Lucrarea se dorește a fi un studiu care are și scopul de a completa datele existente în literatura de specialitate. [307618]

[anonimizat].

Cunoașterea aspectului morfologic și topografic al organelor îndrumă medicul veterinar în practica curentă. [anonimizat].

[anonimizat], animale de companie. [anonimizat].

Obiectivul studiilor din această lucrare a fost de a evidenția caracteristicile morfologice ale viscerelor din punct de vedere comparativ la dihor și pisică. Am constatat că studiile comparative realizate până în prezent sunt îndreptate mai mult asupra morfologiei externe și ale aspectelor comparative ale sistemului osos.

Scopul lucrarii a [anonimizat].

Lucrarea se dorește a fi un studiu care are și scopul de a completa datele existente în literatura de specialitate.

PARTEA I

Studiul bibliografic

Capitolul 1. [anonimizat], separându-[anonimizat] o comunicare cu acesta prin canalul vitelin.

Esofagul se extinde din intestinul primar anterior. [anonimizat], astupându-i lumenul. [anonimizat]-se lumenul esofagian. Ulterior, epiteliul esofagian devine pluristratificat pavimentos. (5, 9)

[anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat], iar deasupra cu pancreasul.(Fig. 1). [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat]. Inițial, [anonimizat]. [anonimizat] o [anonimizat]. Stomacul cavitar prezintă două fețe (anterioară si posterioară), două curburi (mică și mare), respectiv două extremități (stângă și dreaptă). [anonimizat], care este reprezentată de pilor. [anonimizat], iar porțiunea din jurul marii curburi este denumită regiune fundică. Peretele stomacului este format din patru tunici și anume: mucoasă, submucoasă, musculoasă și tunica externă. [anonimizat]. [anonimizat], în fundul cărora se deschid glandele gastrice care sunt situate în corion. [anonimizat]oide. (4, 6, 8, 9, 10)

Intestinul se formează din porțiunea mijlocie a intestinului primar. În această porțiune se dezvoltă porțiunea distală a duodenului, jejunului, ileonului, cecumului, colonului ascendent și două treimi din colonul transvers. Din intestinul posterior se formează restul colonului transvers, colonul descendent, rectul, cele două treimi anterioare ale canalului anal și o mare parte din sinusul urogenital, toate acestea fiind irigate de artera mezenterică caudală. Intestinul subțire este alcătuit din trei porțiuni: duoden, jejun și ileon, cu un perete format din patru tunici: mucoasă, submucoasă, musculoasă si seroasă. Mucoasa intestinală prezintă o particularitate structurală ce permite mărirea suprafeței de absorbție, precum: pliurile circulare, vilozitățile intestinale, microvilozităților, dar și prezența glandelor în corion. Pliurile circulare sunt dezvoltate în porțiunea distală a duodenului și proximală a jejunului, fiind rare în ileon și dispar în porțiunea terminală. Acestea au aspect de semilună. Vilozitățile intestinale prezintă aspect digitiform, în structura lor intrând epiteliul și corionul. Epiteliul vilozității conține trei tipuri de celule: enterocite, caliciforme si argentafine. La microscopul electronic, enetrocitul se prezintă sub formă de microvilli. Microvilii sunt acoperiți de un glicocalix, compus din filament sau spiculi, având rol în absorbția proteinelor sub formă de aminoacizi, a hidraților de carbon sub formă de monozaharide și a lipidelor sub formă de acizi grași și trigliceride. Pe membrana microvililor se găsesc enzime care intervin în hidroliza dizaharidelor, aceștia având rol de digestie. Celulele cailiciforme au aspect de butoiaș sau cupă. Atunci când celula se umple cu secreție, microvilii dispar. (8, 10, 13, 15, 20)

