Lucrul cu Victimele Infractiunilor Produse cu Violenta

CUPRINS:

Introducere

Probațiunea reprezintã un rezultat al evoluției societãții omenești în domeniul sancționãrii celor care, sub diferite forme, încalcã regulile de comportament unanim acceptate.

Practic, probațiunea a reprezentat punctul de trecere la un stadiu superior în domeniul sancționãrii, nu prin înlãturarea vechiului sistem bazat exclusiv pe principiul izolãrii infractorului fațã de comunitate, ci prin constituirea unui sistem alternativ, bazat pe principiul menținerii și sancționãrii infractorului în comunitate, consilierea acestuia în vederea adaptãrii și bunei integrãri în societate.

Probațiunea reprezintã o alternativã la pedeapsa cu închisoarea pentru persoanele care au sãvârșit infracțiuni cu pericol social redus și are ca obiectiv reintegrarea socialã a persoanelor care au comis infracțiuni pentru ca acestea sã nu reprezinte o povarã pentru comunitate, ci, dimpotrivã, sã contribuie la dezvoltarea ei.

Dintr-o altã perspectivã, probațiunea a reprezentat elementul de legãturã dintre pedepsele neprivative de libertate și cele privative. Probațiunea s-a remarcat atât prin contribuții practice la resocializarea infractorilor, cât și prin creșterea calitãții generale a civismului la nivelul comunitãților de tip occidental unde deviza “în democrație legea este rege” a generat o diminuare a ratei infracționalitãții și un mai mare respect fațã de autoritate, în sensul generic al acestui termen.

Astfel, dacã o societate, într-o anumitã perioadã de dezvoltare, cu un grad de apreciere a condițiilor fundamentale ale vieții sociale și cu o ierarhie a valorilor sociale, a stabilit modul de sancționare a faptelor care aduc atingere ordinii sociale, nu de puține ori, realitatea a demonstrat cã este foarte greu sã ajungi la perfecțiune în stabilirea unei corelații între atingerea adusã valorilor sociale și sancțiunea ce trebuie aplicatã.

Relația de asistare a unei persoane aflate în dificultate nu poate fi înțeleasă doar ca un act administrativ momentan, situațional. Munca prin care un asistent social oferă asistență indivizilor cu probleme este un proces complex în care construirea unei relații de durată între asistentul social și asistat este bazată pe încredere și pe speranța de depășire a dificultăților.

Prezenta lucrare prezintă modalitățile de lucru și gradul de implicare în procesul de asistență, consiliere socială, supraveghere și reintegrare socială ale asistenților sociali din cadrul serviciului de probațiune.

Capitolul I.Aspecte generale ale probațiunii în România

Scurt istoric al probațiunii

Secolul XX a fost, fără îndoială, o perioadă importantă în ceea ce semnifică tratamentul aplicat infractorilor și comprehensiunea acestuia. Secolul XX reprezintă perioada în care ia naștere criminologia pozitivistă ce aruncă asupra criminalului și crimei o lumină nouă care permite o înlocuire a paradigmei centrate pe voință divină și păcat cu un nou cadru teoretic bazat pe liberul arbitru, personalitate și determinism. Tot în această perioadă se naște o știință nouă – psihiatria – care introduce conceptul de sănătate mentală în comprehensiunea și explicarea anumitor acte infracționale.

Nașterea închisorilor a constituit un alt factor fundamental în apariția și dezvoltarea probațiunii și asta pentru că ,, fără închisoare ar fi fost pentru probațiune foarte dificil să își asume o identitate ca prevedere legală, deoarece închisoarea constituie forma principală de pedeapsă, iar probațiunea era în loc de pedeapsă,,. Drept urmare, probațiunea s-a definit pe sine și încă se mai definește în anumite jurisdicții ca fiind o alternativă la închisoare.

Dacă vom considera probațiunea într-o accepțiune largă, și anume aceea de menținere a infractorilor în libertate, cu obligarea acestora de a respecta anumite măsuri sau/și îndatoriri, atunci putem să afirmăm că prima instituție de drept penal material care anticipează apariția probațiunii în Țările Române este cea de liberare condiționată, consacrată pentru prima oară în Legea asupra regimului închisorilor din 1874. Fiind elaborată sub îndrumarea unui expert francez – F.Dodun de Perrieres – Legea din 1874 mai cuprindea și o altă prevedere existentă în Europa, și anume înființarea ,,comisiilor de priveghere,, sau a ,,societăților de patronare liberă,,. Scopul acestor organizații avea în vedere ,, reforma morală a condamnaților,, prin asistența deținuților îninate și după liberare pentru a se îndrepta. În România, aceste organizații au primit un statut clar în anul 1908, când s-a adoptat Legea societăților de patronaj.

Următorul act normativ, care cuprindea elemente specifice probațiunii este Codul penal din 1936, cunoscut și sub numele de Codul lui Carol al II- lea. Potrivit acestui act normativ, minorii care săvârșeau fapte penale și răspundeau penal puteau să fie sancționați cu mustrare, închisoare corecțională ori detențiune simplă. Tot în acest act normativ, este menținută liberarea condiționată care poate fi aplicată după executarea unei fracții din pedeapsă, aplicată doar pentru condamnații ce au dat dovezi temeinice de îndreptare.

Cu unele mici modificări, Codul penal din 1936 a rămas în vigoare până în 1968, când s-a adoptat un nou Cod penal prin Legea nr. 15/1968. Din perspectiva măsurilor și sancțiunilor comunitare, Codul penal din 1968 prevedea pentru adulți, ca modalitate de individualizare a pedepsei cu închisoarea, suspendarea condiționată. De asemenea, era prevăzută liberarea condiționată a condamnaților ce dovedesc îndreptare și și-au executat o parte din pedeapsa cu închisoarea. La minori era prevăzută în continuare măsura educativă a libertății supravegheate care subliniază încă odată elementul de supraveghere specific probațiunii.

După 1989, prin legi succesive de modificare și completare a Codului penal au fost prevăzute și alte măsuri și sancțiuni comunitare. Printre cele mai importante astfel de măsuri amintim: suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, reglementată după modelul francez de sursis avec mise a l'epreuve, adică prin procedura în două etape: aplicarea pedepsei cu închisoarea și suspendarea executării cu impunerea anumitor obligații și măsuri.

Date fiind influențele arătate anterior, în anul 1996, Ministerul Justiției începea promovarea unei practici creative în aplicarea actului de justiție. Una din primele măsuri luate a fost crearea unui centru experimental de probațiune la Arad. În mai 1997 s-a deschis următorul centru experimental de probațiune, și anume Centrul de reeducare de la Găești. În 1998 s-a înființat centrele experimentale de probațiune Gherla, Cluj și Dej,cu ocazia înființări acestora s-a inițiat și primul program postuniversitar de probațiune în cadrul unei universități. În anul 1999 s-au înființat centrele experimentale de probațiune din Pitești, Târgoviște și Timișoara, iar în anul 2000 a fost înființat ultimul centrul experimental de probațiune la București. Rezultatele optime obținute în toate centrele au dus la adoptarea O.G nr. 92/2000 cu privire la organizarea și funcționarea serviciilor de reinserție socială și supraveghere. Prin acest act normativ, serviciile de probațiune aveau ca și competențe, următoarele: supravegherea respectării de către persoana condamnată a măsurilor prevăzute de art. 863 alin. (1) lit. a) – d) din Codul penal; supravegherea executării obligațiilor impuse condamnatului de instanță dipuse în art. 863 alin. (3) lit. a)- f) Cod penal; supravegherea executării obligațiilor impuse minorului de instanță prevăzute de art. 103 alin. (3) lit. a)-c) Cod penal etc.

Chiar dacă la început originea isntituției probațiunii s-a situat în sistemul penitenciar, iar mai apoi în societate, prin intermediul ONG-urilor, din anul 2000, dezvoltarea sistemului de probațiune s-a bazat pe infrastructura tribunalelor. Serviciile de reintegrare socială și supraveghere se organiza pe lângă tribunale, independente față de acestea și cu subordonare direct Ministerului Justiției – Direcția de reintegrare socială și supraveghere. Din anul 2000, serviciile de probațiune se bucură de legitimitate deplină și recunoaștere legală, ceea ce face ca din ce în ce mai mulți magistrați să utilizeze serviciile acestui sistem. În perioada 2000 – 2006, numărul persoanelor aflate sub supravegherea acestui servicu a crescut constant, de la 314 persoane în 2000 la peste 2300 persoane în 2006. La 1 ianuarie 2005 intra în vigoare Legea nr. 211/2004 cu privire la anumite măsuri pentru protecția victimelor infracțiunilor ce prevede că serviciile de probațiune – denumite conform acestui act normativ – servicii de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor – oferă gratuit, la cerere, consiliere psihologică și asistență socială victimelor categoriilor de infracțiuni următoare: victimelor tentativei la infracțiuni de omor, omor claificat și omor deosebit de grav; victime ale infracțiunilor de lovire sau alte violențe și vătămare corporală asupra membrilor familiei; victimelor infracțiuni de vătămare corporală gravă; victimileor infracțiunilor de viol, act sexual cu un minor, perversiune și corupție sexuală, victimelor infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 678/2001 cu privire la prevenirea și combaterea traficului de persoane.

Anul 2006 a constituit anul consolidării statutului persoanlului din serviciile de probațiune, prin adoptarea a 2 legi de importanță maximă: Legea nr. 123/2006 cu privire la statutul personalului din serviciile de probațiune și Legea nr. 327/2006 cu privire la salarizarea și alte drepturi ale persoanlului din serviciile de probațiune. Însă anul 2006 nu a constituit doar consolidarea statutului consilierului de probațiune, ci și anul preluării de competențe noi, ca de pildă intrarea în vigoare a Legii nr. 275/2006 cu privire la executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, care instituia obligativitatea participării consilierului de probațiune sau a asistentului social la comisia de individualizare a regimului de executare a pedepsei cu închisoarea.

Un alt moment critic în evoluția serviciilor de probațiune a fost intrarea în vigoare la 1 aprilie 2007 a Legii nr. 356/2007 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, dar și pentru modificarea altor acte normative, prin care au fost introdusă obligativitatea întocmirii referatului de evaluare de către Serviciul de probațiune în toate cazurile cu minori. De asemenea serviciul de porbațiune a suferit unele modificări prin intratrea în vigoare a Legii nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Sistemul de probațiune în prezent are drept obiectiv reabilitarea socială a infractorilor, scăderea riscului de săvârșire a unor noi infracțiuni și creșterea gradului de siguranță în societate. Sistemul de probațiune a fost reconnfigurat începând cu 1 februarie 2014, moment în care au intrat în vigoare Noul Cod penal și Noul Cod de procedură penală. Ca serviciu public, sistemul de probațiune se desfășoară în interesul societății , cu obiectivul de a reabilita social persoanele condamnate, de a diminua riscul ca acestea să săvârșească noi infracțiuni și de a crește nivelul de siguranță în societate.

Principii, valorii și competențe profesionale în probațiune

Orice tip de practică profesională desfășurată la nivel micro-social este definită prin câteva concepte de bază, printre care și cel de respect pentru orice și pentru fiecare persoană. Acest concept transcende rolul, statusul și chiar comportamentul persoanei și semnifică pentru profesionist, inclusiv pentru cel din domeniul probațiunii, că va trata cu aceeași considerație și atitudine profesională fiecare și orice individ. Vorbim în esență de o practică nediscriminatorie care explică centralitatea valorii de respect pentru unicitate, individualitate și demnitatea individului în interiorul setului său de valori care orientează practica din domeniul probațiunii, evidențiind totodată faptul că autodeterminarea și individualizarea se pot considera schimbări de accent în cadrul aceluiași concept valoric.

Specialiștii din domeniul psihologiei și asistenței sociale au stabilit că imaginea pe care indivzii o au față de ei înșiși în mare parte se dezvoltă drept urmare a relațiilor cu ceilalții. În mod concret, oamenii încorporează și construiesc propria imagine de sine din mesajele primite de la cei cu care au diferite relații. Drept urmare, oamenii ce se simt bine cu privire la ei înșiși se vâd ca persoane valoroase, având un sens al propriei puteri și capacități, tinzând să fie mai fericiți și având abilitatea de a face față în mod constructiv și adecvat societății în care trăiesc. Tinând cont, de aceste lucruri, asistenți sociali, și consilierii de probațiune sunt sfătuiți să fie în mod constant atenți la mesajele transmise persoanelor pe care le consiliează cu privire la valoarea acestora. Astfel, a-l asculta atent pe cel aflat în supraveghere, a te asigura că îl înțelegi că îi înțelegi punctul de vedere fără prejudecăți, a îl evalua cu acuratețe identificând specificul individual al necesităților criminogene, dar și al resurselor, sunt tot atâtea modalități de ai îi transmite acestuia că îl respecți ca și individ, că îl tratezi cu demnitate, chiar dacă nu ești de accord cu conduita sa infracțională.

Evidențierea acestor aspecte ne permite, să remarcăm importanța operaționalizării valorii univității, individualității și demnității persoanei, considerată ca un mod de a diminua din efectele perverse ale sancționării penale, și anume etichetarea sau stigmatizarea.

Asistentul social și/sau consilierul de probațiune trebuie să abordeze persoana supravegheată din perspectiva acestor valori, în baza a trei considerente principale:

Persoana supravegheată este o individualitate pentru că: este unică din punct de vedere fizic, emoțional, ocupă o poziție anume într-o rețea socială unică de roluri și relații interpersonale, este unică din punct de vedere al traumelor, în sensul că nimeni nu a cunoscut aceeași experiență într-o combinație identică de evenimente ( boli, accidente, violențe, condamnări etc.), este unică din punct de vedere existențial;

Individualizarea abordării este o sarcină profesională a asistentului social/consilierului de probațiune.

Recunoașterea unicității individului constituie o condiție a individualizării și argument pentru respectarea demnității și valorii intrinseci oricărei ființe umane.

