Lucrarea Sfintei Treimi în Cultul Ortodox

C U P R I N S

Introducere ………………………………………………………………. 3

Dogma Sfintei Treimi, model suprem al iubirii

Prezența Sfintei Treimi în Vechiul și Noul Testament ……………. 6

Existența eternă și existența creată ……………………………….. .. 6

Prezența Sfintei Treimi în Vechiul Testament ………………… . 9

Prezența Sfintei Treimi în Noul Testament …………………….. 15

Formarea dogmei Sfintei Treimi ……………………………………….. 20

Persoanele Sfintei Treimi în teologia otodoxă patristică

și contemporană. Repere principale ………………………………………… 30

Prezența Sfintei Treimi în cultul Bisericii ……………………………… 44

Unitatea Trinității și Trinitatea Unității lui Dumnezeu

în Sfânta Liturghie euharistică ………………………………………………… 48

Unitatea Trinității și Trinitatea Unității lui Dumnezeu

în celelalte Sfinte Taine ………………………………………………………… 107

Unitatea Trinității și Trinitatea Unității lui Dumnezeu

în ierurgii și alte slujbe bisericești ………………………………………….. 140

Unitatea Trinității și Trinitatea Unității lui Dumnezeu

în cărțile de rugăciune pentru credincioși ………………………………… 154

Sfânta Treime în iconografia bisericească ortodoxă ……………. 162

Concluzii

Prezentarea sistematică a principalelor aspecte ale prezenței

și lucrării Sfintei Treimi în cultul ortodox ……………………………….. 172

Semnificația misionară a centralității Sfintei Treimi

în cultul ortodox …………………………………………………………………… 182

Bibliografie ………………………………………………………………………………….. 187

INTRODUCERE

Știm cu toții că inovatorii de credință, din zilele de astăzi, au părăsit vechea orientare a primilor eretici, de a ataca direct dogmele Bisericii, și s-au îndreptat spre latura practică a religiei, dincolo de teoria dogmelor, care este cultul. Însă această orientare a lor nu este la voia întâmplării căci ei văd foarte bine legătura strânsă dintre cult și dogmă; atacând direct cultul, vor să calce formulările dogmatice ale primelor secole.

Încă din primele veacuri asistăm la diferite rătăciri, de aceea cultul a fost nevoit să țină piept tuturor opiniilor ereziarhilor și să transmită mai departe dreapta învățătură propovăduită chiar de Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime.

Baza roiului de secte ce a împânzit lumea creștină până astăzi a fost învățătura greșită a lui Luther, care asigura că singura normă a credinței este interpretarea Sfintei Scripturi de către fiecare, înlăturând în felul acesta valoarea Sfintei Tradiții, și în mod direct cultul, care l-a redus semnificativ. Atacând totodată cultul, comunitatea credincioșilor îmbrățișează inconștient o nouă formă de manifestare, teoretizată mai târziu, care va sfârși prin inovațiile rituale, depărtate de forma inițială, într-o formă de erezie.

Cultul este inima religiei, este mediul de viață, este viața externă, este forma concentrată a credinței. Încă din primele secole, cultul a avut un rol important în păstrarea unității creștinilor prin menținerea moralei și a formelor externe ale Bisericii Ortodoxe în raport cu diferitele erezii. Putem să vedem acest lucru din cuprinsul expunerii de față a capitolelor care urmează. Astfel, se poate vedea că în Biserica Ortodoxă cultul propovăduiește forma exterioară (vizibilă) a credinței, iar dogmele păstrează (sau conțin) adevărul sintetizat de Biserică pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții. Se știe din istorie că reacțiile puternice ale diferitelor dispute ridicate de eretici au fost controlate si totodată anihilate de marii apărători ai Bisericii Ortodoxe, în vederea apărării adevărului de credință prin practicarea cultului. Aici creștinii găseau mediul prielnic de a-și exprima vechile formule de credință, păstrate încă de la Mântuitorul Iisus Hristos și transmise de Sfinții Apostoli Bisericii.

În primele decenii nu putem să vorbim de existența unor cărți de cult; singura carte care era în cult, fiind și întrebuințată, era Sfânta Scriptură, care se citea în oficiul cultului. Mergând pe această linie vom vedea în paginile următoare aparatul desfășurat nu numai în formarea dogmei Sfintei Treimi, ci și în păstrarea și mărturisirea ei în cultul Bisericii încă din cele mai vechi timpuri și până astăzi, prin oficierea diferitelor Sfinte Taine, slujbe și rugăciuni. În acest fel, Biserica Ortodoxă a păstrat substanța adevărată a creștinismului, iar prin generalizarea cultului s-a împiedicat răspândirea ereziilor, dar s-a păstrat uniformitatea și puritatea credinței, prin care credincioșii se împărtășesc de harul sfințitor. În lucrarea de față nu am căutat să expun rânduiala slujbelor divine, ci am căutat să punctez doctrina fundamentală a creștinismului, în lumina învățăturilor părinților Bisericii Ortodoxe, astfel încât să subliniez atât unitatea ființei dumnezeiești cât și trinitatea Persoanelor Sfintei Treimi. Nu este aici locul să descriu rânduiala sfintelor slujbe, ci am urmat aceste rânduieli cuprinse în Liturghier, Molitfelnic sau Ceaslov, oprindu-mă la binecuvântările, ecfonisele, imnele, rugăciunile sau la actele liturgice, care intră în componența sfintelor slujbe spre a arăta prezența Sfintei Treimi în cultul Bisericii Ortodoxe. M-am referit numai pe scurt dar ar fi fost frumos dacă această lucrare ar fi cuprins, în descrierea sa, întreg cultul Bisericii noastre. Aproape este cu neputință să aprofundez și să teologhisesc în jurul fiecărui gest liturgic sau a fiecărui cuvânt rostit, fie de către preot, fie de către credincioși, din cadrul cultului, pentru că totul se îndreaptă spre Dumnezeu, atât în unitatea ființei Sale cât și în trinitatea Persoanelor dumnezeiești. Acolo unde ne este aratată prezența și lucrarea, fie a întregii Sfintei Treimi, fie a unei singure Persoane treimice, acolo ne este prezentă întreaga Sfântă Treime. Numai în acest fel, Origen a putut afirma că Biserica este plină de Treime iar Sfântul Maxim Mărturisitorul a numit Biserica Icoană și Tip a lui Dumnezeu. Fiecare gest, fiecare imn, fiecare rugăciune se îndreaptă spre Dumnezeu Cel în Treime. Astfel, întreaga noastră viață este îndreptată spre un anume cult, cultul suprem de adorare, unde, prin slujbele bisericești, omul trăiește anticipat viața Sfintei Treimi, trăiește bucuria și fericirea Sfintei Treimi. Aici inima este mișcată, mintea acceptă mai lesne dogma fundamentală pe care Biserica o asociază riturilor sale.

Un alt auxiliar prețios al cultului Bisericii noastre, în expunerea și lămurirea adevărurilor de credință, este și pictura bisericească care ilustrează în culori totdeauna învățătura Bisericii. Astfel icoanele devin cărți pentru cei ce nu știu să citească, precum zice Sfântul Ioan Damaschinul. Realizarea icoanei Sfintei Treimi a lui Andrei Rubleov – spre deosebire de cele anterioare – redă prin înfățișarea celor trei îngeri o întreagă învățătură despre imaginea Treimii. Astfel, icoana Sfântului Andrei Rubleov reprezintă unitatea Treimii, ca unitate în iubire a Trei Persoane, distincte si neseparate.

Rezumând cele spuse mai sus, precizăm că: cultul Bisericii Ortodoxe cuprinde adevărata învățătură despre Sfânta Treime, atât prin binecuvântările, ecfonisele și gesturile liturgice ale preotului, cât și prin rugăciunile, imnele și iconografia bisericească, alcătuind un bogat și neprețuit tezaur de doctrină ortodoxă pus la îndemâna și pe înțelesul tuturor.

CAPITOLUL I

DOGMA SFINTEI TREIMI, MODELUL SUPREM AL IUBIRII

A

PREZENȚA SFINTEI TREIMI

ÎN VECHIUL ȘI NOUL TESTAMENT

1. Existența eternă și existența creată. Strădania minții omenești, de a cunoaște cât mai mult, a făcut ca ființa umană să fie absorbită de setea spre o mai largă cunoaștere. Omul, fiind mereu nemulțumit de nivelul său de cunoaștere, a căutat prin diferite metode să cunoască tot mai mult. Știm foarte bine că, în istoria omenirii, au existat voci ca și cea a lui Socrate care au afirmat: «Știu că nu știu nimic», pentru că, prin dorința lui de a cunoaște cât mai mult, el și-a dat seama că gândirea sa, fiind de natură umană, este totuși limitată. Indiferent de eforturile sale, omul s-a ridicat prin cunoaștere și și-a pus întrebarea: De unde ar fi apărut prima existență și dacă această existență este din eternitate?. Însă a vorbi despre acea existență este foarte dificil și chiar imposibil. Pentru noi, pe de o parte, ea rămâne o taină și, în același timp, rămâne în continuare pentru gândirea umană un mister inexplicabil, iar pe de altă parte, ea explică totul.

Pornind însă pe calea pozitivă “catafatică”, observăm că pe pământul pe care trăim există o desăvârșită ordine; totul este așezat la locul său, totul se mișcă și trăiește după niște legi și rânduieli și fiecare lucru sau ființă este determinată de o cauză. În fața acestei mărețe priveliști, mintea noastră înțelege că există o persoană nesfârșit de inteligentă și atotputernică care a făcut această lume și a orânduit totul în ea așa de bine și așa de frumos. Acea persoană este înțelepciune, iubire și bunătate.

Deci, urcând din cauză în cauză și din lege în lege, ajungem la cauza și legea primă a lumii, care este o existență «de sine» și care nu depinde de nici o lege sau de o altă cauză. Ea fiind cauză și lege, de ea depinde totul.

Apoi, mergând pe calea negativă, “apofatică” de a cunoaște acea existență, negăm tot ce ea nu este. Această cale inspiră omului că acea existență în transcendența ființei sale rămâne de necunoscut și de necuprins și ea ne cheamă la tăcere; apofaticul, fiind în parte cunoscut prin catafatic, iar catafaticul fiind mai bine cunoscut prin apofatic. Prin amândouă căi cunoaștem acea existență prin Sine care este izvorul a toată existența și niciodată cunoscând-o în mod deplin, ea ne rămâne o taină și totodată ne deschide taina cunoscându-le.

Despre acea existență eternă necauzată știm doar că ea există, este de ordin spiritual, este vie și personală, și că posedă toate perfecțiunile în mod absolut. Dacă acea existență nu ar fi deplină prin sine, de sine și, dacă ar avea o lege care s-o explice, ar însemna că ea depinde de o altă lege care ar ajuta-o să se explice și ea n-ar fi independentă, ar depinde de acea lege. Dar trebuie să fie undeva o existență prin ea însăși care este legea în suprema ei calitate, care este lege și libertate de la început. Și cum ea nu a apărut într-un anumit «moment» ci ea este din eternitate și nu și-a pus amprenta timpul și evoluția asupra ei. Ea este perfectă din eternitate, nesupusă nici unei legi de evoluție și de aceea ea nu poate sfârși, în ea nu apare nimic ulterior. Ea este Persoana supremă care este însă de la Sine în sensul suprem al cuvântului. Timpul nu face parte din Ea, ci trebuie să se fi produs atunci când ar fi apărut o existență temporală deosebită de existența prin Sine. Această existență temporală nu este o emanație din existența eternă, ci ea este creată de existența eternă. Și după cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae «… că ea nu poate fi decât creația existenței de sine din eternitate. Căci timpul nu s-a putut produce nici prin sine, nici ca o emanație a existenței prin sine din eternitate. El trebuie să aibă o altă cauză» (op. cit. p. 14).

Deci, există o ființă supremă care explică lumea creată în care trăim și această lume este dependentă de acea ființă supremă. Deci, lumea nu a apărut dintr-o evoluție a ei, ci este opera creatoare din nimic a unei existențe supreme prin sine. Lumea creată își are originea în Dumnezeu, Cel necauzat și etern. Realitatea personală supremă, ca existență de Sine, nu este monopersonală, ci Ea este o comunitate personală, primește și comunică existența în interiorul Său, sunt interioare Una Alteia, nu primesc nimic din afară și c nimic din afară și nu se confundă între Ele, aflându-se într-o mișcare continuă de comunicare a ființei și a iubirii.

Adevărata eternitate este aceea a Sfintei Treimi. Treimea Persoanelor perfecte este plenitudinea; Ea explică de fapt totul. Ea rămâne în veci neschimbată în iubirea Sa, iar iubirea este viață, iar viața este mișcare. Numai într-o veșnică comuniune desăvârșită între Persoanele Sfintei Treimi este adevărata viață, care este izvor al tuturor celor existente. Și numai cel ce participă la o astfel de comuniune interpersonală divină primește și el adevărata viață, așa cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan: «Și aceasta este viața veșnică ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Cel ce L-ai trimis, pe Iisus Hristos» (Ioan 17,3)*.

Omul, fiind cea mai perfectă creatură a lui Dumnezeu din lumea creată, lume ce i-a fost pusă la dispoziție ca s-o stăpânească, este «icoana lui Dumnezeu pe pământ …» (Facere 3, 9). Chiar renăscut prin duh, omul rămâne creatură, adică ființă limitată. Limita ființei e limita cunoașterii, iar obiectul conoașterii e ființa. Când e vorba să cunoaștem ființa lui Dumnezeu, ea e mai presus de ființă și deci nu poate fi cunoscută. Toată această existență rămâne pentru gândirea umană doar o simplă taină, care se descoperă, așa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, prin rațiunile lumii care-și au temeiul în rațiunile lui Dumnezeu-Cuvântul «… Din contemplarea înțeleaptă a creațiunii descoperim Rațiunea care ne luminează cu privire la Sfânta Treime, adică la Tatăl, la Fiul și la Duhul Sfânt».

2. Prezența Sfintei Treimi în Vechiul Testament. După cum am spus, învățătura despre Sfânta Treime depășește puterea de înțelegere a omului și, de aceea, această învățătură a întâmpinat, încă de la început, nenumărate dificultăți. Pentru a reda acest adevăr nou de credință, scriitorii creștini s-au folosit de anumite simboluri și analogii. Însă nu întotdeauna folosirea acestei metode a avut un final pozitiv datorită faptului că simbolul și analogia nu pot înlocui realitatea. Nu întotdeauna, taina întreitei ființe divine și totuși una, a fost înțeleasă în sens creștin. Și de aceea, în diferite situații, a trebuit să se ridice Biserica și să apere adevărul de credință.

De asemeni, și Sfinții Părinți au căutat să fie cât mai expliciți în expunerile lor și de aceea au încercat să așeze într-o evoluție istorică relatarea prezenței Sfintei Treimi și să demonstreze totodată că Vechiul Testament conține urme ale dogmei Sfintei Treimi. Este bine știut că Vechiul Testament, prin învățătura sa, a pregătit de-a lungul istoriei dogma trinitară care a fost descoperită complet în Noul Testament. Iar Sfântul Apostol Pavel, în acest sens, ne spune că Vechiul Testament este «umbra celor viitoare» (Coloseni 2, 17) și «pedagog spre Hristos» (Galateni 3, 24).

Prin lumina Sfinților Părinți putem să arătăm câteva texte care conțin urme ale dogmei Sfintei Treimi, uneori vorbind de cel puțin două sau trei persoane, alteori doar de una.

Astfel, in Vechiul Testament avem:

a) texte trinitare cu caracter nedeterminat, unde apare ideea a mai multor persoane în Dumnezeu

1. Încă de la începutul Sfintei Scripturi, Moise – autorul primelor cărți ale Vechiului Testament – istorisind creația, o redă sub forma unui dialog. După unii Sfinți Părinți, acest dialog are loc între Dumnezeu și Cuvântul Său, pentru că totul s-a făcut prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu (Facere 1, 1-25).

2. Apoi, Moise, istorisește puțin diferit crearea omului față de crearea celorlalte ființe și lucruri. Modul de vorbire a Creatorului se schimbă, El nu mai zice ca până acum «Să fie …», ci folosește pluralul «Să facem …», care implică cel puțin un sfătuitor «Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră» (Facere 1, 26). În aceste cuvinte ne este arătat limpede că Dumnezeu a vorbit cu cineva în momentul creerii omului, care, din punct de vedere numeric, este Altcineva decât El. După unii Sfinți Părinți, Dumnezeu a vorbit cu propriul Său Fiu, Unul Născut din Tatăl, care, în același timp, I-a descoperit și egalitatea Tatălui cu Fiul. După alții, părerile sunt împărțite. Însă este evident că, imediat după ce Dumnezeu a spus «Să facem om după chipul nostru …», adaugă: «Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său» (Facere 1, 27), de unde reiese clar că persoanele către care se adresează Dumnezeu, la crearea omului, sunt persoane divine și sunt egale.

3. Iar imediat după cădere, Dumnezeu rostește: «Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul…» (Facere 3, 22) și apoi, referitor la amestecarea limbilor, Domnul a rostit: «Haidem să ne pogorâm și să amestecăm limbile lor…» (Facere 11, 7). Ca și în textele de mai sus, Sfinții Părinți văd că Domnul se adresează persoanelor divine, egalilor.

Aceste texte scot în evidență folosirea pluralului «Noi» și ne duce cu gândul la o sfătuire intratrinitară, între persoanele egale ale Sfintei Treimi, și nu un dialog dintre Dumnezeu și creaturile Sale, pentru că, dimpotrivă, un astfel de dialog, Sfânta Scriptură nu prezintă nicăieri. Dumnezeu se adresează oamenilor totdeauna la singular: «Eu sunt Domnul Dumnezeul tău …» (Ieșire 20, 2).

b) texte treimice cu caracter determinat, indicându-se precis numărul de trei Persoane

1. Teofania de la Stejarul Mamvri: arătarea celor trei bărbați lui Avraam, cărora li se închină; le oferă ospitalitate și-i invită la masă: «Și Domnul S-a arătat iarăși lui Avraam … . Atunci ridicându-și ochii săi, a privit și iată trei oameni stăteau înaintea lui; și cum I-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor și s-a închinat până la pământ. Apoi a zis: Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău!» (Facere 18, 1-3).

Părerile Sfinților Părinți, referitoare la acest text, sunt împărțite. Unii consideră că lui Avraam i s-a arătat Sfânta Treime, iar alții susțin că Avraam a văzut pe Fiul lui Dumnezeu însoțit de doi îngeri. Dar este limpede că Avraam li se adresează la plural celor trei bărbați când vrea să li se aducă apă pentru spălarea picioarelor: «Îngăduiți să Vă aduc puțină apă …» (v.4), iar când le oferă ospitalitate, se adresează la singular: «Doamne, de am aflat har înaintea Ta …» (Facere 18, 3). Deci, lui Avraam numai Dumnezeu i s-a putut arăta prin acest grup, pentru că numai El este în Trinitate și, în același timp, în unitate.

Aici este arătată egalitatea persoanelor dumnezeiești, pentru că nici unul din cei trei bărbați nu era mai mare, sau mai bătrân sau mai puternic. Dar despre această învățătură ne vom ocupa mai îndeaproape într-un capitol ce va urma.

2. Cântarea serafimică. Capitolul al șaselea al cărții profetului Isaia ne istorisește viziunea pe care a avut-o acesta, în care Domnul Savaot i se arăta șezând pe un tron înalt, înconjurat de serafimi care zburau în jurul Lui, strigând: «Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea Lui» (Isaia 6, 3).

Sfânta Scriptură ne spune că acești serafimi au șase aripi și zboară în jurul tronului Celui Prea Înalt, cântându-I lui Dumnezeu imn de slavă. După unii Sfinți Părinți, aici este arătată continua preocupare a serafimilor. Întreitul «Sfânt, Sfânt, Sfânt» indică un Dumnezeu întreit în persoane, iar «Domnul Savaot» desemnează unitatea ființială a lui Dumnezeu, deci Sfânt este Tatăl, Sfânt este Fiul și Sfânt este Duhul lui Dumnezeu. Acest imn de slavă este adus Sfintei Treimi de către cele mai pure ființe si este o profeție pentru noi, muritorii, pentru că anunță doctrina care va fi revelată complet în Noul Testament.

3. Tot în capitolul al șaselea, după atingerea cărbunelui de buze, Domnul a zis: «Pe cine voi trimite și cine se va duce pentru Noi» (Isaia 6, 8), de unde vedem destul de limpede, prin folosirea pluralului «Noi», că Domnul vorbește aici de o pluralitate de persoane în Dumnezeu care au aceeași natură cu El, și anume de Sfânta Treime.

4. Binecuvântarea levitică: «Domnul să te binecuvinteze și să te păzească! Domnul să lumineze fața Sa peste tine și să te miluiască! Domnul să întoarcă fața Sa spre tine și să-ți dea pacea!» (Numeri 6, 24-26). Este pusă în relatarea persoanelor Sfintei Treimi și se află în strânsă legătură cu binecuvântarea din Noul Testament: «Darul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți» (II Corinteni 13, 13). Deci, aceasta este întreita binecuvântare din Vechiul Testament încă din Legea lui Moise care cuprindea ideea existenței unui Dumnezeu întreit în persoane.

c) texte în care sunt prezentate separat personalitatea și divinitatea fiecărei persoane a Sfintei Treimi

La începutul creației, Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor (Facere 1, 2). Acest text ne înfățișează pe Duhul Sfânt ca creator. Dacă creația este chemată la existență prin Cuvântul lui Dumnezeu, ea primește darul vieții prin Duhul lui Dumnezeu.

În continuare, în cartea Facerii se arată și mai clar că viața biologică își are originea în Duhul lui Dumnezeu. Astfel, la crearea omului, Dumnezeu suflă «suflare (duh) de viață», făcându-l o «ființă vie» (Facere 2, 7). Viața creaturii nu aparține ei însăși, ci ea este un dar a lui Dumnezeu, prin Duhul Său. Duhul lui Dumnezeu este Cel ce menține creaturile în existență; dacă Dumnezeu își retrage Duhul Său, totul piere: «Lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărână se vor întoarce. Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului» (Psalmul 103, 30-31). Uneori, prin venirea Duhului Sfânt, îi umple de putere pe eroii poporului ales, alteori creează altora o stare de extaz. Manifestarea Duhului Sfânt în lume apare în Vechiul Testament în relație cu persoana și lucrarea mântuitoare a lui Mesia.

Însă, locul central în această problemă îl ocupă profetul Isaia, în cartea căruia Sfinții Părinți au găsit cele mai multe locuri care se referă la una sau la mai multe persoane ale Sfintei Treimi. Prin cuvintele: «Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiți slobozire și celor prinși în războaie libertate să dau de știre un an de milostivire al Domnului …» (Isaia 61, 1-2) este pusă în lumină realitatea persoanelor Sfintei Treimi. Se știe că Mântuitorul a citit aceste cuvinte ale lui Isaia în sinagoga din Nazaret, apoi a adăugat imediat: «Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre» (Luca 4, 16-21). Iisus Hristos este Cel ce a primit ungerea Duhului Sfânt, care este una neobișnuită și imaterială, căci El a primit-o de la Duhul Sfânt care nu este o persoană străină sau adăugată Sfintei Treimi, ci El aparține prin natură Acesteia, așa cum ne-au spus Sfnții Părinți în scrierile lor.

Despre a doua persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu însuși, prin gura psalmistului spune: «Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut!» (Psalmul 2, 7), ne arată nașterea din veci a Fiului din Tatăl. El este primul născut al Tatălui și are un rol deosebit în crearea lumii și apoi în iconomia mântuirii omului. Despre El se știe că se va naște în Betleemul Iudeei (Miheia 5, 1), dintr-o fecioară (Isaia 7, 14), va fi lumina lumii (Isaia 9, 1), preot și rege după rânduiala lui Melchisedec (Psalmul 110, 1-4), va aduce un Legământ Nou (Ieremia 31, 32) și apoi se aduce jertfă pe sine pentru izbăvirea neamului omenesc (Isaia 53, 1-12).

Caracterul de persoană divină a Duhului Sfânt este evidențiat cel mai bine în cartea necanonică a Înțelepciunii lui Solomon: «Duhul cel Sfânt, povățuitorul oamenilor, fuge de vicleșug, se depărtează de mințile fără pricepere și se dă în lături când se apropie fărădelegea. Înțelepciunea este Duh iubitor de oameni… . Duhul lui Dumnezeu umple lumea, El cuprinde toate și știe orice șoaptă» (Înțelepciunea lui Solomon 1, 5-7); și «… în ea (înțelepciune) se află un duh de înțelegere, sfânt, fără pereche, cu multe laturi, nepământesc, ager, pătrunzător, neîntinat, prea înțelept, fără de patimă, iubitor de bine …» (7, 22).

Sfinții Părinți spun că aceste texte din cartea Înțelepciunii lui Solomon reprezintă scrierea cea mai explicită din Vechiul Testament despre dumnezeirea și caracterul personal al Duhului Sfânt.

După cum s-a văzut, am arătat câteva locuri din Vechiul Testament care vorbesc de o trinitate de persoane sau de cel puțin de una dintre persoanele Sfintei Treimi, ca să ne putem da seama că dogma Sfintei Treimi a fost prezentă în cărțile Vechiului Testament, dar ea fiind prezentată destul de obscur din cauza motivelor binecuvântate ale timpului aceluia. Astfel, pe de o parte, știm că religia mozaică era monoteistă prin excelență și ideea existenței unui Dumnezeu unic a fost accentuată de la începutul și până la sfârșitul Vechiului Testament, iar pe de altă parte, profețiile mesianice erau prea slabe ca să redea învățătura despre Sfânta Treime. Apoi, mai știm și înclinația poporului ales spre politeism și idolatrie.

Revelația era progresivă: întâi li s-a descoperit evreilor credința într-un singur Dumnezeu, apoi după ce a ajuns la o maturizare a acestui monoteism, li s-a descoperit lor și lumii întregi dogma Sfintei Treimi care se revelează pe deplin în Noul Testament.

3. Prezența Sfintei Treimi în Noul Testament. Dogma Sfintei Treimi este o dogmă proprie creștinismului; prin ea ne deosebim categoric de păgânism și de iudaism. Ea reprezintă adevărul prefigurat în Vechiul Testament și descoperit clar și complet în Noul Testament de însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, care e culmea și încheierea Revelației. Observăm că monoteismul din Vechiul Testament este afirmat și dezvoltat în Noul Testament prin persoana Fiului Său. Iisus Hristos nu este un trimis sau un profet, ci este însuși Dumnezeu care a intrat în istorie întrupându-Se. În Noul Testament Dumnezeu se revelează ca Tatăl ce are un Fiu prin naștere și un Duh Sfânt prin purcedere. Textele scripturistice pot fi grupate în trei categorii:

Texte în care este mărturisită clar Treimea Persoanelor

Textul clasic: «Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh» (Matei 28, 19). Acesta este textul cel mai des folosit de ortodocși atunci când este pusă în discuție identitatea ființei lui Dumnezeu în cele trei Persoane. Aici sunt amintite cele trei Persoane treimice și într-o anumită ordine. Prin folosirea expresiei «în numele» sunt puse în realitatea adevărului Persoanele Sfintei Treimi, pentru că ea se folosește numai pentru persoane.

La Bunavestire, arhanghelul Gavril spune Sfinei Marii: «Duhul Sfânt se va pogorâ peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceea și sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema» (Luca 1, 35) – este arătată prezența celor trei Persoane ale Sfintei Treimi care “participă la taina întrupării Fiului care se face om”. Iar prin adevărul revelat în acest text că “Omul” care se va naște se va chema Fiul lui Dumnezeu, adică Unul din Treime.

Teofania de la Botezul Domnului: «Iar botezându-Se Iisus, când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El. Și iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit» (Matei 3, 16-17). Aici se descoperă clar cele trei Persoane ale Sfintei Treimi: Tatăl, care întărește prin glasul Său din cer – «Acesta este Fiul Meu cel iubit,…»; Duhul Sfânt se pogoară peste Iisus în chip de porumbel; Fiul, deși fără de păcat, primește botezul de la Ioan.

La Schimbarea la Față, în prezența lui Petru, Iacov și Ioan, Iisus vorbind cu Moise și Ilie, «iată un nor luminos i-a umbrit pe ei și iată glas din nor zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L» (Matei 17, 5). De asemeni și aici este arătată întreaga Sfântă Treime: nor luminos – semn al prezenței Duhului Sfânt, glasul – prezența Tatălui, și Hristos – Cel care a pnevmatizat trupul cel înviat, trecând prin ușile încuiate.

Binecuvântarea apostolică: «Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toți» (II Corinteni 13, 13). Aceasta este binecuvântarea și salutarea, trimisă de Pavel creștinilor, în numele Sfintei Treimi. Aici cele trei Persoane ale Sfintei Treimi apar distincte, nu numai cu numele, dar și după lucrările lor specifice: Tatăl este izvorul dragostei și a harului pe care o recâștigă Fiul și pe care ne-o împărtășește Duhul Sfânt prin Biserică.

În cuvântarea lui Iisus, rostită în fața Apostolilor, prin care El și-a luat rămas bun de la ei: «Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului …» (Ioan 14, 16-17), ni se arată prezența celor trei Persoane ale Sfintei Treimi.

b) Texte în care ni se vorbește separat numai despre o Persoană a Sfintei Treimi

În continuare vom prezenta câteva texte unde ni se vorbește direct, fie despre Persoana Tatălui, a Fiului sau cea a Duhului Sfânt.

1. Persoana Tatălui – Noul Testament conține nenumărate texte în care este luată separat Persoana Tatălui, atribuindu-I-se lucrări dumnezeiești și evidențiind proprietatea personală de a fi nenăscut. Dintre acestea amintim doar câteva: «Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?… Știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele» (Matei 6, 31-32); «Deci voi așa să vă rugați: Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău» (Matei 6, 9); «Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri» (Matei 5, 16).

2. Persoana Fiului – Însă plecând numai de la pronunțarea cuvântului “Fiu”, vedem că El este o Persoană distinctă de Tatăl, care este născut din veci din Tatăl și posedă aceeași ființă, aceleași lucrări și aceleași atribute ca și Tatăl. Acestea putem vedea și din conținutul unor texte cum ar fi: «… Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit» (Matei 3, 17), fiind unul dintre cele mai puternice argumente folosite împotriva ereticilor, că Iisus Cel care se botează este Fiul Său, pe Care trebuie să-L recunoaștem ca Dumnezeu-Fiu. Mărturisirea lui Petru: «Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu» (Matei 16, 16), arată aceeași dumnezeire a Persoanei Fiului. Apoi, mai putem arăta și afirmația lui Toma care-L numește pe Hristos «Domnul Meu și Dumnezeul meu!» (Ioan 20, 28). Toate aceste texte din Noul Testament scot în lumină Persoana Fiului ca Dumnezeu adevărat, egal cu Tatăl. De asemeni, mai găsim și alte texte în care ni se vorbește și despre lucrarea comună în sânul Sfintei Treimi: «Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez» (Ioan 5, 17).

3. Persoana Sfântului Duh – În iconomia Sfintei Treimi, Iisus Hristos primește trup (σάρξ) din sânul Sfintei Fecioare Maria prin lucrarea Duhului Sfânt: «… îngerul i-a zis (Fecioarei Maria): Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine…» (Luca 1, 35); care este o persoană reală, purcede din veci din Tatăl, fiind distinctă de persoana Tatălui și cea a Fiului, și care e trimis în lume: «Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte …» (Ioan 14, 26) și «Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine» (Ioan 15, 26). Din aceste texte se poate vedea limpede că Duhul Sfânt este a «a Treia Persoană» a Sfintei Treimi, distinctă de celelalte Două și duce la desăvârșire lucrarea Sfintei Treimi.

c) Găsim în Noul Testament și texte în care este mărturisită unitatea de ființă, voință, lucrări și atribute a Persoanelor Sfintei Treimi, prin care ne este arătată consubstanțialitatea, deoființimea și egalitatea Lor. De asemeni ne este arătat că nu sunt trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu care are o singură ființă, o singură voință și o singură lucrare – este Dumnezeu-Treime. Astfel de texte sunt: «Iar Eu și Tatăl Meu una suntem» (Ioan 10, 30), «… Tatăl este întru Mine și Eu în Tatăl» (Ioan 10, 38) și «Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar și adâncurile lui Dumnezeu. Căci cine dintre oameni știe ale omului, decât duhul omului, care este în el? Așa și cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu» (I Corinteni 2, 10-11).

Plecând de la ideea că Vechiul Testament este o “umbră a Noului”, Sfinții Părinți văd într-adevăr în Vechiul Testament urme ale dogmei Sfintei Treimi și explică aceasta pe baza Revelației creștine cuprinsă în Noul Testament, scoțând la lumină nenumărate texte care ar conține această învățătură. Însă acest adevăr nou de credință este clar numai nouă, creștinilor, care avem la bază o interpretare corectă a Noului Testament, făcută în lumina minților sclipitoare ale Sfinților Părinți, urmând învățătura lui Hristos care este împlinitorul și desăvârșitorul Legii Vechi. Nu am fi putut înțelege niciodată pe deplin mesajul scripturistic despre această învățătură reflectată în Vechiul Testament dacă nu s-ar fi întrupat Fiul lui Dumnezeu din iconomia Sfintei Treimi, care ne-a făcut nouă înțeles, pe cât posibil, acest adevăr de credință. Deci, am putea spune că Vechiul Testament pregătește pe de o parte, prin monoteismul său, terenul pentru primirea noului adevăr de credință despre Dumnezeu unic în ființa Sa, iar pe de altă parte, “ascunde”, sub o formă nuanțată, realitatea persoanelor treimice care se revelează pe deplin în Noul Testament.

Hristos a făcut cunoscut, prin întruparea, învățătura și faptele Sale mântuitoare, pe Dumnezeu, ca fiind o Treime de Persoane, plină de comuniune dar o comuniune ce are la bază iubirea desăvârșită dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

B

FORMAREA DOGMEI SFINTEI TREIMI

În lume au existat și există multe religii care se deosebesc între ele, fie după numele pe care-l poartă, fie după învățătura fiecăreia. Aceste religii au în centrul lor credința într-o divinitate căreia i-a atribuit diverse nume și personificări, invocând-o ca Iahve – Domnul Savaot (iudaism), ca Alah (islamism), ca zeitate întreită: Osiris, Isis, Horus (religia egiptenilor), ca divinitate compusă: Brahma, Vishnu și Shiva (religia indienilor), etc. Astfel, putem spune că atât credința într-un singur Dumnezeu cât și credința în mai multe divinități era cunoscută oamenilor.

După cum am văzut că Vechiul Testament cuprinde, în linii generale, adevărul despre Sfânta Treime care este descoperit în chip lămurit în Noul

Testament, în care Dumnezeu se revelează, în mod clar, ca unul în Ființă și întreit în Persoane. Această învățătură despre Divinitate este specifică numai creștinismului.

Încă din primele veacuri ale creștinismului, acest adevăr nou de credință a dat naștere la diferite dispute teologice. Părinții Bisericii acestor veacuri au folosit diferite simboluri și analogii pentru a reda cât mai bine această învățătură. Însă, pe măsura încercării exprimării acestui adevăr, s-au lovit de lipsa termenilor teologici care să exprime în profunzime taina Sfintei Treimi și au fost nevoiți să împrumute unii termeni din filozofia păgână, greacă sau latină, dar precizându-le sensul lor creștin. Astfel, observăm că Sinodul întrunit la Antiohia (269) subliniază imprecizia sensului termenilor. Datorită acestui fapt, vedem că filozofia păgână a căutat să-și croiască noi drumuri, pentru a lovi în fața creștinismului. Aceasta s-a făcut prin intermediul unor creștini care au căutat să interpreteze, după înțelegerea lor, textele Sfintei Scripturi, și s-au ridicat vehement atunci când era folosită expresia: «Hristos Fiul lui Dumnezeu» ori numirile de «Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt» cu care se deosebeau Persoanele Sfintei Treimi, dând naștere la controverse teologice. Astfel, prin profunzimea gândirii Sfinților Părinți, noul adevăr de credință s-a făcut cunoscut minții omenești, pe cât posibil, întâmpinând mai multe dificultăți.

O dificultate în acest sens a apărut în exprimarea sensului termenului «ființă» (όυσία). În gândirea oamenilor din veacurile respective nu era clar delimitat înțelesul acestei noțiuni, întrucât uneori era folosit cu sensul de ființă individuală, iar alteori cu sensul de ființă comună. De aici s-a ajuns la posibilitatea confundării ființei cu ipostasul.

O altă dificultate în exprimarea adevărului de credință a constituit-o și trecerea lentă de la concepția monoteistă a ființei lui Dumnezeu, prezentată în Vechiul Testament, care insista asupra unității dumnezeirii, la o interpretare trinitară a persoanelor dumnezeiești. Astfel, vedem chiar, și printre scriitorii bisericești ai primelor secole creștine, ezitări în această privință, cum ar fi: Sfântul Iustin Martirul și Filozoful (†163), Clement Alexandrinul (†211). Dar, indiferent de această situație, este adevărat că, încă de foarte timpuriu sau chiar din secolul al II-lea, exista învățătura de credință în Dumnezeu unul în ființă și întreit în persoane, așa cum ne este prezentată în simbolurile de credință (Teofil al Antiohiei).

Au existat și alți creștini care au încercat să cuprindă cu gândirea omenească taina Sfintei Treimi și să explice cu logica omenească unitatea Ființei divine și trinitatea Persoanelor, ajungând, în cele din urmă, să susțină o învățătură greșită, abătându-se astfel de la învățăturile Sfintei Scripturi și a Simbolului de Credință. În acest fel, monarhianiștii, încercând să combată pe Ebion (care susținea multitudinea eonilor), și dualismul lui Marcion, mărturiseau o învățătură că Dumnezeu e unul, negând trinitatea persoanelor în Sfânta Treime. Totodată, unii dintre ei învățau că Fiul și Duhul Sfânt sunt niște puteri (δυναμις) ale Tatălui, fie atribuiau persoanelor dumnezeiești niște măști (προσώπον) succesive pe care le ia același ipostas în cursul istoriei sau în raport cu trebuințele oamenilor. Aceștia au fost combătuți de către Tertulian, Ipolit, Dionisie cel Mare ș.a., care, la rândul lor, din dorința de a scoate în evidență realitatea Persoanelor Divine, s-au abătut de la învățătura Bisericii, fiind acuzați de subordinațianism, deși intențiile lor au fost străine de această erezie. Dar însă erezia, de mare răsunet, care a zguduit profund pentru prima dată întreg creștinismul, a fost cea a lui Arie (sec. IV), preot din Alexandria, om învățat, dar viclean. Acesta susținea că ființa lui Dumnezeu este unică și incomunicabilă; ajunge printr-o logică omenească să afirme că Fiul nu are o natură identică cu Tatăl. În felul acesta dezvoltă teoria subordinațianistă, susținând că Tatăl a existat înainte de, și fără, Fiul, spunând: «a fost un timp când Fiul nu era». Arie așeza în prim plan inferioritatea Fiului față de Tatăl. Cultul, fiind centrul vieții religioase, el era «nu numai termometrul Ortodoxiei, ci și al ereziei»; în el arianismul a căutat să însămânțeze erezia lor prin diferite formule subtile pentru a ajunge, în cele din urmă, în credința generală a Bisericii. Astfel, în acest sens, ei au luat ca punct de plecare ideea părinților și sciitorilor bisericești a primelor trei secole creștine în care era arătată Slăvirea dată lui Dumnezeu prin Hristos, «Stăpânul Sufletelor noastre», fără să aibă în evidență învățătura creștină în care Fiul este socotit ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni. În felul acesta, ei au admis, ca pe o formulă ariană: «Slavă Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt», încât Arie s-a oprit asupra primei părți a acestei formule, demonstrând astfel, neegalitatea Persoanelor Sfintei Treimi.

Ereticii au căutat, în primul rând, ca ideile lor să pătrundă în cadrul serviciului divin, dar mai ales în Liturghie. Nu putem spune că arienii au avut de la început o Liturghie a lor proprie. Așa cum adepții lui Paul de Samosata doreau «cu stăruință să rămână membri ai Bisericii», tot așa s-a întâmplat și cu arienii, care «voiau să rămână într-însa și să păstreze așezămintele». Ei nu aveau în vizor distrugerea cultului, ci voiau ca erezia lor să fie impusă creștinismului prin diferite noțiuni teologice. Așa vedem cazul Sfântului Ambrozie al Milanului care a trebuit să șteargă urmele lăsate de arieni în Liturghie. Însă ne întâlnim cu cazuri în care episcopii arieni au atacat dreapta învățătură a Bisericii prin predicile lor.

Dar trebuie să avem în vedere că până la prima întrunire generală a Bisericii, cultul, dar mai ales Liturghia, era fluidă și supusă modificărilor. Singura cale în convingerea adevărurilor era credința mântuitoare a creștinilor în Sfânta Treime. Totodată trebuie precizată și lipsa cărților de cult, care apar mai târziu. Până la apaiția lor se știau pe dinafară psalmii și rugăciunea domnească. Se citeau pericope biblice, iar rugăciunile erau improvizate în funcție de momentul liturgic. De asemeni, nici rânduiala ceremonialului nu era precizată, iar toate acestea erau însușite prin participarea la cultul divin. Astfel, multe din expresiile aflate în Sfânta Scriptură au ajuns formule liturgice, mărturisind adevărul revelat. Dat fiind rolul cultului în viața religioasă a creștinilor, arianismul a căutat prin diferite mijloace să introducă și să facă prezente ideile lor în credința întreagă a Bisericii.

Datorită opiniilor greșite ale lui Arie, s-au ridicat voci puternice, din sânul Bisericii, ca cea a Sfântului Atanasie (†373), care au combătut arianismul și au susținut cu tărie învățătura dreaptă a Bisericii. În timpul disputelor cu arienii, Biserica a introdus în cultul ei formula: «Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh» ca imn trinitar, mărturisind consubstanțialitatea și egalitatea persoanelor Sfintei Treimi, cărora li se cuvine aceeași slavă. Pentru lămurirea acestor neclarități și neînțelegeri a fost convocat la Niceea în 325, în timpul împăratului Constantin cel Mare, cel dintâi Sinod Ecumenic. Acesta formulează răspunsul ortodox împotriva ereziei ariene, afirmând dumnezeirea Fiului prin diverse expresii: «Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii», «născut, iar nu făcut», «Cel ce este de o ființă cu Tatăl». Observăm că Sinodul folosește expresia teologică όμοούσιος τω Πατρί, de o ființă, consubstanțial cu Tatăl. Sinodul condamnă arianismul iar învățătura despre dumnezeirea Fiului o sintetizează, alcătuind primele șapte articole (sau definiții scurte) din Simbolul de credință, cunoscut în istorie sub denumirea de Simbolul niceean, fără a se ocupa cu clarificarea întregii învățături despre Sfânta Treime. Părinții sinodali au cuprins în acest simbol învățătura despre Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul fără a consemna învățătura despre Dumnezeu-Duhul Sfânt, ci rămânând numai la expresia «Credem și în Duhul Sfânt».

Încă nu se terminaseră bine discuțiile care țineau de natura divină a Fiului și în sânul creștinismului apăruse o altă erezie, dar de data aceasta extinsă la Persoana Sfântului Duh. Macedonie, patriarhul Constantinopolului (†362), învăța că Duhul Sfânt este o creatură (ktisma) – exact ce spunea Arie despre Fiul – , ajungând să nege consubstanțialitatea Sa cu Tatăl și cu Fiul.

Prima informație despre apariția adversarilor Duhului Sfânt (pnevmaomahi), ne-o dă marele apărător al ortodoxiei în lupta cu arianismul, Sfântul Atanasie cel Mare (†373), în scrisorile sale adresate lui Serapion, din timpul celui de-al treilea exil al său (358-362). Dar au existat și alți Părinți ai Bisericii cum ar fi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore de Nyssa, Sfântul Grigore de Nazianz și Sfântul Ambrozie al Milanului, care, prin scrierile lor, au combătut temeinic învățătura greșită a macedonienilor, susținând consubstanțialitatea și egalitatea Persoanelor Sfintei Treimi. În acest fel s-a ajuns la neînțelegeri, iar pentru rezolvarea acestor probleme din Biserică a fost convocat Sinodul al-II-lea ecumenic din 381, pe timpul împăratului Teodosie, care trebuia să aducă pace în sânul Bisericii. Un rol deosebit de important l-a avut Cuvântarea a-V-a a Sfântului Grigorie de Nazianz, rostită în cinstea Sfintei și celei de o ființă Treimi, în fața Părinților sinodali, care, se pare că a stat la baza hotărârilor dogmatice ale sinodului. Părinții întruniți au lămurit problema dumnezeirii Sfântului Duh și a consubstanțialității și egalității Lui cu Tatăl și cu Fiul. Astfel, s-a clarificat definitiv teologia Prea Sfintei Treimi, condamnând toate ereziile antitrinitare din secolul al-IV-lea, care e valabilă până astăzi în toate Bisericile creștine.

Sinodalii au alcătuit o expunere de credință, τò ὲτεθέν, care s-a pierdut din nefericire, dar ni s-a păstrat un rezumat al acestei expuneri în Scrisoarea Sinodului întrunit la Constantinopol în vara anului 382, trimisă papei Damasus al Romei, în care Părinții sinodali spuneau: «Noi am rămas la credința evanghelică hotărâtă de către cei 318 Părinți de la Niceea. Voi și noi și toți cei ce nu răstălmăcesc cuvântul dreptei credințe, trebuie s-o aprobăm ca pe cea mai veche credință în armonie cu (mărturisirea de la) Botezul, care ne invață să credem în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, adică într-o singură dumnezeire, putere și ființă a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, de aceeași cinste și demnitate a cărei împărăție este veșnică, în trei ipostasuri, adică în trei persoane desăvârșite». Din acest text se poate vedea limpede dreapta învățătură păstrată, apărată și mărturisită de către părinții sinodali, combătând totodată ideile ereticilor care au încercat, prin logica umană, să știrbească realitatea și dumnezeirea Persoanelor treimice. Această problemă a avut și un sfârșit prin completarea Simbolului niceean cu încă cinci articole de credință a Bisericii universale. Începând cu articolul opt, sinodalii subliniază dumnezeirea Duhului Sfânt numindu-L «Domnul», «De viață făcătorul», «Care de la Tatăl purcede», «Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, Care a grăit prin prooroci». Din aceste expresii, observăm că Sfinții Părinți au recurs la denumiri și expresii din Sfânta Scriptură și care se găseau și în practica liturgică pentru a exprima cât mai bine învățătura Ortodoxă a Bisericii. Este adevărat că la acest Sinod, Părinții nu au folosit termenul homoousios – «de o ființă» -, dar prin formularea «Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit», este arătată foarte clar deoființimea, egalitatea și dumnezeirea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul. Tot acest Sinod a schimbat para – de la (Ioan 15, 26) cu ek – din (I Corinteni 2, 12), pentru a sublinia cât mai clar că Tatăl este principiul (ὰρχή), cauza (αὶτία) și izvorul (πηγή) Divinității. Reluând cuvântul Mântuitorului din Ioan 15, 26, că «Duhul de la Tatăl purcede», așa cum Fiul se naște din Tatăl, Sfinții Părinți mărturisesc limpede purcederea Duhului numai din Tatăl și, totodată, precizează clar relația Fiului cu Duhul, fără să facă din Fiul un fel de Tatăl a Duhului, așa cum din unele confuzii au ajuns mai târziu catolicii să mărturisească Filique (= și de la Fiul).

