trecătorilor, situația strategică îl determină pe generalul Veress să renunțe la acesta și să realizeze un aliniament puternic întărit pe linia Cluj – Tg. Mureș.

Inițial, Corpul de armată II avea în componență doar diviziile de câmp de înlocuire 7 și 9, dar a fost întărit cu trupe mult mai experimentate aduse dinspre nord. Astfel în zonă au fost deplasate Divizia a 2-a Blindate și Diviziile 20 și 25 de Infanterie. De asemenea, ofensiva a fost sprijinită de trupe germane în retragere: 4. Gebirgsdivision (Divizia 4 Munte, condusă de general-locotenent Friedrich Breith), 8. SS-Kavallerie-Division

“Florian Geyer” (Divizia 8 SS de Cavalerie, condusă de SS-Brigadeführer Joachim Rumohr, întărită cu 4 batalione de infanterie maghiare și 20 de tancuri) și Detașamentul 1179 Autotunuri.

În perioada premergătoare ofensivei, trupe ale Axei efectuează incursiuni dincolo de graniță pentru a testa capacitatea de răspuns a trupelor române. La 30 august este atacat pichetul de grăniceri din Cerghizel; la 1-3 septembrie sunt atacate pichetele din Pogăceaua, Grebeniș, Negreni, Șincai, Ulieș, Band; în 2 septembrie trupe inamice au înaintat până la 3 km de Sărmășel. Aceste atacuri au fost respinse de grănicerii români din companiile a 2-a și a 4-a Luduș din Regimentul 7 Grăniceri Alba-Iulia. La 3 septembrie, 6 avioane germane atacă gara din Miheșu de Câmpie231.

Ofensiva maghiaro-germană e lansată în dimineața zilei de 5 septembrie 1944. Ofensiva în centrul Transilvaniei a constat într-un atac principal pe direcția Cluj – Alba-Iulia, executat de Armata a 2-a maghiară cu diviziile 7 și 26 Infanterie întărite cu 15-20 de tancuri, precum și în două atacuri secundare: unul pe direcția Budești-Luduș-Blaj, executat de Divizia a 2-a Blindate,

întărită cu 3-4 batalioane de infanterie și unul pe direcția Tg. Mureș-Târnăveni, executat de divizia 8 Cavalerie SS, întărită cu 3-4 batalione infanterie și 15 tancuri.

Pe înălțimile de la nord de Luduș, între Pogăceaua, Sărmășel, Miheșul de Câmpie, ofensiva maghiară a fost încetinită de detașamentul înaintat alcătuit din batalioanele de instrucție ale regimentelor 6 și 7 Grăniceri

și cu Batalionul 1 Grăniceri-Pază (fost Transnistria) între Tăureni, Câmpia-Turzii, Luduș.232 233 Au căzut în timpul atacurilor maghiare împotriva pichetelor de grăniceri sergentul Iulian Predescu (șeful pichetului de grăniceri Mărășești-Band); soldat Barbu Radu (22 ani, grănicer, n.

în comuna Petrești / Dâmbovița, împușcat la pichetul Visuia); soldat Gheorghe Pană (22 ani, grănicer, împușcat la Sărmășel); soldat Nicolae C. Nicolae (22 ani, n.

Hătcărău / Prahova, împușcat la pichetul Pogăceaua); soldat Florian Popa (grănicer, 22 ani, n. Corbești / Bihor, împușcat la pichetul Pogăceaua); soldat Gheorghe Ciulei (23 de ani, n. Râmnicu-Vâlcea, împușcat la pichetul

Iclandu-Mare); soldat Alexandru Bexa (grănicer, n. Căcuciu), soldat Gheorghe Florea (Regimentul 7

Grăniceri Alba-Iulia, împușcat în Valea Largă).234

În zona noastră nu se găsea decât Compania a 2-a

Grăniceri-Pază; o parte din soldați au fost uciși sau capturați, ceilalți s-au retras.

Țărani lăudați de primul ministru al țării. În ziua de 5/6 Septemvrie 1944 un batalion de grăniceri români a fost încercuit de trupele germano-maghiare la Zaul de Câmpie, nu departe de Ludoș-Turda. Țăranul Deac Ioan de 52 ani și fiul său s'au legat să-i conducă și să-i scoată din încercuire pe drumuri lăturalnice și pe poteci, ceeace i-a și reușit, fără nici o pierdere. Apoi acest țăran a fost urmărit de dușmani, așa că a fost nevoit să trăiască cu familia sa vreme de 5 săptămâni prin păduri. Pentru aceasta a fost lăudat pe națiune de către d-l președinte al consiliului de miniștri.235

Luduș a fost ocupat în seara aceleiași zile, trupele Axei intrând în localitate din 3 direcții: dinspre Tg. Mureș au sosit unități de câmp și de blindate germane, dinspre Turda și dinspre Zau a intrat Regimentul 3 Tancuri al Diviziei a 2-a Blindate maghiară. Regimentul dispunea de 3 Pz.VI Tiger E, 20 Pz.IV H and 5 Pz.V Panther A, precum și tancuri mijlocii Turan I și II de producție maghiară. Tancurile Panther ale Companiei a 2-a din Batalionul 1 (condusă de căpitanul vitéz Tarczay Ervin) i-au înfrânt pe grănicerii români la Sărmășel, apoi au pornit în marș spre

Luduș. Pe înălțimile de la sud de râul Mureș, unitățile motorizate ungare au fost întâmpinate de Regimentul 91 Infanterie, care apoi s-a retras spre Ațintiș.

Tancuri germane pe strada 8 martie, în septembrie 1944

Ofensiva maghiaro-germană a fost stopată în data de 7 septembrie 1944 de către Armata a 4-a Română, comandată de general Gheorghe Avramescu. La această

dată, armata română a fost trecută în subordinea comandamentului sovietic.

Jandarm maghiar și soldați germani la Luduș,

14 septembrie 1944

La 9 septembrie este lansată contra-ofensiva. La nord de Mureș, în zona în care urma să atace Armata 4 Română, se aflau diviziile 4 Munte și 14 Infanterie ungare, Divizia 8 Cavalerie SS germană, precum și alte unități de infanterie germane, toate susținute de tancuri și artilerie. Prima ofensivă de amploare în Podișul Transilvaniei este executată cu trupele de la flancurile interioare ale Corpurilor 6 Armată și Motomecanizat pe direcția Târnăveni-Luduș, iar cu Corpul 6 Teritorial pe axul Aiud-Turda. Continuându-și ofensiva, diviziile române au ajuns la 14 septembrie pe Mureș și Arieș.

Aliniamentul Luduș – Câmpia-Turzii revine Corpului 6 Armată (condus de general Nicolae Tătăranu), având în compunere diviziile 7 Infanterie Instrucție (general Sava Caracaș), 18 Infanterie Munte (general de brigadă Vasile Pascu), 20 Infanterie Instrucție (general Gheorghe

Marinescu).

Unități ale Diviziei 8 Cavalerie purtată, comandată de general Corneliu Teodorini, ajung la 11 septembrie în sud-estul Ludușului. Batalionul 1 al Regimentului 91

Infanterie Instrucție trece Mureșul în noaptea de 18 spre 19 septembrie și stabilește un cap de pod la nord de

Bogata. În sprijin e adus Regimentul 3 Artilerie grea, comandat de colonelul Napoleon Gomoescu. Aceleași unități duc lupte grele pentru înălțimile de la est de Luduș în perioada 18-23 septembrie. După lupte intense, satul Bogata este eliberat. Pe direcția Luduș – Ozd acționează un regiment din Divizia 8 Cavalerie având în subordine Regimentul 91 Infanterie.

La 12 septembrie au loc lupte în zona gării Luduș. La 14 septembrie, Corpul 6 Armată ajunge la râul Mureș în mai multe puncte. Corpul 6 Teritorial (general Gheorghe Stoienescu) înlocuiește trupele sovietice din Divizia 206 infanterie, Armata 27 (general S.G. Trofimenko) în noaptea de 17 spre 18 septembrie; în aceeași noapte, Regimentul 4 Roșiori respinge un contra-atac la capul de pod dintre Luduș și Bogata.

La 19 septembrie comandamentul Corpului 6 Teritorial este înlocuit prin cel al Corpului 6 Armată.

Divizia 20 Infanterie forțează Mureșul și stabilește cu greu capete de pod la Chețani și Hădăreni. Poziția defavorabilă nu permite însă avansarea spre Miheș – Pogăceaua, iar preconizata joncțiune cu Divizia 6 Infanterie, care înaintează pe direcția Vidrasău –

Sântioana, nu se realizează.

La fel ca și în situația cotei 495 de la Oarba de Mureș, capetele de pod de la Bogata, Chețani și Hădăreni se aflau în poziții dezavantajoase, dominate de înălțimi ocupate de trupe maghiare și germane. De asemenea, aceștia plantaseră câmpuri adânci de mine. Această situație tactică a făcut ca Ludușul să nu poată fi ocupat foarte mult timp, deși era încercuit din trei părți, iar luptele în zonă continuă în a doua jumătate a lui septembrie și

începutul lunii octombrie. Lupte grele s-au dus și pentru ocuparea cotelor 430 și 543 de la nord-vest de Luduș. La Gheja a luptat Regimentul 83 Infanterie din Corpul 6 Teritorial, dizlocat aici după luptele purtate la Buru și Trascău.

La 21 septembrie, 23. Panzer-Division primește ordinul ca a doua zi să angajeze elemente ale artileriei divizionare pentru a susține unitățile maghiare care luptau la Luduș. Imediat ce au fost luate măsurile necesare, sosește un nou ordin, astfel încât întreaga divizie se deplasează la 23 septembrie la Turda pentru a opri o pătrundere adâncă în liniile maghiare.236

La 25 septembrie, este dizlocat în zonă Regimentul 82 Infanterie din Divizia 20 Infanterie (condus de la această dată de colonelul Victor Popescu). Regimentul ocupă aliniamentul Luna, Hădăreni, Chețani, Luduș, Bogata, menține capetele de pod din zonă și apără podul de la Luduș; de altfel, acesta a fost avariat în timpul luptelor.

Ulterior, podul a fost refăcut parțial de localnici, iar după terminarea războiului de Brigada militară de Căi Ferate.

La 9 octombrie 1944, Regimentul 82 Infanterie eliberează Luduș, Sânger, Cipăieni, Papiu-Ilarian, Iclandu-Mare, Bărboși. Tot la această dată, Divizia 20 Infanterie începe urmărirea inamicului pe direcția Luduș-

Tăureni – Jucu de Jos.

În cursul luptelor de la Luduș și-au pierdut viața 2 eroi cunoscuți (locotenent aviator Gheorghiu Vladimir și sergent Barbu Gheorghe, ambii la 15 septembrie), precum și 238 de eroi necunoscuți. Au pierit, de asemenea, 56 de soldați sovietici necunoscuți. În urma demersurilor prof.

V.T. Suciu, președintele Asociației “Cultul Eroilor” Mureș, au fost identificați o parte dintre cei căzuți. Datele au fost extrase din Arhiva M.Ap.N.237 (vezi Anexa G). În onoarea lor, în Luduș au fost înălțate două monumente.

În cursul celui de-al doilea război mondial, tinerii ludușeni și ghejeni au luptat pe fronturile din est și vest, 55 dintre ei căzând eroic în luptă. Dintre aceștia, soldatul Vasile Bândeanu a căzut chiar în luptele pentru eliberarea Ludușului. În cinstea lor, la 15 august 2002 a fost inaugurat un monument comemorativ în cartierul

“Dacia” (vezi Anexa H).

Holocaustul.

Masacrul de la Luduș

În Europa – scria Moshe Carmilly-Weinberger[A] – pentru evrei existau doar două căi de salvare: prin Pirinei, în Spania, sau prin România, în Palestina.

Pe granița româno-ungară, de la Arad la Brașov, au apărut în mai multe locuri „breșe” (la Arad, Beiuș,

Oradea, Luduș și Sărmaș)238. Ziarul “Vaad Hatzelan” din Budapesta apreciază numărul evreilor care au trecut clandestin granița în România în perioada martie-august 1944 la 16.000: 6.000-8.000 în zona Clujului, circa 6.000 prin punctele organizate în zona Békéscsaba – Arad și peste 2.000 prin zonele Oradea, Tinca, Luduș, Sărmaș239.

Dr. Michael H. Molnar din Haifa, Israel, spunea240:

Mai târziu am aflat despre aceia care au ajutat trecerea frontierei maghiare, în România. Aici am ocazia să amintesc pe medicul din Ludușul de Mureș dr. Rusu (n.a. Valer Russu), care a contribuit la această salvare, având o

[A] 1908-2010, Rabin-șef al comunității evreiești de rit neolog din

Cluj (1936-1944)

ținută morală impecabilă în tot timpul războiului, față de populația evreiască din localitate.

Cercetând baza de date cuprinzând numele evreilor dispăruți în Holocaust a Yad Vashem din Israel (Institutul

Mondial pentru Studierea Holocaustului), am reușit să identific până în prezent 189 de evrei născuți sau trăitori în Luduș, care au dispărut în timpul Shoah (vezi Anexa I); foarte probabil, lista nu este completă.

Aceștia apar cu domiciliul stabil după cum urmează: 110 în Ungaria și Transilvania de nord; 5 în Slovacia; 1 în Franța; 1 în Voivodina; 1 în Polonia; 42 în Luduș; 29 cu domiciliu neprecizat.

Imediat după ocuparea Ludușului de către trupele maghiare și germane, a început ceea ce istoricii numesc

“masacrul de la Luduș”, asasinarea a 15 evrei ludușeni241

și a 2 români.

Polak Miha (Mikha, Mikhael), 69 de ani, notar al primăriei; Polak Rosa Vilma, soția sa; Polak Rozalia și Polak Maria, fiicele lor, au fost transportați lângă un pârâu la hotarul coloniei Andrássy și apoi împușcați în 5 septembrie.

La 8 septembrie preotul maghiar din satul Ozd predă trupelor maghiare doi ciobani români. Aceștia sunt duși sub escortă în Luduș, unde sunt executați prin împușcare și îngropați.

Surorile Heler (sau Heller) Sara (25 ani, funcționară), Fani Feiga (21 ani, elevă) și Roza (sau Rozalia, Reizl, Rizel, 19 ani, elevă), împreună cu Kopstein (sau

Kopshtein) Rozalia Sara (născută Schreiber, 81 ani, casnică) și Israel Adel (sau Adina, Dina, Tzina; 32 de ani, necăsătorită, funcționară) au fost duse în pivnița familiei Heler, situată în clădirea în care se află în zilele noastre sediul poliției. Aici au fost violate și apoi împușcate la 10 septembrie 1944.

La hotarul cu satul Bogata au fost împușcați la 13 septembrie Glick (sau Glik, Glück), Yosef (sau Josef) Bentzion (70 de ani, editor, librar și comerciant) și fiica sa Glick Rozalia; Frieder (sau Frider) Mar Moshe (sau Moric Marci, 70 sau 73 de ani, avocat) și soția sa, Frieder Gizela Gitel (născută Bretter).

La 23 septembrie a fost împușcat pe stradă Genad (sau Ghenard), Volf Zeev Wili (sau Vilhelm), tehnician dentar. Tot în septembrie (la o dată neprecizată), a fost asasinat Arthur Haasz, 45 ani, liber-profesionist.

Genad Volf și Israel Adel

Autorii asasinatelor nu au putut fi identificați. În documentele aflate în Arhiva Marelui Stat Major român se precizează: “Asasinii sînt militari din armatele invadatoare maghiare și germane”242. Două dintre victime au fost asasinate în urma unui denunț făcut de Bartha Elisabeta din Luduș, fapt pentru care aceasta a fost condamnată în 1946 de către Curtea de Apel Cluj la 5 ani de temniță grea243. Szabo Bela din Luduș a fost de asemenea condamnat pentru complicitate.

Perioada comunistă

Organizarea administrativă

În 1945, denumirea coloniilor maghiare se schimbă astefel: Belső-telep e inclusă în Luduș, Andrássy-telep devine Roșiori, Eckzen-telep devine Avrămești, Albis-telep devine Fundătură; cătunele Csorgó și Csorga se numeau deja Ciurgău, respectiv Cioarga.

La 6 septembrie 1950 e promulgată Legea organizării teritoriale nr. 5, prin care cele 59 de județe ale României postbelice, compuse din 424 plăși, erau înlocuite de 26 regiuni, cuprinzând 148 de orașe și 177 raioane. Copiind modelul sovietic, noua lege introducea o structură pe trei nivele: regiuni, raioane și comune. Regiunea era alcătuită din raioane și orașe de subordonare regională. Raionul reprezenta o unitate teritorială format din orașe de subordonare raională și comune; se subordona direct regiunii. Localitatea de reședință a sfatului popular al raionului era centrul raional. Comuna era o unitate administrativă alcătuită dintr-unul sau mai multe sate apropiate și era subordonată direct raionului. Satul în care se găsea reședința sfatului popular comunal era centrul comunal.

Organizarea teritorială a Republicii Populare Române, 1950-1952

Regiunea Mureș cuprindea un oraș regional (Tg. Mureș, reședința regiunii), patru orașe de importanță raională (Blaj, Gheorghieni, Reghin, Târnăveni) și șase raioane: Gheorghieni, Luduș, Reghin, Sângeorgiu de Pădure, Târnăveni, Târgu Mureș. Raionul Luduș avea reședința la Luduș și cuprindea 30 de comune.

La 24 septembrie 1952 este adoptată noua constituție a Republicii Populare Române. Prin Decretul nr. 331 din 27 septembrie 1952, numărul regiunilor se reduce de la 28 la 18, în schimb numărul raioanelor crește la 183. Un fapt de remarcat îl reprezintă înființarea Regiunii Autonome

Maghiare, prin comasarea a zece raioane aparținând fostelor regiuni Mureș și Stalin.

Organizarea teritorială a Republicii Populare Române, 1952-1956

Această regiune a fost înființată în conformitate cu principiul asigurării “autonomiei administrativ-teritoriale acordat populației maghiare din raioanele secuiești, unde ea formează o masă compactă”, principiu enunțat în capitolul introductiv al noii constituții. Regiunile primesc numele reședinței regionale, cu o singură excepție – Regiunea Autonomă Maghiară. Singurul oraș de subordonare republicană rămâne Capitala. În zona noastră, raionul

Luduș, având 23 de comune, este alipit regiunii Cluj.

Prin Decretul nr. 12 din 4 ianuarie 1956, numărul regiunilor este redus de la 18 la 16, iar numărul raioanelor crește la 192. Se produc și alte câteva modificări în ceea ce privește limitele regiunilor rămase, consfințite prin decretele numărul 12, 257, 548 și 652 din 1956. Modificările din anul 1956 nu au afectat zona

Ludușului.

Organizarea teritorială a României, 1960-1967

O dată cu promulgarea Legii nr. 3 din 24 decembrie 1960 începe distanțarea de modelul administrativ de tip sovietic. Câteva regiuni sunt redenumite, numărul de raioane e redus la 142, orașul Constanța devine oraș de subordonare republicană.

În scopul diminuării ponderii majoritare a populației maghiare din Regiunea Autonomă Maghiară, decupajul acesteia a fost schimbat: raioanele Târgu Secuiesc și Sfântu Gheorghe, cu populație majoritar maghiară, sunt alipite regiunii Brașov. Raioanele Luduș (cu 35 de comune) și Târnăveni (cu 27 de comune), preponderent românești, sunt alipite noii regiuni numite Mureș-

Autonomă Maghiară. Odată cu aceste modificări proporția populației maghiare scade de la 77,3% la 62,2%.

Raionul Sărmașu este desființat, iar teritoriul său mureșean este arondat raionului Luduș. Este desființat de asemenea raionul Sângeorgiu de Pădure, o parte din teritoriul său fiind inclus în raionul Odorhei. Alături de aceste două raioane, din regiunea Mureș-Autonomă Maghiară mai făceau parte raioanele Târgu Mureș (cu 45 de comune și orașul regional Târgu Mureș) și Reghin (36 de comune și orașul Reghin). Luduș primește statut urban, oraș de importanță raională.

Numărul orașelor de subordonare regională crește de la 14 în 1950, la 27 în 1952 și la 46 în 1961. Numărul comunelor se modifică astfel: 4052 (1950), 4096 (1952), 4313 (1956), scăzând apoi la 4259 (1960). Scăderea numărului de raioane și comune anunță începutul unui proces de centralizare administrativă, urmărit consecvent până în 1989.

Prin Decretul nr. 799 din 17 decembrie 1964 sunt modificate numele multor localități care, în opinia autorităților, nu corespundeau cu noile realități social-economice, o importantă lovitură adusă toponimiei

românești. Unele sate sunt redenumite cu numele unor personalități locale. În raionul Luduș au fost modificate denumirile a șapte localități.

Prin Legea nr. 2 din 16 februarie 1968, publicată în Buletinul Oficial din 17 februarie 1968, se revine la organizarea administrativă românească tradițională, având la bază județul și comuna.

Organizarea teritorială a României, 1968-1981

Pe lângă dispariția regiunilor și raioanelor este desființată și orice formă de autonomie administrativă pe criterii etnice. Noua lege e ușor modificată în același an, prin Legea nr. 55 din 19 decembrie 1968. Reînființarea județelor nu a însemnat revenirea la configurația administrativă anterioară anului 1950.

Județul Mureș capătă forma existentă în prezent. Orașele regionale Târgu Mureș și Sighișoara devin municipii, orașele raionale Reghin, Târnăveni, Luduș și Sovata devin orașe, iar numărul de comune e redus în condițiile scăderii continue a populației rurale. Comunele formate în 1968 sunt, cu mici modificări, aceleași cu cele existente în prezent.

Prin Decretul 15/1981 sunt reorganizate județele Ilfov

și Ialomița, rezultând noile județe Giurgiu, Ialomița, Călărași și Sectorul Agricol Ilfov.

Organizarea teritorială a României, după 1981

Primarii Ludușului în perioada 1945-1989 au fost:

Drăjneanu Vasile Stoica Petrică

Fanea Tănasie

Luca Ioan (1959-1961)

Kolozsv Ioan (1961-1967)

Lăzărescu Vasile (1967-1974)

Zagon Ioan (1974-1984)

Sărăcuț Gheorghe (1984-1989)

În perioada de după 22 decembrie 1989, primari ai Ludușului au fost:

Năsălean Alexandru (ianuarie-martie 1990) Cecălăcean Petru Vasile (1990-1991)

Oltean Ioan Theodor (1991-1992) Marian Emil (1992-1996)

Teognosti Sorin Doru (1996-2000) Dancu Ovidiu (2000-2008)

Urcan Ionaș Florin (2008-2012)

Moldovan Ioan Cristian (2012-)

Naționalizări și exproprieri

Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.) a fost înființată pe baza Legii nr. 91 din 10 februarie 1945. Prevederile legii au fost puse în practică prin Instrucțiunea nr. 3822 și mai multe decrete ministeriale. La început, CASBI a fost supravegheată de Comisia Română de Armistițiu, și după desființarea acesteia de Comisia Română de Legătură cu Comisia de

Armistițiu Aliată (Sovietică). Conducătorul comisiei române a fost un comunist de vază, Simon Oeriu.

În principal, activitatea CASBI a constat în preluarea averilor persoanelor fizice și juridice precizate în art. 8 al Acordului de armistițiu semnat pe 12 septembrie 1944, schimbarea conducerilor societăților și întreprinderilor afectate de art. 8, verificarea “la orice bancă, societate comercială sau industrială, instituție administrativă, persoană juridică sau fizică” îndeplinirea prevederilor Legii nr. 91, exercitarea atribuțiilor conferite prin Tratatul de armistițiu și legile nr. 443/1942 și 644/1944. Comisia a funcționat și în Luduș, având printre administratori pe Benonie Olaru și un anume Bonluțiu.

După instaurarea regimului comunist, principalele preocupări ale noii conduceri au fost naționalizarea capacităților de producție și cooperativizarea agriculturii.

Legea nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturim a marcat trecerea României la economia centralizată. Au fost naționalizate resursele solului și subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului la data intrării în vigoare a constituției Republicii Populare Române din 1948. A doua componentă o reprezentau întreprinderile individuale, toate tipurile de societăți, asociațiile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi și telecomunicații, etc. Practic circa 90% din economia țării a fost transferată în proprietatea Statului. Deși legea prevedea anumite despăgubiri, acestea s-au făcut discreționar, astfel încât naționalizarea s-a transformat în confiscarea proprietății private. Au fost etatizate 1.060 de întreprinderi, detaliate

pe parcursul a 28 de anexe, separate pe domenii de activitate. În noiembrie 1948, controlul statului s-a extins asupra cinematografelor și caselor de sănătate, iar până în 1950 asupra farmaciilor, întreprinderilor chimice și a tuturor unităților economice și social-culturale, precum și a unei mari părți din locuințe de proprietate privată. Legea a deschis calea pentru colectivizarea agriculturii românești.

În anexa XXI, “Întreprinderi producătoare de glucoză, dextrină, amidon și drojdie comprimată”, la poziția 9 apare Moldoveanu Luduș Turda.

Conform dosarului de obiectiv deschis de Securitate în 1950, ultimii mari moșieri au fost Rusu Ioan zis

Ciorăscu (87 ha, naționalizate în 1949) la Luduș, iar la Gheja baronul Bánffy (250 ha; acesta a reușit să vândă cea mai mare parte, rămânând cu o mică suprafață ce a fost expropriată).244 La 23 martie 1945, guvernul Dr. Petru

Groza emite Legea nr. 187 pentru înfăptuirea reformei agrare. La Luduș e înființat Comitetul local de Reformă Agrară, condus de președintele Nicolae Răchită. Comitetul a împropietărit cu 1-2 iugăre 43 de concentrați și mobilizați, cu 1 iugăr 6 țărani cu pământ puțin, cu 1-2 iugăre 12 țărani fără pământ, cu 1-2 iugăre 16 invalizi, orfani și văduve de război. Comitetul local de Reformă Agrară din Gheja, condus de președintele Ioan Șuteu, a împropietărit cu 1-2 iugăre 102 concentrați și mobilizați, cu 1 iugăr 35 țărani cu pământ puțin, cu 1-2 iugăre 20 țărani fără pământ, cu 1-2 iugăre 40 invalizi, orfani și văduve de război. Tabelele cu împropietăriți, datate 8,

respectiv 28 februarie 1946, au fost semnate de notarul

Dorel Gărduș și verificate de delegatul Camerei Agricole a județului Turda, tehnicianul agricol Tănase Fanea din Gheja. Țăranii din coloniile maghiare nu au fost împropietăriți. În anii următori, beneficiarii legii au fost puși în posesia terenurilor. Sudori și lăcătuși din Turda și Câmpia-Turzii au sosit la Luduș, Gheja și Roșiori pentru a repara gratuit uneltele, utilajele și mijloacele de transport ale țăranilor.

Au fost expropriate și terenurile intravilane și cele agricole extravilane pe care s-au ridicat ulterior sediile unor instituții, cartiere de locuințe și întreprinderi. Au intrat, de asemenea, în patrimoniul statului clădirile unor magazine sau întreprinderi și locuințele aparținând evreilor care au emigrat în Israel între 1950-1975 (73 de clădiri și 6236 m2 de teren).

Securitatea ca instrument de represiune

Încă din anul 1945, în structurile Ministerului de Interne au fost numiți foarte mulți membri devotați regimului comunist. SMERȘ, divizie a NKDV, avea sarcina de a crea în statele blocului socialist structuri de securitate și represiune după modelul sovietic. Unitatea SMERȘ din România se numea Brigada Mobilă și era condusă de Alexandru Nikolski, ofițer NKDV numit în realitate Boris Grünberg.

La 30 august 1948, Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române adoptă decretul nr. 221,

prin care este creată Direcțiunea Generală a Securității Poporului (DGSP), care urma să înlocuiască Direcția Generală a Poliției de Siguranță. Noul organism era condus de ofițeri sovietici din MGB (succesoarea NKVD): general locotenent Gheorghe Pintilie (poreclit Pantiușa, nume real Panteleimon Bodnarenko), cu rang de ministru în cadrul Consiliului de Miniștri, secondat de 2 directori adjuncți cu rang de secretari de stat, general maior Alexandru Nicolski și general maior Vladimir Mazuru (nume real Vladimir Mazurov).