Duodenul reprezintă prima porțiune a intestinului subțire, începând de la orificiul piloric prin intermediul căruia comunică cu stomacul, continuându-se cu jejunul până la fixarea duodeno-jejunală. Canalul hepatic se deschide în dreptul papiplelor duodenale, transportând bila secretată de ficat și sucul pancreatic secretat de canalul pancreatic. Duodenul se împarte în trei porțiuni: cranială, descendentă și ascendentă. În porțiunea cranială mucoasa prezintă o papilă duodenală ce se regasește la toate speciile. La acest nivel se deschide doar canalul coledoc (rumegătoare, suine, rozătoare) sau în comun cu canalul pancreatic (carnivore, ecvine). În submucoasa duodenului și la nivelul regiunii pilorice a stomacului se găsesc glandele duodenale. Aceste glande sunt tubulo-alveolare, alcătuite din celule mucoase, secreția acestora fiind mucoidă și alcalină. (10,14,24)

Jejunul este situat între flexura duodeno-jejunală și originea plicii ileo-cecale, de unde se continuă cu ileonul. Jejunul este mai lung în comparație cu alte porțiuni ale intestinului, prezentând două curburi: curbura mică, numită și curbura mezenterică unde se insera mezoul jejunal și curbura mare, numită și curbura antimezenterică care este netedă și convexă. (14,30)

Ileonul reprezintă porțiunea terminală a intestinului subțire. Prezintă o margine mezenterică ce constituie locul de inserție pentru mezoul ileal și o margine antimezenterică pentru inserția plicii ileo-cecale, prin intermediul cărora este suspendat pe plafonul cavității abdominale. Mucoasa ileonului este de culoare gri-roșiatică. Submucoasa este formată din țesut conjunctiv lax vascularizat și inervat, iar musculoasa este alcatuită din două straturi de fibre musculare netede și anume: unul circular intern și altul longitudinal extern. Între acestea este evidențiat plexul nervos mientric ce conține microganglioni nervoși. Musculoasa asigură realizarea peristaltismului în vederea propulsării conținutului intestinal, cât și a mișcărilor pendulare ce ajută la amestecarea chimului cu sucul intestinal. Vascularizația este realizată de urmatoarele formațiuni: arteriale, venoase și limfatice. Arterele sunt localizate la nivelul micii curburi sub forma arterelor drepte. Arterele drepte sunt scurte sau lungi, cele drepte scurte formează plexul arterial care asigură nutriția musculară, iar arterele drepte lungi ajung în submucoasă constituind plexul arterial submucos de unde se desprind ramuri ce ajută la vascularizarea muscularei mucoasei, corionul glandelor și a vilozităților. (10,11,28,29)

Intestinul gros reprezintă segmentul tubului digestiv cuprins între orificiul ileocecal și canalul anal, cuprinzând cecumul, colonul și rectul. Un aspect important al acestui segment este reprezentat de lipsa vilozităților intestinale, datorită glandelor lungi, ce sunt bogate în celule caliciforme. Peretele intestinului este alcătuit din patru tunici și anume: mucoasă, submucoasă, musculoasă și seroasă. Mucoasa intestinului gros prezintă un epiteliu simplu prismatic, lipsit de vilozități. Epiteliul mucoasei conține enterocite, celule caliciforme și celule endocrine. Corionul este absent datorită numărului mare de glande intestinale, fiind alcătuit din țesuit conjunctiv lax și reticulat. Tunica musculară deține funcția de rezervor, astfel, mișcările intestinale la acest nivel sunt lente. (8, 10, 14, 24, 33)

Cecumul este suspendat pe plafonul cavității abdominale datorită mezoului comun cu cel al colonului ascendent, de asemenea este legat de ileon prin plica ileo-cecală. Arterele ileocecocolică vascularizează ileonul, cecumul, porțiunea proximală a colonului ascendent, în timp ce artera colică dreaptă irigă jumătatea distală a colonului ascendant, iar artera colică medie irigă colonul transvers. (9, 12, 26)

Ficatul aparține segmentului caudal al intestinului primar anterior, unde are loc invaginația epiteliului endodermal, formând diverticulul. Mugurele hepatic este alcătuit prin proliferarea celulelor formând o masă celulară compactă. La nivelul acestuia se poate observa o porțiune structurată din care se dezvoltă ficatul și micul diventricul, de unde iau naștere căile biliare.