Această definiție scurtă a credinței a înlocuit mărturisirile de credință locale, folosite de Biserică. Iar din 567, printr-un decret al împăratului bizantin Justin II, Simbolul niceo-constantinopolitan a fost introdus în mărturisirea dreptei credințe la primirea Tainei Botezului și a Sfintei Euharistii, apoi și în celelalte ceremonii ale cultului, rămânând «cel mai prețios tezaur al Credinței după Sfânta Scriptură, pe care ni l-a transmis până astăzi Biserica» ca mărturisire a dreptei credințe în Sfânta Treime. Observăm că, potrivit poruncii Mântuitorului de la Matei 28, 19: «Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh», exista o mărturisire de credință trinitară, baptismală propovăduită și mărturisită încă de la Cincizecime care a constituit conținutul credinței creștine, pe care trebuiau să-l rostească cei care urmau să se boteze. Odată cu trecerea timpului, această mărturisire a fost completată și cu învățătura despre mântuirea în Hristos, ajungând să fie mărturisită la Ierusalim, Alexandria și Antiohia. Astfel a intrat ea în cultul Bisericii fiind mărturisită și la oficierea botezului de către preoți prin formula «Botează-se robul lui Dumnezeu … în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh», păstrându-se până astăzi în slujba Botezului.

Luptele purtate cu antitrinitarii au dus la îmbogățirea cultului cu rugăciuni, rituri dar și cu diferite imnuri ale Bisericii care accentuau triumful învățăturii Ortodoxe în fața ereticilor. În acest timp, în slujba de seară a Bisericii, este introdus imnul «Lumină lină» în care «Lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh». Acest imn era cântat de către creștini și în procesiuni, mărturisind astfel credința mântuitoare în Sfânta Treime. Apoi au fost introduse și alte rugăciuni ca «Prea Sfântă Treime» și alte cântări ca «Doamne miluește», cântat de trei ori, prin care se evidenția credința și învățătura în Sfânta Treime. Alături de acestea stau și mărturisirile de credință ale martirilor, care și-au jertfit viața, mărturisind credința lor în Sfânta Treime. Una din cele mai vechi mărturisiri trinitare este cea a Sfântului Policarp, rostită cu mâinile legate înainte de a fi aruncat în foc: «Doamne Dumnezeule Atotputernice Tată, iubitului Tău Fiu Iisus Hristos, prin care am primit cunoștința despre Tine, te binecuvintez că m-ai învrednicit să iau parte cu ceata Sfinților Mucenici la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieții de veci și nestricăciunea Duhului Sfânt. Pentru aceasta Te laud, Te binecuvintez, Te preamăresc pe Tine prin veșnicul Arhiereu Iisus Hristos – iubitului Tău Fiu – și împreună cu El pe Duhul Sfânt prin care Ție Ți se cuvine slava în veci». Dar însă conținutul dogmatic al acestei învățături despre Sfânta Treime a fost formulat solemn și definitiv în Sinoadele I și II ecumenice, după cum am văzut. Observăm că Simbolul niceo-constantinopolitan întregește textul format la Niceea și, după cum spunea un teolog ortodox, el «a lărgit vechea mărturisire de la Botez cu precizările impuse de necesitatea respingerii inovațiilor eretice, care alterau credința în Sfânta Treime, reducând-o la un teism monopersonal».

Pentru a exprima treimea unită a persoanelor dumnezeiești, Sfinții Părinți au trebuit să găsească și să formeze o teologie trinitară adecvată. De aceea, au fost purtate discuții în jurul termenilor: unitate, treime, ființă, esență, natură, fire, substanță, ipostas și persoană, care au fost folosiți pentru a reda învățătura despre unitatea ființei și trinitatea persoanelor dumnezeiești. Un deosebit rol în stabilirea sensurilor acestor termeni l-a avut Sfântul Vasile cel Mare, care a precizat clar ideea ipostasurilor în Sfânta Treime, arătând deosebirile între ele, care nu împart ființa, dar nici nu lasă persoanele să se confunde între ele. Totodată Sfinții Părinți au precizat că folosirea acestor termeni se aplică însă la Dumnezeu numai prin analogie cu noi, pentru că nu ne putem exprima despre Dumnezeu dacă nu facem o comparație cu noi, fiindcă nu pot să existe termeni sau mintea omenească nu poate să cuprindă sau să înțeleagă și apoi să explice taina Prea Sfintei Treimi în termeni omenești. Dumnezeu nu este ființă și treime în sensul nostru de înțelegere, ci este Existență necreată, necauzată și întreagă deodată în cele trei Persoane dumnezeiești, și fără ca Ele să se împartă sau să se despartă, posedând toate atributele dumnezeiești. Totuși nu sunt trei, ci un singur Dumnezeu.

Deosebirea dintre persoanele Sfintei Treimi este aceea că Tatăl este nenăscut, Fiul născut și Duhul Sfânt purces din veșnicie; toate acestea fiind făcute în iconomia Tatălui, fără să altereze sau să împartă ființa și fără să atingă unitatea ființei dumnezeiești. În teologie ele au fost numite proprietăți personale interne ale Persoanelor Sfintei Treimi.

Sfinții Părinți au menționat că Persoanele Sfintei Treimi se mai deosebesc între ele și prin activitatea Lor personală externă, adică în afara ființei Sale în raport cu lumea: creație, mântuire și sfințire. Dar toate acestea sunt comune Persoanelor pentru că Treimea este neîmpărțită și nedespărțită. Această împreună coexistență a fost numită de teologie perihoreză, care exprimă atât unitatea ființei cât și trinitatea lui Dumnezeu.

C

ÎNVĂȚĂTURA DESPRE SFÂNTA TREIME ÎN TEOLOGIA ORTODOXĂ PATRISTICĂ ȘI CONTEMPORANĂ

Am văzut că Revelația divină a Vechiului și Noului Testament nu are drept scop expunerea tuturor tainelor Divinității, ci a avut scopul să ne expună toate învățăturile necesare pentru mântuirea omului. Dar, în cuprinsul acestor învățături, găsim prezentate și două acte originare a Persoanelor treimice: că «Fiul s-a născut din Tatăl» și «Duhul Sfânt purcede de la Tatăl». Omul, fiind o ființă mărginită, căutând să înțeleagă tainele Divine cele nemărginite, a silit Nemărginirea să intre în limitele gândirii sale. Astfel, a ajuns, prin principiile logicii clasice aristoteliene, să alunece în diverse erezii. Numai Sfinții Părinți care, prin eforturile lor de teologhisire, conștienți fiind că Divinitatea care a creat toate stă deasupra categoriilor de timp, spațiu și cauză, etc. a ajuns să deosebească în Divinitate noțiunile de Ființă și Persoană.

Paradoxul naturii umane este că nu putem concepe nimic în afara categoriei de timp cosmic și, numai așa, omul încearcă să înțeleagă cele despre divinitate, introducându-le în determinismul nostru existențial. Dar, trebuie să recunoaștem că este foarte greu de a gândi și de a vorbi într-un mod deplin despre Sfânta Treime, deoarece este foarte greu de a gândi și exprima în termeni omenești ceea ce depășește total finitul omenesc și cosmic. Nu putem vorbi despre «apariția» Sfintei Treimi, știm doar că există din veci și există în modul treimic al unui singur Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți au propovăduit și mărturisit despre această Trinitate Sfântă.

Unii comentatori patristici ne vorbesc despre faptul că Apostolii, imediat după pogorârea Duhului Sfânt și înainte de a se despărți, au compus un Simbol de credință care a existat nescris o perioadă de timp, fiind ca o schemă a învățăturii creștine pe care avea să o folosească în activitatea lor de propovăduire, cunoscut în istorie sub numele de Simbolul apostolic. Acesta cuprindea învățături despre Sfânta Treime și despre Hristos, fiind un adevărat catehism al creștinismului unde era prezentat fundamentul doctrinei Bisericii primare și anume mărturisirea Persoanelor treimice: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Astfel de simboluri au existat și în Alexandria și Antiohia care erau recitate odată cu primirea botezului. Chiar de la începutul întemeierii Bisericii, putem observa existența învățăturii despre Sfânta Treime.

Datorită ereziilor care au apărut atât printre creștinii proveniți dintre iudei cât și din lumea filozofilor păgâni, din sânul Bisericii s-au ridicat dintotdeauna oameni puternici în înțelepciune și în cuvânt, care să apere învățătura dreaptă a Bisericii. Chiar dacă această învățătură nu era formulată oficial, ea era prezentă în credința creștinilor și mărturisită prin cultul Bisericii. Creștinii aveau credința clară în Dumnezeul treimic fără a-i interesa filozofarea conținutului; ei trăiau prin cultul Bisericii și așteptau cu inimile deschise a doua venire a Domnului.

Atât Părinții cât și creștinii primelor secole credeau în Sfânta Treime, chemând-o cu înflăcărare în rugăciuni asemenea martirilor ca Sfinții: Ignatie Teoforul, Policarp, Justin și Ciprian ș.a., pentru a fi asistați de Ea în momentul trecerii lor din lumea aceasta. Dovadă în acest sens este și faptul că Sfântul Teofil al Antiohiei (†185) folosește în lucrarea sa, Către Autolic, în cartea a II-a, pentru prima dată termenul «Trias = Treime» și distincția Persoanelor în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe care el îi numește Dumnezeu, Logos și Înțelepciune.

Datorită neputinței înțelegerii și exprimării în cuvinte, în mod clar, a acestei învățături, prin logici simpliste și prin lipsa termenilor trinitari, s-a ajuns la anumite erezii. Punctul de plecare al noilor erezii a fost tăgăduirea deschisă a dumnezeirii Mântuitorului pe care-L considerau un simplu om înzestrat cu o anumită înțelepciune, iar alții respingeau realitatea trupului. Aceștia au fost combătuți și condamnați de către Părinții Bisericii. Alți eretici, în frunte cu Arie, care recurgea la tot felul de speculații raționaliste au negat veșnicia Fiului, ajungând, în felul acesta, la teoria subordinațianistă, susținând că Fiul este mult mai mic decât Tatăl. Semiarianul Macedonie, ridicat la 341 în scaunul de episcop al Constantinopolului, a început să învețe că Duhul Sfânt e mai mic decât Tatăl și Fiul, făcând din Acesta numai o creatură a Fiului și servitor al Tatălui și Fiului. Aceste învățături greșite au fost hotărât combătute de Sfinții Părinți întruniți la Niceea (325) și Constantinopol (381) și de congresul general al Bisericii, iar noua învățătură definită și sistematizată devenind teologie normativă pentru secolele următoare și în contextul teologic de astăzi.

Părinții nu au ezitat să dea răspuns la aceste provocări, precizând prin operele lor antieretice teologia ortodoxă a Sfintei Treimi. Sfinții Părinți din vremea Sinoadelor I și II ecumenice, prin operele lor dogmatice, au contribuit direct la formularea învățăturii ortodoxe a Sfintei Treimi. Aceștia au dezvoltat și explicat în scrisori speciale unitatea ființei și Treimea Persoanelor; au precizat terminologia trinitară. Astfel, Sfântul Atanasie (293-373) a scris trei tratate împotriva arienilor, intitulate Cuvinte contra arienilor și Către Serapion. Prin adâncimea cugetării sale teologice, Sfântul Atanasie afirmă că Fiul și Tatăl sunt absolut una, prin unirea dumnezeirii și a firii lor. În Sfânta Treime se află și Sfântul Duh, Care nu este o creatură, ci Dumnezeu însuși, așa cum ne arată Sfânta Scriptură. El este Chipul Fiului, așa cum Fiul este Chipul Tatălui. El este de o ființă cu Tatăl și cu Fiul, Tatăl lucrează prin Fiul, în Sfântul Duh (Scrisoarea către Serapion). Astfel, el a mărturisit «Un Dumnezeu în trei ipostasuri» iar în alt loc ne spune: «El (Cuvântul) și Tatăl sunt două ipostasuri». Deși Sfântul Atanasie a folosit termenii ființă și ipostas nu face o distincție clară între cei doi termeni, ci El arată numai că deoființimea persoanelor treimice nu duce nici la triteism și nici la modalism și mărturisește Monadă în Triadă. Taina Sfintei Treimi rămâne pentru capacitatea limitată a omului un mister care nu poate fi deslușit în totalitate.

Prin urmare, Sfântul Atanasie a fost unul dintre cei mai mari apărători ai ortodoxiei niceene mărturisind egalitatea și consubstanțialitatea Persoanelor Dumnezeiești.

Elucidarea și fixarea învățăturii trinitare a Divinității a constituit un triumf al teologiei «Părinților capadocieni», un loc de frunte între aceștia, în acest sens, avându-l Sfântul Vasile cel Mare (330-379), care pune baza terminologiei trinitare prin stabilirea înțelesurilor termenilor ousia și ipostas. Cunoscut ca mare organizator și liturghist, el a scris Împotriva lui Eunomius (trei cărți) și Despre Duhul Sfânt, contribuind astfel la popularizarea termenilor trinitari prin textele de cult. El recunoaște importanța dogmatică a imnelor și textelor liturgice, subliniind faptul că, între formele de exprimare a credinței, cea mai vie și mai autentică este doxologia tradițională: «Mărire Tatălui și Fiului, împreună cu Duhul Sfânt».

Împotriva lui Eunomie, care învăța că «Fiul este făptura Celui nenăscut, iar Paracletul sau Duhul este făptura Celui Unul-Născut», datorită faptului că este născut, nu este Dumnezeu în mod strict, fiindcă nașterea se aplică numai existențelor materiale create (Arie era de aceeași părere), Sfântul Vasile susținea deschis că Fiul e născut veșnic și are o naștere eternă. El spunea: «Precum Fiul este pus al doilea după Tatăl in ceea ce privește ordinea, pentru că este din Acela…, nu este, însă, al doilea după fire, pentru că, în amândoi dumnezeirea e una…, tot așa Duhul Sfânt, deși e pus, în ceea ce privește ordinea, după Fiul, nu este însă de o fire străină» (față de Tatăl și de Fiul), «Noi trebuie să mărturisim că Tatăl este Dumnezeu, Fiul Dumnezeu, Duhul Sfânt, Dumnezeu», iar Sfântul Duh este «deoființă cu Dumnezeu».

Sfântul Vasile înțelegea, prin folosirea termenului ființă, «ceea ce e comun în Sfânta Treime» iar prin ipostas, «modul de subsistență concretă a unei ființe», care mai înseamnă și persoană, ajungând să afirme că «unde e persoană e și comuniune între persoane, că nu există persoană în afară de comuniune».

Sfântul Vasile cel Mare mărturisește pe Dumnezeu ca o Treime de Persoane unite nu numai două câte două, ci pe fiecare cu celelalte două; deci unite toate trei nu numai prin ființă ci și prin însușirile lor caracteristice. El apără «atât unitatea cât și trinitatea lui Dumnezeu», susținând că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt au aceeași fire și o singură dumnezeire și totodată învățând că ființa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută, pentru că nu putem limita Nemărginirea în limitele cunoașterii noastre. Noi putem cunoaște Persoana lui Dumnezeu, fără a cunoaște ființa. Pentru că în toate lucrările (energiile) se arată Persoana care lucrează. Despre aceste energii, mai târziu, Sfântul Grigorie de Palama († 1359) a dezvoltat o adevărată învățătură teologică pe această temă.

Învățătura despre coeternitatea Fiului cu Tatăl o întâlnim și la Sfântul Grigore de Nazianz (329-389), «teologul», scriitor, poet și predicator de mare talent, este cunoscut mai ales pentru Cuvântările teologice (în număr de cinci) în care se ocupă de Dumnezeu Însuși, în unitatea și treimea Sa, în combaterea opiniilor anomeilor, eutihienilor și pnevmatomahilor. Aceste cuvântări expun și apără învățătura trinitară printr-o puternică argumentare și fundamentare scripturistică.

Sfântul Grigore de Nazianz era înzestrat cu deosebite calități intelectuale și morale, om cu o adâncă sinceritate și cu o deosebită curățenie a inimii prin care a trezit numeroși adversari plini de răutate și de viclenie. În urma acestor neînțelegeri, Sfântul Grigorie a avut un moment de ezitare și a voit să părăsească Constantinopolul, dar ortodocșii, auzind, spuneau: «De pleci, vei duce cu tine Treimea». De aceea, pe bună dreptate, unii Părinți l-a numit și «cântărețul Treimii».

În ultima cuvântare ținută în fața Părinților sinodali, Sfântul Grigorie, deși trist, a rostit cele mai frumoase și subtile cuvântări în cinstea Sfintei și Celei de o ființă Treimi.

Sfântul Grigorie este cel care distinge, în «iconomia» Sfintei Treimi, trei perioade în care fiecare Persoană a Sfintei Treimi este revelată distinct și anume: Legea Vechiului Testament pe Tatăl, Evanghelia lui Hristos pe Fiul și Cincizecimea pe Duhul Sfânt, spunând că «Lumina Treimii strălucește progresiv».

Marele merit al Sfântului Grigore este că stabilește cu precizie raporturile interpersonale în Sfânta Treime și specificul fiecărei persoane. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh au în comun ființa, necrearea și dumnezeirea. Fiul și Duhul Sfânt au în comun faptul că sunt din Tatăl: Fiul prin naștere (γένεσις) iar Duhul Sfânt prin purcedere (ὲκπόρευσις). Pentru Sfântul Grigore, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt reprezintă termeni de relație, desemnând relațiile interne între cele trei Persoane. Aceste nume nu se referă însă la substanța divină identică și comună, ci la originea, la principiul fiecărei Persoane.

Sfântul Grigore de Nyssa (335-394), fratele cel mic al Sfântului Vasile, teolog și scriitor mistic, încearcă o sistematizare a credinței după metoda lui Origen (185-255), folosind însă afirmațiile teologice ale celorlalți capadocieni. Prin folosirea formulei «o ființă în trei ipostase», el arată clar că ființa este substanța sau esența unică și neîmpărțită a Dumnezeirii, iar prin ipostas se înțelege o ființă de sine stătătoare caracterizată prin însușiri proprii subzistând ca individ sau persoană. Astfel, el atribuie Tatălui paternitatea, Fiului filiația și Sfântului Duh sfințenia. El arată că deosebirea persoanelor divine reiese numai în relațiile lor, căci lucrarea lor în afară este comună.

Sfântul Grigorie de Nyssa a combătut pe pnevmatomahi în tratatul său intitulat Despre Sfântul Duh contra pnevmatomahilor macedonieni – 25 de capitole și în tratatul Contra elinilor despre noțiunile comune,apărând cu tărie consubstanțialitatea și egalitatea Persoanelor Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, învățând: «Precum Tatăl este substanță sau ființă, Fiul substanță, Duhul Sfânt substanță, dar nu sunt trei substanțe, tot așa Tatăl e Dumnezeu, Fiul e Dumnezeu, Sfântul Duh e Dumnezeu, dar nu sunt trei Dumnezei. Căci unul și același este Dumnezeu, deoarece El are o singură și aceeași ființă, cu toate că fiecare dintre Persoane se numește ființă, existență și Dumnezeu».

Cei trei părinți capadocieni au combătut doctrinele greșite, care veneau prin intermediul apusului, și au apărat dreapta învățătură ortodoxă niceeană, ducând la fixarea dogmei și terminologiei trinitare.

Un alt apărător al pnevmatologiei și teologiei trinitare ortodoxe al secolului IV este Didim cel Orb († 398), care afirmă că ființa dumnezeiască e simplă, necompusă și spirituală, fără membre și organe. Persoanele Sfintei Treimi iau ființă unele din altele, dar nu este una care dă și alta care primește, fiindcă toate sunt aceeași ființă (Despre Duhul Sfânt). El ne-a lăsat o lucrare foarte importantă, intitulată Despre Sfânta Treime, alcătuită în trei cărți în care combate diferite erezii și susține existența reală a Sfintei Treimi, consubstanțialitatea și egalitatea Persoanelor dumnezeiești. Lucrarea este considerată cea mai bună din antichitatea creștină, păstrându-ni-se doar o traducere în limba latină a Fericitului Ieronim († 420). Didim cel Orb împotriva pnevmatomahilor declara fără nici o reținere că Duhul Sfânt este deoființă și de aceeași cinste cu Acela din care purcede, egal și asemenea Tatălui și Fiului.

O altă personalitate cu o profundă gândire teologică este Sfântul Chiril al Ierusalimului (313-386) care ne-a lăsat, prin Catehezele sale, o curată învățătură a Bisericii referitoare la Sfânta Treime de până atunci. Combătând pe arieni și pe pnevmatomahi, el mărturisea unitatea dumnezeirii și trinitatea Persoanelor în Sfânta Treime. Simbolul de credință nu a fost redactat în întregime de Sfântul Chiril, acest lucru fiind interzis de disciplina arcană, ci numai a fost explicat după simbolul Bisericii din Ierusalim, ajungând, în cele din urmă, să fie aprobat în Sinodul II ecumenic ca simbol oficial al Bisericii.

Sfântul Ioan Gură de Aur (344-407), «model al preotului desăvârșit», nu aduce contribuții excepționale în aprofundarea marilor probleme de teologie discutate și frământate în epoca sa, ca părinții capadocieni, care s-au implicat de-a dreptul în stabilirea acestei învățături, ci a elaborat o teologie simplă, practică și ortodoxă ce înseamnă trăire, și anume o trăire cu Dumnezeu, și în Dumnezu.

Sfântul Ioan, chiar dacă a scris multe lucrări, în nici una dintre ele nu a tratat în profunzime învățătura Sfintei Treimi, ci a apărat-o de eretici. Dar, el a urmat linia învățăturii patristice și bizantine despre Sfânta Treime, aceasta se poate vedea clar din operele sale. Referitor la problema Sfântului Duh, a ființei și a raporturilor Sale cu celelalte persoane treimice, el păstrează linia ortodoxiei. Ca reprezentant al școlii antiohiene, în sensul ei bun, condamnă anticipat monofizitismul, susținând existența celor două firi în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. A condamnat vehement slava deșartă, socotind-o cea mai periculoasă și a învățat totdeauna că slavă trebuie să-I dăm numai lui Dumnezeu, Cel în Treime Sfințit.

Observăm, prin urmare, că Răsăritul creștin încerca să țină piept ereziilor din diferite dispute teologice purtate de Părinții Bisericii dar mai ales de către marile personalități teologice ca: Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigore de Nyssa, Chiril al Alexandriei († 444), Chiril al Ierusalimului, Epifanie de Salamina în Cipru, Didim cel Orb și alții, care au menținut, prin scrierile lor, teologia ortodoxă niceeană neștirbită pe care au completat-o și au întărit-o, punând astfel temelia teologiei creștine.

Dumnezeu Cel în Treime închinat este același ieri și astăzi și în veci, adică nu suferă nici o schimbare atât personală cât și doctrinală. În felul acesta se asigură și se păstrează pentru totdeauna unitatea și originalitatea religiei creștine. Dacă marii Părinți bisericești ai perioadei patristice au definit și au adâncit învățătura fundamentală despre Dumnezeu, Unul în ființă și întreit în Persoane, în lupta lor împotriva ereziilor antitrinitare prin sinoade și prin scrierile lor, teologia creștină contemporană păstrează și aprofundează învățătura acestora, exprimată uneori în forme noi, cerută de o formulare teologică nouă și de o mărturisire creștină nouă. În această lumină, teologia ortodoxă despre Sfânta Treime, elaborată și astăzi, dă un răspuns autentic, atât teologiei fundamentale apusene, cât și diferitelor secte și dominațiuni creștine.

Părinții Bisericii primelor veacuri sunt și Părinți ai Bisericii de astăzi, ideile lor teologice având aceeași prospețime și actualitate în gândirea teologică contemporană. Ei nu aparțin doar trecutului, căci unul și același Duh al lui Hristos îi fac vii și peste veacuri, prin prețioasele lor învățăminte care au fost traduse în vremea noastră, făcându-ne să înțelegem învățătura Bisericii așa cum credem că ar fi înțeles-o ei; căci aceștia nu au făcut abstracție de timpul nostru așa cum n-au făcut de al lor.

Problema cea mai de seamă a teologiei ortodoxe contemporane este păstrarea autentică a credinței în «Sfânta Treime» pe de o parte, iar pe de altă parte, «actualizarea Sa», adică menținerea Sa în miezul fierbinte al actualității.

Sfânta Treime, ca Adevăr atotcuprinzător și mântuitor, descoperită de Hristos, se revelează și lucrează în lume și în viața omului. Teologia ortodoxă contemporană susține că Dumnezeu nu este o substanță sau entitate impersonală, adevăr revelat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu – una dintre persoanele dumnezeiești, ci pune în evidență treimea persoanelor în diferențierea lor, fără să rămână o teologie care să accentueze doar unitatea lui Dumnezeu, esența Sa unică.

Sfânta Treime a hotărât Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea ca om a uneia dintre Persoanele Ei pentru ca, prin această Persoană, întreaga omenire să fie recapitulată de Ea însăși, ducându-i în comuniunea veșnică cu Dumnezeu cel în Treime. Astfel, prin Mântuitorul ne-a fost descoperită viața Sfintei Treimi, viața de comuniune a Persoanelor dumnezeiești. Cele trei Persoane dumnezeiești se descoperă reciproc: Fiul mărturisește pe Tatăl (Ioan 3, 11-13), iar Duhul Sfânt mărturisește pe Fiul (Ioan 15, 26). Fiul îl slăvește pe Tatăl iar Duhul sfânt îl slăvește pe Fiul. Fiul nu vorbește de la Sine, ci ceea ce a primit de la Tatăl (Ioan 7, 16), iar Duhul Sfânt nu vorbește de la Sine, ci vestește ceea ce a luat de la Fiul (Ioan 16, 13-14). Fiul a fost trimis în lume de Tatăl iar Duhul Sfânt e trimis în lume de Fiul. Cele trei Persoane divine au o singură fire și sunt egale, de o ființă și veșnice: astfel Tatăl este Dumnezeu adevărat, Fiul este Dumnezeu adevărat și Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat; având aceeași ființă, nu sunt trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu.

În aprofundarea acestui mare mister al lui Dumnezeu Cel în Treime închinat, lumea gânditoare contemporană a părăsit metoda scolastică a tratării dogmelor ca propoziții abstracte, de un interes pur teoretic, depășind granița dintre natură și supranatură și păstrând învățătura palamită despre energiile divine necreate. Reprezentanții cei mai de seamă ai ortodoxiei contemporane sunt: Vladimir Lossky, Părintele profesor Dumitru Stăniloae, Ciprian Kern, Paul Evdokimov, Jean Meyendorff , Hr. Yannaras, Hr. Andrutsos și alții care , prin lucrările lor, au sintetizat și totodată au explicat profunzimea gândirii Sfinților Părinți, făcând-o de înțeles lumii contemporane. Un loc de frunte între aceștia l-a ocupat Părintele profesor Dumitru Stăniloae, numit de contemporanii săi «gânditor profund trinitar» (John Mayendorff). Acesta vede în Prea Sfânta Treime «structura supremei iubiri». Aprofundând marele mister al lui Dumnezeu Cel în Treime, a ajuns să descopere «semnificația duhovnicească a învățăturilor dogmatice» având la bază operele Sfinților Părinți. Părintele Dumitru Stăniloae a scris volume întregi despre Sfânta Treime, vrând să dea un sens învățăturilor energiei divine necreate a Sfântului Grigore Palama, dar și o înțelegere mai profundă a învățăturilor Sfântului Maxim Mărturisitorul. El a încercat să facă un echilibru între speculațiile despre ceea ce este Dumnezeu în ființa Sa și energiile Sale, adică ceea ce face Dumnezeu în istoria și viața oamenilor. Bazându-se pe teologia apofatică fără să înlăture teologia catafatică, Dumnezeu este prezentat ca persoană, Subiectul suprem, care, din inițiativa Sa, S-a făcut cunoscut oamenilor. Ființa lui Dumnezeu nu există în afară de Persoanele divine, ci ea este din veci tripersonală. Nu există o ființă neipostaziată pentru că: «dacă ființa dumnezeiască e existența desăvârșită prin sine, ea trebuie să aibă și perfecțiunea iubirii, adică să fie tripersonală».

Dumnezeu Unul Suprem, întreg și infinit, unica existență prin sine, se descoperă, în urma unei revelații personale către alte persoane, numai după capacitatea omului de sesizare a divinului. O persoană trebuie să aibă ca eu un tu, ca să comunice întreolaltă și un el care să-i unească din nou, în interesul celei de-al treilea. La Dumnezeu, aceste trei Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt cuprind întreaga ființă nemărginită. Cea mai desăvârșită relație iubitoare este numai între Eu, Tu și El. Ființa dumnezeiască subzistă din eternitate în trei Persoane: în Tatăl nenăscut, în Fiul născut din Tatăl și Duhul Sfânt purces din Tatăl. Dumnezeu unul și întreit, pentru om, este un mister dincolo de înțelegerea logică a noastră, e suprema realitate apofatică. Expresiile: Unul în ființă și întreit în persoane ne arată nu ființa divină în sine deosebită de persoane și de iubirea dintre ele, ci ca iubire existentă în persoane și între persoane. Deci, în cele trei Persoane dumnezeiești există pluralitate în unitate sau iubire deplină. Insistând asupra ideii Sfântului Grigore Palama care spune că prin Duhul Sfânt, Fiul «se bucură împreună cu Tatăl», Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că Duhul e trimis spre Fiul ca Persoană împreună iubitoare a Fiului de către Tatăl, ca să fie drept urmare o Persoană împreună iubitoare a Tatălui cu Fiul. Astfel Duhul purcede din Tatăl și se odihnește în Fiul, nu numai pentru a arăta deplina unire în dragoste între Tatăl și Fiul, dragostea Fiului venită de la Tatăl, întorcându-se spre Tatăl, ci pentru a trece și la oameni dragostea Fiului, făcându-ne fii, după har.

Potrivit Sfântului Ioan Damaschin care a spus «credem și în Sfântul Duh, care din Tatăl purcede și în Fiul se odihnește» și apoi a Sfântului Grigore Palama care spune și el: «Și Însuși Cuvântul prea iubit și Fiul lui Dumnezeu se întoarce spre Născătorul prin Duhul Sfânt, ca iubire, și are Duhul Sfânt din Tatăl și odihnindu-Se împreună cu El în Sine», Părintele Dumitru Stăniloae precizează că această «odihnă» a Duhului în Fiul nu-și are cauza într-o oboseală a Duhului Sfânt în Fiul, ci în faptul că Fiul este ținta Lui. Prin «purcedere», Duhul «pornește de undeva», într-un anumit fel spre o țintă. Aceasta înseamnă că Tatăl îl purcede pe Duhul, dându-i ca țintă pe Fiul în care «rămâne» peste Fiul sau strălucește din Fiul. Folosirea expresiei «strălucirea Duhului prin Fiul» nu e o expresie a identității dintre Duhul și Fiul, ci a unei relații de la persoană la persoană.

Duhul Sfânt este Duhul de viață făcător și Sfânt pentru că El este Cel în care Dumnezeu-Tatăl prin Fiul ajunge la noi, mângâindu-ne prin curățirea și sfințirea Sa, îndumnezeindu-ne și făcându-ne veșnici. Tema odihnirii Duhului în Fiul, ca și cea a trimiterii în lume de Fiul, după lucrare iar nu după ființă, a devenit în lumea noastră contemporană un subiect care a dat diverse controverse cu teologia romano-catolică. Aceștia, aflându-se în continuare pe linia scolastică, susțin și astăzi ideea purcederii Duhului Sfânt și de la Fiul (Filioque).

Cea mai mare contribuție a teologiei ortodoxe contemporane se evidențiază prin marea influență asupra schimbării formulei doctrinare a C.E.B. dintr-una hristologică, datorită hristocentrismului teologiei protestante, într-una trinitară. Importanța formulei doctrinare este dată de mărturisirea credinței ortodoxe a Dumnezeului în Treime. Este demn de remarcat combaterea teoriilor sofianice bulgacoviene în fruntea cărora se afla celebrul dogmatism al vremii, Serghie Bulgacov, filosoful, neospiritualitism, de către teologii ortodocși contemporani în frunte cu Vladimir Lossky și Părintele Dumitru Stăniloae, care apreciază acestei teorii bulgacoviene că sunt niște zăpăceli.

Părintele Boris Bobrinskoy (teolog rus) zicea: «Unitatea divină nu e simplu unul din atributele lui Dumnezeu; ea e mai degrabă viața lui profundă și fructul iubirii care există între persoanele divine.(…) Numai în Dumnezeu unitatea asigură o completă uniune care salvează calitățile distinctive și absolute ale pesoanelor».

CAPITOLUL II

PREZENȚA SFINTEI TREIMI ÎN CULTUL BISERICII ORTODOXE

Încă din cele mai îndepărtate vremuri a existat o strânsă legătură între religie și cult, întrucât fiecare religie își avea cultul său corespunzător, potrivit fondului său religios. Plecând de la starea embrionară, cultul a avut la început un caracter individual, lăuntric, spiritual; apoi el nu a putut rămâne la această stare, ci a cerut să se exprime în afară, prin forme vizibile.

Referitor la poporul iudeu, legătura dintre religie și cult este oglindită în Vechiul Testament. Religia iudaică era prin excelență monoteistă, iar raportul omului față de Dumnezeu, bazat pe teamă, s-a reflectat în formele de cult ale poporului iudeu. Cultul Vechiului Testament era un cult absolut de adorație adresat numai lui Iahve, iar alteori își făcea aparența și un cult relativ – față de «îngerul Domnului» (Exod 23, 31). Cultul era public la templu și sinagogă, și privat când era adus de fiecare iudeu în familia sa. La templul din Ierusalim erau aduse jertfe zilnice. Ele erau însoțite de cântări de psalmi și rugăciuni. În sinagogi nu se aduceau jertfe sângeroase. Adunările de cult aveau loc dimineața și după amiaza sâmbetelor și a sărbătorilor.

Venind din rândul iudeilor, Mântuitorul Iisus Hristos a fost un bun practicant al cultului iudaic, din vremea Sa, căci, așa după cum spune El, că n-a venit să strice Legea, ci a venit s-o împlinească (Matei 5, 17), înlăturând din ea numai moravurile formaliste ale fariseilor (Matei 6, 5-7), jertfele sângeroase (Matei 12, 7), profanarea templului (Ioan 2, 13-17) ș.a. Deci, Mântuitorul nu este numai un practicant al cultului iudaic, ci și un reformator al acestuia, un întemeiator al noului cult: cultul creștin. Și Sfinții Apostoli, paralel cu participarea la cultul iudaic, participau și la cultul creștin, săvârșit în casele creștine particulare în centrul căruia era «frângerea pâinii» sau Euharistia, însoțită de lecturi din Vechiul și Noul Testament, de rugăciuni, de cântări creștine și de predică. Încă din primul veac, Biserica creștină avea sărbătorile și cultul ei, diferit de cel iudaic, datorită concepției într-un singur Dumnezeu conceput cu totul altfel decât cel al Vechiului Testament, acesta fiind Dumnezeul-iubirii, cinstit în forme noi. Sentimentul cel nou – iubirea – leagă de aici înainte pe Dumnezeu și om, și devin astfel temelia noului cult, care este dusă până la forma ei supremă care este jertfa. Mai întâi jertfa adusă de Fiul lui Dumnezeu, care atât de mult a iubit lumea (Ioan 17, 3), încât se întrupează, suferă patimi, răstignire cu trupul pe cruce și apoi moare pentru noi, oamenii.

Mântuitorul, în convorbirea cu femeia samarineancă, de la fântâna lui Iacov, fixează principiul fundamental al cultului creștin: închinarea în duh și în adevăr (Ioan 4, 23-24), care era total diferită de celelalte culte care practicau ritualismul formalist, decât adevărata trăire în cinstirea lui Dumnezeu în sinceritate și curăția inimii. Însă temelia cultului creștin a pus-o Mântuitorul la Cina cea de Taină, când El prefigurează jertfa sângeroasă care urma să fie adusă pe Golgota. Aici El instituie Sfânta Euharistie, dar și fixează materia ei: pâinea și vinul.

Pe lângă aceasta, Mântuitorul instituie și alte forme de cult; unele dintre acestea au fost moștenite din cultul iudaic, perfecționate într-un spirit nou al iubirii, iar altele rămân fundamentale cultului creștin.

Sfinții Apostoli și apoi ucenicii lor au păstrat cu sfințenie cele primite de la Mântuitorul, dar și ei au adăugat alte forme noi de cult și au dezvoltat pe cele deja existente; dar aceasta au făcut-o după pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, când primesc Harul Sfântului Duh. În perioada post-apostolică este evidențiată cel mai bine dezvoltarea cultului martirilor; acum Biserica creștină este zdruncinată de persecuțiile împăraților păgâni, iar după libertatea acordată creștinilor de către împăratul Constantin cel Mare, din anul 313, cultul creștin a cunoscut cea mai strălucită dezvoltare din istoria sa.

Paralel cu dezvoltarea cultului crește și pericolul sectelor și al ereziilor care amenințau, din ce în ce mai mult, unitatea învățăturii Bisericii. Scriitorii bisericești ne arată cum că unii eretici negau, în general, necesitatea cultului iar alții căutau să se folosească de cult numai ca mijloc de răspândire a lor. În acest fel, Tertulian ne amintește de un anume eretic (Valentin, sec.II) care introdusese niște psalmi proprii. Iar un alt eretic, tot în acest secol, compusese rugăciuni cu același scop. De aceea, Biserica, prin mințile sclipitoare ale Sfinților Părinți, a fost nevoită să răspundă acestora, pe de o parte, prin luarea unor măsuri canonice și disciplinare pentru fixarea formelor cultului, iar pe de altă parte, prin compunerea de imne noi,de către imnografii creștini, prin care să combată pe eretici și să susțină adevărurile doctrinare creștine. Așa se naște, începând din secolele IV-V, poezia imnografică creștină, care se alătură cântărilor vechi de origine biblică deja existente, alcătuind serviciul slujbelor de seară și de dimineață sub forma troparelor, condacelor, stihirilor și canoanelor, compuse de mari imnografi creștini ca Sfinții: Roman Melodul, Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului, Ioan Damaschinul și Cosma de Maiuma, Iosif și Teodor Studitul ș.a.

Astfel vedem că formele cultului ortodox sunt nu numai instrumente de sfințire a credincioșilor și de mărire a lui Dumnezeu, ci totodată, în mod indirect, ele sunt și cele mai bune mijloace de învățătură a dreptei credințe. Cultul ortodox cuprinde o mulțime de elemente care-l ajută pe credincios să cunoască adevărurile de credință și să sporească în aprofundarea lor. De aceea, pe bună dreptate, așa cum spuneau Sfinții Părinți, slujbele cultului ortodox au fost dintotdeauna un bogat tezaur de doctrină, de viață creștină care a stat la înțelegerea și la îndemâna fiecăruia. Biserica condusă și sprijinită de Duhul Sfânt a dezvoltat și sprijinit, după nevoie, ideile doctrinare, în forme corespunzătoare și a făcut din cultul său, dar mai ales din Liturghie, un mijloc de păstrare a credinței adevărate. Putem spune că între dogmă și cult există o strânsă legătură, deoarece «dogma se trăiește în mare măsură prin cult», iar «cultul exprimă într-o măsură dogma, credința, ființa religiei, așa cum este concepută de Biserică».

În nici una dintre religiile lumii nu se vede o legătură mai strânsă între dogmă și cult decât în Biserica Ortodoxă. Aici, cultul este cartea zilnică deschisă și accesibilă pentru fiecare credincios. În Liturghie, dogma și cultul au ca izvor comun aceeași realitate divină făcută accesibilă nouă: «Cultul Bisericii creștine – zice un teolog – își are înfipte rădăcinile sale chiar în substratul în care dogmele își trag seva lor». Liturghia Ortodoxă cântă acțiunea de har a Bisericii, triumfătoare asupra tuturor ereziilor.

A

UNITATEA TRINITĂȚII ȘI TRINITATEA UNITĂȚII LUI DUMNEZEU ÎN SFÂNTA LITURGHIE EUHARISTICĂ

Creștinul ortodox își exprimă credința prin cult. Credința mărturisită prin cult capătă forma unui adevăr revelat care, de cele mai multe ori, depășește formulările unor sinoade. Numai prin slujba bisericească, preotul și credincioșii sunt angajați împreună în trăire și în păstrarea credinței. Atunci când preotul rostește un adevăr de credință iar credincioșii răspund favorabil, se ajunge la o mărturisire de credință adevărată a întregii Biserici exprimată cel mai bine în oficiul Liturghiei, care este centrul cultului ortodox.

Într-una din Evanghelii, Mântuitorul ne spune: «Iată Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor» (Matei 28, 20), confirmând prin aceasta prezența reală a Sa în mijlocul credincioșilor. De aceea, în Liturghie simțim o întreagă epifanie progresivă și, în acest sens, un teolog ortodox român zicea că «în liturghie se aud și se văd tainic, se simt peste tot pașii Mântuitorului care se îndreaptă chenotic spre culmea pătimirii de pe Golgota». Sfânta Liturghie are în centrul său jertfa euharistică care este reprezentarea reală a jertfei lui Hristos de pe Golgota. Jertfa este actualizată permanent în sacrificiul nesângeros, unde realitatea ei și prezența lui Hristos e tainică, iar săvârșitorul vizibil al jertfei este preotul, hirotonit canonic. Astfel, prin Euharistie, pâinea și vinul sunt prefăcute în Trupul și Sângele Domnului, iar credincioșii care participă la această adunare, mănâncă Trupul și beau Sângele lui Hristos și numai astfel se împărtășesc de roadele jertfei de pe Golgota. Prin Sfânta Taină a Euharistiei suntem puși în legătură nemijlocită cu Hristos și, totodată, ea ne leagă de celelalte mădulare, formând cu ele Trupul tainic al lui Hristos, fiindcă toți ne împărtășim dintr-o pâine și, astfel, cu toții suntem un trup.

Încă de la mijlocul secolului al III-lea, exista credința puternică că textele liturgice folosite în cult oferă calea doctrinei adevărate și, in această privință, putem aminti aici dialogul cu Heraclid purtat de către Origen, prin care, după ce îi este afirmată dumnezeirea lui Hristos, ni se spune: «pentru a nu risca să cădem din nou în greșeală, să respectăm formula de credință cuprinsă în rugăciunea Liturghiei». Această regulă a rugăciunii trebuie să fie și un dreptar al credinței. Din acest text putem vedea limpede că, încă din primele secole ale creștinismului, exista o puternică credință că numai cuvintele slujbelor oficiate în Biserică păstrează adevărul doctrinar.

În continuare vom încerca să scoatem la lumină învățătura fundamentală a creștinismului despre Sfânta Treime prezentă în oficiul Sfintei Liturghii care este simțită, trăită și mărturisită în public prin tot ceea ce cuprinde rânduiala acestei sfinte slujbe a Bisericii noastre ortodoxe, explicând rând pe rând cuvintele și gesturile liturghisitorului, nevrând să redăm, în special, rânduiala slujbei, ci numai să ne oprim asupra textelor și gesturilor care evidențiază învățătura despre Dumnezeu Unul în Treime.

Dar înainte de a parcurge rânduiala dumnezeieștei Liturghii, mai întâi ne oprim asupra importanței ritualului de închinare sau de pregătire a liturghisitorului. În această privință observăm că și Liturghierul Bisericii Ortodoxe din 1995 prezintă imediat după oficiul Utreniei un capitol mare acordat Slujbei Sfintei Liturghii, dar din acest capitol prima parte este intitulată Rânduiala pregătirii sfințiților slujitori. Ne oprim puțin asupra acestei din urmă părți, vrând să arătăm că ea reprezintă «ultimul act de pregătire» personală a liturghisitorului – desfășurat în biserică cu puțin timp înainte de începerea oficierii dumnezeieștei Liturghii.

În timpul slujbei Utreniei, când la strană se cântă «Dumnezeu este Domnul …», preotul lasă epitrahilul, face trei închinăciuni înaintea Sfintei Mese. Închinarea este întreită totdeauna, pentru că întreit este Dumnezeu, prezent pe Sfânta Masă, și apoi este însoțită de semnul Sfintei Cruci prin care «invocăm întreaga Sfânta Treime». Aceeași cinstire prin trei închinăciuni însoțite de semnul Sfintei Cruci este adusă de liturghisitor aflat și în mijlocul bisericii, cu fața spre Răsărit. Prin acestea se poate vedea că de la începutul ritualului de pregătire, liturghisitorul mărturisește existența întregii Sfinte Treimi în fața căreia i se închină, cerându-i iertare și ajutor în săvârșirea slujbei sfinte.

Începutul propriu-zis al rânduielii este dat de binecunoscuta formulă de binecuvântare:

«Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

Aceasta este o binecuvântare obișnuită, cu care se deschid, în general, diferite servicii bisericești, ivocând, binecuvântând și slăvindu-L pe unicul Dumnezeu. Noi binecuvântăm pe Dumnezeu prin cuvinte; cuvântul care ne-a fost dat de Dumnezeu este dat spre lauda și binecuvântarea Lui, prin care răspundem cu laudă pentru darurile trimise de Dumnezeu și care continuă să ni le dea. Trebuie ca toate cuvintele noastre, care își au originea în Cuvântul ipostatic dumnezeiesc, să fie aduse spre binecuvântarea lui Dumnezeu în Treime. Precum Sfântul Apostol Pavel spunea că «… Dumnezeu (este) binecuvântat în veci. Amin» (Romani 2, 5), așa și noi, urmând acestor cuvinte, aducem cinstire și adorare persoanelor dumnezeiești la începutul fiecărui serviciu divin. Liturghisitorul invocă divinitatea pentru a fi încins cu putere dumnezeiască în rostirea rugăciunilor începătoare («Împărate ceresc …», «Sfinte Dumnezeule …», «Prea Sfântă Treime …»), urmate apoi de rostirea troparelor de umilință. Asupra acestor rugăciuni ne vom opri într-un discurs ce va urma. Apoi preotul urmează rânduiala descrisă în Liturghier, referitor la închinarea la sfintele icoane din biserică, făcând apolisul mic. Revenind în Altar, se oprește în fața Sfintei Mese, se închină de două ori până la pământ, sărută Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și Sfânta Masă, apoi se mai închină o dată.

Observăm că, încă din perioada Vechiului Testament, în cult găsim totdeauna prezente tablele legii, toiagul lui Aaron și pâinea – mana evreilor din pustie. Toate acestea au fost păstrate și au trecut în cultul Bisericii Ortodoxe, primind o nouă înfățișare și un nou conținut doctrinar prin prezența Sfintei Evanghelii, a Sfintei Cruci și a Sfântului Agneț euharistic – pâinea vieții celei veșnice (Ioan 6, 51). Dacă prin tablele legii lui Moise erau prezente cuvintele lui Dumnezeu date acestuia, prin Sfânta Evanghelie aflată în Sfântul Altar ne vorbește Hristos, însuși Dumnezeu. Dacă toiagul a ajutat și condus poporul evreu de a ieși din Egipt, Sfânta Cruce ne înfățișează scena jertfei Fiului lui Dumnezeu, căruia I se cuvine cinstire fiindcă ne prezintă tainic pe Hristos, răstignit pe ea, prin care ne apropiem de Dumnezeu. Iar Sfântul Agneț, prefăcut în trupul lui Hristos, ni-L face prezent permanent în mod real pe Hristos, aflat pe Sfânta Masă în Altarul ortodox. De aceea, în Sfântul Altar al Bisericii Ortodoxe, găsim permanent pe Hristos care este nedespărțit de întreaga dumnezeire prezentă în Sfânta Treime prin prezența Sfintei Evanghelii, Sfintei Cruci și Sfântului Agneț, Căruia atât liturghisitorul cât și credincioșii I se închină, adorându-L ca pe unicul Dumnezeu.