Un alt principiu este autodeterminarea, principiu ce decurge din credința în demnitatea ființei umane. De aici, urmează în mod logic, faptul că fiecărei persoane trebuie să i se permită să devină ceea ce își dorește, adică să își determine propriul curs al vieții, propriul stil de viață. Însă este oare acest lucru valabil și pentru persoanele ce au încălcat legea și care se află în supravegherea serviciilor de probațiune sau detenție? Trebuie să li se ofere putere și ocazii de autodeterminare chiar și celor ce au arătat prin conduita lor infracțională și antisocială că pot să le utilizeze împotriva binelui altora? În literatura de specialitate, se consideră că, cu anumite amendamente, ce tin cont de statutul special pe care îl presupune sancționarea penală. Se crede că da, tocmai pentru ca pedeapsa să își atingă scopul final: cei ce au fost sancționați se schimbă; ca urmare a experienței pedpsirii aceștia înțeleg să își redefinească necesitățile și resursele sau puterile personale și știu să își determine cursul vieții alături de ceilalți și nu contra acestora. Totodată, se consiideră, că operaționalizarea acestei valori în toate tipurile de interacțiuni – de supraveghere ori de asistare – pe durata ispășirii pedepsei majorează posibilitățile responsabilizării acestor persoane în respectul legii, sporind astfel șansele ca scopul sancționării în societate să își atingă finalitatea intenționată de legiuitor, respectiv de instanță, și anume reducerea riscului de recidivă.

Un alt principiu sau valoarea este confidențialitatea. Când se face referire la operaționalizarea acestei valori aparent lucrurile sunt clare; legislația prevede care sunt limitele confidențialității cu privre la accesul la informațiile scrise, consemnate în documente precum referatul de evaluare, dosarul de supraveghere sau de asistare etc.

Potrivit unor opinii, pragmatismul face parte din valoriile profesiilor prin care se acordă ajutor indivizilor, grupurilor și comunităților vulnerabile din punct de vedere social. Pragmatismul înțeles din această perspectivă asigură un „ real – life focus”, ceea ce semnifică în practică, de exemplu, includerea în evalaurea pentru realizarea planului de supraveghere a tuturor aspectelor relevante din actualitatea vieții celui aflat în supraveghere sau, ca în asistare și consiliere, centrarea se realizează pe evaluarea și intervenția pentru acoperirea necesităților cu potențial criminogen cotidiene. Astfel, un asemenea focus pe viața reală ar putea să permită măsurarea eficienței activității din probațiune în raport cu ceea ce constituie provocări reale, necesități strigente și, nu în ultimul rând, dovezi că ce se întâmplă în spațiul probațiunii contribuie în mod real la mai buna integrare și funcționare socială a celui ce se află în supraveghere.

Stabilirea și dezvoltarea relației profesionale dintre asistentul social sau consilierul de probațiune și persoana care se află în supraveghere, este influențată în mod determinant de o dualitate intențională. Adică atât intenția de control, cât și cea de ajutor pentru depășirea comportamentului infracțional li a circumstanțelor psiho – sociale care l-au făcut posibil; tocmai acestă dublă intenționalitate face ca relația profesională în spațiul probațiunii să capete un specific distinctiv. Acesta este exprimat prin faptul că relația dintre asistentul social și persoana aflată în supraveghere, este și o relație de ajutor, sau altfel spus, nu este doar o relație de ajutor, și nu este, în primul rând o relație de asistare, ce pune în prim plan bunăstarea celui asistat, precum în asistența socială.

La confluența funcțiilor de control social, îngrijire socială și modificare socială, pe care le îndeplinește instuția probațiunii se află corolarul acestora, și anume funcția de reconciliere, ce dă șansa statului și cetățenilor de a trăi împreună într-o relativă armonie. Din perspectiva muncii în cadrul Serviciului de probațiune, aceasta semnifică că asistentul social sau consilierul de probațiune este angajat al statului, dar el nu este doar un simplu agent al controlului social, ci și un agent al schimbării, pentru că deține atât autoritatea cât și mandatul legal în aceastî privință, cât și competențele și abilitățile profesionale ce fac posibilă îndeplinirea misiunii și valorilor instituției probațiunii.

Pedeapsă și control social. Pluralismul socio – juridic și justiția alternativă

Se poate spune că în prezent probațiunea se prezintă ca o instituție socio – juridică cu individualitate distinctă în sistemul justiției penale românești, articulată de un cadrul normativ care îi delimitează, în bună măsură, competențele și îi stabilește poziția socio – organizațională în sistemul instituțiilor de control social. Se poate discuta, de existența unui „sistem național” de probațiune construit prin efortul concertat al unui grup de profesioniști din sistemul judiciar, din mediul academic și societatea civilă. Instituționalizarea acestei colaborări este un „acquis indiscutabil al proabațiunii din România”. Construcția „dispozitivului social” a fost posibilă, fără îndoială, prin intermediul cooperării internaționale și al implementării unor programe finanțate fie de unele state europene, de organizații non-guvernamentale sau guvernamentale internaționale. Probațiunea din România se leagă, atât prin practica profesională, cât și prin sistemul actual de organizare, de ,,modelul britanic,, al măsurilor și strategiilor alternative.

„În Drept, societatea își reamintește ce a dorit să devină”. Am optat pentru această definiție revelatoare a Dreptului pentru că reunește, potențial, pluralismul tipurilor de memorie socială cu vocație normativă. Acesta trimite mereu la relațiile interumane dintre membrii unui grup social, este perceput ca o prescripție ce ne spune ce este normal, ce este dorit și așteptat în relațiile interumane din societate. Starea de normalitate comportă, binînțeles, variații istorice și culturale. Însă, dincolo de aspectele paqrticulare, specifice unui timp și culturi, se poate spune că starea de normalitate la care face referire Dreptul modern descrie relațiile și comportamentul de cooperare dintre indivizii ce trăiesc într-o societate, într-un grup. Aceste relații asigură stabilitate și constinuitatea societății, fiind de aceea transmise și fixate de la o generație la alta prin distincte tipuri ale memoriei colective: obiceiuri sau tradiții, cunoștințe, valori, ideologi, jurisprudență, uzanțe, norme morale sau juridice, etc..

Nenumărate cercetării și studii socio – juridice recente su pus în evidență existența unor noi direcții, dezvoltate în contextul actual, pe de o parte, de globalizare, iar pe de altă parte, de integrare regională și fragmentare. Aceste tendințe s-ar caracteriza după unii autorii, prin pluralism și pragmatism. Apreciat, prin tradiție, ca fiind specific doar perspectivei sociologice asupra dreptului, pluralismul semnifică, mai ales, sancționarea juridică a diversității și a diferențelor. Acesta presupune „ existența simultană, în cadrul aceleiași ordini juridice, a unor norme de drept diferite, ce se aplică unor situații identice ori co-existența unei pluralități de ordini juridici diferite ce stabilesc sau nu între ele raporturi juridice”.

Analiza socio – juridică pune în evidență un fenomen interesant, ce indică o reântoarcere a dreptului la obiceiuri și tradiții, la forme negociate de asociere și rezolvare a conflictelor, de aplicare a unor măsuri și sancțiuni când comportamnetul actorilor sociali intră în conflict cu practicile și valorile societății. Favorizând întâlnirea grupurilor, comunităților și tradițiilor culturale variate, procesele de integrare regională și de globalizare au transformat analiza sociologică și antropologică în surse directe ale dreptului. În acest context, studiile sociologice asupra grupurilor și comunităților devin un mod flexibil de integrare a pluralismului, varietății și diferențelor. În cadrul acestui proces, asistăm, pe de o parte la, dezierarhizarea surselor normativității juridice și o re-punere în drepturi a tradiției juridice și a practici judiciare a, ca expresii ale vieții juridice efective a comunităților. Principala consecință a acestei stări de fapt ar fi, reîntoarcerea dreptului la pragmatism, reinserția sa în timp și reintegrarea dimensiunii sociale – a vieții reale a indivizilor, grupurilor, comunităților – în procesul elaborării și gestiunii normei juridice.

Principalele teorii etiologice ale devianței și crimei

De-a lungul timpului s-au formulat o serie de teorii cu privire la etiologia delicvenței și personalitatea criminalului. Acestea au încercat să identifice și să selecteze anumite cauze, factori și circumstanțe care, favorizând și generând comiterea delictului, se află într-o legătură mult mai strânsă. Cu modul de viață, situațiile și personalitatea ce au produs ocazia delictuală. Fiind extrem de diverse și numeroase aceste orientări și teroii s-au clasificat și considerat a fi adevărate școli, ca de exemplu școlile tipologice, psihologice sau sociologice.

Ceea ce este semnificativ în privința acestor orientări teoretice este evoluția prograsivă, începând cu încercările deterministe de a explica motivațiile actelor criminale, continuând cu cele ce privesc explicarea modului în care o conduită ajunge să fie considerată criminală și terminând cu cele privitoare la explicarea construcției sociale a comportamentului delicvent de către factorii de control social specializat. Analizată dintr-o asemenea perspectivă, circumscrisă viziunii sociologice, literatura de specialitate privitoare la fenomenul de criminalitate este constituită din nenumărate teze, opinii, teorii, toate acestea gravitând în jurul a 3 întrebări fundamentale: ce anume îi determină pe indivizi să comită acte criminale? Cum pot fi prevenite asemenea acte? Care criterii trebuiesc utilizate pentru a putea califica o conduită drept criminală?

Teoria criminalului „înnăscut”.

Preocupați de evidențierea rolului fundamental care revine personalității individului în declanșarea actului criminal, o serie de cercetători au oferit o deosebită atenție factorilor cu caracter fiziologic, biologic și ereditar în geneza crimei și infracțiunii. Promotorul acestei orientări a fost italianul C.Lombroso care, plecând de la ideea regresiuni atavice a infractorului, formula celebra teorie a criminalului înnăscut. Potrivit acestei teorii, personalitatea delicventului constituie o personalitate distinctă și specială, denumită „personalitate criminală”, aceasta datorându-se anumitor structuri anatomofiziologice și biologice, transmise ereditar, și care determină predispoziția spre crimă și violență a unor indivizi. Ca atare, criminalul este o ființă biologică care diferă de ființa normală, datorită posedării anumitor trăsături și stigmate anatomofiziologice dobândite pe care ereditară.

Teoria „dezorganizării sociale”

Interesul tot mai larg către cunoașterea și prevenirea criminalității, complementar cu nevoia identificării și diminuării tendințelor de dezorganizare comunitară și socială manifestate la începutul secolului XX, a determinat extinderea ariei de cercetare a evoluției diferitelor tipuri de delicte și crime la gradul unor zone geografice și urbane în care s-a observat o anumită majorare și agravare a manifestărilor antisociale contra persoanelor, bunurilor sau săvârșite în mod organizat, cu violență și agresivitate. Cercetătorii încep să își concentreze atenția spre analiza efectelor sociale generate de procesele industrializării, urbanizării și creșterii demografice asupra modelelor de comportament ale diferitelor grupuri de indivizi. Aceștia au evidențiat faptul că aceste procese – dincolo de consecințele lor benefice asupra condițiilor de viață ale indivizilor – au determinat bulversarea unor modele etice, normative și culturale specifice unei societăți tradiționale, întemeiată pe presupusul consens și conformitate membrilor săi.

Considerând criminalitatea ca un efect nemijlocit al proceselor de urbanizare și creștere demografică, privite însă ca indicatori ai dezorganizării și schimbării sociale, orientarea ecologică nu ține cont de intervenția altor variabile sociale, precum, de exemplu, contextul socio – cultural în care trăiește individul, neputând explica faptul că unii indivizi, originari din aceleași locuri de rezidență cu infractorii, nu încalcă prevederile legale.

Deși se poate acepta existența anumitor „tendințe ecologice” de distribuție a criminaității, ceea ce face ca o serie de delicte să fie concentrate în anumite arii și zone urbane, putând avea chiar caracteristici similare cu privire la modul de săvârșire a faptei și a unei circumstanțe specifice, totuși variabila ecologică nu poate să acționeze singură, detașată de factori de natură socială, economică, culturală, familială. În plus se ignoră că faptul că nu atât dezorganizarea socială generează delicvență, cât organizarea socială inechitabilă și injustă, întemeiată pe inegalitatea de șanse între indivizi.

Totodată, în mod paradoxal, chiar organizarea socială poate să genereze crimă, mai ales în situția bandelor sau asociațiilor în scop criminal, ce cunosc un nivel ridicat de ,, organizare,, a membrilor săi, și nu de dezorganizare.

Teoria „anomiei sociale”

Anomia se caracterizează prin absența unor norme sociale și normative capabile să confere cooperarea normală între funcțiile specializate ale unui organism social, care determină labilitatea și chiar dispariția criteriilor legitime de apreciere și sancționare a indivizilor și, implicit, sporirea incertitudinilor și neliniștilor acestora de a își realiza aspirațiile prin mijloace legitime.

Anomia reprezină, deci, starea de dereglarea care afectează un grup social supus unor modificări puternice și bruște. Aceasta apare în caz de dezastru economic sau, din contră, în caz de creștere rapidă a bunăstării, producând o ruptură în echilubrul ordinii sociale, în așa fel încât membrii grupului se găsesc dezorientați în raport cu noile situații cu care sunt confruntați.

Deși anomia nu se identifică cu absența totală a prevederilor legale și normelor, acesta este o stare de dezordine socială, punând anumiți indivizi într-o situație inferioară celei avute anterior. În această situație, indivizii nu se mai supun normelor ce le sunt impuse, iar la rândul său, societate nu mai este capabilă de a le impune și de a sancționa pe cei ce le încalcă ori se apat de la acestea. Constituind o situație specifică, când regulile de bază își suspendă funcționalitatea, starea de anomie provoacă derută și dezorganizare în rândul indivizilor și o ruptură în echilibrul ordinii sociale.