Pancreasul are origine endodermică, evoluează prin intermediul a trei muguri ce au ca punct de pornire epiteliul duodenal. Mugurii pancreatici se găsesc în peretele ventral în număr de doi, unul singur apare în peretele dorsal. În primă fază are loc structurarea mugurelui pancreatic dorsal deoarece în el se regăsesc cele mai multe (1, 9, 10)

Fig. 1 – Prezentare generală a pancreasului

(după: http://www.semanticsholar.org/paper/Pancreas-organogenesis%3A-from-lineage-determination-Shih-Wang/9a3eb71990fd6923fbbab4fba22522e770c6d70b/figure/0)

Ontogeneza aparatului respirator

Cavitățile nazale au origine ectodermică, se dezvoltă concomitent cu organizarea cavității bucale și a regiunilor feței. Restul componentelor aparatalui respirator sunt de origine endodermică, dezvoltându-se din endodermul intestinului primar anterior. La formarea laringelui, participă endodermul planșeului faringian din care se diferențiază epiteliul laringelui și mezenchimul arcurilor branhiale 4 și 6, în a căror masă se vor dezvolta cartilajele și mușchii laringelui. În prima fază apare cartilajul tiroid, după care urmează cricoidul și cartilajele aritenoide, ultimul fiind reprezentat de epiglotă (Fig. 2).

Fig. 2 – Dezvoltarea aparatului respirator – stadii inițiale

(După Cornilă, N. și Raita, St., vol. 2, 2013)

1 – Eminența hipobranhială; 2 – Eminența epiglotei; 3 – Șanț laringotraheal; 4 – Proiecția diverticulului traheo-bronșic; 5 – Faringele; 6 – Diverticul respirator; 7 – Mugure hepato-cistic; 8 – Sept transvers 1-4 – Arcuri branhiale

Traheea și pulmonii la mamifere, se dezvoltă dintr-o evaginare a endodermului de pe peretele anterior al faringelui. Această evaginare este detașată de limita caudală a regiunii branhiale, sub formă de șanț laringo-traheal. Diverticulul traheal generează traheea, care se bifurcă, dând naștere mugurilor bronho-pulmonari. La mamifere se porduc ramificări de tip bichotomic și trichotomic ale bronhiilor primare, formând bronhiile lobare, segmentare, lobulare și acini pulmonari. În ontogeneza pulmonilor contribuie și mezenchimul local, din care se formează cartilajele, mușchii netezi și țesutul conjunctiv intrapulmonar.(12,20,21,25)

Ontogeneza aparatului urogenital

Din punct de vedere ontogenic, la vertebrate, gonadele se dezvoltă la nivelul feței mediale a mezonefrosului, în regiunea lombară a embrionului. Endoteliul celomic de pe versantul medial al mezonefrosului poartă denumirea de epiteliu germinativ (Waldeyer), care se îngroașă datorită proliferarii active a celulelor componente, antrenând totodată și proliferarea mezenchimului subiacent. Astfel se formează o redusă proeminență, cu aspect de creastă, denumită creastă germinativă sau genitală. (1)