Conform decretului 221,

Art. 2 Direcțiunea Generală a Securității Poporului are ca

îndatoriri: apărarea cuceririle democratice și asigurarea securității Republicii Populare Române împotriva uneltirilor dușmanilor interni și externi.

Art. 4 Ofițerii de securitate sunt singurii competenți a instrumenta în infracțiunile ce primejduiesc regimul democratic și securitatea poporului245.

Prin Ordinul nr. 10052 din 23.01.1949 și Decretul nr. 163 din 7 februarie 1949, sunt create trupele de securitate. Prin Decizia ministerială nr. 84 din 24 martie 1949, Secretariatul General pentru Trupe este transformat în Comandamentul Trupelor MAI. În interiorul noii structuri e creat Comandamentul Trupelor de Securitate (CTS) sub conducerea generalului Eremia Popescu. De-a lungul perioadei comuniste, trupele de securitate au fost implicate în reprimarea revoltelor țărănești, lichidarea

rezistenței din munți, dar și în asigurarea pazei în penitenciare și colonii de muncă. Ulterior, misiunile de bază au fost cele de luptă antiteroristă, paza obiectivelor industriale strategice, aeroporturilor, ambasadelor etc246.

Prin Decretul nr. 324 din 20 septembrie 1951, DGSS trecce în subordinea Ministerului Securității Statului (MSS). La 7 septembrie 1955, MSS reintră sub comanda MAI. La 11 iunie 1956, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1361, Ministerul de Interne este reorganizat și

împărțit Departamentul Securității (ce moștenea structura

DGSS) și Departamentul Internelor.

Prin Decretul nr. 710 din 22 iulie 1967, este înființat Departamentul Securității Statului (DSS), condus de Consiliul Securității Statului (CSS), ce avea în frunte un președinte cu rang de ministru. La 4 aprilie 1968, Consiliul Securității Statului se separă de Ministerul de Interne, iar la 9 aprilie 1972 reintră în cadrul Ministerului de Interne.

Departamentul Securității Statului (Securitatea) a fost desființat oficial la 30 decembrie 1989.

…

Într-o primă fază, Securitatea a acționat pentru identificarea și eliminarea dușmanilor politici ai regimului. În această categorie intrau legionarii și membrii partidelor istorice. Astfel, din Luduș a fost judecat și condamnat un fruntaș legionar.

Mureșan Ion, învățător în Luduș, arestat și condamnat la închisoare pentru activitate legionară. A făcut parte din

comitetul de reeducare de la penitenciarul Pitești. “10 aprilie 1962, Aiud […] După ce Ion Mureșeanu (învățător din Luduș) conducând ședințele a spus că îi este rușine de trecut, rupând definitiv legătura cu el, trecând alături de aspirațiile regimului actual pe care-l sprijină și-l va servi și afară, au început alții la rând….”247

În hotărirea din 24 iulie 1956 privind deschiderea dosarului pe problema legionară pentru comuna Luduș, lucrătorul operativ al Securității locale, locotenent N.G. aducea ca argumente faptul că foștii legionari “sunt elementele cele mai periculoase și dușmani înrăiți ai regimului democrat popular, purtând o ură înverșunată împotriva realizărilor regimului nostru” (Anexa F) și s-au infiltrat în funcții de răspundere în întreprinderi și instituții, în special în G.A.C.-uri și în întovărășirile agricole. Locotenentul mai preciza că în raion mai erau aproximativ 330 legionari, dintre care 13 șefi de garnizoană și peste 100 șefi de cuib. Foștii legionari răspândeau zvonuri alarmiste și dușmănoase, intrau în secte unde-și continuau activitatea, încercau să influențeze “elementele atașate regimului nostru”.

Urmărirea operativă a foștilor legionari a continuat până în anii ’80. Prin adresa nr. 101/SA/0010208 din 30 martie 1985, se cere serviciului local identificarea și actualizarea datelor privitoare la foștii legionari și la descendenții acestora de pe raza de competență.

O altă direcție de acțiune a securității în anii ’50 a fost eliminarea “bandiților”, așa cum erau numiți partizanii

anticomuniști. Datorită reliefului, zona Luduș nu a fost propice pentru grupurile de partizani. Totuși, în anii 1950-1951 erau semnalați în regiunile Alba, Târnava Mică, Luduș trei partizani conduși de Cornel Diac. Ei făceau parte din grupul de partizani Leon Șușman (avocat din Ocna Mureș, legionar), ce a acționat în zona Valea Arieșului – Turda între 1948 și 1957248.

În anii ’50 au fost eliminați pe rând toți cei care, într-un fel sau altul, se opuneau noului regim. Sub noua orânduire, indezirabilii erau arestați, anchetați și torturați, condamnați în procese înscenate sau chiar uciși.

Astfel, numai în anul 1950 Securitatea propune internarea în colonii de muncă pentru 8 locuitori din Luduș și 3 din Gheja (Anexa J). Sunt foarte interesante (și în același timp înfiorătoare) motivările deciziilor – o vorbă spusă la nervi sau un banc puteau conduce la 2 ani de muncă forțată.

Valer Russu, medic și umanist de excepție, a întemeiat în 1930 din venituri proprii primul spital din Luduș. Nu a făcut niciun fel de discriminare față de cei care apelau la ajutorul său – români, evrei, maghiari sau rromi, înstăriți sau săraci. În timpul ocupației maghiare, a internat în spitalul pe care îl conducea mulți evrei sub nume și diagnostic false, pentru a-i salva de la moarte. A contribuit cu sume importante la ajutorarea școlilor din zonă, în special a celei din Gheja. S-a implicat în acțiuni umanitare, de sprijinire a copiilor și familiilor aflate în situații dificile. A fost membru activ al Despărțământului ludușean al ASTREI. Dupa 23 august 1944, armata

sovietică i-a confiscat mașina și o parte din instrumentar, iar noii conducători locali îl acuzau că este un reprezentant al vechiului regim. În anul 1949 a fost înlăturat de la conducerea spitalului, apoi a fost obligat să-și desființeze cabinetul medical. În anii 1956 și 1959 a fost arestat și anchetat de Securitate. Cei care l-au cunoscut și i-au apreciat meritele l-au ajutat să scape cu bine și să-și redobândească postul de medic la Dispensarul C.F.R. din Luduș, de unde s-a și pensionat în anul 1973249.

Zoe Nicoară s-a născut la 9 iunie 1934 în Luduș. A fost arestată la 17 octombrie 1958 de Securitatea Cluj, anchetată și torturată. A fost condamnată de Tribunalul Militar Cluj la 5 ani închisoare, pentru uneltire contra ordinii sociale și întemnițată la Miercurea Ciuc, Arad, Oradea și Cluj. A fost eliberată la 14 ianuarie 1963250.

Aurel Baghiu

Din Luduș este originar liderul primei mișcări anti-comuniste din România, inginerul Aurel Baghiu. S-a născut la 2 iulie 1929 în Gheja. A urmat Liceul “Regele Ferdinand” din Turda, a fost ucenic la un atelier de ceasornicărie și optică, apoi a absolvit în 1952, ca șef de promoție, Școala Medie Tehnică Metalurgică din Mediaș. A refuzat o bursă în U.R.S.S. și s-a înscris la Facultatea de

Mecanică de la Politehnica din Timișoara. A organizat adunarea din 30 noiembrie 1956, la care au participat peste 3.000 de studenți. A condamnat intervenția armatei sovietice împotriva revoluției anticomuniste din Ungaria și a cerut, într-un memoriu adresat guvernului român, retragerea neîntârziată a trupelor sovietice din România și adoptarea unor măsuri care să conduca la democratizarea vieții politice din țară. După citirea revendicărilor, clădirea Institutului Politehnic a fost înconjurată de trupe de intervenție și aproximativ 2.000 de studenți au fost transportați în cazărmile de la Becicherecul Mic. Aurel Baghiu a fost arestat, torturat de Securitate, condamnat la 8 ani de temniță grea și închis la Timișoara, Gherla, Stoienești, Periprava, Strâmba, Salcia, Brăila, Văcărești și Grind. A fost eliberat în februarie 1963. După 1989, a fost printre membrii fondatori ai Ligii Foștilor Deținuți Politici; a fost ales vicepreședinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Naționala (CPUN) Cluj, membru în Consiliul Județean Cluj, președinte al Frontului Democratic Antitotalitar (FDA) Cluj și vicepreședinte al FDA pe țară. A publicat lucrările

memorialistice “Printre gratii” și “Fragmente de biografie și cugetări”. A decedat în 2010.251

De teroarea Securității nu au scăpat nici fețele bisericești.

Vasile Samoilă, preot ortodox, s-a născut în 1908 la Cacova Ierii, județul Cluj. Pentru că în ianuarie 1950, pe când era paroh în Luduș, adăpostise doi membri ai unui grup de rezistență anticomunistă, este arestat de Securitatea din Cluj în ajunul praznicului Bunei Vestiri. Este anchetat la Securitatea din Tg. Mureș, apoi la Cluj, de unde este trimis în justiție pentru acuzația de “uneltire contra ordinii sociale”.

Preotul Vasile Samoilă din Luduș, în arestul Securității

La 15 ianuarie 1951, prin Sentința nr. 23 a Tribunalului Militar Cluj, este condamnat la 1 an și 6 luni închisoare corecțională. Este întemnițat la Tg. Mureș, Gherla, Aiud, apoi transferat în colonia de muncă Galeș, la Canal.

Eliberat la 27 noiembrie 1952, a slujit ca preot în parohiile Lupșa, Deag și apoi Teaca, de unde s-a pensionat. A slujit ca preot timp de 45 de ani.252

Romul Popa, protopop ortodox al Ludușului începând cu 1922, consilier referent al Vicariatului Episcopiei Ortodoxe a Clujului (1940-1942), a fost de asemenea arestat și deținut.253

Ioan Crăciun din Luduș și-a terminat studiile la Academia Teologică din Blaj, apoi a fost hirotonit preot greco-catolic în clandestinitate în 1949. În paralel cu slujba de contabil la o întreprindere, a desfășurat și o vie activitate pastorală. A fost arestat, anchetat și apoi judecat

în renumitul proces din 17-18 aprilie 1952 (Joia Mare și

Vinerea Mare) într-un lot de 19 persoane din care făcea parte și cardinalul Alexandru Todea. După eliberarea din detenție, în 1964, a continuat să propovăduiască credința creștină. A murit în 1988 la Luduș254 255.

Una dintre cele mai îngrozitoare file din istoria comunismului românesc o reprezintă colectivizarea agriculturii. Organele de represiune nu au precupețit niciun mijloc pentru a realiza colectivizarea, folosind metode care au mers de la intimidare până la eliminarea fizică a celor care se opuneau. Însăși durata procesului de

colectivizare (1949-1962) dovedește opoziția puternică a populației țărănești.

Nu se poate stabili cu certitudine numărul țăranilor reprimați în timpul colectivizării. Folosind surse de arhivă, istoricul Ion Bălan apreciază că în perioada 1945-1964 au fost întemnițați 35.472 țărani256. Pe de altă parte, o estimare făcută în 1959 de Ministerul Afacerilor Interne indică pentru perioada 1944-1959 un număr de 53.164 de persoane arestate și condamnate.257

Ministerul Afacerilor Interne, utilizând date puse la dispoziție de direcțiile regionale M.A.I., a întocmit un raport privind situația arestărilor operate în perioada 1951–1952, intitulat Notă – Raport cu privire la situația arestărilor făcute de către organele M.A.I. și procuraturii în rândul țăranilor în anii 1951-1952.258 Din acest raport reiese că în perioada respectivă au fost arestați 34.738 țărani. Aceștia sunt împărțiți în trei categorii: chiaburi (22.008),

țărani cu gospodărie mijlocie (7.226), țărani cu gospodărie mică (5.504). În întreaga țară au avut loc 439 procese publice. Raportul este semnat de Șeful Serviciului „C”, colonel Mihai Nedelcu259. Iată un extras referitor la Luduș260, dintr-un raport al Direcțiunii Generale a Securității Poporului Cluj datând din 9 august 1952 și adresat Direcțiunii Generale a Securității Statului:

La ordinul Dvs. nr. 245/234.419 din 8 august 1952 cu privire la campania colectărilor raportăm: […] în raionul Luduș, s-a constatat că în orz erau gărgărițe în cota adusă de numiții Oarga Teodor, Oarga Ioan și Tris Emilia, care au fost arestat de miliție și adresate acte pentru a deferi

justiției, însă după cercetare miliția a dat drumul spunând că au dispoziție că numai pe chiaburi să aresteze. În ceea ce privește acțiunile dușmănoase în aceste cazuri ne vom conforma ordinelor dv. și vom raporta la timp orice noi constatări.

Colonel de securitate, Nedelcu Mihai

Cpt. de securitate, Tot Adalbert

Iată un alt extras din statistica oferită de direcțiile regionale ale Ministerului Afacerilor Interne:

Direcția Regională M.A.I. Cluj: 4.025 țărani arestați, dintre care: 1.751 chiaburi, 1.811 țărani cu gospodărie mijlocie, 463 țărani cu gospodărie mică. Aceștia au fost judecați și condamnați de Tribunalul Cluj la diferite pedepse.

Au avut loc 6 procese publice în comunele din raioane Cluj, Huedin, Luduș, Turda și Zalău, în care au fost condamnați:

6 chiaburi. 261

În vara anului 1950, colonelul Mihai Patriciu (nume real Weiss), șeful Securității din Cluj, dă dispoziție ca până la 23 august 1950 să se urgenteze colectivizarea prin executarea țăranilor fruntași ai satelor, care-i îndemnau pe ceilalți să se opună. Ordinul verbal a fost pus în practică de maiorul Mihai Kovaci de la securitatea din

Turda. […] Astfel, țăranul fruntaș Amaș[A] din Luduș a fost împușcat între Luduș și Chețani262.

În Luduș au acționat intens echipe ce au recurs la amenințări, șantaj, sechestrări, bătăi și torturi ca să-i convingă pe țărani să se încrie în gospodăriile agricole. În decembrie 1950 erau înregistrate 81 de gospodării chiaburești. Unii chiaburi, cum ar fi de pildă Ștefan Vasarhely, și-au predat averea Sfatului Popular. Celor care au refuzat să facă acest lucru li s-au confiscat averile prin Decretul nr. 115 din 30 martie 1959 pentru lichidarea rămășițelor oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură, în scopul ridicării continue a nivelului de trai material și cultural al țărănimii muncitoare și al dezvoltării construcției socialiste.

Agricultura. Industria. Serviciile

În anul 1950 ia ființă Gospodăria Agricolă Colectivă

(G.A.C.) Gheja (prima din raionul Luduș), în 1952 G.A.C. Roșiori, în 1958 G.A.C. Luduș, iar în 1959 G.A.C.

Avrămești-Fundătură-Cioarga. În 1962 acestea sunt comasate și formează G.A.C. Luduș și G.A.C. Roșiori.

În casa parohială a bisericii romano-catolice funcționează în perioada 1950-1958 Comitetul de stat pentru colectarea produselor.

[A] Probabil Tamaș (n.a.)

În 1952 se înființează Stațiunea pentru Mecanizarea Agriculturii (S.M.A.), care în 1974 avea 160 tractoare, 100 combine, plus alte mașini și utilaje agricole.

La treierat în Roșiori

În 1959 este înființat Centrul experimental pentru plante, care se ocupa cu selecționatea și tratarea semințelor, cu polenizarea artificială a unor culturi. În 1963 se înființează Centrul de combaterea bolilor și dăunătorilor plantelor.

În 1963 se construiește Îngrășătoria de bovine, cu o capacitate de 2000 de capete. A fost urmată în același an de Complexul industrial pentru creșterea și îngrășarea porcinelor, cu 13 hale și o capacitate de 60000 de capete.

În anii ’70 existau 4 hectare de solarii și un hectar de sere aparținând de Fabrica de conserve Tg. Mureș, precum și 3 hectare de sere ale C.A.P. Luduș. Din 1972, primăria deține 3 sere în care se cultivă plante și arbuști ornamentali.

…

Cooperativa Meșteșugărească “23 August” a fost formată

în 18 octombrie 1948 prin asocierea (mai mult sau mai puțin) liberă a micilor meseriași particulari. În 1957 își schimbă numele în “Cizmarul”, reunind ateliere de cizmărie, dar și de cojocărie, curelărie, fierărie, frizerie etc., din Luduș și din localitățile din jur. Ulterior apar noi ateliere de producție și prestări servicii. În 1961 își schimbă numele în Cooperativa “Deservirea”, iar mai apoi în Cooperativa Meșteșugărească “Unirea”.

În anul 1949, prin comasarea mai multor ateliere particulare din Luduș ce prestau activități diferite, a apărut „Fabrica Mixtă de Industrie Locală Luduș”. Prin

Decizia nr. 410 din 22 martie 1961 a Sfatului Popular al

Regiunii Mureș Autonomă Maghiară, se înființează

Întreprinderea de Industrie Locală (I.I.L.). În 1977 activitatea se extinde la Sărmașu de Câmpie și Târnăveni. Până în 1965, producția a fost foarte diversă, iar în 1970 s-au produs primele obiecte de cauciuc, exportate în Germania, Ungaria și Cuba. În urma reorganizării din anul 1977, trece în subordinea Ministerului Chimiei, primind numele „Fabrica de Confecții Metalice și Articole

din Cauciuc” (FCMAC) și având ca domenii principale de activitate prelucrări, confecții, construcții metalice și reșapare anvelope, producția de articole tehnice din cauciuc și mase plastice. În 1981, întreprinderea obține transferul unei instalații de fabricat camere și anvelope velo de la Moreni, devenind astfel „Fabrica de Anvelope

Luduș” (F.A.L). După 1990 își schimbă denumirea în Romvelo. Sub presiunea pieței externe și datorită unui management deficitar, Romvelo intră în faliment în 2007.

Întreprinderea de Prelucrare a Laptelui a fost înfințată la 29 mai 1949 în clădirea fostei fabrici de drojdie. În perioada 1949-1951, unitatea pasteuriza între 7000 și 10000 de litri de lapte de consum zilnic pentru necesitățile Bucureștiului. Din 1951 a început producția de unt, iar din 1962 s-a extins capacitatea de fabricație și a început producția de cașcaval și telemea. Denumirea fabricii s-a schimbat în Intreprinderea de Colectare și Industrializare a Laptelui (ICIL). În 1969 a fost dată în exploatare o nouă fabrică, dotată cu utilaje daneze. Întreprinderea procesa până la 100 tone lapte pe zi, din care se obțineau 10 tone de lapte praf, 3 tone smântână, dar și lapte de consum, telemea, cașcaval, unt. Numele întreprinderii s-a schimbat în Fabrica de Lapte Praf. Mare parte din producție se îndrepta spre URSS, dar și spre București. După 1990, întreprinderea nu s-a adaptat la cerințele economiei de piață. Tentativele de privatizare au eșuat și în cele din urmă fabrica a fost închisă. În 2007 clădirile au fost demolate, iar în locul lor s-a construit un hypermarket.

În 1951 se înființează întreprinderea “Înfrățirea”, cu profil de industrie locală și alimentară, care reunea unele ateliere naționaalizate în 1948 și gestiona morile din raionul Luduș. La 1 iulie 1959, întreprinderea preia distribuția gazului metan în 25 de localități, a energiei electrice în 5 localități, servicii de taximetrie (cu două automobile Moskvici 408), pompe funebre. În 1961, întreprinderea e reprofilată pe servicii de gospodărie comunală, incluzând și distribuția apei, salubritate, coșerit, construcții. În 1965, distribuția curentului electric e preluată de I.R.E.M. Mureș și întreprinderea își schimbă numele în Întreprinderea de Gospodărire Comunală și Locativă (I.G.C.L. Luduș).

În 1954 începe construcția Topitoriei de Cânepă, proiectată de Institutul de Proiectări pentru Construcții

Industriale (Giprolegprom) Moscova și dată în folosință un an mai târziu. Prima întreprindere ludușeană de interes național avea o secție de topire și o alta de prelucrare a cânepei. Filatura de In și Cânepă Luduș (dată în exploatare în 1972, inițial secție a întreprinderii similare din Gheorghieni) prelucra o parte din produsele topitoriei. În 1990 e transformată în societate pe acțiuni prin H.G. 1272 / 1990 din 8 decembrie 1990, iar câțiva ani mai târziu e privatizată, apoi își încetează activitatea în

2007.

În anul 1958, autoritățile române încheie un contract cu firma franceză Fives Lille-Cail pentru construirea a două fabrici de zahăr cu capacitatea de 2000 t/zi. Cele

două fabrici erau prevăzute a fi construite la Jucu și la Bucecea. Activul de partid de la Cluj hotărăște ca în loc de Jucu, fabrica să fie construită la Luduș, pe atunci reședința raionului, ca recompensă pentru primul raion colectivizat din regiunea Cluj. Această hotărâre a avut și baze economice corecte: zona Ludușului oferă condiții foarte bune pentru cultura sfeclei; Ludușul este nod de comunicații rutiere și feroviare; locația aleasă are în apropiere rezerve de gaz metan și de apă necesare procesului de producție. Construcția fabricii a început în 1959 și, în timp record, aceasta a fost dată în funcțiune la 23 august 1960. Statutul de cea mai performantă fabrică de zahăr din România, câștigat în 1961, a fost păstrat mult timp prin retehnologizare și mărirea capacității de producție (2800 t/zi). Se construiesc uscătoria pentru borhot, magaziile pentru borhot uscat și pentru zahăr, iar după 1980 o secție ce producea napolitane, apoi o secție pentru producerea băuturilor răcoritoare. Anul 1976 a consemnat cea mai mare producție de sfeclă de zahăr; în acel an, fabrica din Luduș nu poate prelucra în întregime 1 milion de tone de sfeclă în cursul unei campanii de 120 de zile. Aceasta a dus la construcția a încă 20 de noi fabrici pe lângă cele 13 existente în țară, cu capacitate de prelucrare supradimensionată și prost plasate din punct de vedere economic. Acesta a fost începutul sfârșitului industriei românești a zahărului. După 1990 începe declinul accentuat al fabricii, care are pierderi din ce în ce mai mari. În 1992 e înregistrată ca “S.C. Zahărul S.A.”, în 1997 e privatizată cu capital străin, dar acest lucru nu

duce la revitalizarea ei; în prezent e preluată de Tereos SA, al patrulea producător mondial de zahăr. FZL a fost poate cea mai importantă unitate industrială a Ludușului și a avut un aport esențial în transformarea acestei localități. O dată cu apariția ei, s-au consemnat migrația accentuată a tinerilor din satele înconjurătoare spre Luduș, specializarea noilor angajați, dezvoltarea infrastructurii, a serviciilor, construcția de locuințe – practic, evoluția Ludușului spre urban și dezvoltarea zonei înconjurătoare.

Fabrica de zahări, 1963

Din 1975, distribuția gazelor naturale este preluată de

Întreprinderea Regională de Distribuție a Gazelor Naturale (I.R.D.G.N.), subordonată regionalei Tg. Mureș și având

puncte de lucru în alte orașe din zonă. După 1990, IRGDN devine Regia Autonomă Romgaz, apoi se separă în

Distrigaz Nord și Distrigaz Sud, preluate de firme cu capital german și francez. În prezent, punctul de lucru Luduș extrage și distribuie gazul din sondele de la Avrămești, Bogata, Iernut, Lechința de Mureș.

…

În anul 1960 este inaugurată cabana “Salcâmul”, iar hotelul “Transilvania” este construit în 1980.

…

În anul 1949 se deschide o agenție a Băncii Naționale, care a funcționat în clădirea de pe strada Gheorghe Gheorghiu-Dej (actuala Republicii) colț cu strada Primăverii până în 1964, când s-a mutat în sediul de pe strada Crinului. Între 1958 și 1964 a funcționat Banca de Investiții, care își avea sediul pe strada Gheorghe Gheorghiu-Dej, în clădirea casei parohiale a bisericii romano-catolice. În anul 1968 s-a înfințat Banca Agricolă, unificată în 1973 cu agenția Băncii Naționale.

Transporturile. Comunicațiile

Traversarea Mureșului se făcea cu bacuri sau poduri plutitoare, soluție utilizată la Luduș și Gheja până în secolul al XX-lea. Pe Ridicarea topografică iosefină este figurat un astfel de pod la Gheja, dar nu și la Luduș. În

schimb, pe cea de-a treia ridicare topografică militară

(Franzisco-Josephinische Landesaufnahme / A Monarchia III. katonai felmérése, foaia 42-46), realizată în perioada 1869-1896, este figurat un pod peste Mureș. În 1911 exista deja un pod rutier de metal, dar nu avem informații despre data construcției acestuia. În timpul celui de-al doilea război mondial, în 1944, podul a fost grav afectat de bombardamente și a fost acoperit de ape la inundațiile din mai 1970. Podul rutier metalic a fost dezafectat și în locul său a fost dat în folosință în 1974 podul rutier de beton.

Vechiul pod rutier

Zona Ludușului a fost mai mereu afectată de inundații; inundații cu efecte grave au avut loc și în 1867,

1902, 1910, 1913, 1920, 1925, 1932, 1941, 1942, 1970, 1973.

În primăvara anului 1970 România e lovită de cele mai catastrofale inundații din epoca modernă. La 14 mai 1970 se înregistrează cota maximă absolută pentru Luduș, 430, cota de inundație fiind 250. Ludușul vechi e inundat în întregime, în Ludușul nou apele ajung până lângă primărie, afectând 2 cartiere de blocuri, precum și clădirile situate în zone mai joase. Au fost afectate 509 case și sediile a 6 întreprinderi. În anii următori, Mureșul este îndiguit, iar între 1981-1984 se îndiguiește și cursul Ludușelului; astfel, inundațiile din 1975, 1995, 1998 nu mai afectează orașul.

Constructia digului de-a lungul Ludușelului

…

Prima stradă pavată din localitate (în anii '50) a fost actuala stradă a Republicii, urmată de strada Gării. La 1960 străzile pavate însumau 5 km, iar în 1977 existau 20 km de străzi asfaltate și 35 km de trotuare din beton și dale.

Centrul civic, anii ‘60

Până în anii ’60, în Luduș au existat birje care efectuau transport local. În 1960, la data declarării Ludușului ca oraș, existau doar câțiva posesori de automobil. Primul camion, aparținând unui cetățean numit Păcurar, efectua în 1946 transport de persoane pe ruta Luduș – Turda; cu același camion se deplasa și echipa de fotbal a localității. În 1977, erau 250 de posesori de autoturisme, iar în prezent numărul lor este de câteva mii.

Din 1959 se introduce serviciul de taximetrie, având inițial două autoturisme Moskvich 408. În 1961 este

înființată Întreprinderea de Transport Auto (I.T.A.), iar în 1962 apare serviciul de transport public local, dotat cu autobuze MTC produse de Uzinele “Mao Zedong” din

București.

e

Localul nou al poștei a fost construit în anii ’60 ai secolului trecut, fiind situat pe Bulevardul “23 August” (actual “1 Decembrie 1918”, nr. 27B). Până acum câțiva ani, mai exista un oficiu poștal în zona veche a orașului, pe strada Republicii.

Oficiul PTTR, 1966

Învățământul

La sfârșitul războiului, în Luduș exista un gimnaziu de 7 ani, o școală primară de stat și școala confesională evreiască, iar în Gheja și Roșiori funcționau școli primare, care în 1949 își extind cursurile la 7 ani.

În 1948 e înființată o grădiniță lângă gară, devenită mai târziu Grădinița cu Program Normal nr. 2. În 1964 unitatea s-a mutat în noul sediu de pe str. Crinului nr. 38.

Școala evreiască își încetează activitatea în 1948 și în localul ei de pe str. Primăverii nr. 8 este înființată o grădiniță în 1951, devenită ulterior Grădinița cu program redus, apoi Grădinița cu Program Normal nr. 1. Clădirea ce datează din 1895 a suferit numeroase modernizări. Dinn 2014, unitatea este desființată.