Teoria „subculturilor delicvente”

Preluând ideea „socializării negative” ca factor generator de delicvență, unii autori s-au preocupat de mecanismele instituționalizate ale delicvenței în anumite grupuri și culturi marginale, apărute ca o reacție de protest față de normele și valorile grupului dominant în societate. Constituind o subdiviziune a modelelor culturale, aceste subculturi delicvente grupează acei indivizi ce au sentimentul că le sunt blocate sau obstrucționate mijloacele și căile de acces spre bunurile și valorile sociale.

Aplicând și adoptând un set de reguli și norme de conduită obligatorii petntru membrii săi, distincte de cele ale societății în general, aceste subculturi delicvente impun desfășurarea unor activități ilegale.

Mecanismul principal prin care acționează aceste subculturi este acela de socializare în grup, prin transmiterea și experimentarea unor procedee și tehnici delicvente, ceea ce poate fi observat în cadrul bandelor sau subculturilor alcătuite din adolescenți și tineri. Aceste subculturi își creează propriile sisteme de definire a statutelor sociale, alegându-și anumiți lideri, ce promovează ori organizează distincte activități delicvente și criminale.

Capitolul II.

Asistența și consilierea socială în serviciile de probațiune

2.1 Noțiuni introductive

Serviciile de probațiune reprezintă serviciile publice ce asigură supravegherea modului în care infractorii menținuți în stare de libertate își respectă condițiile și îndeplinesc îndatoririle. În general, scopul acestor servicii este acela de a întări siguranța publică prin reabilitarea comportamentală a infractorilor. Pentru realizarea acestui scop, consilierii de probațiune desfășoară o serie de activități specifice, precum:

Întocmirea referatului de evaluare pentru instanțe sau parchete;

Supraveghează infractorii în comunitate;

Asistă și consiliază infractorii în vederea acoperirii necesităților criminogene;

Pregătesc deținuții pentru eliberare etc.

În funcție de climatul penal din fiecare țară, serviciile de probațiune pun accentul pe una ori mai multe din aceste activități.

Rolul serviciului de reinserție socială și supraveghere este acela de a reintegra infractorii și de a supraveghea executarea obligațiilor stabilite de instanță. Prin stabilirea acestui obiectiv, legiuitorul român a reamintit cele două componente esențiale ale activității de probațiunie, și anume:

Asistența socială

Supravegherea și consilierea persoanelor condamnate.

2.2 Reglementări privind asistența și consilierea persoanelor condamnate

Conform actualei legislației, componenta de supraveghere și a obligațiilor și măsurilor care decurg din aceasta este realizată drept urmare a unei sentințe judecătorești. Pe cale de consecință, supravegherea este nonvoluntară, iar încălcarea măsurilor și-sau a îndatoririlor de supraveghere poate conduce la revocarea suspendării executării pedepsei cu închisoarea ori a libertății supravegheate.

Dimpotrivă, componenta de asistență și consiliere are un caracter facultativ. Potrivit art. 3 din Legea 129/2002 condițiile de acordare a asistenței sociale sunt:

Serviciile de reintegrare socială și supraveghere le pot oferi asistență și consiliere în vederea îndreptării și reinserției sociale persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii, a căror pedeapsa a fost grațiată total prin lege, precum și minorilor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, față de care s-a înlăturat prin prevederi legale măsura educativă a internării întrun centru de reeducare;

Serviciile de reintegrare socială și supraveghere cooperează cu personalul specializat în asistență socială din cadrul penitenciarului, în scopul de a îndrepta și reintegra în comunitate persoanele condamnate la o pedeapsă privativă de libertate, cu acordul acestora.

2.3 Asistența și consilierea în serviciile de probațiune din România

Scopul acestui subcapitol al lucrării este acela de a descrie modul în care activitate de asistență și consiliere socială se realizează în serviciile de probațiune din România urmând regula clasică în asistența socială, cunoscută și sub denumirea de ASPIRE – Assessment, Planning, Intervention, Review și Evalution.

Evaluarea necesităților infractorilor a fost apreciată ca fiind o funcție esențială a intervenției precticienilor din domeniul corecțional. Pentru a sublinia importanța acesteia, trebuie doar să menționăm că de modul în care este realizată și de acuratețea informațiilor depinde succesul intervenției de reintegrare socială.

Activitatea de evaluare se constituie într-o constantă în cadrul intervențiilor pe cale le desfășoară asistentul social, evaluarea realizându-se atât în raport cu persoanele care au calitatea de învinuiți ori inculpați – la momentul întocmirii referatelor de evaluare socilitate de către instanța judecătorească ori de organele de cercetare penală – , cât și cu persoanele ce au calitatea de condamnații – când se întocmește planul de supraveghere ori sunt derulate activități de asistență și consiliere.

Atunci când facem referire la evaluarea nevoilor, avem în considerare, mai ales, două categorii de nevoi ale persoanelor aflate în evidența serviciilor de probațiune, și anume nevoile sociale și nevoile criminogene.

Asistenții sociali își centrează eforturile în activitatea de evaluare asupra unor arii precum: mediul social, comportamentul și atitudinea persoanei evaluate, riscurile pe care le prezintă infractorul sau la care acesta este supus.

Fiecărei arii de evaluare îi sunt corelativi o serie de itemi pe care asistentul social îl explorează în cadrul demersului său evluativ. De pildă, atunci când evaluează mediul sociale de proveniență al infractorului, practicianul are în vedere o serie de aspecte precum familia infractorului, implicarea părinților sau tutorelui în cadrul procesului de creștere și de educare, mai ales în cazul minorilor.

Instrumentul principal folosit de asistentul social îl constituie interviul. Folosind aceste informații și cele culese din alte surse, de exemplu, dosarul penal, consultarea anumitor specialiști, etc., asistentul social sau consilierul de probațiune procedează la evidențierea nevoilor sociale și criminogene ce sunt incluse ăn planul de supraveghere ori fac obiectul procesului de asistență socială.

Trebuie să remarcăm faptul că acest demers al asistentului social este marcat și de subiectivitatea acestuia. Acest inconvenient, precum și nevoia de a decanta din multitudinea de probleme cu care se confruntă persoana evaluată pe cele care determină de o manieră decisivă trecerea la actul infracțional au cosntituit premisele elaborării și implementării ICDD.

Așa cum s-a subliniat, în literatura de specialitate, evaluarea prin intermediul acestui instrument conduce la structurarea procesului de evaluare, la creșterea acurateței estimării riscurilor pe care le prezintă persoana evaluată ( de recidivă, de auto – vătămare etc.) și la identificarea factorilor relevanți din punct de vedere criminogen pentru diferitele zone de existență ale persoanei evalaute. Mai mult, unii autorii, consideră că evaluarea nu trebuie privită doar ca o simplă culegere de date, aceasta fiind un proces de decizie, ceea ce se evaluaează nefiind atât persoana infractorului, cât mai degrabă comportamentul infracțional al acesteia.

Elementul central al demersului de asistență și consiliere socială în reprezintă planul de asistare, care, conform prevederilor art. 45 alin. (3) din H.G nr. 1239/2000, este întocmit cu implicarea persoanei solicitante într-un termen de maxim 20 zile lucrătoare de la data solicitării asistării și consilierii.

Evoluția persoanei supravegheate în cadrul procesului de asistență și consiliere face obiectul unor referate perioadice de reintegrare socială și supraveghere, ce conțin pe scurt informații privitoare la rezultatele înregistrate de către persoana asistată ori consiliată și care sunt întocmite minim odată la 6 luni sau ori de câte ori este înregistrată o evoluție negativă sau pozitivă în procesul de reinserție a respectivei persoane.

Capitolul III.

Principalele activități ale asistentului social în cadrul serviciului de probațiune

3.1 Întocmirea referatului de evaluare

Referatul de evaluare reprezintă un document oficial, confidențial, preponderent necifric, scris de asistentul social, la solicitarea judecătorului ori a procurorului, având rolul de a introduce informația socială în (posibile) decizii juridice.

Instituțiile – instanța de judecată sau parchetul – se adresează Serviciului de probațiune; șeful serviciului desemenază un asistent social sau consilier de probațiune responsabil de întocmirea referatului de evaluare; după analizare și semnare, de către șeful serviciului, referatul de evaluare se înaintează instituției solicitante.

Referatul de evaluare poate fi solicitat înainte de hotărârea judecătorească ori după aceasta, după cum se indcă în următoarea reprezentare sintetică:

Termenele referatului sunt următoarele:

asistentul social desemnat să întocmească referatul de evaluare stabilește imediat, dar nu mai târziu de 5 zile de la data primirii solicitării poliției / parchetului sau instanței de judecată, locația, data și ora primei întrevederi cu persoana pentru care se solicită referatul de evaluare;

prima întrevedere trebuie să aibă loc în termen de 7 zile de la momentul primirii solicitării;

consilierul/asistentul social desemnat cu întocmirea referatului de evaluare îl înaintează instituției solicitante în termen de 14 zile de la primirea solicitării. Se poate intrepreta că aceste termene orientează realizarea oricărui tip de referat de evaluare, indiferent dacă este solicitat sau după pronunțarea hotărârii judecătorești.

Forma referatului de evaluare este standardizată, fiind prezentată în Anexa Hotărârii de Guvern nr. 1239/2000. Se poate interpreta că aceasta este de folosit atât pentru referatele solicitate înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești, cât și după pronunțare, pentru cele solicitate în cazul persoanelor aflate în supravegherea serviciilor de probațiune.

Potrivit art. 9 din H.G nr. 1239/2000, referatul de evaluare cuprinde părțile următoare: introducere; sursele de date folosite la întocmirea lui; informații cu privire la persoana pentru care s-a solicitat; factorii ce influențează ori pot influența conduita generală a persoanei pentru care s-a solicitat; perspectivele de reinserție în societate.

Dacă discutăm despre trăsăturile generale ale referatului de evalaure, potrivit H.G 1239/2000, acesta trebuie să fie concis, obiectiv, concret, coerent și clar. În plus, referatul are caracter consultativ și de orientare pentru instituția solicitantă. În privința conținutului datelor privind persoana pentru care s-a solicitat, din referatul de evaluare, se fac distincțiile următoare, după cum acestea se referă la inculpați ori la persoanele prevăzute la art. 1 din O.G nr. 92/2000 și în funcție de vârsta persoanei evaluate (având ca și reper vârsta majoratului – ceea de 18 ani):

Metodele și tehnicile utilizate pentru completarea referatului de evaluare sunt următoarele:

Analiza documentelor.

În procesul de investigație psiho – socială în vederea întocmirii referatului de evaluare, consilierul de probațiune are la dispoziție o metodă extrem de utilă și anume analiza documentelor. Importanța ace4steia este dată de faptul că se referă la orice entitate materială care are încorporată în ea, o informație despre societatea umană dintr-o arie geografică.

Analiza documentelor nu se referă doar la cele scrise, ci ne putem referi și la cele de natură video, audio, dar și la obiecte materiale, precum clădiri, bunuri. Pentru asistentul social, de o importanță ridicată sunt cele de natură personală, precum însemnările privind bugetele de familie, actele personale.

Documentele persoanle pot fi utile pentru că prezintă faptele de viață în termeni semnificativi pentru cei care le-au trăit. Astfel, prejudecățile celui ce folosește acest tip de resurse nu poate avea o influență prea mare asupra unor asemenea informații și date documentare. În plus, acestea pot constitui o funcție de control pentru informațiile dobândite prin alte metode.

Uneori, asistentul social începe cu studiul unui referat anterior pentru aceași persoană, dacă există un astfel de document. Continuă cu consultarea dosarului penal, însă, în acest caz, se recomandă să fie atent pentru a nu își fora prejudecăți și a nu eticheta pe baza informațiilr axate în principal pe comiterea faptei penale. O altă sursă importantă de informații este constituită de bazele de date ale diverselor instituții.

Observația. Aceasta ne poate ajuta să înțelegem poziția de complementaritate a observației față de fiecare dintre metodele folosite pentru completare referatului de evaluare și să o subînțelegem în cadrul surselor de informații.

Interviul presupune încercarea de a obține informații de la alte persoane pri întrebări și răspunsuri în cadrul unei convorbiri și constituie o metodă de bază în întocmirea referatului de evaluare.

Întocmirea referatelor de evaluare ocupă un loc important în acticitatea asistentului social, însă aceasta reprezintă doar un punct de pornire, pentru ca, în final, asistentul să își îndplinească obiectivul de a media relația dintre cei doi actori sociali: persoana condamnată penal și comunitatea.

3.2 Supravegherea în comunitate

Termenul de supraveghere derivă din limba latină, prin compunerea cuvintelor super – „deasupra” și videre – „a vedea”, semnificând așadar „a nu scăpa din vedere”, „a ține evidența”. Această largă perspectivă asupra a ceea ce semnifică supravegherea, raportată la activitatea de probațiune, poate fi completată cu sensuri multiple,astfel:

modalitate de executare a pedepsei cu închisoarea prevăzută de Codul penal;

activitate specifică serviciului de probațiune ce constă, mai ales, în supravegherea modului în care persoana sancționată respectă măsurile și execută una ori mai multe obligații stabilite de instanța judecătorească în sarcina sa;

metodă de lucru cu persoanele ce au săvârșit infracțiuni, menținute în stare de libertate.

Deși toate aceste aspecte sunt importante din perspectiva activității de reintegrare socială a persoanelor ce au comis infracțiuni, ceea ce interesează cu precădere este supravegherea privită ca activitate specifică serviciilor de probațiune, cu referire atât la relația ce se consolidează între asistentul social și persoana supravegheată, cât și la procesul în cadrul căruia aceasta se dezvoltă.

Scopurile supravegherii sunt:

reabilitarea juridică și socială a persoanelor ce au săvârșit infracțiuni;

scăderea riscului de a mai comite infracțiuni și prevenirea recidivei;

protecția publicului și a victimelor/majorarea nivelului de siguranță socială;

repararea prejudiciului față de societate.

