Lucrari Topografice Si Cadastrale Executate Pentru Elaborarea Planului Urbanistic Zonal
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. GENERALITĂȚI PRIVIND ACTIVITATEA DE CADASTRU
Știința măsurătorilor terestre, de la apariția sa până în prezent
Dezvoltarea măsurătorilor de cadastru în țara noastră
CAPITOLUL II. REȚELELE DE SPRIJIN, BAZA CARTOGRAFICĂ ȘI ÎNTOCMIREA PLANULUI CADASTRAL
Rețelele de sprijin
Istoricul rețelelor geodezice de sprijin în țara noastră
Structura rețelei geodezice de stat
Baza cartografică
Proiecții utilizate de-a lungul timpului în țara noastră
Proiecția stereografică ‘70
Întocmirea planului cadastral
Întocmirea planurilor cadastrale prin metode automate
CAPITOLUL III. REALIZAREA LUCRĂRILOR TOPO-CADASTRALE PENTRU ÎNTOCMIREA DOCUMENTAȚIEI DE TIP PLAN URBANISTIC ZONAL
Prezentarea generală. Municipiul Oradea
Cadrul legislativ care reglementează întocmirea documentațiilor de urbanism
Etapele parcurse în vederea efectuării lucrărilor topo-cadastrale
Întocmirea măsurătorilor topografice
Întocmirea documentației cadastrale de dezlipire, în urma aprobării P.U.Z. „Parcelare teren pentru amplasare locuințe S+P+E (M)”, Oradea, județ Bihor
CAPITOLUL IV. TRASARE, METODE
Trasarea distanțelor
Trasarea distanțelor proiectate
Trasarea distanțelor cu stațiile totale
Trasarea în plan a punctelor
Metoda coordonatelor polare
CAPITOLUL V. DESCRIEREA APARATULUI UTILIZAT
CONCLUZII
INTRODUCERE
În realizarea documentațiilor de urbanism , ridicările topografice și informațiile cadastrale, legate de zona propusă în documentație, dețin o importanță majoră, date care folosesc arhitecților , arhitecților urbaniști si proiectanților de specialitate in vederea elaborării de studii si regulamente privind dezboltarea si organizarea vieții urbane.
Urbanismul modern, după cum este definit în literatura de specialitate, oferă imaginea unei arte și a unei științe puse în slujba locuitorilor așezărilor, reprezintă un ansamblu complex de activități de proiectare, avizare, aprobare a unor planuri sau autorizare a construcțiilor viitoare pentru oricare tip de localitate (urbană sau rurală); un ansamblu de măsuri politice, administrative, financiare, economice, sociale sau tehnice destinate să asigure dezvoltarea armonioasă a unei asezări.
Amenajarea teritoriului – noțiune mai vastă și mai complexă, integratoare a conceptului de urbanism, constituie unul dintre principalele instrumente de investigare și cunoaștere, de previziune și planificare, de edificare și permanentă readaptare a mediului uman, a cadrului material creat de societate și indispensabil existenței sale.
Într-o altă prezentare urbanismul este o activitate operațională, integratoare, normativă care are ca principal scop stimularea evoluției complexe a localităților, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu și lung, care urmărește stabilirea direcțiilor dezvoltării spațiale a localităților urbane și rurale, în acord cu potențialul acestora și cu aspirațiile locuitorilor și care cuprinde toate localitățile țării, organizate în rețea, pe baza ierarhizării și distribuției echilibrate ale acestora în teritoriu; aplicarea obiectivelor are în vedere întreg teritoriul administrativ al orașelor și comunelor sau zone din acestea.
Regulamentul general de urbanism reprezintă sistemul de norme tehnice, juridice și economice care stă la baza elaborării planurilor de urbanism, precum și a regulamentelor locale de urbanism.
Legătura dintre amenajarea teritoriul și urbanism cu cadastrul general este una clară, deoarece această ramură este una care face parte din domeniul auxiliar al cadastrului, iar cadastrul general, prin datele care le generează soluționează următoarele probleme:
stabilește prin metode matematice topografice sau fotogrammetrice (analogice sau digitale) întinderea, configurația și poziția teritorială a imobilelor – terenuri cu sau fără construcții;
stabilește situația juridică a imobilelor, identifică proprietarii acestora, iar prin sistemul de publicitate imobiliară a cărților funciare stabilește proprietarii de drept;
constituie unul din elementele prin care statul garantează dreptul de proprietate al persoanelor;
facilitează și susține circulația juridică a imobilelor pe piața imobiliară;
efectuează lucrări de alipiri sau dezlipiri de terenuri, rectificări de hotare, etc.;
identifică categoriile de folosință ale terenurilor;
bonitează solurile după gradul de fertilitate și după caracteristicile productive pe baza studiilor agro-pedologice;
cadastrul agricol identifică categoriile de terenuri după lucrările de amenajare și ameliorare și după procesele de degradare;
identifică resursele funciare din teritoriu;
gestionează evidența folosinței terenurilor
furnizează date și informații cadastrale administrațiilor locale și centrale pentru a fi utilizate în diverse scopuri: administrative, fiscale, protecția mediului, urbanism și amenajarea teritoriului, transporturi, etc.
CAPITOLUL 1
GENERALITĂȚI PRIVIND ACTIVITATEA DE CADASTRU
1.1. Știința măsurătorilor terestre, de la apariția sa până în prezent
Măsurătorile terestre au evoluat odată cu dezvoltarea societății. Această știință se bazează pe o serie de alte științe precum: matematica, fizica și astronomia.
Reprezentarea justă pe planuri și hărți necesită și cunoștințe desen topografic deoarece diferitele obiecte și forme ale terenului se reprezintă pe planuri și hărți prin proiecția ortogonală pe planul orizontal de proiecție a punctelor, liniilor și limitelor terenului.
Măsurătorile terestre datează din cele mai vechi timpuri fiind determinate de necesitatea oamenilor de a cunoaște pământul atât ca formă cât și ca dimensiuni.
Măsurătorile cadastrale nu au fost și nici nu sunt un scop în sine, ci de la început au servit primelor forme de impunere fiscală și au avut, încă din antichitate, drept sarcină importantă stabilirea limitelor proprietăților funciare.
Cunoștințe și confirmări legate de activitatea organizată de măsurare a terenurilor exista și se referea în special la zonele în care pământul era cultivat pentru agricultură, în lunca fluviului Nil, în Mesopotamia și în Orientul Mijlociu.
În Egiptul Antic s-au ținut evidențele loturilor repartizate periodic pentru agricultori, iar obligațiile față de faraoni erau plătite după întinderea și calitatea pământului. Măsurătorile erau de mare importanță, mai ales pentru gospodărirea văii Nilului, deoarece granițele dintre parcele erau șterse datorită revărsărilor anuale și era necesară refacerea lor.
În Grecia Antică împărțirea pământului s-a făcut în moduri diferite în Sparta și Atena, iar populația a fost împărțită în clase în funcție de avere, lucru care a necesitat măsurarea pământului și aprecierea capacității de producție, precum și ținerea unor registre de evidență.
În imperiul roman măsurătorile erau executate de agrimensori, care redactau harta (forma) terenurilor pe care se arătau limitele (limites) parcelelor. Acestea erau trasate sub forma unei grile alcătuite din pătrate (centuria) și numerotate pentru a putea fi identificate, iar pe teren puteau fi folosite pietre pentru marcarea colțurilor pătratelor, utilizându-se un instrument (stella) din lemn pentru trasarea unghiurilor drepte, îmbunătățit prin adaptarea unui stativ de metal care permitea rotirea (groma).
Data de naștere a cadastrului în Europa poate fi considerată 17 aprilie 1920, când au început lucrările de măsurare pentru principatul Milano, aflat sub ocupație austriacă.
Documentația întocmită pe parcursul a 40 de ani conținea registrul parcelelor, registrul caselor, mapa cu hărțile la scara 1:2.000 și la scara 1:8.000 pentru ansamblu, câte o coală de proprietate pentru fiecare contribuabil și harta topografică a principatului la scara 1:72.000.
Considerat modelul tuturor cadastrelor europene, a fost preluat de Franța sub Napoleon, de principatele italiene și statul papal, de Belgia, Olanda, Luxemburg, cantoanele elvețiene, landurile germane și tot Imperiul habsburgic.
Transilvania a beneficiat de rigurozitatea cadastrului austriac și prin urmare, astăzi încă se mai găsesc planuri cadastrale întocmite la scările 1:7.200, 1:5.760, (pentru zonele cu mai puține detalii), 1:3.600 sau 1:2.880.
Triumful măsurătorilor terestre ca știință exactă are loc în secolul al XIX – lea, când s-au perfecționat instrumentele topografice și s-au introdus metode științifice de măsurare. În această perioadă s-au făcut măsurători pentru a determina forma și dimensiunile Pământului (Delambre, Bessel) și s-a introdus sistemul de proiecție cartografică matematică Gauss pentru întocmirea planurilor și hărților.
La mijlocul secolului al XIX – lea a apărut o nouă știință, fotogrammetria care a luat o dezvoltare deosebit de mare în ultimele decenii.
S-a inițializat teledetecția care a beneficiat de perfecționarea continuă a navelor aeriene și spațiale, a senzorilor de înregistrare și informare și în mod special a metodelor de prelucrare și de interpretare automată a acestor date.
Dezvoltarea metodelor electrooptice și electromagnetice de măsurare a distanțelor, a dispozitivelor de orizontalizare automată și a tehnicii electronice de calcul miniaturizate, reunite recent în „stații totale”, au revoluționat tehnicile clasice de ridicare, oferind posibilități de mărire considerabilă a vitezei de lucru și a preciziei în măsurătorile terestre.
Dezvoltarea măsurătorilor de cadastru în țara noastră
În Transilvania, Banat și o parte a Bucovinei lucrările specifice au debutat după sistemul austro-ungar începând cu anul 1794 și au continuat după anul 1850 sub forma cadastrului „concretual” (consta în delimitarea, descrierea și reprezentarea hotarelor localităților, a limitelor tarlalelor, a rețelelor hidrografice și a căilor de comunicații). În Muntenia și Moldova începând cu anul 1831, respectiv 1832 se fac încercări de introducere a cadastrului de către primii inginerii hotarnici pregătiți la Iași de Gh. Asachi (din anul 1813) și la București de Gh. Lazăr (din anul 1818), în restul țării constituirea cadastrului se face după primul război mondial, o dată cu înfăptuirea reformei agrare.
În țara noastră bazele științifice ale disciplinei datează de la începutul secolului al XIX – lea când Gheorghe Asachi în Moldova în 1916 și Gheorghe Lazăr, în Muntenia în 1918 au înființat școlile de ingineri hotarnici.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, s-a introdus sistemul metric stabilindu-se unificarea datelor obținute la măsurarea distanțelor.
După primul război mondial, în 1918, s-a înființat Direcția cadastrului pentru aplicarea reformei agrare, iar în perioada 1919 – 1930, s-au executat ridicări topografice, pe o suprafață de circa 10 milioane de hectare.
În anul 1930 s-a introdus proiecția stereografică plan unic secant Brașov pentru toată țara, iar în anul 1933 a apărut „Regulamentul pentru executarea lucrărilor de geodezie și cadastru”.
În anul 1935, în cadrul facultății de agronomie din București, se înființează Secția de geniu rural, unde se făcea o pregătire în domeniul măsurătorilor terestre, iar în 1940 apare o Secție de cadastru în cadrul Institutului Politehnic din București.