Prezența preotului înaintea Sfintei Mese este înfățișarea lui înaintea Atotputernicului Dumnezeu; căci «Sfântul Prestol închipuiește scaunul lui Dumnezeu». De aceea, preotul liturghisitor, prin cele trei plecăciuni până la pământ se închină dând cinstire și mărire Dumnezeului Celui preaslăvit în Sfânta Treime: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Rostirea, atât în fața Sfintei Mese cât și în fața proscomidiarului, a cuvintelor:

«Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul»

trezesc în conștiința preotului, a cărui fire, ca om, este înclinată spre păcat, starea de păcătoșenie, aflat în fața Dumnezeului Celui viu, invocând ajutorul divin.

Apoi, preotul, binecuvântând veșmintele în numele Sfintei Treimi, sărută Sfânta Cruce de pe ele, în semn de cinstire, le îmbracă și rostește rugăciunile rânduite pentru fiecare veșmânt în parte. Astfel, se arată că și veșmintelor, care sunt sfințite printr-o slujbă specială, li se aduce o anumită cinstire ce este pusă în relație cu slujirea lui Hristos. Prin aceste veșminte liturghisitorul este ridicat din planul vieții obișnuite și pus alături de îngeri spre a sluji slavei lui Dumnezeu Cel în Treime sfințit, făcând, în mod activ, prezent harul Lui în viața și lucrarea oamenilor. Chiar dacă săvârșitorul Tainei este Fiul, El săvârșește «prin mâinile și limba preotului» jertfa euharistică și, de aceea, preotul trebuie să se îngrijească de ținuta sa exterioară, prin care este arătat respectul și cinstirea Dumnezeieștilor Taine, implicit lui Dumnezeu.

După aceea, preotul se spală pe mâini și se roagă, ca prin această spălare văzută, care nu simbolizează curăția corporală, ci numai curăția spirituală, spre a săvârși cu evlavie slujba spre slava lui Dumnezeu («Voi înconjura altarul Tău, Doamne, ca să aud glasul laudei Tale și să spun toate minunile Tale»). După aceste momente pregătitoare, preotul se îndreaptă spre proscomidiar, unde începe așa-zisa prima parte a Liturghiei în care sunt pregătite darurile pentru Jertfa euharistică fără de care nu se poate oficia serviciul divin.

Materia văzută a Sfintei Euharistii este pregătită la proscomidie și anume: pâinea, vinul și apa. Pâinea este alimentul de bază a omului care întărește trupul și susține viața spirituală a acestuia prin rostirea cuvintelor de laudă aduse lui Dumnezeu, iar vinul veselește inima omului, folosit în multe locuri ale Sfintei Scripturi. Apa, care a curățit pământul de lumea păcătoasă, are însușirea de a spăla întinăciunea păcatelor. Unii Sfinți Părinți susțin că amestecarea vinului cu apă în sfântul potir simbolizează unirea ipostatică a celor două firi în persoana Mântuitorului.

Încă din primele veacuri ale creștinismului, pâinile care erau aduse la altar purtau pe ele semnul crucii care, așa cum spun Părinții, «strălucește și cu trupul lui Hristos în cina mistică», care a fost ca o anticipare a pecetei care s-a dezvoltat mai târziu, fiind prezentă și astăzi. Această pecete are forma unui pătrat împărțit în patru printr-o cruce: părțile de sus prezintă numele lui Iisus Hristos,iar cele de jos, cuvântul grecesc NIKA, care, în întregul lor, însemnează: Iisus Hristos învinge. Aceasta este pâinea vieții cea cerească (I Corinteni 15) care, în Cartea Apocalipsei 2, 17, este numită «mana cea ascunsă» care s-a coborât din cer pentru noi și s-a făcut de mâncare. Iisus Hristos este Biruitorul care oferă «mana cea ascunsă» tuturor celor care-L iubesc spre trăirea anticipat a bunătăților celor viitoare. Iar cei care vor birui pe diavolul, vor lua o «pietricică albă» (biruitoare întru curăție) și se vor învrednici părții celei de-a dreapta, dându-li-se un «nume nou», care nu se știe în viața cea de acum, pentru că omul n-a văzut și urechea n-a auzit și mintea omului n-a cunoscut bunătățile cele viitoare și nici acel nume pe care-l vor moșteni sfinții. De aceea, jertfa euharistică se săvârșește pe Sfânta Masă, în piciorul căreia, la sfințirea bisericii, au fost așezate oase ale martirilor; de asemeni și moaștele acestora sunt prezente și la Sfântul Antimis, fără de care nu se poate oficia Euharistia. Aici putem vedea legătura strânsă dintre «pâinea vieții» din Euharistie și «piatra albă» oferită de Biruitorul celor care vor birui păcatul în lumea aceasta, primind «nume nou» care ne rămâne necunoscut, că numai mâncând «mana cea ascunsă» putem avea parte de bunătățile cele viitoare.

Primul Dăruitor a fost Dumnezeu, atunci când i-a dat omului viața pământească și pâinea spre întreținerea ei, apoi a venit «viața veșnică», hrănită cu pâinea cea cerească, trupul înviat al Cuvântului. Mântuitorul, la Cina cea Taină, a dat poruncă Apostolilor Săi ca această comemorare, ce El însuși a făcut-o pentru mântuirea lumii (Luca 22, 19), ca pe o anticipare a celor ce avea să urmeze, să fie aduse spre pomenirea Lui, ca pe o datorie de mulțumire și recunoștință pentru binefacerile Sale. Pentru aceasta oamenii aduc cele de trebuință la altar în vederea săvârșirii celor sfinte.

De acum înainte, doar ceea ce se află sub pecete reprezintă trupul lui Hristos, iar partea rămasă reprezintă neamul omenesc din cursul istoriei din care a fost ales un singur trup, ca dar de jertfă, Trupul Domnului. Sfântul Gherman I al Constantinopolului precizează faptul că prescura rămasă închipuie pe Fecioara Maria din sânul căreia a fost luat acest trup, «după bunăvoința Tatălui și învoirea Fiului Său, a Cuvântului, și după sălășluirea Dumnezeiescului Duh, primind în sine pe unul din Treime, pe Fiul lui Dumnezeu și Cuvântul, L-a născut Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit». Deci, această întrupare a Fiului lui Dumnezeu în lume a fost posibilă numai cu contribuția întregii Sfintei Treimi și numai prin trupul istoric al lui Iisus, omenirea L-a avut prezent pe Dumnezeu, prin dumnezeirea Sa într-o formă vizibilă. Modul întrupării Fiului lui Dumnezeu rămâne o taină pentru om, dar nici o clipă nu au fost despărțite Persoanele Sfintei Treimi prin întruparea Fiului. Deși la toate acestea coparticipă întreaga Sfântă Treime, numai Fiul pătimește, moare și învie spre slava Tatălui. Unde este prezent trupul lui Hristos, este prezentă și Persoana Sa care este nedespărțită de întreaga Sfânta Treime, după ființa Sa. Coprezența acestor Persoane, în lucrarea de mântuire a lumii săvârșită de Fiul lui Dumnezeu, ne este prezentată într-un mod cu totul de neînțeles pentru mintea umană; totuși ea este reală și numai Fiul lui Dumnezeu se întrupează, pătimește, moare și învie spre mântuirea oamenilor.

Prin elementele folosite la proscomidiar avem posibilitatea să ne împărtășim din vistieriile Dumnezeirii Aceluia care a binevoit să se facă prin întrupare om. Pâinea care-L reprezintă pe Hristos poartă inscripționată pe ea semnul crucii care, de la nașterea Pruncului Iisus, a fost suportată de El. Prin cruce Hristos a biruit moartea, înjunghiat spre slava Tatălui și aduce împăcarea omului cu Dumnezeu.

După închinarea de trei ori și rostirea cuvintelor de către liturghisitor:

«Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul»,

prin care sporesc gradele prezenței și lucrării lui Hristos, implicit și a Sfintei Treimi, preotul duce «prescura și copia cu amândouă mâinile până în dreptul frunții, arătând prin aceasta că pornește pregătirea jertfei mântuitoare a lui Hristos de la amintirea iconomiei mântuirii, a cărei temelie a pus-o Hristos …» prin jertfa Sa de pe Golgota. Prin binecuvântarea de către preot, în semnul crucii, a prescurii cu copia, se reamintește, se prefigurează și se actualizează într-un anumit grad răstignirea trupului lui Hristos, rostind binecuvântarea:

«Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

adică Dumnezeu să fie binecuvântat în veci de către noi care, prin iconomia Tatălui și din iubirea de oameni, a binevoit ca Fiul Său să se facă pâinea vieții celei veșnice, care se dă oamenilor spre mântuirea lor; arătând prin aceasta că toate acestea care urmează a fi săvârșite sunt spre slava lui Dumnezeu. Imediat după binecuvântare și după însemnarea de trei ori deasupra prescurii cu copia, preotul zice:

«Întru pomenirea Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos».

Acum este pomenit nu Dumnezeu în mod general, ci se pomenește special persoana lui Hristos, care este Dumnezeul și Mântuitorul nostru. Lucrările pentru scoaterea Agnețului din prescură sunt însoțite de recitarea textelor din proorocia lui Isaia, versete din capitolul 53. Scoaterea Agnețului din prescură simbolizează nașterea Pruncului din Fecioară care este unită cu simbolul Mielului, precum se poate vedea din rostirea cuvintelor care însoțesc tăierea. Sfinții Părinți, reflectând asupra acestei părți, amintesc de smerenia Pruncului, de tema Pruncului jertfit. Cel ce Se naște este Miel, care apoi Se va jertfi; este Mielul care se naște cu trup pe care-L va da spre mâncare în veci. Hristos, fiind pâinea care S-a coborât din cer, se naște purtându-și crucea în viața Sa pământească, simbolizată prin tăietura crucii în partea de dedesubt, iar pe dedeasupra, numele lui: Iisus Hristos NIKA, însemnând că El este Biruitorul morții și începutul celor vii. Nașterea lui Hristos poartă în ea atât crucea cât și Învierea. Pruncul este înfățișat ca jertfit, încă de la proscomidie.

Printre rostirea cuvintelor de la Isaia din versetul 8:

«Că s-a luat de pe pământ viața Lui»,

închipuie plecarea Domnului din lume prin moarte și întoarcerea Lui la Tatăl, adeverind spusele Mântuitorului: «Ieșit-am de la Tatăl și am venit în lume; iarăși las lumea și mă întorc laTatăl» (Ioan 16, 28). Se toarnă apoi vin și apă în potir rostind cuvintele:

«Și îndată a ieșit sânge și apă; și cel ce a văzut a mărturisit și adevărată este mărturia lui».

Sfântul Potir cu vinul și apa puse într-însul simbolizează coasta Mântuitorului care a fost împunsă cu sulița de către ostași. Vinul și apa sunt prefăcute în Sângele Domnului în momentul epiclezei din Liturghie. Acesta este adevărul că prin Pâinea dospită și prin Paharul acesta euharistic moartea Mântuitorului o vestim până când va veni.

Teologul rus Sergiu Bulgacov a încercat să pună în lumină, pe cât posibil, că prin rostirea numelui cuiva ne punem în legătură cu persoana pomenită. El vedea în numele fiecăruia o întrupare existențială a Cuvântului și o legătură reală cu Cuvântul dumnezeiesc. Susținea că, prin rostirea numelui cuiva, se atinge acea existență concretă individualizată. Numele este sâmburele unic al fiecărei persoane și se mișcă imediat după rostirea numelui ei. Dacă aceasta se poate întâmpla la persoanele umane, se datorează faptului că sunt după chipul comuniunii de Persoane supreme. Prin aceste chemări de nume este întărită unicitatea noastră în comuniune.

Dar la proscomidie prezența reală a lui Hristos nu este făcută numai prin rostirea numelui ci și prin Agneț, materia vizibilă omului, care-l închipuie pe Hristos. Pâinea, ca element esențial al vieții, îl reprezintă și pe Hristos, dar și pe noi, care scoate în evidență că suntem apropiați de Hristos prin fire.

Serviciul pentru pomenirea Domnului la Proscomidie se încheie odată cu terminarea rânduielii pentru pregătirea Sfântului Agneț și a Sfântului Potir, constituind elementul esențial și fundamental al Proscomidiei. Lucrarea ei continuă cu scoaterea de miride (părticele) din alte prescuri întru pomenirea anumitor sfinți, credincioși vii și adormiți.

Ultima parte din rânduiala Proscomidiei este făcută de către: acoperirea Sfintelor Daruri, rugăciunea punerii înainte, apolisul mic și tămâierea. După terminarea lucrării Sfintei Proscomidii, aducându-i-se cadelnița cu tămâie, preotul o binecuvintază cu semnul Sfintei Cruci, zicând rugăciunea:

«Tămâie Îți aducem Ție, Hristoase Dumnezeul nostru întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh».

Apoi, tămâiază pe rând steluța și acoperămintele, acoperind darurile. După binecuvântarea tămâiei de către preot, acesta ia steluța și o tămâiază, o sărută și apoi o pune deasupra darurilor de pe Sfântul Disc. Tămâia închipuie Darul Duhului Sfânt care a conlucrat cu Dumnezeu Tatăl la întruparea Cuvântului lui Dumnezeu; prin bunavestire a Arhanghelului Gavriil așa cum ne relatează Evangheliile de la Luca și Matei («… Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema»). Steluța preînchipuie pe Îngerul Darului, adică pe Sfântul Arhanghel Gavriil care, în forma luminii unei stele noi ivite, după proroocia lui Valaam, a călăuzit pe magi până la peștera din Betleem.

Acoperămintele preînchipuie, ori scutecele cu care a fost înfășurat Mântuitorul la naștere, ori giulgiurile când a fost pogorât de pe Cruce. După explicarea lui Nicolae Cabasila, Acoperirea – preînchipuie puterea Dumnezeiască a Domnului nostru Iisus Hristos. Acolo unde este steaua și strălucește, se poate vedea că există Pruncul, care încă nu-și arată puterile Sale dumnezeiești. Faptul că Sfintele Daruri sunt ținute sub acoperăminte arată că, până la botezul Domnului, puterea lui Dumnezeu era acoperită, arătându-ne că acolo se află ceva prețios. Acoperămintele îl acoperă pe Dumnezeu, dar Îl și descoperă.

La Proscomidie are loc un dialog între noi și Dumnezeu precedat de un suiș de daruri. În schimbul darurilor de pâine și vin, care reprezintă trupul și sângele Domnului, ni se dă un dar al Duhului Sfânt. Aceasta este spusă prin rugăciunea preotului care tămâiază darurile. Pentru prima dată, textul acestei rugăciuni apare prin secolul al XI-lea, dar cu siguranță, el a fost folosit mult mai devreme. Răspândirea fumului aromat peste credincioși semnifică revărsarea harului Duhului Sfânt, iar după unii liturghisitori, cadelnița scoate în evidență firea omenească a Mântuitorului, iar focul, cea dumnezeiască; fumul cel binemirositor arată mirosul cel bun înaintemergător al Sfântului Duh.

După acoperire, preotul, tămâind de trei ori Sfânta Proscomidie, rostește:

«Bine ești cuvântat, Dumnezeul nostru, Care ai binevoit așa, slavă Ție. Totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

Prin aceste cuvinte ale binecuvântării, preotul aduce preamărire și mulțumire lui Dumnezeu Cel în Treime Sfințit, care, prin nemărginita Sa iubire față de oameni, a binevoit a trimite pe Unicul Său Fiu, Iisus Hristos a se întrupa și răstigni spre mântuirea oamenilor (Ioan 3, 16). Aici ne este arătată închinarea liturghisitorului în numele Sfintei Treimi, atât prin cele trei închinăciuni făcute, cât și prin esența binecuvântării, dându-I slavă lui Dumnezeu pentru bunăvoința Sa.

După aceea, preotul rostește Rugăciunea punerii înainte:

«Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce pâinea cea cerească, hrana a toată lumea, pe Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos L-ai trimis mântuitor și izbăvitor și binefăcător, Care ne binecuvintează și ne sfințește pe noi, Însuți, binecuvintează această punere înainte și o primește pe dânsa întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri … Că s-a sfințit și s-a preaslăvit preacinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

Prin această rugăciune liturgică ne aflăm în punctul culminant al Proscomidiei; aici elementele iau caracterul de Daruri pentru jertfă. Tot aici se află, într-o formă concentrată, întreaga lucrare a Proscomidiei; chiar dacă de la începutul veacurilor aceasta nu a fost bine stabilită, cu timpul, ea a fost acceptată de întreaga Biserică, rămânând până astăzi o rugăciune cu o deosebită profunzime teologică. Preotul cere de la Dumnezeu, Tatăl tuturor, să binecuvinteze și să primească în jertfelnicul cel mai presus de ceruri Sfintele Daruri care sunt puse înainte spre pomenirea în numele cărora s-au adus. Astfel, binecuvântându-le, preotul le pregătește pentru a fi sfințite în timpul Liturghiei credincioșilor, urmând apoi rostirea apolisului mic:

«Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, nădejdea noastră, slavă Ție».

Din aceasta reiese că Proscomidia are un caracter hristologic, arătându-L pe Hristos Cel în slavă. Apoi preotul tămâiază Proscomidiarul și întreg Sfântul Altar în jurul Sfintei Mese, rostind în taină troparul:

«În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplându-le, Cel ce ești necuprins».

Acest tropar este rostit în timpul tămâierii de jur împrejur a Sfintei Mese, deoarece, după învățătura Sfinților Părinți, Sfânta Masă închipuie și semnifică Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos, dar totodată însemnează și Scaunul cel prea înalt al Dumnezeului în Treime pe care stă veșnic Mântuitorul dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

După tămâierea din Altar, preotul continuă cădirea în întreaga biserică, recitând în taină psalmul 50 și arătând că prin această liturghisire se revarsă Darul Dumnezeiescului Duh peste credincioși.

După terminarea lucrărilor pregătitoare, referitoare la Sfintele Daruri, liturghisitorul, reîntors în Sfântul Altar de la cădire, deschide ușile împărătești, care însemnează vestea cea bună, arătând faptul că porțile Împărăției lui Dumnezeu sunt deschise pentru toți oamenii care vor să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Timotei 2, 4). Preotul, întorcându-se cu fața spre Răsărit, se închină de trei ori înaintea Sfintei Mese, cerând putere și ajutor de la Dumnezeu Cel preaslăvit în Trei Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Apoi, rostește rugăciunea: «Împărate ceresc …», punând accent în primul rând pe sălășluirea Duhului lui Dumnezeu peste întreaga Biserică, dându-le puterea Sa sfințitoare spre săvârșirea dumnezeieștei slujbe, curățându-i de toate greșalele. Prin această rugăciune, preotul cere în numele Sfintei Treimi să Se sălășluiască Duhul Sfânt întru ei, pentru ca Duhul însuși să se roage împreună cu noi, întărindu-ne în rugăciunile care vor fi înălțate la Liturghie spre lauda și slava lui Dumnezeu. Faptul că ea este rostită de trei ori face să sporească strădania liturghisitorului în invocarea Duhului lui Dumnezeu. Prin rostirea:

«Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire (de două ori). Doamne buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta (o dată).»

Primul, este un imn cântat de îngeri la Nașterea Domnului (Luca 2, 14), făcând parte din cele mai vechi timpuri din doxologia mare, având un carecter trinitar încă de la început, adică alcătuit «în cinstea Treimii», așa cum ne spun Sfinții Părinți. Folosirea lui în acest moment liturgic arată că, împreună cu îngerii, oamenii, în frunte cu liturghisitorul, aduc lui Dumnezeu această Sfântă slujbă spre slava lui Dumnezeu. Sălășluirea Duhului Sfânt peste liturghisitor întărește și luminează mintea preotului, făcând ca buzele acestuia să se deschidă spre lauda lui Dumnezeu.

În felul acesta, liturghisitorul este pregătit spre a începe Sfânta Liturghie; aceasta se vede și prin faptul că, prin mâinile sale ridicate, el este “firul” de legătură prin care harul lui Dumnezeu coboară peste Daruri, prefăcându-le pe acestea în Trupul și Sângele Domnului, făcând din aceasta slujba cea mai importantă din cultul Bisericii Ortodoxe.

Preotul, imediat după ritualul pregătirii, începe serviciul Liturghiei propriu-zise. Fiind, în fața Sfintei Mese, ia Sfânta Evanghelie cu ambele mâini, ridicând-o deasupra Sfântului Antimisși dă binecuvântarea, zicând:

«Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

În timpul rostirii acestor cuvinte, preotul face semnul Sfintei Cruci cu Sfânta Evanghelie deasupra antimisului de pe Sfânta Masă, prin care preotul subliniază că în Liturghie este accentuată Crucea Domnului, adică Jertfa Lui. Credincioșii împreună cu preotul binecuvintează pe Dumnezeu Cel preaslăvit în Sfânta Treime. Mai întâi binecuvântăm pe Tatăl Ceresc, Creatorul și deci Stăpânul existenței («Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute»); «Părintele Luminilor» (Iacob 1, 17), Care a binevoit și ne-a trimis pe Unicul Său Fiu, Iisus Hristos, spre mântuirea noastră. Apoi, binecuvântăm pe Fiul, «prin Care toate s-au făcut», Care S-a întrupat și S-a jertfit pentru noi. Binecuvântăm pe Duhul Sfânt, «de viață făcătorul… Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit», Care ne luminează și ne sfințește pe noi prin dumnezeieștele Sale Daruri.

Această formulă de binecuvântare este diferită de binecuvântarea celorlalte ceremonii, care este simplă, urmând binecuvântării din Vechiul Testament când omenirea nu cunoștea pe Dumnezeu în Treime, slăvindu-L în unimea ființei, ci este o binecuvântare proprie Sfintelor Taine, în care Dumnezeu nu este slăvit numai în treimea persoanelor exprimată la general, ci, mai mult, în numirea fiecărei persoane, distingându-Le în sânul Treimii.

Așa precum cuvintele de la sfârșitul Liturghiei «Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvintează, Doamne … mântuiește poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta», prin care este exprimată binecuvântarea adusă de către întreaga Biserică lui Dumnezeu, tot așa și Dumnezeu răsplătește cu binecuvântare pe poporul Său, mântuindu-i și dăruindu-le Împărăția Cerurilor. Iar Sfîntul Apostol Pavel ne spune: «Binecuvântat fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească» (Efeseni 1, 3), dându-ne o speranță că vom face parte din Împărăția cerească.

Prin facerea semnului Sfintei Cruci cu Sfânta Evanghelie și prin binecuvântarea adusă lui Dumnezeu este arătat faptul că orice lucru trebuie să înceapă cu semnul Sfintei Cruci, cea de viață făcătoare, spre a aduce slăvire în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh; iar binecuvântând Împărăția Treimii cerem implicit binecuvântarea celor ce se vor face. Credincioșii simt puterea comuniunii în Împărăția Treimii, căci prin folosirea lui «acum», ei trăiesc în această Împărăție în forma pământească, care este Biserica, și în care înaintează prin Sfintele Taine, fiind nu numai o Împărăție a prezentului, ci una care va dura «pururea și în vecii vecilor», la care aceștia răspund cu «amin» (așa să fie). Iar prin închiderea ușilor împărătești ne este sugerat faptul că Dumnezeu nu silește pe nimeni să intre în Împărăția Sa, ci Ea este deschisă numai celor ce vor să intre într-Însa.

În oficiul aceste sfinte slujbe sunt cuprinse rugăciuni publice rostite în auzul tuturor credincioșilor, dar și rugăciuni rostite de către preot în taină. Convorbirile cu Dumnezeu pot fi de slăvire, de mulțumire, de mărturisire sau de cerere. În rândul lor se găsesc și ecteniile cu ecfonisele.

Ectenia mare începe cu preaslăvirea lui Dumnezeu «cu pace» finalizată cu îndemnul sub forma «… Domnului să ne rugăm», prin care noi cerem, în deplină liniște sufletească și pace, milostivirea lui Dumnezeu asupra noastră. Toate rugăciunile trebuie să fie făcute cu pace, în deplină liniște sufletească și cu inimă smerită, pentru a fi primite de Dumnezeu. Pacea nu înseamnă numai «Pacea» pe care a dat-o Mântuitorul Apostolilor Săi, prin care a înlăturat frica și tulburarea de care erau cuprinși, ci ea este și o bogăție a Darurilor Dumnezeiești care mângâie sufletele credincioșilor. Pacea este înțeleasă în triplul ei aspect: întru noi, între noi și între noi și Dumnezeu, care ne face părtași ai Împărăției Sfintei Treimi, la care credincioșii răspund cu «Doamne miluiește», vrând să sublinieze că ei speră să primească ceea ce cer, prin milostivirea lui Dumnezeu, potrivit finalului fericirii «că aceia vor fi miluiți» (Matei 5, 7), pentru că cel miluit de Dumnezeu devine cu adevărat fericit. Iar când se cere milă de la Hristos înseamnă că ne rugăm să dobândim de la El Împărăția. Apoi, printr-o grupare, sunt enunțate succesiv diferite cereri de care credincioșii au neapărată nevoie. La toate acestea li se răspunde cu «Doamne miluiește».

Prin cuvintele «Apără, mântuiește, miluiește și ne păzește pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău», cerem de la Dumnezeu să ne acopere cu harul Său, ferindu-ne de primejdiile acestei vieți și să fim părtași ai mântuirii. Aceasta mai face mărturisirea că împlinirea rugăciunilor făcute o așteptăm ca pe un har din partea lui Dumnezeu. Cuvintele: «Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria, cu toți sfinții să o pomenim.», fac pomenirea Maicii Domnului împreună cu a tuturor Sfinților. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat în pântecele Fecioarei Maria și a luat de la ea trup omenesc prin lucrarea Duhului Sfânt. Astfel, Fecioara Maria nu a născut Dumnezeirea, ci a născut pe Iisus, om adevărat, dar și Dumnezeu adevărat și de aceea este numită Născătoare de Dumnezeu.

«Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm» îndeamnă la iubire frățiască, ca împreună cu alții prin unitatea credinței și împărtășirea Duhului Sfânt, întreaga noastră viață să I-o dăm lui Dumnezeu, trăind după învățătura Mântuitorului Hristos.

În timpul acesta, preotul rostește în taină rugăciunea Antifonului întâi:

«Doamne Dumnezeul nostru, a Cărui stăpânire este neasemănată și slavă neajunsă, a Cărui milă este nemăsurată și iubire de oameni negrăită, Însuți Stăpâne, după milostivirea Ta, caută spre noi și spre sfântă biserica aceasta, și fă bogate milele Tale și îndurările Tale cu noi și cu cei ce se roagă împreună cu noi»

prin care laudă taina stăpânirii necuprinse și de neînțeles a lui Dumnezeu, în unitatea ființei Sale. Această stăpânire este puternic cuprinsă de milă și iubire față de oameni. Stăpânirea lui Dumnezeu nu este atinsă de răutate, ci ea este rodul milei și al dragostei dumnezeiești care umple Sfânta Treime. Dumnezeu Unul în ființa Sa, dar în Treime de Persoane, poate vindeca întreaga lume, alungând tot răul din ea, dar ține seama de libertatea noastră; căci prin această stăpânire El este izvorul milei și al iubirii, Părinte al acestora.

Urmează apoi rostirea ecfonisului, adresâdu-se la persoana a doua:

«Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin»

prin care preotul aduce la cunoștința credincioșilor că lui Dumnezeu, căruia I-am înălțat scurte rugăciuni de cerere pentru diferite trebuințe, Îi aducem slavă, cinste și închinăciune în numele fiecărei Persoane a Sfintei Treimi: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Potrivit cuvintelor psalmistului care zice: «Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău pentru mila Ta și pentru adevărul Tău» (Psalmul 113, 9), aducem slavă, care numai lui Dumnezeu i se cuvine pentru multa Sa bunătate și milostivire pe care o revarsă peste noi prin Darurile Sale cele bogate. Dumnezeu, Cel în Treime Sfințit, Dătătorul vieții noastre, după ce noi I-am dăruit viața noastră, mărturisim slava Sa și totodată Îi aducem cinstea și închinăciunea cuvenită pentru tot ce ne-a dat.

La strană se cântă doxologia mică urmată de versete din psalmul 102:

«Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Și acum și pururea și în vecii vecilor amin. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui. Binecuvântat ești, Doamne.»

prin care credincioșii mărturisesc, în deplină convingere, dându-I slavă și închinăciune Sfintei Treimi, înșiruind prin numire Persoanele Sfintei Treimi, dându-Le aceeași cinste și închinăciune, cărora Li se cuvine. Această doxologie a avut o istorie plină de dispute teologice din cauza anumitor eretici, până când a ajuns în forma sa finală, existentă și astăzi. Însă de la început, ea a avut ca atribut slăvirea Sfintei Treimi; urmând cuvintelor Mântuitorului (Matei 28, 19). Iar cealaltă parte a antifonului provine dintr-un psalm tipic.

După aceea urmează două ectenii scurte, adică într-o formă prescurtată a cererilor primelor ectenii. Numărul ecteniilor începătoare sunt trei, pentru a ne aminti că Dumnezeu este întreit în Persoane. Respectiv și antifoanele sunt tot în număr de trei, în cinstea Sfintei Treimi.

După ectenia a doua, preotul se roagă în taină lui Dumnezeu, Cel Unul în ființă pentru plinirea Bisericii, în general, iar îndeosebi, pentru cei ce iubesc podoaba casei Tale, spre mântuirea credincioșilor. La finalul rugăciunii, rostește ecfonisul al doilea cu glas tare, care este același cu al ecteniei a doua:

«Că a Ta este stăpânirea și a Ta este împărăția și puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

prin care este întărită mărturisirea primului ecfonis, că lui Dumnezeu I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea. Aici ne este arătat că toate acestea I se cuvin lui Dumnezeu, pentru că, de fapt, El are în Sine însuși stăpânirea, puterea și slava. Stăpânirea lui Dumnezeu s-a întemeiat prin Fiul, dar e o stăpânire a împărăției la care suntem chemați și noi, ca fii ai lui Dumnezeu, după har, nu după fire; lipsită de orice patimi, plină de iubire și libertate. Credincioșii aduc imediat slavă Sfintei Treimi prin cântarea, din nou, a doxologiei mici, după care cântă antifonul al doilea:

«Unule-Născut, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce ești fără de moarte și ai primit, pentru mântuirea noastră, a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria; Carele neschimbat Te-ai întrupat. Și răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat. Unul fiind din Sfânta Treime, împreună-slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, mântuiește-ne pe noi!»

Sfintei Treimi I se cuvine să-I aducem slavă necontenită pentru că ne-a scăpat pe noi din moartea veșnică prin întruparea, răstignirea și învierea Fiului, Unul Născut din Tatăl. Întruparea ca om a Fiului Tatălui s-a făcut din perfecta alegere, libertate («ai primit») și din iubire («pentru mântuirea noastră»), a luat moartea noastră, pe care a călcat-o cu moartea Lui pentru că este fără de moarte, nedespărțindu-Se de Treime în dumnezeirea Sa atotputernică, că este Unul din Sfânta Treime, sau ca pe «Unul-Născut, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce este fără de moarte». «Prin moartea Lui Și-a scufundat omenitatea în viața nesfârșită a dumnezeirii, păstrând în ipostasul Lui propriu conștiința ei; și-a scufundat-o dăruindu-se deplin Tatălui ca om și prin aceasta s-a umplut de viața nesfârșită și veșnică a dumnezeirii, trăită în mod uman». Numai prin răstignirea Sa, Fiul lui Dumnezeu ne-a putut mântui, călcând moartea noastră. Pentru aceasta El este slăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt și I se cuvine aceeași cinste, mântuindu-ne.

În acest timp, preotul citește în taină în altar rugăciunea antifonului:

«Doamne Dumnezeul nostru, mântuiește poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta; plinirea Bisericii Tale o păzește, sfințește pe cei ce iubesc podoaba casei Tale, Tu pe aceștia îi preamărește cu dumnezeiescă puterea Ta și nu ne lăsa pe noi, cei ce nădăjduim întru Tine.»

prin care, ca și credincioșii, cere mântuirea poporului dreptcredincios și binecuvântarea lui, în care este cuprinsă sfințirea și slăvirea lor, întru Hristos. Sfântă este casa Domnului pentru că în ea locuiește Dumnezeu cel Sfânt. Sfințenia casei Domnului este plină de mireasma duhovnicească a jertfei atotsfinte a lui Hristos. Hristos, aflat în Sfântul Altar în stare de jertfă, se aduce jertfă la fiecare Sfântă Liturghie, prin care se umple de sfințenia Tatălui și de slava Lui pe care o preamărește, răspândește această sfințenie și slavă peste cei ce se apropie de El în Sfântul Locaș al jertfei Sale.

De la prima rugăciune a primului antifon, în care preotul cerea de la Dumnezeu milă și iubire, s-a trecut la a doua rugăciune, prin care este cerut de la Dumnezeu, Cel în Treime Sfințit, binecuvântare și mântuirea credincioșilor, făcându-i moștenitori ai Împărăției Treimei, împărtășindu-se și ei de slava lui Dumnezeu.

Credincioșii sunt chemați din nou la rugăciune prin a doua ectenie mică a cărei ecfonis, rostit de preot cu glas tare, este:

«Că bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

Slava și închinăciunea din primul ecfonis care I se cuvine numai lui Dumnezeu sunt întemeiate pe stăpânirea, Împărăția, puterea și slava pe care le are în Sine, rezultate din al doilea ecfonis; sunt rodul bunătății și iubirii lui Dumnezeu, care s-au revărsat și asupra oamenilor, fapt evidențiat în ecfonisul al treilea. Stăpânirea și Împărăția lui Dumnezeu au la bază bunătatea Sa, prin care se evidențiază cel mai bine mărirea lui Dumnezeu, atât în unitatea ființei Sale cât și în trinitatea Persoanelor dumnezeiești. Credincioșii întăresc spusele din ecfonis, răspunzând cu «amin», cântând în continuare antifonul al treilea, «Fericirile», trăind cu speranța că vor intra în Împărăția bunătății Sfintei Treimi.

În acest timp, preotul rostește în taină rugăciunea antifonului al treilea, prin care aduce lui Dumnezeu, în unitate ființială, mulțumire pentru dăruirea puterii Sale de a-I înălța cereri prin rugăciuni și-L roagă să împlinească cererile spre dobândirea vieții veșnice.

Deschiderea ușilor împărătești semnifică faptul că Împărăția lui Dumnezeu ne este revelată într-un mod mai accentuat. Când are loc oficierea Liturghiei arhierești, acest moment reprezintă începutul slujbei propriu-zise. Hristos, Arhiereul cel veșnic, iese în lume prin propovăduirea Împărăției Cerurilor, reprezentat de către arhiereul slujitor. Când nu este slujbă arhierească, Hristos, Marele preot, este reprezentat de preotul slujitor. Până aici lumea se afla într-o totală neclaritate cu referire la Dumnezeu, Cel in Treime Sfințit. Fiul lui Dumnezeu, chiar dacă se afla în mijlocul lor, reprezentat prin Pruncul, avea dumnezeirea ascunsă. În acest moment, Hristos iese în lume, arătând dumnezeirea Sa prin propovăduire. Acest lucru ne este arătat în momentul liturgic prin faptul că preotul, aflat în fața Sfintei Mese, care este Tronul Dumnezeului Celui Preaînalt, ia cu ambele mâini Sfânta Evanghelie, adică Cuvântul lui Dumnezeu, o ridică în dreptul frunții și înconjoară cu Ea Sfânta Masă, ieșind pe ușa dinspre miază-noapte și ajungând în mijlocul Bisericii. Aici, preotul rostește în taină o rugăciune al cărei conținut se referă la slăvirea lui Dumnezeu de către îngeri și preoți, «care slujesc împreună cu noi și împreună slăvesc bunătatea Ta», îcheindu-se prin repetarea ecfonisului primei ectenii, prin care este arătat că numai lui Dumnezeu Cel în Treime de Persoane I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea. Apoi preotul binecuvintază intrarea sfinților și face trei închinăciuni în cinstea Sfintei Treimi, aducînd slavă lui Dumnezeu, Cel prea slăvit în trei Fețe: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt; apoi sărutând Sfânta Evanghelie în semn de cinstire acordat Cuvântului lui Dumnezeu. Îndreptându-și pașii spre ușile împărătești, rostește «Înțelepciune, drepți!», ridicând Sfânta Evanghelie cu icoana Învierii spre credincioși și face semnul Sfintei Cruci cu aceasta. Facerea semnului Sfintei Cruci cu Evanghelia semnifică că prin jertfa Mântuitorului de pe Cruce ni s-a deschis ușile Împărăției Cerurilor, sau mai semnifică Înălțarea Mântuitorului la cer. Credincioșii răspund cu cântarea «Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos … », în acest timp, preotul așează Sfânta Evanghelie pe Sfânta Masă care simbolizează că, mântuitorul după ce S-a suit la ceruri, a stat de-a dreapta Tatălui.

Nicolae Cabasila ne spune că, prin Evanghelia purtată de slujitorul altarului, ni se arată Hristos, iar înălțarea Evangheliei în fața ușilor împărătești înseamnă descoperirea Domnului când a început să propovăduiască (Tâlcuirea Dumnezeieștei Liturghii).

Deși Hristos este prezent pe Sfânta Masă prin Agnețul euharistic, prin Sfânta Cruce, alături de Tatăl, șezând pe Sfânta Masă, El iese la propovăduire, prezentat de Sfânta Evanghelie, Cuvăntul Său, și intră ca om la Tatăl prin slujire.

Timpul, întâlnit cu misterul liturgic, este deschis spre un prezent veșnic, aici trecutul și viitorul sunt înțelese ca prezent. Slujirea lui Hristos este prezentată ca fiind în mod real, înfățișată în fața credincioșilor, prin ceremonia intrării cu Sfânta Evanghelie. Deși Hristos Cel răstignit se găsește de-a dreapta Tatălui, El iese la propovăduire, arătându-și dumnezeirea Sa prin slujire, simbolizată și de flacăra lumânării purtată înaintea Sfintei Evanghelii; este «lumina» învățăturilor cuprinse în Evanghelie. Flacăra lumânării mai simbolizează totodată și pe Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului și pe alți prooroci care au propovăduit despre dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, Care a venit în lume prin întrupare.

Această prezență a lui Hristos prin Evanghelie este arătată și de cântarea înălțată de credincioși în acest moment liturgic:

«Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos. Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai înviat din morți, pe noi, cei ce-Ți cântăm Ție: Aliluia.»

având convingerea că Hristos Cel înviat și prezent prin Evanghelie este Fiul lui Dumnezeu, în a cărui Persoană se găsește întreaga dumnezeire, nedespărțită de Sfânta Treime.

În ecfonisele care au fost prezentate până acum s-a lăudat slava, puterea, Împărăția, bunătatea lui Dumnezeu, iar acum a sosit momentul să fie lăudată sfințenia lui Dumnezeu. Aceasta ne este arătată din cuprinsul ecfonisului:

«Că sfânt ești Dumnezeul nostru și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor»

Prin această sfințenie este prezent Dumnezeu într-o formă mai simțită, văzut și din faptul că nu numai preotul o laudă, ci și credincioșii o confirmă, lăudând-o prin cântarea imnului trisaghion:

«Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte miluiește-ne pe noi»

Acest imn este văzut ca un imn trinitar, adresat Sfintei Treimi. Introducerea lui în cultul Bisericii nu se știe cu precizie când a fost făcută, știm doar că în timpul împăratului Teodosie al II-lea (450) a fost generalizat în cultul Bisericii. Încă de la începutul apariției sale, acest imn a avut o conotație teologică cu totul aparte, și anume, aceea de a slăvi sfințenia lui Dumnezeu, lucrătoare prin Hristos, astfel ca întreaga comunitate liturgică să se împărtășească de sfințenia Lui. Cântarea aceasta întreit sfântă este alcătuită din cântarea serafimilor: «Sfânt, Sfânt, Sfânt …» (Isaia 6, 3) apoi, din cuvintele psalmistului David: «Însetat-a sufletul meu după Dumnezeul cel tare, cel viu» (Psalmul 41, 2) și din adăugarea cuvintelor «Miluiește-ne pe noi», care este o formă inversată a rugăciunii «Doamne miluiește», extinsă la comunitatea liturgică prezentă, care vrea să se împărtășească de sfințenia lui Dumnezeu. După tâlcuitorii liturgici, cuvintele «Sfinte Dumnezeule» sunt adresate Dumnezeului-Tată, izvorul dumnezeirii, Care a grăit lui Moise: «Eu sunt Cel ce sunt»; «Sfinte tare» sunt adresate lui Dumnezeu-Fiul, Cel prin care s-au făcut toate; și «Sfinte fără de moarte» sunt adresate lui Dumnezeu-Duhul Sfânt, Cel de viață făcător.

Prin sfințenie, Dumnezeu este cunoscut, în mod apofatic, ca făcând parte dintr-un alt plan al înțelegerii minții omenești, transcendent lumii noastre materiale. Sfințenia este proprie numai lui Dumnezeu, iar făpturilor nu îi este proprie, ci ea este dată într-o altă măsură pentru înțelegerea noastră. Ea este opusă lumescului, și numai când omul se eliberează de tot ceea ce este lumesc, sfințenia poate să stea asupra lui. El se împărtășește de sfințenie dar nu îi este proprie, ci o primește pe aceasta pentru a trăi în curățenie, ca dar al lui Dumnezeu. Sfințenia e plină de iubire curată; cel ce s-a împărtășit de ea, se află în legătură directă cu Dumnezeu, izvorul sfințeniei. Sfințenia lui Dumnezeu, pe de o parte, te umple de frică, iar pe de altă parte, te atrage la ea, așa cum e cazul serafimilor, prezentat de Isaia, care își acoperă fața cu două aripi de puterea iradierii sfințeniei lui Dumnezeu, iar cu alte două aripi zboară în jurul lui Dumnezeu (Isaia 6, 2).

Prin cântarea de trei ori de către comunitatea liturgică a imnului trisaghion este mărturisit adevărul de credință că Dumnezeu este întreit. Credincioșii nu mărturisesc aceasta numai prin cântarea de trei ori a acestui imn, ci și prin încoronarea acestei cântări cu doxologia mică:

«Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin»

Apoi, preotul îndeamnă pe credincioși la o repetiție a imnului prin rostirea cuvântului «Puternic» căci prin aceasta cheamă și Puterile îngerești să-și adauge lauda lor la lauda comunității.

În timp ce comunitatea liturgică cântă imnul trisaghion, preotul rostește în taină rugăciunea cântării celei întreit-sfinte în care cere de la Dumnezeu, Cel Unul și întreit în Persoane Sfânt, să primească întreita cântare sfântă ce este înălțată de credincioși, precum și ecfonisul de la sfârșitul rugăciunii prin care este lăudată sfințenia lui Dumnezeu, dându-I slavă Dumnezeului Unul în ființă și întreit în Persoane: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Atunci când este săvârșită Liturghia cu arhiereu, o dată cu Evanghelia, care întruchipează pe Hristos, intră în altar și arhiereul ce dă binecuvântarea pentru cântarea imnului trisaghion. După fiecare rostire a imnului, arhiereul iese în fața ușilor împărătești și binecuvintează pe credincioși cu două sfeșnice de lumânări aprinse: într-o mână ține sfeșnicul cu trei lumânări (tricherul), simbol al Sfintei Treimi; iar în cealaltă mână, sfeșnicul cu două lumânări (dicherul), simbol al lui Hristos, cu cele două firi ale Sale, care ne-a făcut cunoscută nouă Treimea. De fiecare dată când binecuvintează, arhiereul rostește cuvintele:

«Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via (lumea) aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea»

adresându-se Dumnezeului Celui unic în ființa Sa prin cuvintele: «Doamne, Doamne …».

Mergând pe linia simbolismului Liturghiei, observăm că începând cu vohodul mic, cu cât înaintăm în cuprinsul ei, are loc desfășurarea unei epifanii treptate, mai vădită însă o dată cu citirile din Noul Testament, care au semnificația arătării și manifestării lui Iisus în lume. Astfel, lecturile biblice cuprinse în cadrul Sfintei Liturghii sunt, pe de o parte, izvor al adevărurilor de credință, unul din mijloacele pe care Liturghia se pregătește pentru a-L primi pe Hristos; iar pe de altă parte, reprezintă cuvântul Domnului care ne atrage spre sfințenie, vorbindu-ne. La vohodul mic, Sfânta Evanghelie înălțată era închisă, simbolizând că Iisus, la ieșirea Sa, nu a vorbit nimic despre Sine, ci a lăsat pe Tatăl să-L mărturisească și pe Ioan Botezătorul să-L vestească. Prin citirile din Noul Testament avem manifestări mult mai clare a dumnezeirii Sale, unit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt după ființă, atât prin minunile făcute în fața oamenilor, cât și prin învățătura Sa. Știm foarte bine că Mântuitorul Iisus Hristos nu a arătat dintr-o dată dumnezeirea și puterea Sa, ci a făcut-o treptat. De aceea se citește mai întâi Apostolul și apoi Evanghelia, vrând să arate că arătarea dumnezeirii Mântuitorului a fost făcută treptat. Epistolele apostolilor au un conținut doxologic, de preamărire a lui Dumnezeu, astfel încât după imnul doxologic trisaghion urmează doxologia epistolelor apostolilor adusă ca o mulțumire și laudă lui Dumnezeu pentru mântuirea ce ne-a dat-o.

Citirea lecturilor biblice trebuie să fie ascultată cu «luare aminte» și cu o «pace» interioară, împăcați cu toți pentru că se va vorbi despre Hristos și Hristos este prezent în Cuvântul Său.

În timpul citirii apostolului, are loc tămâierea mică. Preotul binecuvintează cadelnița cu semnul Sfintei Cruci, zicând rugăciunea rânduită. După Sfântul Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, tămâierea simbolizează prin fumul și aromele ei «Darul Duhului cel dat din Evanghelie, întru toată lumea», iar după alți Sfinți Părinți, care au rămas fideli psalmului 140, 2: «să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară». Tâlcuind tămâierea ca fiind mireasma cea bună, simbol al rugăciunii curate, înălțate către Dumnezeu. Tămâierea pregătește pe credincioși pentru primirea lui Hristos, le înalță cugetele «ca toți să fie una» într-o rugăciune prin Duhul Sfânt.

În același timp, preotul se roagă în altar ca mințile credincioșilor să «strălucească» ca lumina cea curată spre a-L cunoaște pe Dumnezeu, Stăpânul tuturor prin cuvintele Sfintei Evanghelii. Lumina din Evanghelie este Hristos, astfel ca, prin citirea ei, și credincioșii să fie luminați de Duhul Sfânt ca să primească cuvântul lui Hristos sau pe Hristos Însuși, ca Persoană dumnezeiască întrupată, Unul din Sfânta Treime și totodată nedespărțită de întreaga Dumnezeire. Cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelie este unit cu Duhul Său cel Sfânt, prin care este prezentată comunicarea interpersonală în Sfânta Treime. Cuvântul Evangheliei trebuie să fie auzit ca cuvântul Fiului lui Dumnezeu întrupat, prin care Dumnezeu, din iubirea de oameni, dorește să ne înfieze și pe noi. Noi avem Evanghelia numai prin dragostea părintească a Dumnezeului-Tatăl, care a trimis pe Fiul Său să o propovăduiască nouă, ca noi să o înțelegem și să o propovăduim prin conlucrarea cu Duhul Sfânt.