Obiectivele supravegherii sunt:

asigurarea unui control asupra persoanei sancționate prin supravegherea modului în care aceasta respectă măsurile și execută una ori mai multe obligații ce i-au fost impuse de către instanța de judecată;

identificarea acurată a necesităților criminogene ale persoanelor supravegheate;

motivarea persoanelor supravegheate pentru a se angaja în procesul de schimbare comportamentală;

oferirea de suport pentru a menține comportamentul dezirabil obținut prin intervenție;

asigurarea unui management al riscului adecvat rezultatelor obținut prin evaluare;

facilitarea posibilității persoanei sancționate de a recompensa societate vătămată prin infracțiune.

3.3 Asistarea persoanelor condamante

Activitatea social – educativă este definită ca fiind una din componentele procesului de educare și reeducare a condamnaților , în scop reintegrării sociale a acestora.

Pedeapsa este sancțiunea penală aplicată de instanța de judecată inculpatului care a sîvârșit o infracțiune, este pronunțată în numele și în scopul apărării interesului public, al societății. Scopul pedepsei este cel de prevenire a săvîrșirii de noi infracțiuni, rolul dublu, fiind oferit de necesitatea de corijare a comportamentelor de diferite tipuri.

Privarea de libertate, în calitate de măsură preventivă sau pedeapsă penală (închisoarea sau detențiunea pe viață), prevăzute de lege și aplicate de către instanța de judecată, constituie o măsură complexă ce ridică o serie întreagă de probleme. Astfel, pe lîngă multiplele probleme de ordin personal ale deținuților, extrem de dificile, cum cele de izolare, renunțare la modul obișnuit de viață, îndepărtare temporară de familie și societate, limitarea exercitării anumitor drepturi, obligativitatea respectării unui program, probleme de sănătate, muncă și alte necesități – punerea în executare a pedepsei solicită un efort considerabil și din partea organelor abilitate ale statului pentru a asigura o observare, îndrumare și supraveghere pe întreaga perioadă a detenției.

Eficacitatea influențării de corijare, în mare măsură, depinde de reușita adaptării condamnatului la condițiile de detenție. Pentru persoanele care au ajuns în instituția penitenciară, cele mai grele sunt primele zile de detenție. Deținuții urmează să se acomodeze la condițiile de viață și de muncă din penitenciar, să se supună cerințelor stricte ale regimului de detenție și să se adapteze la mediul deținuților, deoarece, izolarea de societate, schimbarea statutului social, de regulă, este suportat destul de dificil.

După cum remarcă specialiștii, durata adaptării primare depinde de capacitățile adaptive ale individului și durează în mediu de la 3 pînă la 5 luni. În literatura științifică sînt evidențiate două tipuri ale adaptării condamnaților la condițiile de detenție: pozitivă și negativă.

Semnele de bază ale adaptării pozitive sunt:

corespunderea comportamentului informației despre perspectivele aflării în locurile de detenție;

respectarea regimului de executare a pedepsei;

a cerințelor administrației; capacitatea de a-și controla comportamentul și emoțiile. Însă există și situații cînd condamnații, în cele mai dese cazuri

recidiviști, se deprind într-atît cu condițiile de detenție, neobișnuite pentru un om normal, încît le consideră și le percep involuntar ca fiind obișnuite, fapt care se manifestă în cazul adaptării negative.

Unii autori, pe lângă adaptarea pozitivă și negativă, mai evidențiază și al treilea tip – adaptarea neutră, cînd condamnatul a luat o poziție de așteptare față de toate regulile instituției penitenciare, în scopul de a petrece cît mai confortabil pentru sine termenul de pedeapsă. Adaptarea condamnatului în instituția penitenciară poate fi divizată convențional în cîteva tipuri, fapt care ar permite de a individualiza aplicarea față de condamnat a măsurilor de resocializare. Astfel, clasificarea adaptării condamnaților poate fi efectuată în baza următoarelor temeiuri:

după condițiile mediului de adaptare (adaptarea la condițiile de deținere, regim, adaptarea la muncă, adaptarea la condițiile de trai, adaptarea la munca cultural-educativă etc.

după timpul da aflare în detenție (adaptarea primară la condițiile de executare a pedepsei, la modificările condițiilor de deținere la înrăutățirea sau îmbunătățirea lor, etc.).

Această clasificare poate fi pusă la baza evidențierii subetapelor succesive de resocializare penitenciară: adaptarea la condițiile executării pedepsei penale (primară), aplicarea activă a măsurilor de influențare asupra condamnaților și corijarea lor, pregătirea condamnaților pentru liberare (adaptarea pregătitoare).

Astfel, condamnații, ajungînd în penitenciar, sunt supuși unui proces de dezadaptare, adică unui proces de distrugere a vechilor relații, adaptîndu-se în același timp la noul mediu. Acesta este un proces inevitabil și firesc, care asigură supraviețuirea persoanei în noile condiții pentru el. Însă procesele dezadaptării și adaptării nu pot fi recunoscute în mod univoc drept pozitive sau negative. Astfel, ruperea relațiilor negative (spre exemplu, criminale) cu mediul social care a contribuit la săvîrșirea infracțiunii este un rezultat dorit al activității organelor de drept. Totodată perturbarea relațiilor pozitive cu familia, prietenii, colegii de serviciu, devine un efect secundar de izolare a persoanei care împiedică petrecerii reușite a resocializării. De aceea, de rînd cu acordarea de ajutor condamnaților de a se adapta la condițiile de executare a pedepsei, urmează de a păstra la maxim relațiile social-pozitive ale condamnatului cu societatea.

Activitățile educative și culturale constituie o parte esențială a dezvoltării umane. Educare și reeducarea reprezintă un process de lungă durată, care poat fi continuat în penitenciar, acesta avînd caracteristici proprii, care la bază ltiința pedagogiei. Este adevărat că , prin modul cum se realizează reeducarea în prezent, nu sunt speranțe că scopul pedepsei penale va fi vreodată îndeplinit ,,sărăcia,, de obiective, mijloacele care au fost utilizate până în prezent, fără nici un randament, lipsa posibilităților materiale și financiare de organizare de activități individuale, specializate pe nevoile de corijare, descurajează chiar și pe teoreticieni, împingîndu-I spre ignorarea problemelor în loc de a încerca soluționarea acestora. Pentru educarea tinerilor infractori și reeducarea adulților trebuie avut în vedere faptul că, aceste concept constituie forme de activitate social, ce se realizează în cadrul unui process social complex, definit de trăsăturile următoare:

Reeducarea constituie o acțiune de formare, prin care un condamnat sau un fost condamandat este ajutat de o persoană sau un grup de persoane, pentru a își însuși trăsături psiho – morale și norme de conduit, necesare conviețuirii întro sociaetate, întro familie ori la un loc de muncă;

Reeducarea se adresează unor oameni distincți ca vîrstă, experiență de viață, sex, mediu de proveniență, mediu socio – cultural, nivel de instruire și formare profesională, ce au executat ori execută una sau mai multe condamnari pentru diferite fapte penale.

Educatorii, persoane specializate în cadrul acestui process, învățători, profesori, instructor, maiștri, diriginți, dar și personal specializat al penitenciarului ( psihologi, asistenți sociale, ofițerii cu atribuții de organizare și aplicare a normelor de viață a condamnaților), participă ca ,,subiecți activi,, la acțiunile și programele educative în care condamnați nu au rol de subiect pasiv.

Procesul de reeducare presupune stabilirea unei relații relative stabile și de mare încredere între cel reeducate și educator. Încrederea nu poate fi stabilită prin constrîngere, iată de ce personalul de supraveghere, pază, escortare, siguranță și intervenție nu poate să cîștige încrederea condamnaților, în timp ce toti cei care participă la actele de educare au astfel de șanse.

Procesul reeducativ este de durată și continuitate, în idea obținerii progressive pe baza teoriei pașilor mici a relației educator – educat, care trebuie să se clădească pas cu pas, zi de zi, lună de lună, uneori chiar și ani la rînd, pentru a dezrădăcina anumite comportamente și trăsături ce s-au sedimentat în conștința condamnatului tot în perioade lungi de timp. Isitența și intensitatea anumitor acțiuni individuale cu condamantul pot duce la rezultate bune, chiar și în programele incluse în pedepsele de durată scurtă;

Reeducarea reprezintă un process conștient, în care se urmărește un scop anume și se realizează anumite activități cu intenția de a se produce anumite efecte. Conștientizarea trebuie realizată mai ales cu privire la condamant și mai ales pentru recepționarea conduitelor positive și în conformitate cu prevederile legale. Urmărirea scopului doar de către educator, reprezintă de fapt o muncă fără nici o finalitate.

Reeducarea trebuie realizată după modele potrivit așteptărilor societății, modele ce nu conduc la uniformizare la acel ,,om nou,,, atît de mult propagate în perioada comunistă; modelele constituie idealuri ce se au în vedere în reeducare, o sumă de însușiri positive de comportament și conduit, a căror rezultantă o constituie aceea a respectării prevederilor legale;

Educația ca și proces de formare socio – morală încearcă implementarea în conștiința condamnatului a unor emoții, deprinderi, sentimente, concepții, norme de conduită care se vor însuși de condamant ca fiiind personale;

Printre scopurile urmărite în dezvoltarea activităților reeducative și de corijare sunt menționate următoarele:

Adaptarea la condițiile de detenție

Realizarea educației și formării profesionale

Susținere morală

Ameliorare a comportamentului

Întărire a respectului de sine

Dezvoltarea mijloacelor și metodelor de exprimare și comunicare cu ceilalți.

Potrivit art. 89 din Legea nr. 254/2013, activitățile educative, sunt organizate în fiecare penitenciar, având ca obiectiv reintegrarea socială a persoanelor condamnate. Pentru fiecare persoană condamnată, la momentul depunerii în penitenciar, în perioada de observare și de carantină, se efectuează o evaluare multidisciplinară, din perspectivă educațională, socială și psihologică.

Art. 89 din Legea nr. 254/2013 prezintă ca și element de noutate față de prezentele reglementări impunerea unei strategii de dezvoltare a serviciilor de educare, asistență socială și consiliere psihologică din cadrul penitenciarelor și cerințelor privind desfășurarea și organizarea acestor activități, precum și cuprinderea de norme diferite, necesare pentru persoanele ce prezintă handicap și execută o pedeapsă privativă de libertate.

Instruirea școlară reprezintă o activitate prioritară, în contextul demersurilor recuperative întreprinse în centre, ce trebuie să răspundă necesităților de intervenție specifică și trăsăturilor de vârstă ale minorilor. Se impune ca procesul de instruire și educare derulat în unitățile penitenciare să fie unul flexibil și ușor adaptabil circumstanțelor concrete de efectuare a activităților.

Potrivit prevederilor legale, centrele educative și de detenție sunt instituții specializate în recuperarea socială a persoanelor internate, care sunt înființate prin gotărâre de Guvern, având persoanlitate juridică și se află în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor. Centrele dispun de spații special amenajate pentru cazare, servirea și preparea granei, activități educative și de instruire profesională, asistență socială sau psihologică, activități religioase, culturale, recreative etc. Astfel de centru reprezintă instituțiile specializate în recuperarea socială și instruirea profesională a persoanelor condamnate.

Potrivit art. 142 din Legea nr. 254/2013, în fiecare centru de educare și detenție, activitatea de reinserție socială se organizează și desfășoară în temeiul unui proiect educațional, ce se elaborează conform prevederilor legale. Proiectul educațional al centrelor este următoarele obiective:

Conferirea unui climat favorabil pentru dezvoltarea personală

Asigurarea tuturor utilităților pe perioada internării

Diminuarea vulnerabilității sociale și psihologice a persoanei condamnate

Asimilarea de cunoștințe și dezvoltarea de abilități necesare pentru reintegrarea socială.

Art. 142 din Legea nr. 254/2013 are în vedere Regula 50 din Recomandarea CM REC (2008) 11 a Comitetului de miniștri ai Statelor membre UE privitoare la normele europene pentru minorii ce fac obiectul unor sancțiuni sau măsuri dispuse de organele penale. Minorii condamnați la pedepse privative de libertate trebuie să aibă acces la o multitudine de activități social – educative care să le favorizeze reinserția în societate la momentul liberării. Astfel de actvități social – educative trebuie să le permită promovarea sănătății mintale și fizice, dezvoltarea respectului de sine și simțul responsabilității, dar și abilități și aptitudine care să îi ajute în evitarea recidivei.

Detenția, ca perioadă critică în existența individuală, creează tensiuni de natură psihică, rezolvate, uneori prin denclanșarea unor conflicte având orientarea spre normele și principiile administrative care prevăd detenția. Persoanele încarcerate, manifestă tendințe de rebeliune și revoltă, contra autorităților, pornind de la conflicte minore, ale căror efecte, sunt, de multe ori, deosebit de grave.

În cadrul detenției, pulsiunile sexuale, interesele economice, supraaprecierea rolului persoanei dominante, provoacă conflicte ce produc degradări și distrugeri, vătămări corporale și determină de multe ori sinuciderea.

Deținutul, având o formație intelectuală și o capacitate psiho- fizică specială, poate întâlni greutăți, interdicții, norme pe care nu le înțelege și nu le acceptă. Încercarea de delimitare a atitudinilor sale față de comportamentul obișnuit ori față de comportamentul grupului de deținuți provoacă conflicte, drept urmare a refuzului de comprehensiune și acceptare, a unor pretenții ori cerințe ori drept urmare a aprecierii că, individul nu poate să facă față condițiilor deosebite de existență, încercând ieșirea din această stare, prin sinucidere

Privarea persoanei de libertate și izolarea ei socială este un factor puternic care contribuie la modificarea comportamentului acesteia. Psihicul fiecărei persoane reacționează în mod diferit la schimbările în cauză. Pot fi evidențiate simptomele psihologice de bază ale comportamentului persoanei în aceste situații extrem de încordate și stresante. Aflarea în penitenciar, în mod inevitabil, este însoțită de ruperea bruscă a mersului obișnuit al vieții, despărțirea individului de rude, de persoanele apropiate.