În 1952 ia ființă Școala Medie de 10 ani, cu clasele VIII-

X, în noul sediu de pe str. Republicii nr. 55. După prelungirea ciclului gimnazial cu clasa a VIII-a, școala se transformă în liceu cu clasele IX-X. Din 1967 poartă numele de Liceul nr. 1, apoi Liceul de Cultură Generală nr. 1

și Liceul Industrial. În 1977, clasele de licau sunt transferate la Liceul nr. 2, iar instituția se transformă în Școala Generală nr. 1. Biblioteca școlară datează din 1956.

În 1960 își încetează activitatea Școala Luduș-Gară și își

începe cursurile Școala Generală nr. 2 în sediul nou de pe str. Crinului; din 2002 primește numele “Ioan Vlăduțiu”. Biblioteca școlară datează din același an.

Tot în 1960 e înființată o grădiniță pe str. Primăverii nr. 6, mutată anul următor pe str. Vânătorilor nr. 31.

Clădirea Grădiniței cu Program Prelungit nr. 1 a fost extinsă

în 1968.

În 1967 e finalizată construcția Liceului nr. 2, care își începuse activitatea la 1 septembrie 1966 în două săli ale Școlii Generale nr. 2. Din 1974 se numește Liceul Real-Umanist, din 1977 Liceul Industrial, din 1990 Liceul Teoretic, din 1992 Grup Școlar Industrial, iar din 2014 Liceul Tehnologic. În 1979 e construit internatul, desfințat după

1990.

La 1 septembrie 1973 e inaugurată Casa de Copii

Preșcolari Mixt și Școlari, pe str. Crinului. Din 1994 s-a numit Casa de Copii Preșcolari și Școlari Mixă, iar din anul 2000 Centrul de Plasament nr. 5. Instituția a fost desființată

în 2008.

La 17 ianuarie 1974, în fosta cantină UJCOOP de pe

Bulevardul 1 Mai ia ființă Grădinița cu Program Prelungit. nr. 2. În noiembrie 1974 e finalizat noul local de pe str. Rândunelelor nr. 3 bis.

Tot în 1974 se înființează Casa Pionierilor, într-o clădire de pe Bulevardul 23 August. În anul următor, instituția se mută în sediul actual de pe str. Avram Iancu nr. 12, în fosta clădire a comisariatului militar. Instituția se va numi mai apoi Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei, iar după 1990 Casa Copiilor Liberi, Clubul Copiilor și Elevilor și Clubul Copiilor.

În anul 1979 a fost înființat Clubul Sportiv Școlar (CSS), care a funcționat până in anul 1989. Avea secții de handbal, baschet, atletism, fotbal și folosea terenurile și sălile de sport ale școlilor din oraș.

Ca urmare a restructurării rețelei școlare, în 2007 își încetează activitatea școala primară din Avrămești. Doi ani mai târziu, clasele gimnaziale de la școala din Roșiori sunt mutate la Școala Generală nr. 1 Luduș, urmate în 2014 și de clasele primare. În Roșiori mai funcționează în prezent doar grădinița.

Instituțiile culturale. Serviciile de sănătate publică

În anul 1946 ia ființă Căminul Cultural “Nicolae

Bălcescu” în clădirea fostului restaurant “Central”. Primul director al instituției a fost Ioan Draia, care era și operator la proiecțiile de filme din sala de spectacole a căminului. Curând după aceea, au fost înființate căminele culturale din Gheja și Roșiori. În 1960 căminul devine Casa Raională de Cultură, în 1968 Casa Orășenească de Cultură, iar în 1973 se mută în actualul sediu din centrul civic, în fosta sală de ședințe a comitetlui raional de partid. În prezent instituția poartă numele basului Pompei Hărășteanu, fiu al Ludușului.

În 1949 apare Biblioteca Căminului Cultural “Nicolae

Bălcescu”, situată în aceeași clădire cu căminul. Din 1951 e numită Biblioteca Raională, iar în 1953 se mută într-un alt sediu. În 1961 e mutată din nou în clădirea din str. Republicii nr. 16, iar din 1997 funcționează în sediul de pe

Bulevardul 1 decembrie 1918 nr. 16.

Cinematograful “Flacăra” a fost construit în anul 1952.

În condițiile ofensivei media TV / cablu / internet, cinematograful a devenit neatractiv și a fost închis.

Clubul Fabricii de Zahăr a fost construit în 1960 și era situat în centrul civic. Aici funcționa și o bibliotecă a sindicatelor, cu peste 15000 de titluri. Clubul și-a încetat activitatea după 1990.

…

În 1950, se înființează Direcția Sanitară Raională Luduș, condusă de medicii Constantin Enescu și Ioan Oprea.

Este reorganizat spitalul, cu cinci secții (obstretică-ginecologie, pediatrie, chirurgie, boli interne, boli infecțioase). Din 1968 e numit Spitalul Orășenesc Luduș. În 1973 e creată secția psihiatrie, cu sediul în conacul Banffy din Gheja. Din 1975 spitalul are o secție de nou-născuți și stație de ambulanță cu 12 mașini de intervenție. În perioada 1974-1979, spitalul a avut secții în Iernut și Sărmaș.

În 1963 a fost finalizată Policlinica, cu 14 cabinete de specialitate.

Rețeaua medicală era completată de două dispensare urbane, un dispensar școlar, un dispensar stomatologic, un dispensar de întreprindere (la Fabrica de Zahăr).

Populația

Dovezile arheologice ne arată că zona Ludușului a fost locuită de purtătorii culturilor neo-eneolitice și a bronzului. Peste traci s-au suprapus în secolele VI-V î.e.n. purtătorii culturii Ciumbrud, identificați de unii istorici cu agatârșii.

Au urmat proto-dacii, peste care s-au suprapus pentru o perioadă celții, probabil cei din tribul anarților. În zonă este semnalat tribul dacic al racatensilor. Între 106-271 e.n. teritoriul este locuit deopotrivă de daci și romani, care au continuat locuirea și după părăsirea

Daciei de către administrația și armata romană.

În mileniul întunecat, peste proto-români și apoi români au trecut valurile succesive de migratori: goții, hunii, gepizii, avarii, slavii, ungurii. Cei din urmă au inițiat un proces de cucerire a Transilvaniei care a durat trei secole.

Primele înregistrări

Lactantius (Despre cum au murit prigonitorii, XXIII, 5) spune:

El a îndrăznit să procedeze cu romanii și cu supușii lor la fel cum au procedat strămoșii noștri cu cei învinși, conform legilor războiului, deoarece părinții lui au fost supuși recensământului, pe care Traian, după ce i-a învins pe dacii care reluaseră luptele cu încăpățânare, l-a introdus drept pedeapsă (quia parentes eius censui subiugati fuerant, quem Traianus Dacis assidue rebellantibus poene gratia victor imposuit).263

Acest census provinciae a fost efectuat probabil în anul 107, pentru stabilirea celor trei capitații: humanae, terrenae et animalium. Se impune o precizare: nu acest recensământ – de altfel, primul efectuat pe aceste meleaguri – era de fapt pedeapsă; recenzarea populației a fost ordonată pentru ca apoi dacii să plătească impozite, drept pedeapsă pentru încălcarea statutului de federați ai romanilor și pentru îndârjirea dovedită în luptă. Din păcate, rezultatele acestui recensământ nu s-au păstrat.

Această formă sui-generis de recensământ al locuitorilor și bunurilor avea să se permanentizeze în noua provincie imperială, la intervale de cinci ani

(ulterior la 15 ani). La Sarmizegetusa și la Apullum au fost constituite două tabularium, care adunau toate datele referitoare la numărul populației și statutul social al acesteia – sclavi sau liberți, la modul de folosire a pământului, numărul animalelor, evidența resurselor minerale, activități de comerț etc. Datele prelucrate de calculatores liberarii ad instrumentis consulatibus, sub conducerea unor princeps tabulari, erau trimise ulterior la Roma. Documentele păstrate până în zilele noastre se referă la organizarea și efectuarea recensământului din anul 297 în timpul împăratului roman Dioclețian (284-305).

Începând cu secolul al XV-lea, se generalizează alte forme de evidență a populației și a bunurilor: urbariile, catastifele, listele de dijme, tabelele episcopale. Acestea constituiau o bază pentru asigurarea unui sistem de recrutare și perceperii de taxe.

Mihai Viteazu dispune în 1599 realizarea unui

“Catastih al Țării Ardealului de pre judeațele și vamele și ocnele”. Documentul original se găsește la Arhivele de Stat din Viena.

Datele privind populația au fost colectate sporadic, neorganizat, în conscripțiile realizate de către preoți. Aceste date se refereau doar la membrii comunității religioase respective, deci pot da doar informații aproximative despre structura și dinamica populației dintr-o localitate. Primele înregistrări privind populația Ludușului datează de la 1733, dintr-o astfel de conscripție, cea inițiată de Inocențiu Micu-Klein. Aceasta

arată că în Luduș trăiau vreo 350 locuitori (70 de familii), de rit greco-catolic. Existau o biserică și o casă parohială, parohia avea ternuri arabile și o fâneață care producea 14 care cu fân.

Conform conscripției din 1750, în satul Ludos erau înregistrați 645 de greco-catolici.

Primul recensământ general al Ungariei și Transilvaniei a fost ordonat de Iosif al II-lea (1765-1790), în scopul eficientizării proceselor de impozitare și de recrutare. S-a urmărit, de asemenea, distribuția după sex,

stare civilă, ocupație, stare socială; bărbații au fost

înregistrați și pe intervale de vârstă. Au fost înregistrate date privind mișcarea naturală și cea migratorie. Deși ar fi trebuit să se desfășoare simultan, recensământul din Ungaria a avut loc în 1875, iar în Transilvania un an mai târziu. Datele mai importante au fost rectificate în anul următor pe baza mișcării populației.

Potrivit datelor recensământului din 1786, Ludușul avea 920 de locuitori – 472 de bărbați și 448 de femei. La acest număr trebuie adăugate fetele cu vârste între 0 și 17 ani, (vreo 160-170, prin analogie cu numărul băieților) care n-au fost recenzate. Distribuția pe grupe de vârstă era următoarea: 121 de copii (băieți) între 1 și 12 ani, 42 de copii (băieți) între 13 și 17 ani, 757 de adulți. Distribuția după starea socială a familiilor era: 14 familii de mari proprietari de pământ, 71 familii de iobagi, 114 familii de jeleri. Moșiile proprietarilor de pământ erau împărțite în 155 de sesii.264

O altă conscripție, de data aceasta a românilor ortodocși, datează din 1805. La acea dată, comunitatea ortodoxă din Luduș număra 79 de capi de familie (deci vreo 400 de credincioși) și era filie a parohiei ortodoxe de la Bogata.

În anul 1838, în Luduș erau 313 case, iar în Gheja 223 case.

Recensămintele din perioada 1850-1910

Recensământul din anul 1850

Următorul recensământ general a fost ordonat în 24 aprilie 1850 de către comisarul imperial însărcinat cu afacerile civile, Karl Geringer. În Transilvania, măsurile privind recensământul au fost luate de către Ludwig von Wolgemuth, guvernatorul militar al provinciei, prin ordonanța din 2 aprilie 1850. Recenzarea s-a efectuat în comun de către autoritățile civile și cele militare. Nu s-au folosit recenzori, fiecare cap de familie trebuind să se

înfățișeze în fața comisiei de recensământ. Pentru a asigura o mai mare rapiditate și precizie, preoții au fost somați pe calea consistoriilor să facă o înregistrare anticipată a credincioșilor din parohiile aflate sub supravegherea lor. În Transilvania recenzarea s-a terminat în vara anului 1850, iar tabelul centralizator de aici a fost finalizat pe 10 martie 1851. Rezultatele recensământului au fost publicate în totalizări pe provincie și pe comitate, după sex, stare civilă, vârstă, religie și naționalitate.

Rubrica naționalității diferențiază maghiari, secui, români, sași, germani, țigani, armeni, evrei și alte

naționalități, iar cea a religiei romano-catolici, greco-catolici, ortodocși, reformați, evanghelici, unitarieni și izraeliți. Despre armeano-catolici nu existau date separate, ei figurând printre romano-catolici. Rezultatele recensământului au fost următoarele:

Luduș – 1166 locuitori, dintre care: 1065 români, 34 maghiari, 67 alte naționalități, dintre care 47

țigani

Gheja – 865 locuitori, dintre care: 730 români, 47 maghiari, 88 alte naționalități, dintre care 6 evrei,

77 țigani

Luduș + Gheja – 2031 locuitori, dintre care: 1795 români, 81 maghiari, 155 alte naționalități, dintre

care 6 evrei, 124 țigani

Distribuția populației pe confesiuni:

Luduș – 1166 locuitori, dintre care: 343 ortodocși,

769 greco-catolici, 22 romano-catolici, 32 reformați Gheja – 865 locuitori, dintre care: 807 greco-

catolici, 11 romano-catolici, 41 reformați, 6 izraeliți Luduș + Gheja – 2031 locuitori, dintre care: 343 ortodocși, 1576 greco-catolici, 33 romano-catolici,

73 reformați, 6 izraeliți

***

Recensământul din anul 1857

Legile vremii prevedeau recenzarea la fiecare 3 ani; recensământul prevăzut în 1854 a fost amânat datorită reformelor politice și administrative. La 23 martie 1857 a fost promulgat patentul imperial privind noul recensământ, împreună cu instrucțiuni și modele de

formulare. Recensământul a început la 31 octombrie 1857 și a fost finalizat în noiembrie-decembrie, exclusiv de către autoritățile civile. Nu a fost recenzată zona graniței militare. În 1859, Ministerul de Interne a publicat datele recensământului (informațiile despre populație fiind detaliate în 66 de rubrici) pe provincii, comitate și plăși; datele pe localități nu au fost publicate, iar o mare parte a documentelor statistice de recensământ s-a distrus între timp.

Pentru acest an nu avem decât înregistrarea populației pe confesiuni, de data aceasta mult mai riguros realizată decât cea din 1850.

Luduș – 1305 locuitori, dintre care: 258 ortodocși, 957 greco-catolici, 63 romano-catolici, 34 reformați, 4 evanghelici, 6 unitarieni, 3 izraeliți, 10 alte confesiuni

Gheja – 891 locuitori, dintre care: 3 ortodocși, 811 greco-catolici, 14 romano-catolici, 44 reformați, 6

unitarieni, 4 izraeliți, 9 alte confesiuni

Luduș + Gheja – 2196 locuitori, dintre care: 261 ortodocși, 1738 greco-catolici, 77 romano-catolici, 78 reformați, 4 evanghelici, 12 unitarieni, 7

izraeliți, 19 alte confesiuni

***

Recensământul din anul 1869

Deși următorul recensământ ar fi trebuit să aibă loc în 1863, acesta a fost amânat de mai multe ori. Prin Legea III din 1869 s-a decis efectuarea recensământului în Ungaria simultan cu cel din partea austriacă a imperiului, devenit

din 1867 bicefal. Dintre întrebările recensământului din 1869 a lipsit cea legată de apartenența lingvistică / etnică, ea fiind eliminată de către guvern din proiectul inițial, din prudență politică.

Rezultatele recensământului au fost publicate pe noua structură administrativă. Datele detaliate pe plăși se referă la populația civilă prezentă. Din cauza dificultăților financiare, nu s-au mai publicat datele pe localități, fapt suplinit parțial de Dicționarul localităților din 1873. Acesta cuprinde numărul caselor și populației din fiecare sat și oraș, incluzând de această dată și localitățile din Transilvania. În plus față de recensământ, sunt enumerate și grupurile de limbă maternă din localitățile respective.

Luduș – 1290 locuitori, dintre care: 256 ortodocși, 726 greco-catolici, 67 romano-catolici, 138

reformați, 13 evanghelici, 8 unitarieni, 82 izraeliți Gheja – 964 locuitori, dintre care: 2 ortodocși, 877

greco-catolici, 4 romano-catolici, 52 reformați, 6

unitarieni, 6 izraeliți, 17 alte confesiuni

Luduș + Gheja – 2254 locuitori, dintre care: 258 ortodocși, 1603 greco-catolici, 71 romano-catolici,

190 reformați, 13 evanghelici, 14 unitarieni, 88 izraeliți, 17 alte confesiuni

***

Recensământul din anul 1880

S-a desfășurat în baza legii LII din 1880, sub conducerea unui organ autonom cu o putere sporită,

Institutul Național Regal Maghiar de Statistică, înființat în

1871. Potrivit legii, recensământul trebuia demarat în 1 ianuarie 1881 și finalizat până în 10 ianuarie.

Importanta noutate de conținut a recensământului din 1880 a constat în introducerea întrebării legate de limba maternă. Recenzările au fost făcute de către comune, sub supravegherea comisiilor de recensământ. Rezultatele finale ale prelucrării pe comitate și localități au fost publicate la sfârșitul anului 1882 în două volume. Tabelele din volumul I nu conțin detalieri pe plăși, ci doar pe comitate, însă prelucrarea datelor este mult mai extinsă, prezentând majoritatea rezultatelor recensământului. Volumul II conține datele pe localități.

Luduș – 1838 locuitori, dintre care: 1064 români,

650 maghiari, 45 germani, 79 alte naționalități

Gheja – 989 locuitori, dintre care: 784 români, 129

maghiari, 2 germani, 74 alte naționalități

Luduș + Gheja – 2827 locuitori, dintre care: 1848 români, 779 maghiari, 47 germani, 153 alte naționalități

Distribuția populației pe confesiuni:

Luduș – 1838 locuitori, dintre care: 297 ortodocși, 834 greco-catolici, 148 romano-catolici, 310 reformați, 18 evanghelici, 13 unitarieni, 218

izraeliți

Gheja – 989 locuitori, dintre care: 855 greco-catolici, 24 romano-catolici, 91 reformați, 1

evanghelic, 2 unitarieni, 16 izraeliți

Luduș + Gheja – 2827 locuitori, dintre care: 297 ortodocși, 1689 greco-catolici, 172 romano-catolici,

398

401 reformați, 19 evanghelici, 15 unitarieni, 234 izraeliți

***

Recensământul din anul 1890

Recensământul a fost efectuat în perioada 1-10 ianuarie 1891 în baza legii IX din 1890, ce avea conținut aproape identic cu legea recensământului precedent.

Rezultatele recensământului au fost publicate în trei volume în anii 1892-1893. Acestea au apărut în Magyar Statisztikai Közlemények, Új folyam (Publicațiile Statistice Maghiare, serie nouă), fiind chiar primele volume din această serie. Primul volum conține descrierea populației, al doilea ocupațiile, al treilea statistica clădirilor. Toate tabelele primului volum și marea majoritate a celor din volumul al doilea apar în detaliere pe comitate și orașe cu rang de comitat. Cele trei volume nu conțin date la nivel de localitate.

Această lipsă este compensată de tabelul statistic din

Dicționarul localităților din 1892, ce conține următoarele date: cifra populației civile, distribuția populației în funcție de limba maternă (9 rubrici), confesiune (11 rubrici), numărul caselor locuite, suprafața de teren în iugăre. Tot în scop practic s-a redactat, pe baza materialului de recensământ, un ghid al industriașilor și comercianților din Ungaria.

Repartiția populației pe naționalități:

Luduș – 2393 locuitori, dintre care: 1198 români, 1076 maghiari, 29 germani, [121 țigani], 7 slovaci, 90 alte naționalități

399

Gheja – 1067 locuitori, dintre care: 845 români, 156

maghiari, 32 germani, 34 alte naționalități

Luduș + Gheja – 3460 locuitori, dintre care: 2043

români, 1232 maghiari, 61 germani, [121 țigani], 7 slovaci, 124 alte naționalități

Reparția populației pe confesiuni:

Luduș – 2393 locuitori, dintre care: 216 ortodocși, 1071 greco-catolici, 218 romano-catolici, 540 reformați, 20 evanghelici, 21 unitarieni, 307

izraeliți

Gheja – 1067 locuitori, dintre care: 881 greco-catolici, 29 romano-catolici, 120 reformați, 9

evanghelici, 28 izraeliți

Luduș + Gheja – 3460 locuitori, dintre care: 216 ortodocși, 1952 greco-catolici, 247 romano-catolici, 660 reformați, 29 evanghelici, 21 unitarieni, 225

izraeliți

***

Recensământul din anul 1900

În 1893 a avut loc recenzarea țiganilor, iar în 1895 recensământul agricol și s-au introdus registrele de stare civilă. Legea XLIII din 1899 cu privire la noul recensământ prevedea ca moment de referință data de 31 decembrie 1900, urmând ca recenzarea să se deruleze în următoarele zece zile. Chestionarele conțineau două noi grupe de întrebări, referitoare la casele și pământurile avute în proprietate. A fost înregistrată și populația militară; s-a mai urmărit schimbarea conceptului de populație reală cu cel de populație stabilă.

S-a accentuat în mod special nevoia de obiectivitate în culegerea datelor, având în vedere erorile de înregistrare

– partinice în cazul maghiarilor – constatabile cu ocazia recensământului din 1890. În vremea respectivă, în unele zone, cunoașterea limbii maghiare era considerată ca fiind criteriul maghiarității “și printr-un optimism exagerat era trecută la maghiari și acea parte de populație care cunoștea limba maghiară, dar era de altă limbă maternă”. După aprecierea institutului statistic, în 1900 nu au mai existat asemenea situații.

Rezultatele recensământului din 1900 au apărut între 1902-1909 în Magyar Statisztikai Közlemények, Új sorozat

(Publicațiile Statistice Maghiare, serie nouă), în 10 volume.

Repartiția populației pe naționalități:

Luduș – 2884 locuitori, dintre care: 1359 români, 1351 maghiari, 154 germani, 20 alte naționalități,

dintre care 10 slovaci

Gheja – 1217 locuitori, dintre care: 852 români, 308

maghiari, 5 germani, 52 alte naționalități

Luduș + Gheja – 4101 locuitori, dintre care: 2211 români, 1659 maghiari, 159 germani, 72 alte

naționalități, dintre care 10 slovaci

Repartiția populației pe confesiuni:

Luduș – 2884 locuitori, dintre care: 211 ortodocși, 1165 greco-catolici, 215 romano-catolici, 638 reformați, 12 evanghelici, 34 unitarieni, 609 izraeliți

Gheja – 1217 locuitori, dintre care: 905 greco-catolici, 48 romano-catolici, 237 reformați, 8

evanghelici, 10 unitarieni, 9 izraeliți

Luduș + Gheja – 4101 locuitori, dintre care: 211 ortodocși, 2070 greco-catolici, 263 romano-catolici, 875 reformați, 20 evanghelici, 44 unitarieni, 618

izraeliți

***

Recensământul din anul 1910

Ultima inventariere a populației vechii Ungarii s-a desfășurat în baza Legii VIII din 1910. Recenzarea s-a efectuat în primele zece zile ale noului an, asemenea recensămintelor anterioare.

O semnificativă inovație tehnică a fost introducerea pe scară largă a răspunsurilor pretipărite. Pentru evitarea erorilor și a abuzurilor, limba maternă și celelalte limbi vorbite în afară de aceasta erau înscrise în continuare în mod tradițional. În ceea ce privește înregistrarea evreilor, s-a menținut prevederea de la recensământul din 1900:

“Atât ca limbă maternă, cât și ca altă limbă vorbită poate fi înscrisă, de fiecare dată, doar o limbă vie; prin urmare, limba idiș sau ebraica nu poate fi evidențiată. Deci, în cazul persoanelor de religie mozaică, aflate în unele regiuni ale țării, care vorbesc o germană stricată amestecată cu ebraica, folosind așa-zisul jargon, trebuie consemnată limba germană”.

Rezultatele recensământului au fost publicate tot în cadrul seriei Publicațiile Statistice Maghiare, serie nouă, în șase volume.

Datele pentru Luduș includ valorile recenzate în

Avrămești, Cioarga, Fundătura, Roșiori.

Repartiția populației pe naționalități:

Luduș – 4632 locuitori, dintre care: 1385 români, 3116 maghiari, 61 germani, 70 alte naționalități,

dintre care 28 slovaci, 1 ucrainiean, 1 sârb

Avrămești – 226 locuitori, dintre care: 3 români,

216 maghiari, 7 germani

Cioarga – 294 locuitori, dintre care: 245 români, 49

maghiari

Fundătura – 233 locuitori, dintre care: 14 români,

219 maghiari

Gheja – 1394 locuitori, dintre care: 936 români, 416

maghiari, 3 germani, 39 alte naționalități

Roșiori – 536 locuitori, dintre care: 1 român, 562

maghiari

Luduș + Gheja – 6026 locuitori, dintre care: 2321 români, 3532 maghiari, 64 germani, 109 alte naționalități, dintre care 28 slovaci, 1 ucrainiean, 1

sârb

Repartiția populației pe confesiuni:

Luduș – 4632 locuitori, dintre care: 285 ortodocși, 1193 greco-catolici, 684 romano-catolici, 1687 reformați, 34 evanghelici, 34 unitarieni, 715

izraeliți

Avrămești – 226 locuitori, dintre care: 13 greco-catolici, 4 romano-catolici, 208 reformați, 1 evanghelic

Cioarga – 294 locuitori, dintre care: 46 ortodocși,

199 greco-catolici, 49 reformați

Fundătura – 233 locuitori, dintre care: 4 ortodocși, 10 greco-catolici, 17 romano-catolici, 199 reformați,

2 evanghelici, 1 unitarian

Gheja – 1394 locuitori, dintre care: 1 ortodox, 984 greco-catolici, 74 romano-catolici, 304 reformați, 4

evanghelici, 15 unitarieni, 12 izraeliți

Roșiori – 563 locuitori, dintre care: 2 ortodocși, 4 greco-catolici, 311 romano-catolici, 240 reformați, 2

evanghelici, 4 unitarieni

Luduș + Gheja – 6026 locuitori, dintre care: 286 ortodocși, 2177 greco-catolici, 758 romano-catolici, 1991 reformați, 38 evanghelici, 49 unitarieni, 727

izraeliți

***

Recensămintele din perioada 1920-1941

Recensământul din anul 1920

Valorile de referință pentru anul 1920 nu au fost recenzate efectiv, ci doar catagrafiate.

Repartiția populației pe naționalități:

Luduș: 4734 locuitori, dintre care: 1451 români, 2525 maghiari, 8 germani, 743 evrei, 14 alte

naționalități

Gheja – 1463 locuitori, dintre care: 1007 români,

443 maghiari, 4 germani, 9 evrei

Luduș + Gheja – 6195 locuitori, dintre care: 2458 români, 2968 maghiari, 12 germani, 743 evrei, 14

alte naționalități

***

Recensământul din anul 1930

Recensământul din 1930, primul efectuat în România Mare, a fost apreciat drept unul dintre cele mai moderne efectuate în acei ani în lume, “realizare științifică excepțională”, “operă de stil mare, realizată obiectiv și fără cusur”, cum era caracterizat în presa europeană a vremii. El aduce o premieră absolută pentru statistica din Europa, prin înregistrarea concomitentă a apartenenței

etnice, a limbii materne și a religiei. Rezultatele au fost prelucrate și apoi interpretate de reputați statisticieni, matematicieni, sociologi, juriști.

Repartiția populației pe naționalități:

Luduș – 5085 locuitori, dintre care: 1721 români, 2643 maghiari, 9 germani, 712 alte naționalități,

dintre care 565 evrei, 129 țigani, 9 slovaci

Gheja – 2180 locuitori, dintre care: 1414 români, 709 maghiari, 3 germani, 54 alte naționalități,

dintre care 34 evrei, 15 țigani, 5 slovaci

Luduș + Gheja – 7265 locuitori, dintre care: 3135 români, 3352 maghiari, 12 germani, 766 alte naționalități, dintre care 599 evrei, 144 țigani, 14

slovaci

Repartiția populației pe confesiuni:

Luduș – 5085 locuitori, dintre care: 493 ortodocși, 1317 greco-catolici, 782 romano-catolici, 1788 reformați, 9 evanghelici, 49 unitarieni, 567 izraeliți,

80 adventiști

Gheja – 2180 locuitori, dintre care: 87 ortodocși, 1341 greco-catolici, 98 romano-catolici, 599

reformați, 6 evanghelici, 15 unitarieni, 34 izraeliți Luduș + Gheja – 7265 locuitori, dintre care: 580

ortodocși, 2658 greco-catolici, 880 romano-catolici, 2387 reformați, 15 evanghelici, 64 unitarieni, 601 izraeliți, 80 adventiști

***

Recensământul din anul 1941

Datorită evenimentelor politico-militare, în anul 1940 nu a putut fi realizat un nou recensământ. La 14 ianuarie 1941 a fost emis Decretul-Lege Nr. 67 pentru executarea recensământului general.