Fericitul Augustin ne îndeamnă să ascultăm Sfânta Evanghelie ca și cum Domnul ar fi înaintea noastră. În fiecare pericopă evanghelică rânduită de Biserică spre a fi citită, Îl putem cunoaște pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, Unul fiind din Sfânta Treime. Evanghelia este citită în duh de laudă doxologică adusă lui Dumnezeu-Treime, slăvindu-L pe Hristos cel înviat din morți pentru tot ceea ce ne-a arătat în Persoana Sa.

Hristos e înfățișat credincioșilor în persoana arhiereului sau, în lipsa acestuia, în persoana preotului care rostește Evanghelia, persoană trimisă prin harul Duhului Sfânt așa cum a fost trimis și Hristos de Tatăl (Matei 15, 21).

La sfârșitul Apostolului este cântat «Aliluia» (Lăudați pe Domnul Dumnezeu) prin care este adusă slavă lui Dumnezeu iar după citirea Evangheliei se cântă un alt imn închinat direct lui Hristos, care ne-a propovăduit Evanghelia, cu lauda: «Slavă Ție, Doamne, Slavă Ție». Este adusă slavă lui Hristos pentru că, prin învățătura cea nouă, ni s-a arătat că este Fiul lui Dumnezeu, și a făcut cunoscută în mod clar Treimea cea Sfântă.

Liturghia învățăturii este pe sfârșite și, în continuare, vom trece la Liturghia jertfei lui Hristos, partea cea mai semnificativă; aceasta se vede și din faptul că Evanghelia după citire este așezată mai sus de antimis, ceea ce înseamnă că de acum, în prim plan, evenimentele se desfășoară în jurul jertfei lui Hristos, care a fost așezat în mormânt. Preotul trece apoi la un șir de cereri a milei lui Dumnezeu și ajutorului Lui pentru diferite nevoi ale vieții pământești, la care credincioșii, la primele două, le răspund cu un «Doamne miluiește» iar la celelalte cu «Doamne miluiește» cântat de trei ori, arătându-se și mai puternic stăruința lor în rugăciune. Observăm că, de la începutul acestor cereri, nu este invocată pacea, ci mila lui Dumnezeu să se reverse asupra comunității bisericești spre a se împărtăși de viața veșnică. Aceeași insistare în rugăciune, în vederea dobândirii milei dumnezeiești se vede și prin rugăciunea preotului, rostită în acest timp, rugând pe Domnul Dumnezeul nostru, în unicitatea ființei Sale să trimită îndurările Sale asupra comunității liturgice. Aceasta o vedem și din ecfonisul acestei ectenii rostit de preot, numindu-L pe Dumnezeu, milostiv și iubitor de oameni:

«Că milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

prin care lăudăm pe Dumnezeu, Unul în ființa Sa, plin de milă și iubire, slăvit în cele trei ipostasuri dumnezeiești: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

După ce cerem de la Dumnezeu milă pentru cei vii, apoi cerem milă și pentru cei «adormiți întru Domnul». Încă de la rânduiala Proscomidiei, pe adormiți îi pomenim, apoi continuăm pomenirea lor în cadrul Sfintei Liturghii prin rostirea unei ectenii speciale. Iar în rugăciunea cu care preotul încheie aceste cereri pentru cei adormiți, Hristos este arătat ca «Dumnezeul duhurilor și a tot trupul» care așează sufletele celor drepți în «loc luminat», acolo unde strălucește «Soarele Hristos», prin strălucirea Sa dumnezeiască. Prin expresia «Dumnezeul duhurilor și a tot trupul», înțelegem că Dumnezeu, care prin moartea Sa, moartea noastră a biruit-o, este un Dumnezeu mai tare decât toate duhurile și toate îi aparțin Lui, fiind Creatorul lor. Aici ne sunt înșiruite unele locașuri din Împărăția Cerurilor prin care ni se arată că acolo unde este Dumnezeu găsim lumină, verdeață și odihnă și nu aflăm durere și întristare, pentru că există viață și comuniune în Împărăția Treimii. După cum ne spune Mântuitorul, în Împărăția Sa nu va intra nici un păcătos. Preotul rostește ecfonisul ecteniei:

«Că Tu ești învierea și viața și odihna adormiților robilor Tăi, Hristoase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

Atât ecfonisul cât și rugăciunea sunt înălțate într-un mod, cât se poate de intim prin folosirea formei de adresare la persoana a doua. Observăm că slăvirea Treimii este adusă prin accentuarea Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos, care prin moartea Lui a zdobit puterea morții, iar prin înviere a dăruit viață, fiind primul născut al vieții veșnice, ca om; care este împreună slăvit cu Părintele luminilor și cu Sfântul Duh, Domnul de viață făcătorul. În încheiere, preotul cere pentru cei adormiți «veșnica odihnă» și «veșnica pomenire», zicând:

«Întru fericita adormire, veșnică odihnă dă Doamne, sufletelor adormiților robilor Tăi, celor ce s-au pomenit acum și le fă lor veșnică pomenire.»

la care adunarea liturgică răspunde cu veșnica pomenire, cântat de trei ori în numele lui Dumnezeu cel în Treime și ca Sfânta Treime să aibă milă și să-i pomenească în Împărăția Sa, așa după cum I-a spus lui Iisus tâlharul de pe cruce: «Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta» (Luca 23, 42). Pomenirea numelui se referă la persoana respectivă și atunci când ea este pomenită i se trimite o anumită energie încât aceasta își întoarce fața sa spre cel ce o pomenește. Noi, chiar dacă cerem pomenire de la Dumnezeu, Unul în ființă, această cerere este făcută de trei ori în numele Sfintei Treimi.

Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că a-l pomeni neîncetat pe cineva înseamnă a-l ține veșnic în viață pe cel pomenit. Această viață nu o poate da decât un Dumnezeu în Treime veșnic, adică Tatăl fără început de zile, Fiul, Cel născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, și Duhul Sfânt, Cel de viață făcător și totodată această Treime nu are nici un sfârșit. Prin această pomenire, Dumnezeu îi dă celui pomenit viață veșnică și, prin aceasta, se afirmă veșnicia personală a lui Dumnezeu. Urmează apoi ectenia celor chemați prin care preotul se roagă, în general, pentru cei participanți la slujbă iar, în special, pentru catehumeni, fiind și ultima rugăciune la care participă și ei. Totodată preotul începe și pregătirea descoperirii scenei răstignirii și înmormântării Domnului pentru mântuirea noastră. Prin aceasta cei chemați se străduiesc ca să cunoască Evanghelia dreptății și să primească de la Dumnezeu cuvântul adevărului, unindu-i pe dânșii într-un cuget, ca prin botez să fie cuprinși în sânul Bisericii. În acest timp, preotul citește în taină rugăciunea desfacerii sfântului antimis, adresându-se lui Dumnezeu tot într-o formă mai intimă pentru cei care nu au trecut prin baia nașterii celei de-a doua. Rugăciunea este adresată Părintelui Ceresc, Dumnezeul nostru, Care a trimis pe Unul-Născut Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, să-i primească și pe aceștia neluminați în turma Sa cea aleasă. Rugăciunea este încheiată o dată cu rostirea ecfonisului:

«Ca și aceștia împreună cu noi să slăvească preacinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

prin care este arătat că cei ce slăvesc Treimea duc o viață în deplină cunoștință, iar această trăire duce să slăvească Treimea Persoanelor Dumnezeiești, între care există o desăvârșită comuniune personală. Slăvirea lui Dumnezeu cea mai deplină este dată prin proslăvirea lui Dumnezeu Cel în Treime. La rostirea cuvintelor: «al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor», preotul însemnează cruciș cu buretele deasupra antimisului. Prin aceasta se arată că motivul pentru slăvirea Treimii este și întruparea Fiului lui Dumnezeu care S-a jertfit pentru slava Treimii.

După ieșirea catehumenilor din biserică, se trece apoi la Liturghia credincioșilor, rostindu-se de către preot în taină prima rugăciune pentru aceștia, prin care se aduce mulțumire lui Dumnezeu și se cere totodată de la El milă și har spre a fi învredniciți a sta înaintea sfântului Său jertfelnic spre a aduce jertfa cea fără de sânge. Prin aceasta se vede faptul că în timpul desfășurării Sfintei Slujbe se accentuează treptat arătările Domnului încât ne apropiem de jertfa euharistică, centrul Sfintei Liturghii. Aici este pomenită, pentru prima dată în Liturghie, jertfa cea fără de sânge. Se rostește apoi ecfonisul ecteniei mari de la începutul Liturghiei, prin care I se aduce lui Dumnezeu slavă, cinste și închinăciune în numele celor trei Persoane ale Sfintei Treimi. În continuare este rostită rugăciunea a doua pentru credincioși prin care I se cere Dumnezeului cel milostiv și iubitor de oameni să-i învrednicească pe credincioși ca, prin împărtășirea cu Sfintele Taine, să dobândească Împărăția Cerurilor, rostindu-se apoi ecfonisul:

«Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziți, Ție slavă să înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor»

Acest ecfonis este o laudă unită cu cererea, prin care preotul cere atât el cât și credincioșii să fie păziți totdeauna sub stăpânirea Lui, aducându-I slavă Sfintei Treimi: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Aici nu este numai lăudată stăpânirea lui Dumnezeu, ci ea este și cerută de către creștini. Căci numai cei care se află totdeauna sub această stăpânire a iubirii treimice sunt fericiți.

Imediat după ecfonis, comunitatea liturgică începe să cânte prima parte a cântării heruvimice:

«Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viață Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm…»

Istoricește vorbind, nu putem separa vohodul mare de cântarea imnului heruvimic, deoarece, încă din primele veacuri, aducerea darurilor pe Sfânta Masă era întâmpinată de o cântare mai domoală. Au existat trei imne heruvice ce erau cântate la oficierea serviciului religios. După liturgiști, cel mai vechi dintre ele ar fi cel din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur («Noi cei ce închipuim tainic pe heruvimi…»). Datorită faptului că serviciul Proscomidiei și-a căpătat locul lui în oficierea slujbei încă din veacul al V-lea, s-a ajuns la concluzia că introducerea imnului heruvimic ar fi fost prin secolul al VI-lea, și până atunci s-ar fi cântat un imn din psalmi. Opinia este neîntemeiată dar este adevărat că până în secolul al VI-lea, în timpul lui Iustin II, când a fost generalizat de către Biserică, în locul acestuia s-ar fi cântat un imn îngeresc. În chipul cel mai logic, trebuie să admitem că, în timpul procesiunii cu Cinstitele Daruri, de la proscomidie prin naos către Sfânta Masă trebuie să se fi cântat o cântare religioasă cu un deosebit caracter spiritual.

Cântarea heruvicului are menirea să marcheze pragul de trecere în partea de mister a Sfintei Liturghii. Ea nu este o cântare de laudă adusă direct lui Dumnezeu, așa cum a fost imnul trisaghion, ci ea vrea ca liturghisitorul și credincioșii, care închipuiesc pe heruvimi, să ia aminte și să se concentreze asupra desfășurării acțiunii liturgice care urmează și în care, printr-o epifanie treptată, se ajunge la reproducerea operei mântuitoare a lui Iisus Hristos și la comuniunea cu El. Dacă imnul întreit sfânt al Serafimilor, cuprins în Vechiul Testament, nu menționează explicit că este adus în cinstea Sfintei Treimi, imnul heruvimic arată explicit că această cântare este adusă în numele Sfintei Treimi, fără să-i fie precizate direct cele trei Persoane. Numai prin aceasta, înțelegem și faptul că imnul trisaghion este cântat cu un anume entuziasm, în timp ce heruvicul este cântat într-un mod domol, expresia adâncii uimiri contemplative în fața dragostei de negrăit a Sfintei Treimi.

O analiză mai atentă asupra conținutului ideei: «Și făcătoarei de viață Treimi întreit sfântă cântare aducem», scoate la iveală adevărul biblic că întreaga Sfântă Treime este dătătoare de viață, explicându-se și prin relațiile interpersonale ale Treimii. Expresia, «întreit sfântă cântare», este folosită în sens general, motivat de faptul că toate rugăciunile și cântările cuprinse în Sfânta Liturghie sunt aduse spre slava tuturor persoanelor Sfintei Treimi, în general, și din aceasta se deduce că Liturghia, în totalitatea ei, este o mare rugăciune adresată Sfintei Treimi.

Prin cântarea heruvimică, noi închipuim tainic pe Heruvimi, adică ne asemănăm în mod tainic heruvimilor, cântăm împreună cu aceștia cântarea întreit sfântă adusă Sfintei Treimi. Pentru aceasta, ca să ne apropiem heruvimicește cu gândirea de Sfânta Treime, cântarea ne îndeamnă să alungăm grijile lumești, adică să cugetăm numai la cele sfinte ca să-L primim pe Domnul Hristos prin jertfa euharistică.

În acest timp, preotul, îmbrăcat cu harul preoției, face o pregătire specială, pentru momentul ce va urma, printr-o rugăciune rostită în taină în fața Sfintei Mese, în care cere de la Dumnezeu să-i curățească sufletul și inima de cugete viclene și să-l învrednicească cu puterea Sfântului Duh să stea înaintea Sfintei Mese și să jertfească Sfântul și Preacuratul Trup și Scumpul Sânge al Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dacă, pe de o parte, preotul conștientizează de nevrednicia sa și cere mai mult prin rugăciune a fi vrednic de a sluji Împăratului slavei, pe de altă parte, preotul, cu cât stăruie mai mult în rugăciune, își dă seama că nevrednicia sa este tot mai mare. Cel îmbrăcat cu harul preoției, știe că el e cel care jertfește pe Hristos și totodată mai știe că Hristos se jertfește pe Sine, el fiind doar organul văzut al acestei slujiri prin care Hristos Însuși lucrează prin preot asupra Darurilor. Odată cu aducerea Darurilor, se aduce și Hristos ca dar, prin lucrarea preotului. Iar prin prefacerea Lor, Hristos este Cel ce aduce și Cel care Se aduce jertă, și totodată, Cel ce primește jertfa și Cel ce o împarte spre împărtășirea credincioșilor de binefacerile jertfei Sale de pe Golgota, actualizată în mod nesângeros prin împărtășirea credincioșilor cu ea în chipuri văzute.

După terminarea acestei pătrunzătoare rugăciuni, preotul se închină de trei ori până la pământ și rostește în taină, tot de trei ori, cântarea heruvimică în slava Preasfintei Treimi. Apoi, deschizând ușile împărătești, face cădire mare începând cu Sfânta Masă, rostind în taină troparul: «În mormânt cu Trupul …» și continuând apoi cădirea în biserică, rostind în taină Psalmul 50. Tămâierea este făcută pentru a se revărsa mireasma cea bună a Duhului Sfânt peste credincioși, pentru ca aceștia să-L întâmpine pe Hristos, Cel care vine spre jertfire, așa cum L-au primit și la citirea Evangheliei. Întorcându-se în Sfântul Altar de la cădit, face trei închinăciuni înaintea Sfintei Mese, rostind:

«Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul și mă miluiește»

prin care cere Preasfântului Dumnezeu: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, curățire de păcate și milostivire, sărutând sfântul antimis, Sfânta Cruce și Sfânta Masă, apoi cerând iertare și credincioșilor. Se îndreaptă spre Sfintele Daruri la Proscomidiar, se închină de trei ori, prin ceea ce manifestă intenția infinitei Sale închinări, dar și îndreptarea ei spre Sfânta Treime.

Prin întrupare, slava Fiului lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, a fost și a rămas acoperită până la răstignire și întrupare. De aceea, și la Proscomidiar, Sfintele Daruri sunt acoperite, iar preotul ia de pe Sfântul Disc și de pe Sfântul Potir numai «aerul», ceea ce simbolizează natura cosmică care L-a acoperit pe Prunc la naștere, prin care este evidențiată calitatea Sa de Fiu al omului.

Îndată ce cântarea heruvicului se oprește la punctul stabilit prin practică, are loc ieșirea în procesiune cu Sfintele Daruri, purtându-se înainte cadelnița și o lumânare aprinsă. Credincioșii, fiind pregătiți («Toată grija cea lumească acum să o lepădăm») a-L întâmpina pe Împăratul a cărui slavă este acoperită, Îl slăvesc chiar dacă El este închipuit prin Sfintele Daruri. Prin smerenie, Hristos, care iese de la noi și intră prin jertfa Lui la Tatăl, se așează de-a dreapta Tatălui în starea de jertfă pentru noi, fiind Împăratul ce intră pentru noi ca jertfă în Împărăția Cerurilor. Aceasta este exprimată cel mai bine în cântarea heruvimică din Sâmbăta mare:

«Să tacă tot trupul și să stea cu frică și cu cutremur și nimic pământesc să nu gândească. Căci iată Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Hristos, Dumnezeul nostru, pășește spre a se jertfi și pentru a se da ca hrană credincioșilor Săi. Înaintea Lui merg cetele îngerilor și toate Începătoriile, Domniile, Heruvimii cu ochi mulți și Serafimii cu câte șase aripi, fețele acoperindu-și și cântând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia.»

Această ieșire cu solemnitate simbolizează intrarea Mântuitorului în Ierusalim, unde a fost primit de mulțime ca Împăratul tuturor, cântându-I imnuri de slavă. În timpul acestei procesiuni, credincioșii smeriți I se închină Împăratului nevăzut, cerându-I să-i pomenească și pe dânșii în Împărăția Sa asemenea tâlharului răstignit. După încheierea pomenirilor, preotul, ajuns în altar, așează Darurile pe antimisul de pe Sfânta Masă iar credincioșii continuă cântarea heruvimică:

«Ca pe Împăratul tuturor să-L primim pe Cel nevăzut înconjurat de cetele îngerești. Aliluia, Aliluia, Aliluia»

În această parte a cântării ne este înfățișată persoana Mântuitorului înconjurată de puterile cerești. În momentul sfințirii Darurilor euharistice, Mântuitorul este prezent personal în chip real, în Trupul și Sângele Său. Comunitatea credincioșilor, pregătiți pentru a-I aduce laudă lui Dumnezeu, cântă alături de Heruvimi cântare de laudă Împăratului tuturor: aliluia, aliluia, aliluia (Lăudați pe Domnul). Acesta este singurul pasaj din imnul heruvimic în care se preamărește Sfânta Treime.

Așezarea sfântului disc și a sfântului potir, de către preot, pe antimisul de pe Sfânta Masă, închipuiește punerea trupului Domnului în mormânt, adică îngroparea Lui de către Iosif din Arimateea. În acest moment, preotul rostește cele trei tropare. În primul tropar ne este înfățișată coborârea de pe cruce a trupului Domnului și îngroparea Sa într-un mormânt nou. În al doilea tropar ne este prezentată nemărginita putere dumnezeiască a Mântuitorului care, deși mort cu trupul și așezat în mormânt, totuși cu sufletul Său, despărțit de trup dar unit cu Dumnezeirea, a zdrobit porțile iadului iar alături de tâlhar a pășit în rai și totodată stând pe scaunul slavei, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. În al treilea tropar ne este arătat că mormântul Mântuitorului este «purtător de viață» și «izvorul înnoirii noastre».

Vohodul mare este interpretat ca o reprezentare simbolică a intrării și primirii triumfale a Domnului în Ierusalim. Nu este greu de observat aceasta, fiind precizată în finalul imnului heruvimic. Cu această ocazie, se intră în episodul istoric al Patimilor Sale. După așezarea Darurilor pe Sfânta Masă, preotul rostește în taină rugăciunea punerii-înainte, în care roagă pe Dumnezeu să primească rugăciunile lui și ale credincioșilor, ca pe o jertfă de laudă, și să le ducă în «sfântul Său jertfelnic». După ce la Proscomidiar ele au fost pregătite spre a deveni Daruri de jertfă, acum ele sunt proaduse și puse înaintea Domnului pe Sfânta Masă spre a deveni, în curând, Jertfă adevărată. Textul celor două Liturghii principale este diferit; prin aceasta ni se amintește de locul Proscomidiei în Liturghie, încă din primele veacuri ale creștinismului. Aici este făcută deosebirea clară între Daruri și jertfele duhovnicești, care sunt niște jertfe de laudă. Unii Sfinți Părinți susțin că atât preotul cât și credincioșii se roagă lui Dumnezeu, Pantocratorul (Atotțiitorul), ca «jertfele noastre» să fie așezate lângă «jertfa lui Hristos», situată pe «jertfelnicul cel de sus».

Din aceeași rugăciune de la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, observăm că conținutul rugăciunii este mult mai complex; aici preotul amintește că este slujitor al slujbei acesteia prin «punerea Sfântului Tău Duh». Apoi sunt făcute aceleași diferențieri dintre Daruri și jertfele de laudă, iar rugăciunea capătă un nou sens, cel al trimiterii nouă «harului Sfântului Tău Duh».

În Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, datorită faptului că Darurile sunt deja sfințite, rugăciunea are un ale sens, și anume cel de sfințire a credincioșilor spre împărtășirea cu Sfintele Taine, ca prin ele să-i facă vii, unindu-i cu «Însuși Hristosul Tău, adevăratul Dumnezeu al nostru».

În cele două Liturghii principale este evidențiat rolul euharistic al Duhului Sfânt, a treia Persoană a Treimii. Întreaga Biserică se roagă către Dumnezeu-Tatăl, Pantocratorul, să trimită Duhul Sfânt spre sălășluirea harului dumnezeiesc peste Daruri, la timpul potrivit. Pentru aceasta se poate spune că rugăciunea aceasta este o anticipare a rugăciunii epiclezei (a chemării Duhului Sfânt spre prefacerea Darurilor în Trupul și Sângele Domnului).

Urmează apoi ectenia cererilor rostită de către preot în vederea primirii unui răspuns bun la «înfricoșătoarea judecată a lui Hristos», a cărei ecfonis este:

«Cu îndurările Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care ești binecuvântat, împreună cu Preasfântul și bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

Prin toate cererile din ectenie făcute, comunitatea liturgică cere lui Dumnezeu-Tatăl, ca prin îndurările Unicului Său Fiu, Născut din veci din sânul Său, și care a luat trup omenesc, să aibă milă de noi prin iubirea Sa de oameni, făcându-ne moștenitori ai Împărăției Sale. Aici este evidențiată nădejdea și bunătatea Duhului Sfânt, care ne întărește spre desăvârșirea vieții pământești, primind răspuns bun la înfricoșătoarea judecată. Deci este subliniată prezența milei și bunătății întregii Sfinte Treimi ca, prin iubirea Sa iertătoare, să primim un răspuns favorabil la judecata supremă. La această judecată, Hristos se arată în slava Sa și ea devine înfricoșătoare pentru noi, raportând lumina dumnezeirii Lui la ființa umană și prin aceasta noi totdeauna suntem înfricoșați de slava lui Dumnezeu. Aceasta se explică prin diferența de stare spirituală dintre Hristos Cel fără de păcat, înconjurat de slava Sa, și omul păcătos, judecat de El.

După ce comunitatea liturgică a înaintat de la simțirea sfințeniei lui Dumnezeu, prin momentele de pregătire și de proaducere a Darurilor, a venit momentul să facem simțită prezența iubirii Sfintei Treimi pentru ca apoi să mărturisim pe Dumnezeu Cel în Treime cu toată convingerea. Necesitatea acestei iubiri este dată de mărturisirea comună, «într-un gând», pe Dumnezeul iubirii și, prin aceasta, să înaintăm în Împărăția Sfintei Treimi. Acest îndemn este dat de cuvintele:

«Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim»

Prin iubirea noastră față de ceilalți, noi suntem uniți în Dumnezeu, mărturisind într-un gând credința noastră puternică în Dumnezeul-Treime, exprimată atât prin iubirea față de El, cât și prin iubirea dintre noi. Astfel, mărturisind credința noastră în Dumnezeu Cel în Treime, nu expunem un adevăr pur teoretic, ci mărturisim o credință puternică într-un Dumnezeu al iubirii care este și Izvorul iubirii dintre noi. Această legătură a iubirii dintre noi și Sfânta Treime este mărturisită prin cântarea:

«Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită»

Numai prin această iubire putem să realizăm unitatea mărturisirii noastre, fără contopire între noi asemenea Sfintei Treimi. A mărturisi pe Dumnezeu în Treime înseamnă a mărturisi că Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu și Duhul Sfânt este Dumnezeu, Treimea a cărei ființă este comună Persoanelor dumnezeiești și a cărei Persoane sunt nedespărțite, dar totodată și neamestecate. Aici este mărturisit Adevărul suprem, adică Sfânta Treime, Adevărul este identic cu comuniunea, sau Adevărul este structurat în forma comuniunii, ca și noi să trăim cuprinși în acest Adevăr.

Preotul, ca reprezentant al comunității liturgice, exprimă această iubire prin rostirea cuvintelor Psalmului 17, 1:

«Iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea, Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu.»

Expresia «iubi-Te-voi» este folosită aici și cu înțelesul de «crede-voi» în Tine Doamne, Prea Sfântă Treime, care ești întărirea, scăparea și izbăvirea mea. Omul, ca persoană, împărtășindu-se numai de iubirea deplină, îndepărtează egoismul. Această iubire este manifestată de către preot și prin actul de sărut. Preotul, sărutând Sfântul Disc, Sfântul Potir și marginea Sfintei Mese, arată iubirea față de Dumnezeu-Tatăl, care a dat pe Fiul Său spre moarte pentru mântuirea oamenilor. Prin cele trei sărutări ale preotului este indicată mărturisirea Sfintei Treimi; dar acest act al sărutului este îndreptat spre Hristos Cel jertfit și care se află în stare permanentă de jertfă, pe jertfelnicul cel de sus. Aceasta este iubirea noastră îndreptată către Hristos și mărturisită în fața Tatălui, în Duhul Sfânt.

Prin «sărutarea păcii», ca act al manifestării iubirii, a venit timpul să mărturisim credința comună în Hristos, și aceasta, numai în prezența iubirii în Hristos, arătată în unitate prin rostirea cuvintelor: «Hristos în mijlocul nostru». Iar tot prin această unitate de credință îi este răspuns: «Este și va fi», apoi cel dintâi încheie mărturisirea: «Totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin». Această mărturisire a liturghisitorilor este una din cele mai vechi mărturisiri de credință în Hristos prezentă în serviciul Liturghiei. Acum Hristos este prezent în mijlocul lor prin Darurile așezate pe Sfânta Masă, ce sunt încă acoperite, arătând că slava lui Hristos nu a fost încă dezvăluită și darurile nu au fost încă sfințite. După unii Sfinți Părinți, acesta este semnul unității între membrii trupului lui Hristos, o mărturisire făcută în unitate și iubire unii față de alții. Așa cum Hristos a spus că unde sunt doi sau mai mulți adunați în numele Lui, El este prezent în mijlocul lor, tot așa și Sfântul Apostol Pavel spunea: «…Unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: Omul Iisus Hristos» (I Timotei 2, 5). Urmează apoi deschiderea ușilor împărătești și rostirea cuvintelor:

«Ușile, ușile, cu înțelepciune să luăm aminte»

În primele veacuri ale creștinismului, credincioșii erau îndemnați, prin aceste cuvinte, să supravegheze ușile locașului pentru ca necredincioșii să nu pătrundă în interiorul comunității credincioșilor. Astăzi, prin aceste cuvinte, suntem îndemnați a participa, cu luare aminte, la o mărturisire mai pe larg a credinței. Aceste cuvinte pregătesc pe credincioși pentru a privi eshatologic; cu ochii trupești privesc Darurile și cele ce sunt făcute în Sfântul Altar, iar cu ochii sufletești, pătrund prin ușile Împărăției lui Dumnezeu și privesc la lucrarea dumnezeieștilor minuni.

Prin rostirea crezului, care este o manifestare a sobornicității Bisericii în dreapta credință, întemeiată pe mărturisirea comună a iubirii lui Dumnezeu față de noi și a noastră față de El și între noi, mărturisim opera Sfintei Treimi pentru mântuirea noastră. În Crez este mărturisită credința în Dumnezeu Cel în Treime: «într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute», «într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut , mai înainte de toți vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut» și «întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit…». Fiecare Persoană a Sfintei Treimi este mărturisită distinct, ca fiind Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, și cărora Li se cuvine aceeași adorare și slăvire. La finalul Crezului este mărturisită existența vieții veșnice. Nu putem vorbi de viață decât atunci când ne aflăm în comuniune cu Dumnezeu, Izvorul vieții, pentru că acolo unde există comuniune este trăită în deplină bucurie viața veșnică cu Sfânta Treime. Aceiași mărturisire de credință este prezentă și la primirea Tainei Botezului, dar și în mărturisirea celor ce vor să primească harul arhieriei.

Prin mărturisirea în comun, comunitatea liturgică se pregătește spre a primi pe același Hristos prin Sfânta Împărtășanie și, prin această unire, trăiesc într-un mod anticipat Împărăția Sfintei Treimi. În timpul rostirii Crezului, preotul ridică «Aerul» de pe Sfântul Disc și de pe Sfântul Potir pentru ca mărturisirea credincioșilor să fie făcută deplin în fața lui Hristos, Care le este arătat prin Sfintele Daruri, iar credincioșii Îl pot vedea cu ochii cei sufletești în chipul Pâinii și al Vinului. Prin descoperirea Darurilor, Hristos Cel jertfit își dezvăluie puterea Sa mântuitoare și, totodată, rămâne ca jertfă înaintea Tatălui.. Iubirea lui Dumnezeu Cel în Treime ne este arătată și prin această descoperire a lui Hristos Care S-a apropiat de Tatăl și ca om, Care prin jertfa și învierea Sa a îndumnezeit firea umană. Numai prin înomenirea reală a Fiului lui Dumnezeu, fără schimbarea Dumnezeirii Sale, se putea înfăptui mântuirea neamului omenesc; datorită faptului că o Persoană dumnezeiască și-a asumat firea omenească, făcându-se om, dar rămânând și Dumnezeu, Hristos ne-a putut mântui, îndumnezeindu-ne pentru moștenirea Împărăției Sfintei Treimi. Nu putem ajunge la Împărăția veșnică a Treimii fără să nu ne împărtășim de jertfa lui Hristos, Care ne pune în fața Tatălui, făcându-ne și pe noi fii asemenea Lui. Numai prin aceasta Hristos ni se comunică, oferindu-se ca jertfă, din iubirea Sa față de Tatăl cu care noi ne împărtășim. Dar pentru a ne împărtăși de această jertfă, trebuie să fim prezenți cu luare-aminte ca, prin jertfa lui Hristos, să ne dăruim și noi lui Dumnezeu; ca atât darurile aduse de noi cât și jertfa lui Hristos în care ele se prefac, să-i fie aduse ca jertfă de laudă lui Dumnezeu-Tatăl. Aceasta este arătată și prin răspunsul dat de credincioși:

«Mila păcii, jertfa laudei»

Desigur, prin aceasta este subliniat Dumnezeu ca Milostiv, din a cărui nemărginită milă, izvorăște jertfa lui Hristos de pe Golgota, care a adus împăcarea cu Dumnezeu și l-a mântuit pe om. Prin aducerea Darurilor credincioșii așteaptă milă de la Dumnezeu și ca răspuns la primirea acestei mili, ei trebuie să manifeste milă față de semenii lor, ca pe o «jertfă de laudă», pregătindu-se să intre în Împărăția iubirii veșnice a Sfintei Treimi. În timpul acesta, diaconul (de este) ia în mâna dreaptă ripida și o poartă desupra Darurilor în formă de cruce, închipuind Heruvimii și Serafimii care zboară în jurul tronului dumnezeirii și care aduc slavă lui Dumnezeu, zicând: «Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot…» (Isaia 6, 3). Prin deschiderea sfintelor uși, preotul anunță revărsarea și mai bogată a Împărăției Sfintei Treimi, sau anunță comunității credincioșilor harul și dragostea Sfintei Treimi, care vor fi revărsate prin aducerea în comun a Darurilor ce se vor preface în Trupul și Sângele Domnului, prin coborârea Sfântului Duh peste ele, rostind cuvintele:

«Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toți».

Credincioșii binecuvântați cu Sfânta Cruce – de pe care Hristos, Unul din Treime, ne binecuvintează și ne sfințește și rămâne ca jertfă înaintea Tatălui – primesc o dată cu harul lui Hristos și dragostea Tatălui și părtășia Sfântului Duh. Semnul Crucii lui Hristos este făcut, lăudându-se Treimea. Numai prin Fiul întrupat ne-a fost dăruit harul și numai prin harul lui Hristos ne-am împărtășit de dragostea Tatălui, făcându-ne fii, iar dragostea Tatălui se revarsă peste noi prin harul lui Hristos, unindu-ne cu El (Hristos) în Duhul Sfânt. Prin această unitate în Hristos și prin El în Treime, prin Duhul Sfânt, comunitatea liturgică face să sălășluiască Treimea între ei. La această sălășluire a Treimii, credincioșii răspund: «Și cu duhul tău», arătând că nu numai preotul se roagă, ci și comunitatea credincioșilor uniți într-un cuget. Preotul îndeamnă apoi pe credincioși a înălța inimile lor spre Sfânta Treime prin cuvintele: «Sus să avem inimile», la care credincioșii răspund: «Avem către Domnul», exprimând că s-au îndepărtat de grijile acestei vieți iar inimile lor sunt îndreptate spre a se dărui Dumnezeului Celui în Treime în Care iubirea e desăvărșită. Aici Treimea este numită «Domnul», folosind singularul, arătând prin aceasta că este un singur Dumnezeu. Preotul, făcând semnul Sfintei Cruci și închinându-se la icoana Mântuitorului, prin care îndeamnă ca fiecare credincios să I se închine lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale, rostește: «Să mulțumim Domnului». Aceste cuvinte amintesc și de «mulțumirea» prin care Domnul nostru Iisus Hristos a prefăcut pâinea și vinul în Trupul și Sângele Său la Cina cea de Taină, dar este și o pregătire pentru ceea ce va urma. Credincioșii, conștienți de nevrednicia lor, lasă preotului să înalțe această «mulțumire», iar ei se mulțumesc doar să aducă închinare Sfintei Treimi, cântând:

«Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh; Treimei celei de o fință și nedespărțită».

Prin această laudă, credincioșii îi mulțumesc Prea Sfintei Treimi, Cea slăvită în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

În acest timp, preotul se roagă în taină în altar, aducând laudă lui Dumnezeu și zicând:

«Cu vrednicie și cu dreptate este a-Ți cânta Ție, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ție a-Ți mulțumi, Ție a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale; căci Tu ești Dumnezeu negrăit și necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind și același fiind Tu și Unul-Născut Fiul Tău și Duhul Tău cel Sfânt. (…) Pentru toate acestea mulțumim Ție și Unuia-Născut Fiului Tău și Duhului Tău celui Sfânt (…) și pentru Liturghia aceasta (…)».

Prin aceste cuvinte, preotul arată forma laudei aduse lui Dumnezeu – a cânta Ție –, preaslăvindu-L pe Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale dar și pentru că Îi putem mulțumi și-L putem lăuda și prin Liturghia aceasta. Această mulțumire adusă lui Dumnezeu este mai mare cu cât înălțimea de la care S-a coborât la noi este mai mare. În rugăciune se stăruie pe caracterul apofatic (negrăit), al lui Dumnezeu, care întrece orice cugetare sau înțelegere și cu cât se coboară mai mult, cu atât înțelegerea noastră este mai grea. Frecventa adresare lui Dumnezeu la persoana a doua (Tu, Ție, Îți) este posibilă numai pentru că Hristos, Unul din Treime, asumând natura noastră, ne-a pus într-un dialog direct și nemijlocit cu Dumnezeu, exprimând prin aceasta modul nostru de apropiere.

Tot în aceeași rugăciune din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, care este mai dezvoltată decât cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, se stăruie mai profund asupra deoființimei Fiului cu a Tatălui și cu a Sfântului Duh, prezentându-ne o adevărată teologie trinitară. În această rugăciune, fiecare Persoană a Sfintei Treimi este tratată în mod distinct, arătând că fiecare este Dumnezeu adevărat, pentru a cunoaște mai bine cele despre Persoanele dumnezeiești.

Această primă parte a rugăciunii este încheiată prin cuvintele:

«Cântare de biruință cântând, strigând, glas înălțând și grăind»

la care preotul ia steluța de pe Sfântul Disc, făcând semnul Sfintei Cruci deasupra acestuia, în timpul rostirii acestor cuvinte. După cum am mai precizat, Liturghia cuprinde o întreagă epifanie a lui Hristos, și cu cât înaintăm în rânduiala ei, cu atât Hristos ni se arată într-un mod mai deplin. Astfel, în acest moment, prin ridicarea steluței de pe Sfântul Disc, Hristos ne este arătat cu mai multă slavă; natura cosmică nu mai acoperă slava lui Hristos. Comunitatea liturgică este alăturată oștilor slujitoare cerești ale lui Dumnezeu; acum cerul și pământul sunt întru același cuget, aducând laudă lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, Care este preînchipuit pe altarul din biserică. În acest moment este cântat imnul întreit al serafimilor, cu completările făcute de Biserică:

«Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot! Plin este cerul și pământul de mărirea Ta. Osana întru cei de sus. Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus!»

Dacă mai înainte, închipuind pe Heruvimi, s-a cântat prin gurile omenești imn de laudă adus lui Dumnezeu, acum Biserica cântă, împreună cu îngerii, cântec de bucurie, a cărui început este luat din imnul Serafimilor din viziunea proorocului Isaia 6, 3, care proslăveau pe Domnul: «Și striga unul către altul: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul oștilor, plin este tot pământul de slava Lui». Partea a doua a imnului este împrumutată din Evanghelie ca un imn triumfal, cu ocazia intrării Mântuitorului în Ierusalim, înainte de patima Sa (Matei 21, 9; Luca 19, 38; Marcu 11, 11 și Ioan 12, 13). Prima parte a imnului este îndreptată spre slava Sfintei Treimi căci, prin cuvântul întreit «Sfânt», se mărturisește trinitatea Persoanelor dumnezeiești și, în același timp, unitatea lor în aceeași ființă dumnezeiască. A doua parte a imnului este îndreptată către Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi, pentru că, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, a venit mântuire la toată lumea. Ea este aceeași cântare care în vechime era intonată ca o binecuvântare pentru cei ce intrau în templu și ea era cântată de preoți: «Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului…» (Psalmul 117, 26) care era folosit drept o profeție mesianică, adică referitoare la Mântuitorul, Cel care avea să vină. Această profeție s-a împlinit atunci când poporul din Ierusalim, luminați fiind de Duhul Sfânt, o cântau la intrarea Mântuitorului în Ierusalim. Iar «Osana întru cei de sus!» arată întocmai faptul că profețiile mesianice s-au împlinit prin venirea Fiului lui Dumnezeu în lume spre mântuirea neamului omenesc. Deci, această cântare este adusă spre slava Sfintei Treimi, dar și drept cântare de bucurie îndreptată Mântuitorului care vine în lume, prin întruparea de la Proscomidie, și ni se oferă, cu Trupul și Sângele Său, trecut prin moarte ca un biruitor al morții, după prefacerea Darurilor. Acum îi poate cânta nu numai poporul din Ierusalim, ci și întreaga comunitate liturgică, aducând laudă slavei dumnezeiești. Cerul și pământul sunt nedespărțite prin jertfa Fiului lui Dumnezeu, arătând prin aceasta că Liturghia cerească se prelungește în Biserică.

În acest timp, preotul rostește în taină a doua parte a rugăciunii adresată Dumnezeului-Tatăl, în care Îi spune că, atât el cât și întreaga comunitate liturgică, laudă împreună cu Puterile cerești, cu toată ființa lor, sfințenia, atât a Lui cât și cea a Fiului Său și a Duhului Sfânt, zicând:

«Sfânt ești și Preasfânt, Tu și Unul-Născut Fiul Tău și Duhul Tău cel Sfânt».

În continuarea rugăciunii, preotul precizează că sfințenia și slava dumnezeirii este plină de toată măreția, dar ea este nedezlipită de iubire. În iconomia mântuirii, iubirea lui Dumnezeu este subliniată de trimiterea Unicului Său Fiu spre a se aduce jertfă Lui, spre mântuirea oamenilor:

«Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult, încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică».

Iubirea lui Dumnezeu stă la baza tuturor celor existente și tot prin iubirea Sa se poate explica taina Persoanei libere. Dar toată profunzimea iubirii culminează în jertfă care deschide porțile Împărăției Treimii. Din iconomia Sfintei Treimi, la plinirea vremii, Fiul Cel Unul-Născut din Tatăl mai înainte de toți vecii își asumă firea umană, ducând la împlinirea a toată rânduiala, iar în noaptea în care S-a dat pe sine însuși pentru viața lumii, a inaugurat Sfânta Euharistie, dar nu ca o simplă amintire a morții Sale, căci era și Dumnezeu, ci din iubire a dat spre actualizarea jertfei Sale, sub chipul pâinii și al vinului, prezența întregii dumnezeiri. Toate acestea pregătesc trecerea la momentul culminant al slujbei divine, adică la prefacerea propriu-zisă a Trupului și Sângelui Domnului.

În aceeași parte a rugăciunii Sfântului Vasile cel Mare ne sunt prezentate, mult mai pe larg, învățăturile: despre natura omului creat de Dumnezeu-Creatorul, despre căderea omului, despre pronia divină și despre iconomia mântuirii întru Hristos. Conținutul acestei rugăciuni este alcătuit sub formă de laudă îndreptată spre Dumnezeu-Tatăl, preamărindu-L. Aici ne sunt prezentate câteva teme ce privesc aspecte ale teologiei trinitare:

«… Iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit nouă prin Însuși Fiul Tău, prin Care și veacurile le-ai făcut. Care, fiind strălucirea slavei Tale și chipul ipostasului Tău și purtând toate cu cuvântul puterii Sale… ci Dumnezeu fiind mai înainte de veci, pe pământ S-a arătat și cu oamenii a petrecut …, făcându-se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale…. Și suindu-Se la ceruri a șezut de-a dreapta slavei Tale întru înălțime. Care iarăși va să vină ca să răsplătească fiecăruia după faptele sale…»

Aproape fiecare cuvânt al acestei învățături despre Dumnezeu Cel în Treime este identificat în Noul Testament. Rugăciunea continuă prin făgăduința lăsată nouă potrivit căreia, prin prefacerea pâinii și a vinului, ne este dat Trupul lui Hristos, jertfit odinioară ca pe o amintire vie, prin prelungirea patimilor Sale de pe Golgota. Aici Hristos este pus «înaintea Tatălui» așa cum a fost pus înaintea Tatălui prin jertfa de pe Golgota dar, de data aceasta, «este pus de noi» în chip văzut, prin Darurile de pe Sfânta Masă, înaintea Tatălui sau, mai bine spus, Hristos însuși le-a pus, prin noi, înaintea Tatălui. Jertfa sângeroasă a lui Hristos a fost adusă o dată pentru totdeauna, iar această jertfă este actualizată și permanentizată în chip nesângeros în fiecare Sfântă Liturghie.

În încheierea ambelor rugăciuni sunt redate limpede cuvintele instituirii Euharistiei de la Cina cea de Taină:

«… Luând pâine cu sfintele și preacuratele și fără prihană mâinile Sale, mulțumind și binecuvântând, sfințind și frângând, a dat Sfinților Săi Ucenici și Apostoli, zicând: Luați , mâncați, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Amin»

«Asemenea și paharul după cină zicând: Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care pentru voi și pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor. Amin»

Prin mulțumire și binecuvântare, Hristos a pus înaintea Tatălui jertfirea Sa căci, în pâinea ținută de Hristos în mâini, cu care era unit intim, identificându-se cu ea, se revarsă Duhul lui Hristos întreg și Duhul care iradiază din Hristos o sfințește. Această sfințire e totuna cu jertfirea căci, prin ea, se realizează prefacerea, umplându-se de Duhul dumnezeiesc. Prin această prefacere s-a adus atunci și se aduce și acum prin pâine și vin realitatea Trupului și Sângelui lui Hristos, iar prin frângere se arată jertfirea sau prefacerea înfăptuită.

În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare ne este precizat un amănunt în plus, care este subânțeles în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, și anume că frângerea pâinii de către Hristos la Cina cea de Taină a fost adusă «înaintea Tatălui» («arătând-o Ție, lui Dumnezeu-Tatăl»).

În rugăciunea anaforei anamneză este motivată cauza aducerii Jertfei liturgice de către Biserică. În Anafora Sfântului Vasile ce Mare, textul anamnezei cuprinde forma dezvoltată a punctelor din anamneza din Anafora Sfântului Ioan Gură de Aur. Urmând poruncii Mântuitorului de la Luca 22, 19-20, unde Domnul a spus: «Aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea», textul anamnezei este o mărturisire în care Biserica precizează că aducerea Jertfei euharistice se face spre pomenirea, înaintea Tatălui, a actelor mântuitoare ale lui Iisus Hristos. Sfârșitul textului anamnezei mărturisește șederea lui Hristos de-a dreapta Tatălui și «slăvita și înfricoșătoarea Lui a doua venire». Apoi preotul oferă darurile de pâine și vin lui Hristos, așa cum I-au fost oferite, și de către ucenici, la Cina cea de Taină, spre a le preface în Trupul și Sângele Său, zicând:

«Ale Tale dintru ale Tale, Ție Ți-aducem de toate și pentru toate».

Prin această dăruire ne oferim noi înșine lui Dumnezeu, îi dăm pâine pământească ca să ni se dea El însuși ca pâinea cea cerească. Îi dăm lui Hristos pâinea noastră ca să o prefacă în trupul nostru pământesc, ca să ne întoarcă pâinea prefăcută în trupul Lui înviat. Aducându-ne pe noi, Îl aducem pe El.

Odată cu această dăruire, preotul, prinzând cruciș darurile, le ridică deasupra Sfântului Antimis, făcând cu ele semnul Sfintei Cruci. Prin această ridicare, preotul arată Tatălui pâinea și vinul. Prin cuvintele «Ale Tale dintru ale Tale» ne este sugerat faptul că Sfintele Daruri sunt ale lui Dumnezeu, dintru ale lui Dumnezeu luate. Sau cu alte cuvinte, că Darurile oferite lui Dumnezeu de om sunt din cele oferite, mai înainte de Dumnezeu, omului.

În aceste momente, comunitatea credincioșilor se alătură preotului prin cântarea de laudă, de mulțumire, de rugăciune către Dumnezeu:

«Pre Tine Te lăudăm, pre Tine Te binecuvântăm, Ție Îți mulțumim și ne rugăm Ție, Dumnezeului nostru».

Aceasta se cântă pe tot parcursul chemării Duhului Sfânt, de către preot, pentru a preface Sfintele Daruri în Sfântul Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Înainte de chemarea Sfântului Duh «peste aceste Daruri», preotul nu Îl chemă numai peste sine ci și peste întreaga comunitate bisericească prezentă. Aceasta arată, ca și în toate rugăciunile liturgice, că preotul vorbește la plural în numele Bisericii, trupul tainic al Domnului, și de aceea prin el vorbește Hristos. Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat și răstignit pentru noi S-a dat Tatălui ca dar mai înainte și, de aceasta, noi dorim să-L avem, așa cum L-am avut mai înainte. Hristos, Ipostas al Treimii, care aduce darul, ne luminează mintea și totodată ne îndeamnă să-L cerem de la Dumnezeu pe Mângâietorul Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi, care ne pregătește pentru a-L primi pe Hristos. Astfel, preotul Îl roagă mai întâi pe Fiul ca să-L înnoiască lui și credincioșilor pe Duhul dat Apostolilor și, prin ei, Bisericii la Cincizecime, în ceasul al treilea, așa cum ne spune rugăciune:

«Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoiește nouă, celor ce ne rugăm Ție».