În 1951 s-a înființat Facultatea de Măsurători Terestre, pentru pregătirea specialiștilor cu înaltă calificare, iar pentru crearea de cadre ajutătoare, s-au înființat școli medii de topografie, în București, Timișoara, Sibiu și Iași. În același an s-a introdus sistemul de proiecție cartografică Gauss – Kruger și s-a adoptat elipsoidul Krasowski.
În anul 1958, s-a înființat Centrul de Fotogrammetrie care în 1969 s-a transformat în Institutul de Fotogrammetrie, cea mai mare unitate din țară în domeniul măsurătorilor terestre. Acesta, în colaborare cu unității de specialitate județene, a întocmit planuri la scara 1:10.000 și 1:5.000, iar pentru zonele populate (orașe) și pentru lucrări speciale (vii, livezi) planuri la scara 1:2.000.
Începând din 1970, Institutul de Fotogrammetrie și-a lărgit sfera de activitate devenind Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie și Organizarea Teritoriului (IGFCoiecția stereografică plan unic secant Brașov pentru toată țara, iar în anul 1933 a apărut „Regulamentul pentru executarea lucrărilor de geodezie și cadastru”.
În anul 1935, în cadrul facultății de agronomie din București, se înființează Secția de geniu rural, unde se făcea o pregătire în domeniul măsurătorilor terestre, iar în 1940 apare o Secție de cadastru în cadrul Institutului Politehnic din București.
În 1951 s-a înființat Facultatea de Măsurători Terestre, pentru pregătirea specialiștilor cu înaltă calificare, iar pentru crearea de cadre ajutătoare, s-au înființat școli medii de topografie, în București, Timișoara, Sibiu și Iași. În același an s-a introdus sistemul de proiecție cartografică Gauss – Kruger și s-a adoptat elipsoidul Krasowski.
În anul 1958, s-a înființat Centrul de Fotogrammetrie care în 1969 s-a transformat în Institutul de Fotogrammetrie, cea mai mare unitate din țară în domeniul măsurătorilor terestre. Acesta, în colaborare cu unității de specialitate județene, a întocmit planuri la scara 1:10.000 și 1:5.000, iar pentru zonele populate (orașe) și pentru lucrări speciale (vii, livezi) planuri la scara 1:2.000.
Începând din 1970, Institutul de Fotogrammetrie și-a lărgit sfera de activitate devenind Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie și Organizarea Teritoriului (IGFCOT), care împreună cu unitățile județene OCOT, sau mai târziu OCAOTA, au efectuat o serie de lucrări de cadastru.
În prezent acest institut se numește Centrul Național de Geodezie, Cartografie, Fotogrammetrie și Teledetecție, fiind în subordinea Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară (ANCPI).
CAPITOLUL 2
REȚELELE DE SPRIJIN, BAZA CARTOGRAFICĂ ȘI ÎNTOCMIREA PLANULUI CADASTRAL
2.1. Rețelele de sprijin
2.1.1. Istoricul rețelelor geodezice de sprijin în țara noastră
Triangulația, denumită uneori și geodezie geometrică este o metodă de determinare a coordonatelor geografice – geodezice și (pe suprafața elipsoidul de referință) sau a coordonatelor carteziene x, y (în planul de proiecție cartografică) aferente unei rețele de puncte situate pe suprafața fizică a Pământului. Pentru determinarea celei de-a treia coordonată, și anume cota sau altitudinea, H a punctelor de triangulație se utilizează nivelmentul trigonometric, nefiind însă excluse și posibilitățile de determinare a cotelor prin nivelment geometric.
În acest fel, poziția în spațiu a unui punct din rețeaua de triangulație nu este determinată în mod unitar, atât din punct de vedere a metodei de măsurare cât și din punct de vedere al suprafeței de referință (elipsoidul, respectiv geoidul și cvasigeoidul).
Alături de alte metode geodezice: poligonometria, trilaterația, nivelmentul, însoțite uneori de determinări astronomice, gravimetrice, satelitare, triangulația participă la crearea rețelei geodezice de sprijin, prin care se înțelege totalitatea punctelor, situate pe suprafața Pământului, pentru care se cunosc coordonatele într-un anumit sistem tridimensional, de referință. Este cunoscut faptul că, pe această rețea de sprijin se dezvoltă, în continuare lucrările topografice și fotogrammetrice, existând de fapt, o legătură intrinsecă între toate aceste metode, deoarece, în totalitatea lor, acestea sunt subordonate scopului final al geodeziei. Această afirmație o putem justifica dacă ne amintim de definiția clasică a geodeziei care aparține lui F.R. Helmert: „geodezia este știința măsurării și reprezentării suprafeței Pământului ”.
În țara noastră, începutul utilizării triangulației este legat de desfășurarea lucrărilor de întocmire a hărților aferente diverselor regiuni ale țării. Este de remarcat faptul că învățământul geodezic referitor la această metodă a premers acestei lucrări, putându-se menționa în acest sens lecțiile de „gheodezie” de la școala lui Gh. Asachi (1813) și cea a lui Gh. Lazăr (1813). Acestea au fost ulterior dezvoltate, de către I.H. Rădulescu, P. Poienaru, culminând cu anul 1864 când, domnitorul Al. I. Cuza, a reorganizat învățământului și s-au prevăzut, în cadrul Facultății de Științe, lecții de topografie, astronomie și geodezie teoretică până în anul al III-lea de studii.
În Transilvania și în Țara Românească, primele lucrări de triangulație s-au desfășurat la mijlocul secolului al XIX-lea. Deosebit de interesantă ne apare triangulația executată în Țara Românească, în perioada 1856 – 1867, formată din cinci lanțuri de triangulație primordială, în interiorul cărora s-au efectuat lucrări de triangulație de îndesire, de ordinele II și III, potrivit tehnologiei clasice franceze. Această triangulație a servit ca rețea de sprijin pentru executarea unei hărți fundamentale topografice a Munteniei la scara 1: 57.600 care poate fi considerată ca prima hartă modernă pentru această parte a țării noastre.
După a doua deflagrație mondială, în perioada 1950 – 1970 s-a realizat majoritatea rețelei geodezice de stat de ordinul I – IV calculele coordonatelor punctelor efectuându-se pe elipsoidul Krasovski, sistem de cote Marea Baltică, iar planul topografic de bază al țării și celelalte planuri și hărți au fost realizate prin intermediul proiecției cilindrice Gauss – Krüger.
Prin Decretul nr. 305 din septembrie 1971, elaborat de Consiliul de Stat al Republici Socialiste România, se reglementează organizarea și desfășurarea activității geodezice, topo – fotogrammetrice și cartografice din țara noastră, stabilindu-se, printre altele, și sarcinile ce revin Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare și Apelor, precum și altor ministere pentru crearea dezvoltarea și întreținerea rețelei geodezice de stat de ordinul I – IV și a rețelei de ridicare de ordinul V.
În prezent, după cum este cunoscut, aceste sarcini aparțin Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară înființată prin HG 1210/2004 prin reorganizarea ONCPI, preluând administrarea rețelei geodezice naționale de sprijin, a fondului cartografic național, precum și activitatea de Carte Funciară, actualmente Publicitate Imobiliară de la judecătoriile teritoriale, împreună cu baza materială, resursele umane și baza de date.
2.1.2. Structura rețelei geodezice de stat
Rețeaua geodezică de stat, creată separat pentru triangulație, nivelment și gravimetrie, constituie principala rețea de sprijin pentru toate lucrările topo-geodezice și fotogrammetrice. Ea este împărțită pe ordine: I, II, III și IV și în plus, rețeaua de îndesire de ordinul V.
Rețelele geodezice pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii, de exemplu după:
destinatie;
formă;
tipul de măsurători efectuate în rețea;
numărul de elemente fixe;
numărul de dimensiuni al spațiului de amplasare.
În funcție de destinație există:
rețeaua de triangulație internațională ce este creată pe teritoriul mai multor state, pe baza unor convenții și prin colaborări internaționale și este destinată atât scopurilor teoretice (de determinare a parametrilor elipsoidului terestru) cât și scopurilor tehnico–inginerești (de realizare, în comun a unor construcții industriale) sau de apărare națională (de realizare în comun a unor strategii militare de interes comun);
rețeaua geodezică de stat este principala rețea geodezică de sprijin pentru toate lucrările topografice, cadastrale, inginerești și fotogrammetrice;
rețeaua geodezică de importanță locală (rețea de microtriangulație) ce este concepută pentru suprafețe de teren, de regulă restrânse dar având precizie deosebit de mare în poziționarea punctelor astfel încât să poată fi utilizată, în general, ca bază de ridicare și trasare a lucrărilor tehnice inginerești necesare poziționării cu precizie ridicată a unor obiective civile industriale (construcții hidroenergetice, centrale nucleare, etc.) sau social–culturale, respectiv strategice sau ori de câte ori precizia rețelei geodezice de stat nu este suficientă pentru anumite cerințe; în plus, trebuie să se aibă în vedere, posibilitatea legării acestora, de rețeaua geodezică de sprijin statală;
După tipul de măsurătorilor efectuate în rețea se disting:
rețele de triangulație în cadrul cărora măsurătorile majoritare sunt direcțiile și eventual, câteva baze, utilizate pentru punerea în scară a rețelei;
rețele de trilaterație în care se măsoară majoritar distanțe și foarte puține direcții azimutale;
rețele realizate cu ajutorul stațiilor de poziționare globală G.P.S. în care se măsoară timpul de propagare a semnalului de la satelit la receptor necesare la determinarea vectorilor de poziție dintre două puncte;
rețele mixte în care se efectuează atât măsurători de unghiuri cât și de distanțe și determinări de coordonate cu ajutorul stațiilor de poziționare globală G.P.S.
După numărul de elemente fixe din rețea se pot aminti:
rețele geodezice libere care au caracteristic faptul că nu sunt legate de un sistem de coordonate anume. În rețelele libere intervin numai măsurătorile necesare determinării rețelei din punct de vedere geometric (fără a avea ca date cunoscute coordonatele și orientările unor puncte, anterior determinate, într-un sistem de coordonate anume);
rețele geodezice fără constrângeri care, spre deosebire de rețelele libere, cuprind și un număr strict necesar și suficient de elemente necesare încadrării acestora într-un sistem de coordonate (coordonatele a două puncte sau coordonatele unui punct și o orientare);
rețele geodezice constrânse în care avem pentru încadrarea într-un sistem de coordonate un număr suplimentar de elemente, așadar avem mai mult decât coordonatele a două puncte sau coordonatele unui punct și o orientare.
După numărul de dimensiuni ale spațiului de amplasare rețelele geodezice pot fi clasificate astfel:
rețele geodezice unidimensionale categorie în care sunt incluse rețelele altimetrice sau de nivelment deoarece punctele acestor rețele sunt caracterizate printr-o singură dimensiune (altitudinea) determinată intr-un sistem de coordonate unitar celelalte două dimensiuni (X și Y) fiind determinate cu o precizie mai scăzută sau în unele cazuri pot chiar lipsi;
rețele geodezice bidimensionale categorie în care sunt incluse rețelele numite convențional planimetrice ale căror puncte sunt caracterizate prin două coordonate (X și Y – în planul de proiecție sau φ și λ – pe elipsoidul de referință);
rețele geodezice tridimensionale categorie în care sunt incluse rețelele ale căror puncte au determinate, toate cele trei coordonate, într-un sistem unitar. Spre deosebire de rețelele prezentate anterior, acestea au o singură suprafață de referință – elipsoidul;
rețele geodezice în spațiu cu patru dimensiuni –se referă la rețele geodezice care se determin în mod repetat la anumite intervale de timp. Timpul constituie cea de-a patra dimensiune.