La începutul lunii aprilie 1941 s-au efectuat următoarele recensăminte: clădiri și locuințe (2 aprilie), exploatări agricole (2 aprilie), populație (6 aprilie), exploatări agricole medii, mari și specializate (aprilie), intreprinderi (9 și 12 aprilie), refugiați (11-12 aprilie), populație de origine etnică evreiască (11-12 aprilie).

Repartiția populației pe naționalități:

Luduș – 6275 locuitori, dintre care: 2730 români,

2853 maghiari, 33 germani, 659 alte naționalități

Gheja – 1264 locuitori, dintre care: 1128 români, 59

maghiari, 77 alte naționalități

Luduș + Gheja – 7539 locuitori, dintre care: 3858

români, 2912 maghiari, 33 germani, 736 alte naționalități

Rezultatele pentru Luduș includ și “cătunele și coloniile 1. Albissi, 2. Andrassy, 3. Ciorga, 4. Etzken, 5. Interioară”265. În Luduș erau 1318 clădiri, iar în Gheja 258. Gheja și Luduș au fost înregistrate ca localități separate, cu codurile 76 Trd (Turda), respectiv 92 Trd. În Repertoriul alfabetic al localităților, Gheja apare aparținând comunei Gheja, iar Luduș aparținând comunei Luduș.266

Recensământului general al României din anul 1941 a furnizat date fiabile atât în ceea ce privește starea demografică a țării (de importanță deosebită pentru asigurarea fluxului de mobilizări pentru front), cât și

privind capacitatea economiei (mai ales a industriei de război și a agriculturii) de a susține o campanie militară fără precedent. A reprezentat, totodată, și primul recensământ agricol cu adevărat sistematic efectuat în România.

Recensămintele din perioada comunistă

Recensământul din anul 1956

Recensământul populației din ianuarie 1948 a fost primul efectuat în condițiile noului sistem politic; a înregistrat populația țării la structura teritorială după cel de al doilea război mondial. Unitatea de observare a fost gospodăria.

Recensământul populației din februarie 1956 a avut ca unitate de observare familia. Rezultatele lui au fost publicate în intervalul 1959-1961, în 4 volume cu aproximativ 4300 pagini.

Distribuția populației localități componente:

Total Luduș 8216 locuitori, dintre care: Luduș 5086, Avrămești 390, Cioarga 277, Ciurgău 144,

Fundătura 312, Gheja 1331, Roșiori 676

Repartiția populației pe naționalități:

Total Luduș – 8216 locuitori, dintre care: 4791 români, 3148 maghiari, 17 germani, 260 alte naționalități, dintre care 123 evrei, 122 țigani, 5

slovaci, 5 ruși, 3 polonezi, 1 bulgar, 1 nedeclarat

***

Recensământul din anul 1966

Recensământul populației și locuințelor din martie

1966 a fost organizat asemănător celui din 1956.

Repartiția populației pe naționalități:

Luduș – 8528 locuitori, dintre care: 5836 români, 2539 maghiari, 17 germani, 99 țigani, 31 evrei, 2

slovaci, 1 rus, 1 bulgar, 1 ceh, 1 grec

Avrămești – 314 locuitori, dintre care 44 români,

269 maghiari, 1 evreu

Cioarga – 220 locuitori, dintre care: 192 români, 28

maghiari

Ciurgău – 139 locuitori, dintre care: 53 români, 86

maghiari

Fundătura – 228 locuitori, dintre care: 28 români,

200 maghiari

Gheja – 1539 locuitori, dintre care: 1435 români, 75

maghiari, 1 german, 28 țigani

Roșiori – 826 locuitori, dintre care 68 români, 757

maghiari, 1 german

Total oraș Luduș – 11794 locuitori, dintre care: 7656 români, 3954 maghiari, 19 germani, 127 țigani, 32 evrei, 2 slovaci, 1 rus, 1 bulgar, 1 ceh, 1

grec

***

Recensământul din anul 1977

Recensământul populației și locuințelor din anul 1977 a cuprins o gamă mai largă de indicatori. Programul recensământului și sistemul de prelucrare adoptat au fost dintre cele mai moderne.

Repartiția populației pe naționalități:

Luduș – 11608 locuitori, dintre care: 8221 români, 3154 maghiari, 22 germani, 179 țigani, 16 evrei, 3 bulgari, 2 slovaci, 2 polonezi, 2 ruși, 1 sârb, 1 croat,

tătar, 4 alte naționalități, 1 nedeclarat

Avrămești – 271 locuitori, dintre care: 62 români,

maghiari

Cioarga – 249 locuitori, dintre care: 149 români, 13

maghiari, 41 țigani

Ciurgău – 101 locuitori, dintre care: 36 români, 65

maghiari

Fundătura – 43 locuitori, dintre care: 7 români, 36

maghiari

Gheja – 1735 locuitori, dintre care: 1526 români, 83

maghiari, 8 germani, 84 țigani

Roșiori – 971 locuitori, dintre care: 78 români, 893

maghiari

Total oraș Luduș: 14978 locuitori, dintre care: 10160 români, 4453 maghiari, 28 germani, 16 evrei,

țigani, 3 bulgari, 2 slovaci, 2 polonezi, 2 ruși, 1 sârb, 1 croat, 1 tătar, 4 alte naționalități, 1 nedeclarat

Recensămintele din perioada post-comunistă

Recensământul din anul 1992

Repartiția populației pe naționalități:

Luduș – 16000 locuitori, dintre care: 11550 români, 3913 maghiari, 14 germani, 510 rromi, 7 evrei, 2

armeni, 1 ucrainian, 1 polonez, 1 grec, 1 nedeclarat Avrămești – 208 locuitori, dintre care: 57 români,

151 maghiari

Cioarga – 209 locuitori, dintre care: 164 români, 6

maghiari, 39 rromi

Ciurgău – 89 locuitori, dintre care: 25 români, 49

maghiari, 15 rromi

Fundătura – 5 locuitori, dintre care: 5 maghiari

Gheja – 1429 locuitori, dintre care: 1316 români, 45

maghiari, 2 germani, 65 rromi, 1 altă naționalitate Roșiori – 849 locuitori, dintre care: 143 români, 706

maghiari

Oraș Luduș – 18789 locuitori, dintre care: 13255 români, 4875 maghiari, 16 germani, 629 rromi, 7 evrei, 2 armeni, 1 ucrainian, 1 polonez, 1 grec, 1 altă naționalitate, 1 nedeclarat

Repartiția populației pe confesiuni:

Luduș – 16000 locuitori, dintre care: 10761 ortodocși, 780 greco-catolici, 925 romano-catolici, 2880 reformați, 4 evanghelici, 17 unitarieni, 5 izraeliți, 628 alte confesiuni, dintre care 33 baptiști,

222 penticostali, 170 adventiști

Avrămești – 208 locuitori, dintre care: 56 ortodocși,

6 romano-catolici, 145 reformați, 1 adventist

Cioarga – 209 locuitori, dintre care: 174 ortodocși, 12 greco-catolici, 2 romano-catolici, 3 reformați, 18 alte confesiuni, dintre care 2 penticostali, 10

adventiști

Ciurgău – 89 locuitori, dintre care: 40 ortodocși, 9 romano-catolici, 32 reformați, 8 alte confesiuni,

dintre care 5 adventiști

Fundătura – 5 locuitori, dintre care: 4 reformați, 1

adventist

Gheja – 1429 locuitori, dintre care: 1315 ortodocși, 43 greco-catolici, 41 reformați, 2 unitarieni, 28 alte

confesiuni, dintre care 4 baptiști, 3 penticostali

Roșiori – 849 locuitori, dintre care: 115 ortodocși, 13 greco-catolici, 209 romano-catolici, 466 reformați, 46 alte confesiuni, dintre care 43

adventiști

Orașul Luduș – 18789 locuitori, dintre care: 12461 ortodocși, 848 greco-catolici, 1151 romano-catolici, 3571 reformați, 4 evanghelici, 19 unitarieni, 5

izraeliți, 730 alte confesiuni, dintre care 37 baptiști, 227 penticostali, 230 adventiști

***

Recensământul din anul 2002

Repartiția populației pe naționalități:

Luduș – 14418 locuitori, dintre care: 10404 români, 3366 maghiari, 10 germani, 619 rromi, 5 evrei, 6 italieni, 4 ruși, 1 ucrainian, 1 polonez, 1 armean, 7

nedeclarați

Avrămești – 197 locuitori, dintre care: 69 români,

128 maghiari

Cioarga – 229 locuitori, dintre care: 131 români, 21

maghiari, 77 rromi

Ciurgău – 90 locuitori, dintre care: 20 români, 52

maghiari, 18 rromi

Fundătura – 183 locuitori, dintre care: 71 români,

112 maghiari

Gheja – 1585 locuitori, dintre care: 1388 români, 47

maghiari, 1 german, 143 romi

Roșiori – 795 locuitori, dintre care: 107 români, 688

maghiari

Oraș Luduș – 17497 locuitori, dintre care: 12190 români, 4414 maghiari, 11 germani, 5 evrei, 857 rromi, 6 italieni, 4 ruși, 1 ucrainian, 1 polonez, 1

armean, 7 nedeclarați Repartiția populației pe confesiuni:

Luduș – 14418 locuitori, dintre care: 9847 ortodocși, 593 greco-catolici, 791 romano-catolici, 2409 reformați, 5 evanghelici, 12 unitarieni, 2 izraeliți, 759 alte confesiuni, dintre care 37 baptiști, 338 penticostali, 162 adventiști

Avrămești – 197 locuitori, dintre care: 58 ortodocși,

14 romano-catolici, 116 reformați, 9 alte confesiuni Cioarga – 229 locuitori, dintre care: 202 ortodocși, 1 greco-catolic, 3 reformați, 23 alte confesiuni,

dintre care 15 penticostali, 2 adventiști

Ciurgău – 90 locuitori, dintre care: 40 ortodocși, 2 greco-catolici, 43 romano-catolici, 5 alte confesiuni,

dintre care 4 adventiști

Fundătura – 183 locuitori, dintre care: 69 ortodocși, 20 romano-catolici, 89 reformați, 5

adventiști

Gheja – 1585 locuitori, dintre care: 1488 ortodocși, 19 greco-catolici, 4 romano-catolici, 23 reformați, 51 alte confesiuni, dintre care 2 baptiști, 2

penticostali, 1 adventist

Roșiori – 795 locuitori, dintre care: 104 ortodocși, 237 romano-catolici, 423 reformați, 1 unitarian, 30

alte confesiuni, dintre care 1 baptist, 28 adventiști Oraș Luduș: 17497 locuitori, dintre care: 11808

ortodocși, 613 greco-catolici, 1068 romano-catolici, 3106 reformați, 5 evanghelici, 13 unitarieni, 2 izraeliți, 882 alte confesiuni, dintre care 40 baptiști,

355 penticostali, 202 adventiști

***

Recensământul din anul 2011

A fost primul recensământ realizat după aderarea României la Uniunea Europeană și a marcat peste două decenii de evoluții demografice complexe. A utilizat și surse administrative; a fost introdus conceptul de

reședință obișnuită de 12 luni și peste, în conformitate cu regulamentele U.E. Colectarea datelor s-a făcut în perioada 20-31 octombrie 2011, iar procesele de introducere, verificare, validare, corecții, colectare indirectă și prelucrare au durat încă doi ani.

Distribuția populației localități componente:

Oraș Luduș – 15328 locuitori, dintre care: Luduș 12486, Avrămești 204, Cioarga 238, Ciurgău 93,

Fundătura 171, Gheja 1376, Roșiori 760

Repartiția populației pe naționalități:

Oraș Luduș – 15328 locuitori, dintre care: 10108 români, 3557 maghiari, 964 rromi, 3 italieni, 7 altă etnie, 681 nedeclarați

Repartiția populației pe confesiuni:

Oraș Luduș – 15328 locuitori, dintre care: 9915 ortodocși, 508 greco-catolici, 819 romano-catolici, 2601 reformați, 4 unitarieni, 310 penticostali, 35 baptiști, 176 adventiști, 173 iehoviști, 5 creștini de rit vechi, 13 altă religie, 38 fără religie, 9 atei, 715

nedeclarați

***

Considerații asupra evoluției demografice

Deși datele avute la dispoziție nu sunt foarte complete, pot totuși fi folosite pentru formularea unor concluzii referitoare la evoluția demografică a localității.

Interpretarea datelor trebuie făcută însă cu prudență, datorită unor factori ce pot influența obiectivitatea acestor concluzii. Analiza datelor trebuie corelată și cu diversele evenimente politice și sociale ale vremii.

De pildă, în recensămintele maghiare din perioada 1850-1910 nu s-a înregistrat naționalitatea persoanei, ci limba maternă a acesteia. Așa cum s-a precizat deja, în unele zone cunoașterea limbii maghiare era considerată ca fiind criteriul maghiarității. În aceeași notă, evreii nu erau înregistrați ca atare (deoarece nu vorbeau o limbă vie), ci erau înregistrați la maghiari sau germani. Țiganii, destul de numeroși, erau trecuți la “alte naționalități”, fără precizarea numărului lor. Aceste practici duceau la erori de apreciere destul de mari privind ponderea unor naționalități.

Datele oferite de recensăminte privind repartiția populației pe confesiuni nu pot oferi decât estimări a apartenenței la o anumită naționalitate. Singura

confesiune pentru care corespondența cu naționalitatea era aproape 100% a fost cea izraelită. Numărul ortodocșilor plus cel al greco-catolicilor era întotdeauna mai mare decât numărul de români declarați, tot așa cum numărul romano-catolicilor plus cel al reformaților era mai mare decât numărul de maghiari declarați. Acest fenomen s-a datorat, fără îndoială, țiganilor care își însușeau religia stăpânilor sau a majorității.

Pentru perioada interbelică, recensământul din 1930 a fost apreciat pentru exactitate și obiectivitate, deși unii cercetători maghiari acuză “dispariția” a aprox. 100.000 de maghiari de confesiune greco-catolică. Recensămintele din 1941 realizate de Ungaria în Transilvania de Nord și de România în Transilvania de Sud nu rezistă unei analize serioase, din cauza denaturărilor datorate situației politice.

În perioada comunistă s-au realizat patru recensăminte, în 1948, 1956, 1966, 1977. Dintre acestea, cel din 1956 este apreciat ca fiind cel mai corect, deși datele oferite sunt mai sărace. Bineînțeles că din aceste recensăminte au lipsit întrebările referitoare la confesiune, ceea ce nu permite o analiză serioasă a intervalului.

Cele trei recensăminte realizate după 1990 au cel mai mare grad de corectitudine, în special datorită modalităților de colectare, corecție, prelucrare și interpretare a datelor. O problemă a fost (și va mai fi) înregistrarea naționalității rromilor; numărul acestora în statistici este mult mai mic decât cel real, datorită

modului în care aceștia își asumă sau nu apartenența la etnie. În Transilvania mai intervine un factor suplimentar legat de această problemă, deaorece mulți rromi se declară maghiari (chiar dacă nu cunosc limba) și își inscriu copii la școala la secția maghiară pentru a beneficia de anumite avantaje oferite de statul ungar. O altă problemă este cea legată de migrație, multe persoane fiind declarate ca fiind plecate pe termen scurt, deși în realitate sunt plecate pe termen lung.

Evoluția comparativă a populației românești

și maghiare

În anul 1850, Luduș era o localitate o populație românească în majoritate absolută (91.33%). Maghiarii reprezentau 2.91%, iar alte naționalități 5.74% dintre care

țigani 4.03%. Gheja avea o situație asemănătoare, cu 84.39% români, 5.43% maghiari, 10.17% alte naționalităti dintre care țigani 8.9%. Datele privind Luduș sunt fără îndoială corecte, fiind confirmate de conscripția din 1750 care indica 645 de locuitori greco-catolici și de recensământul din 1786 care indica 920 de locuitori, față de 1166 locuitori în 1850.

Evoluția populației românești și maghiare în Luduș

Valorile din perioada 1850-1900 sunt pentru Luduș, cele din perioada 1910-1930 pentru Luduș și colonii, iar cele din perioada 1941-2011 pentru întreaga localitate

În cei treizeci de ani ce au urmat, evoluția este total atipică: în acest interval, populația românească a scăzut cu 0.1%, iar cea maghiară a crescut cu 1811.76%! În această perioadă au avut loc trei evenimente care au influențat într-o oarecare măsură dinamica populației: instituirea dualismului în 1867, construirea tronsonului de cale ferată Tg. Mureș – Războieni (inaugurat în 1871) și reforma administrativă din 1876. Instituirea dualismului a însemnat includerea Transilvaniei în

Ungaria și schimbarea administrației cu cea maghiară. Odată cu aceasta au apărut și nefericitele legi și măsuri care vizau asimilarea etnică a ne-maghiarilor. Reforma administrativă a însemnat pentru Luduș statutul de comună și reședință a plasei Marosludas, aceasta însemnând un aparat administrativ mult mai mare, dar și polarizarea afacerilor spre localitate. Construcția și darea în exploatare a căii ferate a atras în zonă un mare număr de muncitori, comercianți, afaceriști, având o contribuție ceva mai importantă la creșterea populației. Practic, în condițiile unui boom economic, numărul maghiarilor crește de la 34 (1850) la 650 (1880), în timp ce numărul românilor scade de la 1065 (1850) la 1064 (1880). Posibile explicații ar putea fi: o parte din populația românească a fost maghiarizată; noua administrație maghiară a facilitat stabilirea în localitate doar a etnicilor maghiari; rezultatele recensământului au fost denaturate în favoarea maghiariarilor; o combinație a celor de mai sus.

În următoarele două decenii, tendința observată se menține: populația românească are o creștere relativă de 12.59% în primul deceniu și de 13.43% în cel de-al doilea, în timp ce populația maghiară are o creștere relativă de 65.53%, respectiv 25.55%, mult peste sporul natural. Practic, în anul 1900 cele două etnii aveau pondere egală în Luduș: 1359 români și 1351 maghiari. În această perioadă, cea mai probabilă cauză a creșterii numărului de maghiari pare a fi politica de asimilare etnică, intensificată mult după 1880 Datorită acestei politici, numărul de maghiari crește în Ungaria de la 6.445.847 în

1880 la 10.050.575 în 1910, deci cu 55,92% în treizeci de ani. Pentru Transilvania cifrele stau asemănător: în 1880 erau înregistrați 2.294.421 români, 916.628 maghiari, 353.027 secui; în 1910 erau 2.909.260 români (+26,79%), 1.617.231 maghiari (+76.43%), 441.636 secui (+25.09%).

Primul deceniu al secolului XX aduce cele mai radicale schimbări în structura etnică a localității, prin colonizarea masivă de maghiari în colonia interioară din Luduș, precum și în Andrássy-telep (Roșiori), Eckzen-telep (Avrămești), Mezőalbis-telep (Fundătura) și Csorgó

(Ciurgău, cătun ce anterior aparținea de Bogata). Astfel, în acest deceniu numărul românilor a crescut cu 26 (reprezentând 1.91%), în timp ce numărul maghiarilor a crescut cu 1765 (un plus de 130.64%). Cauze posibile ale stagnării populației românești ar fi în continuare asimilarea etnică, dar și migrația externă.

Deceniul al doilea este marcat de primul război mondial și de unirea Transilvaniei cu România. Ambele evenimente au influențat numărul și structura etnică a populației, prin pierderile umane din război și prin emigrarea unui număr de maghiari, în special mari afaceriști, funcționari, intelectuali. Numărul de români a crescut cu 66 (un plus de 4.76%), iar numărul de maghiari a scăzut cu 591 (o scădere de 18.97%). Aceste rezultate trebuie privite cu precauție, deoarece valorile de referință pentru anul 1920 au fost catagrafiate și nu recenzate efectiv.

În următoarele două decenii s-a înregistrat următoarea evoluție: populația românească a crescut cu

21,84% în primul deceniu și cu 58.62% în al doilea, în timp ce populația maghiară a crescut cu 7.76%, respectiv 4.85%. Din nou este necesară interpretarea cu precauție a acestor rezultate: în timp ce valorile de la recensământul din 1930 sunt apreciate drept corecte, cele din 1920 și 1941 au fost alterate din motivele amintite în acest capitol. Pentru 1941 sunt vizibile efectele evenimentelor politice din ultimii ani: includerea Transilvaniei de Nord în Ungaria ca urmare a Diktat-ului de la Viena a dus la schimburi de populație, apreciate la 200.000 de persoane între cele două țări; în schimb, angajarea României în război probabil că nu a afectat prea mult rezultatele pentru Luduș. Un alt factor ce a deteminat creșterea populației românești în raport cu cea maghiară după

1930 a fost faptul că satul Gheja, cu majoritate românească, a devenit practic parte componentă a Ludușului.

Deși la Gheja nu a existat o politică oficială de colonizare, ca în cazul Ludușului, din analiza graficului se remarcă faptul că între 1880 și 1910 populația românească a crescut cu 25.13%, în timp ce populația maghiară a avut un plus de 222.48%. O altă perioadă interesantă este 1920-1930, când numărul românilor crește cu 40.41%, iar al maghiarilor cu 60.04%; nu se poate vorbi, deci, de românizare în perioada interbelică.

Evoluția populației românești și maghiare în Gheja

Interpretarea rezultatelor recensămintelor din perioada comunistă este destul de dificilă: pentru anul 1956 nu avem rezultatele pe etnii pentru localitățile componente, iar pentru anii 1966 și 1977 corectitudinea datelor a fost pusă la îndoială. În anul 1956 erau înregistrați 4791 de români și 3148 de maghiari. Pentru anii 1966, 1977, 1992 avem următoarele creșteri relative: +59.79%, +32.70%, +30.46 pentru români, respectiv +12.56%, +11.26%, +10.94% pentru maghiari. Ambele seturi de valori sunt peste valoarea sporului natural, apreciat pentru perioada respectivă la 7.7% (1956-1966), 10.6% (1966-1977), ajungând treptat mai apoi până la sub 4% în perioada 1986-1990.267 Cauzele creșterii populației au fost în principal de natură economică și mai puțin de

natură politică. Astfel, în Luduș s-au construit unități industriale de prelucrare a zahărului, cauciucului, cânepii, laptelui; s-au contruit centrul civic, cartierele de blocuri, s-a dezvoltat infrastructura, etc. Toate aceste activități economice au atras în localitate un număr foarte mare de oameni din zonele limitrofe, în special de pe Câmpie, ceea ce ar putea explica creșterea mult mai accentuată a populației românești (zona este una majoritar românească). În perioada comunistă Luduș a fost centru raional până în 1968, a fost declarat oraș în 1960; ambele decizii politico-economice au dus la o creștere a populației prin centralizarea unor instituții. O influență relativ mare a avut-o celebrul Decret nr. 770 din 1967 privind interzicerea avorturilor și a metodelor contraceptive, care a dus, pe termen scurt, la o creștere masivă a natalității. Politica neoficială de românizare a unor zone cu populație majoritar maghiară nu a avut efecte importante în Luduș: specialiștii și muncitorii aduși din alte zone pentru construcția obiectivelor industriale au părăsit orașul după terminarea lucrului, iar numărul mic de absolvenți cu studii superioare repartizați în oraș nu a influențat structura etnică.

Anul 1992 a marcat cea mai numeroasă populație în Luduș, 18.797 locuitori. Recensămintele din 2002 și 2011 au marcat un declin accentuat al numărului de locuitori, datorat migrației economice și sporului natural negativ. La nivelul țării, se apreciază că migrația economică este responsabilă pentru aproximativ 75% din scăderea populației; acesta este însă un procent mediu național,

unele localități fiind mai afectate de migrație decât altele.

Luduș este una dintre aceste localități, populația scăzând

în 20 de ani cu 3469 locuitori (-18.46%). Fenomenul se datorează închiderii marilor unități industriale care asigurau locuri de muncă pentru majoritatea populației active. Evoluția populației române și maghiare a fost următoarea: 13.255 (1992), 12.180 (2002; o scădere de 8.04%), 10.108 (2011; o scădere de 17.08%), respectiv 4875 (1992), 4414 (2002; o scădere de 9.44%), 3357 (2011; o scădere de 23.95%). Se observă că scăderile relative ale numărului maghiarilor sunt mai mari decât scăderile corespunzătoare ale numărului românilor; fenomenul se datorează faptului că un mare număr de maghiari migrează din rațiuni economice în Ungaria, pe termen mai scurt sau mai lung, având avantajul cunoașterii limbii. La nivelul anului 2011, ponderile românilor și maghiarilor în populația Ludușului sunt de 65.94%, respectiv 23.20%.

Evoluția populației evreiești

Timp de un secol, evreii au avut o prezență remarcabilă în viața comunității ludușene. Nu se știe când s-au stabilit primii evrei pe aceste meleaguri; Flora

James, nepoata negustorului Izidor Sternberg, afirmă în memoriile sale că strămoșii ei ar fi emigrat la Luduș din Boemia la sfârșitul veacului al XVII-lea, dar nu există documente care să susțină sau să infirme acest lucru. Cert

este că la 1850 au fost recenzați 6 evrei, toți trăitori în Gheja.

În 1869 sunt recenzați 88 de evrei, iar în următoarea jumătate de secol numărul evreilor care aleg să se stabilească în Luduș, atrași de dezvoltarea economică a localității, crește exponențial. În această perioadă ei cumpără proprietăți și arendează pământuri, deschid prăvălii și înfințează mici afaceri. Unirea Transilvaniei cu România nu a determinat plecarea masivă a evreilor, numărul lor ajungând la 743 (maximul consemnat în recensăminte).

Evoluția populației evreiești

Începând din 1920 însă, numărul evreilor începe să scadă accentuat, cel mai probabil din motive ideologice și

economice, deși perioada interbelică a fost una de relativă prosperitate. Până în 1940 statul român a fost foarte tolerant față de evrei, considerați cetățeni cu drepturi egale. În deceniul al treilea, mulți evrei din Luduș aderă la mișcările sioniste, care militau pentru pionierat în Eretz Yisrael (pământul lui Israel). În aceste condiții, un număr de evrei ludușeni a emigrat în Palestina.

În perioada celui de-al doilea război mondial au urmat vremuri grele pentru evreii ludușeni. Începând cu 1940 au fost emise decretele cu caracter anti-evreiesc și au început să fie aplicate. Prin aplicarea legislației antievreiești, populația evreiască a fost separată de ceilalți cetățeni români din punct de vedere juridic, politic și social. Evreii au fost scoși în afara protecției legilor care garantau siguranța vieții cotidiene pentru orice cetățean într-un stat modern. Ei erau la cheremul măsurilor administrative adoptate ad-hoc și al abuzurilor aparatului represiv, fără a se putea autoapăra prin intermediul instanțelor de judecată. Cu toate excesele legionare, nu se poate spune totuși că în România situația evreilor a fost similară cu cea din Germania sau Ungaria. Profesorul universitar Dr. Israel Gutman de la Yad Vashem din Israel arată că

[…] planurile naziste de a-i deporta pe evrei din România în lagarele de exterminare din Polonia au întâmpinat o opoziție energică din partea poporului român și a autorităților românești, inclusiv a guvernului și a dictatorului Ion Antonescu… Refuzul lor de a-i preda pe

evrei a crescut cu timpul și această rezistență este factorul care a salvat majoritatea evreilor români de “soluția finală” de concepție nazistă. Mi se pare că aceasta nu a fost doar consecința unor poziții oportuniste și a schimbărilor de front, ci, în mare măsură, și în parte în mod decisiv, rezultatul deosebirilor de pozitii și concepții care existau între Germania nazistă și România de sub dictatura lui Antonescu în privința evreilor.268

Luduș a fost un centru legionar important; cu toate acestea, violențele împotriva evreilor sau distrugeri ale proprietăților acestora au fost reduse.