Acest moment din Sfânta Liturghie este o Cincizecime reînnoită, în care Duhul Sfânt se pogoară peste Sfintele Daruri. Prin rostirea de trei ori a acestei rugăciuni este reprezentată infinitatea cererii și, totodată, infinitatea darului, și în felul acesta sporesc gradele prezenței Sfintei Treimi. Între aceste cereri, preotul rostește stihuri din Psalmul 50 spre curățirea pentru a-L primi pe Duhul Sfânt. Apoi, după ce preotul aduce slavă, prin doxologia mică, întregii Sfinte Treimi, trece la epicleza euharistică prin rostirea rugăciunii, care este deschisă prin adverbul «încă», subliniind că simbolurile materiale de pâine și vin nu mărginesc jertfa euharistică, ci această jertfă este o slujbă duhovnicească și de aceea este cerută, prin rugăciuni de umilință, trimiterea Duhului Sfânt, zicând:

«Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte, și fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin».

În această rugăciune se întâlnește slujirea cuvântătoare a omului cu slujirea cuvântătoare a Cuvântului prin Duhul Sfânt, astfel, prin aceasta, rugăciunea epiclezei devine eficientă. Prefacerea se face cu voia Tatălui prin Cuvântul și prin Duhul. Hristos, prin cuvântul preotului, alături de comunitatea credincioșilor, cere Tatălui prefacerea pâinii și vinului, prin Duhul Sfânt, în Trupul și Sângele Său. Cererea lui Hristos către Tatăl e totodată și o lucrare a Lui și prin aceasta El Însuși contribuie la prefacerea Darurilor, pentru a le preda ca jertfă a Sa și ca darul comunității, Tatălui, dar și pentru a le întoarce creștinilor. Astfel, «Duhul Sfânt, de care este plin trupul lui Hristos, trece la cererea Lui și la rugăciunea preotului, și în pâinea și vinul pe care și le-a făcut Hristos proprii, făcându-I-le proprii în mod desăvârșit. Prin acesta trupul Său însuși și sângele Său, ce au imprimate în ele starea de jertfă, se imprimă desăvârșit în pâine și vin, făcându-le și pe ele Trupul și Sângele Său jertfit». Pâinea și Vinul, în chip văzut de ochii trupești, rămân în continuare pâine și vin spre a putea fi consumate de credincioși, dar în chip nevăzut este prezent Hristos în mod real, prin Trupul și Sângele Său. Prin această prefacere a Darurilor, jertfa euharistică este plină de sfințenia lui Dumnezeu. Sfințirea Darurilor înseamnă primirea lor de către Tatăl ca jertfă.

Astfel, Sfânta Treime nu se află într-o stare statică, ci într-o continuă mișcare a unei Persoane către Cealaltă, din iubire, deci Unul din Ea, Care și-a asumat trup omenesc prin întrupare, continuă lucrarea Sa specială, de prezentare a jertfei în fața Tatălui, de fiecare dată, și El rămâne în stare de jertfă veșnică înaintea Tatălui. Dar în această jertfă euharistică, în Trupul și Sângele lui Hristos jertfit, suntem încorporați și noi, reprezentați prin darurile aduse de noi și prefăcute prin Duhul Sfânt cerut de la Tatăl.

Epicleza este adresată Tatălui, adică Părintelui Cel veșnic sau, mai exact, lui Dumnezeu Cel în Treime, lui Dumnezeu în unitatea ființei Sale. Aceasta se poate vedea din finalul rugăciunii celor două Liturghii principale. Prin cererea de la Dumnezeu-Tatăl ca să trimită Duhul Sfânt sau prin faptul că Fiul însuși n-ar putea să sfințească Jertfa Trupului Său nu se poate deduce un subordinațianism, ci de o împreună coparticipare a Persoanelor Sfintei Treimi. Însuși Hristos este Cel care binecuvintează Darurile, prin mâna preotului.

Astfel, prin Sfânta Împărtășanie, prin Trupul și Sângele lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne scufundă împreună cu El în Tatăl, eliberându-ne de tot ceea ce este trecător, comunicându-se nouă din iubire, Treimea. De aceea, Sfânta Liturghie, prin jertfa euharistică cuprinde urcușul creației spre desăvârșirea ei și spre proslăvirea Treimii.

Prin rugăciunea rostită în taină, de către preot, imediat după prefacere, I se cere lui Dumnezeu ca cei care se vor uni cu Hristos, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Său, să fie făcuți fii ai Tatălui, după har, sau să fie părtași comuniunii Duhului în Împărăția Treimii.

În rugăciunea rostită în taină de după pomeniri, este invocată trimiterea milei lui Dumnezeu, care este izvorul tuturor celor de trebuință pentru toți, și numai prin mila lui Dumnezeu revărsată asupra credincioșilor, toți să fim una, ca printr-o singură gură, o inimă și un trup să slăvim numele lui Dumnezeu Cel în Treime. Deși Dumnezeu este Unul și are un singur nume, El nu este o singură Persoană, ci o Treime de Persoane, sau acest nume este întreit, pe lângă Cel Unul de Dumnezeu, prin care este arătată unitatea ființială. Potrivit acestei unități neconfundată a Treimii, ne rugăm să-i corespundă și unitatea neconfundată a creștinilor, aflați într-o unitate multiplă, spre a slăvi și a cânta:

«Preacinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

Numele fiecărei Persoane divine arată pe acel Ipostas în relație cu celelalte. Așadar, numai Una este Tatăl prin excelență, Alta e Fiul prin excelență și Alta e Duhul Sfânt prin excelență, fiind deosebite de orice persoană umană sau divină. Numele de Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu numai că disting Persoanele Divine, dar le și arată caracterul Lor unic. Numai aceste Persoane ne oferă fericirea veșnică, pentru că Una e Tatăl nostru, Fiul Lui e fratele nostru desăvârșit, iar Duhul Sfânt e Duhul făcător de viață și de orice curățitor. Le slăvim de pe acum cu o gură și cu o inimă că numai Ele ne vor da feicirea veșnică în Împărăția Sfintei Treimi. Dar așa cum după citirea Evangheliei a fost arătat Dumnezeu ca milostiv, tot așa și acum ne este arătat Hristos ca milostiv, prin rostirea cuvintelor:

«Și să fie milele Marelui Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu voi cu toți»

Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu a primit un nou nume, cel de Mântuitor. Acesta este singurul text din Liturghie în care Fiul lui Dumnezeu este numit «Mântuitorul» și «marele Dumnezeu». Astfel, prin jertfa Sa, adusă pe Golgota și prin starea de jertfă care se află permanent pe jertfelnicul cel de sus, El este arătat ca Mântuitorul prin excelență. Fiind Mântuitorul oamenilor, este om adevărat și Dumnezeu adevărat, acestea fiind condițiile ca să fie Mântuitorul. Ca om în lume, a purtat un nume asemenea oamenilor: Iisus Hristos, care în traducerea românească înseamnă Mântuitorul, Mesia, Unsul, Împăratul cel veșnic.

În a doua cerere a ecteniei, preotul îndeamnă pe comunitatea liturgică să se roage împreună pentru: «cinstitele Daruri care s-au adus și s-au sfințit» prin care este arătat că darurile sunt deja sfințite, ele fiind Trupul și Sângele Domnului și ne rugăm pentru ca ele să fie spre folos celor ce se vor împărtăși. Iar în a treia cerere a aceleiași ectenii ne este arătat că Dumnezeu, Iubitorul de oameni, a primit Darurile în jertfelnicul cel mai presus de ceruri și I se cere ca în schimbul lor «să ne trimită nouă dumnezeiescul har și darul sfântului Duh». Prin prefacerea Darurilor, Sfânta Masă este jertfelnicul cel de sus, sau cel aflat înaintea Tatălui.

Prin cererea «Unirea credinței și împărtășirea Sfântului Duh» ni se arată făgăduința de a rodi acest dar prin dăruirea noastră reciprocă între noi și Hristos. Prin primirea Duhului Sfânt, primim Duhul comuniunii căci, acolo unde este El, are loc comunicarea; iar prin dăruirea noastră lui Hristos se realizează unirea credinței și totodată se primește pe Duhul Sfânt și, numai așa, îndrăznim să cerem:

«Și ne învrednicește pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tatăl, și a zice».

Comunitatea credincioșilor uniți în aceeași credință, îndrăznesc să ceară, prin preot, de la Dumnezeu, învrednicirea de a-I spune Tată, că numai curățiți de murdăria păcatelor, avem curaj să-I spunem și noi «Tată», rostind rugăciunea «Tatăl nostru». Ecfonisul, rostit de preot, al acestei rugăciuni este:

«Că a Ta este Împărăția, și puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin».

Conținutul acestui ecfonis nu vrea să exprime numai veșnicia Împărăției Sfintei Treimi, ci el ne sugerează că, în această Împărăție, Dumnezeu ne va fi Tată și Frate și toți vom avea același Duh cu Ei, împărtășindu-ne de Împărăția puterii și a slavei dumnezeiești.

Prin rugăciunea rostită de preot în taină Îi este adusă lui Dumnezeu mulțumire pentru că a învrednicit comunitatea liturgică să-L numească Tată, deși e Împărat nevăzut. În ecfonisul acestei rugăciuni este pus în lumină harul și îndurările și iubirea de oameni a Fiului, deși rugăciunea este adresată Tatălui, Cel care este binecuvântat împreună cu Fiul și cu Duhul Sfânt. Este pus în prim plan Fiul pentru că pe Sfânta Masă se află Trupul și Sângele lui Hristos, care este mijlocitorul între Dumnezeu și oameni.

Ca urmare a acestui ecfonis, preotul îndreaptă următoarea rugăciune către Iisus Hristos, spunând:

«Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locașul Tău și de pe scaunul slavei împărăției Tale și vino ca să ne sfințești pe noi, Cel ce sus împreună cu Tatăl șezi și aici, în chip nevăzut, împreună cu noi ești. Și ne învrednicește, prin mîna ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup și Scumpul Tău Sânge și prin noi la tot poporul».

După rostirea acestei rugăciuni Hristos nu ne mai este dat nouă de Tatăl sau Duhul Sfânt, ci El ni se dă prin mâinile preotului.

Apoi, preotul, după ce a atras atenția comunității, ia, cu ambele mâini, Sfântul Trup de pe disc, îl înalță făcând cu el semnul Sfintei Cruci, zicând:

«…Sfintele, Sfinților»

prin care ne este înștiințat că Darurile sunt sfințite și că Sfintele sunt date Sfinților, adică celor curați; la care credincioșii răspund:

«Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin».

Prin aceste cuvinte, comunitatea credincioșilor mărturisește deplin că Unul este Sfânt și nu este alt Sfânt între oameni, decât numai Iisus Hristos, pentru că numai El, prin jertfa adusă spre slava Tatălui, S-a sfințit.

În același timp, preotul rostește:

«Se sfărâmă și se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă și nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea și niciodată nu se sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc îi sfințește»

în care apare din nou simbolul Mielului de la Proscomidie. Odată cu rostirea acestor cuvinte, preotul împarte Sfântul Trup în patru părți, prin care este văzută, din nou, starea de jertfă a lui Hristos. Prin cruce trecem din cadrul lumii vizibile în spațiul transparent al lumii invizibile. Iisus Hristos se află prezent întreg în fiecare părticică a Sfântului Agneț, fără ca prin împărtășire să se sfârșească. Prin formula rostită odată cu turnarea căldurii:

«Căldura credinței plină de Duhul Sfânt»

ne este arătat că prin lucrarea Duhului Sfânt s-a săvîrșit Întruparea Fiului lui Dumnezeu dar și prefacerea Darurilor în Trupul și Sîngele Domnului și, tot așa și noi prin conlucrarea noastră cu Duhul Sfânt, să păstrăm căldura credinței vii și creșterea ei către desăvârșire, să ne împărtășim cu Hristos.

În formula de invitare a credincioșilor la împărtășire:

«Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați»

este evidențiată frica ce îl stăpânește pe om datorită nevredniciei sale atunci când se apropie de Dumnezeu Cel plin de slavă și sfințenie. Frica aceasta cu care trebuie să ne apropiem de Dumnezeu ne umple de sfială, de dragoste dar ne și atrage. La care credincioșii, privind la potirul înălțat de preot cântă:

«Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului: Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă».

Aceasta este binecuvântarea pe care credincioșii I-o dau Celui care voiește să vină la noi, care prin întrupare și prin jertfa Sa a înălțat firea noastră omenească și ne-a dat posibilitatea să ne unim cu El. Acum Hristos vine în Ierusalimul ființei noastre și noi trebuie să-I mulțumim și să-L binecuvântăm. Este o pregătire pentru cei ce-L vor primi pe Hristos prin Sfânta Împărtășanie.

La împărtășirea fiecărui credincios din Sfântul Potir, preotul, luând din el cu lingurița vin și o părticică de pâine, oferă Trupul și Sângele lui Hristos, rostind totodată și cuvintele:

«Se împărtășește robul lui Dumnezeu (N) cu Cinstitul și Sfântul Trup al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor lui și spre viața de veci».

Prin Sfânta Împărtășanie, credincioșii se unesc cu Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, devenind și ei fii ai Tatălui, după har, moștenitori ai Împărăției Tatălui și membri ai Împărăției Sfintei Treimi. Aceasta este treapta cea mai înaltă la care se poate ridica omul, rămâne una din tainele creștinătății; unindu-ne cu Fiul lui Dumnezeu, suntem uniți cu firea lui omenească, iar Tatăl, privindu-ne pe noi, Îl vede pe Fiul, iar uitându-Se spre Fiul, ne vede pe fiecare dintre noi și, astfel, suntem făcuți moștenitori ai Împărăției Tatălui, împreună cu Fiul Lui. Cei care au devenit fii ai Tatălui, moștenitori ai Împărăției Lui, L-au văzut pe Fiul și L-au cunoscut, cântând:

«Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi».

Numai cei care L-au primit și s-au unit cu Hristos, I-au văzut lumina Trupului Înviat, plin de slavă și de lumină (Ioan 8, 12). Eliberându-ne de duhul pământesc, trăim o viață fără de sfârșit începută de aici de pe pâmânt, care, prin Învierea lui Hristos, a primit un nou sens. Numai prin Hristos ne-a fost descoperită nouă dragostea Tatălui, care se revarsă nouă tot prin Hristos, arătându-ne credința cea adevărată. Prin Sfânta Împărtășanie am văzut atât lumina cât și iubirea nemărginită căci, prin jertfa Fiului, noi ne urcăm la Dumnezeu, dar totodată ne și coborâm la semenii noștri, mișcându-ne ca niște persoane libere în «Duhul cel ceresc». «Împărtășindu-ne cu Hristos am verificat că credința noastră este cea adevărată, căci Treimea ne-a mântuit de moartea veșnică prin iubirea arătată în jertfa lui Hristos și în unirea Lui cu noi». După ce am verificat credința cea adevărată în Dumnezeu Cel în Treime, cunoaștem că această Treime ne-a mântuit de moarte și ne împărtășește de viața veșnică și astfel noi putem să I ne închinăm. Așa cum numai Treimea este o comuniune desăvârșită de Persoane, și noi ca persoane total diferite de cele divine, aflate în același duh, ne închinăm Sfintei Treimi căci numai Ea, ca Treime personală, se bucură de închinarea noastră, dorind o desăvârșită comuniune de persoane.

Prin înălțarea Sfântului Potir acoperit, de către preot, în fața ușilor împărătești, credincioșii văd înălțarea lui Hristos și, totodată, Îi mulțumesc Lui că au fost vrednici să se împărtășească cu Sfântul Trup și Scump Sângele Său, unindu-se cu El, spre împărtășirea Împărăției veșnice.

În ecfonisul ecteniei rostit de preot ne este subliniat faptul că jertfa euharistică care s-a adus lui Dumnezeu urmează scopului Sfintelor Taine, și anume cel de sfințire a credincioșilor și de dobândire a Împărăției Treimii:

«Că Tu ești sfințirea noastră și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

Odată cu rostirea acestui ecfonis, preotul face semnul Sfintei Cruci cu Evanghelia peste antimis, evidențiind legătura dintre Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce, dând slavă Sfintei Tremi care, din iubire, Unul din Ea s-a făcut om și ne-a adus mântuirea. Prin Hristos Cel jertfit și sfințit, cu care noi ne-am împărtășit, ne apropiem de sfințenia Treimii, zicând: «Că Tu ești sfințirea noastră». În felul acesta, credincioșii se curăță și se sfințesc, intrând într-o relație atât între ei înșiși, cât și cu Dumnezeu.

Prin rugăciunea amvonului, comunitatea liturgică cere de la Dumnezeu Cel în Treime mântuire, binecuvântare, apărare de toate relele și pace.

Sfârșitul Sfintei Liturghii este marcat de binecuvântarea cerută de la Domnul, care vine prin binecuvântarea rostită de preot, din ușile împărătești:

«Binecuvântarea Domnului peste voi, cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Amin».

Apolisul Liturghiei începe cu slava înălțată lui Hristos:

«Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, nădejdea noastră, slavă Ție»

Cuvântul «slavă» este rostit de două ori pentru că se insistă să I se aducă slavă lui Hristos, atât ca Dumnezeu, cât și ca om, la care comunitatea credincioșilor răspund cu:

«Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin»,

legând slava lui Hristos de slava Sfintei Treimi, pentru că Hristos este Unul din Treime și dând slavă lui Hristos, aducem slavă întregii Sfinte Treimi.

Sfânta Liturghie este plină de prezența Treimii, ea este «prelungirea continuă a coborârii Treimii la noi prin jertfa Fiului, coborâre ce răspunde rugăciunii noastre și are ca scop ridicarea noastră la unirea cu Ea în dragoste». Acolo unde este jertfa lui Hristos, nu aflăm numai pe Hristos sau numai pe Tatăl sau numai pe Duhul Sfânt, ci e prezentă întreaga Sfântă Treime, dar numai Hristos este Cel care se aduce jertfă.

B

UNITATEA TRINITĂȚII ȘI TRINITATEA UNITĂȚII LUI DUMNEZEU ÎN CELELALTE SFINTE TAINE

Biserica Ortodoxă susține că mântuirea oamenilor nu este realizată numai prin moartea lui Hristos de pe cruce ci și prin contribuția omului de a conlucra cu harul dumnezeiesc în vederea mântuirii sale. Astfel, din jertfa Mântuitorului de pe Golgota izvorăște o putere nemărginită pentru cei ce cred în ea și le dă o tărie necesară pentru a putea progresa într-o viață nouă. Mântuirea noastră personală se înfăptuiește prin sălășluirea lui Hristos în noi și prin lucrarea noastră în care este evidențiată lucrarea lui Hristos în noi. Astfel, în ființa noastră, lucrarea lui Hristos e și o lucrare a Duhului Sfânt. Pe măsură ce noi sporim în lucrare, ființa noastră crește în Hristos, înaintând spre starea transfigurată, ca cea a lui Hristos. În Ortodoxie, harul Duhului Sfânt constituie o primă condiție în împărtășirea de roadele jertfei de pe cruce. Harul divin – în învățătura ortodoxă – este energie divină necreată care, din Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, se comunică creștinilor. Prin revărsarea harului divin în ființa celui credincios, se revarsă și viața divină asupra lui, căci, prin har, acesta intră în comuniune, în relație nemijlocită cu Dumnezeu. O mare importanță în iconomia mântuirii creștinului, învățătura ortodoxă o acordă Tainelor, ca mijloace rânduite de Hristos pentru comunicarea harului divin.

După învățătura Bisericii Ortodoxe, păstrătoare a învățăturii creștine originare, o Sfântă Taină este o lucrare sfântă instituită de Mântuitorul, prin care, sub o formă vizibilă, se împărtășește credincioșilor harul nevăzut al lui Dumnezeu. Deci, am putea spune că Tainele sunt niște lucrări prin care Hristos își prelungește opera Sa mântuitoare în lume, ca prin ele, credincioșii să se împărtășească de harul Duhului Sfânt. Sfintele Taine sunt niște lucrări văzute, rezultate din colaborarea intimă dintre Dumnezeu și credincioși, astfel încât, în urma acestei lucrări teandrice, omul să primească harul divin în vederea mântuirii și sfințirii sale. Tainele sunt săvârșite în Biserică, Trupul tainic al lui Hristos, având la bază credința în Dumnezeu Cel în Treime Sfințit.

Mântuitorul Iisus Hristos pune, alături de simboluri, și realitatea harului dumnezeiesc, materia și Duhul, atunci când vorbește despre necesitatea Botezului: «De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu» (Ioan 3, 5), iar Sfântul Apostol Pavel, vorbind tot despre Botez, ne spune: «Dar v-ați spălat, dar v-ați sfințit, dar v-ați îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos și în Duhul Dumnezeului nostru». Prin acestea putem observa că Tainele sunt formate din două părți: o parte sensibilă care constă din cuvinte rostite, mișcări sacramentale și materia întrebuințată în săvârșirea lor, și o parte nevăzută care constă din lucrarea harului dumnezeiesc, comunicarea lui și efectele împărtășirii de harul divin.

Din cuprinsul Sfintei Scripturi vedem că întemeiatorul Tainelor este Mântuitorul Iisus Hristos. Deși numai Botezul și Euharistia au fost instituite direct de Mântuitorul iar celelalte prin Sfinții Apostoli, totuși Biserica Ortodoxă susține că toate Tainele au ca întemeiator pe Iisus Hristos. În acest sens, atunci când Sfântul Apostol Pavel ne vorbește despre Sfintele Taine, el le numește «Taine ale lui Dumnezeu» (I Corinteni 3, 5).

Deși lumea protestantismului vine, printr-o logică umană, să combată întemeierea Tainelor de către Mântuitorul și folosul acestora în viața oamenilor, susținând că acestea sunt doar simple simboluri, teologia ortodoxă arată importanța și folosul esențial al Sfintelor Taine în viața credinciosului, combătând aceste opinii greșite. O altă problemă ce a fost mult discutată în lumea confesiunilor creștine, în legătură cu Sfintele Taine, a fost și numărul acestora. Biserica Ortodoxă și cea romano-catolică mărturisesc șapte Taine iar protestanții au respins numărul de șapte și au susținut, la început, două, apoi trei sau chiar cinci. Cu toate că numărul Sfintelor Taine nu este precizat direct nici în Sfânta Scriptură și nici în Sfânta Tradiție, Biserica Ortodoxă numără șapte Sfinte Taine în următoarea ordine: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Mărturisirea, Nunta, Hirotonia și Sfântul Maslu. Acest număr este confirmat și de Mărturisirea Ortodoxă. De asemeni, și Sfinții Părinți au vorbit prin lucrările lor despre toate aceste Sfinte Taine.

După aceste generalități cu privire la Sfintele Taine, ne vom opri la fiecare Taină în parte, urmărind, în mod special, prezența Sfintei Treimi în săvârșirea slujbelor acestor Sfinte Taine:

1. Taina Sfântului Botez. Botezul este prima din cele șapte Taine practicate de Biserica Ortodoxă. Prin ea, omul se renaște pentru o viață spirituală (Ioan 3, 5), devenind membru al Bisericii lui Hristos. Prin Taina Botezului instituită de Mântuitorul (Matei 28, 19), cel nou botezat, prin întreita scufundare în apă în numele Sfintei Treimi, este iertat de toate păcatele (de este prunc, de păcatul strămoșesc; de este adult, de păcatele săvârșite până la Botez). Taina Botezului se administrează, de regulă, unită cu Taina Mirungerii și cu cea a Sfintei Împărtășanii, alcătuind împreună, ceea ce numim noi în teologie, Tainele încoronării în Biserica creștină.

Candidatul la Botez este însoțit de naș, care este un fel de chezaș la Hristos. Dacă candidatul este vârstnic, trebuie să fie instruit în cele ale învățăturii creștine, iar de este prunc, nașul trebuie să fie ortodox. Candidatul este întâmpinat de către preot la intrarea în biserică, aceasta vrând să însemneze că respectivul nu este încă fiu al Bisericii. Prin dezbrăcarea candidatului de hainele vechi, înseamnă lepădarea candidatului de toate păcatele și răutatea, venind către Hristos și vrând «să se lumineze» prin botez. Candidatul închipuie pe Adam, cel căzut, iar arhiereul sau preotul simbolizează pe Dumnezeu. Prin dezbrăcarea candidatului de haine se arată că este supus lui Dumnezeu. Apoi el privește spre Răsărit, căutând spre lumina cea adevărată care este Sfânta Treime. Prin suflarea preotului de trei ori asupra lui, în chipul crucii, zicând de fiecare dată: «Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit», este arătată suflarea de viață în numele Sfintei Treimi, prin care se reaprinde acea insuflare ce s-a dat lui Adam cel căzut. Iar prin însemnarea candidatului cu semnul sfintei cruci la frunte, arată că acesta trebuie să se sfințească la minte, alungând toate gândurile cele necurate; la gură, pentru sfințirea cuvântului și mărturisirea adevărului; la piept, pentru ca să fie curat la inimă și să vadă pe Dumnezeu cel în Treime Sfințit. Preotul pune mâna dreaptă pe capul candidatului, rostind o rugăciune prin care binecuvintează pe Dumnezeu, cel în Treime, pentru aflarea și mântuirea celui pierdut, făcându-L să cunoască «că Tu ești unul Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, și Unul-Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, și Duhul Tău cel Sfânt» ca să se proslăvească de dânsul numele Tău, cel în Treime Sfințit, ca să se mărturisească, închine și să laude în toate zilele vieții lui slava Ta: a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Prin aceasta i se reamintește candidatului la Botez că Dumnezeul în fața căruia I se supune este Dumnezeu, Unul în ființa Sa dar întreit în Persoane, menționându-le și numele: Tatăl, Dumnezeul adevărului cel sfânt, Fiul, Unul-Născut și Duhul Sfânt, cel de viață făcător.

Prin rugăciunile de exorcizare care se citesc se aduce candidatul sau pruncul ca dar lui Dumnezeu. Preotul se roagă ca acesta, să mărturisească totdeauna numele Treimii și prin aceasta să se sfințească prin dumnezeiescul botez, să se desăvârșească prin Sfânta Împărtășanie și să se întărească în dreapta credință. Candidatul este întors cu fața către Apus, unde este «stăpânirea întunericului», iar de este vârstnic, ridică mâinile prin care arată că nu are întru sine ceva de la diavol, făcând întreita lepădare de satana, prin care mărturisește lepădarea de toate vicleșugurile diavolești din trupul și sufletul său, în cinstea Sfintei Treimi. Apoi, candidatul suflă și scuipă spre Apus (de este prunc, aceasta o face nașul) spre a alunga din inimă toate răutățile, și aceasta o face de trei ori ca să rușineze și să accentueze mai mult lepădarea de satana, întru slava Unuia în Treime Dumnezeu. Întoarcerea candidatului cu fața spre Răsărit însemnează trecerea de la întuneric la lumină și de la minciună la adevăr. După întreita unire cu Hristos, face și întreita mărturisire în cinstea Sfintei Treimi, rostind Crezul, ca o mărturisire a credinței sale în Dumnezeul Cel în Treime: Tatăl – Atotțiitorul, Creatorul a toate cele văzute și nevăzute, Fiul – Unul-Născut care S-a întrupat, a pătimit, a murit și a înviat pentru a noastră mântuire și Duhul Sfânt – Domnul de viață făcător. Apoi mărturisește că primește Botezul, în numele Sfintei Treimi, spre iertarea păcatelor și spre împărtășirea de viața veșnică. După această întreită mărturisire de credință, candidatul se închină Sfintei Treimi rostind:

«Închinu-mă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimii celei de o ființă și nedespărțită»

Mărturisind pe Dumnezeu în unitatea ființei Sale și numele fiecărei Persoane Dumnezeiești, preotul ia pe candidat și-l aduce Stăpânului, Dumnezeului nostru, intrând în biserică și arătând prin aceasta că cel pierdut s-a împăcat cu Dumnezeu prin întoarcerea sa. Candidatul dorește, ca prin botez, să se facă fiu a lui Dumnezeu, îmbrăcând haina luminii celei dintâi a Duhului.

Preotul, îmbrăcat în veșminte luminate, având un sfeșnic cu lumânări aprinse, începe slujba Botezului printr-o tămâiere în jurul cristelniței, face semnul Sfintei Cruci cu Sfânta Evanghelie deasupra cristelniței, rostind:

«Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

Aceasta este aceeași binecuvântare folosită și la Sfânta Liturghie, prin care, atât preotul care oficiază slujba cât și credincioșii care asistă, dau slavă lui Dumnezeu, binecuvântând Împărăția Treimii, pentru că Treimea izbăvește de toate vicleșugurile pe cel ce se naște a doua oară. Urmează apoi rostirea unei ectenii, ale cărei cereri scot în evidență că prin botez se revarsă mila cea mare a lui Dumnezeu, Cel în Treime, asupra celui ce va fi botezat, la care credincioșii de față răspund cu «Doamne miluiește».

La rugăciunea pentru sfințirea apei, care urmează, preotul mai întâi înalță o rugăciune către Dumnezeu pentru ca să fie curățit și iertat de orice păcat, ca primind putere de sus, să poată săvârși această Sfântă mare Taină. Știind că prin mâna sa lucrează Hristos, ce săvârșește «lucrarea cea curățitoare a Treimii celei mai presus de fire», preotul se roagă pentru ca cel ce se naște a doua oară să trăiască după învățăturile Sfintei Scripturi, slăvind pe Dumnezeu. Apoi, preotul roagă pe Dumnezeu, ca prin pogorârea Duhului Sfânt, să sfințească apa, căci nedespărțit este Tatăl de Fiul și de obște este darul lor. El suflă și binecuvintează apa în semnul sfintei cruci, dându-i dumnezeiescul dar și o face izvor de nestricăciune. În rugăciunea de sfințire a apei se cere venirea Duhului pentru curățirea apei de lucrarea diavolească. Prin aceasta, apa este pregătită pentru pogorârea Duhului, în mod deplin, atunci când primitorul se afundă în ea. Iar prin ungerea cu untdelemnul, peste părțile cele mai importante ale corpului, care simbolizează mila și blândețea lui Dumnezeu, preotul însemnează cu darul Duhului Sfânt în numele Sfintei Treimi, zicând:

«Unge-se robul lui Dumnezeu (N) cu untuldelemn al bucuriei, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

prin care este arătat că, prin ungere, candidatul se îmbracă cu haina și slava nestricăciunii, alungând păcatul spre a-L urma pe Hristos, cu Care se îmbracă. Ungerea cu untdelemn, înainte de Botez, este făcută ca pregătire spre moarte și îngroparea tainică a candidatului. Se afundă de trei ori în apă zicând:

«Botează-se robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui, Amin (la întâia afundare); și al Fiului, Amin (la a doua afundare); și al Sfântului Duh, Amin. Acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (la a treia afundare).»

Aceasta este formula sacramentală folosită din primele zile ale creștinismului după porunca Mântuitorului (Matei 28, 19), transmisă de către Apostoli și Sfinții Părinți, păstrată în cultul Bisericii până în zilele de astăzi. Este actul propriu-zis al Botezului în care primitorul, prin întreita afundare, se naște la o nouă viață. Prin cuvântul «Botează-se» se arată, pe de o parte, că această Taină se săvârșește vizibil de către preot prin actul și cuvântul său iar, pe de altă parte, se arată lucrarea lui Hristos ce este invizibilă. Întreita afundare a celui ce se botează este făcută în numele Sfintei Treimi, iar fiecărei afundări îi corespunde mărturisirea unei persoane a Sfintei Treimi în aceeași dumnezeire. Expresia «în numele» arată unitatea dumnezeirii, adică a celor trei ipostasuri: «al Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh».

Deși mulți comentatori sunt de părere că prima formulă a Botezului creștin era cea făcută în numele Domnului Iisus, precizată în unele texte din Sfânta Scriptură (Faptele Apostolilor 8, 16) iar, mai târziu, ar fi fost cea treimică de la Matei 28, 19, totuși Sfinții Părinți au arătat că opinia este neîntemeiată și greșit înțeleasă. Sfântul Ioan Damaschin, sintetizând gândirea patristică până la el, arată că a fi botezat în Hristos înseamnă a crede în El, și nu poți să crezi în Hristos dacă nu mărturisești pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt.

Prin afundarea, în numele Sfintei Treimi, în apa Botezului, are loc moartea omului vechi și renașterea lui la viața adevărată a lui Hristos. Prin această baie a renașterii, primitorul este spălat de păcatul strămoșesc și de toate păcatele săvârșite de el până la Botez și i se imprimă chipul lui Hristos.

Scos din baia Botezului, candidatul este dat nașului; preotul binecuvintează pruncul, zicând:

«Îmbracă-se robul lui Dumnezeu (N) în haina dreptății, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfăntului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin»

Nașul îl primește pe candidat în haina cea nouă, albă, care însemnează îmbrăcămintea harului și a dreptății. Apoi preotul binecuvintează lumânarea, cântând de trei ori:

«Dă-mi mie haină luminoasă, cela ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină, mult milostive Hristoase, Dumnezeul nostru»

Taina Botezului este lucrarea întregii Sfintei Treimi, iar harul Botezului este harul celei de-a doua nașteri, ca luminare și sfințire. Dacă prin Taina Botezului candidatul primește plinirea harului Duhului Sfânt, prin celelalte Sfinte Taine, primește harul spre a crește și a se întări în Duhul Sfânt.

2. Taina Mirungerii. Integrată în Taina Botezului, Taina Mirungerii adaugă și ea celui botezat harul și darurile sale, daruri ce au scopul de a duce la desăvârșire și la viața de veci.

Invocarea Duhului Sfânt în sfințirea mirului. Sfințirea Mirului și mirungerea închipuie punerea mâinilor Sfinților Apostoli peste cei nou botezați. De la Botez și Mirungere, aceștia se numesc și sunt creștini unși cu Mir, care se cheamă și ungere pentru că și Hristos (ce înseamnă Uns) se numește cu acest nume, deoarece S-a uns trupește cu Duhul Sfânt. În rugăciunile care preced momentul cheie al sfințirii Mirului, Dumnezeu, Unul în ființă este rugat cu stăruință să trimită Duhul Sfânt peste Mir spre sfințire:

«Pe Tine te rugăm, de la Tine cerem și Ție ne cucerim, trimite Duhul Tău cel Sfânt și sfințește ungerea aceasta. Fă-o pe ea ungere de bucurie a duhului Sfânt, ungere a nașterii a doua, ungere sfințirii, îmbrăcăminte împărătească, pavăză de vitejie,… trezvia inimii, bucurie veșnică».

Centrul invocării Duhului Sfânt îl constituie formula:

«Sfițește-se Mirul acesta cu puterea, lucrarea și pogorârea Duhului Sfânt, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh»

făcându-se semnul Sfintei Cruci de trei ori, de către patriarh, deasupra vasului cu Sfântul Mir. Apoi se rostește imediat:

«Iată acest Mir se făcu Mir sfințit, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh»

Așadar, sfințirea Mirului este făcută în numele întregii Sfinte Treimi, menționând cele trei ipostasuri într-o singură dumnezeire, nedespărțite și neamestecate. Iar în rugăciunea de sfințire a Mirului se cere ca cei ce vor fi unși cu acesta să devină «locaș al Sfintei Treimi».

Taina Mirungerii urmează îndată după scoaterea celui botezat din Sfânta apă a Botezului și începe prin citirea de către preot a rugăciunii Mirungerii. Rugăciunea începe cu o laudă, binecuvântare adusă lui Dumnezeu Atotțiitorul, cerându-I să i se dăruiască, celui nou născut și nou luminat «prin apă și prin Duh», «iertarea păcatelor» și «pecetea darului Sfântului și întru tot puternicului și închinatului Tău Duh și cuminecarea sfântului Trup și a scumpului Sânge al Hristosului Tău», făcându-l fiu și moștenitor al Împărăției Sfintei Treimi. Rugăciunea se încheie cu slavă adusă lui Dumnezeu în Treime: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Apoi, preotul unge cu Sfântul Mir părțile principale ale trupului, făcând semnul crucii și rostind de fiecare dată:

«Pecetea darului Sfântului Duh. Amin»

Pecetea a fost totdeauna simbolul puterii și autorității depline, dovada vizibilă a puterii. În Taina Mirungerii, pecetea sub formă de Cruce este simbolul imprimării puterii divine în trupul celui botezat, al unirii trupești cu Hristos spre ducerea unei vieți similare cu a lui Hristos. Prin pecetea darului Sfântului Duh, imprimată în chip de Cruce, trupul celui botezat este pătruns de lucrarea întregii Treimi.

După pecetluirea cu Sfântul Duh, care imprimă și mai puternic și mai clar «chipul lui Hristos» (Galateni 3, 1), preotul, tămâind, înconjoară masa și cristelnița de trei ori, împreună cu nașul și copilul, cântând întreit imnul:

«Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat. Aliluia»

Prin acest ritual este arătat că cel nou botezat și miruit este îmbrăcat deplin în Hristos, el fiind înfiat și asimilat lui Hristos, putând a se numi, în mod deplin, creștin. Prin Taina Mirungerii, Hristos ni se arată în ființa celui botezat, punând în lucrare puterile date omului prin Botez, făcându-l în chip activ pe Hristos prezent, actualizând chipul Lui imprimat virtual în el.

Sunt citite, apoi, Apostolul și Evanghelia ce evidențiază necesitatea Botezului și sensul său tainic, îngroparea dimpreună cu Hristos prin Botez și renașterea dimpreună cu Hristos, prin slava Tatălui, la o nouă viață; murind păcatului și inviind lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus Domnul nostru. Prin cuvintele Evangheliei primim poruncă de a fi botezați în numele întregii Sfinte Treimi: al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Urmează rugăciunile la spălarea pruncului, în finalul cărora I se aduce slavă lui Dumnezeu, Cel Unul în ființă și întreit în Persoane. Apoi preotul șterge cu un burete părțile unde a fost miruit cel botezat și stropește fața lui, rostind cuvintele:

«Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfințitu-te-ai, spălatu-te-ai, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin»

Prin tunderea părului celui botezat, care simbolizează harul preoției generale, se pecetluiește făgăduința celui ce devine membru al Bisericii, stând în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui, ca trupul să slujească sufletului, iar «sporind cu creșterea și căruntețele bătrâneților», să-I aducă slavă lui Dumnezeu, cinste și închinăciune, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Astfel de tundere mai este făcută și la hirotonia clericilor și a celor ce intră în viața monahală.

Se poate spune că Mirungerea este Cincizecimea personală a omului, cu scopul ca toate darurile Duhului Sfânt să fie actualizate în chipul personalității creștinului, ducând viață adevărată în Hristos, consacrat ca om deplin.

3. Taina Mărturisirii. Această Sfântă Taină urmează, de obicei, înainte de a ne uni cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie; de vreme ce omul, după Botez și Mirungere, săvârșește păcate, lui îi sunt iertate prin această Taină.

Taina Mărturisirii sau a Pocăinței este văzută, fundamental, ca o mărturisire în fața lui Hristos, fiind «a doua curățire și ca al doilea Botez», ca o «întoarcere» la starea de sfințenie, adică ca o repunere a chipului lui Dumnezeu în creștin.

Slujba Mărturisirii este începută printr-o binecuvântare obișnuită slujbelor bisericești, și anume:

«Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin»

prin care este lăudat Dumnezeu în unitatea ființei Sale. În continuare sunt rostite rugăciunile începătoare, rânduite de Molitfelnic. Urmând linia aspectului urmărit de Psalmul 50 a lui David, rugăciunile pregătitoare Spovedirii sunt menite să pregătească penitentul în vederea mărturisirii, cu căință și sinceritate, a tuturor păcatelor săvârșite de el. Mărturisirea este o întâlnire tainică cu Hristos. Icoana Lui, stând de față, ni-L înfățișează pe Hristos, căruia ne spunem greșelile, ne judecăm în fața lui Hristos. Iar preotul este un «iconom» al Tainei, slujitor, «martor» vizibil al lui Hristos. Rugăciunile sunt adresate lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi care, după învierea Sa din morți, a spus Apostolilor: «Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ» (Matei 28, 18) iar în alt loc a zis: «Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute» (Ioan 20, 21-23), prin care a instituit Taina Mărturisirii. Aceste rugăciuni scot la lumină iubirea lui Dumnezeu negrăită față de oameni, arătând totodată că, dacă slava lui Dumnezeu este nemăsurată, așa și mila Sa este nemăsurată; căci Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci ca tot omul să se mântuiască (I Timotei 2, 4), aducând slavă Sfintei Treimi: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, adică celor trei ipostasuri într-o singură Dumnezeire.

În altă rugăciune, după ce preotul cere dezlegarea de păcate a penitentului, prin cuvânt, aduce slavă Stăpânului, care este mărit împreună cu «Părintele», cel fără de început și cu Sfântul Duh, cel de viață făcător. Apoi preotul aduce la cunoștința penitentului că Hristos stă de față în chip nevăzut, primind mărturisirea care trebuie să fie sinceră și completă, ca nu cumva «ai venit la doctor și să te întorci nevindecat». Amintindu-i cele zece porunci pe care creștinul este dator să le respecte, îi cere penitentului să mărturisească credința sa întrebându-l:

«Mai întâi de toate spune-mi, fiule, crezi cu adevărat în Sfânta și de viață făcătoarea Treime ?»

Aceasta este prima întrebare pusă de preot penitentului spre a fi valabilă mărturisirea sa și de a putea intra într-un dialog direct cu acesta și, – în Hristos. Pentru că acest adevăr de credință stă la baza tuturor învățăturilor pe care Mântuitorul Iisus Hristos le-a arătat, în mod clar, prin propovăduirea Sa, preotul cere penitentului a mărturisi credința sa, așa cum este prevăzută și în celelalte Sfinte Taine. Unirea cu Hristos în Euharistie fără iertarea păcatelor de după Botez și Mirungere nu este posibilă decât prin Taina Mărturisirii, taină instituită de Mântuitorul pentru a continua și a face actuale roadele Botezului.

După dialogul dintre duhovnic și credincios, urmează rugăciunea de dezlegare:

«Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu darul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (N) și să-ți lase ție toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te desleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.»

prin care este arătat că, de fapt, Hristos este Cel ce iartă, iar rugăciunea duhovnicului este cea care aduce efectiv iertarea din partea lui Hristos. Dialogul direct dintre Dumnezeu și om este făcut prin Hristos, creștinul dialoghează cu Hristos prin preot, care este martor și care aduce iertarea de la Hristos.

Preotul, urmând cuvintele Mântuitorului «… peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși» (Marcu 16, 18), atinge cu mâinile sale creștetul penitentului și rostind formula de dezlegare, are conștiința că transmite atunci harul primit prin Duhul Sfânt, acel har și putere de iertare pe care Domnul Iisus a transmis-o Apostolilor, iar aceștia, prin succesiune apostolică, și nouă. Harul pune începutul zidirii noastre atât la Botez cât și în Taina Mărturisirii, întărindu-ne spre o viață desăvârșită după chipul lui Hristos în Duhul Sfânt. Pe lângă iertarea primită de la Hristos, din prima parte a rugăciunii, preotul alătură și iertarea din partea sa făcută în numele Sfintei Treimi: al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

3. Taina Nunții. Un teolog ortodox ne spune: «Taina Nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot se împărtășește harul Sfântului Duh, unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică». Originea acestei Taine este paradisiacă și semnifică unitatea genurilor umane prin iubire, iubire care are în ea însăși puterea sfințitoare. Sfințenia face din căsătorie o realitate care transcede ordinea naturală, dându-i un aspect fundamental spiritual și prefăcând iubirea dintre cei doi soți într-o punte de legătură a lor cu Dumnezeu. Acolo unde există iubire, există persoane sau mai bine spus, comuniune de persoane pentru că comuniunea se realizează între persoane. Acolo unde este o singură persoană nu există iubire, ci totul se reduce la egoism. De aceea nici Dumnezeu nu e o singură persoană pentru că ar însemna să nu fie iubire, să se deschidă altei persoane, dăruindu-se, ci ar rămâne o monadă închisă.

Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este «dualizat» încă de la început în «eu» și «tu», și sortit de a trăi în unire prin iubire și numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. Deci, Dumnezeu ar fi fost primul autor al căsătoriei, ducând la bun sfârșit lucrarea acestei zidiri.

Slujba Cununiei în Biserica Ortodoză este precedată de o ierurgie specială, pregătitoare slujbei și binecuvântării și sfințirii iubirii dintre cei doi soți, numindu-se logodnă. Cei ce convin să se căsătorească, însoțiți de nași, vin la Biserică spre săvârșirea slujbei. Aceasta începe printr-o binecuvântare obișnuită slujbelor bisericești prin care este lăudat Dumnezeu, în unitatea ființei Sale:

«Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

Apoi, este rostită o ectenie mare, cu cereri speciale, pentru cei ce-și făgăduiesc unul altuia dragoste desăvârșită, care se încheie cu ecfonisul:

«Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

Prin aceste cuvinte, preotul face cunoscut că numai lui Dumnezeu i se cuvine adusă laudă, Cel preaslăvit în Sfânta Treime, Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, deopotrivă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, în veacul acesta și în cel ce va urma. Preotul, apoi, înalță o rugăciune către Dumnezeu în unitatea ființială, a Cărui existență este mai presus de orice ordine și succesiune a aceleiași slave ființiale și naturale comune Treimii, spre a-i binecuvânta pe cei ce se logodesc, «povățuindu-i pe dânșii spre tot lucrul bun». Accentul este pus pe invocarea lui Dumnezeu Proniatorul, care din iubirea Sa de oameni, nu a lăsat lumea neajutorată, ci a binecuvântat-o spre o perpetuare continuă. După ce în primul ecfonis al acestei slujbe a fost adusă laudă pentru slava, cinstea și închinăciunea lui Dumnezeu în Treime, în ecfonisul acestei rugăciuni, este înălțată slavă lui Dumnezeu, a cărui bunătate și iubire de oameni s-a revărsat asupra lumii. În continuare, preotul roagă pe Dumnezeu, Cel care a ales, dintre păgâni, oameni făcându-i pe ei vase alese și întemeind Biserica Sa cu care S-a logodit, tot așa să binecuvinteze și logodna celor ce se învoiesc spre unire și comuniune, dându-le lor liniște sufletească și același cuget bun. Rugăciunea se încheie cu rostirea ecfonisului în care I se aduce slavă, cinste și închinăciune lui Dumnezeu, Cel în trei ipostasuri: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Slujba continuă cu momentul central al ei, în care preotul, luând inelul mirelui de pe Sfânta Evanghelie, binecuvintează prin Sfânta Cruce fața bărbatului (apoi fața femeii), rostind de trei ori pentru fiecare:

«Logodește-se robul(a) lui Dumnezeu (N), cu roaba(ul) lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.»

Apoi mirilor li se pun inelele în degetul mâinii drepte, de către preot ajutat de nași, inele ce simbolizează plinirea darurilor lui Dumnezeu. Referitor la punerea inelelor pe degetele mirilor, Sfântul Simion al Tesalonicului spune: «Le împreunează mâinile drepte și le schimbă inelele de trei ori, arătând că s-au împreunat întru Hristos și una s-au făcut și că bărbatul și-a luat femeie din mâna Bisericii prin preot, cinstind Treimea care săvârșește și adeverește toate». După aceasta, preotul rostește rugăciunea de binecuvântare a inelelor, rugăciune a cărui cuprins evidențiază rolul și semnificația pe care inelul o are în Sfânta Scriptură; Dumnezeu, Stăpânul tuturor, fiind rugat să binecuvinteze această punere a inelelor cu «binecuvântare cerească» și îngerul Domnului să meargă înaintea celor ce s-au logodit, spre călăuzire, în toate zilele vieții lor. Tot în această rugăciune, preotul roagă pe Dumnezeu ca unirea dintre cei doi miri să fie făcută într-un mod desăvârșit, așa cum desăvârșită este unirea celor trei ipostasuri în Sfânta Treime.