Triangulația de ordinul I a fost concepută sub forma unei rețele compacte de figuri geometrice, în marea lor majoritate triunghiuri, dar și patrulatere cu ambele diagonale vizate sau poligoane cu punct central și a fost compensată în mod unitar. Datorită reliefului variat, precum și a aparaturii avută la dispoziție, au existat unele particularități, în ceea ce privește proiectarea, materializarea în teren și alegerea metodelor de măsurare a elementelor rețelei. Astfel, în zonele de șes lungimea laturilor se încadrează între 17 și 25 km, în zona dealurilor între 20 și 35 km, iar în regiunile de munte și în podișul Transilvaniei între 25 și 60 km. În aceste condiții au fost proiectate 374 de puncte de ordinul I care formează 657 triunghiuri și 6 patrulatere. În cadrul acestei rețele nu există unghiuri mai mici de 25G grade. Încă din faza de proiectare s-a avut în vedere posibilitatea compensării în bloc a rețelei precum și legarea acesteia cu rețelele de ordinul I ale țărilor limitrofe. Măsurătorile de laturi au fost astfel concepute încât să existe o latură măsurată la cel mult 10 – 12 triunghiuri. În punctele geodezice de la capetele acestor laturi s-au proiectat a fi executate determinări astronomo-geodezice. Triangulația de ordinul I este formată din triangulația primordială care a fost concepută sub forma unor lanțuri de triangulație dispuse de-a lungul meridianelor (în număr de 2) și paralelelor (în număr de 2), la distanțe de circa 200 km. La intersecția acestora au fost proiectate un număr de 9 baze geodezice având la capete puncte fundamentale sau puncte Laplace în cadrul cărora s-au efectuat observații astronomo-geodezice și măsurători gravimetrice (de valori ale accelerației gravitaționale). Lanțurile au fost proiectate astfel încât să se facă legătura cu rețelele de triangulație de stat ale țărilor vecine, atât din interese strategice comune ale țărilor pactului de la Varșovia cât și din interese macroeconomice. Ochiurile rămase libere au fost umplute, în continuare cu rețele compacte de figuri geometrice (în principal triunghiuri) care aparțin triangulației complementare de ordinul I. Aceasta a fost compensată ulterior ca o triangulație constrânsă pe elemente fixe ale lanțurilor primordiale (rețea primordială), anterior și independent compensate. De aici rezultă o neomogenitate a rețelei de triangulație de ordinul I.
Figura nr. 2.1 Triangulația primordială
Rețelele de ordinele II, III și IV au fost realizate prin îndesirea succesivă a rețelei de ordin imediat superior. Rețeaua de triangulație de stat a fost completată cu o rețea de îndesire de ordinul V, ale cărei puncte au fost determinate nu numai prin metoda triangulației ci și prin trilaterație, poligonometrie și intersecții multiple (înainte, înapoi sau combinate) compensate prin metoda riguroasă a celor mai mici pătrate.
Ulterior, o dată cu dezvoltarea posibilităților de procesare automată a datelor, s-a prelucrat și s-a compensat în bloc sau prin metode riguroase de compensare pe grupe de ecuații, ca o rețea compactă care acoperă integral teritoriul considerat, fără a se mai crea golurile existente în rețelele formate din lanțurile primordiale (figura nr. 1.3).
Figura nr. 2.2, Rețeaua de sprijin compactă
Se poate afirma că actuala rețea de triangulație a țării noastre este o rețea compactă. Afirmația poate fi extinsă și asupra rețelei de nivelment care, deși este creată sub formă de poligoane, asigură acoperirea întregii suprafețe a țării în mod uniform.
Rețeaua gravimetrică se realizează, de asemenea, sub forma unor poligoane. Rețeaua gravimetrică – este constituită din punctele la care se determină și mărimea accelerației gravitaționale g. se folosesc aparate specifice, ca de exemplu gravimetrul care funcționează pe principiul unei „sonde” în miniatură care prelevează probe prin forări la nivelul scoarței terestre în punctele caracteristice.
2.2. Baza cartografică
2.2.1. Proiecții utilizate dea lungul timpului în țara noastră
Reprezentarea plană a suprafețelor curbe, ne desfășurabile se face prin proiecții.
Dacă ne referim la trecerea punctelor și liniile rețelelor geodezice de pe suprafața fizică a Pământului în planul de proiecție, distingem:
Proiecții cartografice
Proiecții geodezice
Proiecțiile cartografice pot fi clasificate după două criterii:
a. După caracterul deformațiilor:
Proiecții conforme, ce păstrează unghiurile
Proiecții echivalente, care conservă suprafețele
Proiecții echidistante, care păstrează distanțele pe anumite direcții (meridiane, paralele).
b. După aspectul rețelei în proiecție, se cunosc:
Proiecții azimutale, în care reprezentarea se face direct pe un plan de proiecție, tangent sau secant la sfera în punctul central al regiunii. După poziția centrului unic de proiecție se pot distinge proiecția gnomică, stereografică și ortografică.
Proiecții cilindrice, prin care porțiunea de sferă se trece mai întâi pe un cilindru tangent la acesta, care se desfășoară apoi după generatoarea opusă.
Proiecții conice, care folosesc ca suprafață intermediară un con, tangent sau secant la sferă și care ulterior se desfășoară după o generatoare definită.
Elementele caracteristice ale unui sistem de proiecție sunt: natura proiecției (conformă, echivalentă), sistemul de axe de coordonate plane, legea de deformare a distanțelor, împărțirea în foi, calculul coordonatelor x, y, ale colțurilor acestora.
In România s-au folosit mai multe sisteme:
Proiecția pseudoconică, echivalentă Bonne, pe elipsoidul Bessel din 1873– 1916 în Ardeal, Transilvania și Bucovina;
Proiecția conică Lambert-Cholevsky pe elipsoidul Clarke 1917-1930, în provinciile românești;
Proiecția stereografică pe elipsoidul Hayford 1930-1951, pentru întreg teritoriu românesc;
Proiecția stereografică ′70, pe plan secant unic, pe elipsoidul Krasovski din 1971, din 1951 și până azi pentru întregul teritoriu românesc în domeniul civil.
2.2.2. Proiecția stereografică ′70
Proiecția cartografică „Stereografică ′70” este proiecția utilizată în momentul actual în țara noastră, în domeniul civil de activitate iar sistemul de coordonate este denumit „sistemul de coordonate ′70”, incluzând și stabilirea suprafeței absolute de referință altimetrică „Marea Neagră, 1975”. Ea a înlocuit proiecția cilindrică transversală conformă Gauss – Krüger, adoptând însă același elipsoid de referință, elipsoidul Krasovschi, și aceeași nomenclatură a trapezelor sau foilor de hartă.
Pentru reprezentări cartografice la scări mici și medii, suprafața fizică a Pământului este aproximată cu o sferă de rotație a cărei rază se adoptă, din punct de vedere valoric, funcție de celelalte condiții puse reprezentării (de exemplu, pentru reprezentări echivalente, se pune condiția ca suprafața sferei să fie egală cu suprafața elipsoidului de referință). Pentru reprezentări cartografice la scări mari, așa cum sunt cele în care se realizează hărțile topografice și cadastrale, suprafața fizică a Pământului este aproximată (pentru majoritatea calculelor) cu un elipsoid de rotație, cu turtire mică la poli, ai cărui parametri principali sunt aleși de asemenea, funcție de alte cerințe practice (adică cei ai elipsoidului de referință utilizat în respectiva perioadă pentru rezolvarea problemelor geodezice ale țării).
Reprezentarea cartografică are următoarele caracteristici:
Este o proiecție azimutală (zenitală) adică, punctele de pe suprafața corpului de rotație care, pentru majoritatea calculelor este sfera de rază medie Gauss) sunt proiectare direct în planul de proiecție (fără a fi utilizată o suprafață înfășurătoare auxiliară). După modalitatea de proiectare a punctelor în planul de proiecție este o proiecție perspectivă adică se face respectând legile perspectivei liniare. Cea mai importantă caracteristică a sa este însă conformitatea adică, pentru suprafețe infinit mici, la proiectarea unghiurilor în plan se păstrează nealterate valorile acestora astfel încât, suprafețele rămân asemenea, deformând în general distanțele și ariile, cu specificarea faptului că acestea sunt egale, pentru valori egale ale distanțelor punctelor față de polul proiecției, indiferent de azimut. În consecință nu există deformații unghiulare însă deformațiile liniare și cele areolare sunt pozitive, crescând direct proporțional cu distanța zenitală a punctului considerat.
În cadrul clasificării în funcție de poziția punctului de vedere, notat cu V, este o proiecție stereografică adică, punctul de vedere, din care pornesc dreptele proiectante se află situat pe conturul sferei, diametral opus polului Q0 (φ0, λ0) al proiecției cartografice. Mai precis este o proiecție stereografică în plan unic secant deoarece, poziția planului de proiecție (care se mai numește și planul tabloului) este astfel aleasă în raport cu suprafața sferei încât, valorile deformațiilor liniare și areolare să fie minime, distribuite de-o parte și de alta a cercului de deformații nule. În orice punct situat pe sferă deasupra planului secant deformațiile lungimilor și suprafețelor sunt negative în timp ce pentru orice punct situat pe sferă dedesubtul planului secant deformațiile lungimilor și suprafețelor sunt pozitive și în ambele cazuri acestea cresc, direct proporțional cu depărtarea față de cercul de secționare. Pentru reducerea, spre marginile teritoriului de reprezentat a deformațiilor liniare, notate cu μ, se alege, în mod convenabil, mărimea cercului de deformații nule (adică acesta trebuie să treacă, aproximativ prin centrul teritoriului de reprezentat);
Originea sistemului de axe de coordonate plane carteziene și polare se găsește în centrul de proiecție O cu x = 0 și y = 0, ce reprezintă imaginea plană a polului Q0 (φ0 ,λ0) situat la NV de orașul Brașov, la intersecția paralelei de 46o cu meridianul de 25o. Sistemul de axe de coordonate carteziene plane, are sensul pozitiv al axei Ox spre nordul geografic și al axei Oy spre est. Deoarece întreg teritoriul țării noastre este reprezentat într-un plan unic secant, cu zone cuprinse în cele patru cadrane ale sistemului de axe, coordonatele se pozitivează adăugându-se, atât pe x cât și pe y câte 500.000,000 m, rezultând astfel o origine falsă a sistemelor de coordonate plane carteziene, cu următoarele valori: X0 = 500.000,000 m și Y0 = 500.000,000 m.
Sistemul de proiecție „Stereografică ′70” mai are următorii parametrii:
raza medie de curbură a elipsoidului pentru punctul central al proiecției R0 = 6.378.956,681 m calculată pentru φ0;
raza cercului de deformație nulă ρ0 = 201,718 km; acesta se mai numește și cercul de secantă, adică cercul după care planul secant intersectează sfera, de-a lungul lui, neexistând deformații ale lungimilor; în interiorul acestui cerc, deformațiile relative vor fi negative (în centrul țării Dkm = -25 cm/km), iar în afara lui pozitive ( la 400 km se înregistrează deformația relativă maximă Dkm= + 73 cm/km);
adâncimea planului secant unic față de planul tangent în punctul central al proiecției sau înălțimea calotei i = 1.389,478 m iar pentru proiecția „Stereografică 19′70” s-a stabilit valoarea rapoartelor:
;
pentru 1 km, măsurat pe plan secant, avem o valoare constantă, numită coeficient de reducere la scară notat cu ca cărui valoare se calculează astfel:
dacă înmulțim coordonatele carteziene plane x și y ale punctului din plan tangent cu coeficientul c = 0,999750 obținem coordonatele acestui punct în planul secant sau invers, pentru a transforma o coordonată din planul secant în planul tangent, aceasta trebuie împărțită la coeficientul c.