De asemenea, adaptarea la condițiile penitenciarului se complică din cauza unor fenomene cum ar fi: conflictele interpersonale frecvente, atitudinea răuvoitoare a anturajului, brutalitatea tratamentului, condițiile precare de trai, subcultura criminală, presiunile permanente din partea personalului și a liderilor de grup. Totodată, la deținut, se acutizează și defectele sale personale.

Primele 2-3 luni este perioada adaptării inițiale care se deosebește printr-o stare psihică deosebit de încordată a condamnatului. În această perioadă are loc ruinarea dureroasă a stereotipurilor de viață, se reduce brusc satisfacerea necesităților obișnuite, este foarte sensibil la ostilitatea noului micromediu, deseori apar stări emoționale de conflict. Sentimentul disperării devine drept fundal negativ permanent al conștiinței persoanei.

Următoarea perioadă ține de modificarea sistemului de valori al condamnatului, acceptarea de către el a unor valori ale micromediului, elaborarea strategiei și tacticii de comportare în noile condiții. Se caută posibilități de supraviețuire. Mai degrabă sau mai tîrziu, condamnatul se supune „legilor închisorii”. Aceste „legi” sunt simple și crunte, sancțiunile lor sunt primitive și uniforme – mutilări, bătăi, iar uneori chiar și lipsirea de viață. Severitatea lor reiese din condițiile cumplite ale vieții din penitenciar. Sistemul interdicțiilor și limitărilor din penitenciar determină organizarea social – psihologică a micromediului penitenciar. Și cu cât mai severe sunt condițiile regimului penitenciar, cu atât mai severe sunt legile vieții deținuților.

În fața personalului instituțiilor penitenciare stă sarcina dificilă de diagnosticare a defectelor de personalitate, elaborarea unor programe fundamentate pentru corectarea acestor defecte, prevenirea multiplelor influențe negative ale închisorii, care tradițional contribuie la criminalizarea personalității.

Soluționarea problemelor dificile de diagnosticare și psiho – corecție a unor categorii aparte de condamnați este în puterea doar a specialiștilor în domeniul psihologiei resocializante care posedă cunoștințe speciale în domeniul psihologiei, sociologiei și pedagogiei penitenciare.

Potrivit art. 165 din Legea nr. 254/2013, asistența psihologică a persoanelor condamnate sau inernate într-un centru de detenție are ca obiectiv principal reinserția și responsabilizarea social a persoanei condamnate. Asistența psihologică și social cosntituie un ansamblu structurat de activități și programe, ce confer persoanei condamnate sau internate într-un centru de detenție șansa de a dobândi aptitudini care să determine adoptarea de către aceasta a unui comportament autonom, constructive și responsabil în cadrul societății.

Potrivit art. 167 din Legea nr. 254/2013, asistența psihologică se desfășoară pe tot parcursul detenției pentru a fi în măsură ca gradul de intervenție de care persoana condamantă are nevoie să se cunoască tot timpul. La aceste activități sunt implicate familia persoanei condamnate, instituțiile publice, fundațiile sau asociațiile, dar și reprezentanți ai societății civile, conform standardelor europene în domeniu.

Este bine cunoscut faptul că succesul unei instituții depinde, în principiu, de mecanismul intern, alcătuit din regulamentele, organizarea, valorile interioare, dar mai ales de personalul care lucrează în cadrul instituției, mediul penitenciar fiind cu atât mai avid de prezența unui personal specializat cât mai numeros, entuziast si implicat, având în vedere specificitatea mediului si a persoanelor cu care lucrează.

Asadar, în prezent, se pune tot mai mult accent pe pregătirea specializată, atât fizică, cât si psihică, din sistemul penitenciar, desi pregătirea personalului pentru un astfel de domeniu este destul de anevoioasă, având în vedere nivelul de cunostințe ridicate pe care îl presupune această muncă, mediul în care trebuie să lucreze, riscurile si dificultățile pe care le implică.

Teoriile privind noua configurație a sistemelor sociale în procesul globalizării furnizează numeroase argumente referitoare la impactul distructiv asupra comunităților datorat fenomenelor explozive legate de: creșterea marginalizării sociale, sărăciei severe, erodării valorilor morale ale familiei, violenței domestice și celei din instituții, fragilității stării de sănătate fizică și mentală a persoanei, riscurilor sociale și calamităților naturale, agresivității și terorismului, conflictelor și adicțiilor de tot felul etc. Aceste procese au condus la regândirea formelor de suport și reintegrare socială a celor în dificultate aducând schimbări majore în modelele de protecție și asistență socială. Aceste modificări se discută tot mai mult în termenii specifici profesiei de asistent social și ale politicilor sociale de tip integrat.

Asistența socială, se focalizează astfel pe acele persoane/grupuri în dificultate care, datorită unor cauze socio-economice-culturale sau psihobiologicemorale, sunt excluse în grade diferite de la o integrare normală în comunitate, fiind expuse la marginalizare, stări conflictuale, neajunsuri, în relațiile lor zilnice. În același timp, asistența socială nu vizează numai competențele tehnice de ordin profesional pentru a ajuta persoanele și grupurile vulnerabile dar și modalitatea profesionistă în care se desfășoară activitățile de suport specializat în acord cu valorile morale ale codului deontologic al profesiei. Se poate păstra astfel, respectul pentru demnitatea,integritatea și autenticitatea persoanelor ajutate. De aceea, un rol principal al asistenței sociale este de a genera mecanisme specifice de refacere în timp a capacităților proprii de integrare normală în comunitate, de reducere a dependenței sociale pentru persoanele și grupurile vulnerabile în accord cu cerința unei vieți independente/autosuficiente.

Asistentul social trebuie să facă față acestor noi provocări și să-și asume responsabilitatea rezolvării situațiilor complexe din perspectiva standardelor profesionale.

Analiza multidisciplinară de tip psihosocial a sistemului de asistență socială aduce modele de largă diversitate culturală care să evidențieze:

Perspectiva instituțională și a politicilor sociale;

Cadru legislativ și normele metodologice de aplicare ale acestora în sistemul de suport specializat;

Evaluarea nevoilor de asistență socială și managementului riscurilor;

Perspectiva beneficiarilor în evaluarea serviciilor și a formelor de sprijin.

În practica de lucru a asistentului social din penitenciar s-au evidențiat câteva funcții de bază, cum ar fi:

suportul juridic.

Asistentul social va urmări: respectarea în penitenciar a drepturilor deținutului; restabilirea relațiilor deținutului cu familia și rudele; procesul de asigurare material a deținutului; asistarea la rezolvarea problemelor financiare; perfectarea actelor de identitate; asigurarea cu pensii pentru atingerea limitei de vârstă, a pensiilor de invaliditate; organizarea procesului de instruire școlară și profesională; organizarea programelor de alfabetizare; planificarea procesului de reeducare și reintegrare a deținutului, elaborarea strategiei de lucru; implicarea deținutului în muncă (după posibilitate); implementarea programelor socioeducative. Toate aceste funcții se vor executa în conformitate cu legislația în vigoare.

asistența psihosocială.

Orice problemă de ordin social comportă suferințe psihologice. Asistentul social trebuie să posede cunoștințe și abilități în vederea desfășurării consilierii psihologice individuale și de grup, precum și a programelor de intervenție, astfel încât să mențină sănătatea psihică a deținutului și să susțină relațiile sociale pozitive ale acestuia, ceea ce va permite persoanelor private de libertate să fie responsabile de propriile acțiuni, să-și analizeze adecvat comportamentul, gândurile și emoțiile, să-și construiască și să urmeze un sistem de valori etc.;

pregătirea deținutului pentru liberare.

Această funcție este estimată ca fiind una de bază, deoarece de modul de organizare a acesteia va depinde succesul reintegrării în societate a persoanelor ce se liberează din locurile de detenție. La această etapă finală, asistentul social se va preocupa de următoarele probleme: implementarea programelor de pregătire pentru liberare; asigurarea deținutului cu loc de muncă și de trai (după posibilitate); implicarea organizațiilor neguvernamentale și religioase în scopul reeducării și reintegrării categoriei date în societate.

Urmărind funcțiile asistentului social din penitenciar enumerate anterior, putem observa că unele din ele sunt proprii numai asistenței sociale, altele sunt la hotarul între asistența socială și cea juridică, între lucrul educativ și de instruire, făcând parte din domeniul psihologiei și al psihiatriei. În aceste condiții, un rol important în realizarea funcțiilor enumerate îl au calitățile personale și profesionale ale asistentului social. Aceste calități vor fi valorificate prin înnoirea și îmbunătățirea cunoștințelor și deprinderilor, prin aplicarea noilor metode de lucru, prin schimbul de experiență.

La etapa inițială, asistentul social va transmite informații utile, va evalua deținutul stabilind modul de comunicare cu acesta. Asistentul social se va conduce după anumite criterii de realizare a unei comunicări eficiente:

deținutul poate fi evaluat pe baza abilităților de comunicare, în cazul când aceasta este realizată într-un mediu benefic, netensionat;

modul de comunicare va fi stabilit în funcție de caracteristicile psihosociale ale subiecților;

va fi transmisă doar informația care se bazează pe date reale și verificabile;

informația trebuie să fie clară, în funcție de nivelul de inteligență al deținutului.

Pentru colectarea datelor despre deținut asistentul social poate folosi următoarele tehnici: studierea dosarului personal al deținutului; interviul; intervievarea membrilor familiei deținutului; discutarea cazului cu alți specialiști (medicul, psihologul, șeful de sector). Orientându-se după datele generale despre deținut, care au fost acumulate, asistentul social poate programa procesul de asistență socială pe întreaga etapă a detenției. Având în vedere cele relatate, putem evidenția următoarele trăsături caracteristice ale asistenței sociale acordate în instituțiile penitenciare:

este desfășurată în interiorul organismelor sociale cu un nivel înalt de închidere și izolare;

beneficiari ai asistenței sociale sunt persoanele cu un indice scăzut al bunăstării sociale și cu o agresivitate sporită;

este desfășurată în condițiile luptei între două concepții etico-juridice ireconciliabile;

este indisolubil legată de executarea pedepsei penale, având, în esență, aceleași scopuri finale ca și această instituție social-juridică;

nu trebuie să fie întreruptă odată cu executarea deplină a pedepsei, deoarece fostul deținut necesită resocializare și adaptare la regulile și normele lumii externe;

spre deosebire de alți colaboratori ai personalului penitenciar, asistentul social exercită un rol special. El nu este doar un intermediar între putere și cetățean, ci poartă în sine misiunea de mediator între filosofia punitivă și filosofia ostilă a lumii criminale, impunând aceste antagonisme să caute puncte de tangență socialmente convenabile.

În aceste condiții, asistența socială a condamnaților este un element al funcției sociale a statului realizată în toată complexitatea conținutului și formei sale. Realizarea funcției sociale în condițiile privării de libertate trebuie să se bazeze pe teza că condamnatul este o personalitate și nu doar un obiect de influențare, de aceea în procesul realizării ei trebuie să ținem cont de cercetările în domeniul pedagogiei, psihologiei, sociologiei dreptului, adică să ne bazăm pe realizările în domeniul științelor conexe cu cele juridice.

O importanță deosebită în atingerea scopurilor resocializării o are pregătirea condamnatului pentru viața la libertate. Liberarea prezintă în sine un proces complex și dinamic în rezultatul căruia se modifică considerabil statutul juridic al persoanei: din categoria condamnaților el trece în cea a persoanelor libere. Totodată se încheie tot complexul de măsuri petrecute în cadrul instituției penitenciare.

Practica demonstrează că foarte multe probleme ce țin de organizarea vieții după liberare, persoanele liberate nu sunt în stare să le rezolve de sine stătător. Ei manifestă crize psihice de existență, stres și reacții de inadaptare. Totodată societatea și instituțiile sale de asemenea nu sunt gata să-i întâmpine în modul cuvenit pe cei care și-au recăpătat din nou libertatea. În scopul neutralizării și înlăturării urmărilor negative ale aflării condamnaților în locurile de detenție ei trebuie pregătiți pentru a înfrunta dificultățile care apar după liberare. Prin urmare, este necesară trecerea printr-un complex de măsuri individuale și de grup, cu caracter informativ, orientate spre facilitarea adaptării condamnaților la condițiile din libertate, care ar contribui la fixarea rezultatelor corijării și reeducării lor precum și la prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

Obligativitatea pregătirii pentru liberare este condiționată de două cauze: prima constă în necesitatea de a ajuta persoana liberată să-și normalizeze viața în condiții de libertate, și a doua constă în faptul că, pe calea creării unui sistem de acordare a ajutorului, statul manifestă cointeresare în reușita adaptării persoanei liberate.

Potrivit art. 53 din Legea nr. 254/2013, punerea în liberate este dispusă, imediat, la expirarea duratei pedepse închisorii, la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus liberarea condiționată, dar și la orice altă dată hotărâră de organele penale competente, în cazurile anume prevăzute prin dispoziții legale, precizându-se în registrul de evidență a executării punerii în libertate, prin indicare datei de ieșire din penitanciar. Administrația penitenciarului este obligată să comunice persoanei vătămate punerea în libertate a persoanei condamnate la momentul executării în întregime a pedepsei, conform prevederilor Codului de procedură penală, la datele de contact furnizate de aceasta pe parcursul procesului penal și transmise diferit de instanța de executare odată cu transmiterea hotărârii de condamnare și a mandatului de executare. La punerea în libertate, persoanei condamnate i se efectuează un examen clinic general, rezultatul acestuia fiind înscris în fișa medicală a persoanei condamnate, îi sunt restituite actele și bunurile personale și i se prelevează probe biologice, conform prevederilor legale, în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul național de date genetice judiciare.