«Unește-i pe ei cu sfânta unire cea de la Tine»

Sfinții Părinți, în vederea explicării modului de existență și de unire a Persoanelor în Sfânta Treime au avut ca punct de plecare modul de unire între membrii unei familii. Făcând analogie, așa cum cei doi soți numai împreună alcătuiesc umanitatea completă prin unire dar fiecare în parte rămânând cu personalitatea sa, așa și unirea Persoanelor din Sfânta Treime este făcută într-un mod deplin dar totodată Ele rămân neamestecate și distincte. Însă, Dumnezeu nu poate fi înțeles prin analogie, ci numai prin credință, prin care-L putem privi direct. Unirea desăvârșită, atât în familie cât și în Sfânta Treime, rămâne pentru noi o taină, ce are la bază iubirea în care o persoană i se oferă celeilalte fără a cere ceva în schimb. Numai astfel putem înțelege de ce Sfinții Părinți au ridicat Taina Cununiei la rang Împărătesc. Rugăciunea se încheie prin rostirea unui ecfonis, prin care I se aduce slavă întregii Sfinte Treimi.

Rânduiala Logodnei se sfârșește prin rostirea unei ectenii întreite a cărui ecfonis este:

«Că milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

în care este adusă slavă lui Dumnezeu, Cel în Treime: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Dacă Logodna se săvârșește înainte de Cununie, așa cum o întâlnim în Bisericile noastre, atunci între binecuvântare și ecfonisul ecteniei întreite a Logodnei se rostește psalmul 127, prin care se zugrăvește fericirea vieții familiale a celor ce se tem de Domnul, cântându-se după fiecare verset:

«Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.»

Acest imn este cântat în ritm recitativ și ca un refren, un leit-motiv care amintește că totul trebuie făcut în numele lui Dumnezeu și spre slava Lui. De asemenea, el este cântat într-o tonalitate înălțătoare, luminoasă, arătând prin aceasta că urmează un moment festiv, Împărătesc.

Preotul începe Cununia propriu-zisă, rostind binecuvântarea mare:

«Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

O dată cu rostirea acestor cuvinte, preotul face semnul Sfintei Cruci cu Evanghelia deasupra cununiilor și, împreună cu credincioșii, binecuvintează Împărăția Sfintei Treimi, care este Împărăția dragostei, în care are loc comuniunea persoanelor ce fac parte din ea.

Fără a insista asupra rânduielii amănunțite a Tainei Cununiei, precizăm că în formulele de cereri adecvate momentului sunt îndreptate către Dumnezeu ca să binecuvinteze «nunta aceasta, ca și cea din Cana Galileii», și să dea noii familii întemeiate «viață fără prihană și dobândire de prunci buni». La fiecare stih al acestei ectenii găsim, în componrnța sa, pluralul «… Domnului să ne rugăm», ce evidențiază caracterul de comuniune al ortodoxiei și, totodată, arată că cererile sunt îndreptate lui Dumnezeu în unitatea ființei Sale. La finalul ecteniei este rostit binecunoscutul ecfonis al ecteniei mari:

«Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

Momentul central al cununiei îl constituie rostirea celor trei rugăciuni de consfințire a legăturii dintre bărbat și femeie: prima dintre ele, după preamărirea lui Dumnezeu-Creatorul, aduce aminte de primii oameni, Adam și Eva, și de binecuvântarea de a se înmulți, pe care a primit-o de la Dumnezeu. Apoi se face amintirea principalelor acte de binecuvântare din istoria mântuirii. După menționarea succesivă a personajelor binecuvântate din Vechiul Testament, a doua parte a rugăciunii se îndreaptă către Dumnezeu-Mântuitorul ca «venind cu starea Ta de față cea nevăzută» să binecuvinteze nunta aceasta, asemenea celei din Cana Galileii. Rugăciunea este încheiată cu cuvintele:

«Că Dumnezeu milostiv și îndurat și de oameni iubitor ești, și Ție slavă înălțăm, împreună cu celui fără de început al Tău Părinte, și Prea Sfântului și Bunului și de viață Făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

Întrucât rugăciunea este adresată și Mântuitorului, a doua Persoană a Sfintei Treimi, se observă că în finalul ei, El este slăvit, ca milostiv, îndurat și de oameni iubitor, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. În a doua rugăciune I se cere lui Dumnezeu să binecuvinteze pe cei ce se căsătoresc, să-i păzească și să-și amintească de dânșii, așa cum a făcut cu toți aleșii Săi. Sfârșitul acestei rugăciuni este asemănător celui din prima rugăciune, dându-I lui Dmnezeu, Cel treiipostatic toată slava, puterea, cinstea și închinăciunea cuvenită. Momentul culminant al Cununiei îl marchează Rugăciunea a treia în care are loc consfințirea legăturii dintre bărbat și femeie, moment în care I se invocă prezența lui Dumnezeu pentru a-i uni pe cei ce se căsătoresc, prin rostirea, de către preot, a cuvintelor:

«… Însuți și acum, Stăpâne, trimite mâna Ta din sfântul Tău locaș și unește pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N), pentru că de la Tine se însoțește bărbatul cu femeia. Unește-i pe dânșii într-un gând; încununează-i într-un Trup; dăruiește-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni…»

Ea cuprinde o adevărată formulă de epicleză a tainei. În acest moment, preotul unește mâinile drepte ale mirilor, «semnul văzut al sfințirii nevăzute a acestei legături», sfârșind rugăciunea prin rostirea ecfonisului:

«Că a Ta este stăpânirea și a Ta este împărăția și puterea și slava a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

Așa cum această rugăciune este adresată lui Dumnezeu în unicitatea ființei Sale, Stăpânul tuturor, tot așa în ecfonis Îi este atribuită atât stăpânirea cât și Împărăția care s-a binecuvântat la începutul Cununiei, Împărăția Treimii, aducând laudă puterii și slavei: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Urmează punerea cununiilor pe capetele mirilor, făcându-se întreit semnul Sfintei Cruci pe fețele lor, rostind de trei ori formula:

«Cunună-se robul(a) lui Dumnezeu (N) cu roaba(ul) lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.»

Acesta este actul ritual care simbolizează și pecetluiește săvârșirea acestei Taine, și poate fi considerat «timpul Cincizecimii conjugale, când are loc pogorârea Duhului Sfânt peste miri, făcând din ei o creatură nouă».

Semnul întreit al Sfintei Cruci făcut pe fața mirilor, atât cu verighetele cât și cu cununiile, reprezintă legământul, atât al dragostei lor, cât și al unirii lor cu Dumnezeu, în Hristos; de fiecare dată, preotul, rostind:

«În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.»

adică binecuvântat este Dumnezeu – Tatăl Atotputernic, binecuvântat este Dumnezeu – Fiul Său, Care S-a întrupat și ne-a instituit nouă, la nunta din Cana Galileii, această Sfântă Taină, binecuvântat este Dumnezeu – Duhul Sfânt, Mângâietorul. Astfel, Dumnezeu Cel Unul: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, binecuvintează începutul noii familii, făcând din ea o mică Biseică spre slava Lui.

Referitor la momentul încununării, Biserica a rânduit să se cânte rugăciunea:

«Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire și cu cinste încununează-i pe dânșii.»

care îi este adresată lui Dumnezeu Treime spre a-i îmbrăca pe miri în haina cinstei și a măririi, arătând că nunta are demnitate împărătească. Momentul următor este marcat de citirea Apostolului, ce prezintă legătura stabilită de Dumnezeu între bărbat și femeie, care implică cinstire și iubire reciprocă, ca legătura dintre Hristos și Biserică. Pericopa evanghelică ce urmează ne relatează participarea Mântuitorului la nunta din Cana, unde săvârșește prima minune, arătând «mărirea» Sa (Ioan 2, 11) și unde ridică nunta la rangul de Taină. Acestea sunt urmate de rostirea unei ectenii întreite, la cererile căreia întreaga asistență răspunde cu «Doamne miluiește» de trei ori, prin care este marcată stăruința în rugăciune înălțată către Dumnezeu pentru mila, viața, pacea, sănătatea și mântuirea mirilor. La finalul ecteniei este rostit ecfonisul în care lui Dumnezeu, ca milostiv și iubitor de oameni, îi este adusă slavă, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Preotul cere apoi de la Dumnezeu, printr-o rugăciune, să-i păzească pe miri în pace și în același gând, având ca bază respectul reciproc ca persoane, să progreseze în a mări pe Hristos, Dumnezeul nostru, alături de Tatăl Cel fără de început și de Duhul Sfânt, de viață Făcătorul. Odată cu finalul rostirii ecteniei cererilor, preotul roagă pe Dumnezeu-Tatăl să ne ajute tuturor spre a viețui creștinește ca niște fii adevărați ai Lui, rostind cu toții rugăciunea domnească «Tatăl nostru…». Aceasta este îndreptată către Tatăl ceresc. Umblând după voia Duhului, cerem pâine de la Dumnezeu ca să creștem și să ne întărim, făcându-ne împreună moștenitori ai lui Hristos. Prin cuvintele:

«Că a Ta este Împărăția și puterea și slava: a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh»

se arată tuturor, atât făpturilor văzute cât și celor nevăzute, că suntem sub stăpânirea și îngrijirea Preasfintei Treimi.

După acestea este rostită rugăciunea de binecuvântare a «paharului de obște» din care se dă mirilor să guste de trei ori, închipuind soarta comună a celor doi soți. Preotul roagă pe Dumnezeu să binecuvinteze cu «binecuvântare duhovnicească», apoi rostește ecfonisul rugăciunii:

«Că s-a binecuvântat numele Tău și s-a preamărit (slăvit) împărăția Ta, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

Atât paharul cât și pâinea ne aduce aminte de împărtășirea mirilor înainte de cununie, în timpul Sfintei Liturghii. Prin aceasta se poate explica și faptul de ce Biserica Ortodoxă a rânduit, în timp ce mirii beau din pahar, să se cânte Psalmul 115, 4:

«Paharul mântuirii îl voi lua și numele Domnului voi chema»

După aceasta urmează înconjurarea mesei de către preot, miri și nași, în “chip de horă” care, după unii specialiști, simbolizează ceea ce s-a numit în teologie perihoreză, adică acea coexistență a Persoanelor Dumnezeiești în Sfânta Treime, neîmpărțite și nedespărțite, neamestecate și neschimbate. Pe drept cuvânt, dacă plecăm de la etimologia cuvântului perihoreză, în grecește, înseamnă horă, de unde se poate ajunge ușor la înțelegerea că în interiorul Sfintei Treimi, Persoanele dumnezeiești coexistă toate ca într-o horă a desăvârșitei iubiri care, una se dăruie alteia fără a cere ceva în schimb sau, așa cum a spus Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Duh este bucuria Tatălui către Fiul și a Fiului către Tatăl.

În rânduiala slujbei Cununiei, în acest timp sunt cântate trei tropare așezate într-o anumită ordine, ceremonial întâlnit și la Taina Hirotoniei. Primul este, de fapt, irmosul cântării a noua de la Canonul Miezonopticii de duminică:

«Isaie, dănțuiește; Fecioara a avut în pântece și a născut Fiu pe Emanuil, pe Dumnezeu și Omul; Răsăritul este numele Lui pe care mărindu-L, pe Fecioara o fericim.»

care exprimă bucuria pe care a avut-o proorocul Isaia, vestind întruparea Domnului. Cântarea se înscrie într-o tonalitate minoră care sugerează sobrietate, punând pe primul plan, bucuria duhovnicească. Al doilea tropar, «Sfinților mucenici…», amintește de cununiile de biruință ale sfinților și mucenicilor. Al treilea tropar conține stihuri din cântările Octoihului:

«Mărire Ție, Hristoase Dumnezeule, lauda Apostolilor și bucuria Mucenicilor, a căror propovăduire este Treimea cea de o ființă»

Având un conținut doxologic, prezintă o explicare a celorlalte două tropare, prin raportarea la Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acest tropar îi îndeamnă pe miri să ducă o viață curată în Hristos, așa cum Apostolii au fost cei care au cunoscut Treimea prin Hristos, pe care au lăudat-o prin lucrarea lor kerygmatică de-a lungul întregii vieți, și așa cum Mucenicii au trăit aceeași bucurie a slavei lui Hristos de a propovădui Treimea până în ultimele clipe ale vieții lor. Tot acest tropar cântă despre unitatea ființială a Sfintei Treimi, arătând că Dumnezeu este Unul în ființa Sa pe care Biserica, prin cultul său, îl propovăduiește de-a lungul timpului. Iar prin întreita înconjurare a mesei sporesc gradele prezenței Sfintei Treimi. Luând cununiile de pe capul celor încununați, preotul, plecând capetele lor pe Sfânta Evanghelie, le aduce la cunoștință că întreaga viață trebuie dusă după voia lui Dumnezeu. Apoi, roagă pe Dumnezeu să primească «cununile lor» pentru a intra în Împărăția Cerurilor, căci aici, pe pământ, sunt purtate în chip nevăzut.

La sfârșitul Cununiei, preotul aduce binecuvântarea Sfintei Treimi peste tinerii căsătoriți, rostind rugăciunea:

«Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Treimea cea întru tot sfântă și de o ființă și începătoare de viață, o Dumnezeire și o împărăție, să vă binecuvinteze pe voi. Să vă dea vouă viață îndelungată, prunci buni, spor în viață și în credință. Să vă umple pe voi de toate bunătățile cele pământești și să vă învrednicească și de desfătarea bunătăților celor făgăduite …»

Această rugăciune cuprinde o sinteză a tuturor cererilor din întreaga slujbă a Cununiei, iar prin binecuvântarea Sfintei Treimi, cei căsătoriți sunt recreați, formând o nouă familie creștină.

5. Taina Hirotoniei. Știm că în fiecare Taină, Hristos ni se dăruiește printr-o anume lucrare a Sa; în Taina Euharistiei, El se dăruiește cu însuși Trupul și Sângele Său spre unirea deplină cu El, făcându-ne mădulare a Trupului Său tainic. Însă, prin Taina Hirotoniei, Hristos își alege subiectele Sale în care ni se dăruiește, în chip nevăzut, de o persoană umană, pe care sfințind-o, ca preot sau episcop, ne face văzută lucrarea celorlalte Taine. Preotul și episcopul sunt organele văzute ale Bisericii. Prin ei, Biserica este reprezentată, iar Tainele sunt săvârșite spre mântuirea oamenilor în Hristos. Hirotonia face să se prelungească lucrarea lui Hristos în lume, care la început a fost trimis ca Arhiereu, apoi Care, devenind nevăzut, a lăsat pe apostoli și urmașii lor ca arhierei văzuți, organe a Lui, împărtășind harul Duhului Sfânt. Dacă Hristos ar fi prezent printre noi, în chip văzut, și noi am avea legătură directă cu El ca de la persoană la persoană, atât Tainele cât și săvârșitorul acestora nu ar fi existat datorită diferențelor de stări sufletești, ele devenind pentru noi înfricoșătoare, și noi nu ne-am fi împărtășit cu Hristos. Arhiereul unic, prin excelență, este Hristos sfințit nemijlocit de Dumnezeu Tatăl prin Duhul Sfânt, care a ales pe Apostolii Lui și i-a trimis (Matei 28, 18), așa cum El este Apostolul și Arhiereul Tatălui (Evrei 3, 1), dar și trimisul Tatălui (Ioan 3, 17; 5, 23…). Putem spune că Fiul este însuși «ales» în Treime și totodată «trimis» al Treimii. Prin trimiterea Fiului, apoi prin alegerea și sfințirea celor doisprezece apostoli, trimiși la rândul lor prin suflarea Duhului Sfânt, care este arvuna Hirotoniei, iar pe urmă prin sfințirea acestora la Cincizecime, se instituie Taina Hirotoniei. Prin această trimitere a apostolilor și a urmașilor lor se transmite totodată și puterea episcopală sau preoțească spre a hirotoni alți episcopi și preoți, spre îndeplinirea misiunii date de Mântuitorul, întru slava lui Dumnezeu. Iisus Hristos însuși este Arhiereul, Învățătorul și Păstorul care lucrează, în chip nevăzut, prin învățătura și activitatea încredințată apostolilor și urmașilor lor, episcopi și preoți, spre săvârșirea Tainelor, păstrându-se astfel succesiunea apostolică.

Așa cum episcopii nu dețin plenitudinea harului apostolesc, ca urmași ai lor, așa nici preoții nu dețin plenitudinea harului episcopal. Dar, pe lângă episcopi și preoți, apostolii, cu puterea harului Duhului Sfânt, au hirotonit și diaconi (Faptele Apostolilor 6, 6), împreună slujitori cu preoții. Hirotonia este o nouă creație a omului, așezându-l pe om într-o «stare sacramentală», izvorâtă din Preoția Mântuitorului, «Care a instituit-o și Care este săvârșitorul fiecărei Hirotonii în parte, în Duhul Sfânt, prin episcopii Bisericii».

Sfințirea sau hirotonia episcopului, a preotului sau a diaconului este încorporată în săvârșirea dumnezeieștei slujbe a Liturghiei pentru că slujirea lor are în centru săvârșirea Sfintei Euharistii, Taina culminantă a Tainelor, de care este legată atât supravegherea cât și propovăduirea învățăturii lui Hristos. Săvârșitorul Tainei este episcopul eparhiei, pentru preoți și diaconi; iar pentru episcop, trei sau cel puțin doi episcopi, reprezentând episcopatul Bisericii autocefale respective. Potrivit tradiției Bisericii Ortodoxe, Hirotoniile sunt săvârșite numai în Biserică și anume în Sfântul Altar.

La timpul potrivit, candidatul la hirotonie, de este diacon este purtat de doi diaconi, iar de este preot, este purtat de doi preoți, și adus înaintea arhiereului, care-l întâmpină în fața ușilor împărătești, binecuvântându-l. Prin binecuvântarea arhiereului în numele Sfintei Treimi îi este confirmată chemarea candidatului la slujirea cea întru Hristos. Apoi, înconjoară Sfânta Masă de trei ori și, de fiecare dată, ajuns în fața arhiereului, care reprezintă în mod văzut pe Hristos, i se închină acestuia, arătând că va fi ascultător și supus lui. Numai prin aceasta ne explicăm și faptul de ce candidatul la Hirotonie i se închină arhiereului fără să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci. Înconjurarea Sfintei Mese, ce arată faptul că întreaga viață a candidatului se va desfășura în jurul lui Hristos, slujind lui Dumnezeu, se face cântându-se cele trei tropare, care se cântă și la Taina Cununiei, dar într-o altă ordine. După terminarea întreitei înconjurări, candidatul revine în fața Sfintei Mese, făcând trei închinăciuni mari dar, de data aceasta, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, arătând că pe Sfânta Masă se află totdeauna Hristos, prin Trupul Său jertfit, Căruia i se predă ca jertfă vie.

La citirea rugăciunii, diaconul îngenunchează numai cu piciorul drept, arătând prin aceasta că nu va primi preoția deplină. Arhiereul pune mâna dreaptă peste capul acestuia, mâna – organ văzut prin care este transmis harul lui Hristos – și rostind cuvintele:

«Dumnezeiescul har, cela ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește, prohirisește pe cucernicul ipodiacon (N), în diacon. Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să vină peste el harul întru tot Sfântului Duh.»

În această rugăciune, arhiereul, asociindu-se în rugăciune cu cei din altar, cere lui Hristos ca să vină peste candidat «harul» Sfântului Duh spre prohirisirea întru diacon. În a doua rugăciune, arhiereul cere tot lui Hristos ca El însuși să umple pe candidat de dragoste, putere, credință și sfințenie, «prin venirea Sfântului și de-viață-făcătorului Duh» aspra lui.

În momentele rînduite spre hirotonia preotului, candidatul la preoție, după săvârșirea celor rânduite, îngenunchează în fața Sfintei Mese cu amândouă picioarele, arătând prin aceasta că se predă mai accentuat lui Hristos și că va primi toate cele ale preoției. În prima rugăciune, arhiereul cere lui Hristos să-i dăruiască «acest mare har», iar în a doua rugăciune se specifică slujirile preotului, de săvârșitor al Tainelor și de propovăduitor al cuvântului dumnezeiesc, rostind:

«…Umple-l de darul Sfântului Tău Duh, ca să se facă vrednic a sta fără prihană înaintea jertfelnicului Tău, a propovădui Evanghelia împărăției Tale, a lucra cu sfințenie cuvântul adevărului Tău, a aduce Ție jertfe și daruri duhovnicești, a înnoi pe poporul Tău prin baia nașterii de a doua…»

După prefacerea Sfintelor Daruri, arhiereul încredințează preotului nou hirotonit Sfântul Trup al Domnului, în palma mâinii drepte ținută cruciș peste cea stângă, zicându-i:

«Primește odorul acesta și-l păzește pe el până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când El are să-l ceară de la tine.»

Apoi, preotul se retrage în partea de răsărit a Sfintei Mese, păstrând în mâinile sale Sfântul Trup al Domnului jertfit, pe care trebuie să-L pună la dispoziția credincioșilor până la sfârșitul vieții lui, care coincide, pentru el, cu sfârșitul lumii, când Domnul Hristos va veni pe norii cerului celui prea înalt. Prin această mijlocire a episcopului, Hristos își recrează un nou organ văzut al Său care să-L reprezinte și să facă cunoscută oamenilor lucrarea Sa în lume, prin Sfintele Taine și activitatea învățătorească. În continuarea slujbei arhierești, preotul nou hirotonit slujește alături de ceilalți, având întâietate între preoți, rostind ecfonisul rugăciunii «Tatăl nostru…» și arătând credincioșilor că a primit darul preoției.

La hirotonia arhiereului, pe lângă punerea mâinilor și a omoforului pe capul candidatului, se pune și Sfânta Evanghelie, prin aceasta indicându-se că Hristos însuși și-l face organul deplin al Său. Apoi, în prima rugăciune, este subliniat faptul că Dumnezeu, Cel Unul în ființă și întreit în persoane, a orânduit, prin Sfântul Apostol Pavel, diferite trepte ale slujirii și l-a învrednicit pe cel de față să ia «jugul Evangheliei», ca fiind întărit «prin venirea, puterea și harul Sfânului Tău Duh…» să-l arate pe el «sfânt»; iar în cea de-a doua rugăciune este numit «iconom al Harului».

Ca organ deplin al lui Hristos, arhiereul are și cea mai mare responsabilitate în mântuirea sufletelor credincioșilor, fiind Păstorul lor, iar ca iconom al harului, trebuie să fie un slujitor, model al lui Hristos, închipuindu-L pe Hristos însuși în lucrarea Sa.

Sfânta Taină a Hirotoniei este săvârșită numai de arhiereu, care are darul împărtășirii Duhului prin punerea mâinilor, dar nu trebuie să trecem cu vederea și marea importanță a credincioșilor care, pe temeiul preoției generale împărtășită la Botez și Mirungere, cer alături de ierarhi ca Dumnezeu să trimită harul Duhului Sfânt peste candidații hirotoniți. Aceasta se vede și prin răspunsul pe care-l dau credincioșii, cântând «Doamne miluiește».

Hirotonia este o lucrare a Duhului prin Hristos, sau a lui Hristos prin Duhul Sfânt. Nu poate fi vorba de o separare a lucrărilor fiindcă ei îi aparține aceeași stăpânire și aceeași putere a dumnezeirii, chiar dacă lucrează prin ipostasuri deosebite.

6. Taina Maslului. Aceasta este Taina tămăduirii, căci în ea, prin puterea tămăduitoare dată de Hristos preoției, credinciosul bolnav se împărtășește în chip nevăzut de harul Duhului Sfânt, spre tămăduirea, atât a bolilor trupești, cât și iertarea păcatelor, prin ungerea cu untdelemn sfințit și prin rugăciunile preoților. Aceasta este prezentă încă de pe vremea Apostolilor, atunci când ei «ungeau» cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau (Marcu 6, 13), de asemeni, ne istorisește și Sfântul Apostol Iacob despre această practică pe care Apostolii o săvârșeau întru tămăduirea bolnavilor, zicând: «De este cineva bolnav între voi ? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta lui» (Iacob 1, 14-15).

Încă de la începutul perioadei vechitestamentare, ca plată a păcatului lui Adam din cauza neascultării, Dumnezeu i-a pus în față omului drama suferinței, care l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să sintetizeze spusele vechitestamentare, afirmând că boala trupească este urmarea păcatelor, iar la loc de frunte se situează primirea cu nevrednicie a Trupului și Sângelui Domnului (I Corinteni 11, 30). Toate vindecările Domnului nostru Iisus Hristos au avut implicit și iertarea păcatelor celui vindecat, după ce a văzut credința fiecăruia (Marcu 2, 5). Mântuitorul a cunoscut gândurile fiecăruia și, indiferent de cuvintele pe care le-a întrebuințat, s-a arătat puterea dumnezeiască că este Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, vindecând de boli și iertând păcatele. Ceea ce Hristos a făcut printre contemporanii Săi, aceeași lucrare se împlinește și astăzi de către preoții Bisericii Mame, potrivit cuvintelor Mântuitorului: «Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați» (Matei 10, 8).

Slujba acestei Sfinte Taine este precedată de o slujbă pregătitoare, pentru ca Dumnezeu să reverse asupra primitorilor Tainei și a celor prezenți, milostivirea și îndurarea Sa spre îndepărtarea suferințelor. Ea se deschide imediat după tămâierea întregii biserici, prin rostirea binecuvântării mici de către preot:

«Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

Aceasta este obișnuita binecuvântare prin care se deschid slujbele divine obișnuite prin care, atât preoții cât și primitorii și participanții la această Taină, aduc laudă lui Dumnezeu în unitatea ființei Sale. La ectenia cea mică, preotul rostește ecfonisul ecteniei mari de la Sfânta Liturghie prin care se aduce laudă lui Dumnezeu Cel în Treime, deoarece numai Lui I se cuvine să-I fie adusă slava, cinstea și închinăciunea cuvenită. Prin cântarea imnului «Aliluia» este adusă laudă lui Dumnezeu. Apoi, rânduiala slujbei subliniază scopul esențial al ei și anume dobândirea milei dumnezeiești, mai întâi prin rostirea psalmului lui David: «Miluiește-mă Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea. …», în care Dumnezeu este invocat în unitatea ființei Sale. Prin forma adresată lui Dumnezeu, la persoana a doua, este scos în evidență atât faptul că lui Dumnezeu nu I se poate ascunde nici un păcat, toate Îi sunt vădite ca și prezente, cât și faptul că între om și Dumnezeu există o comuniune reciprocă prin rugăciune. Apoi, prin canonul alcătuit de imnograful Arsenie, este invocată iarăși mila lui Dumnezeu, numindu-L: «Iubitorul de oameni», «Doftorul», «Izbăvitorul», «Bunul», «Izvorul milei», «Unul», arătând prin aceasta atât realitatea prezenței Persoanei dumnezeiești a Mântuitorului Iisus Hristos ca Unul cel din Treime, cât și unitatea ființei divine. Aceste tropare, chiar dacă fac apel la Mântuitorul, I se cere Acestuia să trimită ajutorul Său dumnezeiesc, ca prin ungerea cu untdelemn să tămăduiască, miluiască și sfințească pe cei ce vor primi Sfânta Taină. Tot în această parte a slujbei întâlnim un tropar în care Maica Domnului este numită «palat al Împăratului ceresc», căreia credincioși i se roagă ca să le curățe mintea spre a primi Treimea, căci așa cum ea, Fecioară curată, a primit în pântecele ei pe a doua Persoană a Sfintei Treimi, cunoscând prin aceasta Treimea, așa și noi, printr-o viață curată, dusă după voia lui Dumnezeu, să cunoaștem Treimea, a cărei viață a descoperit-o Iisus Hristos prin Întruparea Sa.

Slujba propriu-zisă a Sfântului Maslu este deschisă de rostirea binecuvântării mari:

«Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh …»,

care este rostită la majoritatea Tainelor, prin care este binecuvântat Dumnezeu Cel în Treime de Persoane și, prin aceasta, Împărăția Treimii. Prin ectenia specială care este rostită imediat, se invocă venirea harului dumnezeiesc asupra untdelemnului pentru a-l sfinți, arătând prin aceasta lucrarea directă a Duhului Sfânt. La finalul ecteniei, preotul rostește ecfonisul obișnuit al ecteniei mari:

«Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea…»

prin care este lăudat Dumnezeu cel în Treime Sfănt.

Rugăciunea primei cereri pentru sfințirea untdelemnului, prin lucrarea Duhului Sfânt, este rostită de către preoți de șapte ori, făcând semnul binecuvântării peste untdelemn. Ea arată că prin tămăduirea celor suferinzi este adusă laudă lui Dumnezeu prin preamărirea numelui Celui Sfânt:

«Ca și întru aceasta să se preamărească prea sfânt numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

Prin troparele scurte, cântate sau citite, este invocată puterea dumnezeiască a Mântuitorului Iisus Hristos, arătând prin aceasta că El este adevăratul Dumnezeu care, din iubirea de oameni, dăruiește tămăduire celor suferinzi. Începe apoi citirea celor șapte Apostole și Evanghelii în care se dezvăluie Cuvântul lui Dumnezeu spre mângâierea și întărirea credincioșilor întru răbdare, spre primirea milostivirii lui Dumnezeu asupra lor. Prin citirea Evangheliei, Hristos este în mijlocul lor, făcând aceeași lucrare și atunci și astăzi. Aici cele trei moduri ale timpului nu-și mai găsesc locul, totul este un prezent. Cuvântul lui Dumnezeu este auzit, iar Hristos este reprezentat prin persoana preotului. Toate vindecările săvârșite de Hristos arată slava Sa Dumnezeiască, fiind a doua Persoană a Sfintei Treimi.

După citirea fiecărei Evanghelii este rostită o ectenie întreită a cărui ecfonis este același de fiecare dată, și anume:

«Că milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

După ce I S-a adus laudă lui Dumnezeu că numai a Lui este mărirea, cinstea și închinăciunea și după ce a fost rugat ca să caute cu ochiul său cel milostiv și să reverse asupra nevoiașilor mila Sa cea dumnezeiască, acum este lăudat Dumnezeu ca milostiv și iubitor de oameni, căruia Îi este adusă laudă în numele Persoanelor Sfintei Treimi: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh din veac și până în veac.

Tot după fiecare Evanghelie și ectenie este citită o rugăciune numită molitfă și apoi o altă rugăciune pentru ungerea cu untdelemn sfințit. În această rugăciune este invocată a doua oară trimiterea Duhului Sfânt prin cuvintele:

«Cela ce ești fără de început și necuprins, Sfinte al sfinților, carele ai trimis pe unul născut Fiul Tău să tămăduiască toată boala și neputința sufletelor și trupurilor noastre, trimite Duhul Tău cel sfânt și sfințește untdelemnul acesta, și-l fă robului Tău acestuia (N), care se va unge, spre izbăvire desăvârșită de păcatele lui și spre moștenirea împărăției cerurilor.»

prin care este cerut ca Duhul Sfânt să sfințească untdelemnul prin harul Său cel sfânt, ca prin ungerea cu acesta să dobândească tămăduirea atât trupească cât și sufletească și să fie părtaș al Împărăției Treimii. Invocarea lui Dumnezeu este făcută în unitatea ființei Sale, dar se vede în mod accentuat atât lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu-Fiul cât și cea de sfințire a lui Dumnezeu-Duhul Sfânt. În finalul rugăciunii, Dumnezeu este prezentat ca atotbun și iertător care miluiește și mântuiește spre slava Sfintei Treimi. În rugăciunea de ungere a bolnavului, preotul însemnează cu semnul Sfintei Cruci cu untdelemn sfințit părțile cele mai importante ale trupului, rostind cuvintele:

«Părinte sfinte, doftorul sufletelor și al trupurilor, cela ce ai trimis pe Unul-Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, să vindece toată boala și din moarte să izbăvească, tămăduește și pe robul Tău acesta (N) de neputința trupească și sufletească ce l-a cuprins, si-l fă să vieze cu darul Hristosului Tău.»

Această chemare a Duhului Sfânt, ca prin harul Său să sălășluiască și să tămăduiască pe cei suferinzi, este pronunțată de fiecare dată după citirea celor șapte Evanghelii și a rugăciunii aferente Evangheliilor. Apoi este însoțită de ungerea cu untdelemn sfințit.

În rugăciunile acestei Taine, Dumnezeu este numit «Doftorul sufletelor și al trupurilor», plin de milă. În invocarea lui Dumnezeu este evidențiată unitatea ființei Sale, iar la finalul rugăciunilor și ecteniilor, Dumnezeu este slăvit în trinitatea Persoanelor și în care ne este prezentat ca milostiv, așa cum ne-a fost El prezentat ca Unul care se apleacă spre creatura Sa, mângâind-o și sfințind-o. Aceasta a arătat-o și prin întruparea unicului Său Fiu. E Dumnezeul milei și al iubirii care e mai tare decât orice stăpânire și putere și, prin aceasta, își arată și slava Sa. Mila lui Dumnezeu, care a fost descoperită din citirile Apostolilor și Evangheliilor dar și prin rugăciunile stăruitoare, nu e un act exterior, ci aceasta a făcut-o și o face Fiul lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt pentru oameni, astfel încât aceștia să intre în comuniune cu Hristos spre dobândirea Împărăției Sale.

Taina aceasta poate fi socotită, prin excelență, o Taină a însănătoșirii bolnavilor, prin sălășluirea Duhului care, prin ungerea lor cu untdelemn sfințit, simțurile trupurilor sunt întărite, devenind sănătoși și întreaga viață să fie închinată slujirii lui Dumnezeu. Putem spune că prin această Taină nu se pot deosebi lucrările lui Hristos de cele ale Duhului Sfânt, astfel încât întreaga Sfânta Treime lucrează prin această Taină.

C

UNITATEA TRINITĂȚII ȘI TRINITATEA UNITĂȚII LUI DUMNEZEU ÎN IERURGII ȘI ALTE SLUJBE BISERICEȘTI

Pe lângă Sfintele Taine în care harul Duhului Sfânt se împărtășește numai oamenilor vii, în Biserica Ortodoxă găsim și alte slujbe cuprinse în cărțile de cult ortodoxe, care pun și ele în evidență lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. Astfel de slujbe sunt îndreptate nu numai oamenilor vii, ci și pentru cei morți, iar altele sunt săvârșite spre sfințirea naturii neînsuflețite. Aceste lucrări sfinte se numesc ierurgii, care sunt niște slujbe, rânduieli sau rugăciuni pentru binecuvântarea și sfințirea omului, în diferite momente și împrejurări din viața sa, ca și pentru binecuvântarea și sfințirea naturii înconjurătoare. Lucrarea Sfântului Duh în Sfintele Taine este necesară și fundamentală pentru creșterea în Duhul Sfânt spre mântuirea omului, însă Biserica îmbrățișează toate vârstele și evenimentele vieții omului, precum și întreaga natură căreia îi dă un sens creștin. Ele sunt un fel de prelungire a Tainelor, așa după cum spuneau Sfinții Părinți, în care lucrarea Sfântului Duh pregătește și sporește, printr-o sfințire sau binecuvântare, întărirea credinciosului în Hristos.

Chiar dacă ierurgiile nu au fost instituite de Hristos, ci de Biserică pe baza mărturiilor Sfinților Apostoli, Biserica le săvârșește pentru că Mântuitorul însuși le-a săvârșit mai întâi. Astfel, Mântuitorul le-a poruncit Sfinților Apostoli să binecuvinteze casele în care vor intra (Matei 10, 12), le-a dat putere să alunge duhurile cele necurate (Matei 10, 8), iar mulțimile și pâinile au fost binecuvântate (Matei 14, 19; 19, 14-15), arătând prin aceasta că ele n-au fost o simplă mângâiere părintească, lipsită de importanță, ci au fost o lucrare sfântă.

Pe lângă cele tratate până acum, care au fost prezentate ca niște slujbe pregătitoare pentru primirea Sfintelor Taine, în continuare ne vom opri asupra altor slujbe și rugăciuni de binecuvântare ce sunt necesare creștinilor.

1. Sfințirea apei mari. Slujba sfințirii acestei ape nu începe printr-o binecuvântare propriu-zisă pentru că ea este cuprinsă în cadrul Sfintei Liturghii săvârșită la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos, imediat după rugăciunea Amvonului. Conținutul cântărilor cuprinse în slujbă face referire directă la sărbătoarea acestui Botez. De aceea în cântări, Mântuitorul Iisus Hristos ne este înfățișat ca Unul care sfințește apele Iordanului, prin intrarea Sa în apă. Apoi sunt citite pasaje vechitestamentare în care sunt profețite, atât cele despre apele Iordanului unde se botează Mesia, cât și cele despre recunoașterea Celui care se botează, ca Fiu al lui Dumnezeu: «… poporul meu va vedea slava Domnului și strălucirea Dumnezeului meu …». Știm că în perioada Vechiului Testament, Dumnezeu nu era cunoscut ca Treime, dar Persoanele dumnezeiești sunt prezente pe toată această perioadă. De aceea, prin cuvintele: «Așa grăiește Domnul…» ne este prezentat Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, care a vorbit către oameni și i-a condus în toată această perioadă.

După citirea Apostolului și a Evangheliei este rostită o ectenie specială în care este cerută venirea Sfântului Duh peste apă, spre sfințirea ei, ca toți cei ce vor gusta dintr-însa să fie spre luminarea, curățirea de păcate, spre tămăduirea sufletului și a trupului și spre sfințirea lor, dar și spre împărtășirea de viața veșnică. Mai este arătată că în lucrarea de sfințire a apei este prezentă întreaga Sfântă Treime, primind aceeași binecuvântare ca și apele Iordanului, odinioară, la Botezul Domnului: «să se pogoare spre apa lucrarea cea curățitoare a Treimii celei mari mai presus de ființă». Ectenia se încheie prin rostirea ecfonisului ecteniei mari în care Dumnezeu este lăudat în Treime pentru slava, cinstea și închinăciunea. După aceea preotul citește în taină o rugăciune îndreptată către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, căci prin El firea noastră omenească se întoarce la «slobozenia cea dintâi», prin nașterea cea de-a doua, prin apă și prin duh. Această rugăciune este așezată în rânduială, fiind o pregătire pentru rugăciunea ce va urma, îndreptată spre întreaga Sfântă Treime, căci «prin El se străvede Treimea». Rugăciunea este încheiată prin aducerea de slavă, cinste și închinăciune întregii Sfinte Treimi. Apoi, este înălțată o rugăciune stăruitoare către Sfânta Treime pe care preotul o rostește în auzul tuturor:

«Treime mai pre sus de fire, prea bună, întru tot dumnezeiască, atotputernică, a toate știutoare, nevăzută, necuprinsă, făcătoarea ființelor celor înțelegătoare și a firilor celor cuvântătoare,bunătatea cea firească, lumină neapropiată, (…) Mărimu-Te pe Tine Ziditorule și Făcătorule a toate. Mărimu-Te pe Tine Fiule al lui Dumnezeu, Unule născut, cela ce ești fără tată din mumă și fără mumă din tată (…)».

Conținutul rugăciunii cuprinde o adevărată teologie trinitară revelată odată cu Botezul Domnului în Iordan, dar și prin profunzimea expresivă a cuvintelor care alcătuiesc această mare rugăciune. La rostirea de către preot a rugăciunii:

«Tu însuți dar, Iubitorule de oameni Împărate, vino și acum prin pogorârea Sfântului Tău Duh, și sfințește apa aceasta (…) Însuți și acum, Stăpâne, sfințește apa aceasta cu Duhul Tău cel Sfânt»

preotul face semnul Sfintei Cruci, binecuvântând de fiecare dată apa, cu mâna în chipul crucii, la rostirea de trei ori a acestor cuvinte, dar și prin rugăciunea de sfințire propriu-zisă a apei, ce constituie un fel de epicleză a sfințirei apei mari. Prin aceasta este evidențiată lucrarea sfințitoare a Sfântului Duh, a treia Persoană a Sfintei Treimi, dar și lucrarea cea curățitoare a întregii Sfinte Treimi, ca, prin stropirea și prin gustarea acestei sfințite ape, să fie făcută spre sfințirea tuturor. La sfârșitul acestei slujbe, este adusă mulțumire și închinăciune Sfintei Treimi, în numele fiecărei Persoane dumnezeiești. Apoi, o dată cu stropirea de către preoți cu apa sfințită este cântat, de trei ori troparul Botezului Domnului, de către credincioși, spre slava Sfintei Treimi, pentru opera sfințitoare și mântuitoare a Treimii:

«În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-au arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te; și Duhul în chip de porumb a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, mărire Ție».

2. Sfințirea apei (aghiazmei) mici. Această sfințire a apei este cea mai răspândită și săvârșită la noi, atât prin casele credincioșilor cât și prin instituțiile unde ei își desfășoară activitatea zilnică. Slujba sfințirii acestei ape este deschisă printr-o binecuvântare obișnuită rostită de către preot:

«Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

Această binecuvântare mică nu duce la diminuarea lucrării sfințitoare și desăvârșitoare a Sfântului Duh în această ierurgie, ci binecuvântarea este dată spre lauda lui Dumnezeu în unitatea ființei Sale. Prin rugăciunile începătoare, rânduiala slujbei ne introduce într-o atmosferă propriu-zisă de rugăciune, ele fiind îndreptate spre lauda Sfintei Treimi. Prin cântarea imnului:

«Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție»

folosit ca drept stih între irmoase, se arată prin aceasta că toate trebuie să fie îndreptate spre slava lui Dumnezeu Cel în Treime, pregătind într-un fel pentru stihul irmosului mai accentuat, care va urma, închinat Sfintei Treimi:

«Prea Sfântă Treime, Dumnezeul nostru, slavă Ție

Cântăm Ție, Dumnezeului celui în Treime, strigând cu glas: întreit sfânt, rugând-ne ca să luăm mântuire».

După stăruirea în rugăciune, îndreptată către Maica Domnului, puterile cerești și sfinți, ne închinăm iarăși Sfintei Treimi, zicând:

«Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh

Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh slăvim, zicând: Treime Sfântă, mântuiește sufletele noastre»,

arătând, prin aceasta, că numai lui Dumnezeu I se cuvine să-I aducem toată slava, mărindu-L: pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, aceasta fiind arătată și prin ecfonisul care încheie acest grup de irmoase. După citirea Apostolului și a Evangheliei corespunzătoare acestei lucrări, este rostită o ectenie specială în care se stăruie în lucrarea și venirea Sfântului Duh peste apă pentru a o sfinți. De asemeni, este evidențiată și «lucrarea cea curățitoare a Treimii celei mai presus de ființă», spre curățirea, tămăduirea, luminarea și spre dobândirea Împărăției Treimii, prin împărtășirea și sfințirea cu această apă. În finalul ecteniei, Îi este adusă slavă, cinste și închinăciune întregii Sfinte Treimi.

Urmează rostirea unei rugăciuni adresată lui Dumnezeu, în a cărei cuprins este menționată formula propriu-zisă de chemare a Sfântului Duh peste apă, rostită de trei ori, odată cu afundarea mâinii drepte a preotului în apă și însemnând în chipul crucii:

«Și acum trimite darul Prea Sfântului și de viață făcătoului Tău Duh, carele sfințește toate, și sfințește apa aceasta».

Acesta constituie momentul central al sfințirii apei și unul din cele mai importaante ale ei, înfățișându-ne un fel de epicleză al slujbei. În continuarea rugăciunii sunt înălțate cereri către Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare și către diferiți sfinți ai Bisericii, pentu a stărui în rugăciune înaintea lui Dumnezeu spre tămăduirea suferințelor sufletești și trupești ale celor nevoiași. Rugăciunea este adresată lui Dumnezeu în unitatea ființei Sale, prin folosirea apelativurilor ca: Stăpâne, Doamne, Împărate, Bunule, iar la sfârșitul rugăciunii este adusă slavă, în numele Persoanelor Sfintei Treimi, dar într-o anumită ordine: Fiului, Tatălui și Duhului Sfânt. Prin aceasta ne este arătat că tămăduirea și mântuirea noastră a venit și vine prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, fără a induce în mintea noastră un fel de subordonare între Persoanele dumnezeiești. Această ordine scoate în evidență doar Cărei Persoane dumnezeiești îi este atribuită, în mod special, această lucrare sau adresată această rugăciune.

Prin stropirea credincioșilor, de către preot, cu apă sfințită în chipul crucii, este arătată lucrarea de tămăduire, de mântuire, de întărire și totodată de primire a binecuvântării lui Dumnezeu, așa cum ne este arătată în troparul cântat în timpul acestei stropiri:

«Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta. Biruință dreptcredincioșilor creștini asupra celor potrivnici, dăruiește. Și cu Crucea Ta, păzește pe poporul Tău.»

3. Slujba în ziua întâia la femeia lăuză. Aceasta este săvârșită în prima zi de la nașterea copilului și se desfășoară în jurul sfințirii apei. Această sfințire este o preînchipuire sau o anticipare a Tainei Botezului copilului, constituind o descopere a misterului baptismal și fiind o pregătire a Botezului. Știind că există o strânsă legătură între mamă și prunc, așa cum a fost arătată la nașterea Fiului lui Dumnezeu din Prea Curata Fecioara Maria, dar și ținând seama de relațiile dintre Persoanele divine din Sfânta Treime, Biserica a orânduit slujbe speciale referitoare la acest eveniment.

Slujba este deschisă printr-o binecuvântare mică de deschidere a ierurgiilor, urmată de rugăciunile începătoare obișnuite. Apoi sunt rostite troparele de umilință, în care lui Dumnezeu îi este adusă slavă, atât în unicitatea ființei Sale, cât și în numele Persoanelor Sfintei Treimi, prin rostirea doxologiei mici, folosită între tropare. Cu ocazia sfințirii apei, preotul rostește de trei ori cuvintele:

«Dumnezeule cel cu nume mare, care faci minuni fără de număr, vino, Stăpâne, la robii Tăi, cei ce se roagă Ție, prin trimiterea Sfântului Tău Duh și sfințește apa aceasta …»

care este o adevărată epicleză a sfințirii apei, dar ea nu privește numai sfințirea apei ci, prin cuvintele ce urmează în cuprinsul acestei rugăciuni, subliniază că prin această apă se sfințește casa, mama, dar și pruncul ei. Această nouă minune, ca și cea a nașterii lui Iisus, de venire pe lume a unui nou prunc, este o mărturisire a existenței lui Dumnezeu și, totodată, o dovadă a prezenței Sale active în lume. Prin stropirea casei cu apă sfințită, acest loc devine templu al prezenței și lucrării dumnezeiești.

Această slujbă devine astfel începutul unor pregătiri, care se fac din ziua întâi a nașterii copilului și sunt continuate apoi prin celelalte slujbe, care preced Taina Botezului.

4. Slujba din ziua a opta după naștere. Aceasta este deschisă printr-o binecuvântare mică, obișnuită ierurgiilor, ce continuă prin rostirea rugăciunilor începătoare adresate lui Dumnezeu Cel în Treime, adăugându-se apoi troparul și condacul Nașterii lui Hristos:

«Nașterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus; Doamne, slavă Ție

Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște și pământul peștera celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii măresc și magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci».