Deformațiile sistemului de proiecție „Stereografică 1970” pot fi reduse la minim, sau chiar eliminate, prin adoptarea de sisteme de proiecție locale, derivate din sistemul de proiecție „Stereografică 19′70”, într-un plan paralel cu cel unic secant.
2.3. Întocmirea planului cadastral
Prin întocmirea planurilor cadastrale se înțelege un complex de lucrări geodezice, topografice, fotogrammetrice și cartografice executate în scopul realizării planului topografic și derivării acestuia în plan cadastral.
Spre deosebire de planurile topografice, planurile cadastrale nu reprezintă altimetrie, dar conțin o serie de elemente specifice. Pentru obținerea tuturor elementelor necesare redactării planului cadastral trebuie întreprinse o serie de operații, executate într-o ordine impusă.
Este o operațiune care se execută în scopul:
aprecierii volumului de lucrări executat;
alegerii metodelor topografice;
completării proiectului tehnic.
La precizarea detaliilor topografice de ridicat se are în vedere conținutul stabilit al planului cadastral.
Întocmirea proiectului tehnic
– Are ca scop stabilirea celei mai raționale organizări a lucrărilor de teren și birou, asigurând calitatea și un consum minim de timp, de materiale și forță de muncă. Întocmirea proiectului este precedată de culegerea și analiza datelor despre lucrări executate anterior în zona, obținute de la organul județean de coordonare a activității geodezice:
a. hărțile și planurile topografice existente în zonă;
b. date referitoare la lucrările de triangulație executate anterior în zonă și starea semnalizării punctelor;
c. date cu privire la ridicările fotogrammetrice din zonă și procurarea fotogramelor;
d. date cu privire la mijloacele de transport, manoperă, materiale, prețuri, etc.
În urma procurării și consultării documentației tehnice, a recunoașterii terenului, a identificării categoriilor de folosință a terenurilor și a punctelor de triangulație, existente în zonă se întocmește proiectul tehnic. Prin acest proiect se stabilește metoda de ridicare a planului topografic și de redactare a acestuia la scări convenabile. Proiectul tehnic cuprinde:
obiectul și volumul lucrărilor;
date privind rețeaua de sprijin, punctele vechi identificate la recunoaștere și starea lor;
puncte noi ce se pot realiza, precum și sistemul de proiecție cartografică adoptat;
metodele cele mai indicate pentru ridicarea detaliilor cadastrale și a categoriilor de folosință;
memoriu justificativ.
Pe baza proiectului tehnic se întocmește devizul lucrării și eșalonarea executării lui, conform normativelor tehnice.
Dat fiind faptul ca planul cadastral derivă din planul topografic de bază, el va fi întocmit la aceeași scară, dacă satisface precizia și cerințele lucrărilor cadastrale adică, de regulă la scara 1:5.000.
Considerând precizia impusa elementelor de măsurat pe planuri cadastrale, redactarea acestora trebuie să fie însă, conformă normativelor tehnice. De regulă, alegerea scării planurilor cadastrale se face în funcție de densitatea parcelelor la hectar, în zona care face obiectul introducerii cadastrului, astfel:
scara 1:500 se folosește pentru întocmirea planurilor cadastrale în intravilanele cu densitate mai mare de 50 parcele la hectar;
scara 1:1.000 se folosește pentru întocmirea planurilor cadastrale în intravilanele cu densitate între 30 și 50 parcele la hectar;
scara 1:2.000 se folosește pentru întocmirea planurilor cadastrale în zonele cu densitate mai mică de 30 parcele la hectar;
scara 1:5.000 este scara minimă la care se întocmesc planurile cadastrale în țara noastră, și se folosește pentru extravilanele din zonele de șes, unde sunt parcele cu suprafețe mari și chiar foarte mari.
Funcție de natura și volumul elementelor de ridicat, de relief și de materialul informativ existent, întocmirea planului se poate realiza prin mai multe metode: directe, indirecte sau combinate.
Metoda directă de ridicare
Întocmirea planurilor cadastrale prin aceasta metodă se face de obicei în zonele unde nu există baza topografică corespunzătoare (puncte ale rețelei de sprijin sau planuri topografice) și nici fotograme recente.
La baza tuturor lucrărilor de întocmire a planurilor cadastrale stă întocmirea proiectului tehnic, care are ca scop să asigure organizarea rațională a lucrărilor de teren și de birou.
I. Realizarea sau îndesirea rețelei de sprijin
Lucrările de introducere a cadastrului funciar trebuie să se sprijine pe rețeaua geodezică de stat, pentru care s-a adoptat proiecția stereografică 19′70, pe plan secant unic adică sistemul de coordonate stereografic 19′70.
Punctele rețelei de triangulație de ordinul I – IV, existente în zonă, se îndesesc până la obținerea unei densități medii de 1 punct la 100 ha în localități și de 1 punct la 150 ha în afara localităților.
Îndesirea punctelor rețelei de sprijin se face, de regulă, prin metoda intersecției combinate sau a drumuirii poligonometrice, respectând toate prevederile instrucțiunilor tehnice în vigoare.
În cazul când în zona de lucru nu sunt suficiente puncte de triangulație de ordinul I – IV, trebuie să se execute rețele locale de triangulație, legate de rețeaua de stat prin coordonate și orientare, pentru determinarea cărora trebuie să se măsoare o bază de plecare și una de sosire. Acestea vor fi reduse la planul secant unic al proiecției stereografice 19′70. Când deformațiile relative ale lungimilor din zona respectivă sunt mai mari de +/-25 m/km, bazele măsurate se vor reduce la un plan secant local, astfel ales încât să se asigure deformații de maxim +/-2-3 cm/km.
Pentru localități, în funcție de configurația acestora, rețeaua de triangulație locală se va organiza sub forma de poligoane cu punct central, patrulatere cu ambele diagonale vizate, lanț de triunghiuri sau combinații ale acestora.
Măsurarea direcțiilor azimutale în rețelele de triangulație se va face cu două serii pentru localități rurale și cu patru serii pentru orașe, folosind aparate de precizie 1 – 2cc.
Măsurarea unghiurilor verticale se va face cu o singură serie de citiri, folosind același aparat de precizie.
Măsurarea bazelor în rețelele de triangulație locală trebuie să se facă cu precizia de 1:200 000 – 1:500 000.
Compensările în rețelele de triangulație locală trebuie să se facă prin metode riguroase iar transformarea coordonatelor punctelor geodezice din proiecția stereografică 19′70, în planul local propriu fiecărei localități, comportă următoarele operații: calculul deformației liniare în zona localității și calculul coeficientului K de transformare a coordonatelor punctelor geodezice situate în zona localității, din planul de proiecție stereografic în planul local al localității, transformarea coordonatelor punctelor geodezice din planul de proiecție stereografic ′70, în planul local al localității și verificarea transformării coordonatelor prin compararea orientărilor calculate pentru aceleași direcții, din ambele perechi de coordonate, care trebuie să fie egale în limita a +/- 1–2cc.
În localitățile cu suprafețe sub 100 ha, rețeaua de ridicare poate fi constituită din rețele poligonometrice de precizie compensate în bloc care trebuie să respecte următoarele condiții:
lungimea laturilor să fie cuprinsă între 50 și 300 m;
măsurarea laturilor se va face cu tahimetre electronice;
direcțiile azimutale se vor măsura cu doua serii, iar cele verticale într-o singura serie;
toate punctele nodale ale rețelei vor fi marcate prin borne de beton, iar celelalte prin picheți metalici;
toate punctele trebuie să aibă descrierea topografică.
II. Realizarea rețelei de ridicare
Condițiile care trebuie îndeplinite de rețeaua de ridicare a localității sunt următoarele:
1. să aibă trasee rectilinii, care să fie sprijinite la ambele capete pe puncte și direcții ale rețelei de triangulație sau poligonometrie, când sunt drumuiri principale, pe puncte de triangulație sau poligonometrie, la un capăt și pe puncte de drumuire principală la celalalt capăt, când sunt drumuiri secundare, sau pe puncte de drumuire principală, la un capăt, și secundare la celalalt, când sunt drumuiri terțiare;
2. să se folosească drumuirile în circuit închis, izolat, numai în cazuri excepționale, cu condiția ca pe parcurs să se dea vize de control către puncte de triangulație din jur, vize care să formeze unghiuri de aproximativ 100G cu traseul drumuirii;
3. lungimea maxima a traseului de drumuire să fie de 1,5 – 2 km;
4. lungimea medie a unei laturi să fie de 150 m, iar cea maximă de 200 m;
5. distanțele măsurate se reduc la orizont când unghiul de pantă este mai mare de 1G; dacă pe aliniament sunt schimbări de pantă, se aplică corecția de reducere la orizont pe fiecare secțiune în care unghiul de pantă este mai mare de 1G;
6. laturile drumuirii se măsoară dus – întors indirect cu aparatură care să asigure o precizie de 1:5 000; toleranțele de mai sus sunt date pentru terenuri cu panta până la 5G; pentru pante între 5G și 10G toleranța se majorează cu 35%, pentru pante între 10G și 15G cu 70%, iar peste 15G cu 100%;
7. observațiile azimutale pentru drumuire se fac într-o singură serie, respectându-se următoarele toleranțe:
dublul erorii de colimație sa fie mai mic de +/-60cc;
închiderea în turul de orizont să fie mai mică decât +/-30cc ·√ n, unde n este numărul de direcții din stație;
închiderea pe orientările de sprijin să nu depășească +/-50cc ·√ n, unde n este numărul de stații al drumuirii;
neînchiderea pe coordonate nu trebuie să depășească toleranța: Tx,y = +/-0,003D + D/1700, în cazul când terenul are panta mai mică de 5G; pentru pante între 5G și 10G toleranța se majorează cu 25%, între 10G și 15G cu 50% și peste 15G cu 100%.
III. Metode de ridicare a detaliilor
Metodele care se folosesc la ridicarea detaliilor sunt: metoda drumuirii, metoda radierii, metoda absciselor și ordonatelor, metoda aliniamentelor și metoda intersecțiilor liniare sau unghiulare.
Înainte de începerea măsurătorilor la oricare metodă de ridicare a detaliilor se întocmește o schiță cu detaliile care se ridică în fiecare stație, care trebuie să cuprindă:
numărul foii de plan la scara 1:2.000;
numărul stației și numerotarea punctelor;
distanțele perimetrale folosite pentru controlul măsurătorilor;
lățimile arterelor de circulație și denumirile lor;
numerele administrative ale clădirilor;
denumirile instituțiilor publice;
natura îmbrăcămintei carosabilului;
tipul rețelelor edilitare, etc.
1. Metoda drumuirii
Metoda drumuirii este cea mai des utilizată în măsurătorile cadastrale. Ea este folosită atât pentru apropierea punctelor de sprijin de punctele de detaliu, cât și pentru sprijinirea tuturor metodelor de ridicare a detaliilor.