Pe creasta genitală are loc implantarea celulelor germinale primordiale sau a genocitelor primare, care se desprind din endoblastul alantoidian, de unde migrează pe calea mezenterului dorsal. Sub acțiunea gonocitelor primare se declanșează înmulțirea elementelor mezoteliale ale endoteliului celomic, ulterior apărând eminența genitală. Epiteliul germinativ care acoperă eminența genitală este format din gonocite primare și celule celomice. Gonocitele primare sunt reprezentate de celule mari, cu citoplasma granulară bogată în lipide. Conțin un nucleu vezicular cu nucleolul evident. Acestea se vor diferenția în ovule și în spermatozoizi. Celulele epiteliale celomice sunt celule vegetative mici, având citoplasmă clară cu nucleu ovalar, sărac în cromatină. Ele vor genera celulele stromei din gonade, precum și celulele endocrine din ovar și testicul. Epiteliul germinativ proliferează și trimite muguri în mezenchimul subiacent, unde se vor forma cordoanele sexuale primare care sunt de două feluri: unele scurte și groase, acestea nu se distanțează mult de epitelul germinativ, denumite și cordoane sexuale corticale, și altele care pătrund adânc în eminența genitală, sunt subțiri, ondulate și unite la extremitațile lor profunde, numite și cordoane sexuale medulare. Între cordoanele sexuale se gasește țesutul mezenchimal. (27,29,30)

Ontogeneza ovarului începe mai târziu decât cea a testiculului. Cordoanele sexuale medulare se fragmentează și regresează, fiind înlocuite de țesut conjunctiv bogat vascularizat formând zona medulară a ovarului. Celelalte elemente vor constitui formarea rețelei ovariene. Cordoanele celulare se desprind de epiteliul germinativ, fragmentându-se în blocuri celulare, formate dintr-o celulă mare numită ovogonia, înconjurată de un număr variabil de celule epiteliocice foliculare aplatizate, dispuse pe un singur rând. Astfel, se formează foliculii ovarieni primordiali în număr de câteva sute de mii în ovarul fetusului. (2,8,19)

Epiteliul germinativ acoperă tot ovarul, astfel importanța morfogenetică se pierde, devine monostratificat cubic și nu mai generează noi ovogonii, numindu-se epiteliul superficial care conține mezoteliocite cuboidale cu microvilli. (3,7,8)

Căile genitale femele se dezvoltă în mare parte din conductele paramezonefrotice Muller, formate prin evaginarea endoteliului celomic de pe versantul lateral al canalului Wolf. Porțiunea cranială a canalelelor Muller dau naștere oviductelor și coarnelor uterine. Peretele dintre acestea dispare rezultând canalul utero-vaginal. Din acest canal se diferențiază epiteliul mucoasei uterine și o parte din epiteliul vaginal. Din mezenchimul adiacent al canalului utero-vaginal se dezvoltă musculatura uterului și a vaginului.

Canalele Wolff, denumite și ureterele primitive regresează și apoi dispar la embrionii de sex femel. Vestigii ai acestor canale generează organul Rosenmuller sau epoohoronul la nivelul ovarului, canelele Gartner în pereții vaginali și paroophoronul în ligamentul lat al uterului. Din sinusul uro-genital se vor diferenția: vestibulul vaginal, din pereții sinusului de la nivelul șanțului uro-genital; clitorisul sau falusul primitiv din tuberculul genital, respectiv labiile vulvare din cutele genitale.(12,17,19, 26)

Cordoanele sexuale se desprind de epiteliul germinativ al crestei genitale transformându-se în cordoane testiculare sau cordoane seminifere, formate din spermatogonii și celule de susținere de origine mezotelială. Elementele mezenchimale sunt poziționate între epiteliul germinativ și cordoanele sexuale care se condensează formând albugineea, din care se trimit septuri conjunctive interlobulare. Aceste celule mezenchimale intercordonale se transformă in celule endocrione, structurând glanda interstițială a testiculului în totalitate.

Epiteliul coclomic de pe suprafața crestei genitale va deveni epiteliul seroasei vaginale a testiculului. În cordoanele testiculare, celulele vegetative formează celulele de susținere, numite și celule Sertoli, iar gonocitele vor deveni spermatogonii, ambele tipuri de celule intră în structura tubului seminifer. Rețeaua testiculară se dezvoltă prin tubularizarea blastemului reticular, format prin anastomozarea unor cordoane de celule mezoteliale care se continuă în profunzimea cordoanelor testiculare. Căile genitale mascule iau naștere din canalul Wolff – canalul epidimar din porțiunea cranială; canalul deferent din porțiunea mijlocie, iar canalul ejaculator și glandele veziculare din porțiunea terminală.