Între 5 septembrie 1944 și 9 octombrie 1944, Ludușul a fost ocupat de trupe maghiare și germane. În această perioadă s-au consemnat două evenimente tragice pentru comunitatea evreiască: 15 evrei au fost asasinați în ceea ce istoricii numesc “masacrul de la Luduș”, iar sinagoga a fost dinamitată și incendiată cu aruncătoare de flăcări.

După 1945 numărul evreilor a scăzut în continuare masiv. O parte dintre ei au emigrat imediat după război, o altă parte au emigrat în timpul regimului comunist prin celebra afacere în care statul Israel a plătit României ceaușiste o sumă considerabilă pentru fiecare evreu căruia i se permitea emigrarea. În 1956 mai erau 123 evrei, în 1966 doar 32, pentru ca în 2002 să fie înregistrați 5 evrei. Cei câțiva evrei existenți în oraș nici nu s-au mai declarat ca atare la recensământul din 2011.

Evoluția populației rrome

Nici despre data la care au apărut primii rromi în

Luduș nu avem informații; probabil au fost aduși ca șerbi pe moșiile nobililor. Știm doar că în 1850 erau în număr de 124, 47 în Luduș și 77 în Gheja.

Evoluția populației rrome

Analiza dinamicii etniei rrome este cel mai dificil de făcut, din cauza datelor incerte. Această situație apare din motivele precizate deja: modul în care autoritățile maghiare, apoi române au avut interesul să-i înregistreze pe rromi din 1850 până în 1990; modul în care rromii au avut interesul să se declare după 1990.

Datele furnizate de recensăminte sunt sporadice și contradictorii; au fost înregistrați 124 rromi în 1850, 40 în 1910, 144 în 1930. Din 1956 avem date continue, care permit schițarea unei analize.

Creșterile relative ale populației au fost: 4.09% pe primul interval, apoi 239.37% și 206.9%. Aceste creșteri foarte mari corespund perioadei de industrializare a localității, când cererea mare de forță de muncă a deteminat o migrație masivă către oraș. Nici rromii n-au făcut excepție, fiind atrași de posibilitățile de școlarizare, calificare și de condițiile oferite de angajatori. Pentru perioada post-decembristă, creșterile relative au fost 36.24% și 12.48%. În această perioadă populația rromă a fost mult mai mobilă, migrând în străinătate pentru perioade de timp mai lungi sau mai scurte; multe familii de rromi din alte zone ale țării s-au stabilit în Luduș; de asemenea, sporul natural al etniei este superior mediei.

Anexe

Anexa A

Centralizator al descoperirilor arheologice de pe teritoriul actual al orașului Luduș

LUDUȘ

Situl arheologic din punctul “Fabrica de zahăr” (RAN 114729.01, LMI MS-I-s-B-15392); situat pe terenul fabricii de zahăr și al topitoriei de cânepă (teren în proprietate privată), are o suprafață de 5 ha; sit grav

afectat (2009). Aici au fost descoperite:

o necropolă aparținând perioadei Hallstatt; doar două morminte au fost cercetate, iar restul distruse de lucrări de construcție; mormintele erau alcătuite

din casete căptușite cu lespezi de gresie;

o urnă funerară aparținând perioadei Latène, descoperită în 1959 de un grup de studenți; avea formă bitronconică, 45 cm înălțime, 32 cm diametru, 1.5 cm grosimea peretelui, era acoperită cu o lespede de gresie;

așezare și o necropolă cu 29 de morminte aparținând culturii Sighișoara-Wietenberg (datate aprox. 1.300 î.e.n.) și un mormânt din epoca migrațiilor. Câteva morminte de incinerație conțineau și obiecte de bronz, podoabe, o amuletă de gresie. Una dintre urne conține scheletul unui

băiat de 12 ani, neincinerat.

un tezaur de denari romani republicani, dintre care două monede au ajuns într-o colecție particulară; una are inscripționat numele magistratului L. Flaminius Ciile, cealaltă numele L.

Manlius, L. Cornelius Sulla;

un tezaur monetar roman, cuprinzând un solidus de aur din timpul lui Valentinian al III-lea (aflat în

prezent în Luduș într-o colecție particulară);

o așezare din epoca romană, secolele II-III;

o așezare și o necropolă din epoca romano-bizantină, secolele IV-V (LMI MS-I-m-B-15392.03 și MS-I-m-B-15392.04); vas de provizii descoperit întâmplător la 25 decembrie 1974, păstrat Muzeul

de Istorie din Cluj;

o așezare și o necropolă din epoca medievală,

secolele XI-XII (LMI MS-I-m-B-15392.01 și MS-I-m-B-15392.02).

Surse:

Popescu, D., SCIV, XI/1, Academiei, București, 1960, p.

DMASI, Proiectul Listei Monumentelor Istorice, 1991, [Proiect LMI]

Lazăr, Valeriu, Repertoriul arheologic al județului Mureș, 1995, p. 174

Lista Monumentelor Istorice, MO nr. 646 bis/16/07/2004, Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2.314/2004, vol. II, București, 2004, p. 1739, poz.129

Macrea, M., AISC, 1936 – 1940, p. 300

*** – Monografia orașului Luduș, Editura Nico, Tg.

Mureș, 2008

Rusu, Mircea: Săpăturile de salvare de la Luduș (reg.

Mureș Autonomă Maghiară). Materiale și cercetări arheologice, VIII. (1962) pp. 351, 350

Așezarea din epoca bronzului, cultura Bodrogkeresztúr, punct “Fabrica de spirt” (RAN 114729.02); teren pe malul stâng al Mureșului. Ceașcă bombată; Al. Popa încadrează fragmentele ceramice în faza III a culturii Tisa.

Surse:

Maxim, Zoia, Neo-Eneoliticul din Transilvania. Date arheologice și matematico-statistice, 1999, nr. 571,

[Publicație] (sursă de sit)

Lazăr, Valeriu, Repertoriul arheologic al județului Mureș, 1995, p. 174, [Repertoriu] (sursă de sit)

Așezarea romană de la Luduș, punct “Ferma legumicolă” (RAN 114729.03); situată în stânga

șoselei naționale Târgu Mureș – Turda spre Chețani și întinsă pe aproximativ 4 ha. Cercetările executate în anul 1987 au adus la lumină o însemnată cantitate de ceramică romană provincială.

Surse:

Lazăr, Valeriu, Repertoriul arheologic al județului Mureș, 1995, p. 175

Popa, Dumitru – Villae, Vici, Pagi – Așezările rurale în Dacia romană intracarpatică, Editura Economică, 2002, ISBN 973-590-706-2

Situl arheologic din punctul “Bara” (RAN 114729.04); situat la NV de oraș. Aici au fost descoperite:

un topor din aramă cu două tăișuri în cruce din eneolitic; aflat în prezent la Muzeul de Istorie din

Budapesta;

o așezare din epoca bronzului, aparținând culturii

Coțofeni;

o așezare din epoca migrațiilor; o așezare din epoca medievală.

Surse:

Lazăr, Valeriu, Repertoriul arheologic al județului Mureș, 1995, p. 174

Téglás, G., AÉ, XXXIII, 1913, p. 306

Roska, M., Közl., II, 1942, p. 44, nr. 107; Rep., 1942, p. 165, nr. 105

Așezarea de epoca bronzului din punctul “Abator” (RAN 114729.05)

Surse:

1. Lazăr, Valeriu, Repertoriul arheologic al județului Mureș, 1995, p. 174

6. Așezarea din epoca bronzului aparținând culturii Coțofeni din punctul “Izvor” (RAN 114729.05); situată în Ciurgău, la “Rozmany”, lângă fostul C.A.P.

Surse:

1. Lazăr, Valeriu, Repertoriul arheologic al județului Mureș, 1995, p. 174

7. Așezarea de epoca bronzului de la Avrămești, punct “Piscul Șandru” (RAN 114738.01); situată la ieșirea din Roșiori spre Avrămești

Surse:

1. Lazăr, Valeriu, Repertoriul arheologic al județului Mureș, 1995, p. 174

Din puncte neprecizate de pe teritoriul orașului provin mai multe descoperiri de epocă romană: ceramică romană provincială, elemente de hypocaust

și două monede (un sestertius de la Antoninus Pius, anii 153-154 și un denar de la Caracalla, anul 215).

Surse:

1. Popa, Dumitru – Villae, Vici, Pagi – Așezările rurale în

Dacia romană intracarpatică, Editura Economică, 2002,

ISBN 973-590-706-2

Descoperiri izolate:

fragmente ceramice, arme, unelte din epoca bronzului aparținând culturii Sighișoara –

Wiettenberg, descoperite pe strada Aurel Vlaicu, la Pășunea, în Cioarga; vase cu înălțimea de 20 cm descoperite în zona S.M.A. în 1970; buză de vas descoperită de un elev pe stada 1 Mai; fragmente ceramice descoperite cu ocazia schimbării conductei de gaz în fața cinematografului

“Flacăra”;

fragmente ceramice din epoca bronzului aparținând culturilor Coțofeni și Sighișoara –

Wiettenberg, păstrate la Școala Gimnazială nr. 1;

două seceri de bronz descoperite la Roșiori;

vatră aparținând culturii Noua, găsită cu prilejul

lucrărilor de construcție a podului rutier;

obiecte aparținând perioadei Hallstatt descoperite

pe strada Avram Iancu, la locuința lui Emil Șuteu;

ceașcă de factură daco-romană, descoperită în 1965 pe strada Dealului, în curtea lui Ioan Rotar.

Surse:

1. *** – Monografia orașului Luduș, Editura Nico, Tg.

Mureș, 2008

GHEJA

Necropola de incinerație de la Gheja, punct “Gară” (RAN 114774.01, LMI MS-I-s-B-15378); situată la marginea estică a satului, în fața gării Luduș; are o suprafață de 0.2 ha și stare de conservare bună (2008).

Aici au fost descoperite:

vizavi de gara “Ludoșul Mureșului”, pe terasa de pe malul stâng al Mureșului a fost recuperat un

omoplat de “Elephas primigenius”;

un mormânt din epoca bronzului aparținând culturii Bodrogkeresztúr; conține fragmente ceramice, câteva vase de tip Bodrogkeresztúr și Coțofeni (MAC), mai multe cranii umane (MAC), o

fusaiolă (MAC);

o necropolă de incinerație din epoca migrațiilor,

secolul al IV-lea.

Surse:

DMASI, Proiectul Listei Monumentelor Istorice, 1991

Maxim, Zoia, Neo-Eneoliticul din Transilvania. Date arheologice și matematico-statistice, 1999, nr. 451

Lazăr, Valeriu, Repertoriul arheologic al județului Mureș, 1995, p. 176

Lista Monumentelor Istorice, MO nr. 646 bis/16/07/2004, Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2.314/2004, vol. II, București, 2004, p. 1735, poz.88

Roska, M., Rep., 1942, p. 161, nr. 91

Vörös A. szerk, Fragmenta Mineralogica Et Palaentologica 11.1983, Budapest, 1983, p. 73

Așezare aparținând epocii bronzului, cultura Sighișoara – Wiettenberg, din punctul “Gheja Bătrână” (RAN 114774.02); situată la 1 km SV de sat,

pe malul Mureșului. A fost descoperit și un celt din bronz, de care e atârnat un lanț de verigi din bronz.

Surse:

Lazăr, Valeriu, Repertoriul arheologic al județului Mureș, 1995, p. 176

Roska, M., Rep., 1942, p. 161, nr. 191

Mormântul din punctul “Cariera de piatră” (RAN 114774.03); mormânt, ceramică și piese litice (Institutul de Științe Istorice al muzeului din Szeged). Din acest sit provin:

un fragment de craniu, o cupă și o frumoasă “cană de lapte”. Cupa are formă de trunchi de con răsturnat, diametru 13.5 cm, înălțime 7 cm. Cana de lapte are fund rotunjit și aplatizat, gât conic

relativ lung, diametru 8 cm, înălțime 22.5 cm. 5 lame din silex

Surse:

Maxim, Zoia, Neo-Eneoliticul din Transilvania. Date arheologice și matematico-statistice, 1999, nr. 451

Roska, M., Rep., 1942, p. 161, nr. 91

Buday Árpád, N. Åberg (1932), J. Nestor (1933), M. Roska (1942)

Din aria satului, fără precizări topografice, se cunosc mai multe descoperiri:

un ciocan neolitic, descoperit pe când se săpau fundațiile unei case; a fost păstrat mulți ani la

școala din Gheja, apoi a fost preluat de Direcția Patrimoniului;

o cană de care este prins un lanț cu o seceră

aparținând perioadei Hallstatt;

un fragment ceramic aparținând perioadei

Hallstatt;

brățară din bronz, cu protuberanțe, aparținând

perioadei Latène;

un cap de statuetă feminină din teracotă;

ceramică de culoare cenușie și roșie: ulcele, un urcioraș, butelii mici, o oală cu trei toarte, un capac de vas, terra sigilata, cap feminin de teracotă (MAC, nr. inventar: I, 1935, 7483-7484); rotițe din bronz; ansamblul descoperirilor indică existența

unei așezări romane de mici dimensiuni;

drum roman, în punctele “Doț”, “Morea”, “Râtul

Ianca”, pe malul stâng al Mureșului;

Surse:

Neigebaur, J. F., Dacien, 1851 p. 246

Ackner, M. J., JCC, 1856, p. 23

Cserni, B., AFM, II/ 1, p. 141, 546

Roska, M., Rep., 1942, p. 161, nr. 191

Orbán, B., Székelyföld, V, 1871, p. 66

Gooss, C., Chronik, 1876, p. 75

Christescu, V., Viața ec., 1929, p. 103

Christescu, V., Ist. mil., 1937, p. 109

Popa, Dumitru – Villae, Vici, Pagi – Așezările rurale în Dacia romană intracarpatică, Editura Economică, 2002, ISBN 973-590-706-2

10. *** – Monografia orașului Luduș, Editura Nico, Tg.

Mureș, 2008

Anexa B

Documentele din 1329, 1333, 1348, 1366, 1377

1329. április 10. (II. f. p. Iudica)

Az erdélyi egyház káptalana bizonyítja, hogy Lachk magister székely ispán I. Károly király ügyvédvalló levéllel megbízott képviselőjeként az uralkodónak az erdélyi részekben, Clus vármegyében fekvő Zylwas nevű birtokát, a Nogakazto nevű földdel együtt, valamint Septeer és Ewrmenus nevű birtokát elcserélte Bechend fia: Ferenc fia: Pugan (d) István magisterrel. Ezek a jószágok egykor László vajda és fiai örökjogú birtokai voltak, melyeket ezek a később magtalanul elhalt Miklós fia: Mykenek adtak cserébe. Minthogy pedig László vajda a király ellen lázadt, és fiai jelenleg is a hűtlenekkel állanak kapcsolatban, a királyi javakat pusztítják, égetik, mészárlásokkal elnéptelenítik, a jószágok hűtlenség és magszakadás címén a királyra szálltak. Elcserélte továbbá Gekekuta (Doboka vm) birtokot is, melyet, noha emberemlékezetet meghaladó idő óta magvaszakadt ember jószága volt, László vajda jogtalanul magának

foglalt, és fiai szintén bitoroltak. Hasonlóképpen elcserélte a Doboka vármegyei Bwza, Nuzal és Laak, valamint a Clus vármegyei Budateleke birtokot, melyek a király ellen támadt Moyus fiai: Elleus és Moyus örökjogú jószágai voltak, de az ő elestük és utódaik száműzése után, a többi felségsértő elkobzott javaival együtt az uralkodó kezébe kerültek. Végül Pugan (d) Istvánnak adta cserébe a Zeekakna közelében (Doboka vm) fekvő Gulateleke nevű birtokot, mely egy Gula nevű nemes örökjogú jószága volt és és ennek gyermektelen halála következtében került a király rendelkezése alá. Miután nevezett Lachk magister a fenti birtokokat, Tatár (d) Péter magister [erdélyi] kanonok tanúbizonysága mellett ellentmondás nélkül Pugan (d) Istvánnak iktatta, és a csere tartósságának biztosítása érdekében a király érvénytelennek jelentette ki e jószágokkal kapcsolatosan régi vagy új pecsétje alatt kiadott bármiféle, összes privilégiumát, Pugan (d) István az örökjogú, valamint az apja és nagyapja által vásárolt birtokai közül, Lachk magister és a nyitrai (Nitriensis) káptalan tanúbizonysága: István magister éneklőkanonok jelenlétében, cserébe adta a királynak Trinchin vármegyében Garadna birtokot, melyben kőtemplom van, Felső (superiorem) Garadna-t az ottani, azonos nevű várhellyel együtt, továbbá Kohnad, Ruzk, Delech és Steche, Nyitra vármegyében pedig Sys, Reduk, mindkét Libaha birtokot, Wysnew Libaha birtokot, Wysnew földet, Wendegy birtokot aranybányájával együtt és Pobohaan birtokot. Most a király írásos parancsára (635.

sz.) nevezett Lachk magister, Tatár (d) Péter magister kanonok tanúbizonysága mellett, 1329. március 19-én (in

Reminiscere) és az ezt követő héten, a szomszédok ellentmondása nélkül, az alábbi módon állapította meg a király által István magisternek cserébe adott birtokok határát:

Prima meta terrarum Zylwas, item Septeer et Ewrmenus supradictarum incipit a parte meridionali in Beerch, ubi sunt tres mete terree, quarum una distingit a terra Zylwas, alia a terra Ozdscentpetur, tertia a terra Zengurgy vocata, iuxta quam erexerunt novam metam terream. Inde descendit circa villám Tumb ad fluvium Ludas et transeundo ipsum fluvium Ludas tendit inter duas terras Nogakazto et Kysakazto in latere unius Beerch Kysakazto Beerch vocato et pervenit ad duas metas terreas in Beerc, quarum una dividit a terra nobilium de Suuk Sarmas vocata et alia a terra Akazto maiore. Abhinc currit et descendit ad locum Zenasay vocatum ad vallem usque ad fluvium Ludas versus occasum solis. Abhinc vadit ad partém septemtrionalem in eadem valle in fluvio Ludas et pervenit ad monticulum Oor vocatum, ubi sunt tres mete terree antique, quarum una dividit a terra Akazto maiore, secunda a villa Kamarás possessione magistri Simonis, tertia a terra Ceeg. Inde in eadem valle Ludas tendendo versus septemtrionem et pervenit ad unum montem, in cuius latere montis erexerunt novam metam, que dividit a septemtrione magistro Thome minor Ceeg et a parte meridionali magistro Stephano a [!] maior Ceeg. Inde

ascendit ad unum montem ad Beere, et ibi erexerunt novam metam terream. In eodem Beere pervenit ad duas metas antiquas, quarum una dividit a terra Zylwas a parte orientis, secunda dividit a parte occidentis a terra Ceeg. Inde circumeundo super eodem Beere, pervenit ad metas terre capituli, quarum una dividit a terra Wyzulya, alia a terra Zylwas. Inde descendendo circa silvam Wyzulya de Beere pervenit iterato ad duas metas terreas, quarum una dividit a terra Wyzulya et alia a terra Zylwas. Inde descendit ad fluvium Ludas et transeundo ipsum fluvium Ludas inter monticulos circa viam est una meta terrea, que dividit inter terram Wylak et terram Zylwas. Abhinc descendit ad unum rivulum et in eodem rivulo ascendit ad montem Kapus, ubi ex utraque parte vie in ipso Kapus in Beere sunt due mete, quarum una dividit a terra Wylak et alia a terra Septeer. Inde currit per Beere per singulas metas terreas, post hec descendit de Beere versus piscinam et in fine ipsius Beere, ubi duo rivuli concurrunt de Septeer et de Wylak fluentes, ibi est una meta terrea, que dividit a parte meridionali a terra Septeer, a parte vero septemtrionali a terra Wylak et cadit ad fluvium et in medio ipsius fluvii currit usque ad fluvium Lekencee, et in ipso fluvio Lekencee currit supra per idem fluvium Lekencee usque nunc cadit rivulus Wlwespatak vocatus ad fluvium Lekencee, et a parte meridionali idem fluvius Vlwespatak dividit a terra Zenmartun vocata, a parte vero septemtrionali a terra Ewrmenus et sic mete ipsarum terrarum Zilwas, Septeer et Ewrmenus per metas sunt reambulate. Item mete terre

Budateleke vocate incipiunt in loco Kapus vocato, in quo loco separat a terra capituli et a terra Zentiwan et Budateleke. Inde descendit ad fluvium Ludas et transeundo Ludaspataka vadit ad collem Rakatyasholm vocatum, qui Rakatyasholm vocatus separat a parte occidentis a terra Kathana, a parte vero orientali a terra Budateleke. Inde in uno Beere currit inter terras Kopur et Budateleke vocatas. Abhinc a Rakatyasholm vadit ad alium collem Hegesholm, qui Hegesholm separat ab occidente a terra Kopur ab oriente a terra Budateleke. Deinde in eodem Beere currit ad collem Kereztushege vocatum. Abhinc ad Lumpeyrtholma nominatum. Hinc in eodem Beere vergit, quod Beere a parte occidentis attinet ad terram Budateleke, a parte vero orientali ad terram Zentmihalfolwa vocatam. Inde currit in eodem Beere ad locum Hegesholm vocatum, qui Hegesholm [a parte ?] septemtrionali a terris Kychyd et Wyzuliateleke vocatis. Abhinc tendit et currit in eodem Beere usque ad priorem locum Kapus vocatum et sic mete ipsius terre Budateleke terminantur. Item mete terrarum Bwza, Geke, Laak et Nuzal vocatarum incipiunt in hunc modum, videlicet in uno Beere AkaztoBeerc vocato, quod Beere dividit inter terram Geke et Zumbatteleke tali modo, pars septemtrionalis attinet ad terram Geke, pars vero meridionalis ad terram Zumbatteleke. Inde descendit ad Byzustou, abhinc ascendit ad duas arbores ilicis, circa quas arbores est una meta terrea Lykashatar vocata. Hinc de ipso Beere currit usque ad arborem silicis Chunkafa vocatam, que separat inter terram Mooch et Geke. Deinde

transit per fluvium Zarwastou et tendit usque silvam Azunerdeye vocatam. Descendit autem usque ad finem Legenfark vocatam. Inde ascendit et currit per Beere ad silvam Kereztuserdeu nominatam. Inde veniet per idem Beere ad Akaztofabeerchy, quod dividit inter terras Zentguthart et Laak vocatas. Inde descendit ad fluvium Zarwastou et per ipsum fluvium Zarwastou usque Kwrew et ibi est una meta Lykashatar vocata. Abhinc ascendit ad Beere Niresbeerc vocatum per crebras metas, que distingunt inter terras Geuch et Nuzal nuncupatas. Inde vadit per Beere ad metam iterato Lykashatar vocatam, circa quam est arbor quedam Nyrfa vocata, que meta dividit inter terras Nuzal et Zentmiclos nominatas. Abhinc descendit versus orientem per Luwazbeerc, in cuius Beere in fine est una meta terrea priori modo Lykashatar vocata, que distingit a parte Keykes ad terram Nuzal. Inde descendit per Munurospataka ad Melyespataka et per Melyespataka currit ad Genokuta, que dividit a parte terre Manik ad terram Buza. Inde a Genokuta supra Melyespataka tendendo et a Melyespataka ascendit ad Beerc Dubrahegese nominatum et per idem Beerc vadit usque ad magnum Kapus, quod separat a parte terre Sumbur ad terram Buza et per idem Beerc vadit ad montem Lumpeyrthegese vocatum, qui mons Lumpeerthegese dividit a terris Zentmihalteleke et Myzkut ad terram Buza et sic mete earundem per circuitum terminantur. Item mete terre Gulateleke nominate incipiunt sic, quod prima meta est lapidea a parte terre Markhaza [in] terra arabili iuxta viam. Inde

transit per rivulum versus meridiem ad finem loci Almakereke vocatum [!]. Abhinc currit ad duas arbores ilices. Hinc tendit supra montem et currit per Beerc ad unam metam terream, que est supra Buzyas, que meta dividit a terra Baree ad terram Gulateleke. Inde ab ipsa meta descendit ad magnam viam, que vadit versus Bonchyda, que via dividit a parte terre Suuk ad terram Gulateleke et per eandem magnam viam vadit ad rivulum Woryupataka nominatum. Inde de ipso rivulo ascendit ad unum Beerc, in quo Beerc est una meta terrea, que meta separat a terra Suuk ad terram Gulateleke, a qua meta currit ad locum Abelharazta nominatum et ibi est una meta terrea, que distingit a terra Bonchyda ad terram Gulateleke. Abhinc descendit ad stagnum Rekettou, quod Rekettou dividit a terra Zeek ad terram Gulateleke. Inde in rivulo Reketpataka vocato infra ubi cadit Reketpataka in Zelechpataka. Inde in fluvio Zelechpataka tendit supra a quo fluvio Zelechpataka ascendit ad unum Beerc, quod est inter duas silvas Zelech et Taba nominatas, quod Beerc dividit a terra Zeek ad terram Gulateleke. Abhinc ascendit ad maius Beerc, quod est in capite Wyliafeu et inde descendit ad priorem metam lapideam a principio nominatam, et sic mete terre Gulateleke terminantur. — Méltóságsor: Miklós prépost, San[tus éneklő-, Tamás őrkanonok], Salamon Torda-i főesperes dékánkanonok.

Eredeti, hártyán, fiiggőpecsétje leszakadt, Wesselényi cs bp-i lt: DL 105380. — Az erdélyi káptalan 1417. január

134 oklevele ái a Buza, Gyeké, Feketelak és Noszoly határát leíró szövegrészt, DL 28723 és Kornis cs lt (DF 257650). Ennek hátlapján rájegyzés a XVI. század első feléből: Metalis Beke [!] et Aranzenthmyklos. — Transcriptae et extradatae sunt présentes pro generoso domino magistro Ladislao Czehffey de Noszaly. 1650 die 28 Septembris. Stephanus Palffy m. p.269

***

1333. június 24. (in Nat. Ioh. bapt.)

Az erdélyi káptalan előtt Doboka-i Mykud bán fiai: Miklós és Péter magisterek a Zengel és Bogath közti vitás határt illetően kiegyeznek Reche-i Pál fia: Lőrinc magisterrel és rokonával (cognato): Zengel-i Konrád fia: Istvánnal úgy, hogy emezeknek átengedik Zengel-en a Tuzukuster másként Benzeg nevű földjüket. Egyben tíz pensával számított 100 márka bírság és a bírói rész terhe alatt kötelezik magukat, hogy az átengedett földért sem ők, sem pedig utódaik nem fogják őket perrel megtámadni. — Az átengedett föld határjelei:

Quandam particulam térre prefatorum nobilium de eadem Zengel Tuzukuster alio nomine Benzeg vocatam usque sumpmitatém Ohaytoberche vocatum, quod Berch inter valles predictam Tuzukuster et Bozus existeret, ac a capite eiusdem vallis Bozus in eodem Ohaytoberche tendendo supra quasdam rubetas in uno holm esset una meta perforata, qua partibus predictis separaret. Inde in eodem Ohaytoberche tendendo et per eundem directum [!] Berch descendendo, ad finem eiusdem Berch, ubi in valle Ludas terminaretur dictum Berch Ohayto. Abhinc

unam viam in eadem valle tendentem ac vallem predictam Ludas saliendo directe ad Berch quandam aliam viam de prefata possessione Zengel ad eandem possessionem Bogath ducentem saliendo, in uno Berch directe prope eandem viam essent tres mete erecte, que inter predictas possessiones Bogath et Zengel ac terram Kementelke separarent.

Eredeti, hártyán, pecsételés nyoma és méltóságsor nélkül, DL 28724. Későbbi időre valló írása miatt gyanús. Feltehetőleg Szengyeli István deák nótárius oklevélhamisításai során keletkezett az 1370-1380 körüli években.270

***

1348. október 8. (III. d. oct. Mich, arch.)