Pentru lucrările cadastrale drumuirile trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
lungimea totală a drumuirii să nu depășească 2.500 m;
numărul laturilor de drumuire să nu fie mai mare de 30;
lungimea laturilor să fie de minim 80 m în teren șes, sau de 30 m în teren accidentat, și de maximum 300 m;
unghiurile orizontale să se măsoare în ambele poziții ale lunetei, iar cele verticale numai în poziția I-a;
lungimile laturilor drumuirii să se măsoare dus – întors;
neînchiderea pe orientări trebuie să fie mai mică decât toleranța dată de normative;
neînchiderea pe coordonate pentru drumuirile din extravilan când panta terenului este sub 5G, trebuie să fie mai mică decât toleranța dată de normative care se majorează cu 25% pentru pante cuprinse între 5G – 10G; cu 50% pentru pante cuprinse între 10G – 15G;
neînchiderea pe coordonate pentru drumuirile din intravilan trebuie să fie mai mică decât toleranța dată de normative.
Ca tipuri de drumuire se utilizează drumuirile sprijinite la capete pe puncte și orientări cunoscute, drumuiri închise pe punctul de plecare, rețea de drumuiri cu puncte nodale, etc.
2. Metoda radierii
Metoda radierii se aplică pentru ridicarea detaliilor planimetrice care trebuie reprezentate pe planurile cadastrale și se sprijină pe puncte de drumuire, transmitere la sol, retrointersecție.
Pentru lucrările cadastrale metoda radierii trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
unghiurile orizontale și verticale spre punctul radiat se măsoară într-o singură poziție a lunetei;
distanțele spre punctele radiate se măsoară o singură dată;
deși distanțele spre punctele radiate sunt limitate de posibilitățile de vizare a acestora se recomandă să nu depășească 150 m, indiferent dacă punctul aparține unui detaliu principal sau secundar;
controlul ridicării punctelor de detalii importante se va face prin dublă radiere.
3. Metoda absciselor și ordonatelor
Metoda absciselor și ordonatelor se sprijină pe laturile de drumuire și se folosește în terenurile aproximativ orizontale, deoarece distanțele (abscisele și ordonatele) trebuie măsurate în valoare orizontală. Metoda se aplică în localități, sau pentru ridicarea detaliilor situate pe contururi sinuoase.
În lucrările de cadastru metoda absciselor și ordonatelor trebuie să îndeplinească următoarele condiții tehnice:
lungimea axei absciselor să nu depășească 300 m în extravilan și 200 m în intravilan;
lungimii ordonatelor pot ajunge până la 50 m;
pentru controlul ridicării trebuie să se măsoare distanțele pe perimetrul detaliului, între punctele ridicate.
4. Metoda intersecțiilor
1. intersecții liniare: metoda se folosește pentru determinarea unui punct de detaliu din alte trei puncte cunoscute, prin intersectarea distanțelor două câte două. În cadrul acestei metode, distanțele se măsoară în valoare orizontală până la 250 – 300 m. Poziția punctului de detaliu se obține obișnuit intersectând numai două distanțe, a treia folosind drept control. Unghiul optim de intersecție între distanțe este cuprins între 50G și 150G.
2. intersecții unghiulare: metoda se folosește pentru determinarea punctelor în situația în care nu pot fi măsurate distanțele până la ele. Poziția punctului se determină prin intersecția a minimum două intersecții măsurate din capetele unei baze cunoscute iar pentru control se folosește o a treia direcție.
Se recomandă ca unghiurile de intersecție dintre direcții să nu fie mai mici de 50G și mai mari de 150G.
IV. Condiții ce trebuie respectate la ridicarea detaliilor
a. Ridicarea rețelei stradale se referă la zona cuprinsă între limitele care marchează fronturile proprietarilor care încadrează fiecare arteră de circulație și se va face diferențiat, în raport cu importanța acestora, astfel:
șoselele și căile se vor ridica prin metoda radierii, determinarea punctelor făcându-se sub forma de pofile transversale complete; atât pe aliniamente cât și pe curbe se va ridica un număr optim de puncte iar profilele se aleg la 40 – 50 m interval, iar capetele lor vor fi, pe cât posibil, limite de proprietăți sau colțuri de clădiri; bornele kilometrice se ridică prin radiere și se specifică valoarea kilometrului;
străzile obișnuite se vor ridica prin puncte pe ax și profile simple (puncte pe limite și în ax);
aleile carosabile se ridică prin puncte pe ax din 30 m în 30 m.
b. Ridicarea parcelelor și a construcțiilor din parcele – ridicarea parcelelor se va face pe baza schițelor care se întocmesc pe grupuri de parcele, de o parte și de alta a străzii; schițele vor conține împrejmuirile fiecărei proprietăți, cu specificarea naturii lor, cu toate punctele de frângere, cu toate detaliile din interiorul parcelei, precum și toate elementele precizate la ridicarea detaliilor.
Colțurile și inflexiunile limitelor, precum și colțurile construcțiilor care au o suprafață construită mai mare de 100 m2, se vor ridica prin metoda radierii, cu măsurarea directă a distanțelor.
În scopul creării unor contururi poligonale definite analitic prin coordonatele X,Y, necesare calculului și compensării suprafețelor în cadrul unui sector cadastral, sau cvartal, se vor determina prin metoda radierii, coordonatele limitelor de proprietate și distanțele se vor măsura indirect, pe cale electro – optică.
c. Ridicarea ansamblurilor de locuințe social culturale: pentru ridicarea acestora se întocmesc schițe de teren de ansamblu și de detaliu pe care se vor înscrie:
numerele de ordine ale punctelor radiate;
numărul administrativ și strada;
elementele de cartare.
Construcțiile cu suprafețe la sol mai mari de 100 m2, se ridică prin radiere, cu măsurarea directă a distanțelor, urmărind poziționarea colțurilor principale ale acestora.
Pentru cele social culturale se va determina și cota zero prin nivelment geometric.
Construcțiilor cu un nivel, care depășesc înălțimea standard li se va determina și înălțimea la cornișe.
d. Ridicarea căilor ferate: căile ferate se ridică prin una din șine, cu determinarea cotei la partea superioară a acesteia, la intervale de 50 m; la fascicolele de linii se execută în plus și măsurători transversale, sub formă de profile reperate la unul din capete.
Dacă diferențele de nivel (determinate pe baza hărților la scara 1:25.000) din zona fotogramelor nu generează erori de poziționare planimetrică mai mari de 0,4 mm la scara planului, pot fi folosite fotograme neredresate. Sunt necesare însă verificări privind scara și diferențele de nivel pe fiecare fotogramă.
În zone de șes sau accidentate se pot folosi fotograme redresate cu rețea. Fotogramele recente sunt redresate și caroiate kilometric în proiecția stereografică 1970. Pentru obținerea acestor fotograme se urmăresc următoarele etape:
reperajul fotogrammetric;
redresarea fotogramelor;
întocmirea planului.
2.4. Întocmirea planurilor cadastrale prin metode automate
Cadastrul furnizează un volum foarte mare de date cu privire la fondul funciar al țării, date ce constituie un sprijin foarte important în toate sectoarele economice, mai ales în cadrul economiei de piață.
Eficacitatea acestui sprijin crește dacă accesul la aceste date reflectă realitatea existentă la un moment dat și dacă aceste date se pot apela și consulta rapid.
Dezvoltarea tehnicii și tehnologiilor în domeniul măsurătorilor terestre a permis ca, prin utilizarea sistemelor informaționale, să se treacă la automatizarea prelucrării datelor cadastrale, la informatizarea planurilor cadastrale și la stocarea datelor, rezolvând astfel cerința creșterii eficacității.
Automatizarea intervine pe două direcții:
a culegerii datelor din teren;
a prelucrării datelor pentru obținerea produselor finale.
1. Automatizarea culegerii datelor de teren
Această fază de lucru se poate realiza în diverse moduri, funcție de dotarea tehnică:
a. Culegerea autonomă poate fi realizată pe un terminal portabil comandat de un microprocesor care să permită și controlul datelor înregistrate; dezavantajul metodei este acela că operatorul tastează datele la terminal deci nu se realizează un transfer automat.
b. Înregistrarea autonomă care are două aspecte: memorarea datelor și transferul datelor. Nivelul cel mai înalt de automatizare atins este atunci când operatorul vizează punctul (semnalul), declanșează măsurătoarea și apasă tasta de înregistrare.
Înregistrarea datelor se face fie în memorie detașabilă, fie într-un terminal interfață la instrument, de tipul carnetelor electronice sau direct la calculator.
Elementele ce se înregistrează sunt:
numărul punctului tastat de operator sau înregistrat automat;
distanța înclinată sau orizontală;
direcțiile orizontale și unghiuri verticale;
parametri ce permit identificarea sau calcule adiționale;
codul punctului;
parametri fizici ai atmosferei: temperatura și presiunea;
coordonatele stației;
înălțimea prismei;
excentricitățile prismei.
Înregistrarea se face pe blocuri de măsurare sau pe coduri iar orice dată poate fi verificată prin apelarea ei.
Transferul datelor pentru prelucrare se poate face fie direct, dacă există posibilitatea interfațării instrumentului cu un calculator de teren, fie se face transfer din aparat la calculator prin intermediul unei interfețe după fiecare zi de lucru la birou, fie se face transferul din carnetul electronic la calculator, prin intermediul interfeței după una sau mai multe zile de lucru. Aceste carnete de teren pot înmagazina până la 15.000 puncte sau de la 500 la 3.000 blocuri.
2. Automatizarea prelucrării datelor (pentru obținerea datelor finale)
Automatizarea calculelor se face pentru obținerea coordonatelor ca produs final, a distanței orizontale, a diferenței de nivel. Prelucrarea se face pentru obținerea suprafețelor.
În acest sens fie sunt soft-uri încorporate în carnete de teren sau în microprocesoarele instrumentelor ce permit obținerea rezultatelor parțiale în procesul de prelucrare cu posibilitatea de a putea fi apelate oricând o operație pentru diferite scopuri, precum și posibilitatea de obținere a produselor finale ale unui proces de prelucrare cum ar fi calculul drumuirii inclusiv compensarea coordonatelor.
Automatizarea se finalizează cu întocmirea bazei de date care este organizată în funcție de scopul pentru care a fost întocmită.
Precizia planului cadastral exprimă gradul de corespondență între punctele care determină contururile poligoanelor pe planul cadastral și corespondentele lor din teren. Planul cadastral fiind derivat din planul topografic de bază, precizia sa trebuie să fie identică.
Precizia grafică a originalelor de teren, se exprimă în funcție de:
– eroarea maximă în poziția planimetrică a punctelor caracteristice ale detaliilor permanente și ale contururilor bine definite pe teren, față de cele mai apropiate puncte de sprijin din rețeaua de ridicare (ea nu trebuie sa depășească 0,5 mm pe plan);
– eroarea maximă în poziția planimetrică a punctelor caracteristice ale detaliilor și contururilor care nu sunt marcate permanent pe teren, față de cele mai apropiate puncte din rețeaua de ridicare (ea nu trebuie să depășească 0,75 mm pe plan);
– eroarea maximă în poziția planimetrică a punctelor caracteristice ale limitelor variabile față de cele mai apropiate puncte ale rețelei de ridicare (nu trebuie să depășească 1 mm pe plan).
Pentru asigurarea conținutului specific planurilor cadastrale, este necesar ca acestea să cuprindă situația planimetrică exactă a localității. pentru aceasta elementele cele mai importante sunt baza geodezică, cartografică și planimetria.
Punctele care alcătuiesc baza geodezică de sprijin și care urmează a fi reprezentate pe plan sunt:
puncte de triangulație de stat de ordinele I – IV;
puncte de triangulație de îndesire de ordinul V;
reperele azimutale;
reperele de nivelment cu fișier de coordonate planimetrice x, y, atașat;
puncte bornate ale rețelei de ridicare.