Prostata are origine endodermală, mugurii prostatici apar prin evaginarea epiteliului porțiunii prostatice a sinusului urogenital, din care se deschid canalele Wolff.

Cordonul nefrogen reprezintă mezoblastul intermediar. Dezvoltarea ontogenetică a aparatului urinar include urmatoarele etape: pronefrosul (rinichiul primordial), mezonefrosul și metanefrosul. Protonefrosul, la mamifere este un organ urinar rudimentar format, fără funcționalitate, cu rol în dezvoltarea ureterului primar. Într-o altă etapă ontogenetică, se structurează mezonefrosul sau rinichiul intermediar, prin gruparea nefrotoamelor din regiunile dorsală și lombară ale embrionului, fapt pentru care rinichiul intermediar mai este numit și rinichi toraco-lombar. Extremitatea caudală a tubului mezonefrotic, la mascul și femelă va genera mugurele uretral, din care se va diferenția ureteral, o parte din vezica urinară și din uretră. În ultima etapă de dezvoltare, se formează metanefrosul(rinichiul definitiv de la mamifere). (13, 15, 28)

Vezica urinară se dezvoltă din endoderma intestinului posterior. La ambele sexe, după dezvoltarea vezicii urinare, canalul alantoidian se astupă, devenind ligamentul median ombillical. (Fig.3)

Fig. 3 – Evoluția sinusului urogenital

(după: http://www.rasfoiesc.com/educatie/biologie/APARATUL-URINAR-Rinichiul-si-c68.php)

1 – Sinusul urogenital; 2 – Canalul urac; 3 – Canalul Wolff; 4 – Ureterul; 5 – Rectul; 6 – Membrana cloacală; 7 – Vezica urinară; 8 – Sinusul urogenital; 9 – Membrana anală; 10 –Membrana sinusului urogenital; 11 – Mugurele penian sau clitoridian.

Ontogeneza organelor din cavitatea toracică

Cordul reprezintă organul motor al sistemului cardiovascular. Peretele acestuia este format din trei straturi și anume: endocard, miocard și epicard.

Endocardul căptușește cavitățile ventriculare și atriale, fiind alcătuit dintr-un endoteliu, un strat subendotelial și un strat mioelastic subendocardic. Endocardul se continuă cu endoteliul vaselor care pornesc din cord. Endoteliul endocardic este reprezentat de un epiteliu simplu pavimentos sprijinit pe o fină membrană bazală. Stratul subendotelial este format dintr-un țestut conjunctiv dens neorientat, cu fibre de colagen și fibre elastice, iar ocazional, celule musculare netede. Fibrele elastice sunt mai numeroase în pereții atriali, fiind dispuse paralel cu suprafața endocardului. Stratul mioelastic se continuă fară a delimita stratul subendocardic, ce cuprinde țesutul conjunctiv lax cu fibre de colagen, fibre elastice, celule adipoase, vase sanguine, vase limfatice și ramificații ale sistemului nodal. Stratul subendocardic se continuă cu țesutul interstițial al miocardului. Endocardul nu conține capilare, hrănirea este realizată prin imbibiție. (2,31,32)

Pericardul este structurat din epicard (foița viscerală a pericardului), strat subepicardic format din țesut conjunctiv lax cu adipocite, vase, nervi și ganglioni nervoși. Cavitatea pericardică conține lichid pericardic. Foița parietală a pericardului reprezintă mezoteliul care este dispus pe un țesut conjunctiv dens, acoperit la exterior de pleura pericardică. (5,16,17)

Valvele cardiace sunt acoperite pe ambele fețe de endocard, având în structura lor un strat central de țesut conjunctiv dens. Valva atrioventriculară stângă este bicuspidă, iar cea dreaptă este reprezentată de tricuspidă. Acestea au stratul conjunctiv central format din fibre de colagen dispuse în fascicule subțiri înserându-se pe inelul fibros ce delimitează orificiul, sau în fascicule groase care ancorează marginea liberă a valvulelor atrioventriculare la mușchii papilari ai ventriculilor, structurând cordajele tendinoase.