3.4 Lucrul cu persoanele dependente de alcool și droguri

Reintegrarea socială a consumatorilor problematici de droguri nu este un concept nou; într-adevăr, el a început să fie utilizat în anii 1960 (Națiunile Unite 1961). Din anul 2000, Consiliul Uniunii Europene a solicitat statelor membre să îmbunătățească disponibilitatea și accesul la serviciile de reintegrare socială. Din 2003, OEDT a promovat furnizarea de sprijin pentru cazare și de formare pentru locuri de muncă, ca și componente cheie ale reintegrării sociale și a cerut statelor membre să monitorizeze și să raporteze cu privire la această situație.

Intervențiile de reintegrare socială vizează atât problemele actuale cât și pe cele deja existente la consumatorii de droguri, de la foști consumatori care sunt abstinenți și foști consumatori care sunt integrați în programe substitutive cu metadonă pe termen lung la consumatorii de droguri activi, cu un consum problematic. O componenta a tratamentului, fie că este medicală sau psihosocială, nu este necesară. Acest lucru presupune faptul că reintegrarea socială nu este neapărat necesară. Acest lucru presupune de asemenea faptul ca reinserția socială nu intervine neapărat după tratament, dar poate să intervină indiferent de tratamentul anterior, constituindu-se fie în etapa finală a procesului de tratament sau într-o etapă separată și o intervenție independentă după tratament, furnizată prin intermediul unor servicii care au un scop diferit față de cele de tratament propriu-zis. Serviciile de reintegrare socială nu vizează exclusiv problemele generate de consumul de droguri, acestea se pot adresa tuturor categoriilor de persoane dependente (inclusiv persoanele dependente de alcool și tutun) și chiar tuturor grupurilor excluse din punct de vedere social (ex. persoanele fără adăpost).

Există dovezi științifice care sugerează că pentru multe persoane cu un consum problematic de droguri, excluziunea socială este o dificultate anterioară problemelor legate de droguri. Un stil de viață centrat de droguri adaugă mai multe straturi de excluziune, exacerbează aceasta situație. Aceste straturi de excluziune fac ca reabilitarea vocațională, integrare socială și participarea în cadrul mai larg al comunității să fie extrem de dificile. Atitudinile, politicile și practicile întăresc izolarea și creează un “zid de excluziune”, care previne în mod eficient integrarea persoanelor consumatoare de droguri în societate.

Excluziunea socială, sub formă de lipsa unui adăpost, educație inadecvată și lipsa abilităților pentru ocuparea forței de muncă este strâns asociată consumului problematic de droguri. Ca răspuns, reintegrarea socială a apărut ca un aspect-cheie pentru tratamentul și reabilitarea acestor persoane, pentru a oferi răspunsuri și sprijini nevoile de cazare, educație, formare profesională și obținerea unui loc de muncă pentru consumatorii problematici de droguri.

Rezultatele cercetărilor internaționale indică faptul că utilizatorii de droguri văd deținerea unui loc de muncă ca fiind o parte importantă a recuperării și nu văd metadona ca fiind o barieră în a fi angajat. Consumatorii de droguri care sunt angajați utilizează mai puțin frecvent drogul lor principal și rezultatele tratamentului sunt mai bune decât cele ale omologilor lor șomeri. Cercetările internaționale indică faptul că tranziția de la tratament la angajarea cu normă întreagă pe piața muncii poate dura până la trei ani. În plus, studiile au arătat că barierele personale și structurale pot împiedica pe consumatorii de droguri în a-și 7 continua studiile, în a-și îmbunătăți aptitudinile lor profesionale și în obținerea unui loc de muncă.

Cercetările indică o legătură puternică între consumul problematic de droguri și lipsa adăpostului. Destrămarea familiei, ieșirea din măsurile protecției sociale și pedeapsa cu închisoarea sunt factorii cheie care duc la experiența inițială de lipsă a unui adăpost atât în rândul indivizilor cât și al familiilor. Lipsa adăpostului este asociată cu o extindere în consumul de droguri și de progresie a modelelor de utilizare haotică a drogurilor. Ei au sănătatea fizică și mentală mai deficitară decât persoanele fără locuință care nu consumă droguri.

Vulnerabilitatea pieței forței de muncă este o realitate pentru persoanele cu dependență de droguri și/sau alcool și această vulnerabilitate poate fi redusă prin furnizarea de mecanisme orientate de sprijin pentru ocuparea forței de muncă. Creșterea proporției ocupării forței de muncă implică o compatibilitate între cererea de pe piața forței de muncă și atitudinile și capacitățile individuale și nevoile și așteptările angajatorilor.

Consiliul Uniunii Europene admite că prin oferirea unui răspuns la riscurile de sănătate și sociale asociate consumului problematic de droguri este o responsabilitate cheie a statelor membre ale Uniunii Europene. Lipsa locuinței și șomajul sunt două astfel de riscuri sociale și eșecul în a răspunde acestor nevoi poate submina progresele obținute prin tratament și poate duce la excluziune socială. Conform Centrului European de Monitorizare pentru Droguri și Toxicomanie (OEDT), răspunsuri cum ar fi furnizarea de cazare, de locuințe și formarea pentru obținerea de locuri de muncă pot reduce aceste riscuri și îmbunătăți reintegrarea socială a consumatorilor problematici de droguri. Această lucrare prezintă dovezi pentru această afirmație și examinează măsura în care politicile sociale, în special cele pe droguri și practicile din România răspund nevoilor de cazare și de locuri de muncă pentru consumatorii de droguri. Creșterea eficienței tratamentului pentru consumul de droguri și reabilitare, prin îmbunătățirea disponibilității, accesibilității și a calității serviciilor este abordată în planul de acțiune UE privind drogurile pentru perioada 2009-2012, în special în Obiectivul 7. Acest obiectiv solicită statelor membre să ofere și să dezvolte programe sociale inovatoare de reabilitare și de reintegrare socială, care au rezultate măsurabile.

Consilierea și orientarea vocațională urmăresc ca prin procedurile practice utilizate să contribuie la descoperirea de sine și să faciliteze opțiunea către un tip de educație adecvat propriilor abilități și interese.

Furnizarea reabilitării vocaționale urmărește să îmbunătățească gradul de ocupare în muncă a persoanelor consumatoare de droguri, ca parte cheie a reintegrării sociale.

Scopul pe termen lung al acestor măsuri este de a îmbunătăți șansele persoanelor la locuri de muncă semnificative și securizante; scopul pe termen scurt este de a îmbunătăți educația și abilitățile și să ajute aceste persoane să se adapteze solicitărilor asociate cu lumea de pe piața muncii, cum ar fi punctualitatea, ținuta și regulile la locul de muncă. Astfel că locul de muncă constituie un model de rezultat pozitiv presupune că beneficiile statutului de angajat vor fi evidente prin ele însele pentru beneficiari, care vor crede că a avea o slujbă este o responsabilitate socială și un beneficiu personal. Modelul infuziei de muncă conceptualizează slujba ca fiind un factor terapeutic pentru beneficiarul unui program de tratament pentru dependența de droguri. Modelului contingentului de sancțiuni presupune că un comportament al beneficiarului poate fi modelat prin a transforma contingentul de răsplată și sancțiuni în comportamente concrete. Modelul slujbei ca și reîntărire presupune că, de asemenea, comportamentul referitor la muncă al beneficiarilor poate fi modelat prin întărire pozitivă.

Intervenția realizată de asistentul social în cazul persoanelor consumatoare de substanțe adictive constituie o parte integrantă a demersurilor în vederea reintegrării sociale a beneficiarilor. Intervenția este realizată în raport cu cele două faze în care se află procesul penal: presentențială și execuțională. Recuperarea beneficiarilor consumatori constă, în afara măsurilor cu caracter medical, în activități de informare, consiliere, psihoterapie, derulate într-o manieră integrată în scopul creșterii autonomiei și valorii sociale individuale, a dezvoltării responsabilității și redobândirii abilităților sociale.

3.5 Lucrul cu persoane care prezintă tulburări mintale

Domeniul muncii cu infractorii care suferă de tulburări mintale este foarte complex și provoacă adesea dezbateri legate de modul în care sunt înțelese comportamentul infracțional și infracționalitatea. Acestea includ discuții legate de definirea infracționalității, dacă aceasta este rezultat al naturii umane, altfel spus dacă se poate discuta de un comportament infracțional moștenit, iar în acest caz, dacă pedeapsa ar fi ceea mai bună modalitate de combatere a acestui comportament, ori dacă infractorii sunt persoane ce suferă de tulburări mintale, iar atunci ar avea nevoie de tratament.

Chiar dacă domeniul tulburărilor mintale este unul complex și pare că revine în exclusivitate specialiștilor, orice asistent social trebuie să înțeleagă anumite probleme ce pot apărea pe parcursul evaluării. Este nevoie să cunoască câteva tipuri de tulburări mintale, simptomele acestora, iar cel mai important lucru este să își formeze relații de colaborare cu specialiștii în psihiatrie.

Protecția persoanelor fizice cu tulburări psihice se realizează prin punerea lor sub interdicție judecătorească, atunci când sunt îndeplinite condițiile cerute de lege, sau prin internarea și tratamentul lor, voluntare sau nevoluntare, într-o unitate de psihiatrie, potrivit Legii nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, modificată și completată prin Legea 129/2012.

Când are loc internarea nevoluntară trebuie făcută distincția între această măsură de ocrotire de drept privat și pedeapsa de drept penal cu un conținut asemănător, care nu are drept scop protecția persoanelor cu tulburări psihice (decât în subsidiar), ci urmărește protecția societății.

De asemenea, internarea nevoluntară, implicând privarea de libertate a persoanei fizice, impune respectarea Convenției drepturilor omului, referitoare la condițiile în care este permisă privarea de libertate.

În lume există peste 400 milioane de oameni cu tulburari mentale. Cu toate acestea majoritatea nu primesc nici măcar tratamentul de bază, în special in regiunile sărace ale lumii. O parte a instituțiilor și agențiilor specializate nici macar nu pot lua în considerare propuneri de a trata problemele sănătății mentale. Acelea care o fac o considera de importanță minoră, umbrită de nevoia presantă de a salva vieți prin tratarea bolilor fizice.

Cu toate acestea, sănătatea mentală poate imbunătăți starea generală de bine și poate preveni apariția altor boli. Sărăcia și starea mentală de bine sunt inter-relate, așa că sănătatea mentală ar trebui sa fie considerată o componentă integrală, inseparabilă a bunăstării publice.

Numeroase studii și rapoarte începand din anii '90 au aratat ca probleme ale sanatatii mentale, cum ar fi depresia, sunt mai frecvente printre săraci. De asemenea, schimbările sociale rapide și urbanizarea in țările în dezvoltare au condus la creșterea ratei sinuciderilor.

Aceste tulburări au un impact semnificativ asupra starii de bine din punct de vedere fizic și psihic. De exemplu, depresia reduce abilitatea oamenilor de a munci și creste costurile ingrijirilor de sanatate. In mod tipic oamenii cu depresie merg la doctorii lor cu simptome care nu au o cauza fizica. Dar doctorii trateaza aceste simptome ca și cum ar fi rezultatul afectarii organice, conducand la costuri nenecesare în loc să se adreseze problemei de bază ce ține de sanatatea mentala. Aceasta conduce la un cerc vicios al deprivarii și bolii mentale, nu mult diferit de cercul vicios al deprivarii și bolilor infectioase.

În acest moment sunt întâlnite două abordări clar diferite, cel mai adesea prezentate în opoziție una fața de alta, asupra modalităților de îngrijire ale bolnavului psihic.

Abordarea tradițională indică drept loc de desfășurare a intervenției spitalul de psihiatrie care devine pentru perioade medii, lungi sau nedeterminate universul “bolnavului”. Spitalul este nu doar centrul în care îi sunt oferite serviciile medicale, psihologice, sociale și spirituale necesare ci are și (sau mai ales) menirea de a feri “bolnavul” de factorii perturbatori din mediul fizic și social.

Perspectiva alternativă își are originea în curentul “antipsihiatric” conturat în anii `70 ai secolului XX. Unul din centrele care au avut contribuții remarcabile la acest demers a fost Spitalul de Psihiatrie “Socola” din Iași. Una din diferențele de abordare constă în menținerea persoanei cât mai mult în mediul său familial.

Un organism cu rol important în stabilirea strategiilor din domeniu este Comitetul Intersectorial de Coordonare în Sănătatea Mintală (CICSM)

Are în componență reprezentanți ai Cancelariei Primului Ministru, Ministerului Sănătății, Ministrul Educației si Cercetarii, Ministerul Justiției, Ministerul Administratiei si Internelor, Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, Autoritatea pentru Protectia Copilului, Autoritatea Nationala pentru Protectia Persoanelor cu handicap, Casa Nationala de Asigurari de Sanatate, Patriarhie, Organizația Mondială a Sănătății, ONG-uri, instituții mass-media, alți reprezentnți ai societății civile.

Acest comitet este destinat facilitarii si consolidarii comunicarii si deciziilor intre factorii implicati și va avea rolurile de a iniția și susține acțiunile de promovare a sănătății mintale și reforma sistemului de îngrijiri, de a supraveghea respectarea drepturilor omului și a demnității celor cu tulburări mintale și de a asigura coordonarea unitară a procesului de reformă de către Guvern pe baza Strategiei de Sanatate Publica (capitolul de sanatate mintala) și a Strategiei Ministerului Sanatatii in domeniu. Activitatea Comitetului Intersectorial de Coordonare în Sănătatea Mintală va fi sprijinita de un comitet tehnic.