Planimetria
Pe planurile cadastrale din localități se reprezintă:
1. rețeaua de drumuri și străzi ce se ridică indiferent de lățimea lor, pe limita parcelelor dinspre străzi, drumuri și intrări;
2. căile ferate și drumurile clasate ce traversează localitățile, atât prin semnul convențional (carosabil + acostament) cât și limita parcelelor;
3. clădiri private sau publice;
4. curți și parcele care în cazul folosirii fotoplanului se reprezintă prin fotointerpretare, în interiorul curții se reprezintă și parcelele cu categorii de folosință diferite;
5. împrejmuirile (ca simple limite de parcelă);
6. cursuri de apă și canale;
7. poduri și podețe;
8. fântâni;
9. cimitire, parcuri, precum și alte suprafețe cu anume funcționalități.
În interiorul parcelelor se scriu simbolurile categoriei de folosință sau inscripția utilității respective.
În localități suprafețele minime ce se reprezintă pe plan prin simboluri sunt:
cele agricole: arabil (A), pășuni (P), fânețe (F), vii (V), livezi (L);
cele neagricole: construcții (C), drumuri (DR), curți – construcții (CC).
Limitele și împrejmuirile se reprezintă prin linii continue de 0,1 mm grosime și fără a arată natura materialului împrejmuirii.
Pentru localități se identifică și ridică limita perimetrului construibil. Planul se completează cu numerotarea cadastrală.
Numerotarea cadastrală
Numerotarea cadastrală a teritoriului administrativ
Fiecare unitate administrativ – teritorială se identifică prin codul SIRUTA extras din „Registrul permanent al unităților administrativ – teritoriale” publicat de Comisia Națională pentru Statistică.
Unitatea teritorială cadastrală de bază, parcela, se individualizează prin numărul cadastral, care asigură legătura între harta cadastrală, registrele cadastrale și înregistrările din cartea funciară. Numărul cadastral al parcelei este unul din atributele de legătură logică între baza de date grafice și baza de date alfanumerice în sistemul informatic al cadastrului.
Numerotarea cadastrală se face la nivel de parcelă. În cadrul unui teritoriu administrativ, numerotarea cadastrală a parcelelor se face separat pentru intravilan și extravilan. Codul de identificare în baza de date este 1 pentru extravilan și 2 pentru intravilan. În situația în care, teritoriul cuprinde mai multe intravilane (spre exemplu, o comună cu mai multe sate) acestea vor primi cod de identificare 3, 4, etc.
În teritoriile administrative ale orașelor și comunelor se întâlnesc următoarele unități cadastrale: trupul, tarlaua, cvartalul, parcela și subparcela care se individualizează prin numere de ordine. Aceste numere constituie numerotarea cadastrală.
Numerotarea cvartalelor și parcelelor din interiorul localităților este asemănătoare cu cea din extravilan, cu deosebirea că, în planurile cadastrale se transpun și numerele de ordine (administrative) ale caselor, pe cât posibil și colțul dinspre stradă a construcției.
Numerele cvartalelor se scriu intr-un cerc cu diametrul de 7 mm cu cifre arabe la fel ca și tarlalele.
Toate detaliile (ape, căi de comunicație) ce traversează localitățile primesc numere separate pe tronsonul din perimetrul localităților.
Categoriile de folosință sub 100 m2 nu se numerotează, urmând a fi încadrate in
categoriile de folosință vecine. Fac excepție serele și solariile precum și parcelele cu construcții ce formează proprietăți distincte și care primesc număr, indiferent de suprafață.
La actualizarea cadastrului general și în cazurile în care, o parcelă sau mai multe părți dintr-o parcelă cu număr cadastral, își schimbă proprietarul, fiecare parte de parcelă va fi numerotată cu număr cadastral nou, în continuarea ultimului număr atribuit la ultima numerotare cadastrală. Dacă o parcelă cu număr cadastral trece în întregime la alt proprietar, atunci parcela își păstrează numărul cadastral, modificarea privind proprietarul, urmând a fi făcută în baza de date a cadastrului general și în cartea funciară. Un număr cadastral vechi nu se va atribui altei parcele ci va rămâne înregistrat în baza de date a cadastrului, la istoricul parcelei respective. Numerele cadastrale din vechile cărți funciare vor fi înregistrate, în baza de date, la istoricul parcelei.
În cazul în care, la actualizare în intravilan, se schimbă configurația parcelelor dintr-un corp de proprietate, acestea se renumerotează începând de la 1 până la n.
La căutarea în baza de date a cadastrului general, codul de identificare al unei parcele, este compus din codul SIRUTA, cod extravilan/intravilan, număr cadastral al parcelei/imobilului.
Fișele datelor cadastrale primare sunt documentele care conțin datele de intrare în baza de date a cadastrului general. Documentele tehnice ale cadastrului general se obțin prin prelucrarea datelor din baza de date.
Orice solicitare de informații grafice sau alfanumerice referitoare la un imobil se rezolvă prin interogarea bazei de date a cadastrului general.
Documentele cadastrale se întocmesc o singură dată pe suport de hârtie, la încheierea
tuturor lucrărilor de cadastru general într-un teritoriu administrativ, inclusiv introducerea datelor în baza de date. De regulă, registrele cadastrale se întocmesc în trei exemplare, dintre care unul se depune la primărie, unul la oficiu local de cadastru și unul la biroul de carte funciară. Conținutul registrelor cadastrale este detaliat în continuare.
Registrele cadastrale reprezintă documentația scrisă de bază a lucrărilor cadastrale, în care se înscriu date tehnico-economice și juridice cu privire la fondul funciar, indiferent de forma de proprietate.
După conținutul lor se deosebesc:
registrul cadastral al parcelelor;
registrul cadastral al posesorilor;
indexul alfabetic al posesorilor;
situația fondului funciar pe posesori, categorii și subcategorii de folosință;
situația posesiunilor străinașe.
La baza întocmirii registrelor cadastrale stau următoarele documente cadastrale:
documentația de calcul a suprafețelor;
fișele suprafețelor pe numere cadastrale;
planul cadastral al teritoriului administrativ;
planurile cadastrale cu perimetrele construibile ale localităților cuprinse în teritoriul administrativ;
alte documente întocmite în acest scop.
CAPITOLUL 3
REALIZAREA LUCRĂRILOR TOPO – CADASTRALE
PENTRU ÎNTOCMIREA DOCUMENTAȚIEI DE TIP
PLAN URBANISTIC ZONAL
3.1. Prezentare generală. Municipiul Oradea
Teritoriul administrativ al municipiului ORADEA are o cu o suprafață totală de 11556 ha , Zona metropolitană include municipiul Oradea și 11 comune suburbane: Biharia, Borș, Cetariu, Cheresig, Girișu de Criș, Ineu, Nojorid, Oșorhei, Paleu, Sânmartin, Sântandrei și Toboliu. Suprafața totală este de 72.226 ha.
Localitatea Oradea este atestată documentar la 1113, sub numele Varadinum conform unei diplome a abației benedictine din Zobor, Slovacia. Regele Ladislau pune bazele cetății Oradiei în secolul XI. În timpul regelui Carol Robert de Anjou (1308-1342) și a fiului său Ludovic cel Mare (1342-1382), Oradea cunoaște ca oraș și sediu episcopal catolic o perioadă de înflorire. Aici si-a înălțat observatorul astronomic, vestitul fizician al universității vieneze, Georg Peuerbach, punând meridianul zero la Oradea, iar în timpul episcopului Ioan Vitez de Zredna, se consacră ca un centru de mare importanță al culturii renascentiste. Din 1852 se introduce iluminatul stradal, iar din 1906 se montează primele linii de tramvai.
Perimetrul orașului și spațiul urban a evoluat începând cu secolul al XVIII-lea.
Configurația orașului, a celor patru târguri s-a realizat în funcție de elementele naturale. Crișul Repede desparte fostele cartiere Olosig de Orașul Nou și Subcetate. Pârâul Peța și Pârâul Paris au determinat traseul unor străzi și conturarea cartierelor Orașul Nou, Subcetate, Olosig. În 1887 perimetrul și configurația orașului erau deje stabilite în forma în care se vor menține, cu unele modificări, până după Primul Război Mondial. Schimbările apărute la nivelul străzilor, al parcelelor, canalizării și amenajării cursurilor apelor, precum și lărgirea perimetrului urban, pot fi sesizate pe hărțile orașului din 1887, 1900, 1905, 1912, 1926.
Figura 3.1. Poziționarea municipiului Oradea
Figura 3.2. Harta Oradea inceputul secolului al XIV-lea (după Gyorffy1966)
Figura 3.3. Harta Oradea 1535-1590 Figura 3.4. Harta Oradea 189712
Municipiul are coordonatele geografice latitudinea nordică de 47°03' și longitudinea estică de 21°55' plasează Oradea pe cursul Crișului Repede într-o zonă deluroasă aflată în prelungirea Munților Apuseni. La altitudinea medie de 126 m deasupra nivelului mării, Oradea se găsește la deschiderea Văii Crișului Repede spre câmpie, într-o zonă de contact între prelungirile Munților Apuseni și Câmpia Banato-Crișană, arie de trecere de la relieful deluros (Dealurile Vestice, Dealurile Oradiei, Dealurile Gepișului) către cel de câmpie.
Prin municipiul Oradea trec râul Crișul Repede, pârâul termal Peța, precum și pârâurile Paris, Sălbatic, Adona, Crișul Mic, toți afluenți ai Crișului Repede. Acesta străbate orașul chiar prin centru, creând o luncă în centrul istoric.
Aceasta pozitie geografica va stimula evolutia orasului, caci de-a lungul vaii Crisului Repede avea sa se dezvolte o cale de legatura intre vestul, centrul si sud-estul Europei, sau chiar spre Orientul apropiat, Oradea devenind un important oras comercial. Prin pozitia sa in cadrul tarii noastre, la doar 12 km. de granita, Oradea se prezinta ca principala poarta de intrare la frontierele de vest ale Romaniei.
Populația Oradiei este de 206614 de locuitori care își desfășoară activitatea în municipiu sau în comunele limitrofe.
Oradea are o economie a cărei structuri cuprinde majoritatea domeniilor și realizeaza circa 65% din productța industrială a județului: construcții de masini, chimie, textile și confecții, tricotaje, incăltaminte, prelucrarea lemnului, materiale de construcții, confecții metalice, piese de schimb, mase plastice, industrie alimentara, energetică. Municipiul Oradea dispune de o rețea de instituții si servicii de interes public general: transport, proiectare, construcții, instalații, turism, activitate hoteliera.
Toate activitațile economice sunt sprijinite de asistenta mai multor banci, cele mai importante instituții bancare din Romania avand deschise reprezentante in oras.
În Oradea, după 1900, s-a pus problema lărgirii spațiului destinat locuințelor. Principalul factor determinant a fost, ca și în cazul altor orașe europene, creșterea populației și lispa de locuințe, care au făcut ca municipalitatea să inițieze noi dezvoltări urbanistice. Începând cu 1910 au apărut trei zone rezidențiale în afara limitelor orașului vechi: Colonia Nilgesz, Orașul-Grădină și parcelarea de-a lungul Str. Armatei Române.