Valvele semilunare sunt reprezentate de valvele pulmonare și valvele aortice, având aceeași structură, prezente în numeroase fibre elastice în apropierea pereților vasculari și pe fața ventriculară. Marginea lor liberă apare îngroșată datorită prezenței nodulilor de țesut conjunctiv lax sau cartilaginos. (4,9,15)

Capitolul 2. Aspecte generale privind organele

2.1 Generalități privind tunicile musculare

Tunica musculară este formată dintr-un strat de fibre musculare netede, situate deasupra mucoasei organelor cavitare. Numeroase organe splenchince includ musculatura striată și anume: orificiul bucal, faringele, laringele, anusul, partea terminală a căilor urinare și genitale. Mușchii netezi ai organelor sunt formați din leiomiocite, aceștia se pot contracta involuntar. Marea majoritate sunt fusiforme, ca lungime prezintă 30-120 microni, iar grosimea acestora ajunge la 6-7 microni. Prezintă un singur nucleu central și ovalar. Citoplasma acestora nu este pigmentată, prezentând către porțiunea terminală un număr mic de miofibrile longitudinale.

Fibrele musculare netede sunt grupate în fascicule și sunt organizate pe mai multe straturi. Se cunosc două straturi, caracterizate prin orientarea diferită a elementelor. Primul strat este caracterizat prin orientarea elementelor în sens longitudinal, paralel cu axul mare al viscerului, al doilea strat este alcătuit din fibre orientate în sens circular sau transversal. Ultimul strat prezintă o topografie profundă la nivelul intestinelor, dar superficială la nivelul ureterelor. În cazul unor viscere, se pot distinge trei straturi, și anume: fața externă și cea superficială a musculaturii este dublată de un strat conjunctiv, bogat în vase și nervi distribuiți plexiform. (4, 18, 20, 23, 33)

2.2 Generalități privind seroasele

Seroasele sunt membrane subțiri și transparente, ce tapetează cavitățile splanchice și viscerele. Acestea delimitează spații complet închise denumite cavități seroase, care înconjoară viscerele permițându-le efectuarea tuturor tipurilor de mișcări necesare funcționării acestora.

Din punct de vedere funcțional și constituțional, seroasele se pot compara cu sinovialele. Peretele secundar al cavității centrale izolează mai întâi pericardul, care închide cordul urmând a fi închise pleurele, în număr de două, câte una pentru fiecare pulmon. Seroasele prezintă câteva caractere comune și anume: fiecare seroasă are aspectul unui sac complet închis, singura excepție fiind constituită de deschiderea trompei uterine în peritoneu. Din punct de vedere topografic se pot descrie două foițe, una parietală și una viscerală, între care există continuitate prin mai multe lame intermediare sau mezouri. (22, 23, 29)

Foița parietală este constituită de seroasă care tapetează peretele cavității, precum și unele organe alăturate peretelui, nervi sau vase. Seroasa poate fi încărcată cu țesut adipos, ea însăși fiind dublată de o lamă fibroasă, cu o structură mai compactă sau mai puțin compactă. Aderența între foița parietală și suportul fibros este extrem de mare, cele două fiind imposibil de separat (pericardul și fibroasa testiculară).

Foița viscerală este situată pe suprafața viscerelor. Organele au un aspect neted și strălucitor. Organele parietale sunt tapetate de foița parietală pe fața cavitară. În momentul când organul avansează profund în seroasă, el nu rămâne atașat de perete decât printr-o simplă zonă de aderență, foița parietală se continuă direct în jurul acestei zone cu zona viscerală.