Crearea centrelor de sănătate mintală cu activitate comunitară va reprezenta schimbarea majora institutionala si va reprezenta „nucleul dur” al reformei. Aceste centre vor avea ca principale atributii: detectarea și tratarea problemelor de sănătate mintală; oferirea pacienților cu tulburări mintale severe, în special celor cu tulburări mintale stabilizate care sunt rezidenți în comunitate, acces la medicația psihotropă și intervenții psihoterapeutice în conformitate cu recomandările de specialitate și a ghidurilor de bună practică; facilitarea trimiterii către specialiștii din alte sectoare ale sănătății a cazurilor complexe; furnizarea intervențiilor în criză care pot preveni dezvoltarea episoadelor acute de boală și deteriorarea celor preexistente si asigurarea colaborarii cu alte sectoare necesare pacienților cu tulburări mintale cum ar fi medicina legală, adăposturi temporare sau protejate, ateliere protejate, comisiile de expertiză a capacității de muncă, sectoare de ajutor social, învățământ, alte sectoare ale sănătății.

3.6 Lucrul cu victimele infracțiunilor produse cu violență

Protecția victimelor infracțiunii trebuie să includă atât reintegrarea socială, cât și repararea prejudiciului cauzat victimelor infracțiunilor prin asigurarea accesul victimelor la justiție și la un tratament corect, repararea prejudiciului material produs prin atentatele contra patrimoniului și acțiunile violente, compensarea daunei, reabilitarea moral-psihologică a persoanei vătămate, precum și apărarea fizică a acesteia împotriva victimizării repetate.

Principalul instrument de politică penală în materia traficului de persoane îl constituie Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, întrucât aceasta conține, pe lângă norme de incriminare și dispoziții care definesc termenii și expresiile utilizate, dispoziții care privesc prevenirea traficului de persoane, cu indicarea instituțiilor responsabile în acest segment, norme de incriminare a unor infracțiuni afl ate în legătură cu traficul de persoane, dispoziții speciale în materia confiscării, impunității, reducerii pedepselor, dispoziții speciale privind procedura judiciară, dar și dispoziții vizând protecția și asistența victimelor traficului de persoane și dispoziții referitoare la cooperarea internațională.

Este de menționat faptul că, până incriminarea traficului de persoane prin Legea nr. 678/2001, normele care prevedeau și sancționau activitățile ilicite desfășurate în legătură cu exploatarea și traficarea persoanelor nu asigurau o prevenție și o combatere eficace a fenomenului în întreaga lui complexitate deși fenomenul trafi cului devenise manifest, tindea spre un caracter transnațional și organizat interferând cu alte forme de criminalitate, expunea, pe fondul dificultăților generate de tranziția prelungită, subiecți din categorii sociale și de vârstă vulnerabile, cu o multitudine de implicații grave și cu forme de exprimare ce excedau conținutului constitutiv al infracțiunilor reglementate de Codul penal.

O premisă a adoptării legii a constituit-o și existența unor importante instrumente juridice internaționale – semnate și/sau ratifi cate de România – care consacrau standarde, principii, procedure și modalități de cooperare în materia trafi cului de fi ințe umane, avute în mod evident în vedere la incriminarea faptelor ce constituie, potrivit art. 12 – 15, infracțiuni privind trafi cul de persoane. Astfel,

la data de 15 noiembrie 2000, la New York, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, precum și două protocoale adiționale, respectiv Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea trafi cului de persoane, în special a femeilor și copiilor, precum și Protocolul împotriva traficului de migranți pe calea terestră, a aerului și pe mare.

Convenția și protocoalele adiționale au fost semnate de România la data de 14 decembrie 2000 la Palermo și au fost ratificate prin Legea nr. 565/2002.

Ulterior, la data de 3 mai 2005, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat proiectul Convenției privind lupta împotriva traficului de ființe umane, semnată de România la data de 16 mai 2005 la Varșovia, cu ocazia Summit-ului Consiliului Europei și ratificată prin Legea nr. 300/20067. Scopurile urmărite de Convenție sunt completarea tratatelor internaționale în materie cu o abordare bazată pe respectarea drepturilor omului și a demnității umane, punând accentul pe promovarea și protecția drepturilor victimei traficate, fără discriminare, prin stabilirea unui cadru clar și complet pentru asistarea victimelor și martorilor, punând accent pe egalitatea de gen, dar și pe necesitatea asigurării unei protecții speciale pentru copii.

Legea nr. 678/2001 prevede în capitolul al V-lea că persoanelor vătămate prin infracțiunile prevăzute de lege, dar și altor victime ale acestor infracțiuni li se acordă o protecție și o asistență specială – fizică, juridică și socială. Dispozițiile legii cuprind cadrul general al reglementărilor privind protecția și asistența victimelor traficului de persoane, respectiv cele referitoare la drepturile acestora,

obligațiile organismelor guvernamentale – Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Public, Ministerul Justiției și al Libertăților Cetățenești – dar și al altor autorități publice – consilii locale și județene precum și al organizațiilor neguvernamentale în realizarea acestui obiectiv, înființarea centrelor de asistență

și protecție a victimelor traficului de persoane aflate în subordinea consiliilor județene Arad, Botoșani, Galați, Giurgiu, Iași, Ilfov, Mehedinți, Satu Mare și Timiș cu posibilitatea de a caza persoanele care solicită acest lucru pe o perioadă de 10 zile, care poate fi prelungită, la solicitarea organelor judiciare, cel mult până la 3 luni sau, după caz, pe perioada procesului penal; în centrele înființate, persoanelor cazate temporar li se asigură informații și consiliere pentru a benefi cia de facilitățile asigurate prin lege persoanelor marginalizate social de către asistenții sociali din aparatul consiliului local. Legea prevede, în același timp, necesitatea elaborării unei metodologii de repatriere a cetățenilor români, victime ale

traficului de persoane.

Actul normativ prevede, totodată, dreptul victimelor de a primi protecție și asistență specială, conform vârstei pe care o au, dar și modalității în care s-a săvârșit infracțiunea, precum și dreptul de a primi informații cu privire la procedurile judiciare și administrative aplicabile și la posibilitatea de a benefi cia de măsuri specifi ce de protecție a martorilor.

Asistenții sociali au obligația de a aduce la cunoștința victimelor că au dreptul să primească asistență juridică gratuită pentru a putea să-și exercite drepturile în cadrul procedurilor penale prevăzute de lege, în toate fazele procesului penal, și să își susțină cererile și pretențiile civile față de persoanele care au săvârșit infracțiunile prevăzute în Legea nr. 678/2001, în care ele

sunt implicate.

Consilierea psihologică gratuită se acordă victimelor infracțiunilor limitativ prevăzute de lege, dacă infracțiunea a fost săvârșită pe teritoriul României sau dacă infracțiunea a fost săvârșită în afara teritoriului României și victima este cetățean român sau străin care locuiește legal în România. Legea prevede că perioada maximă pentru care victimei i se acordă consiliere psihologică este de cel mult 3 luni pentru persoanele majore și de cel mult 6 luni pentru minori.

Cererea pentru acordarea consilierii psihologice gratuite de depune la serviciul de probațiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripție domiciliază victima și se poate formula numai după sesizarea organelor de urmărire penală cu privire la săvârșirea infracțiunii și trebuie să cuprindă:

numele, prenumele, cetățenia, data și locul nașterii, domiciliul sau reședința victimei;

data, locul și circumstanțele săvârșirii infracțiunii;

data sesizării și organul de urmărire penală sesizat.

La cererea pentru acordarea consilierii psihologice gratuite se anexează, în copie, documentele justifi cative pentru datele înscrise în cerere; cererea se soluționează în termen de 10 zile de la data depunerii, conf. art. 10 alin. ultim din Legea nr. 211/2004.

Serviciile de probațiune pot asigura victimelor infracțiunilor și alte forme de asistență, care pot fi acordate și de către organizațiile neguvernamentale, acestea din urmă putând organiza – la rândul lor – și servicii pentru consilierea psihologică a victimelor, în condițiile legii, în acest scop putând benefi cia de subvenții de la bugetul de stat.

Capitolul IV. Studiu de caz

În partea practică a prezentei lucrări am elaborat un interviu ce poate fi aplicat asistenților sociali din cadrul tribunalelor. Obiectivele acestuia sunt:

de a enumera avantajele comunicării eficiente a asistentului social în relația cu clienții;

de a își evalua propriul nivel de comunicare interpersonală;

de a descrie caracteristicile unei comunicări verbale și nonverbale eficiente;

de a descrie dificultățile întâmpinate în procesul de comunicare cu beneficiarii;

de a descrie cum trebuie să se comporte un bun ascultător;

de a evidenția gradul de implicare a asistentului social în instrumentarea cazurilor.

În urma aplicării interviului in cadrul tribunalelor este necesar să se identifice cu privire la eficientizarea activării din cadrul serviciului de probațiune.

Date de identificare:

Denumirea instiuției: Tribunalul Dolj

II. Aprecieri asupra activității de practică desfășurate:

1. Scopul principal al activității asistentului social este acela de a asista persoanele aflate în dificultate implicându-se în identificarea, înțelegerea, evaluarea corectă și soluționarea problemelor sociale. Respectați acest scop al profesiei dvs?

2. Asistenții sociali se asigură de egalitatea șanselor privind accesul persoanelor asistate la informații, servicii, resurse și participarea acestora la procesul de luare a deciziilor?

3. Asistenții sociali respectă și promovează demnitatea individului, unicitatea și valoarea fiecărei persoane?

4. Asistentul social respectă și promovează dreptul persoanelor asistate la autodeterminare?

5. Asistentul social nu solicita informații despre viața privata a persoanei asistate decât în cazul în care acestea sunt relevante pentru intervenție?

6. Accesul la dosarele persoanelor asistate și transferul acestora se realizează astfel încât să se asigure protecția informațiilor confidențiale?

7. Pragmatismul face parte din valoriile profesiilor prin care se acordă ajutor indivizilor, grupurilor și comunităților vulnerabile din punct de vedere social?

8. Pentru a întări siguranța publică prin reabilitarea comportamentală a infractorilor asistentul social desfășoară o serie de activități specifice, iar printre acestea se numără și referatul de evaluare pentru instanțe sau parchete. Cât de frecvent utilizați în activitatea dvs acest intrument?

9. Asistenții sociali își centrează eforturile în activitatea de evaluare asupra unor arii precum: mediul social, comportamentul și atitudinea persoanei evaluate, riscurile pe care le prezintă infractorul sau la care acesta este supus. Dvs. cât de frecvent faceți acest lucru?

10. Intervenția realizată de asistentul social în cazul persoanelor consumatoare de substanțe adictive constituie o parte integrantă a demersurilor în vederea reintegrării sociale a beneficiarilor. Intervenția este realizată în raport cu cele două faze în care se află procesul penal: presentențială și execuțională. Cât de frecvent utilizați aceste faze în cazul persoanelor consumatoare de droguri?

În urma utilizării interviului propus putem constata că asistenți sociali au fost formați pentru a oferi servicii complexe beneficiarilor, altfel spus, marea majoritate dintre cei intervievați devin manageri de caz în relația cu persoanele care le-au fost repartizate. Intervenția acestora în cazul solicitărilor de întocmire de referate de evaluare este destul de limitată.

De asemenea s-a evidențiat că pentru majoritatea celor intervievați, activitățile derulate aveau drept obiective majore:

asigurarea unui control asupra persoanei condamnate prin supravegherea modului în care aceasta respectă măsurile/obligațiile ce i-au fost impuse de către instanțele de judecată;

identificarea nevoilor criminogene ale persoanelor supravegheate;

motivarea persoanelor supravegheate pentru a se angaja în procesul de schimbare comportamentală;

oferirea de suport pentru a menține comportamentul dezirabil obținut prin intervenție;

asigurarea unui management al riscului adecvat rezultatelor obținute prin evaluare;

facilitarea posibilității persoanei sancționate de a recompensa comunitatea vătămată prin infracțiune

Concluzii

Sistemul de probațiune în prezent are drept obiectiv reabilitarea socială a infractorilor, scăderea riscului de săvârșire a unor noi infracțiuni și creșterea gradului de siguranță în societate. Sistemul de probațiune a fost reconnfigurat începând cu 1 februarie 2014, moment în care au intrat în vigoare Noul Cod penal și Noul Cod de procedură penală. Ca serviciu public, sistemul de probațiune se desfășoară în interesul societății , cu obiectivul de a reabilita social persoanele condamnate, de a diminua riscul ca aceștea să săvârșească noi infracțiuni și de a crește nivelul de siguranță în societate.

Orice tip de practică profesională desfășurată la nivel micro-social este definită prin câteva concepte de bază, printre care și cel de respect pentru orice și pentru fiecare persoană. Acest concept transcende rolul, statusul și chiar comportamentul persoanei și semnifică pentru profesionist, inclusiv pentru cel din domeniul probațiunii, că va trata cu aceeași considerație și atitudine profesională fiecare și orice individ. Vorbim în esență de o practică nediscriminatorie care explică centralitatea valorii de respect pentru unicitate, individualitate și demnitatea individului în interiorul setului său de valori care orientează practica din domeniul probațiunii, evidențiind totodată faptul că autodeterminarea și individualizarea se pot considera schimbări de accent în cadrul aceluiași concept valoric.

Asistentul social și/sau consilierul de probațiune trebuie să abordeze persoana supravegheată din perspectiva acestor valori, în baza a trei considerente principale:

Persoana supravegheată este o individualitate pentru că: este unică din punct de vedere fizic, emoțional, ocupă o poziție anume într-o rețea socială unică de roluri și relații interpersonale, este unică din punct de vedere al traumelor, în sensul că nimeni nu a cunoscut aceeași experiență într-o combinație identică de evenimente ( boli, accidente, violențe, condamnări etc.), este unică din punct de vedere existențial;

Individualizarea abordării este o sarcină profesională a asistentului social/consilierului de probațiune.

Recunoașterea unicității individului constituie o condiție a individualizării și argument pentru respectarea demnității și valorii intrinseci oricărei ființe umane.