Parcelarea de lângă Str. Armatei Române era un mic cartier, pe o tramă stradală regulată, la marginea orașului. Limitele parcelării din 1910 au fost Str. Armatei Române, Bacăului, Al. Vaida Voievod și Coziei. Au fost create 32 de parcele și ridicate mai multe tipuri de imobile pentru locuit: vile cu mai multe apartamente, vile și case individuale cu parter, case cu parter cu mai multe apartamente și immobile colective, cu un etaj.
Colonia Nilgesz (o parcelare aproximativ dreptunghiulară care are o stradă principală șerpuitoare – actuala Str. Ana Ipătescu și care se termină printr-un cerc – astăzi Str. Cercului) s-a conturat începând cu 1910.
Orașul-Grădină a fost cel mai promițător proiect pentru un nou cartier. Inițiativa a aparținut arhitectului Rimanóczy Kálmán junior, a cărui proprietate era terenul. În 1910 arhitectul a realizat un proiect pentru un cartier cu 109 parcele. Cartierul a fost gândit pentru a fi unul popular.
Aceste trei zone rezidențiale au fost un început promițător pentru dezvoltarea orașului înainte de Primul Război Mondial, chiar dacă idealul anunțat nu a fost realizat în practică. Dezvoltarea urbanistică a Oradiei a luat amploare însă după Primul Război Mondial.
Datorită faptului că localitatea Oradea este situată în apropierea graniței, populația este în creștere și economia s-a diversificat în ultimii ani, există foarte multe solicitări pentru terenuri destinate pentru construcții de locuințe ceea ce a dus și la nașterea prezentei solicitări efectuată către PETRUȘ ADRIAN-GHEORGHE, pentru aprobarea unei documentații de urbanism de tip P.U.Z.
Figura 1.2. Încadrarea in oras Figura 2.3. Încadrarea in zona funcționala6
3.2. Cadrul legislativ care reglementează întocmirea documentațiilor de urbanism
Cadrul legislativ care reglementează întocmirea documentațiilor de urbanism, este constituit în esență din:
Legea nr. 50/1991, republicată, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții
Legea nr. 350/2001 din 6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul
Terenul care face obiectul prezentului studiu, este situat în intravilanul localității Oradea, conform C.F. nr. 167886 Oradea, conform regulamentului aferent strategiei de dezvoltare a municipiului Oradea, terenul este amplasat in zona funcționala R1a – zona de locuințe unifamiliale izolate, cu următoarele prescripții:
Mărimea minimă a lotului: 850,00 mp;
Front la stradă: min 25,00 m;
POT max =35% si CUT max 0,5;
Retragere stradă: 6,00 m min;
Retrageri laterale : min. 10,50 m min. cu 4,50 m/latură;
Retragere spate min: 9,00 m;
Parcaj obligatoriu – min: 1loc;
Suprafata plantari arbori: 10% din suprafata lotului.
Planul urbanistic zonal are caracter de reglementare specifică detaliată pentru o zonă din localitate și asigură corelarea dezvoltării urbanistice complexe a zonei cu prevederile planului urbanistic general al localității. Prin planul urbanistic zonal se stabilesc obiectivele, acțiunile, prioritățile, reglementările de urbanism- permisiuni și restricții- necesar a fi aplicate în utilizarea terenurilor și conformarea construcțiilor.
P.U.Z. se întocmește la comanda beneficiarului – PETRUȘ ADRIAN-GHEORGHE – pentru a detalia zona prevăzută în R.L.U. al municipiului Oradea și care prevede în intravilanul localității PARCELAREA UNUI TEREN PENTRU AMPLASARE LOCUINTE UNIFAMILIALE S+P+E(M). Obiectivul principal este valorificarea terenului dintr-o zonă ușor accesibilă și care din punct de vedere al amplasamentului prezintă avantaje specifice.
Pentru ca acest teren să se încadreze în condițiile prin care se pot emite autorizații de construire de către Primăria Municipiului Oradea, este necesară parcurgerea următoarelor etape:
Întocmirea unei documentații de urbanism de tip P.U.Z.;
Scoaterea terenului din circuitul agricol;
Lotizarea și crearea zonelor de locuit prin respectarea legislației în vigoare cu privire la publicitatea imobiliară;
Solicitarea certificatului de urbanism și a autorizației de construire.
Legea nr. 50/1991, republicată la art. 23 prevede:
O documentație de urbanism de tip P.U.Z. se consideră aprobată după ce s-au parcurs următoarele:
Solicitarea de către beneficiar și emiterea de către Consiliul Județean Oradea a Certificatului de Urbanism, în vederea elaborării documentației P.U.Z pentru realizarea unei „Parcelare teren pentru amplasare locuințe S+P+E (M)”, Oradea, județ Bihor.
Elaborarea documentației de urbanism de către un arhitect;
Depunerea întregii documentații, împreună cu avizele solicitate (în cazul nostru deținătorii de utilități: apă, electrice, telecomunicații; Ministerul de Interne – S.R.I. – M.Ap.N. Statul Major General; O.C.P.I. Bihor; Inspectoratul pentru Situații de Urgență Bihor; Agenția de Protecția Mediului Bihor; administratorul canalelor din zonă; administratorul drumurilor din zona studiată; Administrația Națională Apele Române; aviz de însușire a soluțiilor propuse de la Consiliul Local Oradea; avizul Consiliului Județean Bihor.)
Emiterea Hotărârii Consiliului Județean Bihor privind aprobarea P.U.Z. pentru realizarea unei „Parcelare teren pentru amplasare locuințe S+P+E (M)”, Oradea, județ Bihor.
Menționăm că pentru aprobarea unei documentații de urbanism de tip P.U.Z. din întreg județul Bihor, toate demersurile trebuiesc făcute direct la Consiliul Județean Bihor.
Pentru elaborarea și avizarea celorlalte documentații de urbanism de tip P.U.D. sau P.U.G. se respectă aceleași etape.
3.3. Etapele parcurse în vederea efectuării lucrărilor topo-cadastrale
Pentru ca etapele să se desfășoare cursiv, este necesar a se stabili modul de lucru. Astfel de la început trebuie analizat care este volumul lucrărilor de întocmit și aprecierea timpului necesar pentru execuția lor. De asemenea este foarte important a se alege metoda topografică la care se apelează pentru întocmirea măsurătorilor.
Prin întocmirea unui proiect tehnic de execuție se soluționează toate problemele mai sus amintite. Astfel proiectul tehnic de execuție stabilește lucrările de teren și de birou care se vor executa. În cazul nostru, concret s-au stabilit următoarele.
Lucrări de teren și identificarea datelor existente:
Imobilele care fac obiectul P.U.Z. – ului sunt: parcela cu număr cadastral 167886, înscrisă în C.F. 167886 Oradea. Având în vedere că așa cum se și observă imobilele au fost înscrise în cartea funciară conform Ordinului nr. 634/2006, fiindu-le atribuite numere cadastrale.
După poziționarea pe harta cadastrală s-a efectuat o deplasare în teren pentru recunoașterea terenului, pentru studierea topografiei terenului în vederea alegerii metodei topografice care o vom utiliza la efectuarea măsurătorilor. S-a constatat că terenul este în pantă, fiind situat în intravilan ceea ce face posibilă utilizarea în măsurătoare a punctelor din rețeaua de îndesire a localității Oradea.
Fiind posibilă realizarea retrointersecție, s-a ales ca primul punct de stație să fie calculat prin metoda intersectiei inapoi.
Materializarea în teren a stațiilor drumuirii cu țaruși de lemn și ulterior staționarea cu aparatul pentru măsurarea distanțelor și a direcților cu stația totală Trimble 5500.
Lucrări de birou:
Primul pas este descărcarea măsurătorilor și prelucrarea datelor pentru obținerea coordonatelor tuturor punctelor măsurate în teren. Acest lucru este posibil cu ajutorul aplicației TOPOSYS, cu ajutorul căreia se calculează și se compensează măsurătorile brute.
După obținerea coordonatelor, acestea se importă cu ajutorul TopoLT în AutoCad, în vederea redactării planului cadastral pe baza semnelor convenționale. În funcție de specificul situației se alege scara planului, în cazul nostru scara este de 1:1.000.
Planul cadastral realizat stă la baza documentație de urbanism și reprezintă suportul arhitectului care întocmește documentația de urbanism.
După finalizarea documentației, sunt prevăzute în situația de față crearea a 13 de loturi din care 12 loturi sunt destinate pentru locuințe în regim de înălțime S+P+E (M) și au prevăzută suprafața cuprinsă între 500 mp și 605 mp, și 1 lot este destinat pentru drum privat.
Pentru aplicarea în totalitate a P.U.Z – ului, este necesară întocmirea documentației de dezlipire, pentru crearea loturilor, atribuire de numere cadastrale și trasarea tuturor parcelelor în teren.
3.3.1. Întocmirea măsurătorilor topografice
Prin metoda retrointersectiei s-a determinat primul punct de statie, avand puncte de reper:
Pentru a se ajunge la teren s-a ales metoda drumuirii sprijinite la capete. Din statia 2 s-a viat releul si statia 3 si pe urma am masurat punctele radiate. Stația 4 este o stație în vânt, fiind legată e stația 3.
Toate stațiile sunt materializate în teren cu tarusi de lemn pentru a se regăsii după finalizarea tuturor calculelor, în vederea utilizării lor pentru trasarea în teren a celor 13 de loturi conform documentației de urbanism.
Pentru ca ridicarea topografică să satisfacă cerințele arhitectului și să respecte modul de realizarea a măsurătorilor conform Ordinului 543/2001, în total s-au ridicat un număr de 84 de puncte, pentru care ulterior s-au determinat coordonatele cu ajutorul aplicației TOPOSYS.
Aplicația TOPOSYS este destinată prelucrării și compensării tuturor tipurilor de măasurători. Caracteristicile de bază ale programului sunt focusate către descărcarea/importul datelor măsurate, calculul coordonatelor aproximative prin:
Intersecție inapoi
Intersecție inainte
Radiere – calculul punctelor de detaliu
Etapele parcurse sunt:
importul datelor inițiale necesare prelucrărilor și alegerea unei metode mai sus amintite:
fișierul carnet_petrus.txt cuprinzând datele măsurătorilor;
fișierul inventar_biserici.txt cuprinzând totalitatea coordonatelor cunoscute;
rezultatele intermediare și finale:
calcularea intersecției înapoi si determinarea punctului de stație;
prezentarea poziției punctelor, după calculul coordonatelor aproximative;
raportul complet al prelucrărilor.
După determinarea coordonatelor tuturor punctelor de detaliu, cu aplicația TOPOSYS sunt exportate în fișier format ASCII.
Cu sprijinul aplicației TopoLT, coordonatele exportate din TOPOSYS se importă în AutoCAD, unde cu uneltele disponibile are loc redactarea planului cadastral.
Figura nr. 3.3. Extras din planul cadastral realizat în AutoCAD
3.3.2. Întocmirea documentației cadastrale de dezlipire, în urma aprobării P.U.Z. „Parcelare teren pentru amplasare locuințe S+P+E (M)”, Oradea, județ Bihor.
Având în vedere faptul că pentru terenul în suprafață totală de 9,026 mp, care face obiectul documentației de urbanism s-au obținut toate avizele solicitate și documentația în întregime a fost aprobată se trece la etapa următoare și anume întocmirea de către persoana fizică autorizată a documentației cadastrale de dezlipire, spre a se atribui număr cadastral fiecărui lot de teren.