Mezoul se definește ca o lamă intermediară care asigură continuitatea între foița parietală și cea viscerală a seroasei. Mezolul este constituit din plierea seroasei, între cele două lame existând un strat conjunctiv care este alcătuit din vase și nervi, ce deservesc organul suspendat. Aceste mezouri poartă denumiri diferite, așadar corespund organului pe care îl susțin: mezenter pentru intestine, mezoovar pentru ovar, mezenchim pentru testicul, etc. (4, 8, 9, 10, 25, 27)

Capitolul 3. Aspectul morfologic al organelor cavitare

Din punct de vedere al morfologiei, cavitatea abdominală este separată de cavitatea toracică prin diafragm. Aceasta are formă ovoidă, prezintă două extremități – o extremitate cranială și una caudală, un planșeu și doi pereți laterali. Extremitatea cranială are ca bază mușchiul diafragm, iar extremitatea caudală se continuă cu cavitatea pelvină, fiind delimitată dorsal de osul sacrum, ventral de pubis, lateral de ligamentele sacrosciatice, iar caudal de regiunea anală. (5, 16, 22)

Cavitatea abdominală este căptușită de fascia transversă . Peritoneul căptușește toată cavitatea abdominală și învelește toate organele din aceasta.

Comunicarea între cele două cavități – abdominală și pelvină – se realizează prin intermediul aperturii craniale a pelvisului.

Animalele pot avea un stomac compartimentat, numit și stomac pluricavitar, întâlnit la rumegătoare sau necompartimentat, numit și stomac monocavitar ce se întâlnește la carnivore, leporide, suine și ecvine. Stomacul are formă recurbată, prezintă două fețe, două curburi și două orificii. Marea curbură este convexă și are rolul de a lega regiunea stângă a cardiei cu regiunea ventrală a pilorului, în timp ce mica curbură prezintă un aspect concav pornind de la porțiunea periferică dreaptă a cardiei până la porțiunea periferică dorsală a pilorului. Prin orificiul cardiei se realizează legătura dintre esofag și stomac. Intestinul subțire prezintă trei porțiuni: duoden,jejun și ileon. (9, 12, 26)

Prin intermediul canalului pancreatic, pancreasul secretă lichid în duoden, iar bila, prin intermediul canalului coledoc, secretă lichid în intestin. Jejunul are formă cilindrică, este lung și uniform calibrat. Acesta vine în raport cu peretele abdominal stâng, cu splina, stomacul și colonul ascendent. Ileonul este situat în partea dreaptă a cavității abdominale, pereții acestuia fiind mai groși în comparație cu cei ai duodenului și jejunului.

Intestinul subțire prezintă o mucoasă de culoare roșiatică cu numeroase cute transversal și longitudinale ce poartă denumirea de vilozități intestinale. În profunzimea mucoasei se pot observa numeroase formațiuni limfoide denumite plăci Payer.

Intestinul gros este mai scurt în comparație cu intestinul subțire , fiind alcătuit din: cecum, colon și rect. Cecumul reprezintă porțiunea principală a intestinului gros, pereții acestuia sunt boselați sau neboselați în funcție de specie, având formă de diverticul saciform. Colonul reprezintă cea de a doua porțiune a intestinului gros, fiind cea mai lungă, alcătuit din trei porțiuni: colon ascendent, colon transvers și colon descendent.

Rectul reprezintă porțiunea terminală a intestinului gros, fiind caracterizat prin lipsa boselurilor. Acesta se gasește în cavitatea pelvină, fiind în raport ventral cu vezica urinară, canalele deferente, veziculele seminale și prostata la masculi, cu uterul și vaginul la femele, găsindu-se în raport dorsal cu osul sacrum și în raport lateral cu pereții bazinului. Regiunea terminală este constituită din ampula rectală, unde sunt colectate fecalele, înainte de a fi eliminate prin canalul anal. Anusul reprezintă segmentul terminal al tubului digestiv, ce se deschide la exterior prin orificiul anal, localizat în regiunea subsacro-caudală. Canalul anal este format din: mușchiul sfincter anal extern, mușchiul sfincter anal intern, porțiunea anală a mușchiului retractor al penisului și mușchiul ridicător al anusului.(12,21,25)

