Lucrul Individual

Despre educație s-a vorbit și se vorbește mult și, totuși, nu este suficient.

Dacă dorim să intervenim în favoarea copiilor, trebuie să le oferim tuturor o educație de calitate și, în mod deosebit, celor cu dezabilități : o educație de calitate pentru toți într-o școală pentru toți.

Lumea contemporană este tot mai dinamică, influențând politicul, economicul, socialul. Printre primele sectoare sociale afectate de aceste schimbări de durată a fost și rămâne învățământul, îndeosebi cel pentru copiii cu dezabilități – o problemă cronică a sistemului educațional, care nu poate răspunde exigențelor speciale din motive obiective și subiective.

De altfel problematica persoanelor cu nevoi speciale, a celor cu dizabilități este una cu ramificații puternice în toate sferele societății, nu doar în domeniul educației. În acest sens discursurile la toate nivelurile sociale și politice vizează aspecte legate de egalitate pentru toți oamenii, acces egal la resursele societății, fie ele de natură materială sau nu. Incluziunea nu este un concept sterp, aplicat doar la mediul școlar. Din contră, problematica incluziunii, a diversității, este o sursă fecundă de politici, dezbateri și acțiune socială. În principal una din dezideratele acestor politici este aceea de a asigura o schimbare durabilă la nivel de societate față de persoanele cu dizabilități, schimbare care să se integreze în mai larga cerință a acceptării și promovării diversității.[4]

Educația este un drept fundamental al omului; pornind de la acesta s-a consolidat și educația incluzivă, care are ca principiu fundamental – un învățământ pentru toți, împreună cu toți, constituind actualmente nu doar un deziderat, ci și o realitate ce câștigă adepți și se concretizează în practici bune în întreaga lume.

Fundamentată pe paradigma educației pentru toți, educația incluzivă este o abordare potrivit căreia toți copiii trebuie să aibă șanse egale de a frecventa aceeași școală și de a învăța, indiferent de apartenența lor culturală, socială, etnică, rasială, religioasă și economică sau de abilitățile și capacitățile lor intelectuale sau fizice.

Educația incluzivă reflectă valorile unei societăți echitabile și democratice care oferă tuturor persoanelor oportunități egale de a beneficia de drepturile omului și obiectivele de dezvoltare umană, împărtășite pe plan mondial.[5,pag10]

Școala, prin misiunea ei de instituție formatoare de personalități, alături de misiunea de a transmite bagajul de cunoștințe ale unei societăți, este un mediu care este prioritar pentru începerea și implementarea politicii incluzive. Să ne gândim doar la perioada pe care un copil o petrece în școală. Acești ani pot fi marcați de segregare, de excluziune sau pot fi marcați de efortul de a adapta metodele, tehnicile și instrumentele de care dispune educatorul pentru a facilita integrarea copiilor cu dezabilități în mijlocul copiilor fără dezabilități.

În Declarația de la Salamanca, 1994, se spune că școala obișnuită cu o orientare incluzivă reprezintă mijlocul cel ai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare, un mijloc care creează comunități primitoare, construiesc o societate incluzivă și oferă educație pentru toți: mai mult, asigură o educație eficientă pentru majoritatea copiilor și îmbunătățesc eficiența și, până la urmă, chiar și rentabilitatea întregului sistem de învățământ. [ 1 , pag 9]

Dar ce se întămplă la noi în societate, de și sistemul de învățământ pledează pentru incluziunea copiilor cu dezabilități în școli acest lucru nu este prea vizibil. Toți susținem că suntem toleranți cu copii cu dezabilități, dar adevărul este cu totul altul, ne aflăm în neputință socială atunci când trebuie să-i ajutăm să se integreze cu succes în societate. Suntem cu toți de acord atunci când auzim afirmația „Educația este pentru toți”, însă nu luăm în calcul că acestă afirmație trebuie implementantă adânc în mintea fiecărui cetățean.

O școală bună, eficientă este cea care reușește să asigure condiții maximale de muncă și învățătură, actorilor din școală, să ofere programe educaționale care să răspundă nevoilor comunității locale. Eficiența școlii, fie că este regăsită în încercările școlilor de a se adapta cerințelor pieței școlare sau reprezintă o prioritate a sistemelor educative, se regăsește în politici educaționale, programe de dezvoltare și cercetare, respectiv proiecte concrete de dezvoltare școlară. [2]

Școala de astăzi trebuie să fie un model pentru cetățeni, deoarece încă din anii de școală individul își cultivă sentimentul de toleranță. Școala este instituția care trebuie să creeze un mediu incluziv și prietenos pentru copii cu dezabilități. Copii cu dezabilități au aceleași drepturi de a învăța și a merge la școala din comunitatea lor ca și ceilalți copii. În pofida prejudecăților care există, părinții copiilor cu nevoi speciale trebuie să fie încurajați să-i înscrie în școlile generale și să nu-i separe în școli speciale, deoarece asta este în detrimentul lor.