Analiza socio – juridică pune în evidență un fenomen interesant, ce indică o reântoarcere a dreptului la obiceiuri și tradiții, la forme negociate de asociere și rezolvare a conflictelor, de aplicare a unor măsuri și sancțiuni când comportamnetul actorilor sociali intră în conflict cu practicile și valorile societății. Favorizând întâlnirea grupurilor, comunităților și tradițiilor culturale variate, procesele de integrare regională și de globalizare au transformat analiza sociologică și antropologică în surse directe ale dreptului. În acest context, studiile sociologice asupra grupurilor și comunităților devin un mod flexibil de integrare a pluralismului, varietății și diferențelor. În cadrul acestui proces, asistăm, pe de o parte la, dezierarhizarea surselor normativității juridice și o re-punere în drepturi a tradiției juridice și a practici judiciare a, ca expresii ale vieții juridice efective a comunităților. Principala consecință a acestei stări de fapt ar fi, reîntoarcerea dreptului la pragmatism, reinserția sa în timp și reintegrarea dimensiunii sociale – a vieții reale a indivizilor, grupurilor, comunităților – în procesul elaborării și gestiunii normei juridice.

Servicii de probațiune reprezintă servicii publice ce asigură supravegherea modului în care infractorii menținuți în stare de libertate își respectă condițiile și îndeplinesc îndatoririle. În general, scopul acestor servicii este acela de a întări siguranța publică prin reabilitarea comportamentală a infractorilor. Pentru realizarea acestui scop, consilierii de probațiune desfășoară o serie de activități specifice, precum:

Întocmirea referatului de evaluare pentru instanțe sau parchete;

Supraveghează infractorii în comunitate;

Asistă și consiliază infractorii în vederea acoperirii necesităților criminogene;

Pregătesc deținuții pentru eliberare etc.

În funcție de climatul penal din fiecare țară, serviciile de probațiune pun accentul pe una ori mai multe din aceste activități.

Rolul serviciului de reinserție socială și supraveghere este acela de a reintegra infractorii și de a supraveghea executarea obligațiilor stabilite de instanță. Prin stabilirea acestui obiectiv, legiuitorul român a reamintit cele două componente esențiale ale activității de probațiunie, și anume:

Asistența socială

Supravegherea și consilierea persoanelor condamnate.

Instrumentul principal folosit de asistentul social îl constituie interviul. Folosind aceste informații și cele culese din alte surse, de exemplu, dosarul penal, consultarea anumitor specialiști, etc., asistentul social sau consilierul de probațiune procedează la evidențierea nevoilor sociale și criminogene ce sunt incluse ăn planul de supraveghere ori fac obiectul procesului de asistență socială. Evaluarea prin intermediul acestui instrument conduce la structurarea procesului de evaluare, la creșterea acurateței estimării riscurilor pe care le prezintă persoana evaluată ( de recidivă, de auto – vătămare etc.) și la identificarea factorilor relevanți din punct de vedere criminogen pentru diferitele zone de existență ale persoanei evalaute. Mai mult, unii autorii, consideră că evaluarea nu trebuie privită doar ca o simplă culegere de date, aceasta fiind un proces de decizie, ceea ce se evaluaează nefiind atât persoana infractorului, cât mai degrabă comportamentul infracțional al acesteia.Elementul central al demersului de asistență și consiliere socială în reprezintă planul de asistare, care, conform prevederilor art. 45 alin. (3) din H.G nr. 1239/2000, este întocmit cu implicarea persoanei solicitante într-un termen de maxim 20 zile lucrătoare de la data solicitării asistării și consilierii. Evoluția persoanei supravegheate în cadrul procesului de asistență și consiliere face obiectul unor referate perioadice de reintegrare socială și supraveghere, ce conțin pe scurt informații privitoare la rezultatele înregistrate de către persoana asistată ori consiliată și care sunt întocmite minim odată la 6 luni sau ori de câte ori este înregistrată o evoluție negativă sau pozitivă în procesul de reinserție a respectivei persoane.

Referatul de evaluare reprezintă un document oficial, confidențial, preponderent necifric, scris de asistentul social, la solicitarea judecătorului ori a procurorului, având rolul de a introduce informația socială în (posibile) decizii juridice.

Instituțiile – instanța de judecată sau parchetul – se adresează Serviciului de probațiune; șeful serviciului desemenază un asistent social sau consilier de probațiune responsabil de întocmirea referatului de evaluare; după analizare și semnare, de către șeful serviciului, referatul de evaluare se înaintează instituției solicitante.

Metodele și tehnicile utilizate pentru completarea referatului de evaluare sunt următoarele:

Analiza documentelor.

În procesul de investigație psiho – socială în vederea întocmirii referatului de evaluare, consilierul de probațiune are la dispoziție o metodă extrem de utilă și anume analiza documentelor. Importanța acesteia este dată de faptul că se referă la orice entitate materială care are încorporată în ea, o informație despre societatea umană dintr-o arie geografică.

Analiza documentelor nu se referă doar la cele scrise, ci ne putem referi și la cele de natură video, audio, dar și la obiecte materiale, precum clădiri, bunuri. Pentru asistentul social, de o importanță ridicată sunt cele de natură personală, precum însemnările privind bugetele de familie, actele personale.

Documentele persoanle pot fi utile pentru că prezintă faptele de viață în termeni semnificativi pentru cei care le-au trăit. Astfel, prejudecățile celui ce folosește acest tip de resurse nu poate avea o influență prea mare asupra unor asemenea informații și date documentare. În plus, acestea pot constitui o funcție de control pentru informațiile dobândite prin alte metode.

Uneori, asistentul social începe cu studiul unui referat anterior pentru aceași persoană, dacă există un astfel de document. Continuă cu consultarea dosarului penal, însă, în acest caz, se recomandă să fie atent pentru a nu își forma prejudecăți și a nu eticheta pe baza informațiilor axate în principal pe comiterea faptei penale. O altă sursă importantă de informații este constituită de bazele de date ale diverselor instituții.

Observația. Aceasta ne poate ajuta să înțelegem poziția de complementaritate a observației față de fiecare dintre metodele folosite pentru completare referatului de evaluare și să o subînțelegem în cadrul surselor de informații.

Interviul presupune încercarea de a obține informații de la alte persoane prin întrebări și răspunsuri în cadrul unei convorbiri și constituie o metodă de bază în întocmirea referatului de evaluare.

Întocmirea referatelor de evaluare ocupă un loc important în activitatea asistentului social, însă aceasta reprezintă doar un punct de pornire, pentru ca, în final, asistentul să își îndplinească obiectivul de a media relația dintre cei doi actori sociali: persoana condamnată penal și comunitatea.

Finalitatea supravegherii este aceeași, indiferent de faptul că aceasta este privită ca modalitate de executare a pedepsei, activitate specifică serviciilor de probațiune sau metodă de lucrul cu persoanele ce au săvârșit fapte penale. Astfel scopurile supravegherii sunt:

reabilitarea juridică și socială a persoanelor ce au săvârșit infracțiuni;

scăderea riscului de a mai comite infracțiuni și prevenirea recidivei;

protecția publicului și a victimelor/majorarea nivelului de siguranță socială;

repararea prejudiciului față de societate.

Pentru atingerea acestor scopuri trebuiesc acoperite însă o serie de obiective, privite ca niște obiective intermediare cu caracter mai puțin general și care se traduc prin ceea ce trebuie realizat în plan concret pentru a atinge scopurile stabilite. În acest sens, obiectivele supravegherii sunt:

asigurarea unui control asupra persoanei sancționate prin supravegherea modului în care aceasta respectă măsurile și execută una ori mai multe obligații ce i-au fost impuse de către instanța de judecată;

identificarea acurată a necesităților criminogene ale persoanelor supravegheate;

motivarea persoanelor supravegheate pentru a se angaja în procesul de schimbare comportamentală;

oferirea de suport pentru a menține comportamentul dezirabil obținut prin intervenție;

asigurarea unui management al riscului adecvat rezultatelor obținut prin evaluare;

facilitarea posibilității persoanei sancționate de a recompensa societate vătămată prin infracțiune.

Bibliografie

Literatură de specialitate

A.T.HARLAND, Choosing correctional options that work: Definind the demand and evaluating the supply, Sage Publications, Thousand Oaks, 1996

ABRAHAM, P., NICOLĂESCU, V., IAȘNIC, Ș., Introducere în probațiune. Supraveghere, asistență și consiliere a infractorilor condamnați la sancțiuni neprivative de libertate, Ed. National,București,2001

AL. K. COHEN, Delinquent boys, New York, The Free Press, 1955

BĂDESCU, ILIE; MIHĂILESCU, IOAN; COLECTIV,Geopolitica integrării europene, Ed. Universității din București 2012

BOAVENTURA DE SOUSA SANTOS, Droit: une carte de la lecture deformee. Pour une conception postmoderne du droit. Droit et societe, no. 10, 1988

BRUCE, A., Drugs task force project activity for FÁS Community Employment and Job Initiative participants. Dublin: FÁS, 2004

CAMIL TANASESCU, Psihologie judiciară, Editura Didactică și Pedagogică, București,2010

CHELCEA S., Metodologia cercetării sociologice.Metode cantitative și calitative, Ed. Economică, București, 2007

CICU, G. , Factori de risc și de protecție în consumul și abuzul de droguri – www.ana.gov.ro.

CONSTANTIN MITRACHE, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2010

CONSTANTIN SIMA, Drept execuțional penal, Ed. Hamangiu, București, 2010

D. BALAHUR, Fundamente socio-juridice ale probațiunii,Ed.Universității "Al.I.Cuza" Iasi, 2006

DUMITRAȘCU H., Consilierea în asistența socială, Ed. Polirom, Iași, 2012, pp.

DURNESCU I., Asistența socială în penitenciar, Ed. Polirom, Iași, 2009

FLORICA MĂNOIU, VIORICA EPUREANU, Asistența socială în România, Ed. ALL, București,1996

G. EGAN, The skilled helper. A systhematic approach to effectiverooks, Cole publishing company Pacific Grove, California, 1990

G. OANCEA, Probațiunea în România. Evaluări normative și sociologice. Cu referiri la Noul Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2012

GEORGE IONESCU, Psihiatrie clinică standardizată și codificată, Ed Univers Enciclopedic, București, 2000

GEORGE NEAMȚU, coordonator, Tratat de asistență socială, Ed. Polirom, Iași, 2003

I.DURNESCU, Probațiunea.teorii, legislație și practică, Ed. Polirom, Iași, 2011

IOAN CHIȘ, Drept penitenciar., Ed. Universul Juridic, București, 2013

IOAN MARCEL RUSU, Drept execuțional penal, Ed. Hamangiu, București, 2007

IOAN. DURNESCU, Manualul consilierului de reintegrare socială și supraveghere, Ed. Themis, Craiova, 2000

IOAN. DURNESCU, Probațiunea: teorii, legislație și practică, Ed. Polirom, Iași, 2011,

IONESCU ȘERBAN,Adaptarea socio-profesională a deficienților mintal, Ed. Academiei RSR, București, 1975

K.H.LAUDER , Public Governance in the age of globalization, Ashgate, Aldershote, 2004

Legea nr.678 din 21 noiembrie 2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane publicată în M. Of. nr. 783/11 dec. 2001

LUCA CĂTĂLIN, Protecția victimelor, Asociația Alternative Sociale, Iași, 2009,

M.DAVIES, The essential social worker, A guide to positive practice, Wildwood, House Limited, London, 1985

M.VANSTONE, Supervising offenders in the Comunity: a history of probation theory and practice, Aldershot, Ashgate, 2004

MIFTODE V. , Tratat de metodologie sociologică, Ed. Lumen, Iași, 2003

MIHAIL UDROIU, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. C.H.Beck, București

MITROFAN, I. (coord.), Terapia toxicodependenței – posibilități și limite, Ed. Sper, 2003

P.ALLOT, Reconstituting Humanity – New international law, European Journal or international law, vol. 13, no. 2, 1995

PĂSĂRICĂ R., MITRICUNĂ B., Manual de probațiune, Ed. EuroStandard, București, 2008

POP LUANA, (coord.), Dicționar de Politici Sociale,Ed. Expert, București, 2002

R. CANTON, D.HANCOCK, Dictionay of probation and offender management, 2007

R. CIUCEANU, Regimul penitenciar din România: 1940 – 1962, Institutul Național pentru studiul Totalitarismului, București, 2001

R.CANTON, D.HANCOCK, Dictionary of Probation and Offender Management, Willan Publishing, Cullompon, 2007

ROTARIU T., ILUȚ P.,Ancheta sociologică și sondajul de opinie, Ed. Polirom, Iași, 1996

RUSU, CONSTANTIN – coordonator, Deficiență. Incapacitate. Handicap., Editura Pro Humanitate, București, 1997

ȘOITU, CONȚIU, Defectologie și asistență socială, Ed. Dimitrie Cantemir, Târgu Mureș, 2000

TERENCE, T.; GORSKI, M.A.; JOHN, M.; KELLEZ, M.A.; C.S.W, “Prevenirea recăderilor la persoanele dependente de droguri – Manualul Consilierului”, Ed. Detectiv, București, 2007

TH. SELLIN, Culture conflict and crime, New York, Social Science Research Council, 1938

TUDOREL BUTOI, Psihologie judiciară, Editura Trei, București,2012

V. SCHIAUCU, R.CANTON, Manual de probațiune, Ed. Euro Standard, București,2008

VERSTER, A.; SOLBERG, U. , Social reintegration în the European Union and Norway, Lisabona, 11 martie 2003 (www.emcdda.europa.eu).

ZAMFIR ELENA,Sistemul de asistență socială, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, București, 2005

Legislație

Codul de procedură penală francez

Legea nr. 448 din 06/12/2006, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1006 din 18/12/2006

Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art 35-39.

Legea nr. 104/1992 pentru modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a altor legi, precum și pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 și a Decretului nr. 21/1977

Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de procedură penală, publicată în M.Of. nr. 486 din 15 iulie 2010

Legea nr. 254/2013

Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane.

Legea pentru ratificarea Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, a Protocolului privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, precum și a Protocolului împotriva traficului illegal de migranți pe calea terestră, a aerului și pe mare, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 813 din 8 noiembrie 2002.

Ordinul nr. 510 din 18.04.1997 al Ministerului de Justiție