Az erdélyi egyház káptalana Péter erdélyi alvajdának. 1348. július 4-i kérésének megfelelően (476. sz.) Domokos fia: Mihály és István fia: László felperes, Thwr-i Péter alvajdai ember és Mihály magister káptalani nótárius hiteleshelyi tanúbizonyság jelenlétében, október 2-án (f.

V. p. Mich, arch.) a Clus vármegyei Zoath birtokot kettéosztotta és a részeket az alábbi módon határolta el egymástól: Primo a parte occidentali incipiendo in quodam monticulo, in una meta antiqua descendit ad unam arborem et de ipsa arbore ad caput cuiusdam rivuli, ubi est una meta terrea nova, de qua in eodem rivulo descendit ad villam et in eadem villa de dicto rivulo sálit ad septentrionem, ad unam novam terream,

de qua ascendit versus ecclesiam, ad novam metam terream, in latere montis ecclesie erectam. Et abhinc ad ipsam ecclesiam, de qua descendit ad fornacem cementi et de ipsa fornace cementi descendendo per quandam strictam piateam ad clausuram piscine et transeundo ipsam clausuram piscine, ad unam metam terream novam, de qua tendendo parum versus orientem, in radice montis, in ascensu eiusdem montis est una nova meta terrea. Et demum ascendit iuxta vineam ecclesie ad Berch magnum, ad unam metam terream novam et ibi terminantur mete et signa divisionis. Et facta divisione sic, quemadmodum predicte mete et signa ipsam possessionem seu villam Zoath vocatam in terris arabilibus, pratis, fenetis, sessionibus et aquis ac piscinis ad duas partes separant, distingunt, sic unam partem seu medietatem eiusdem possessionis seu ville Zoath vocate a partibus occidentali et septentrionali cum omnibus utilitatibus suis, videlicet sessionibus, terris arabilibus, pratis, fenetis, aquis et locis piscinarum, necnon cum silva Chalanuserdew vocata, excepta quadam particula sua, que particula est a parte occidentali et tribus metis terreis novis, una in Berch, alia in medio ipsius silve et tertia in inferiori parte eiusdem silve erectis separata existit et cum omnibus aliis iuribus ad dictam medietatem ipsius possessionis seu ville Zoath vocate pertinentibus predicti Barnabas, Michael et Elyas, filii Nicolai, nobiles de Suk, pro se et pro portioné ipsorum elegissent et recepissent perpetualiter et irrevocabiliter possidendam et habendam. Alia vero pars seu medietas eiusdem

possessionis seu ville Zoath vocate per predictas metas separata et distincta, a partibus orientali et meridionali existens, similiter cum omnibus utilitatibus suis, videlicet sessionibus, terris arabilibus, pratis, fenetis et aquis, necnon cum piscina maiori seu superiori et cum tribus silvis Gyermukerdew, Sumus et Lapuserdew vocatis et cum predicta particula silve Chalanuserdew vocate ac cum omnibus aliis iuribus ad ipsam aliam medietatem possessionis seu ville Zoath vocate pertinentibus remansisset et devoluta esset prefatis Michaeli filio Dominici et Ladislao filio Stephani, similiter nobilibus de Suk, ac eorum fratribus et pro portioné ipsorum perpetualiter et irrevocabiliter possidenda, tenenda et habenda, ecclesia parochiali de eadem Zoath partibus predictis communiter remanente. A fentebb megnevezett felperesek még ugyanazon a napon Sarmas (Clus vm) birtokot is kettéosztották és a részeket az aláb-bi módon határolták el egymástól: A parte orientali incipiendo in quodam Berch in una meta terrea antiqua descendit versus villám ad aliam novam metam terream. Et abhinc ad tertiam metam terream in villa iuxta arbores Salicis erectam, de qua transeundo rivulum per medium ville vadit ad ecclesiam et ab ipsa ecclesia tendendo versus occidentem inter terras arabiles ad unam novam metam terream, de qua ascendit ad Berch, ubi est una nova meta terrea. Et abhinc descendit ad unam metam terream novam, de qua amplius descendit versus Ludas ad quoddam Berch, in quo est una nova meta terrea et de ipsa descendendo transit ipsum Ludas directe ad unam

novam metam terream in latere magni Berch erectam, de qua tendit versus meridiem ad unam foveam et ulterius vadit ad unam metam terream novam, in cauda cuiusdam Berch erectam. Et abhinc descendit ad unam metam terream novam in valle Petrusweulge vocata erectam et tandem per medium ipsius vallis ascendit versus occidentem ad Berch et ad unum monticulum Hygis vocatum et ibi terminantur mete divisionis. Et facta ipsa divisione sicut ipsam possessionem Sarmas vocatam in locis sessionum ac terris arabilibus, pratis, fenetis et aquis cursus predictarum metarum ad duas partes dividit, separat et distinguit, sic unam partem seu medietatem superiorem ipsius possessionis seu ville Sarmas vocate a parte septentrionali existentem, cum omnibus utilitatibus, videlicet terris arabilibus, pratis, fenetis, aquis et locis sessionum, necnon cum silvis Remetheweulge, Munoros et Wagutherdew vocatis, prout ipse silve ab aliis silvis Auas et Gyurthyanus vocatis per duas novas metas terreas, una in Berch et alia in inferiori parte dictarum si 1 varum erectas separantur et a parte occidentali existunt, et cum una particula silve Kerekerdew vocate et cum medietate silve Wezzeuserdew vocate a parte occidentali existente separata duabus metis terreis novis et cum aliis iuribus ad dictam superiorem medietatem possessionis seu ville Sarmas vocate pertinentibus predicti Barnabas, Michael et Elyas filii Nicolai pro se et pro portioné ipsorum elegissent et recepissent perpetualiter possidendam et habendam. Alia vero pars seu medietas eiusdem

possessionis seu ville Sarmas vocate a parte meridionali existens, similiter cum omnibus utilitatibus, videlicet locis sessionum, terris arabilibus, pratis, fenetis et aquis, necnon cum predictis silvis Auas et Gyurthyanus vocatis a parte orientali existentibus et cum medietate predicte silve Wezzeuserdew vocate a parte orientali existente et cum aliis iuribus ad ipsam aliam medietatem possessionis Sarmas vocate pertinentibus remansisset ac devoluta esset supradictis Michaeli filio Dominici et Ladyzlao filio Stephani et ipsorum fratribus ac pro portioné eorum perpetualiter et irrevocabiliter possidenda, tenenda et habenda, ecclesia parochiali de eadem Sarmas partibus predictis communiter remanente. Zoath és Sarmas birtok fenti felosztásánál István fia: László felperes János, István és Péter nevü atyafiai szintén jelen voltak és azt ellentmondás nélkül tudomásul vették. Eredeti, hártyán, hátlapján befüggesztett pecsét nyomával, Suky cs lt (DF 255253).271

***

1366, 15 mai

Nos, Dyonisius, woyuoda Transsiluanus et comes de Zonuk, memorie commendamus quod in congregacione nostra generali, universis nobilibus, Siculis, Saxonibus at aliis cuiusvis status et condicionis hominibus partis Transsiluane, feria secunda proxima post festum beatorum Philippi et Jacobi apostolorum, Torde celebrata, nobiles domine Katherina et Clara vocate, filie Jacobi de Chuch, consortes videlicet Elÿe, filii Wolcji de Furrou, et Lucasii, filii Stephani dicti Chÿurike de Gese, de medio

aliorum consurgendo, proposuerunt eo modo quod ipsi [n.a. corect: ipse], quarta filialem ipsarum de porcione predicti Jacobi, patris earum, nunc mortuo, Martino, filio dicti Jacobi, fratri ipsarum, Bakou de Chuch devoluta et successa, ab eodem Bakou rehabere vellent, iure regni observato.

Quo audito, predictis Bakou, personaliter exurgendo respondit tali modo quod ipse, predictam quartam filialem eisdem dominabus de dicta porcione possessionaria quondam predicti Jacobi, fratris sui patruelis, prout antiqua consuetudo regni requireret, videlicet predicte domine Katherine, consorti predicti Lucasi, cum possessionaria porcione, predicte autem domine Clara, consorti predicti Elÿe de Forrou, cum pecuniaria solucione, eo quod ipsa domina Katherina, prefato Lucasio, homini impossessionato, ipsa vero domina Clara, iamdicto Elÿe, nobili et homini possessionato, tradite forent et copulate, extradare et persolvere presto esset et paratus.

Unde nos, auditis parcium proposicionibus, quia predicte domine ad obiecta eiusdem Bakou in nullo contradicebant ideo commisimus decernendo quod Johannes, filius Mychaelis de Chekelaka, vel alter Johannes, filius Petri de eadem, pro parte predictarum dominarum actorum, item Johannes, filius Emerici de Batyhaza, vel Petrus de Forrou aut Stephanus, filius Buncha de Gumbuch, pro parte prefati Bakou, in causam attracti, aliis absentibus, homines nostri, presentibus testimoniis capituli ecclesie Albensis Transsiluane, qui

per ipsum capitulum ad id, presencium serie, transmitti postulamus, in octavus festi Nativitatis beati Johannis Baptiste nunc proxime venturis, ad faciem predicte possessionis, Chuch vocate, vicinis et commetaneis eiusdem universis legittime convocatis, et partibus vel earum legittimis procuratoribus presentibus, accedendo, premissamque porcionem possessionariam quondam predicti Jacobi de Chuch, in eadem Chuch habitam, regali mensura, si mensurari poterunt, mensuraudo vel, si mensurari nequirent, visu considerando, deum et eius iusticia ferendo pre oculis, absque scrupulo cuiuslibet falsitatis, visa eiusdem qualitate, quantitate, fructuositate et valore, estiment, regni consuetudine requirente, hiis auctem peractis, dividant eandem possessionariam porcioni predictem Jacobi in quatuor partes coequales et medietatem quarte parte eiusdem, in uno loco et sub una inclusione metarum, si poterit, si vero fieri non possit in pluribus locis, prout fueri oportunum [n.a. corect: opportunum], cum suis utilitatibus ad ipsum medietatem quarte partis spectantibus, predicte domine consorte Lucasii, pro premissa sua quarta filiali statuant et commitant, perpetuo possidere; residuis aliis partibus eiusdem possessionarie porcionis predicto Bakou remanentibus.

Et post hec, seriem ipsius possessionarie statucionis et estimacionis at octavum diem earundem octavarum, [per] partes in litteris prescripti capituli ecclesie Albensis Transsiluane, ad Sanctum Emericum, Petro, viceuoyuode nostro, reportare teneantur, ut visa qualitate sepedicte

possessionarie estimacionis ipsius Jacobi, ad solucionem iuris quarte filialis consortis prenotati Elÿe, per ipsum faciendam, eidem Bakou terminum congruentem valeat assignare, iusticia mediante.

Datum duodecimo die congregacionis nostre predicte, in loco annotato, anno domini MCCCLX sexto.272

Anexa C

Declarația lui

Gregorie Mărginean

“Pe Girca Nuțiu l-au prins ungurii la podul Kutiului, l-au adus legat în sat, după care l-au dus înapoi și l-au tăiat în bucăți. Așa l-au găsit românii ludușeni, i-au înștiințat părinții și sora, care în ianuarie 1849 i-au adus rămășițele în cimitirul satului, unde a fost îngropat creștinește. Oprea Vasilică a fugit de secui, dar a fost prins de aceștia la locul Kurekiște și adus în sat, de unde a fost scos și omorât de secui la Cioarda vitelor. După 8 zile a fost găsit de săteni, în timp ce-l mâncau câinii, a fost adus în sat și îngropat. Au rămas văduva, 3 copii (2 feciori și o fată), un fecior de 17, celălalt de 3 și o fătuță de 12 ani. Familia îndoliată a fost jefuită de 180 florini, dar mai are 80 de florini. Pe Gherasim Ioan l-au adus de acasă doi secui în curtea domnului baron Rudak, șeful lor, de unde l-au scos în drum, lângă poartă, și l-au omorât. A rămas muierea văduvă, infirmă de un picior, cu doi copii, un fecior de 17, fata de 12 ani, cu o pagubă de 55 florini și le-au rămas doar 10 florini. În mai 1849, după Paști, doi

secui, la porunca inspectorului Zamler György, l-au luat de acasă pe Morari Filip, l-au dus în fața inspectorului de la Bogata (sat, comună, jud. Mureș), l-au bătut „tirănește” și l-au dus în închisoarea din Turda, unde a murit, lăsând în urma lui o văduvă care a fost jefuită de o avere în sumă de 1700 florini, dar mai are 900, șade în mijlocul satului și are moșie de frunte. Pe Sălcudean Vasilică l-au luat secuii în octombrie 1848 de la căsuța lui, cu doi copii în brațe, și l-au dus la mai marele lor, baronul Redak, unde a fost executat la drumul țării și a fost îngropat. De frica secuilor au murit soția acestuia și doi copii, supraviețuind o fătuță de 4 ani, pe care o întreține bunica după mamă, care trebuie să-și hrănească și un fecior neputincios, fără vedere și este văduvă. Mortul a avut o pagubă de 150 florini, „altă bunătate nici nu au avut, nici are copila orfană rămasă”. A șasea jertfă românească a fost Braika

Ștefan, bolnav, ucis înaintea porții lui Redak, în octombrie 1848, de care au rămas văduva, 4 copii, toți feciori, de 16, 14, 10 și 7 ani, cu o avere de 90 florini, din care ungurii i-au jefuit 40 de florini. Familia stă într-o căsuță („hurubuție”) făcută de văduvă, deoarece a fost aruncată afară din casa în care a locuit. De Șerban Ioan, văduv din Luduș, ucis de secui în octombrie 1848, dincolo de Mureș, a rămas o fătuță, fără tată, fără mamă, care crește pe la ușile oamenilor, neavând nicio avere, deoarece tatăl ei a fost slugă la Chețian Ignat. În fața porții lui Redak au fost omorâți frații Șerban Iosif și Șerban Vasilică; de Iosif a rămas văduva fără averea ei de 80 de florini jefuită de unguri, iar de Vasilică, fecior „junișan”, n-a rămas nimeni

și avere n-a avut. Văduva lui Iosif stă într-o hurubă. Pe Chețian Toader secuii nu l-au mai dus la Redak, ci l-au omorât imediat ce au intrat în sat, în octombrie 1848. De el au rămas văduva și 5 copii, unul a murit și au rămas 3 fete și 1 fecior. Fecioru-i de 13 ani, fetele de 14, 7, 4 ani, iar mama lor s-a măritat. Chețian Toader a fost al doilea soț, văduva cu 3 copii ai săi s-a mutat la noul bărbat, iar fata lui Chețian Toader a fost luată de unchiul ei, Chețian Ignat. Averea mortului a fost de 800 de florini, din care ungurii au jefuit 500, dar în casa lui nu mai stă nimeni, iar moșia era bună. Pe Ioan Petrișor l-au găsit secuii afară din sat, deasupra cimitirului, unde l-au omorât în octombrie 1848. De el au rămas doi feciori, unul însurat, altul junișan, dar și acesta s-a căsătorit. Averea de 400 florini a fost jefuită în întregime, iar feciorii stau în casa tatălui lor, lângă marginea satului, către Turda. Secuii au aprins casa pe Mocan Gabor, care s-a topit în casa lui în octombrie 1848 și a lăsat în urma lui doi feciori de 21 și de 18 ani, care s-au băgat în cătănie tot în octombrie 1848, când li s-a ars casa și părintele. Au fost jefuiți de 150 de florini, dar le-au rămas tot atâția. Pe Nicoară Ghiorghe l-au omorât secuii în hotarul Bogății, împreună cu un alt român din Bogata. De Nicoară au rămas văduva, un fecior de 18 ani și o fată de 10 ani, au fost jefuiți de 400 de florini, dar mai au 1000 de florini. Secuii l-au omorât pe Mohor Simion în hotarul Bogății, în locul numit Capu Loașului și pe el îl plâng văduva neputincioasă și o fătuță de 8 ani, care umblă pe la ușile oamenilor. Au fost jefuite de toată averea lor, în sumă de 100 florini, alungate din casă și

stau pe unde pot. Buta George, fără de tată, fecior junișan de 24 de ani, a fost împușcat și el de secui, lăsând în urma lui pe maică-sa și 4 frați, unul de 20, două fete de 17 și 14 și un frate de 8 ani, fără avere și fără casă, din care au fost alungați după Sfântul Gheorghe. În hotarul Ludușului a fost omorât Ones Dumitru, de care au rămas văduva și 2 fete, dar văduva a decedat și ea, iar fetele, una de 17, alta de 14, umblă pe la ușile oamenilor, deoarece casa le-a fost arsă și averea jefuită.”273

Anexa D

Militari ghejeni căzuți în

Primul Rzboi Mondial

Andreșan Nicolae Mălină Simion

Andreșan Tănasie Mâlnă Gheorghe

Baghiu Iacob Moldovan Ioan

Baghiu Ioan Moldovan Simion

Baghiu Lazăr Nicoară Ioan

Biriș Alexandru Nicoară Teodor

Biriș Ioan Nicoară Valer

Blaga Clemente Pantea Petru

Blaga Simion Pantea Tănasie

Boronea Teodor Precup Ioan

Botezan Ioan Puia Ilie

Ciolomic Constantin Rusu Iacob

Deac Victor (slt.) Rusu Vasile

Doboș Alexandru Sabău Alexandru

Fluieraș Victor Sabău Iosif

Fodor Alexandru Șofron Petru

Folea Vasile Șuteu Ioan

Gherman Ioan Teodor Martin

Lőrinczi Francisc Uțiu Dumitru

Mălină Dumitru Zilai Carol

Anexa E

Proces-verbal al cercului

electoral Murăș Ludoș din 24 noiembrie 1918274

PROCES-VERBAL

Luat în adunarea electorală a cercului electoral în Murăș Ludoș din comitatul Turda-Arieș ținută în Murăș Ludoș la 24 Noemvrie 1918.

Prezident: Baziliu Suciu, protopo în Căpușul de Câmpie. Notari: D. Mihail Moldovan, advocat M. Ludoș, Dr. Victor Suciu, adv. sublocot. Căpușul de Câmpie.

Prezidentul dă cetire ordinului venit de la Consiliul Central Național Român, prin care se ordonă alegerea urgentă alor 5 delegați în Marea Adunare Națională, care va fi convocată în scurt timp.

Constată că publicarea alegerii de azi s-a vestit de cu vreme în toate comunele din cerc. Salută pe alegătorii prezenți și îi provoacă să numească 2 bărbați de

încredere.

Se numesc de atari prin aclamare d-nii Ioan Cătană, învățător în M. Dateș și Andrei Badiu, preot ortodox în Murăș Ludoș.

Prezidentul deschide votarea, care decurgând în ordine, pe baza scrutinului făcut de biroul adunării se constată că unanimitatea au întrunit d-nii: Dr. Vasile Cerghizan, preot în Cocul de Câmpie, Dr. Ioan Oltean, adv. în Murăș Ludoș, Vasile Morariu, înv. în Murăș Ludoș, Nicolae Vulcu, propr. din Iclandu Mare, Dumitru

Iclănzan, econ. din Iclănzel.

Ca urmare prezidiul declară pe d-nii Dr. Vasile Cerghizan, Dr. Ioan Oltean, Vasile Morariu, Nicolae

Vulcu, Dumitru Iclănzan, aleși din partea Românilor din acest cerc cu vot universal ca delegați ai cercului electoral îndreptățiți a lua parte cu vot decisiv în Marea Adunare Națională Română, care se va convoca din partea Consiliul Central Național Român încă în decursul acestui an și la Adunările cari eventual le va convoca în decursul anului următor.

Prezidiul dispune ca în urma acestei enunțări prezidențial, aleșii deputați să fie prevăzuți cu credenționale, iar o parte a acestui proces-verbal să fie trimisă imediat Consiliul Central Național Român.

Spre știre

Despre-ce luându-se acest proces-verbal în două părți, dintre care unul se va păstra la Consiliul Național Român din fruntea comitatului, actul de alegere se încheie la

orele 2 cu precizarea că Dl. Emil Cormoș Alexandrescu, președ. comitetului național comitatens, alegându-se cu unanimitate de deputat în calitate de președinte al Clubului comitatens român se provede cu credențional deosebit.

Adunarea propune ca pentru cazul în care supranumiții aleși ca deputați nu s-ar putea prezenta cu credenționalele prevăzute la Marea Adunare Națională Română, din precauțiune să se aleagă ca supelanți încă 5 deputați (delegați), cari să se prevadă de asemenea cu credenționale de substituție.

Primindu-se propunerea, cu unanimitate s-au ales de deputați supleanți următorii: dr. Mihail Moldovan, adv. Murăș Ludoș, Octavian Bugner, preot Tritiul de Jos, Ioan Coman, învăț. Căpușul de Câmpie, Coman Șogan, propr. Grebenișul de Câmpie, Remus Brustur, econ. Lechința de Mureș.

D.c.m.s.

Basiliu Suciu, președ. adunărei electorale, dr. Mihail Moldovan, dr. Victor Suciu, notar, Ioan Catona și Andrei

Badiu, oameni de încredere.

CREDENȚIONAL

Subsemnații adeverim că în cercul electoral Murășludoș din Comitatul Turda Arieș s-au ales azi ca delegați ai acestui cerc electoral d-nii: Dr. Vasile Cerghizan, preot în Cocul de Câmpie, Dr. Ioan Oltean, adv. în Murășludoș, Vasile Morariu, înv. în Murășludoș,

Nicolae Vulcu, propr. în Iclănzălul Mare, Dumitru Iclănzan, econ. în Iclănzel, cu unanimitate.

Drept ce sus-numiții delegați sunt prin aceasta autorizați a lua parte cu vot decisiv la Marea Adunare

Națională Română ce se va convoca prin Consiliul Central Național Român, în numele tuturor Românilor din acest cerc electoral și la alte Mari Adunări Naționale Române, cari eventual o să mai fie convocate în decursul anului ori în anul următor și a contribui cu votul lor la deciderea sorții viitoare a neamului românesc din Transilvania, Ungaria și Banatul Timișan.

Dat în colegiul electoral al cercului electoral Murăș-Ludoș, ținut în ziua de 24 Noemvrie 1918.

Semnează Basiliu Suciu, prezident, dr. Mihail

Moldovan, dr. Victor Suciu, notari, Cheția George Dănilă, preot, Puia Tamassy, Octavian Gherman, Ioan Fekete, A.

Pop Sovaroși, Octavian Florian, Andreiu Badiu, B. Hodoșiu, Octavian Bugner, Dumitru Sângeorge, Ioan

Catona, Simion Rus, oameni de încredere din comune.

Anexa F

Extrase din Dosarul de

evidență pe obiectiv comuna Luduș

Arestarea unor fruntași legionari:

[…] În urma avântului luat de mișcarea legionară, guvernul burghez, prin organele de stat, au luat unele măsuri represive, astfel au fost arestați Amos Horațiu Pop, Nechita Augustin și alții apoi închiși, însă după eliberarea lor au continuat organizarea Mișcării Legionare însă cu mult mai conspirativ.

[…] Arestarea vârfurilor s-a făcut pe tema că o parte dintre tineretul comunei Luduș ar fi avut legături cu studenții care l-au suprimat pe I.G. Duca în gara orașului Sinaia. Pe de altă parte, aceștia afirmau deschis că vor să-l împuște pe fostul rege Carol al II-lea.275

Organizarea legionarilor în zona Luduș:

În anul 1940 în fiecare comună și sat din plasa Luduș existau câte 2, 3, 4 și chiar mai multe cuiburi legionare, garnizoane și sectoare legionare. Spre posturi de răspundere de conducere au fost prinși preoți ortodocși, învățători, comercianți, chiaburi, elemente legionare care veneau de la orașe și centrele legionare și localnici care erau la universități la orașe și veneau acasă pentru munca de propagandă.

[…] În comuna Luduș a fost organizat cuibul „Avram Iancu” compus din 12 membrii, care a fost condus direct de către Amos Horațiu Pop. Paralel cu acesta a mai luat ființă încă un cuib condus de Nechita Augustin, fost măcelar, proprietar de măcelărie care a fost împușcat în anul 1939 de jandarmerie. După moartea acestuia, cuibul a fost condus de Colceriu Nicolae, țăran sărac din Luduș. Afară de aceste două cuiburi a mai luat ființă până în anul 1941 încă 8 cuiburi având fiecare de la 6-15 membrii conduse de numiții: Coman Emil, croitor din Luduș care a fost trimis și în comunele din fosta plasă Luduș pentru munca de propagandă legionară, era legionar înfocat, purta cămașă verde și pistol și era apropiat de Amos Horațiu Pop, șef de județ legionar și Nechita Augustin, organizator legionar de plasă. Alături de ei au mai fost: Hoza Partenie din Luduș, țăran mijlocaș, a fost și subprimar legionar și prieten apropiat a lui Amos Horațiu Pop, Stoica Victor, fost șef de cuib, Puia Tănase, agricultor din Gheja, Popa Cristian, fost grădinar din Luduș, decedat în anul 1953, Moga Adrian, comerciant, domiciliat în Luduș, Moldovan Anton, țăran sărac din Gheja, Socol Victor, fost profesor de școală de

ucenici, recent eliberat din închisoare. Concomitent cu organizarea Mișcării Legionare în Luduș și desfășurarea activității ei, s-a organizat și desfășurat activitate și în satele și comunele din fosta plasă Luduș. Legionarii mai activi de la Luduș se deplasau la țară unde desfășurau activitate de propagandă. Unul din cei mai activi a fost Mureșan Ioan, fost învățător și șef de plasă al mișcării legionare din Luduș, Rotaru Ioan, fugit cu hoardele fasciste, Oltean Iosif, dispărut și alții. Până în anul 1941 au existat următoarele centre legionare mai importante: Luduș, comuna Chețani, comuna Grindeni, Dateș, Petrilaca, Orosia, Ațintiș și Bogata. În aceste sate și comune, conducătorii mișcării legionare erau intelectuali, preoți, profesori, chiaburi, etc., care au avut influență asupra maselor și au putut să înroleze în Mișcarea Legionară un număr important de țărani.276

[…] Împușcarea lui Nechita Augustin pe șoseaua Luduș-Turda în timp ce-l transferau, nu i-a înfricoșat, aceștia continuând să amenințe guvernul Tătărăscu spunând că se vor răzbuna. După venirea la putere a Partidului Legionar

în anul 1940, an în care s-a aplicat Diktatul de la Viena,

Amos Horațiu Pop devine primar al Ludușului. Vechii guarzi comunali sunt transformați în poliție legionară avându-l în frunte pe Mureșan Ioan.277

Acțiunile legionarilor din Luduș după preluarea puterii:

[…] În comuna Luduș, șefii tuturor instituțiilor și școlilor care nu au acceptat politica legionară au fost schimbați cu membrii devotați lor. Partidul lor neavând fonduri pentru diferite cheltuieli, zilnic la Primărie erau chemați diferiți comercianți români, evrei, maghiari care erau forțați de Pop Amos Horațiu să depună sumele cerute de el. În caz contrariu, era trecut respectivul într-o cameră special amenajată unde era bătut de călăii poliției legionare în frunte cu Mureșan Ioan. Huliganismul sub masca creștinismului ia o extindere de mase, pe care mare parte din acei ce nu le plăcea munca o transformase în interesul lui personal, luând de la cei ce munceau fără a ține cont de naționalitate, ci în mod abuziv se adunau pentru legionari diferite obiecte.

Venirea vremelnică a legionarilor a permis înscrierea în mase a tineretului în acel timp cât și atragerea ca simpatizanți ai partidului a unui însemnat număr de cetățeni. Acest lucru se datorește și faptului că, în primele zile de guvernare a legionarilor, aceștia au organizat o serie de manifestări la care reușeau mobilizarea locuitorilor pe considerentul că împărțeau lucrurile furate de la unii și alții, manifestanților iar tineretul era atras atât în comuna Luduș cât și în satele din împrejurimi la instrucții în vederea formării de batalioane legionare.