Sistemul de învățământ are obligația de a crea condițiile necesare pentru a primi copii cu dezabilități în școală și a-i ajuta să se dezvolte la potențialul maxim.

Numeroase cercetări arată că mediul incluziv este benefic pentru toți copii, indiferent de condiția lor. Școala este mediul unde copii pe lângă cunoștiințe, mai capătă și deprinderi de viață și abilități, comunică și leagă prietenii. Atunci când în clasă sunt incluși și copii cu dezabilități, procesul de dezvoltare personală a copiilor este mult mai eficient. Copii văd și înțeleg de mici diferențele, apreciază diversitatea, sunt mai toleranți, mai deschiși și mai buni, iar asta îi ajută pe viitor să devină personalități integre în societate.

Pentru cercetarea „atitudinii cadrelor didactice asupra integrării copiilor cu dezabilități în mediul școlar” ne am propus să intervievăm 10 profesorii a Liceului Teoretic „Hyperion” din orășelul Durlești (anexa 1). În urma colectării răspunsurilor am identificat următoarea informație:

Din răspunsurile coroborate la intrebările interviului rezultă că efectul pozitiv pe care integrarea îl are asupra copiilor cu dezabilități este perceput a avea ca și cost o serie de efecte negative asupra copiilor fără deficiențe din școală, care, de asemenea, sunt percepuți a nu oferi un mediu tocmai propice unei integrări fără probleme.

Cadrele didactice, mai ales cele care nu au avut contact / experiență, practică in lucrul cu copii cu dezabilități se recunosc nepregătite (sau la nivel de autoevaluare așa se consideră) în ipostaza de a lucra în condițiile educației incluzive.

Din punctul lor de vedere școala și comunitatea nu se află la un nivel de pregătire atitudinală și pedagogică care să permită o integrare fără probleme a copiilor cu dezabilități.

Sunt percepute diverse bariere care ar exista în calea trecerii la educația incluzivă, atât pentru ei ca și cadre didactice, cât și din partea părinților sau a elevilor fără dizabilități;

Această viziune plină de obstacole, nu înseamnă că îi descurajează pe profesori, care din contra, consideră că merită să facă un efort pentru a se putea ocupa de o clasă unde să fie integrați copii cu dezabilitătți deoarece aceasta ar fi o sursă de satisfacții profesionale;

Cu toate acestea, făcând un fel de sinteză a obstacolelor percepute (legate de sine, de mediul școlar și de actorii implicați), respondenții apreciază că este nevoie de specialiști, persoane pregătite în domeniu, care să poate să abordeze aceste situații. Lucru care este de altfel cât se poate de logic, și care evidențiază o atitudine rațional pragmatică a respondenților față de procesul de tranziție la educația incluzivă.

De asemenea, obstacole întâmpinate în acest proces se manifestă foarte puternic în calea lor, deoarece:

Nu știu ce metode, strategii să utilizeze pentru ca integrarea copiilor cu dezabilități să fie una cu succes.

Nu sunt la curent cu metodele de integrare a copiilor cu dezabilități în activitățile școlare.

Nu dețin competențele dar și instrumentele, metodele pedagogice necesare lucrului cu elevii cu dezabilități.

Nu cunoaște cum îii va fi afectată munca la catedră.

Nu înțelege cu exactitate ce presupune educația incluzivă și va fi mai puțin motivat să doreasc să participe la procesul de tranziție către o școală normală.

În concluzie putem spune că cadrele didactice au o atitudine pozitivă asupra integrării copiilor cu dezabilități în școli, însă un lucru îi înfioară și acela este că nu au pregătirea necesară de a activa cu acești copii. Nu dețin competențele necesare, nu cunosc metodele pedagogice care ar trebuie utilizate pentru facilitarea procesului – instructiv – educativ.

Punctele importante de rezistență pe care le-am identificat sunt:

1. Actorii școlii nu cunosc cu exactitate ce inseamnă educația incluzivă.

2. Actorii școlii nu cunosc modul în care le va fi afectată activitatea de muncă.

3. În planul activității didactice este nevoie de noi metode / instrumente de lucru.

Formarea/perfecționarea cadrelor didactice din școlile generale pentru educația copiilor cu dezabilități este o condiție obligatorie pentru reușita incluziunii școlare. Rolul directorului școlii constă în identificarea și implicarea cadrelor didactice care manifestă interes și disponibilitate necesară în acest sens. Se va investi în dezvoltarea profesională a cadrelor didactice, pentru a crește capacitatea internă a școlii.[(2, pag 49 ]

Totodată, echipa managerială are grijă de crearea unui mediu educaționl favorabil educației incluzive, or, siguranța mediului în care se află copilul cu dezabilități constituie factorul determinat cu impact pozitiv asupre dezvoltării acestuia. Prin mediu educațional, înțelegem atât mediul fizic școlar – amenajarea spațiilor, facilități, afișaje etc., cât și stare de spirit, atmosfera generală existentă în școală, bazată pe principiile educației incluzive, valorile educației pentru toți (prietenie, toleranță, colaborare și ajutorreciproc etc.) promovate și pe o anumită conduită. Școala incluzivă construiește un mediu lipsit de riscuri.