Ordinul nr. 634/2006 al ANCPI reglementează modul de întocmire al documentațiilor cadastrale. Din punct de vedere tehnic, dezlipirea este operația tehnică de împărțire a unei suprafețe de teren înscrisă în cartea funciară în mai multe suprafețe egale/inegale. Toate imobilele rezultate în urma dezlipirii trebuie să aibă acces la un drum sau să aibă îndeplinită condiția de servitute, dacă este cazul.
Astfel pentru avizarea unei documentații cadastrale de dezlipire în dosarul depus la OCPI este necesar să existe următoarele piese:
a) cererea de solicitare informații și convenție, conform anexei nr. 1;
b) cerere de recepție a documentației pentru dezlipire, conform anexei nr. 3;
c) declarație pe propria răspundere cu privire la înstrăinarea și identificarea imobilului măsurat, conform anexei nr. 5;
d) extras de carte funciară pentru informare;
e) descrierea lucrărilor topografice și geodezice, întocmită conform anexei nr. 10;
f) planul de amplasament și delimitare a imobilului sc. 1:200 – 1:5000 cu propunerea de dezlipire – conform anexei nr. 16, în două exemplare;
g) planurile de amplasament și delimitare pentru fiecare imobil care rezultă din dezlipire – conform anexei nr. 11, în două exemplare;
h) măsurători efectuate în rețeaua de îndesire și ridicare și pentru ridicarea detaliilor topografice, pentru fiecare imobil ce rezultă din dezmembrare, prin metode clasice, prezentate conform anexei nr. 14, sau prin tehnologie GPS, prezentate conform anexei nr. 15;
i) calculul suprafețelor;
j) descrierile topografice ale punctelor noi din rețeaua de îndesire și ridicare;
k) dovada plății tarifelor pentru recepție și înscriere în cartea funciară.
Operațiunea de dezmembrare a unui imobil este considerată finalizată în momentul în care persoana care a verificat documentația validează operațiunea în baza de date grafică și textuală pe baza încheierii de înscriere în cartea funciară.
Documentația se întocmește pe suport analogic și pe suport digital, în formate standardizate care să permită tipizarea – conform modelelor din anexele prezentate și în formate care permit accesul și transferul de date.
Pentru fiecare lot în parte este necesară realizarea fișierului cp, în vederea inserării în aplicația E-TERRA a datelor rezultate în urma dezlipirii. Acest fișier conține date care sunt vizualizate ulterior în extrasul de carte funciară nou rezultat (extras din planul cadastral care cuprinde conturul imobilului cu punctele de frângere numerotate, coordonatele punctelor de pe contur, suprafața conform măsurători, UAT – ul imobilului, proiecția în care este realizată măsurătoarea).
CAPITOLUL 4
TRASARE, METODE
4.1. Trasarea distanțelor
4.1.1. Trasarea distanțelor proiectate
Distanțele proiectate pot fi trasate:
Cu stații totale
Cu GPS
Indiferent de metoda utilizată procedeul trasării distanței constă în trasarea în prima fază a unei distanțe aproximative sau, iar apoi se măsoară cu precizie distanța trasată, se compară cu valoarea proiectată și apoi se calculează corecția care se va aplica în teren pentru a se obține distanța proiectată.
4.1.2. Trasarea distanțelor cu stațiile totale
Apariția și dezvoltarea stațiilor totale a dus la simplificarea procesului de trasare a distanțelor.
Aparatele de ultimă generație au la bază o informatizare completă a procesului de măsurare și de trasare.
Principiul de măsurare a distanțelor cu stațiile totale, este aparent simplu și se bazează pe relația:
unde v – viteza de propagare a undelor electromagnetice
t – timpul de propagare a undei măsurat dus – întors
Defazajul undelor se calculează cu relația:
frecvența undelor
sau
dacă
precizia de determinare a distanței este dată de relația:
; – orice trasare se verifică.
Aceasta este metoda cu cea mai largă utilizare și este folosită la trasarea punctelor caracteristice ale construcțiilor civile și industriale, ale axelor căilor de comunicații, etc.
4.2. Trasarea în plan a punctelor
4.2.1. Metoda coordonatelor polare
Pentru trasare avem nevoie de cel puțin 2 puncte cunoscute prin coordonatele rectangulare ale acestora. Acestea de regulă, fac parte dintr-o rețea topografică de construcție sau dintr-o rețea poligonometrică determinată anterior.
Principiul metodei constă în trasarea unui unghi și a unei distanțe conform figurii (fig. 4.1.):
Figura nr. 4.1. Metoda coordonatelor polare
Elementele de trasare și D se calculează astfel:
Controlul trasării se face prin mai multe procedee:
Trasarea aceluiași punct din alt punct al rețelei de trasare, de exemplu punctul B
Trasarea aceluiași punct prin altă metodă de trasare
Compararea distanțelor dintre punctele trasate măsurate în teren, cu valorile corespunzătoare din proiect, respectiv compararea unghiurilor din teren cu cele din proiect.
Calculul preciziei necesare de trasare a punctelor prin această metodă se face cu relația:
– abaterea standard a datelor inițiale;
– abaterea standard de trasare a unghiurilor;
– abaterea standard de trasare a distanțelor;
– abaterea standard de materializare a punctului;
CAPITOLUL 5
DESCRIEREA APARATULUI UTILIZAT
Pentru executarea lucrării a fost utilizată stația totală TRIMBLE
STAȚIA TOTALĂ TRIMBLE 5500
Generalități despre stația totală Trimble 5500
Stația totală Trimble 5500 întrunește toate condițiile pentru măsurarea rapidă și precisă a unghiurilor. Aceasta permite de asemenea alegerea celei mai confortabile metode de măsurare pentru operator. Sistemul de măsurare a unghiurilor oferă următoarele avantaje:
Corecția automată a erorilor
Corecția automată a erorilor de colimație și înclinare a axelor
Media aritmetică pentru eliminarea erorilor de vizare .
Tehnica de măsurare a unghiurilor
Una dintre cele mai importante caracteristici ale stației totale Trimble 5500 este citirea electronică a unghiurilor ceea ce elimină erorile de măsurare ce intervin la teodolitele clasice. De asemenea sunt eliminate și erorile de excentricitate și cele de gradare a cercului.
Compensator pe două axe
Aparatul este construit de asemenea cu așa numitul compensator pe două axe care corectează automat deviațiile ambelor axe ale instrumentului. Sistemul avertizează orice deviație mai mare de ±10c (6’).
Corecția erorilor de colimație
Erorile de colimație pentru ambele axe(orizontal și vertical) se determină prin efectuarea unei premăsurători de control, valorile rezultate fiind înregistrate în memoria instrumentului și aplicate automat la toate unghiurile măsurate. Acești factori de corecție rămân în memoria internă a instrumentului până la efectuarea unei alte măsurători de control.
Corecția erorii de înclinare a axei orizontale
În timpul aceleiași proceduri de verificare a erorilor de colimație, este posibil de asemnea să se măsoare și înregistreze eroarea de înclinare a axei orizontale. Factorul de corecție determinat este aplicat automat la toate unghiurile orizontale măsurate.
Este recomandat ca aceste măsurători de verificare să fie executate în următoarele situații:
După transportul instrumentului în condiții necorespunzătoare;
Când temperatura ambiantă diferă cu mai mult de 20o C față de temperatura de la ultima măsurătoare;
În cazul schimbării configurației unității de control ulterior ultimei calibrări efectuate.(Operatorul poate sa folosească una sau cel mult două unități de control);
Anterior măsurătorilor care necesită o precizie mai mare de determinare a unghiurilor.
Măsurarea unghiurilor doar în prima poziție a lunetei
Atât timp cât erorile instrumentului sunt corectate automat de constantele determinate și înregistrate odată cu măsurătorile de verificare, este suficient ca unghiurile să se măsoare doar în prima poziție a lunetei.
Valorile erorilor instrumentale înregistrate în memoria stației totale precum și compensatorul corectează unghiurile măsurate ținând seama de următoarele erori:
erorile de excentricitate și de gradare a cercurilor vertical și orizontal;
eroarea de calare a instrumentului;
erorile de colimație pe verticală și orizontală;
erorile de înclinare a axelor.
Erorilor provenite de la operator cum ar fi cele de vizare (această eroare poate fi redusă prin măsurarea unghiurilor în ambele poziții ale lunetei) sau cele de centrare în punctul de stație nu sunt eliminate de programele instrumentului.
Măsurarea unghiurilor în ambele poziții ale lunetei
Stația totală se poate utiliza prin metode similare cu cele ale unui teodolit clasic, prin măsurarea unghiurilor în ambele poziții ale lunetei. Măsurătorile în ambele poziții ale lunetei se folosesc în general când este necesară o mai mare precizie de determinare a unghiurilor.
În cazul măsurătorilor cu funcția STD (standard), se măsoară și se înregistrează valoarea unghiului în ambele poziții ale lunetei obținându-se valoarea totală a erorilor de vizare și colimație.
În cazul măsurătorilor cu funcția D – bar se poate reduce eroarea de vizare prin repetarea măsurătorii și calcularea valorii medii pentru fiecare viză. Numărul măsurătorilor către același punct se alege în funcție de condițiile de desfășurare a lucrărilor. Valoarea medie finală a unghiurilor măsurate este calculată și înregistrată.
Generalități
Acest capitol descrie diversele metode de folosire a stației totale Trimble seria 5500. Fiind echipat cu sistem servo de mișcare pe ambele direcții (vertical și orizontal), instrumentul este foarte ușor de manevrat. În cazul lucrărilor de trasare, printr-o singură apăsare a unei taste, stația totală se poziționează automat pe direcția punctului ce urmează a fi determinat.
Vizarea prismei
Pentru obținerea unor măsurători corecte este important ca operatorul să vizeze în centrul prismei.
Măsurători cu stația totală Trimble 5500 în configurație standard
Avantajele stației totale echipată cu sistem servo de rotire pe cele două direcții:
În cazul lucrărilor de trasare este necesar să se introducă doar numărul punctului de trasat. Apoi instrumentul calculează și se poziționează automat pe direcția orientării punctului stabilit printr-o singură apăsare de tastă.
Pentru măsurarea unghiurilor se poziționează instrumentul pe direcția punctelor ce trebuie măsurate. Instrumentul repetă procesul de măsurare de câte ori este necesar și în ordinea dorită de operator.
În cazul poziționării manuale pe direcția prismei, mișcarea servo preia modificările de poziție pe orizontală și verticală. Astfel, este necesară doar o mișcare fină a șuruburilor de poziționare a instrumentului.
Datorită sistemului servo, șuruburile de mișcare nu au punct de blocare și astfel nu mai intervin eventualele întreruperi în procesul de efectuare a măsurătorilor.
CONCLUZII
Având în vedere că o documentație de urbanism de tip P.U.Z., are ca și punct de plecare situația reală, cea din teren a imobilului, care face obiectul documentației baza documentației, precum și corectitudinea realizării ei este planul cadastral întocmit de către topograf.
De asemenea pentru încadrarea juridică a imobilului este necesară tot o operațiune cadastrală și anume identificarea cât mai exactă a imobilului, delimitarea terenului în cauză și stabilirea proprietarului de drept cu sprijinul cărții funciare.
Prin metoda de măsurare aleasă, s-a căutat abordarea unei metode de lucru care să asigure precizia necesară.
După cum se poate observa este foarte important aportul pe care un topograf îl deține în întregul proces de realizare a unei documentații de urbanism, și se poate concluziona că fără implicarea sa practic întocmirea documentației precum și finalizarea ei ar fi serios periclitată.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Lucrari Topografice Si Cadastrale Executate Pentru Elaborarea Planului Urbanistic Zonal (ID: 122046)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.