În tot timpul existenței legionarismului, toate instrucțiunile primite de la București în legătură cu mișcarea se dezbăteau în sediul creat în anul 1940 din centrul comunei Luduș, sediul legal din acel timp și unde se

țineau toate ședințele de cuiburi ale căror număr s-a ridicat la 7 cu excepția unor școli sau instituții care țineau ședințele și la sediile lor, unde participau trimiși ai conducerii județene.

[…] Legionarii din plasa Luduș, după venirea lor la putere în anul 1940, au confiscat prăvăliile de la comercianții evrei, au organizat manifestări deschise, au trecut și la agresiuni împotriva evreilor, poliția legionară condusă de Mureșan Ioan a bătut și maltratat mai mulți locuitori la dispozițiile date de Amos Horațiu Pop, care la data de 6 septembrie 1940 a preluat conducerea primăriei. Conducătorii de mai sus au recrutat un număr important de membrii din rândul țărănimii promițând acestora pământ și animale de muncă, promițând țăranilor că copiii lor vor fi școlarizați și puși în posturi de conducere, folosind metode de amenințare și subjugare împotriva locuitorilor români care nu au fost atașați mișcării legionare.278

Supravegherea foștilor legionari în anii ‘50

M.S.S.45 Regiunea Cluj, Raionul de Securitate Luduș, 24 iulie 1956

HOTĂRÂRE

CU PROPUNERE DE A SE APROBA DESCHIDEREA

DOSARULUI DE PROBLEMĂ ASUPRA MEMBRILOR

LEGIONARI DIN RAZA RAIONULUI LUDUȘ,

REGIUNEA CLUJ

SE APROBĂ, Șeful Direcției Regionale Colonel: N. M.

[…] Întrucât elementele legionare, membrii de rând și în special fostele organe de conducere ale organizației legionare sunt elementele cele mai periculoase și dușmani înrăiți ai regimului democrat popular, purtând o ură înverșunată împotriva realizărilor regimului nostru, continuă și în prezent să ducă o activitate dușmănoasă folosind diferite metode. Astfel, prin elementele de sprijin ale acestora au reușit să infiltreze în unele funcții de răspundere din întreprinderi și instituții, și în cea mai mare măsură în cadrul G.A.C.-urilor și-n tovărășii agricole. Tot aceste elemente legionare sunt cunoscute ca focare de zvonuri alarmiste și dușmănoase în legătură cu diversele probleme interne și internaționale, căutând prin aceasta să influențeze elemente atașate regimului nostru. În prezent în cadrul raionului Luduș sunt aproximativ 330 legionari dintre care 13 sunt foști șefi de garnizoană și peste 100 foști șefi de cuib legionar. O concentrare mai accentuată a acestora este în comuna Luduș, Iernut, Bogata, Căpuș, Zau și altele. În scopul ascunderii activității legionare din trecut și prezent, o parte din aceștia au intrat în diferite secte legale și ilegale în masa cărora continuă să-și ducă activitatea.

Deși în raza raionului nostru sunt cunoscute o serie de elemente legionare ce au deținut funcții de răspundere în organizațiile legionare, totuși pentru că nu posedăm materiale compromițătoare suficiente despre activitatea lor trecută nu li s-au putut deschide acțiuni informative.

Astfel, activitatea acestora a fost urmărită prin dosarele de obiectiv. Cunoscându-se pericolul legionar și faptul că activitatea lor prezentă se reduce într-o deplină conspirativitate, este necesar de a se identifica toate elementele legionare din raza raionului Luduș și de a se culege materiale probatorii privind activitatea lor trecută și prezentă în scopul luării lor în acțiuni informative spre a zădărnici activitatea dușmănoasă ce o desfășoară. În vederea supravegherii informative a tuturor membrilor legionari care și în prezent desfășoară activitate dușmănoasă propunem deschiderea dosarului de problemă în scopul urmăririi informativ a tuturor membrilor legionari de pe raza raionului Luduș.

DE ACORD, ȘEFUL RAIONULUI M.A.I. LUDUȘ Locotenent N. G. LUCRĂTOR OPERATIV Lt. Maj. T. V.

Anexa G

Militari căzuți în luptele pentru eliberarea Ludușului

G1. Militari complet identificați

G2. Militari incomplet identificați

Anexa H

Militari ludușeni și ghejeni cãzuți în luptele din timpul

celui de-al doilea rãzboi mondial279

Militari decorați pentru merite deosebite

Anexa I

Evrei ludușeni dispăruți în Holocaust

I1. Evrei născuți în Luduș, dispăruți în Holocaust

I. Evrei născuți în alte localități, domiciliați în Luduș, dispăruți în Holocaust

Anexa J

Persoane din regiunea Cluj, propuse a fi internate în colonii de muncă în 1950280

Ghirca Ilie, [născut în] Lunca Turda [în] 1912, [cu domiciliul în] Luduș Turda, [originea socială] mic burghez, [profesia] funcț., PNȚ Maniu, [în prezent] neîncadrat [politic]; În anul 1946 a activat intens în PNȚ Maniu. În anul 1950 [indescifrabil], că în regimul capitalist v’a sta Maniu. A înjosit democrația prin bancuri. [Propus pentru internare] 1 an. [Notă adăugată de mână: De acord; altă notă: 6 luni].

Fiscuții Alex., [născut în] Silvău Cluj [la] 12.2.1907, [cu domiciliul în] Luduș Turda, [originea socială] mic burghez, [profesia] judecăt., neîncadrat [politic]; În anul 1949, fiind delegat din partea F.P. pentru conferință s’a exprimat că Guvernul de azi este vândut URSS și că toți jidoviți și unguri [indescifrabil]. În 1950 printr’un banc a jignit democrația. A lansat svonul că în luna martie aviația

imperialistă [indescifrabil] bombardamentul. [Propus pentru internare] 2 ani. [Notă adăugată de mână: 12 luni; altă notă: 12 luni].

Rotar Vasile, [născut în] Luduș Turda [la] 06.05.1912, [cu domiciliul în] Luduș, [originea socială] țăran sărac,

[profesia] pantofar, fost legionar, neîncadrat [politic]; În 1949 a instigat populația pe teme religiei. A dus muncă în rândurile țăranilor pentru a trece în secta iehovistă. 1949 a spus că actuala situație se va schimba și se apropie sfârșitul lumii și cei de la conducere vor fi trași la răspundere. [Propus pentru internare] 1 an. [Notă adăugată de mână: 6 luni; altă notă: Da].

Olteanu Ioan, [născut în] Tăureni Mureș [la] 09.09.1900, [cu domiciliul în] Luduș Turda, [originea socială] țăran mij., [profesia] preot nerevenit, fost simpatizant manist, în prezent neîncadrat [politic]; În 1948 a fost împotriva unificării bisericilor. În 1949 s’a manifestat că să nu se mărturisească că va ajunge din nou preot și atunci să maărturisească la zl [?]. A lansat svonuri alarmiste. A lansat svonul că biserica va câștiga și va fi iar catolică cum a fost înainte. [Propus pentru internare] 1 an. [Notă adăugată de mână: nu se încadrează].

Rusu Romeo, [născut în] Luduș Turda [la] 1921, [cu domiciliul în] Luduș Turda, [originea socială] burghez, [profesia] medic uman, fost PNȚ, în prezent neîncadrat [politic]; În anul 1949 sabota distribuirea îmbrăcămintelor ce trebuia distribuite oamenilor săraci. În 1950 s’a

manifestat că în conducere sunt toți prăpădiții din țară, toți țiganii și toți jidanii. [Propus pentru internare] 2 ani.

[Notă adăugată de mână: De acord; altă notă: Să fie chemat

și avertizat].

[indescifrabil] Bobu, [născut în] Luduș Turda [la] 1926, [cu domiciliul în] Luduș Turda, [originea socială] mic burghez, fără profesie, nu a făcut politică, în prezent neîncadrat [politic]; În anul 1948 s’a manifestat șovinist. În anul 1949 manifestări cum că se deslaănțuie de către anfloanericani (sic!) război contra URSS-ului. Manifestări pentru imperialiști. [Propus pentru internare] 1 an și 6 luni. [Notă adăugată de mână: De acord; altă notă: 12 luni].

[indescifrabil] Casian, [născut în] Luduș Turda [la] 27.4.1902, [cu domiciliul în] Luduș Turda, [originea socială] burghez, [profesia] comerc., PNȚ Maniu, în prezent neîncadrat [politic]; În anul 1949 a adus insulte Tov. Ana Pauker și guvernului. În anul 1950 a lansat svonul că regimul se va schimba. A lansat svonul că Capitaliștii din nou vor conduce țara, înjosind comuniștii.

[Propus pentru internare] 2 ani. [Notă adăugată de mână: 18 luni; altă notă: 12 luni].

[indescifrabil], Luduș, [originea socială] țăran mijlocaș,

[profesiunea] preot, fost PNȚ, în prezent neîncadrat; în 1948 a fost împotriva unificării bisericilor. S’a manifestat că biserica ortodoxă e la cheremul [indescifrabil]-ului. În 1950 s’a manifestat că nu-i place regimul, că la conducere sunt potlogari, că Ana Pauker a fost [indescifrabil]. S’a

manifestat că trăiască ai noștri adică reacționarii. [Propus pentru internare] 2 ani. [Notă adăugată de mână: Nu se

încadrează].

Șofron Precopie, [născut în] Gheja Turda [în] 1894, [cu domiciliul în] Gheja Turda, [originea socială] chiabur, [profesia] agr. [notă de mână: 30 jug.], PNȚ Maniu, în prezent neîncadrat [politic]; În anul 1946 a activat intens în PNȚ Maniu. În anul 1949 a instigat populația împotriva Gosp. Agr. C. [Propus pentru internare] 1 an. [Notă adăugată de mână: De acord; altă notă: Da].

[indescifrabil] Pantelimon, [născut în] 09.07.1894 [în] Gheja Turda, chiabur, agricultor, membru în PNȚ Maniu, în prezent neîncadrat [politic]. A fost membru devotat al PNȚ Maniu până la disolvarea acestuia. În prezent se manifestă contra orânduirii sociale și contra înfințării colectivului, căutând să ducă o muncă de propagandă în favoarea anglo-americanilor. [Propus pentru internare] 2 ani.

[indescifrabil] Ioan, [născut în] 1921 [în] Gheja Turda, chiabur, impiegat de mișcare, sim. legionar, [în prezent] neîncadrat [politic]. Având o simpatie și influență în rândurile muncitorilor, acesta caută să transmită svonuri alermiste în rândul acestora, căutând a-i influența de a nu se înscrie în colectiv. [Propus pentru internare] 2 ani.

Bledilă (?) Vasile, născ. la 4.V.1921 în Com. Filca, raion. Reghin, știe 4 cl. primare, măcelar, are 1 ha pământ,

căsătorit, nu are copii, cu ult. dom. în Luduș reg. Timișoara

(?). [Numele și averea părinților] Grigore și Ecaterina țărani săr. [Locul unde i s’a fixat domiciliu obl.] Com. [indescifrabil] Rai. Fetești [Durata pedepsei și nr. deciz.] D.O. 12 luni [Motivul dislocărei] Este infractor recidivist. Are 12 condamnări pentru furt și sabotaj, între anii 1945-1950. A lucrat mai mult singur, uneori fiind ajutat de concubina lui. La penitenciar a avut purtări rele281.

Anexa K

Apartenența administrativă

a localităților Luduș și Gheja

1765-1784 Marele Principat al Transilvaniei

Luduș: comitatul Torda, cercul superior,

plasa Marosbogát

Gheja: comitatul Alsó-Fehér (Alba de Jos),

cercul inferior, plasa Marosújvár (Ocna-

Mureș)

1784-1790 Marele Principat al Transilvaniei

Luduș: comisariatul regal Cluj, comitatul

Torda, cercul superior, plasa Marosbogát

Gheja: comisariatul regal Sibiu, comitatul

Alsó-Fehér, cercul inferior, plasa Marosújvár

octombrie 1848 – Marele Principat al Transilvaniei,

martie 1849 administrația Legiunii de Câmpie, tribunatul

I

martie 1849 Marele Principat al Transilvaniei

Luduș: comitatul Torda, cercul superior,

plasa Marosbogát, comuna Luduș

Gheja: comitatul Alsó-Fehér, cercul inferior,

plasa Marosújvár

21 septembrie 1849 Marele Principat al Transilvaniei

Luduș: districtul militar Retteg (Reteag),

circumscripția Kiscég (Țăgșoru), cercul

Mezőceked (Țicudul de Câmpie / Valea

Largă)

Gheja: districtul militar Gyulafehérvár (Alba-

Iulia), circumscripția Balázsfalva (Blaj), cercul

Marosújvár

30 noiembrie 1854 Marele Principat al Transilvaniei

Luduș: prefectura Marosvásárhely (Târgu

Mureș), pretura Mezőzáh (Zau de Câmpie)

Gheja: prefectura Marosvásárhely, pretura

Radnót (Iernut)

15 aprilie 1861 Marele Principat al Transilvaniei

Luduș: comitatul Torda, cercul superior,

plasa Marosbogát

Gheja: comitatul Alsó-Fehér, cercul inferior,

plasa Marosújvár

17 februarie 1867 Imperiul austriac și regatul maghiar, Regatul

Ungariei

Luduș: comitatul Torda, cercul superior,

plasa Marosbogát, comuna Marosludas

Gheja: comitatul Alsó-Fehér, cercul inferior,

plasa Marosújvár, comuna Marosgezse

1876 Imperiul austriac și regatul maghiar, Regatul

Ungariei

Luduș: comitatul Torda-Aranyos (Turda-

Arieș), cercul superior, plasa Marosludas,

comuna Marosludas

Gheja: comitatul Alsó-Fehér, cercul inferior,

plasa Marosújvár, comuna Marosgezse

1 decembrie 1918 Regatul României

Luduș: județul Turda-Arieș, plasa Luduș,

comuna Murăș Ludoș

Gheja: județul Alba de Jos, plasa Ocna-

Mureș, comuna Murăș Gheja

14 iunie 1925 Regatul României

Luduș: județul Turda, plasa Ludoșul de

Mureș, comuna Ludoșul de Mureș

Gheja: județul Alba, plasa Ocna-Mureș,

comuna Gheja

3 august 1929 Regatul României, directoratul ministerial

Cluj

Luduș: județul Turda, plasa Luduș, comuna

Luduș

Gheja: județul Alba, plasa Ocna-Mureș,

comuna Gheja

15 iulie 1931 Regatul României

Luduș, Gheja: județul Turda, plasa Luduș

14 august 1938 Regatul României

Luduș, Gheja: ținutul Mureș, județul Turda,

plasa Luduș

21 septembrie 1940 Regatul României

Luduș, Gheja: județul Cluj-Turda, plasa

Luduș

14 noiembrie 1944 Regatul României, administrație militară

sovietică

9 martie 1945 Regatul României

Luduș, Gheja: județul Turda, plasa Luduș

30 decembrie 1947 Republica Populară Română

Luduș, Gheja: județul Turda, plasa Luduș

6 septembrie 1950 Republica Populară Română

Luduș, Gheja: regiunea Mureș, raionul

Luduș

27 septembrie 1952 Republica Populară Română

Luduș, Gheja: regiunea Cluj, raionul Luduș

24 decembrie 1960 Republica Populară Română, regiunea Mureș

Autonomă Maghiară, raionul Luduș, oraș

Luduș

21 august 1965 Republica Socialistă România, regiunea

Mureș Autonomă Maghiară, raionul Luduș,

oraș Luduș

16 februarie 1968 Republica Socialistă România, județul Mureș,

oraș Luduș

22 decembrie 1989 Republica România, județul Mureș, oraș

Luduș

Lista ilustrațiilor

Note și referințe

Abrevieri

FDHR x = Academia Republicii Populare Române, Institutul de Arheologie (colectiv) – Izvoare privind Istoria României,

Editura Academiei Republicii Populare Române, București,

1964, volumul x (1-4)

RAN = Repertoriul Arheologic Național

LMI = Lista Monumentelor Istorice

IRT = Murgescu, Bogdan et alii – Istoria României în texte, Editura

Corint, București, 2001

DIR C x = Academia Română, Secția de Istorie și Arheologie, sub redacția acad. Ștefan Pascu, Documenta Romaniae Historica seria C Transilvania, volumele 10-14, Editura Academiei,

București, 1977-2002

KmJkv x = Jakó Zsigmond A kolozsmonostori konvent jegyzőkönyvei,

1289–1556, Magyar Országos Levéltár kiadványai, II. Forráskiadványok 17. Budapest, 1990, vol. I 1289–1556, vol. II 1485–1556

ErdKapJkv = Az erdélyi káptalan jegyzőkönyvei 1222–1599, Erdélyi TörténelmiAdatok VIII. 1. Szerk. Jakó Zsigmond, Mutatókkal és jegyzetekkel regesztákban közzéteszi Bogdándi, Zsolt– Gálfi Emőke, Kolozsvár, 2006

MOL = Magyar Országos Levéltár, http://www.arcanum.hu/mol/ DL xxxxx = cota de înregistrare a documentului în Arhivele

Naționale Maghiare (Magyar Országos Levéltár)

Csánki = Csánki D., Magyarország történeti földrajza a Hunyadiák korában. I-II, V, Budapest, 1890-1913

Olteanu = Olteanu, Ioan, Revoluția de la 1848-1849 în Câmpia Transilvaniei, teză de doctorat, manuscris

Monografie = *** Monografia orașului Luduș, editura Nico, 2007, ISBN 978-973-1947-04-4

Berar = Berar, Antoniu-Ioan, Serviciile de informații din România și problema legionară în localitatea Luduș (1929-1990), manuscris

RAN = Repertoriul Arheologic Național, menținut de Institutul de Memorie Culturală (cIMeC). Acesta a fost înființat la 15 martie 1978 (ca Oficiu de Calcul), având drept obiectiv

implementarea informatizării evidenței naționale a patrimoniului cultural; devine în 1990 Centrul de

Informatică, Memorie și Sinteză Culturală (CIMEC), instituție publică extrabugetară cu personalitate juridică, subordonată direct Ministerului Culturii; își schimbă denumirea în 1998 în Institutul de Memorie Culturală, păstrându-și abrevierea CIMEC, deja consacrată în țară și străinătate.

LMI = Lista Monumentelor Istorice; în scopul protejării acestora, conform legii nr.422/2001, republicată în anul 2004, s-a întocmit lista monumentelor istorice care s-a aprobat prin ordin al ministrului culturii și patrimoniului național, s-a publicat în Monitorul Oficial al României partea I și se actualizează la fiecare cinci ani. Prima publicare a listei monumentelor istorice a fost în anul 2004. În anul 2005 a fost publicată lista monumentelor istorice cu modificări și completări sub forma de erată, actualizată cu monumentele dispărute si cele eliminate. Din punct de vedere structural, monumentele sunt grupate pe patru categorii, în funcție de natura lor: I. Monumente de arheologie; II. Monumente de arhitectură; III. Monumente de for public; IV. Monumente memoriale și funerare. Din punct de vedere valoric, lista monumentelor istorice cuprinde următoarele categorii: Categoria A – monumente de interes național; Categoria B – monumente de interes local. Odată cu clasarea, fiecare monument istoric primește un număr de cod propriu, cu următoarea structură: Sigla alfabetică a județului în care se află; Grupa valorică în care a fost încadrat: A sau B; Categoria căruia îi aparține, I, II, III sau IV; Numărul curent în cadrul fiecărei categorii.

Lazarovici, Cornelia Magda; Lazarovici, Gheorghe, Arhitectura neoliticului și epocii cuprului din România, Editura Trinitas,

Bibliotheca Archaeologica Moldaviae IV, Iași, 2006

Csongrádiné Balogh Éva, Tipológiai és traszeológiai vizsgálatok rézkori

és bronzkori pattintott kőeszközökön, Folia archeologica 47, pp. 15,19

Patay Pál, A bodrogkereszturi kultura temetői, Régészeti Füzetek II/10, Magyar Nemzeti Múzeum – Történeti Múzeum Budapest, 1961, pp. 85-86

Popa, Cristian Ioan, Cultura Coțofeni. Cu privire specială asupra

Transilvaniei, Univ. “1 Decembrie” Alba-Iulia, Facultatea de Istorie și Filologie, teză de doctorat, 2009

Wosinsky Mór, Az őskor mészbetétes díszítésű agyagművessége Székfoglaló értekezés; Az analógiák egybevetése s a következő kérdések eldöntése. Mi okozhatta a mészbetétes díszítés megszünését?, Szekszárd, 1904, Kiadja a magyar tudományos akadémia, Budapest, 1904, planșa VII. p 181

Muzeul Județean Mureș, http://www.muzeumures.ro/main.php?object=staticpage&id =112&research_id=67

Hoddinott, Ralph F., The Thracians, Thames & Hudson, 1981, p. 21

FHDR, I, 57

FHDR, I, 113

FHDR, I, 389

FHDR, I, 205, 207

FHDR, I, 625

RAN 117845.01; LMI MS-I-s-B-15363

RAN 115815.05

Vulpe, Alexandru, Agatirșii, în Enciclopedia Arheologiei și Istoriei vechi a României, Editura Enciclopedică, București, 1994, pp. 20-21

Preda, Constantin – Cu privire la originile și localizarea agatârșilor, Ephemeris Napocensis XI, pp. 5-14

FHDR, I, 179

FHDR, I, 539

FHDR, I, 543

Ferencz Iosif Vasile, Few considerations on the archaeological discoveries on the Middle Course of Mureș River belonging to La

Tène B2-C1, http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/bibliotheca/acta%20V %20special%20number/913ferencz.htm

Fl. Gogâltan, I. Al. Aldea, A. Ursuțiu, Raport preliminar asupra investigațiilor arheologice de la Gligorești – “La Holoame”, com. Luna, jud. Cluj (1994-1996), în Apulum XLI, 2004, p. 66, 69, 74, Pl. II.

Roska M., Rep., 74, p. 215

FHDR, I, 49

FDHR, I, 65

FHDR, I, 239, 241

FHDR, I, 179

FHDR, I, 359

FHDR, I, 543

Pârvan, Vasile, Getica, o protoistorie a Daciei, Editura Cultura

Națională, București, pp. 248-249

Enciclopedia Dacică, Ratacensii, http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=triburi&fisier=ratacensii

JRS, LI, 1961, pp. 63-70 și ActaMN, l, 1964 , pp. 163-180

Macrea, Mihail, Viața în Dacia Romană, Editura Științifică, București,

1969, pp. 111-115

Christescu, Vasile, Viața economică a Daciei romane, Pitești, 1929, p.

103, nota 2

Lazăr, Valeriu, Repertoriul arheologic al județului Mureș, Târgu

Mureș, 1995, p. 176

Pausanias, Descrierea Greciei, X, 34, 5; FHDR I, 621

FHDR, I, 705

FHDR, II, 195

FHDR, II, 39

FHDR, II, 189, 191

Madgearu, Alexandru, Istoria Militară a Daciei Post Romane 275-376. Cetatea de Scaun, 2008, p. 82

FHDR, II, 411, 413, 419

Chirică, Vasile, Românii în imperiul avar, cartea a IV-a, capitolul II, nota 1, Regimul noului august Iustinian, în: Nicolae Iorga,

Istoria Românilor, vol. II, ed. a II-a, București, Editura enciclopedică, 1992, p. 233)

Aurelian, Istoria Augusta, Editura Științifică, București, 1971, p. 469

FHDR, II, 407

Kontler, László, Millenium in Central Europe: A History of Hungary. Atlantisz Publishing House, 1999, pag. 39

Kristó, Gyula, Hungarian History in the Ninth Century, Szegedi

Középkorász Műhely, 1996, pp. 148, 156

Horedt, Kurt, Contribuții la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII,

București, 1958, pp. 117-123

IRT, 68

IRT, 70-71

Popa-Lisseanu, Gheorghe, Izvoarele istoriei românilor. Volumul 4:

Cronica ungurilor, Tipografia “Bucovina” I. E. Torouțiu, București, 1935, pp. 80, 84, 85

Elms, Theresa, Lexical Distance Among the Languages of Europe, https://elms.wordpress.com/2008/03/04/lexical-distance-among-languages-of-europe/

IRT, 70

Evoluția organizării administrative a teritoriului actual al județului Mureș, http://referat-referate.blogspot.ro/2013/02/evolutia-organizarii-administrative.html#

Pop, Ioan-Aurel; Nägler, Thomas, Istoria Transilvaniei, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, 1999, vol I, pp. 10, 22

Pop, Ioan-Aurel, Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Centrul de Studii

Transilvane, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 1996,

p. 179, ISBN 973-9155-004-0

Evoluția organizării administrative a teritoriului actual al județului Mureș, http://referat-referate.blogspot.ro/2013/02/evolutia-organizarii-administrative.html#

MOL, DL 105380, Q 288 Diplomatikai Leveltár (Q szekció), Családi levéltárak (P szekcióból), Wesselényi család (Q 288)

Jakó, Zsigmond, Erdélyi okmánytár III. (1340-1359), Magyar Országos Levéltár kiadványai, II. Forráskiadványok 47. Budapest, 2008, p. 190

Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, 2 vol.,

Ed. Academiei RSR, București 1967-68, Luduș: “Luduș, Murăș-Luduș, Ludoșul de Murăș, oraș raional, reședința raionului Luduș, R. Mureș-Autonomă Maghiară. 1377 poss.

Ludas, 1439 poss. Lwdas (Csánki, V. 719), 1461 census quinquagesimalis de Ludas (Pâclișanu 603), 1733 Ludas

(c.K.), 1750 Ludos (c.A.), 1760-1762 Maros-Ludas (c.B.), 1854

Maros Ludos, Ludos (Bul. 62)”.

Csánki, Dezső, Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában, A Magyar Tudományos Akadémia, Budapest, 1913, vol. V, p.

713; citat în Monografia orașului Luduș, 1377-1977, manuscris dactilografiat, Biblioteca orășenească Luduș, p. 45

Jakó, Zsigmond, Erdélyi okmánytár I. (1023-1300), Magyar Országos Levéltár kiadványai, II. Forráskiadványok 26. Budapest, 1997, DF 277206, 467, p. 1291

Vistai, András János, Erdélyi helynévkönyv – Adattári tallózásból összehozta (I-P)

Academia Republiciii Populare Române, Documente privind istoria României, veacul XIII C. Transilvania, vol. (1251-1300), Editura Academiei RPR, 1952, pp. 347-348; traducere completată după regesta apărută în Jakó Zsigmond, Erdélyi okmánytár I. (1023-1300), Magyar Országos Levéltár kiadványai, II. Forráskiadványok 26. Budapest, 1997, DF 277206, 467, p. 1291

Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, 2 vol., Ed. Academiei RSR, București 1967-68, volumul I, Gheja

Iczkovits, Emma, Az erdélyi Fehér megye a középkorba, Budapest, 1939, p.55, http://adatbank.transindex.ro/html/alcim_pdf3379.pdf

DRC C13, 57, pp. 96-98

Mályusz Elemér, Zsigmondkori oklevéltár I. (1387–1399), Magyar Országos Levéltár kiadványai, II. Forráskiadványok 1., Budapest, 1951, 950, p. 118, Dl. 30738

MOL, DL 28768; fotocopie la Institutul de istorie și arheologie Cluj-Napoca

DRH D Relații între Țările Române, vol. 1, Editura Academiei RSR,

București, 1977, p. 104

Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen Online Suchergebnisse, nr. 1154 (original aflat la Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale ale Romȃniei)

Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen Online Suchergebnisse, nr. 1168 (original aflat la Magyar Országos Levéltár)

Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen Online Suchergebnisse, nr. 1180 (original aflat la Sibiu, arhiva centrală a Bisericii Evanghelice din România)

Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen Online Suchergebnisse, nr. 1214 (original aflat la Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale ale Romȃniei)

MOL, DL 30791, 1432-12-13, Lépes Lóránd erdélyi alvajda, ErdKapJkv, original

MOL, DL 13757, 1444-01-25, Nandoralbensi Nándorfehérvár,

Ulászló I. király, original, limba latină

MOL, DL 13794, 1444-08-02, Zegedini Szeged, Csongrád m, Ulászló

I. király, ErdKapJkv, transcriere din 1444, limba latină

KmJkv I, 774, p. 390; DL 36391. p. 101, nr. 1

MOL, DL 30452, 1452-01-24, Thorde Torda, Torda m, Tarkõi Rikalf György erdélyi alvajda, ErdKapJkv, original, limba latină

Pâclișanu, Zenovie, Un registru al quinquagesimei din 1461, în Album dedicat fraților Alexandru și Ioan I. Lapedatu la împlinirea vârstei de 60 de ani, București, 1936, p. 603

KmJkv I, 1647 p. 617; DL 36392. p. 142, nr. 1

KmJkv, DL 30207, 1464-11-26, Bachye Bács, Bács m, Mátyás király, original, lb. latină

KmJkv I, 1678, p. 628; DL 29047. Fogalmazvány. Vö. 1679., 1680. sz.