Modificarea practicii de predare – învățare – evaluare și de management al clasei de elevi în care sînt integrați copii cu dezabilități cizează nu doar o schimbare de strategie didactică și de adaptarea procesului educațional la cerințele educaționale speciale ale copilului, ci și una de comportament didactic. În primul caz, este vorba de proiectarea și realizarea unui proces educațional diferențiat și individualizat, centrat pe necesitățile și capacitățile de învățare ale fiecărui copil cu dezabilități, în care cadrul didactic se angajează să lucreze în cooperare cu alții ( cu cadrul didactic de sprijin, cu părinții etc. ) și să respecte în cadrul acestui proces principiile educației incluzive : accesul egal la educație, non-discriminarea, individualizarea, abilitare (reabilitare, readaptare) etc. În al doilea rând, schimbarea de comportament în clasă vizează atât cadrul didactic cât și elevii. Elevii trebuie ajutați de profesor să se acomodeze la cerințele educației incluzive, adică să accepte diversitatea, să colaboreze, să se respecte și să se ajute reciproc, să dea dovadă de toleranță vis-a-vis de copii cu dezabilități.

Implementare în practică a educației incluzive presupune înțelegerea faptului că rolul profesorului este acela de a facilita procesul învățării pentru elevii cu dezabilități și de a fi un sprijinitor activ al acestora.

Bibliografie:

Declarația de la Salamanca http://www.scribd.com/doc/31804927/Declaratia-de-la-Salamanca#archive (vizitat 08.08 2012)

Ecaterina M. Unianu, Formarea cadrelor didactice în spiritul educației incluzive- dimensiuni și particularități, București, 2013.

Cercel M., Ion T. Radu, Formarea cadrelor didactice pentru educația incluzivă, București, 2009.

Programul de dezvoltare a educației incluzive în Republica Moldova pentru anii 2011-2020, publicat în Monitorul Oficial Nr. 114-116 din 15.07.2011

Pușca Tatiana, Educația incluzivă în formarea inițială a pedagogilor. În Materialele Conferinței internationale științifico-practice "Problematica educației incluzive în Republica Moldova: perspective și soluții practice", Chisinau: IFS, 2012.

Pușca Tatiana, Forme de integrare a copiilor cu cerințe educaționale speciale (CES), În Materialele conferinței științifice internaționale, 2-3 noiembrie "Optimizarea învățământului în contextul societății bazate pe cunoaștere", Institutul de Științe ale Educației, Chiținău, 2012.

Pușca Tatiana, Repere teoretice ale educatiei inclusive În revista „Studia Universitatis”, Seria Științe ale Educației, Nr 5(55), Chișinău, 2012

Anexa 1

Profesorii anchetați:

1. Catlabuga Liuba – psiholog școlar
2. Pasat Tamara – director adjunct, profesoară de istorie

3. Untilov Valentina – directorul școlii , profesoară de istorie

4. Cazacenco Tatiana – profesoară de bilogie

5. Dumbravă Ecaterina – profesoară de geografie

6. Varzari Ecaterina – profesoară de limbă și literature română

7. Melnic Vera – profesoară de matematică

8. Pădureț Iraida – profesoară de limbă franceză

9. Strechii Sergiu – profesor de educație fizică

10. Roșioru Vasile – profesor de educația muzicală

Anexa 2

Interviu

În ultimii ani tot se promovează afirmația „Educația este pentru toți”. Care este opinia dumneavostră vis-a-vis de această afirmație ? Totuși este educația pentru toți ?

Ce înseamnă pentru dumneavoastră educația incluzivă ?

Ce reprezintă cooperare în domeniul educației incluzive și care sînt actorii cei mai importanți ai acesteia ?

Care este atitudinea dumneavoastră vis-à-vis de integrarea copiilor cu dezabilități într-un mediu școlar ?

Credeți că integrarea copiilor cu dezabilități v-ar afecta activitate din cadrul orelor ?

Cunoașteți careva metode, strategii, tehnici pedagogice de lucru cu copii cu dezabilități ?

Școala, comunitatea se află la nivel de pregătire pentru a integra copii cu dezabilități ?

Ce ați întreprinde ca integrarea acestor copii să fie una cu success ?

Educația incluzivă trebuie să fie o tendință firească a sistemului educational sau nu ?