Prin acestea este arătată realitatea nașterii din Fecioară a lui Hristos, Unul din Treime, Care S-a făcut, pentru noi, «Soarele dreptății», «Răsăritul cel de sus», dar, totodată, și nașterea din vecie din sânul Tatălui. În cele trei rugăciuni speciale rostite de către preot sunt făcute referiri directe la Nașterea lui Hristos, atât la cea din sânul Tatălui mai înainte de veci, cât și la nașterea Sa, ca om, din sânul Fecioarei Maria:

«Doamne Iisuse Hristoase, carele Te-ai născut din Tatăl mai înainte de veci fără mumă și în zilele cele din urmă trimis ai fost de la Tatăl, și Te-ai născut pe pământ din Maica cea nenuntită …»

În toate rugăciunile, ideea întrupării Fiului lui Dumnezeu este centrală: în prima rugăciune Dumnezeu este rugat să-i vindece femeii care a născut «toată boala și toată neputința», «o ridică din patul în care zace», în a doua rugăciune este invocată mila divină, iar în a treia rugăciune este cerută lui Dumnezeu iertarea păcatelor. În finalul celor trei rugăciuni este adusă slavă lui Dumnezeu Cel în Treime.

5. Rugăciune la însemnarea pruncului în a opta zi. Aceasta este făcută odată cu punerea numelui pruncului, în a opta zi. Ea este prevăzută cu o binecuvântare scurtă, apoi imnul trisaghion și rugăciunea «Tatăl nostru…» În momentul în care, în semnul sfintei cruci, pruncul se însemnează la părțile cele mai importante ale corpului, preotul îl binecuvintează, rostind rugăciunea:

«Doamne Dumnezeul nostru, Ție ne rugăm și pe Tine Te chemăm, să se însemneze lumina feței Tale peste robul Tău acesta (N) și să se însemneze crucea Unuia Născut Fiului Tău în inima și în cugetul lui, ca să fugă de la deșertăciunea lumii și de toată vicleana uneltire a vrăjmașului și să urmeze poruncile Tale».

În ziua a opta, simbol al Împărăției lui Dumnezeu, pruncului îi este pus un nume, pe care-l va purta de acum înainte tot restul vieții. Biserica îl întâmpină pe prunc ca pe o făptură creată în vederea veșniciei. Semnul crucii făcut înainte de Botez, este însoțit cu anticipare de «lumina feței lui Hristos», dar și de numele pus. Crucea așează în adâncul ființei pruncului un altar de jertfă, loc al prezenței lui Hristos. Semnul crucii nu este niciodată despărțit de slava lui Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi.

6. Rânduiala la patruzeci de zile după nașterea pruncului. În practică, această rânduială este făcută imediat după Taina Botezului, când pruncul este îmbisericit. Familia creștină aparține Bisericii și de aceea mama care a dat viață pruncului vine cu noul-născut în brațe, aducându-l ofrandă la altar lui Dumnezeu. Prin acest act, pruncul intră în oarecare legătură cu marea comunitate de viață și de iubire pe care Fiul lui Dumnezeu a întemeiat-o. Dacă acesta este membru al Bisericii, prin Botez, acum el se hrănește cu bogatele daruri ale Duhului Sfânt.

Rânduiala îmbisericirii pruncului este săvârșită la început în fața ușilor bisericii sau în pronaus. Preotul deschide rânduiala prin rostirea formulei de binecuvântare mică în care aduce laudă lui Dumnezeu în unitatea ființei Sale. Apoi continuă cu rugăciunile începătoare, aducând laudă lui Dumnezeu Cel în Treime Sfânt. Prin cele cinci molitfe rostite de preot, atât pentru mamă cât și pentru prunc, Dumnezeu este lăudat în Treime: Tatăl – Dumnezeul Atotțiitorul, Fiul – Care S-a născut din Tatăl, fiind Fiul Lui și Dumnezeul nostru, și Duhul Sfânt – făcătorul de viață. În a doua rugăciune preotul se roagă la Hristos, Dumnezeul nostru, pentru curățirea mamei pruncului de toată întinăciunea și pentru a fi vrednică să intre în Biserică și să aducă slavă Sfintei Treimi. Iar referitor la prunc, preotul roagă pe Dumnezeu să-l crească, binecuvinteze și sfințească. Ideea centrală a acestei slujbe este predominată de aducerea de către Maica Domnului a pruncului Iisus la templu (Luca 2, 28). Față de cele întâmplate la Ierusalim, prin analogie, slujba păstrează toate momentele petrecute. Prin rostirea de trei ori de către preot a formulei de îmbisericire:

«Se îmbisericește robul lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»,

pruncul este introdus într-o lume nouă, în Biserică, în universul credinței pe care Iisus Hristos însuși l-a creat și, totodată, este condus la ospățul Împărăției Treimii, devenind pe viitor «jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu» (Romani 12, 1). Prin stihurile care sunt rostite între formulele de îmbisericire ne este evidențiat faptul că biserica este «Casa lui Dumnezeu» (I Petru 4, 17) sau «Biserica lui Dumnezeu» (I Corinteni 1, 2) în înțelesul de locaș sfințit unde este prezent și lucrător Dumnezeu Cel în Treime închinat și slăvit. În încheierea ritualului îmbisericirii este rostit imnul eshatologic al dreptului Simion: «Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne …».

7. Înmormântarea. Este una dintre cele mai de seamă ierurgii din cultul Bisericii Ortodoxe, bazându-se pe nemurirea sufletului, a existenței vieții veșnice și a judecății particulare și a celei universale, primind răsplată pentru faptele săvârșite. Prin moarte este înțeleasă numai moartea trupească, adică ieșirea sufletului din trup, dar există și moartea sufletească, adică pierderea harului dumnezeiesc (Galateni 5, 4). Unii Sfinți Părinți înțeleg prin «moartea cea veșnică» despărțirea de Dumnezeu și învață că moartea, din punct de vedere creștinesc, nu este un fenomen natural, în sensul voit de Dumnezeu, ci ea este un accident, datorită păcatului, al libertății rău folosite și, astfel, ea poate fi considerată un fenomen al naturii decăzute. Prin moarte, trupul se întoarce în pământ din care a fost luat, iar sufletul, întipărirea vie a chipului lui Dumnezeu-Cel în Treime, se întoarce la Dumnezeu, Cel care l-a dat (Ecclesiast 12, 7).

Cultul morților face o adevărată pedagogie creștină a dragostei ziditoare și mângâietoare, în același timp. Toată această pedagogie izvorăște din pedagogia iubitoare a lui Dumnezeu, Cel care nu voiește moartea păcătosului, ci ca toți oamenii să se mântuiască (I Timotei 2, 4). Biserica Ortodoxă, răspunzând acestei iubiri dumnezeiești, mângâie pe omul creștin prin rânduiala slujbei înmormântării. Astfel, slujba înmormântării răspândește între creștini iubirea dumnezeiască izvorâtă din suprema pedagogie a Sfintei Treimi.

După cădirea obișnuită a preotului pentru începerea serviciului divin, acesta dă binecuvântarea mică care este urmată de rugăciunile începătoare, apoi sunt cântate, pe rând, troparele în care Hristos este prezentat ca Mântuitorul și Dumnezeul sufletelor noastre, unde sufletele își găsesc odihna. La ieșirea mortului din casă, sicriul cu trupul neînsuflețit este ridicat de trei ori deasupra pragului ușii, în semnul Sfintei Treimi, căreia i s-a închinat el în viață. În troparele cântate, predomină ideea că Hristos, prin pogorârea Sa la iad, aduce odihnă sufletelor adormiților. Prin molitfa de dezlegare:

«Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, carele ai călcat moartea și pe diavolul ai surpat și ai dăuit viață lumii Tale, însuți Doamne, odihnește sufletul răposatului robului Tău (N), în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde au fugit durerea, întristarea și suspinarea…»

este arătat faptul că Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi, care prin întruparea, moartea și învierea Sa a zdrobit porțile iadului, prin moartea Lui a zdrobit moartea noastră, iar prin înviere, Hristos ne-a dăruit viață. De aceea, îi este cerut Mântuitorului, ca Biruitor al morții și al diavolului, să dăruiască celui răposat viață veșnică. Cuvântul odihnă nu are înțelesul de odihnă după lunga călătorie făcută pe pământ, ci are înțelesul de a se împărtăși de viața cea adevărată în Hristos. Sfântul Isac Sirul prefera să fie cu Hristos în iad decât să fie fără El în rai, pentru că Hristos este raiul. Raiul este comuniune. Despre această rugăciune am vorbit mai pe larg și în subcapitolul consacrat Sfintei Liturghii (a se vedea pagina 77). În rugăciune se cere de la Dumnezeu iertarea păcatelor celui adormit, ca sufletul lui să se odihnească împreună cu drepții, iar trupul să se dea firii, desfăcându-se în cele din care a fost zidit, rugăciunea încheindu-se cu ecfonisul:

«Că Tu ești învierea, viața și odihna adormitului robului Tău (N), Hristoase Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, și celui fără de început al Tău Părinte, și prea Sfântului și Bunului și de viață Făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

După binecuvântarea dată de preot la începutul procesiunii spre groapă, este cântat duios și lin imnul trisaghion, mângâind sufletele credincioșilor și aducând laudă Sfintei Treimi. În întreaga înmormântare predomină ideea morții și învierii lui Iisus Hristos, aceasta ne este arătată și prin rugăciunile de dezlegare ale preotului în care ni se vorbește despre puterea lui Hristos ca Stăpânul și Dumnezeul tuturor:

«Stăpâne mult îndurate, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, carele după Sfântă învierea Ta cea de a treia zi ai dat sfinților Tăi ucenici și apostoli cheile împărăției cerurilor, și cu harul Tău le-ai dăruit puterea de a lega și deslega păcatele oamenilor,…»

Prin cântările binecuvântării înmormântării este arătat faptul că Mântuitorul este recunoscut ca «izvorul vieții» pe care l-au aflat sfinții prin pocăință. Așa cum ortodoxia dezvăluie realitatea jertfei și învierii lui Hristos, pe care o prezintă ca pe o minune supranaturală, tot ea îl arată pe Dumnezeu, drept izvor de viață Care, asumându-și firea omenească, a acceptat sălășluirea în mormânt pentru a birui moartea prin pogorârea la iad și prin înviere, cum ne este arătat și în prohodul Domnului: «În mormânt viață…». De aceea «mormântul Tău (Hristoase) este izvorul învierii».

În troparul binecuvântării care urmează doxologiei mici ne este prezentată o adevărată teologie trinitară prin mărturisirea celor trei Persoane distincte a uneia și aceleiași ființe:

«Pe o Dumnezeire în trei străluciri cu bună credință să o lăudăm, strigând: Sfânt ești Părinte fără de început, Fiule cel împreună fără de început, și Duhule cel dumnezeesc, luminează-ne pe noi, care cu credință slujim Ție, și ne scoate din focul cel de veci».

Prin cântarea «Veșnica pomenire» ne este sugerată dorința comuniunii veșnice cu Dumnezeu, ca o comuniune a bucuriei. Cei care refuză comuniunea cu Dumnezeu se risipesc, se distrug.

Toate rugăciunile rostite de preot în cuprinsul prohodului, din biserică, dezvăluie scurtimea și deșertăciunea vieții de pe pământ, dar și amărăciunea păcatului, ducându-ne cu gândul la judecata lui Dumnezeu, la mila lui Dumnezeu și la viața viitoare, asigurându-ne de puterea și nădejdea învățăturilor Bisericii noastre. Sfânta Cruce înfiptă la căpătâiul mortului străjuiește mormântul creștinului, arătând prin aceasta că cel ce doarme sub scutul ei a adormit în Hristos, cu nădejdea de a se scula împreună cu El, la învierea cea de obște.

O altă categorie de rugăciuni legate de serviciul bisericesc sunt și cele care fac parte din cele șapte Laude bisericești, oficiate numai în cadrul Bisericii.

În continuare ne vom opri asupra celor mai importante slujbe din acestă categorie, săvârșite și în Bisericile parohiale.

a) Vecernia – ne înfățișează o rugăciune săvârșită în apropierea serii, prin care aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru ziua ce a trecut și îi cerem pace lui Dumnezeu pentru noaptea care se apropie. Vecernia din punct de vedere al istoriei sfinte, dezvăluie timpul revelației nedepline, adică cel dinainte de venirea Mântuitorului. Ea ne aduce aminte de ridicarea de pe cruce și înmormântarea Domnului. Preotul deschide slujba printr-o binecuvântare mică, slăvind pe Dumnezeu. Binecuvântarea este dată cu ușile împărătești închise, ceea ce vrea să sugereze că omenirea nu știa altceva de Dumnezeu, decât că El există și că este Unul.

În partea finală a Vecerniei este cântat imnul de inspirație creștină:

«Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, Celui sfânt și fericit, Iisuse Hristoase! Ajungând la apusul soarelui și văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu. Vrednic ești în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viață, pentru aceasta lumea Te slăvește»,

care cuprinde atât un conținut hristologic cât și mai ales unul trinitar. Acesta a fost alcătuit de Sfântul Antinogen (†196) ca răspuns dat ereziilor acelor vremuri. El a fost generalizat în secolul al șaselea în cultul Bisericii. «Lumina lină» este Hristos Cel care aduce bucurie lumii, Cel prin care ne-a fost arătată slava lui Dumnezeu, apoi ne sunt precizate atât distincția celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, cât și unitatea lor în dumnezeire («Lăudăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu»).

Vecernia ne aduce aminte de amurgul legii celei vechi care se amestecă cu zorii Legii Noi.

b) Utrenia – este slujba de dimineață care ne amintește de acea epocă în care misterul creștin a fost propovăduit la popoare. În partea introductivă, cădirea spre răsărit de trei ori, rostind de fiecare dată numele Persoanelor Sfintei Treimi, subliniază caracterul doxologic trinitar. Propriu-zis, Utrenia este deschisă prin formula:

«Slavă Sfintei și Celei de o ființă și de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin»,

care are un caracter trinitar, preaslăvindu-L pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat; aceasta datorită faptului că Utrenia închipuiește ivirea zorilor creștinismului, când Dumnezeu a fost cunoscut ca Treime. Doxologia mare de la sfârșitul Utreniei, ce se cântă solemn în zilele de sărbători și de duminică, aduce preamărire lui Dumnezeu în Treimea Persoanelor.

În rânduiala Utreniei sunt cuprinse ecfonise, rostite după ectenii, în care este lăudată slava, cinstea, închinăciunea, sfințenia, bunătatea, stăpânirea, împărăția lui Dumnezeu Cel în Treime.

c) Miezonoptica – este un serviciu ce se săvârșește la miezul nopții, mai ales în mănăstiri. Urmând îndemnul la rugăciune la miezul nopții a psalmistului David (Psalmul 118, 62), Miezonoptica ne aduce aminte de venirea Măntuitorului pentru judecata de la sfâșitul lumii, fapt relevat și prin cântarea troparului: «Iată Mirele vine în miezul nopții …».

De remarcat este Miezonoptica zilei din duminici, unde este citit Canonul Treimii, care cuprinde o adevărată teologie trinitară, dar totodată, aducând și laudă Sfintei Treimi. Apoi sunt cântate troparele treimice care conțin și ele o învățătură trinitară, slăvindu-L pe Dumnezeu în Treime:

«Să preaslăvim Unimea cea după ființă, pe cea în trei ipostasuri, pe Care o laudă toți pământenii și o slăvesc puterile cerești, Căreia toți cu credință I se închină».

D

UNITATEA TRINITĂȚII ȘI TRINITATEA UNITĂȚII LUI DUMNEZEU ÎN CĂRȚILE DE RUGĂCIUNE PENTRU CREDINCIOȘI

Pe lângă cărțile necesare preotului pentru săvârșirea sfintelor slujbe, Biserica Ortodoxă a rânduit de-a lungul vremii diferite cărți de rugăciuni spre pietatea credincioșilor, de a duce o viață unită cu Hristos prin rugăciunile particulare.

Sfinții Părinți vorbesc adesea atât despre necesitatea rugăciunii în viața creștinului, cât și despre puterea sa, îndemnându-i totdeauna pe creștini să stăruie în rugăciune, căci numai ea conduce către binefăcătorul Creator. Invocându-L în rugăciune, creștinii își fac simțită prezența în ființa lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este pretutindeni. Rugăciunea este cea care luminează sufletul creștinului, sufletul devenind astfel sălașul lui Dumnezeu. Rugăciunea e, pentru viața religioasă, cea mai fierbinte expresie a iubirii de Dumnezeu, cel care iubește pe Dumnezeu intră în dialog cu El prin rugăciune. Astfel, rugăciunea este o lucrare a lui Dumnezeu în care El se coboară către creatură, iar creștinul se înalță către Dumnezeu.

Rugăciunea creștinului este o smerită cugetare și o continuă meditare la Dumnezeu, care-i înalță mintea și inima către Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne vorbește fără încetare de «inima-cuget», de o inimă cugetătoare, îndemnându-ne să iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră, pentru primirea harului Lui. Expresia «din toată inima» este nedezlipită în exprimarea românească de expresia «din tot cugetul».

Sfântul Apostol Pavel era «beat de iubire», fiindcă a cunoscut cu adevărat ce este iubirea dumnezeiască atunci când a fost răpit în al treilea cer, adică în rai. Astfel acesta, îndrăgostit de Hristos până la nebunia sacră, zice: «M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine» (Galateni 2, 20). Iubirea divină te răpește afară din lumea pământească și te introduce în lumea comuniunii, astfel încât nu mai ești tu închis în egoism, ci ești al Lui, al obiectului iubit. Tot Sfântul Apostol Pavel, urmând îndemnul Mântuitorului, ne îndeamnă zicând: «Rugați-vă neâncetat. Dați mulțumire pentru toate căci aceasta este voia lui Dumnezeu» (I Tesaloniceni 5, 17-18).

De aceea, fiecare creștin, pe lângă participarea la slujbele rânduite de Biserică, trebuie să înalțe rugăciuni către Dumnezeu, cu multă luare-aminte, aducându-I mulțumire și laudă pentru toate binefacerile și, totodată, cerându-I ajutor pentru cele trebuincioase. Astfel, în fiecare dimineață creștinul trebuie să se roage lui Dumnezeu – Căreia Îi sunt închinate cele dintâi mișcări ale sufletului și ale minții, mulțumind pentru noaptea ce a trecut și cerând ajutor pentru ziua ce va urma; seara Îi sunt înălțate rugăciuni, mulțumind pentru ziua ce a trecut și cerând odihnă și netulburare în noaptea ce va urma. Iar în orice moment al zilei, chiar și în timpul lucrului, mintea noastră trebuie să fie îndreptată către Dumnezeu, astfel ca viața noastră să fie o continuă rugăciune.

Cărțile de rugăciuni folosite de creștini au apărut mult mai târziu, comparativ cu cele folosite în slujbele bisericești, din diferite motive, dar rugăciunea nu a lipsit niciodată din viața acestora. Ei se rugau lui Dumnezeu, rostind rugăciunile învățate pe de rost prin participarea la cultul Bisericii. Astfel de rugăciuni au fost adunate, cu timpul, de Părinții Bisericii, alcătuind cuprinsul cărților de astăzi: Ceaslov, Mica Prăvălioară, Acatistier, etc.

Atât slujbele și serviciile religioase ale Bisericii, cât și rugăciunile particulare ale credincioșilor încep prin rostirea așa-numitelor rugăciuni începătoare. Orice rugăciune începe prin facerea semnului Sfintei Cruci, și prin rostirea cuvintelor:

«În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh».

Așa cum crucea nu este despărțită de chipul lui Hristos, aducând nouă puterea dumnezeiască, tot ea nu este despărțită nici de Treime. Ea este drumul pe care coboară Treimea la noi iar noi ne înălțăm spre Treime. Crucea este cea care-L ține pe Hristos, Unul din Treime, suferind pentru lume, la a cărui suferință participă și Tatăl și Duhul. De aceea, prin Cruce coboară întreaga Sfântă Treime la noi; aceasta este văzută și prin rostirea cuvintelor ce însoțesc semnul Sfintei Cruci.

Ca să ne putem ruga lui Dumnezeu trebuie mai întâi să ne adresăm Duhului Sfânt cu o rugăciune, zicând:

«Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le împlinești; Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre»,

aceasta, pentru a ne lumina și curăți spre a ne putea adresa Fiului și Tatălui. Duhul este Cel care aduce lumina lui Dumnezeu în noi, curățindu-ne totodată de păcate, așa după cum ne spune Mântuitorul: «Nu voi sunteți cei care veți vorbi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăiește întru voi» (Matei 10, 20), iar Sfântul Apostol Pavel ne spune: «De asemeni și Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite» (Romani 8, 26), iar în alte locuri ne zice: «Nimeni nu poate spune: Domn este Iisus decât în Duhul Sfânt» (I Corinteni 12, 3) și «ați primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva Părinte!» (Romani 8, 15).

Rugăciunea este o lucrare a Treimii care, începând de la Tatăl ce are inițiativa, trece prin Fiul care lucrează în Duhul Sfânt, iar urcușul nostru către Sfânta Treime este tocmai invers coborârii Treimii la noi. Astfel, Treimea vine la noi prin Duhul ca lucrare, omul devenind templu al Duhului Sfânt (I Corinteni 6, 19).

Numirile de: «Împărate», «Făcătorul de viață», «Mintea lui Hristos», «Duhul gurii lui Dumnezeu», «Mângâietorul», «Bunule», «Duhul Adevărului», «Duhul puterii Fiului» și altele atribuite Duhului Sfânt, “arată” unicitatea ființială a Sfintei Treimi, indicând anumite adevăruri despre dogma Sfintei Treimi. Termenul «Duh» are înțelesul primar de suflu, suflare, vânt (ruah, πνεΰμα), acea suflare divină, puternică, cu care Domnul desparte Marea Roșie pentru a putea trece poporul lui Israil prin ea (Ieșire 14, 21). Duhul este o Persoană divină de aceeași cinste cu Tatăl și Fiul. «El accentuează dragostea Fiului față de Tatăl ca Fiu și dragostea Tatălui pentru Fiul ca Tatăl. Este Duhul comuniunii … este o mișcare a Tatălui către Fiul și a Fiului către Tatăl». «Duhul este bucuria eternă a Tatălui și a Fiului, în care (toți Trei) se bucură împreună. Această bucurie e trimisă de cei Doi celor vrednici».

Sfântul Duh este bucuria lui Dumnezeu îndreptată către creație, spre întărirea ei. Prin această bucurie a dumnezeirii, omul este întărit și curățit de păcate spre a putea înainta în viața cea întru Hristos. Astfel, rugăciunea «Împărate ceresc…» este o epicleză sau o chemare a Duhului Sfânt ca să sălășluiască în cei ce o rostesc, curățindu-i pe ei de orice păcat, sfințindu-i și totodată eliberându-i de orice egoism. Numai așa credincioșii, ca persoane, sunt deschiși spre comuniune, atât cu Dumnezeu, cât și cu semenii săi.

Duhul Sfânt, prin această chemare și sălășluire, lucrează asupra credincioșilor, modelându-i după chipul Fiului, astfel ca aceștia să poată fi puși în relație filială cu Tatăl. Dar, pentru aceasta, este nevoie ca și credincioșiisă fie membri ai Bisericii, mărturisind credința cea adevărată. Căci acolo unde este credința cea adevărată, acolo este și Duhul Sfânt și întreaga Treime, căci Duhul este «Duhul Adevărului». De aceea, lucrarea Duhului și prezența întregii Sfinte Treimi se face simțită numai acolo unde creștinul mărturisește credința în Sfânta Treime. Numai prin păstrarea acestui adevăr neschimbat al credinței, Duhul Sfânt îl face pe creștin după modelul Fiului spre înfierea lui de către Tatăl, punându-l într-o relație de comuniune.

Prin rostirea imnului trisaghion, creștinii se alătură îngerilor, aducând laudă sfințeniei lui Dumnezeu Cel în Treime. Prin rostirea întreită a acestui imn cresc gradele prezenței Sfintei Treimi, căreia I se aduce slavă și totodată I se invocă milă.

Prin rostirea doxologiei mici:

«Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin»,

creștinii aduc slavă Sfintei Treimi. De la început acest imn nu a avut această formă, ci slava lui Dumnezeu era adusă prin rostirea imnului: «Slavă Tatălui prin Fiul în Sfântul Duh», pe care ereticii arieni, neînțelegând taina Sfintei Treimi, îl întrebuințau spre propovăduirea ereziei lor.

La construirea acestui imn (Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh), expresia «Slavă» era întrebuințată spre a arăta arienilor că Sfânta Treime are una și aceeași slavă, precum una și aceeași Ființă. Iar cuvintele «Tatălui și Fiului și Sfântului Duh» erau îndreptate împotriva învățăturii greșite a lui Sabeliu, care învăța despre o singură persoană în Sfânta Treime. Cuvintele «Și acum și pururea și în vecii vecilor» sunt o adăugire ulterioară la doxologia mică.

Prin acest imn trinitar, credincioșii dau slavă lui Dumnezeu, potrivit formulei botezului recomandată ucenicilor Săi de Însuși Mântuitorul, rostindu-se totodată numele Persoanelor Sfintei Treimi: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

După ce I-a fost adusă slavă întregii Sfinte Treimi, credincioșii rostesc rugăciunea:

«Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău»,

prin care I se închină Preasfintei Treimi, invocându-I totodată milostivirea spre iertarea păcatelor, și toate acestea, pentru Sfânt numele Său. Această rugăciune este, de asemeni, alcătuită în aceeași perioadă și din aceleași motive, ca și imnul doxologiei mici, de către Meletie († 381), arhiepiscopul Antiohiei.

Prin rugăciune, creștinul înaintează progresiv spre izvorul ființei dumnezeiești – Tatăl, descoperind prezența și lucrarea Persoanelor treimice. Rostirea de trei ori a rugăciunii: «Doamne miluiește» arată tot o formulă trinitară folosită de-a lungul timpului.

Adresându-se lui Dumnezeu cu apelativul de «Tată», creștinii rostesc rugăciunea:

«Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este împărăția, puterea și mărirea, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.»

Această rugăciune, de origine divină, este cunoscută sub numele de Rugăciunea Domnească, rostită de Însuși Mântuitorul în timpul activității Sale din Galileea, încadrată în predica Sa de pe munte. Este foarte probabil că, la început, rugăciunea a fost folosită de creștini, în particular, fiind apoi introdusă și în cultul public, în rânduiala slujbei Euharistiei, a Botezului și în alte slujbe. Dar, fară a ține cont de aceste considerente, avem certitudinea că această rugăciune este cea mai veche dintre rugăciunile creștine. Atât forma de expunere cât și conținutul rugăciunii evidențiază un profund conținut dogmatic, fiind modelul desăvârșit al unei mărturisiri de credință.

Creștinul, când rostește: «Tatăl nostru, care ne ești în ceruri», mărturisește pe Dumnezeu – Tatăl, ce este în cer dar care nu se limitează la un anumit loc, ci El trebuie înțeles respectând natura Sa spirituală, iar cerurile exprimă totodată și omniprezența ființei Sale. Formula «Sfințească-se numele Tău» semnifică proslăvirea lui Dumnezeu, după cum spune și psalmistul: «Aduceți Domnului slavă numelui Său» (Psalmul 28, 2). Apoi, creștinii se roagă și pentru realizarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, zicând: «Vie împărăția Ta», dorind ca această împărăție să-i găsească pregătiți. Expresia «Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi» este înțeleasă, printr-un sens mistic, în prisma cuvântării euharistice a Mântuitorului (Ioan, capitolul 6). Hristos este pâinea vieții, care se coboară din cer, adevărata hrană a omului. Cuvântul «astăzi» din rugăciune exprimă eternitatea. La Dumnezeu nu există timp, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: «Iisus Hristos, ieri și astăzi și în veci, este același» ( Evrei 13, 8). După ce s-au rugat Tatălui pentru venirea Împărăției Lui, creștinii încheie rugăciunea cu credința că împărăția, puterea și slava este numai a Dumnezeului Cel în Treime.

Pe lângă rugăciunile zilnice rostite de fiecare creștin ortodox la diferite momente din zi, cultul Bisericii a pus la îndemâna credincioșilor mai pioși și alte tipuri de rugăciuni, sub forma acatistelor. Printre acestea, de mare importanță este Acatistul Preasfintei și de viață Făcătoarei Treimi, citit în general în zi de duminică – ziua Domnului.

Părinții Bisericii au strâns, din tot cultul bisericesc, cele mai frumoase și mai expresive cuvinte de laudă aduse Sfintei Treimi, dar și o întreagă învățătură doctrinară, scoțând la lumină adevărul revelat de Mântuitorul Iisus Hristos în Noul Testament. Astfel de idei doctrinare găsim și în sedealna:

«Pe o Dumnezeire în trei străluciri, cu bună credință să O lăudăm strigând: Sfânt ești Părinte fără de început și Fiule cel împreună fără de început și Duhule cel dumnezeiesc; luminează-ne pe noi care cu credință slujim Ție, și ne scoate din focul cel veșnic»,

dar și în irmosul cântării a cincea:

«Pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe aceeași fire și Dumnezeire cu credință o slăvim, pe cea în trei fețe, însă pe un Făcător a toată făptura cea văzută și cea nevăzută».

Întreg cuprinsul Acatistului conține o bogată învățătură dogmatică despre Taina Sfintei Treimi, scoțând în relief, atât prezența și lucrarea Persoanelor treimice în lume de-a lungul timpului, cât și relațiile dintre Acestea.

În rugăciunea întâi a Sfântului Vasile cel Mare rostită înainte de împărtășanie, creștinul se roagă la Dumnezeu ca să-l facă vrednic de a se împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului, zicând:

«Învață-mă să săvârșesc sfințenie întru frica Ta, ca, întru curată mărturisirea cugetului meu primind părticica Sfintelor Tale Taine, să mă unesc cu Sfântul Tău Trup și Sânge, și să Te am pe Tine locuind și petrecând întru mine împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. … (primind) părticica Sfintelor Tale Taine, spre împărtășirea cu Duhul Sfânt, ca mirinde pentru viața de veci și spre răspuns bine primit la înfricoșătorul Tău scaun de judecată».

Creștinul, luminat de duhul rugăciunii, intră in comuniune atât cu Sfânta Treime, cât și cu semenii săi, făcându-se locaș vrednic al lui Dumnezeu Cel în Treime slăvit.

E

SFÂNTA TREIME ÎN ICONOGRAFIA BISERICEASCĂ ORTODOXĂ

Învățătura creștină ortodoxă ne învață că trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu și să cinstim pe Maica Domnului și pe Sfinți, și prin icoanele aflate în cultul Bisericii. Știm că în Vechiul Testament nu existau icoane ale lui Dumnezeu și, mai mult, interzicea chipurile și asemănările lui Dumnezeu (Ieșire 20, 4-5), dar existau simboluri sacre: mielul pascal, toiagul lui Aaron, sicriul legii, cortul sfânt, etc. Simbolul sacru este un semn vizibil prin care Dumnezeu își arată prezența Sa și el constituie prezența dumnezeirii în lume. Dumnezeu a arătat și arată că în lume pot exista anumite lucruri și făpturi prin care lucrează în mod mai accentuat, adică lucrează într-un mod supranatural sau metafizic. Refuzul, din Vechiul Testament, de a înlătura închinarea, în mod mai accentuat, la diferite simboluri naturale, era acela de a nu confunda pe Creator cu creatura, în mod panteist, și a păstrat un loc rezervat numai pentru simbolurile sacre. Dar paralel de toate acestea, chiar dacă poporul evreu interzicea, din acest motiv, închinarea la idol, care era o piesă simplă a naturii, el recomanda vederea măririi lui Dumnezeu în toate («Plin e cerul și pământul de mărirea Lui») iar, în mod special, în anumite obiecte folosite în cult în care Dumnezeu a lucrat și lucrează într-un mod supranatural. Simbolurile, care sunt niște mijloace sensibile, sunt în același timp și o anticipare a icoanelor, așa cum Vechiul Testament e o anticipare a lui Hristos.

Chiar dacă, pe muntele Sinai, Moise nu a putut vedea «fața lui Dumnezeu» (Ieșire 33, 23), pentru că Dumnezeu încă nu se arătase în chip uman, el ajunge să contemple tainic «fața lui Dumnezeu». La fel, profeții Vechiului Testament, prin visele și vedeniile avute, au transces realitatea lumii vizibile și au văzut cu ochii pe «Domnul Savaot» (Isaia 6, 5), iar alții au zis: «Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc dar nu de aproape …» (Numeri 24, 17). Prin această «vedere de departe» (Evrei 11, 13), S-a arătat Dumnezeu poporului evreu în toată perioada Vechiului Testament.

Întrucât profeților li s-a arătat Dumnezeu prin această «vedere de departe», posibilă numai cu ochii cei duhovnicești, la «plinirea vremii» (Galateni 4, 4), Cel nevăzut de ochii trupești, S-a făcut văzut Apostolilor prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu, marea Taină a Întrupării, «Care de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria S-a făcut om», după cum spune Simbolul de credință (Crezul). Referitor la această mare taină, Sfinții Apostoli au căutat să mărturisească ferm că ei au cunoscut pe Dumnezeu în mod direct, prin vedere nemijlocită: «Dumnezeu S-a arătat în trup …» (I Timotei 3, 16), «Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui …» (Ioan 1, 14). În sensul acesta, Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, a devenit ipostasul personal al firii umane, fără ca să se identifice cu această fire sau să se confunde cu ea, ci prin fața umană creată era prezent ipostasul dumnezeiesc, însuși devenit subiectul ei.

Dar se poate merge și mai departe pe acestă linie, în Persoana lui Hristos întrupat, atât Cuvântul cât și Chipul (icoana) lui Dumnezeu sunt identice. Pentru aceasta, Sfinții Apostoli au precizat că Hristos nu este numai Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1, 1-14), ci și chipul sau icoana lui Dumnezeu celui nevăzut (Coloseni 1, 15). Astfel, Hristos, fiind chipul sau icoana unică a lui Dumnezeu, prin fața Sa smerită S-a arătat Apostolilor atunci când aceștia au cerut să le arate lor pe Tatăl, cu toate că știau că omul viu nu putea să vadă fața lui Dumnezeu (Ieșire 3, 20). Hristos, știind poruncile decalogului, care interziceau de a reprezenta pe Dumnezeu sub formă văzută, nu a mai spus că Dumnezeu nu poate fi văzut, ci că Dumnezeu-Tatăl poate fi văzut prin fața Sa umană, veșnic vie și durabilă care este Fiul întrupat: «Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl… Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine ? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui» (Ioan 14, 9-10).

Având în vedere că Hristos, fiind chipul cel veșnic al Dumnezeului celui nevăzut după care a fost creat omul, iar Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spunea că omul a fost făcut după chipul Sfintei Treimi, am putea spune că Hristos este «chipul» sau «icoana» Treimii, asumate de Hristos; sau “«Fața» dumnezeiască, ca formă mai presus de forme a existenței Sale tripersonale externe, ca expresivitate intratreimică, izvor al oricărei expresivități și comunicări interpersonale create”. De aceea, Hristos a și afirmat că cel care-l vede pe El, îl vede pe Tatăl, pentru că în ipostasul Său era prezentă întreaga Dumnezeire și, acolo unde Hristos se arătase Apostolilor, era prezentă întreaga Treime.

Dumnezeu are diferite moduri de a se face prezent și de a comunica cu oamenii. Prin cuvânt comunicăm cu Dumnezeu în diferite împrejurări, având ca mijlocitor pe Cuvântul cel adevărat, Iisus Hristos. Așa cum a promis Mântuitorul: «Că va fi cu noi, în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor» (Matei 28, 20), Îl avem prezent permanent pe Sfânta Masă prin Trupul Său jertfit iar spre perpetuarea prezenței Lui, Îl avem la fiecare Sfântă Liturghie, prin Trupul Său euharistic. Iar atunci când ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului, ne este prezentă, într-un anumit mod, și fața Sa sau fața dumnezeirii Sale, pentru că în fiecare părticică euharistică ne este prezent Hristos întreg.

Credincioșii au voit dintotdeauna să aibă nu numai cuvântul lui Hristos până la sfârșitul veacurilor, ci și fața Lui umană, și prin ea, «Fața dumnezeirii», izvor al tuturor fețelor omenești, deci și al feței asumate de Hristos. Deoarece cuvântul lui Hristos, prezent prin Evanghelie, nu mulțumea îndeajuns pe credincioși, cărora li se părea că le vorbește de departe un Dumnezeu ascuns, a fost necesar ca Hristos să fie prezentat prin icoană, care să ni-L pună pe El însuși, înaintea noastră, sau să ne dea conștiința prezenței lui. Fiecare icoană ascunde în sine întreaga esență a iconomiei Treimii: mântuirea omului prin iubirea Tatălui, prin acțiunea răscumpărătoare a Fiului și prin darurile harice ale Duhului Sfânt. Cuvintele lui Dumnezeu au fost asociate cu Sfintele Taine și cu sfintele icoane, păstrând în acest mod, unitatea cedinței, pornită și transmisă de la Sfinții Apostoli și care este păstrată cu fidelitate, până în zilele de astăzi, de Biserica Ortodoxă.

Încă din primele veacuri, potrivit tradiției, ne-a fost păstrat chipul lui Hristos imprimat pe mahrama trimisă Regelui Abgar al Edesei, apoi, și alte icoane ale lui Hristos, începând cu secolele II – III, care au prezentat integritatea trăsăturilor vieții pnevmatice a Lui. Astfel, icoana lui Hristos din Ortodoxie nu este numai o icoană hristologică ci și pnevmatologică, ținându-se seama că Hristos a fost plin de Duhul Sfânt (Luca 4, 18). Acest lucru ne este prezentat și prin cuvântul sau inscripția grecească ό ω̃ν, care înconjoară capul Mântuitorului pe icoană și care înseamnă Cel ce este (adică veșnic). Iconografia creștină ortodoxă mărturisește deodată atât Dumnezeirea cât și umanitatea lui Hristos, reprezentată prin fața Sa umană, și prin aceasta, implicit și marea Taină a întrupării lui Hristos. Cei care au respins și resping icoana lui Hristos, neagă totodată și realitatea întrupării Sale. Așa s-a întâmplat cu iconoclaștii secolelor VII-VIII, dar și cu cei care le-au îndepărtat și nu le acceptă începând cu Reforma protestantă din secolul XVI și până în zilele noastre. Împotriva unora ca aceștia, Sfântul Ioan Damaschin († 749), în tratatele sale despre icoane, a arătat clar că cei care se închină icoanelor «nu adoră materia, ci pe Acela Care pentru mântuirea mea S-a făcut materie». Iar Sinodul al VII-lea ecumenic (787) a precizat că cinstirea acordată icoanei este îndreptată spre Persoana reprezentată pe ea.

În tradiția Bisericii Ortodoxe sunt cunoscute icoane care ar fi reprezentat Sfânta Treime, mai ales cele reprezentate de pictura bizantină, dar nici una dintre ele nu a reprezentat desăvârșit Taina Sfintei Treimi. Au existat diferiți pictori talentați care au încercat un prototip, model al Treimii, însă încercările lor nu au dus totdeauna la rezultatele așteptate, datorită neputinței expresivității picturii în a cuprinde Nevăzutul.

Dintre încercările cele mai reușite, se remarcă opera iconografică, închinată Sfintei Treimi, a vestitului iconar moscovit, călugărul Andrei Rubleov (1360-1430), care se bucură de o înaltă prețuire în teologia ortodoxă.

În vremea acestui călugăr, Sfânta Treime era reprezentată pe icoane pe baza istorisirii biblice despre arătarea celor trei îngeri-pelerini lui Avraam și Sarrei pentru a comunica acestora făgăduința lui Dumnezeu despre nașterea fiului lor Isaac, conform textului scripturistic de la Facere, capitolul 18. Cu timpul, cei trei îngeri au fost înțeleși ca cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi, învățătură tâlcuită de Sfinții Părinți și prezentă în cultul bisericesc. În acest sens, comentatorul liturgic ortodox spune: «Binecuvântat fii Avraam, tu care ai văzut și ai primit pe Dumnezeu Unul în Treime».

Călugărul Andrei Rubleov, în reprezentarea Sfintei Treimi a introdus câteva noutăți esențiale și anume: Avraam și Sarra sunt absenți, lipsește reprezentarea junghierii vițelului, mâncărurile obișnuite au fost înlocuite cu o cupă cu capul vițelului, în locul cortului este înălțată o clădire ce reprezintă biserica, masa a fost înlocuită cu prestolul de jertfă, toiegele îngerilor pelerini au fost înlocuite cu cârjele episcopale, iar munții au fost uniți într-un semicerc deasupra capului îngerului din dreapta. În afară de aceste diferențe au existat și altele cu privire la reprezentarea îngerilor, fiind totodată precizată mai limpede semnificația lor simbolică, potrivit învățăturilor noutestamentare.

Înfățișarea compozițională și ideologică a Sfintei Treimi în icoana lui Rubleov a avut ca punct de plecare Sfatul Preasfintei Treimi. În acest fel, icoana «Sfânta Treime» are un adânc înțeles legat de iconomia mântuirii și totodată poartă în sine pecetea veșniciei, din ea privind spre noi Dumnezeirea triipostatică.

În continuare rămâne să ne ocupăm pe scurt despre înfățișarea celor trei îngeri și despre amănuntele compoziționale ale icoanei, reflectată de iconograful de Dumnezeu înțelepțit, Andrei Rubleov, scoțând la iveală, în general, reprezentarea ipostasurilor Sfintei Treimi, egalitatea și unitatea Lor.

Îngerii stau în jurul unei mese, așezați pe jețuri (tronuri), subliniindu-se prin aceasta că ei nu sunt simpli îngeri, ci Aceia pe care ei îi întruchipează: Ipostasurile dumnezeiești. Masa și jețurile sunt asociate cu Prestolul dumnezeiesc, simbolizând măreția, slava și puterea dumnezeiască. Amplasarea îngerilor formează un cerc care simbolizează legătura neîntreruptă între aceștia, arătând prin aceasta unitatea și desăvârșirea lor. Unitatea și egalitatea îngerilor este dată nu numai de dimensiunea lor ci și de tinerețea lor, prin culoarea identică a părului. Adâncimea tainică a rațiunii divine și inaccesibilitatea Tainelor dumnezeiești pentru rațiunea umană sunt arătate pe icoană prin marile acoperăminte de păr de culoare maro închis îndreptate spre cer. Auriul aureolelor celor trei îngeri simbolizează sfințenia, puritatea, lumina, ireproșabilitatea fiecăruia din cele trei ipostasuri, și prin aceasta Sfintei Treimi. Strălucirea aripilor, de un galben luminos, inspiră icoanei o liniște deplină, dând viață icoanei în chip deosebit. Faptul că aripile îngerilor sunt gata de zbor, arată pregătirea lor de a fi în orice moment în orice punct din spațiu, aceasta simbolizând atotprezența și autotbunătatea Îngerilor ipostatici. Sceptrurile lor sunt de culoare roșie (ca sângele), arătând puterea lor cerească iar faptul că toți trei au sceptru în mână, indică că toate cele trei ipostasuri sunt egale și au aceeași putere împărătească. Pe masă se află o cupă cu capul vițelului, simbolizând «Mielul de jertfă», de culoare maro-deschis, foarte aproape de culoarea veșmântului îngerului din stânga, indicând prin aceasta o strânsă legătură cu acesta. Icoana lui Rubleov, prin cupă, ne înfățișează paharul pe care Hristos îl binecuvintează și îl oferă lumii spre viață. Darul acesta este conceput ca chip al Euharistiei, care se dă oamenilor spre realizarea desăvârșitei comuniuni. Prin reprezentarea paharului, icoana vrea să sugereze că zilnic trebuie să oferim din bunurile noastre, atât materiale cât și spirituale, semenilor noștri. În acest fel, Treimea ni se oferă nouă ca iubire și ca viață în orice moment.

Îngerului din centrul icoanei, fiind așezat la o înălțime mai mare în jeț, îi este indicată existența prin Sine, «fără de început», dar și prin specificul îmbrăcămintei Lui i se atribuie primul Ipostas al Sfintei Treimi – pe Dumnezeu-Tatăl. Poziția capului îi este orientată spre Fiul (îngerul din partea stângă) iar fața scoate în evidență tânguirea, înduioșarea. Mâna dreaptă este direcționată spre Duhul Sfânt (îngerul din partea dreaptă). Prin această înfățișare a Dumnezeului-Tatăl ne este arătat «izvorul» sau «principiul» Ipostasurilor dumnezeiești și totodată că există o singură Dumnezeire a celor trei Ipostasuri. Prin întoarcerea capului către Fiul, ne este sugerată și iubirea Tatălui față de Fiul și, implicit, față de întreaga omenire. Îmbrăcămintea Lui, pe jumătate de culoare vișinie-închisă, simbolizează autoritatea și atotputernicia, iar cealaltă jumătate, albastu-auriu, simbolizează sfera cerească, divinitatea. Prin expresivitatea culorii veșmintelor lui Dumnezeu-Tatăl, este sugerată iubirea, înțelepciunea, puterea dumnezeiască, care se revarsă din însăși adâncul Firii divine.

Îngerul din partea stângă (pentru cel ce privește icoana) este așezat pe un jeț fără să se încline în nici o parte, iar palma mâinii drepte este orientată spre masă, vrând să exprime legătura cu cupa, dar și prin coloritul îmbrăcămintei Lui îi este atribuit Cel de-al doilea Ipostas al Sfintei Treimi, Dumnezeu-Fiul. Veșmântul Lui de deasupra acoperă întreg trupul, cuprinde amândoi umerii, lăsându-I pe piept o porțiune în formă de triunghi pentru hitonul azuriu (haina dedesupt). Imationul (haina de deasupra) are culoare roz deschis sau un roșu pal, care simbolizează, comparativ cu sângele – simbolul vieții, firea omenească (deodată cu cea dumnezeiască), iar referitor la actul răscumpărării, simbolizează sângele jertfei Sale. Atât prin orientarea palmei și a degetelor de la mâna dreaptă, cât și prin genunchiul drept puțin înălțat, sugerează profunda legătură dintre El și «Mielul de jertfă», fiind una și aceeași ființă, arătând prin aceasta că «Mielul» nu există în afara Lui. El este «Mielul» care deja S-a adus pe sine jertfă, iar prin cele două degete – închipuind binecuvântarea, arată că El este Cel care aduce jertfă, prin jertfa Euharistiei cea fără de sânge.

Îngerul din partea dreaptă (pentru cel ce privește icoana), care este situat la aceeași înălțime pe jeț cu îngerul din partea stângă, a cărui poziție a corpului este cea mai înclinată, dar și prin culoarea veșmintelor, Îi este atribuit Cel de-al treilea Ipostas al Sfintei Treimi – Dumnezeu-Duhul Sfânt. Prin mâna dreaptă, orientată pe masă cu toată palma, vrea să închipuie confirmarea jertfei răscumpărătoare care a fost deja adusă și că Biserica, deja întemeiată, dispune de toate darurile harice. Imationul Lui este de culoare verzui-alburiu, ce simbolizează puterea harică de viață făcătoare a Duhului Sfânt, asemenea verdelui din natură ce înseamnă plinătatea vieții.