KmJkv I, 1679, p. 628; DL 29047. Fogalmazvány. Vö. 1678., 1680. sz.

KmJkv I, 1682, pp. 628-629; DL 29047. Fogalmazvány. Vö. 1679. sz.

KmJkv I, 2206, p. 767; DL 36403. pp. 125-126, nr. 2

KmJkv II, 2576, p. 31; DL 36397. p. 31, nr. 1

KmJkv II, 2790, p. 91; DL 36398. pp. 54-56, nr. 1

KmJkv II, 2792. p. 91; DL 36398. p. 71, nr. 1

KmJkv II, 2905, p. 123; DL 36398. pp. 165-168, nr. 1

MOL, DL 62943, 1494-02-09, KmJkv, original

MOL, DL 26460, 1494-09-07, KmJkv, II. Ulászló király, transcriere din 1495

MOL, DL 26114, 1505-10- ErdKapJkv, 06, original

MOL, DL 26115, 1505-10-06, ErdKapJkv, transcriere din 1506

W. Kovács András, Valentiny Antal, A Wass család cegei levéltára, Az Erdélyi Múzeum-Egyesület kiadása, Cluj-Napoca, 2006, DF 253040, 632, p. 410

KmJkv II, 3898, p. 404; DL 36400. pp. 135-138, nr. 1

MOL, DL 36644, 1526-05-19, Megyes, Zapolyai János erdélyi vajda, transcriere din 1526-1600

Arhivele Statului Sibiu, fond Magistratul orașului și scaunului Sibiu, colecția de documente medievale, UV nr. 611

W. Kovács, András, Valentiny, Antal, A Wass család cegei levéltára, Cluj-Napoca, 2006, p. 169

Erdélyi Történelmi Adatok VII.3, Az Erdélyi Fejedelmek Királyi Könyvei I, Az Erdélyi Múzeum-Egyesület Kiadása, Cluj-Napoca, 2005, pp. 56-57

W. Kovács, András, Valentiny, Antal, A Wass család cegei levéltára, Cluj-Napoca, 2006, p. 171

W. Kovács, András, Valentiny, Antal, A Wass család cegei levéltára, Cluj-Napoca, 2006, p. 119

A mint ez kitűnik Kemény Józsefnek az erd. muzeum levélt. levő gyüjt. Lib. I. Reg. Apaf. p. 906 és Trans. poss. com. Torda L. betü.

Pascu, Ștefan, Starea românilor din Transilvania la trecerea acestui principat sub suzeranitatea Austriei – sfârșitul veacului al XVII-lea și începutul veacului al XVIII-lea, în Revista Transilvania, nr. 6, anul 74, iunie 1943, p. 462

Magyar Kancelláriai Levéltár, Libri Regii, vol. 21, p. 242

Papp, Gáborné, A Bethlen család levéltára: Repertórium (Levéltári leltárak 74. Budapest, 1979) Birtokjogi iratok, P55, pp. 10, 18, 56

Papp, Gáborné, Kisebb családi és személyi fondok 5. kötet: Repertórium

(Levéltári leltárak 78. Budapest, 1981) Rhédei (Kisrédei) család levéltára (P588,1868-1870), pp. 87, 88

KmJkv I, 636, pp. 349-351; DL 36391. pp. 26-28, nr. 1

KmJkv I, 1279, p. 521; DL 36405. p. 12, nr. 1.

KmJkv I, 635, p. 521; DL 36405. p. 12, nr. 3

KmJkv I, 1571, p. 597; DL 36392. p. 116, nr. 2.

KmJkv II, 3055, p. 165; DL 36403. p. 195, nr. 1

KmJkv II, 3105, p. 179; DL 36403. pp. 276-279, nr. 2

KmJkv II, 3214, p. 208; DL 36405. pp. 147-149, nr. 1

KmJkv II, 3359, p. 230; DL 36399. pp. 57-58, nr. 1

KmJkv II, 3497, p. 289; DL 36399. pp. 285-286, nr. 1

KmJkv II, 3498, p. 289; DL 36399. pp. 286-287, nr. 1

Antonius Fekete Nagy, Monumenta rusticorum in Hungaria rebellium anno MDXIV, Magyar Országos Levéltár kiadványai, II. Forráskiadványok 12, Budapest, 1979, pp. 294-295

KmJkv II, 3606, p. 320; DL 36402. p. 9, nr. 1

KmJkv II, 3707, p. 351; DL 36402. pp. 128-130, nr. 1

KmJkv II, 3833, p. 387; DL 28698. Fogalmazvány. Vö. 3821. sz.

ErdKapJkv I. 338 p. 130

ErdKapJkv I. 339 pp. 130-131

Orbán, Balázs, A Székelyföld leírása történelmi, régészeti, természetrajzi s népismereti szempontból, 1868-1873, vol. 5, http://mek.oszk.hu/04800/04804/html/188.html

Ibidem

Străjan, Ioan, Cuviosul Sofronie de la Cioara, cronologie neterminată, revista Daco-Romania nr. 35, http://www.dacoromania-alba.ro/

MOL, Bethlen család Küküllővári 84 cs. levéltára nenum.

Fanea, Mircea, Monografia satului Gheja, Birotic-Center, 2006, p. 57, care citează registrul nr. 1 – 1756-1763, pp. 238-347, Arhivele Statului filiala Blaj, Fondul Mitropoliei Unite.

Bunea, Augustin, Din Istoria Românilor. Episcopul Ioan Inocențiu

Klein (1728-1751), Blaș, 1900

Helsinki Watch, 1991, p. 10

Lapedatu, Alex., Lupaș, Ioan, Anuarul Institutului de Istorie

Națională, VII, 1936-1938, Universitatea Regele Ferdinand I,

Cluj, Imprimeria Națională, București, 1939, p. 289

Poptămaș, Dimitrie, Philobiblon mureșean, Fundația culturală “Vasile Netea”, Caiete mureșene 14, Tg. Mureș, 2003, pp. 51,

52, 60; ISBN 973-0-03239-4

Albu, Nicolae, Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800, Universitatea „Regele Ferdinand I” Cluj-Sibiu, Institutul de Istorie Națională, Tipografia „Lumina” Miron Roșu, Blaj, 1944, p. 243

Marienburg, Lukas Georg, Geographie der Grosfurstenhums Siebenburgen, Sibiu, 1813, p. 92

Botezan, Liviu, Importanța conscripției czirákiene pentru studierea sesiilor iobăgești și a obligațiilor țăranilor aserviți din Transilvania

între 1820-1848 http://www.historica-cluj.ro/anuare/AnuarHistorica2002/03.htm

Conscripția urbarială de la 1820 a localității Luduș, ANSJ Mureș, fond manuscrise, nr. inv. 194, 7 pagini + 6 pagini anexe

Botezan, Liviu, Tendințele de deposedare a iobagilor din Transilvania de pământul lor individual, reflectate în actele conscripției czirákiene,

în Sub semnul lui Clio, omagiu acad. prof. Ștefan Pascu, Cluj,

1974, pp. 155-159

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Kemény Pál, nr. inv. 80, p. 90

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Kemény Pál, nr. inv. 80, p. 90

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Kemény Pál, nr. inv. 80, pp. 17, 90

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Kemény Pál, nr. inv. 80, p. 90 și urm.

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Berzenczei, cutia 80

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Kemény Pál, nr. inv. 80, p. 90

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Kemény Pál, nr. inv. 80, p. 90

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Kemény Pál, nr. 135, fasc. 6, filele 3-6

Gyemant, Ladislau, Geneza urbariului ardelean de la 1846-1847, în Anuarul Institutului de Istorie al Academiei, Cluj-Napoca, 1976,

XIX, p. 176 și urm.

Vasarnapi Ujsag, 1843, nr. 474, 477, 491; Erdely Hirado, 1846, nr. 121, 133

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Kemény Pál, nr. inv. 17/1847, pp. 25-80

Erdely Hirado, 28 februarie 1847

Olteanu, pp. 42-43

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Comitatul Turda, Administrativ 1847, nr. 150

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Comitatul Turda, Diverse, 1848

Documente privind revoluția de la 1848 în Țările Române, Editura Academiei Române, București, 1977-1992, vol. III, nr. 116, 144, 171, 174, 198

Olteanu, Ioan, Prefectul Câmpiei Transilvaniei Nicolae Vlăduțiu, în

Apulum I, 1972, p. 397

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Comitatul Turda, Diverse, 1848, fila 161

Foaie pentru minte, inimă și literatură, 1848, nr. 30

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Comitatul Turda, Administrative, 1848, nr. 908

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Comitatul Turda, Prezidiale, 1848, nr. 606

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Comitatul Turda, Diverse, 1848, fila 83

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Comitatul Turda, Prezidiale, 1848, nr. 808

Olteanu, pp. 115-116

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Comitatul Turda, Prezidiale, 1848, nr. 857, 884; vol. I-IV nr. 816-817/1848

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Comitatul Turda, Prezidiale, 1848, nr. 922

Baciu, Petre, Prefectul Câmpiei ardelene, Editura Litera, București,

1977

Apud Olteanu

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Comitatul Turda, Diverse, 1848, fila 270

Honved, nr. 71/21.03.1849 și nr. 81/02.04.1849

Transilvania, nr. 1-2/1886, p. 5

Suciu, Dumitru, Soldați fără uniformă. Figuri de țărani români ai Landsturmului românesc și starea protopopiatelor ortodoxe din Transilvania după Războiul Național din 1848-1849, Academia

Română, Institutul de istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca, seria Istorie – Documente – Mărturii, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2011 – Studiu Introductiv la lucrarea

Revoluția Transilvană de la 1848-1849. Date, realități și fapte reflectate în documentele bisericești ortodoxe 1848-1850, volum întocmit de Dumitru Suciu (coordonator), Alexandru

Moraru, Cosmin Cosmuța, Diana Covaci, Iosif Marin Balog, Lorand Mádly, București, 2010, P I, D. 115, loc. cit.

Vertan, Maria, “Dioariul vieții mele” – însemnările lui Ștefan Moldovan despre revoluția de la 1848-1849 din Transilvania, p. 240, publicat online (http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/image/serb an/2014/RA%201%202011/15%20vertan,%20maria.pdf)

Enciclopedia României, Legiunea XII Mureș, http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Legiunea_XII_Mure%C5 %9F

Dragomir, Silviu, Studii și documente, vol. II, p. 204

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Comitatul Turda, Administrative, 1849, nr. 209

Apud Olteanu, Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Comitatul Turda, Administrative, Comisariatul regesc, 1849, nr. 219

D.A.N. Alba, fond Prefect. Alba, actele Ad-turii Alba Inferioară, actele nr. 627 și 738/1849

Evoluția organizării administrative a teritoriului actual al județului Mureș, http://referat-referate.blogspot.ro/2013/02/evolutia-organizarii-administrative.html#

Morariu, Tiberiu, Entwicklung der Bevölkerungsdichtigkeit Siebenbürgens während der Jahre 1840–1930, Editura Dacia,

București, 1940, pp. 83-85

Opreanu, Sabin, Valea Murășului, principală axă de comunicații și axă politică a Transilvaniei, Revista Transilvania, anul 72, nr. 9, Sibiu, 1941, p. 613

Cavruc, Valeriuș Marc, Dorel, Civilizatia lemnului in estul Transilvaniei, Muzeul Carpaților răsăriteni Sf. Gheorghe și Muzeul Oltului și Mureșului superior Miercurea Ciuc, catalog de expoziție, Editura Angustia, Sf. Gheorghe, 2007, p. 21

Rus, Dorin Ioan, Din activitatea Societății de plutărit din Reghinul-

Săsesc (1853-1908), Revista Bistriței, vol XV, 2000, Bistrița, p.

91-95

W. Kovács András, Valentiny Antal, A Wass család cegei levéltára, Az Erdélyi Múzeum-Egyesület kiadása, Cluj-Napoca, 2006,

189

James, Flora, Memoirs. A Jewish childhood in Transylvania, 2005, p. 16 http://florajames.co.uk/pdf/flora_memoirs.pdf

A.N.S.J. Cluj, Fond Protopopiatul Ortodox Turda, dosar nr. 63, doc. nenumerotat, datat Luduș, 11 august 1872; în Melenti,

Dan, Obști bisericești și preoți români din comitatul Turda, Editura Academiei Române L Series Historica, 2011, Anuarul

Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca, p. 44

Orbán, Balázs, A Székelyföld leírása történelmi, régészeti, természetrajzi

népismereti szempontból, 1868-1873, vol. 5, http://mek.oszk.hu/04800/04804/html/188.html

Evoluția organizării administrative a teritoriului actual al județului Mureș, http://referat-referate.blogspot.ro/2013/02/evolutia-organizarii-administrative.html#

Keresztes Gyula, Maros megyei kastélyok és udvarházak, SC Impress SRL, Tg. Mureș, 1995, p. 91

Gráberné Bősze Klára, Léces Károly, A magyarországi iskolai

értesítők bibliográfiája 1850/51 – 1948/49, vol. 11 (Lajosmizse-Mitrovica), A magyar neveléstörténet forrásai XVIII, p. 140

Românul, anul I, nr. 149, 9/22.07.1911, Arad, p. 3

Diaconovich, Corneliu, Enciclopedia română. Volumul 3: Kemet-Zymotic, Editura și Tiparul lui W. Krafft, Sibiu, 1904. Publicată din însărcinarea și sub auspiciile Asociațiunii pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român

Răvașul, anul V nr. 5, Cluj, 2.02.1907

Popa, Octavian, Avrămuș, în Țara noastră, anul IV, nr. 32, 19.09.1923, p. 1190

Românul, anul I, nr. 149, 9/22.07.1911, Arad, p. 2

Keszeg, Vilmos, Colonizări în Transilvania în secolul XX, în Enciclopedia maghiară din România, 2010,

http://enciclopediavirtuala.ro/mobil/articoletematice/articol.p

hp?id=40

Aranyosvidék, XIII (1903), nr. 45, p. 3

Aranyosvidék, XV (1905), 8 aprilie

Keszeg, Vilmos, Op. cit.

Keszeg, Vilmos, Op. cit.

Monografie, 2008, p. 96

Monografie, p. 106

Gheborean, Mircea, 1918, Plasa Luduș, zonă curat românească, în

Cuvântul liber nr. 680, Tg. Mureș, 26.11.2010

Gheborean, Mircea, Ludușenii și participarea lor la Marea Unire de la

1 Decembrie 1918, LudusOnline, 01.12.2013, http://www.ludusonline.ro/?p=3608

Arhiva Marelui Stat Major, dosarul nr. 1770, filele 4-5

Chiper, Constantin, Cronica militară a județului Vaslui, Editura PIM, Iași, 2012, ISBN: 978-606-13-1122-4, p. 62

Marinescu, Călin, Cenzura poștală militară română în Transilvania și

Banat 1918-1921, în Armata și mass-media, Editura Istros, Brăila, 2013, pp. 48-49, ISBN: 978-606-654-086-5

Martinovivi, C., Istrati, N., Dicționarul Transilvaniei, Banatului și celorlalte ținuturi alipite, Institutul de arte grafice “Ardealul”,

Cluj, 1921

Berar, Antoniu, Serviciile de informații din România și problema legionară în localitatea Luduș (1929-1990), p. 16

Library of Congress, Digital Collections, Anuarul “Socec” al României Mari, pp. 1035, 1904-1905, http://lcweb2.loc.gov/cgi-bin/ampage?collId=gdc3&fileName=scd0001_20030122001ro page.db

Sfințirea bisericii din Luduș, în Renașterea, anul VIII, nr. 18, 4 mai

1930, Cluj, pp. 3-4

Monografie, pp. 201-205

Ibidem

Ibidem

Gazeta Ilustrată, anul IV, nr. 12, decembrie 1935, Cluj

Ministerul Economiei Naționale, Institutul Central de Statistică,

Rezultatele recensământului Instituțiunilor de asistență socială și ocrotire din 1 ianuarie 1936, Editura Institutului Central de

Statistică, București, 1938, p. 177

Apud Berar, p. 21 / CNSAS, Dosar D007400, vol.10, pp. 1-7

Zelea Codreanu, Corneliu, Pentru legionari, cap. În Ardeal, la Ludoșul de Mureș, http://kk.docdat.com/docs/index-458537.html?page=82

Înfrățirea Românească, 15 mai 1930

Zelea Codreanu, Corneliu, Pentru legionari, cap. Dizolvarea Legiunii

Arhanghelului Mihail și a Gărzii de Fier, http://kk.docdat.com/docs/index-458537.html?page=87

Apud Berar, p. 22 / CNSAS, Dosar D007400, vol.10, p. 17

Apud Berar, p. 22 / CNSAS, Dosar D007400, vol.10, pp. 1-7

Carp, Matatias, Cartea neagră: Suferințele evreilor din România 1940-1944, volumul 1: Legionarii și rebeliunea, Atelierele Grafice

Socec & Co, București, 1946, pp. 182-183

Apud Berar, pp. 30-32 / CNSAS, Dosar D007400, vol.10, p. 12

Apud Berar, p. 32 / CNSAS, Dosar D007400, vol.10, p. 12

Ionițoiu, Cicerone, Mâna lungă a Securității, http://literaturadedetentie.ro/prieten/carte_16.php

James, Flora, Memoirs. A Jewish childhood in Transylvania, 2005, p.5 http://florajames.co.uk/pdf/flora_memoirs.pdf

Din rechizitoriul aflat la Dosarul nr.18/1931, Fond Tribunalul

Mureș

Monitorul Oficial, anul CXV, nr. 168, partea I din 25 iulie 1947

Lazăr, Liviu, Mișcarea antirevizionistă din Transilvania în perioada interbelică, Călăuza v.b., 2003, ISBN 973-8438-03-9

Cordovan, Ioan, Ținutul Bistriței și Năsăudului ca putere militară in istorie, Bistrița News, http://bistritanews.ro/index.php?mod=article&cat=18&article =12393

Pop, Eugen, Evacuarea structurilor Jandarmeriei din teritoriul cedat Ungariei, în Monitor cultural-educativ, nr. 2/2013, Editura

M.A.I., București, 2013, pp. 85-86

Neagoe, Sever, Tender, Ilie, Văduva, Gheorghe, Istoria grănicerilor și a începutului poliției de frontieră, Editura Scaiul, București,

2004, ISBN 973-801512-X, pp. 282-283

Yad Vashem, Procesul de excludere a evreilor din societatea românească în timpul guvernelor lui Ion Antonescu cu și fără legionari: legislația antisemită, românizarea și exproprierea, p. 15, http://www.yadvashem.org/yv/en/about/events/pdf/report/r omanian/1.6_Jewish_Exclusion_revazut_gina.pdf

Ploeșteanu, Grigore; Suciu, Vasile T.; Lădariu, Lazăr, Epopeea de pe Mureș, Revista Vatra, Biblioteca de istorie, Tg. Mureș, 1985

Neagoe, Sever, Tender, Ilie, Văduva, Gheorghe, Istoria grănicerilor și a începutului poliției de frontieră, Editura Scaiul, București,

2004, ISBN 973-801512-X, p. 288

Arhiva M.F.A.-M.St.M., dosarul nr. 655/3 pp. 72-74

Miron, Denisa, 70 de ani de la masacrul de la Sărmașu, 27.04.2014, http://www.stiripesurse.ro/70-de-ani-de-la-masacrul-de-la-sarmasu_589573.html

Unirea Poporului, Anul XXVII, nr. 14, Blaj, 29.04.1945, p. 4

Rebentisch, Ernst, The Combat History of the 23rd Panzer Division in World War II, Stackpole Books, 2014 ISBN 0811746410, 9780811746410

Monografie, pp. 120-121

Carmilly-Weinberger, Moshe, Istoria evreilor din Transilvania (1623– 1944), Bibliotheca Judaica, Editura Enciclopedică, București,

1994, p. 174.

Constantin Mustață, Convorbire cu Moshe Carmilly în Almanahul

“Flacăra”, București, 1988, p. 144

http://talusa1946.forumculture.net/t11466p15-ungaria

Numele celor asasinați au fost extrase din baza de date Yed Vashem. Aceasta a fost realizată în bună parte pe baza “fișelor de mărturie” întocmite de rudele sau cunoscuții celor

dispăruți în Shoah; pentru unele persoane au fost întocmite mai multe fișe, de unde apar mai multe variante ale numelor persoanelor.

Ploeșteanu, Grigore (Dr.); Suciu, Vasile T.; Lădariu, Lazăr, Epopeea de pe Mureș, Revista Vatra, Biblioteca de istorie, Tg. Mureș, 1985, p. 64

Balint, Nicolae, Crimă colectivă cu autori cunoscuți, Revista Agero Stuttgart, http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Crima%20colectiva%20cu%20autori%20cu noscuti%20de%20Nicolae%20Balint.htm

Berar, Antoniu, Serviciile de informații din România și problema legionară în localitatea Luduș (1929-1990), p. 15

Decretul nr. 221 din 28.08.1948 pentru înființarea și organizarea Direcției Generale a Securității Poporului http://www.cnsas.ro/documente/acte_normative/7346_001%2 0fila%20007-008.pdf

IICCMER, Decretul nr. 163 din 7 februarie 1949 – înființarea Trupelor de Securitate http://www.iiccr.ro/ro/evenimente/pro_memoria/decretul_nr _163_din_7_februarie_1949_infiintarea_trupelor_de_securitat e/

Ionițoiu, Cicerone, Ultima etapă de înjosire a deținuților politici – reeducarea nonviolentă, Universul Românesc, http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/2341-Ultima-etapa-de-injosire-a-detinutilor-politici-reeducarea-nonviolenta

http://www.miscarea.net/Brisca.htm

Adamescu, Cezarina, Un brand de țară: “ASTRA” – istorie și tradiție culturală în spațiul mureșean (III), Cuvântul Liber, nr. 661, 29.10.2010 http://www.cuvantul-liber.ro/news/52294/61/center-b-UN-BRAND-DE-TARA-

ASTRA-ISTORIE-SI-TRADITIE-CULTURALA-IN-SPATIUL-MURESEAN-III-br-LAZAR-LADARIU-_-MARIANA-

CRISTESCU-br-PENTRU-CREDINTA-NEAM-SI-TARA-b-center

Procesul comunismului, Victimele terorii comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, uciși. Dicționar N-O, http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/io anitoiu/dictionar_no/no/dictionarno_6.html

Ziare.com, Actualitate/Știri, A murit Aurel Baghiu, liderul primei miscari anti-comuniste din Romania, 03.03.2010, http://www.ziare.com/stiri/frauda/a-murit-aurel-baghiu-liderul-primei-miscari-anti-comuniste-din-romania-999751

Procesul comunismului, Preoți și diaconi arestați în perioada 1945-1989, http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/io anitoiu/ortodoxa/preoti_ortodocsi_9/preoti_ortodocsi_9.pdf

Procesul comunismului, Victimele terorii comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, uciși. Dicționar P-Q, p. 322, http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/io anitoiu/dictionar_pq/docs/dictionar_p_322-338.pdf

Procesul comunismului, Preoți greco-catolici, http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/io anitoiu/biserici/preoti_greco_catolici_2/preoti_greco_catolici_ 2.pdf

Procesul comunismului, Episcopi greco-catolici, http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/io anitoiu/biserici/episcopi_greco_catolici/episcopi_greco_catoli ci.pdf

Bălan, Ion, Temă de cercetare INST A.5.2./1998 p. 18

Roske, Octavian (coordonator), Mecanisme represive în România, 1945-1989, p.12

Arhiva Serviciului Român de Informații, FD, dosar nr. 7778, vol.

27, pp. 1-10

Roske, Octavian, Colectivizarea agriculturii în România: anatomia represiunii (studiu de cercetare), pp. 3-4

Arhiva Serviciului Român de Informații, FD, dosar nr. 9404, vol. 14, pp. 179-181

Roske, Octavian, Colectivizarea agriculturii în România: anatomia represiunii (studiu de cercetare), p. 10

Ioanițoiu, Cicerone, Reprimarea răscoalelor țărănești http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/io anitoiu/rrevolte/

IRT, 51

Arhivele Statului, Cluj, fond Comitatul Turda, nr. 1806/1785

Președinția Consiliului de Miniștri, Institutul Central de Statistică, director Dr. Sabin Manuilă, Indicatorul localităților din România Datele recensământului general din 6 aprilie 1941, Imprimeria Institutului Statistic, 1943, pp. 200, 204

Op. cit., pp. 847, 879

Sebők, László, Populația maghiară a Transilvaniei, http://adatbank.transindex.ro/inchtm.php?akod=1216

Gutman, Israel, Situația evreilor din România pe fondul Europei cucerite sau dominate de naziști, în Anale de Istorie, nr. 6/1984, p. 53

Jakó Zsigmond, Erdélyi okmánytár II. 1301–1339, Magyar Országos Levéltár kiadványai, II., Forráskiadványok 40. Budapest, 2004, 644, p. 239-241; AOkm II. pp. 394-401; DIR C, veacul XIV, vol. II, pp. 275-281; Károly Róbert emlékezete, pp. 162-163

Jakó Zsigmond, Erdélyi okmánytár II. 1301–1339, Magyar Országos Levéltár kiadványai, II. Forráskiadványok 40. Budapest, 2004, pp. 283-284; Jakó: Kolozsmonostor, LtKözl 55/1984 p.

136. • Regeszta: AOkl XVII. 321. sz.

Jakó Zsigmond, Erdélyi okmánytár III. (1340-1359), Magyar Országos Levéltár kiadványai, II. Forráskiadványok 47. Budapest, 2008, pp. 189-190; DIR C, veacul XIV, vol. IV. 454^157, pp. 681-684

Magyar Országos Levéltár, DL 29165. Fotocopie la Institutul de Istorie Cluj-Napoca. Original, hârtie, cu urme de pecete rotundă aplicată în document pe verso.

Dumitru Suciu, Soldați fără uniformă. Figuri de țărani români ai Landsturmului românesc și starea protopopiatelor ortodoxe din Transilvania după Războiul Național din 1848-1849, Academia

Română, Institutul de istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca, seria Istorie – Documente – Mărturii, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2011 – Studiu Introductiv la lucrarea

Revoluția Transilvană de la 1848-1849. Date, realități și fapte reflectate în documentele bisericești ortodoxe 1848-1850, volum întocmit de Dumitru Suciu (coordonator), Alexandru

Moraru, Cosmin Cosmuța, Diana Covaci, Iosif Marin Balog, Lorand Mádly, București, 2010, P I, D. 115, loc. cit.

Monografie, pp. 109-110

Apud Berar, p. 23 / CNSAS, Dosar D007400, vol.10, p. 17

Apud Berar, pp. 24-25 / CNSAS, Dosar D007400, vol.10, pp. 1-7

Apud Berar, pp. 23-24 / CNSAS, Dosar D007400, vol.10, pp. 1-7

Apud Berar, pp. 26-28 / CNSAS, Dosar D007400, vol.10, p. 12

Monografie, pp. 122-123

CNSAS, Dosar 4119 Cota CNSAS D 000126 vol I partea I – Persoane din regiunea Cluj, propuse a fi internate în Colonii de Muncă

1950).

CNSAS, Dosar 4147 Cota CNSAS D 011654 Persoanele din coloniile de muncă Poarta Albă, Târgșor și penitenciarul Văcărești, cărora li s-au fixat D.O. 1954-55