Azuriul veșmintelor de dedesupt a celor trei Ipostasuri indică «Ființa» Lor comună dumnezeiască. Dumnezeu-Tatăl ne este prezentat cu fața mâhnită, înfățișând «Sfatul divin» cel din veci mai înainte de trimiterea Fiului Său în lume, iar Dumnezeu-Fiul ne este înfățișat cu fața mai bucuroasă, arătând prin aceasta că este Biruitorul asupra morții și triumfător asupra păcatului. Înfățișarea îngândurată și mâhnită a Duhului Sfânt sugerează «perioada de suferință» până la sfârșitul lumii, în care Biserica este deschisă și în care omenirea ar trebui să meargă pe calea ascultării față de voia lui Dumnezeu și să folosească darurile harice ale Sfântului Duh, însă unii dintre aceștea se împotrivesc voii lui Dumnezeu. Prin această mâhnire de pe fețele dumnezeiești se reflectă ideea fundamentală a călugărului Andrei Rubleov în icoana «Sfânta Treime» și anume iubirea dumnezeiască, atât a celor Trei Ipostasuri, unul față de altul, cât și iubirea compătimitoare față de oameni. Această mâhnire nu este proprie Ipostasurilor dumnezeiești, ci ea sugerează, într-un fel, prezența omului nevăzută, reprezentată simbolic în cupa cu capul vițelului.

Această icoană a Sfintei Treimi îndepărtează, atât prin coloritul expresiv cât și prin conținutul teologic ascuns în ea, orice egoism și totodată însuflețește pe privitor de iubirea întreit dumnezeiască arătată în Sfatul Dumnezeirii.

O altă reprezentare a Sfintei Treimi în tradiția iconografică ortodoxă este și cea în care Persoanele dumnezeiești sunt înfățișate în chipuri deosebite: Tatăl, ne este înfățișat în persoana unui Bătrân adică «cel vechi de zile», idee sugerată de căruntețele Persoanei bătrâne. Fiul este înfățișat în Persoana unui om matur, dar de vârstă mult mai tânără decât Tatăl, iar Duhul Sfânt ne este înfățișat în chipul unui porumbel. Cu toate că scena iconografică vrea să ne sugereze slava lui Dumnezeu, a Persoanelor divine aflate pe Prestolul fiecăruia, după opinia specialiștilor dogmatiști, ea nu exprimă nici pe departe adevăratul conținut dogmatic, prezentat de Sfânta Scriptură. Icoana respectivă este mai mult o creație a artiștilor pioși care nu au ținut cont de adevărurile fundamentale ale învățăturii, ci a urmat linia tradiției pioase.

O astfel de icoană care să poată exprima fața Persoanelor Sfintei Treimi este greu și cu neputință de realizat având în vedere că numai Hristos este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut și că în iconografie, fața fiecărei Persoane divine este replica feței lui Hristos. Putem concluziona că cel mai dificil test pentru un iconograf este, în mod sigur, să reprezinte icoana Divinității, al lui Dumnezeu Cel în Treime Sfânt, datorită faptului că ea nu aparține lumii pământești, ci este o reprezentare vie și o anticipare a Împărăției viitoare care nu poate să fie marginalizată și înfățișată în conturările unui iconograf. De altfel, și nici o îmbinare minunată și expresivă a culorilor nu pot înfățișa unitatea și egalitatea, în mod deplin, a Prea Sfintei Treimi.

Dacă ar fi să ne adresăm artiștilor în a reprezenta pe Dumnezeu Cel nevăzut și transfigurat lumii acesteia, din punct de vedere ortodox, ar trebui să chemăm arta maiestuoasă a tradiției iconografice ortodoxe, care are la bază învățăturile Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți de a reprezenta, pe cât posibil, adevărul descoperit în mod clar de Iisus Hristos prin întruparea Sa. Iar dacă vrem să-L aflăm pe Dumnezeu, trebuie să participăm la Sfânta Euharistie, unde Domnul este prezent prin Trupul și Sângele Său jerfit și care ni se dăruiește ca o icoană vie spre a păși în Împărăția lui Dumnezeu. Iar dacă ar fi să ne aflăm în fața unei icoane a lui Hristos, «Chipul cel adevărat a lui Dumnezeu, după care a fost creat omul», ar trebui să avem conștiința nepătată că ne aflăm în fața lui Dumnezeu, Cel în Treime Sfințit, pentru că în Ipostasul dumnezeiesc al Fiului, este prezentă întreaga dumnezeire. Liturghia și arta creștină aduc, prin Duhul Sfânt, bucuria și pacea oamenilor care-L caută pe Dumnezeu.

C A P I T O L U L III

CONCLUZII

A

PREZENTAREA SISTEMATICĂ A PRINCIPALELOR ASPECTE ALE PREZENȚEI ȘI LUCRĂRII SFINTEI TREIMI

ÎN CULTUL ORTODOX

Biserica Ortodoxă este evidențiată atât prin cultul său liturgic, cât și prin teologia Sa doxologică, teologie vie, care este fondată pe adevărul doctrinar despre Sfânta Treime, ca expresie a credinței noastre. Cultul Bisericii noastre constituie viața sacramentală a Bisericii unde Hristos împărtășește harul Duhului Sfânt prin Sfintele Taine. Aici cultul, prin dimensiunea sa ontologică, face ca timpul și spațiul să nu-și mai găsească rostul, pământul și cerul sunt tot una, încă de aici viața viitoare începe și acestea toate datorită iconomiei Sfintei Treimi. Dacă în Protestantism cultul este limitat la o simplă predică și la o cântare, datorită unei nevroze care relativizează comuniunea și-l izolează pe ins, absolutizându-l, în Ortodoxie, cultul este mediul de trăire al lucrărilor Sfintei Treimi. Pentru ortodocși, Dumnezeu Cel în Treime e simțit că lucrează într-un mod diferit cu fiecare credincios în parte, potrivit cu trebuințele fiecăruia. Cultul Ortodox este, astfel, și un dialog real între credincioși și Dumnezeu, în care credincioșii înalță rugăciuni lui Dumnezeu, iar Dumnezeu le răspunde cu îndeplinirea cererilor.

În Ortodoxie, cultul cuprinde un bogat și neprețuit tezaur de doctrină trinitară, care-l îndeamnă pe creștinul ortodox să promoveze o viață autentic religioasă. Astfel, cultul divin ortodox are prin excelență un important caracter dogmatic, mărturisind, prin formele și rânduielile sale, adevărul fundamental al credinței creștine revelat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Lucrarea sacramentală este îndreptată către credinciosul care caută mântuirea și pe care îl curățește și îl transformă renăscându-l, pentru că misterul lui Hristos devine vizibil și lucrător în cultul ortodox. El este un fel de prelungire și desfășurare mai departe a iconomiei lui Hristos. Fără slujbele divine ale cultului, misterul lui Hristos nu s-ar fi extins în timp și spațiu, ci ar fi rămas la o simplă învățătură pe care credincioșii nu ar fi primit-o cu atâta entuziasm. Strălucirea trupului transfigurat al lui Hristos luminează pe creștini și viața spirituală a acestora și, prin aceasta, se autentifică legătura cultului cu viața Bisericii încă din primele veacuri ale creștinismului și până astăzi. Întreg cultul Bisericii Ortodoxe ne prezintă o carte vie a dogmei Sfintei Treimi, care este trăită, simțită și pusă la îndemâna și pe înțelesul fiecăruia.

Potrivit Sfintei Scripturi care ne zice: «Eu și Tatăl una suntem» (Ioan 10, 30) și «Tatăl este în Mine și Eu în Tatăl» (Ioan 10, 38), este arătată unitatea Tatălui cu Fiul și a Fiului cu Duhul Sfânt, care este desăvârșită. Aceste trei Ipostasuri sunt una, nu «unul», ci una după unitatea ființei (Ioan 10, 30), nu după unitatea numărului. Cine vede pe Fiul, vede și pe Tatăl (Ioan 14, 9), căci Fiul este chipul cel veșnic al Dumnezeului Celui nevăzut (Coloseni 1, 15) și fără să-i confunde (Ioan 14, 7). Cine iubește pe Fiul, iubește pe Tatăl și cine păzește poruncile Fiului, păzește poruncile Tatălui (Ioan 14, 23-24). Toate cele trei Ipostasuri dumnezeiești se descoperă reciproc: Fiul mărturisește pe Tatăl (Ioan 3, 11-13) iar Duhul Sfânt mărturisește pe Fiul (Ioan 15, 26), și altele prin care este arătată dumnezeirea celor trei Ipostasuri divine.

Dogma Sfintei Treimi, ca fundament al tuturor dogmelor, a fost formulată și apărată încă din primele zile ale creștinismului. Structura sa fundamentală este redată, în termeni accesibili minții omenești, prin formularea clasică a Părinților Capadocieni: «o Ființă în trei Ipostasuri (mia ousia, treis hypostáseis)».

Prin revelarea deplină, făcută prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, Sfânta Treime a fost cunoscută oamenilor ca existență reală necreată, existentă prin Sine și care a adus totul de la neființă la ființă. Dumnezeu Cel în Treime este Creatorul a toate cele văzute și nevăzute, iar lucrarea de creație a lumii îi este atribuită, în mod special, lui Dumnezeu-Tatăl, Unul din Treime, «Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute» așa cum mărturisim în Crezul ecumenic (381).

Ortodoxia păstrează și prezintă o sensibilitate deosebită atunci când vorbește de misterul Sfintei Treimi, dar mai ales prin săvârșirea Sfintelor Taine intră în misterul înțelegerii vieții treimice. Astfel, Biserica Ortodoxă, prin cultul ei, se prezintă ca o anticipare a Împărăției Sfintei Treimi.

În rânduiala sfintelor slujbe sunt încadrate părți întregi atât din Vechiul cât și din Noul Testament, citite ca paremii ori ca pericope apostolice și evanghelice, prin care Dumnezeu ne vorbește, fie direct, prin Evanghelie, fie prin Apostoli, prin citirea Apostolului. Din citirea acestor texte aflăm despre Dumnezeu Cel iubitor de oameni, despre un Dumnezeu care este vrednic de toată lauda și slăvirea. De aceea, dreapta credință este și dreapta slăvire, slăvirea atribuită neîncetat lui Dumnezeu, Ortodoxia. Astfel, oriunde am deschide o scrisoare a Apostolilor, întâlnim numai cuvinte de laudă și de slăvire aduse lui Dumnezeu (Efeseni 3, 16; Galacteni 1, 5 etc.). Apostrolii sunt cei care au făcut cunoscută și înțeleasă învățătura propovăduită de Mântuitorul Iisus Hristos. Ei au pus piatra de temelie a dreptei credințe pe care a păstrat-o Biserica Ortodoxă.

În tot cuprinsul Sfintelor Taine, al Ierurgiilor și al Laudelor, dar și al altor rugăciuni înălțate de credincioși, în particular, găsim mărturisit adevărul trinitar al credinței creștine în toate cele trei forme de rugăciune adresate lui Dumnezeu Cel în Treime. Faptul că toate Sfintele Taine încep cu formula: «Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh» arată prezența și lucrarea întregii Sfinte Treimi în săvârșirea tuturor Tainelor iar sâvărșirea acestora au drept scop sfințirea credincioșilor în vederea dobândirii Împărăției Treimii. Dar, totodată ei mărturisesc că acestă Împărăție a început de pe pământ, prin Sfintele Taine, și nu este o Împărăție numai a prezentului, ci ea va exista «pururea și în vecii vecilor»; iar prin întrebuințarea lui «acum» este redată forma pământească a acestei Împărății. Celelalte slujbe bisericești sunt deschise prin formula: «Binecuvântat este Dumnezeul nostru» și arată slăvirea lui Dumnezeu în unitatea ființei Sale. De aceea, înainte de începerea Liturghiei, diaconul reamintește preotului sau episcopului că acum este momentul potrivit (kairos) pentru a acționa, de a lucra pentru Dumnezeu, dar printr-o altă traducere a cuvântului kairos putem înțelege că acum este momentul lucrării lui Dumnezeu Cel în Treime.

Astfel, Liturghia nu este numai o lucrare a credincioșilor pentru Dumnezeu, ci ea este și o lucrare a lui Dumnezeu-Treime pentru credincioși. De aceea modul manifestării în iconomia Sa “temporală” este absolut liber și constă în manifestarea energiilor divine eterne, ca existență triipostatică de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Treimea se manifestă în strălucirea slavei Sale ca o “expresie temporală” a acestei mișcări divine eterne. Prin această manifestare treimică de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt ni se descoperă slava ființială comună a celor trei Persoane treimice, drept ca o strălucire veșnică a ființei divine dar care săvârșește lucrarea “temporală” văzută ca o iconomie comună a Treimii, ca bunătate, iubire, milostivire. Această împreună-lucrare a Persoanelor Sfintei Treimi este arătată de către preot prin cuvintele: «Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea (comuniunea) Sfântului Duh să fie cu voi cu toți», ce sunt o repetare a salutului creștinesc al Sfântului Apostol Pavel, făcut Bisericii din Corint (II Corinteni 13, 13). Dragostea și comuniunea ne vin de la Sfânta Treime, dar ele ne sunt venite prin harul care ni se dă nouă de către Fiul, care ne-a răscupărat.

Slujitorul principal al Sfintelor Taine este Însuși Iisus Hristos, Arhiereul Cel veșnic și Unul din Treime, care lucrează prin mâna preotului, în chip nevăzut, așa cum este spus în rugăciunea din timpul cântării heruvimice: «Că Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru», sau prin episcop la Taina Hirotoniei, prin punerea mâinilor peste capul candidatului – mână, ca organ văzut prin care se transmite harul lui Hristos, făcându-l pe candidat slujitor, în chip văzut, a lui Hristos. Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de plecarea Sa cu trupul din lume, a spus Apostolilor: «Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face locaș în el» (Ioan 14, 23). Aici este făgăduită lucrarea Sfintei Treimi, care este săvârșită prin Tainele Bisericii, așa cum ne este mărturisită și într-o rugăciune din slujba sfințirii Sfântului și Marelui Mir în care se cere ca cei ce vor fi unși cu acesta să devină «locaș al Sfintei Treimi».

În toate Tainele Bisericii noastre, Hristos nu apare niciodată singur, ci numai în comuniune indivizibilă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, așa cum este și cântat de comunitatea liturgică înainte de rostirea Crezului: «Treimea Cea de o ființă și nedespărțită».

Echilibrul între uniființialitatea și triipostaticitatea Sfintei Treimi este dat de așa-zisul unicul principiu al monarhiei Tatălui, nu în sensul de stăpânire unică, ci prin aceasta este exprimat faptul că Ipostasul divin al Tatălui este, în Treime, unicul izvor din care țâșnește ființa dumnezeiască, ce este un focar inepuizabil al dumnezeirii din care Fiul și-o însușește prin naștere iar Duhul Sfânt prin purcedere, fără a fi vreo existență separată de Tatăl.

Este evident că întreaga existență este opera comună a Sfintei Treimi, așa cum reiese din rugăciunea lui Marcu Monahul de la slujba Miezonopticii de duminică: «toată făptura lumii și cea mai presus de lume dintru neființă ai adus-o și cu purtarea de grijă o și stăpânești»; dar totuși, referitor la lume, fiecare Persoană treimică participă într-un mod special: lui Dumenezeu-Tatăl îi este atribuită crearea, Fiului – mântuirea, iar Duhului Sfânt – sfințirea. Persoanele Treimii sunt distincte, dar nedespărțite, fiindcă sunt interioare Una Alteia. Astfel, opera Sfintei Treimi este comună tuturor persoanelor, fiindcă Persoanele Sfintei Treimi conlucrează între ele.

Datorită minților luminate ale Părinților răsăriteni, a ajuns a fi definită «doctrina energiilor divine» necreate. Astfel, lucrarea Sfintei Treimi se manifestă în lume prin energii. Cea mai clară exprimare, în acest sens, a fost atinsă de Sfântul Grigorie Palama (†1359), care spunea că harul este energia necreată care izvorăște din ființa lui Dumnezeu, a celor trei Ipostasuri, și rămâne nedezlipită de ea sau de aceste Ipostasuri. Energia este neseparată de Duhul Sfânt, iar dacă Duhul purcede din Tatăl, și energia purcede din esența a cărei sursă este Tatăl. Lucrarea Sfintei Treimi este numai modul de a activa o posibilitate a ființei, iar noi oamenii putem experia Persoanele Sfintei Treimi, nu după ființă, ci după lucrarea lor specifică. Treimea se coboară în lume prin energiile divine ca să ne înalțe și pe noi spre dumnezeire.

În general, lucrările Sfintei Treimi sunt prezente în lume, atât prin mijlocirea lor de către pesoanele consacrate slujirii sacramentale, cât și direct, prin alte mijloace. Dar lucrarea Sa cea mai evidentă este prezentă în sânul Bisericii, atât prin săvârșirea Sfintelor Taine, cât și prin săvâșirea altor slujbe bisericești. Astfel, lucrarea Sfintei Treimi în Biserică este prezentă în mod diferit: în Taina Botezului – spre nașterea omului în Hristos la o viață nouă; în Taina Mirungerii – spre creștere și întărire în viața cea nouă; în Taina Euharistiei – spre unirea deplină cu Hristos; în Taina Pocăinței – spre iertarea păcatelor; în Taina Hirotoniei – spre instituirea de slujitori ai Bisericii; în Taina Nunții – spre sfințirea unirii în vederea perpetuării nemului omenesc și în Taina Maslului – spre însănătoșirea trupească și sufletească. În celelalte slujbe bisericești și ierurgii este invocată sfințirea și venirea binecuvântării dumnezeiești asupra celor de trebuință creștinului. Dar, în toate serviciile religioase, lucrarea Sfintei Treimi se desfășoară spre curățirea, sfințirea, întărirea și unirea credincioșilor cu Hristos în vederea dobândirii Împărăției cerurilor. Fiecare lucrare e săvârșită de toate cele trei Persoane dumnezeiești, aceasta fiind bucuria Lor comună, dar fiecare Persoană o săvârșește din poziția Sa proprie și, totuși lucrarea este comună Celor Trei: Tatăl are inițiativa și o manifestă prin Fiul în Duhul Sfânt. În felul acesta am putea spune că Duhul Sfânt o duce la capăt, spre desăvârșire. În acest sens, prezentăm rugăciunea: «Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ție», în care ne este arătată poziția fiecărei Persoane a Treimii în împreună-lucrarea Lor în lume. Asfel, inițiativa pleacă de la Tatăl, prin Fiul se înfăptuiește iar Duhul Sfânt ne acoperă cu puterea Sa, ne apără și ne întărește ca noi să înaintăm spre Împărăția Treimii.

În ectenia specială de la începutul slujbei Botezului este invocată «lucrarea cea curățitoare a Treimii», ca, intrând în Biserică prin «ușa» Botezului, și prin «ungerea cea făcătoare de viață», creștinul să fie întărit în creștere duhovnicească, spre a se uni deplin cu Hristos prin împărtășirea cu «Cinstitul și Sfântul Trup și Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci».

Prezența Sfintei Treimi este evidențiată și prin rostirea fiecărui ecfonis cu care preotul încheie orice ectenie și rugăciune, adresându-se direct lui Dumnezeu prin doxologia trinitară, adică îndreptată către Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Aici se pune în relief slăvirea cuvenită lui Dumnezeu, din partea noastră, dar și puterea, stăpânirea și bunătatea pe care o are.

Fiecare Taină dar și ierurgie are cuprinsă, în structura sa, o rugăciune proprie de invocare a Duhului Sfânt, care constituie nucleul fiecărei Taine și ierurgii și, totodată, ea este și Cincizecimea sa proprie. Ea este lucrarea de sfințire a Duhului Sfânt asupra credincioșilor, asupra naturii sau asupra întregului mediu de viață al credincioșilor. Așa precum Dumnezeu a făcut toate prin lucrarea Sfântului Duh, tot așa și acum, prin invocarea Sfântului Duh, săvârșește lucrarea cea mai presus de înțelegerea noastră. Prin chemarea Sfântului Duh (epicleză) sunt prefăcute Darurile, pâinea și vinul devin Trupul și Sângele lui Hristos, Cel Unul din Treime. Astfel, Duhul Sfânt revelează euharisticul ca fiind trinitar. Prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos este realizată unirea noastră prin Fiul cu Tatăl, iar la această unire este prezent și Duhul Sfânt, sfințindu-ne. Astfel, împărtășindu-ne, nu ne unim numai cu Hristos la singular (omul), ci ne unim cu Treimea cea iubitoare. Prin această unire se întărește relația între noi, ca persoane, care am fost create după asemănarea relației dintre Persoanele Sfintei Treimi. Hristos, prin jertfa euharistică, prezintă și jertfa noastră în fața Tatălui, iar Tatăl ne primește în această stare de jertfă însușită de noi și totodată se bucură de ea, iar Sfântul Duh ne dă putere ca să trăim și ne deschide spre comuniune, atât cu Treimea, cât și cu semenii noștri. Întreitul «Amin» evidențiază participarea Sfintei Treimi la prefacere, întrucât puterea dumnezeiască este comună tuturor Ipostasurilor. După ce credincioșii s-au unit cu Treimea iubitoare pot cânta: «Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pre noi».

Dacă Biserica este o Împărăție anticipată a Sfintei Treimi, Sfânta Liturghie, ca centru al cultului ortodox, este serviciul divin în care credincioșii pregustă această Împărăție a Treimii. Astfel, Liturghia cuprinde acel urcuș epifanic al lui Hristos în care gradele prezenței Sfintei Treimi sporesc: în primele trei ecfonise treimice, în cele trei antifoane, în cântarea trisaghion, în cântarea heruvimică, în cântarea serafimică și în alte cântări.

În fiecare formulă sacramentală a Tainelor este arătată prezența și lucrarea Sfintei Treimi, aceasta fiind una dintre cele mai scurte rugăciuni pe care Biserica a primit-o și păstrat-o de la Apostali, iar aceștia de la Mântuitorul Însuși, atunci când le-a zis: «botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh». Acolo unde se rostește numele cuiva, acela este, “într-un fel”, însuși prezent acolo, și mai ales atunci când acest nume este rostit cu iubire. De aceea, atunci când rostim numele Sfintei Treimi, cu credință, întreaga Treime este prezentă acolo, și în cel ce o rostește. Iar atunci când este pomenit numai numele unei Persoane a Sfintei Treimi, în mod distinct, toate cele trei Persoane sunt prezente, căci Ele au pe de altă parte un singur nume, unite într-o singură ființă: puterea, lucrarea și dragostea. Astfel, toate formulele sacramentale cuprind această mărturisire a prezenței Sfintei Treimi, iar prin rostirea de trei ori a acestei formule, însoțită de însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, crește dimensiunea trinitară a respectivei Taine.

De asemeni, formele cultului și rânduielile sfintelor slujbe cuprind și ele o mulțime de elemente care-l ajută pe credincios să aprofundeze adevărul de credință despre Sfânta Treime. Astfel, poezia imnografică creștină, folosită în slujbele cultului ortodox sub diferite forme: tropare, condace, canoane, stihuri, imne, mărturisește și ea dogma trinitară în «Slava» Stihoavnei de la Vecernia Rusaliilor: «Veniți, popoare, să ne închinăm Dumnezeirii celei în trei Ipostasuri: Fiului în Tatăl, împreună cu Sfântul Duh… Că Tatăl a născut fără de ani pre Fiul Cel împreună veșnic și împreună pe scaun șezător și Duhul Sfânt era în Tatăl, slăvit împreună cu Fiul; o singură putere, o ființă, o dumnezeire, căreia toți închinându-ne, zicem: Sfinte Dumnezeule, Cela ce toate le-ai făcut prin Fiul cu împreună-lucrarea Sfântului Duh; Sfinte Tare, prin care am cunoscut pre Tatăl și Duhul Sfânt a venit în lume; Sfinte fără de moarte, Duhule, Mângâietorule, Care din Tatăl purcezi și în Fiul Te odihnești; Treime Sfântă, slavă Ție!»

În fiecare rugăciune rânduită de Biserică prin slujbele divine sau în rugăciunile particulare făcute de credincioși este arătată atât lucrarea cât și prezența mântuitoare a lui Dumnezeu Cel în Treime, dar și prin conținutul lor lucrează “puterile” lui Dumnezeu care apără și ajută pe credincioși.

Pe parcursul tuturor rugăciunilor, atât din Liturghier, cât și din Molitfelnic și Ceaslov, întâlnim diferite numiri atribuite lui Dumnezeu: Doamne, Stăpâne, Stăpâne Doamne, Doamne Iisuse Hristoase și altele, care sunt folosite drept apelative ce subliniază substanța unică a Dumnezeirii, adâncul ei insondabil și incognoscibil. Dar toate aceste numiri, cu mod de adresare la singular, se referă de fapt la cele Trei Ipostasuri dumnezeiești, așa precum găsim și în finalul multor rugăciuni în care I se aduce slavă întregii Sfinte Treimi. Datorită tainei Crucii putem să zicem: «Tu, Doamne», că ea este mijlocul unirii Treimii cu noi și a noastră cu Treimea, căci suferința Fiului jertfit și-o însușește și Tatăl și Duhul. Astfel, prin crucea lui Hristos ne apropiem de Sfânta Treime și ne putem exprima la persoana a doua, Treimea devenind mai familiară prin rugăciune.

Lucrarea lui Dumnezeu Cel în Treime este extinsă și în casele credincioșilor, atât prin rugăciunile lor particulare cât și prin cele sfințite, care păstrează pe creștin sub o “ploaie” a energiilor necreate, primite ca daruri.

B

SEMNIFICAȚIA MISIONARĂ A CENTRALITĂȚII SFINTEI TREIMI ÎN CULTUL ORTODOX

În calitatea ei de icoană a Sfintei Treimi, Biserica este plină de Treime, așa cum afirma Origen. Creștinul ortodox, membru al trupului tainic al lui Hristos, se înfruptă din viața treimică prin participarea la cultul Bisericii. Așadar, a deveni creștin înseamnă a restabili comuniunea cu Sfânta Treime, aceasta făcându-se prin botezul în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Mântuitorul Iisus Hristos începe activitatea Sa misionară prin propovăduirea Împărăției cerurilor, Împărăție veșnică a Sfintei Treimi, și aceasta a cerut-o și Apostolilor, spunându-le: «Mergând, propovăduiți, zicând: S-a apropiat Împărăția cerurilor» (Matei 10, 7). Această misiune, a fost dusă de Apostoli la bun sfârșit, atât prin propovăduirea Evangheliei lui Hristos, cât și prin punerea pietrei de temelie a cultului creștin, dar și prin hirotonii de episcopi și preoți prin cetăți care, la rândul lor, au avut aceeași misiune, păstrându-se astfel, prin succesiune apostolică, până în zilele noastre. Iar în predica de pe munte, Mântuitorul îi învață pe Apostoli cum să se roage Tatălui pentru venirea Împărăției: «Vie Împărăția Ta» (Matei 6, 10) și încheie această rugăciune cu cuvintele: «Că a Ta este împărăția și puterea și slava» (Matei 6, 13). De aceea, cei care se botează cer să facă parte din această Împărăție care a început pe pământ, ca Biserică, și va continua veșnic în ceruri. Odată cu această renaștere, creștinii intră în Împărăția Treimii, Împărăția Tatălui, în care Duhul Sfânt se odihnește peste Fiul și ca om, arătându-se prin aceasta că Persoanele treimice au aceeași putere, slavă și împărăție, așa cum este reprezentată și prin expresivitatea iconografică a lui Andrei Rubleov.

Toate rugăciunile, atât cele din rânduielile bisericești, cât și cele rostite de fiecare credincios în parte, încep cu invocarea Sfintei Treimi: «În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh», făcându-se odată cu această invocare și semnul Sfintei Cruci. De asemeni, și în finalul tuturor rugăciunilor se aduce slavă Persoanelor treimice, fiind exprimată nădejdea în puterea Treimii pentru îndeplinirea celor cerute. Prin facerea semnului Sfintei Cruci, Treimea sălășluiește în ființa creștinilor, pentru că, prin Cruce, Îl aducem pe Hristos la noi, așa precum crucea L-a dus pe Hristos la propovăduire și, prin cruce, ne-a eliberat de robia păcatului.

Atunci când preotul binecuvintează prin însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, Hristos este Cel care binecuvintează, pentru că Crucea este nedespărțită de Hristos și numai prin aceasta Îi este adusă laudă Treimii. La rândul lor, și creștinii fac semnul Sfintei Cruci, prin care Îi mulțumesc lui Dumnezeu, dar totodată își asumă și o obligație spre a-L urma pe Hristos și de o purta cu ajutorul Treimii.

Crucea este laudă și mulțumire adusă Treimii, iar cei ce nu fac semnul Sfintei Cruci, nu pomenesc și nu laudă Treimea, dar nici nu-I cere ajutorul, rămân mai departe închiși în egoismul lor și izolați de comuniune și de iubirea Treimii. Cinstirea Crucii va fi și temeiul de primire a noastră în Împărăția cerurilor, ea fiind semnul Fiului Omului care va străluci cu El la a doua venire (Matei 24, 29-30).

Sensibilitatea profundă a Ortodoxiei pentru respectul și recunoștința Sfântei Treimi a dus la dezvoltarea concepției triadocentrice, atât în perimetrul bisericesc, manifestată mai ales prin: așezări de cruci pe acoperișurile Bisericilor, ridicări de Troițe la răscruci de drumuri și în preajma fântânilor, cât și în viața și activitatea comunității credincioșilor, respectiv a familiilor, prin: însemnări cu semnul Sfintei Cruci la rostirea rugăciunilor seara și dimineața, la servirea mesei, la plecarea în călătorie, la începutul oricărei activități sau lucrări – cerând ajutor pentru săvârșirea ei, precum și la sfârșitul acesteia – mulțumind pentru ajutorul primit, dar și în alte împrejurări.

De asemenea, Crucea nu este abandonată nici la trecerea în neființă a creștinului, întrucât acesta se însemnează cu semnul ei înainte de trecerea la cele veșnice, exprimând nădejdea vieții fericite, în comuniune cu Dumnezeu, dar și prin așezarea Crucii la căpătâiul celui decedat, arătând prin aceasta credința în Sfânta Treime pe care a avut-o în viața pământească.

Din dorința de a face cât mai accesibile adevărurile despre Dumnezeu Cel Unul în ființă și întreit în Persoane, Biserica Ortodoxă a rânduit, pe lângă ziua duminicii care este închinată direct lui Dumnezeu ca zi a Domnului, și alte sărbători în care I se aduce cinstire. Astfel, Îi sunt închinate așa-numitele sărbători Împărătești din cultul Bisericii noastre care, pe lângă sărbătorile atribuite cu evenimentele importante din viața, ca om, a Mântuitorului și cea a Pogorârii Duhului Sfânt (Rusaliile), cuprinde și o zi de preamărire a Sfintei Treimi (următoarea zi după Rusalii). Dar, în chip firesc, toate sărbătorile, fie cele ale sfinților, fie cele ale îngerilor, fie cele închinate unei Persoane treimice, sunt rânduite spre preamărirea și cinstirea lui Dumnezeu.

Frecventele numiri pe care le întâlnim în toate felurile de rugăciuni (de cerere, de mulțumire, de laudă, de mărturisire, de binecuvântare), atât în cele rostite de preot, cât și de credincioși în particular, dezvăluie nenumăratele energii prin care Sfânta Treime își face simțită prezența. Toate aceste numiri ne arată că Biserica noastră, prin cultul său, nu dezvăluie numai hristocentrismul sau pnevmatocentrismul ci și triadocentrismul, întrucât numai prin această structură triadocentrică ne putem explica marea taină a Unime în Treime și Treime în Unime, adică: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt împreună lucrători în toate împrejurările, dar totuși fiecare Persoană lucrează din poziția Sa.

În mărturisirea Crezului ecumenic (381), credincioșii spun că așteaptă învierea morților și viața veacului ce va să vie. De asemeni, și în toate ecfonisele ecteniilor cât și a rugăciunilor, preotul rostește în încheiere: «Acum și pururea și în vecii vecilor. Amin». Apoi, atât în rugăciunile înainte de împărtășire cât și în formula rostită de preot în timp ce împărtășește, este arătat faptul că credincioșii primesc Împărtășania spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Dar de fapt găsim în toate slujbele religioase dorința creștinului ca Dumnezeu să-l ierte de păcate și să-l facă moștenitor al Împărăției Tatălui, lăudând veșnic pe Dumnezeu Cel în Treime. Chiar și pe cei adormiți, Biserica îi cuprinde prin cântarea «Veșnica pomenire», astfel încât și aceștia să se împărtășească de bunătățile vieții viitoare.

Treimea stă la originea lumii, iar prin crucea lui Hristos, Treimea coboară spre omenire, că nuami Ea este învierea, viața și bucuria veșnică, și numai în Ea, omul își găsește și odihna veșnică. Din iubirea Sa, Unul din Treime a venit în lume la «plinirea vremii» ca să răscumpere neamul omenesc și să împace pe Dumnezeu cu omul, după căderea sa. Tot din iubirea Sfintei Treimi, fiecare adormit va gusta din Înviere și din Viața veșnică. Fără Treime, existența nu-și găsește sensul, dar Treimea este cea care chivernisește și stăpânește totul, ducând, din iubire, totul spre comuniune și fericirea eternă: «Din locașul Ei prea înalt, Treimea revarsă peste tot strălucirea Sa negrăită comună Celor Trei. Ea este principiul a tot ceea ce se află …».

Sfinții Părinți ai primelor secole ale creștinismului, combătând ereziile îndreptate atât spre umanitatea cât și spre divinitatea lui Hristos, au susținut cu tărie atât omenirea cât și dumnezeirea Mântuitorului. Căci numai un Dumnezeu adevărat putea să mântuiască pe om, transfigurând totodată și întreaga natură. Omul, ca și creație a Sfintei Treimi, trăiește, întărit fiind de harul Sfântului Duh, în comuniune cu Sfânta Treime și apoi se întoarce tot la Treime. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că oamenii au fost creați de Sfânta Treime și chemați să se miște spre Ea și odată căzuți, ridicați de Ea și ajutați să înainteze spre sânul Ei, unde să-și găsească veșnica și fericita odihnă (în Ambigua, capitolul 7).

B I B L I O G R A F I E

IZVOARE

Acte martirice, P.S.B., București, 1982.

Arhieraticon, Ediția a II-a, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1899.

Biblia sau Sfânat Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999.

Ceaslov, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Ediția a II-a, București, 1993.

Liturghierul, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1950.

OPERE

I.P.S. Daniel, Mitropolit, Confessing the truth in love, Iași, 2001.

Andruțos, H., Dogmatica Bisericii Răsăritene Ortodoxe, trad. rom., Sibiu, 1930.

Braniște, Pr. prof. dr. Ene, Liturgica generală, Ediția a II-a, București, 1993.

Idem, Liturgica specială – pentru Facultățile de Teologie, Ediția a III-a, București, 2002.

Bucuroiu, Răzvan, Șapte dimineți cu Părintele Stăniloae, convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu, București, 1992.

Cabasila, Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieștei Liturghii, tradusă în românește de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște cu titlul Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

Felmy, Karl Christian, Dogmatica experienței ecleziale – înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, tradusă în românește de Pr. prof. dr. Ioan Ică, Sibiu, 1999.

Ică, Pr. Prof.Ioan, Curs de Teologie Dogmatică Ortodoxă (litografiat), partea a II-a, Sibiu, 1997.

Lossky, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, tradusă în românește de Lidia și Remus Rus, București, 1993.

Idem, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trdusă în românește de Pr. Vasile Răducă, București, 1990.

Măndiță, Protos. Nicodim, Explicarea Sfintei Liturghii, București, 2002.

Petraru, Pr. Gheorghe, Misiologie Ortodoxă, vol. I, Iași, 2002.

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, București, 1993.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele teologice, vol I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

Idem, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, tradusă în românește de Marilena Rusu, Siubiu, 1995.

Idem, Colecția «Părinți și scriitori bisericești», vol. 16, 1988.

Idem, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986.

Idem, Mica Dogmatică vorbită, tradusă în românește de Maria-Cornelia Ică jr., Ediția a II-a, Sibiu, 2000.

Todoran, Pr. prof. dr. Isidor și Zăgrean, dr. Ioan, Teologia Dogmatică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.

Vintilescu, Pr. prof. dr. Petre, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.

Idem, Cultul și Ereziile, Pitești 1926.

Idem, Două imne îngerești în Liturghie, Pitești, 1927.

III. STUDII ȘI ARTICOLE

I.P.S. Daniel, Mitropolit, Iisus Hristos – Chipul Dumnezeului Celui nevăzut arătat în Duhul Sfânt, în «Teologie și Viață», LXXVII (2001), nr. 1-7.

Idem, Liturghia ortodoxă: viziunea de viață atotcuprinzătoare, în «Altarul Banatului», I (1990), nr. 1-2.

Idem, Dorul după Biserica nedespărțită sau apelul tainic și irezistibil al iubirii treimice, în «Ortodoxia», XXXIV (1982), nr. 4.

Banu, Drd. Emanuel, Importanța Sfintelor Taine în creșterea noastră în Hristos, în «Studii Teologice», XXVIII (1976), nr. 7-10.

Barnea, Diac. asist. Alexăndrel, Muzica bisericească și familia în ritualul Tainei Cununiei, în «Teologie și Viață», LXX (1994), nr. 5-7.

Braniște, Pr. prof. dr. Ene, Originea, instituirea și dezvoltarea cultului creștin, în «Ortodoxia», XV (1963), nr. 3-4.

Idem, Explicarea Botezului în “Catehezele baptismale” ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în «Studii Teologice», XXII (1970), nr. 7-8.

Idem, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, în «Ortodoxia», XI (1959), nr. 4.

Bria, Pr. prof. dr. Ion, Spațiul îndumnezeirii. Eternizarea umanului în Dumnezeu, în viziunea teologică a Părintelui Stăniloae, în «Ortodoxia», XLV (1993), nr. 3-4.

Idem, Dogma Sfintei Treimi, în «Studii Teologice», XLIII (1991), nr.3.

Idem, Teologie și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi, în «Studii Teologice», XXIII (1971), nr. 1-2.

Idem, Aspectul comunitar al dumnezeieștei Euharistii, în «Studii Teologice», XI (1959), nr. 7-8.

Idem, Prezența și lucrarea Sfântului Duh în Biserică, în «Ortodoxia», XXX (1978), nr. 3.

Broscăreanu, Drd. Rene, Sfânta Treime, icoană a iubirii, în «Studii Teologice», XLI (1989), nr. 2.

Idem, Despre Taina Sfintei Cununii, în «Ortodoxia», XXXVIII (1986), nr. 4.

Burzo, Pr. Gavril, Preoția sacramentală, în «Mitropolia Ardealului», XXX (1985), nr. 7-8.

Buzdugan, Pr. C., Mărturisirea de credință și comuniunea în cele sfinte, în «Mitropolia Moldovei și Sucevei», L (1974), nr. 3-4.

Buzescu, Pr. prof. N.C., Liturghia – centrul cultului ortodox, în «Ortodoxia», XXXIII (1981), nr. 1.

Idem, Lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine, în «Ortodoxia», XXXI (1979), nr. 3-4.

Chițu, Magistrand I. Viorel, Raportul dintre cultul Vechiului Testament și cultul creștin, în «Studii Teologice», XIII (1961), nr. 5-6.

Clement, Oliver, Rugăciunea lui Iisus, în «Studii Teologice», XLVII (1995), nr. 4-6.

Colotelo, Drd. Dumitru M., Hirotonia preotului în riturile liturgice orientale, în «Studii Teologice», XXVIII (1976), nr. 7-10.

Drăgușin, pr. Valeriu, Rugăciunile pentru cei adormiți în lumina Sfintei Scripturi, în «Ortodoxia», XXXVIII (1986), nr. 4.

Dura, Pr. asist. Nicolae, Cultul Bisericii Ortodoxe și propovăduirea învățăturii creștine, în «Mitropolia Ardealului», XXX (1985), nr. 9-10.

Făgărășanul, Episcop-vicar Lucian, Sfântul Duh în Vechiul Testament, în «Ortodoxia», XXXVI (1984), nr. 4.

Galeriu, Pr. prof. Constantin, Taina Mărturisirii, în «Ortodoxia», XXXI (1979), nr. 3-4.

Georgescu, Pr. magistrand Mihai, Sfintele Taine, după Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului, în «Studii Teologice», XI (1959), nr. 7-8.

Grecu, Pr. Romul, Despre Prea Sfânta Treime, în «Studii Teologice», XXVI (1974), nr. 1-2.

Grigoraș, Pr. Aurel, Dogmă și cult, în «Studii Teologice», XVII (1965), nr. 5-6.

Idem, Dogmă și cult privită interconfesional și problema intercomuniunii, în «Ortodoxia», XXIX (1977), nr. 3-4.

Grosu, Prof. N., Taina Sfântului Maslu, în «Ortodoxia», XXXI (1979), nr. 3-4.

Ică, Drd. Ioan I., Sfânta Treime în teologia apuseană contemporană din punct de vedere ortodox, în «Mitropolia Ardealului», XXXI (1986), nr. 5.

Leonte, Pr. drd. Constantin, Semnificația liturgico-dogmatică a actului sfințirii unei biserici, în «Mitropolia Moldovei și Sucevei», LXVI (1990), nr. 4.

Manolache, Protos. Dometie, Temeiuri ale slujirii în dogma Sfintei Treimi, în «Ortodoxia», XXXVI (1974), nr. 2.

Maxim, Pr. dr. Nicolae, Patristica în preocupările teologiei contemporane, în «Mitropolia Moldovei și Sucevei», LXVI (1990), nr. 4.

Mehedințu, Drd. Viorel, Dogma euharistică în Sfânta Liturghie, în «Studii Teologice», XIX (1967), nr. 5-6.

Mihoc, Pr. asist. Vasile, Lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, în «Mitropolia Ardealului», XXVII (1982), nr. 4-6.

Idem, Căsătoria și familia în lumina Sfintei Scripturi, în «Mitropolia Ardealului», XXX (1985), nr. 9-10.

Mircea, Pr. Ioan, Taina Botezului, în «Ortodoxia», XXXI (1979), nr. 3-4.

Idem, Taina Mirungerii, în «Ortodoxia», XXXI (1979), nr. 3-4.

Mișcoveanu, Pr. Drd. Mircea, Teologia Sfântului Vasile cel Mare în rugăciunile euharistice, în «Studii Teologice», XIX (1967), nr. 5-6.

Moca, Pr. Dumitru, Originea, evoluția și semnificația slujbei Sfintei Cununii, în «Altarul Banatului», I (1990), nr. 1-2.

Moise, Pr. Victor, Icoana în lumina învățăturii Sfintei Scripturi, în «Mitropolia Moldovei și Sucevei», LXVI (1990), nr. 4.

Moldovan, Pr. conf. Ilie, Învățătura unitară despre Sfântul Duh și despre Biserică exprimată în Simbolul de credință la Sinodul al doilea ecumenic (381), în «Ortodoxia», XXXIII (1981), nr. 3.

Idem, Natura și Harul în Gândirea teologică a Sfântului Vasile cel Mare, în «Ortodoxia», XXXI (1979), nr. 1.

Idem, Taina Nunții, în «Ortodoxia», XXXI (1979), nr. 3-4.

Moraru, Diacon Eugen, Sfântul Grigore Palama: Omilie despre Sfintele și Înfricoșătoarele lui Hristos Taine, în «Studii Teologice», XLVIII (1996), nr. 3-4.

Nicolae, Pr. drd. Gh.A., Învățătura despre Sfântul Duh în Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului, în «Studii Teologice», XIX (1967), nr. 5-6.

Paraschiv, Ion V., Conținutul teologic al icoanei “Sfânta Treime” de Andrei Rubleov, în «Ortodoxia», XXV (1973), nr. 3.

Petcu, Drd. Sorin, Rânduiala și explicarea botezului și a Mirungerii după arhiepiscopul Simion al Tesalonicului, în «Studii Teologice», XXIV (1972), nr. 9-10.

Pricop, Prot. I., Sfânta Taină a Mărturisirii, în «Mitropolia Moldovei și Sucevei», LII (1976), nr. 3-4.

Procopoviciu, Pr. prof. Petre, Rugăciunile Bisericii pentru morți, în «Mitropolia Ardealului», II (1957), nr. 3-4.

Radu, Pr. prof. Dumitru, Taina Preoției, în «Ortodoxia», XXXI (1979), nr. 3-4.

Rămureanu, Pr. prof. Ioan, Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol (381)-1600 de ani de la întrunirea lui, în «Ortodoxia», XXXIII (1981), nr. 3.

Rățulea, Pr. Gheorghe, Comuniune și nădejde în cultul ortodox al morților, în «Mitropolia Ardealului», XXX (1985), nr. 7-8.

Remete, Pr. drd. Gheorghe, Raportul dintre Sfintele Taine și Ierurgii, în «Mitropolia Ardealului», XXX (1985), nr. 7-8.

Saucă, Drd. Ioan, Taina Sfântului Botez de-a lungul vremii, în «Mitropolia Banatului», XXXIV (1984), nr. 5-6.

Sava, Pr. asist. drd. Viorel, Taina Nunții – aspecte liturgice, duhovnicești și pastoral misionare, în «Teologie și Viață», IV (1994), nr. 11-12.

Stan, Pr. conf. dr. Alexandru I., Temeiuri doctrinare ale rugăciunilor pentru cei răposați, în «Studii Teologice», XXXIX (1987), nr. 4.

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Ființa și ipostasurile în Sfânta Treime după Sfântul Vasile cel Mare, în «Ortodoxia», XXXI (1979), nr. 1.

Idem, Sinodul II ecumenic și Simbolul niceo-constantinopolitan, în «Ortodoxia», XXXIII (1981), nr. 3.

Idem, Relațiile treimice și viața Bisericii, în «Ortodoxia», XVI (1964), nr. 4.

Idem, Sfânta Treime – Creatoarea, Mântuitoarea și Ținta veșnică a tuturor credincioșilor, în «Ortodoxia», XXXVIII (1986), nr. 2.

Idem, Icoanele în Cultul Ortodox, în «Ortodoxia», XXX (1978)

Idem, De la creațiune la Întruparea Cuvântului și de la simbol la icoană, în «Glasul Bisericii», XVI (1957), nr. 12.

Idem, Sfânta Treime – structura supremei iubiri, în «Studii Teologice», XXIII (1970), nr. 5-6.

Idem, Criteriile prezenței Sfântului Duh, în «Studii Teologice», XIX (1967), nr. 3-4.

Idem, Sfântul Duh în Revelație și în Biserică, în «Ortodoxia», XXVI (1974), nr. 2.

Idem, Drumul cu Hristos Mântuitorul prin Tainele și sărbătorile Bisericii Ortodoxe, în «Ortodoxia», XXVIII (1976), nr. 2.

Idem, Taina Euharistiei, izvor de viață spirituală în Ortodoxie, în «Ortodoxia», XXXI (1979), nr. 3-4.

Idem, Rugăciunile pentru alții în sobornicitatea Bisericii, în «Studii Teologice», XXII (1970), nr. 1-2.

Idem, Purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl și relația lui cu Fiul ca temei al îndumnezeirii și înfierii noastre, în «Ortodoxia», XXXI (1979), nr. 3-4.

Idem, Sfintele Taine și ierurgiile bisericești, în «Ortodoxia», XXXVII (1985), nr. 3.

Theodoru, Prof. Evanghelos D., Estetica teologică a icoanelor și importanța lor ecumenică (trad. Lidia Dinu), în «Studii Teologice», L (1998), nr. 3-4.

Tulcan, Pr. dr. Ioan, Legătura dintre Euharistie și Biserică la nicolae Cabasila, în «Mitropolia Banatului», I (1990), nr. 11-12.

Vasilescu, Prof. diac. Emilian, Sfintele Taine, în «Studii Teologice», II (1950), nr. 1-2.