Ficatul este un organ glandular voluminos, localizat în regiunea retrodiafragmatică. Strcutura acestuia este reprezentată de: capsula fibroasă și seroasă, sistemul canalicular, nervi, vase și țesut propriu. Prezintă două fețe și o circumferință. Fața cranială este convexă, prezintă un șanț pe marginea căruia se inseră ligamentul coronar, iar ventral se inseră ligamentul falciform. Circumferința este alcătuită dintr-o margine dorsală ce prezintă o incizură esofagică și o margine ventrală ce împarte organul în mai mulți lobi. (27, 29, 30)

Parenchimul hepatic este caracterizat printr-o consistență friabilă, fiind de culoare brun-violacee, reprezentat de lobulii hepatici. Acesta prezintă o caspsulă fibroasă formată dintr-o membrană subțire transparentă, ce aderă la seroasă și la țesutul hepatic. Seroasa învelește organul și contribuie la formarea ligamentelor ce suspendă ficatul la nivelul pereților cavității abdominale.

Sistemul canalicular este alcătuit din căi biliare, și anume: căi biliare intrahepatice, și căi biliare extrahepatice, cu rolul de a transporta bila în intestin. Formarea canalului hepatic principal se realizează prin unirea canalelor extrahepatice care se continuă cu canalul coledoc. Canalul cistic se formează la nivelul gâtului vezicii urinare, iar canalul coledoc se deschide în duoden la nivelul papilei duodenale.

Pancreasul este localizat în regiunea sublombară, fiind perpendicular pe artera aorta și vena cavă caudală. Este format din două fețe: o față dorsală care aderă la formațiunile vasculonervoase din zona sublombară și o față ventrală ce se află în raport cu anumite organe ale aparatului digestiv. De asemenea, prezintă o margine cranială și caudală, dar și o extremitate cranială dreaptă și stângă. Pancreasul este structurat din: capsulă fibroasă ce învelește organul la exterior, sistem canalicular, țestut propriu alcătuit din acini, vase și nervi.

Prin unirea canalelor intralobulare cu cele interlobulare se formează canalul excretor principal, denumit și canalul Wirsung. (12, 16, 23, 27)

PARTEA A II-A

Cercetări personale

Capitolul 4. Materiale și metode de lucru

Cercetările au fost efectuate pe 3 cadavre de dihor și 3 cadavre de pisică, adulte. Pisica aparține rasei europene, iar dihorul este dihor domestic.

Din punct de vedere taxonomic, dihorul și pisica aparțin aceleași încrengături, clase și respectiv aceluiași ordin și anume: încrengătura Chordata, clasa Mammalia, ordin Carnivora. Dihorul face parte din familia Mustelidae, genul Mustela Putoris. Pisica, aparține familiei Felidae, genul Felis catus.

Ca metodă de lucru s-a utilizat disecția stratigrafică și regională, pentru studiul morfotopografic al organelor acestor două specii. Pentru tehnica de disecție am avut nevoie de o pensă anatomică, un bisturiu cu lamă sanjabilă și o foarfecă curbă. Cadavrele au fost proaspete, integre și fără leziuni anatomopatologice care să deruteze aspectele fiziologice ale organelor investigate.

În urmatoarea etapă, am realizat jupuirea cadavrului, apoi am incizat pe linia alba până la apendicele xifoidian, am înlăturat cutisul, unde am observat inervația și vascularizația, evidențiind totodată și straturile musculare în vederea secționării acestora în interesul stabilirii raporturilor organelor din cavitatea toracică, abdominală și pelvină. Am efectuat laparatomia în flanc și am pătruns în cavitatea abdominală, unde am observat traiectul arterei abdominale, a venei cave caudale și a plexurilor nervoase și limfatice prin deplasarea masei gastrointestinale spre exteriorul cavității abdominale. În stânga corpurilor vertebrelor lombare este situată artera aortă abdominală în raport cu vena cavă caudală și cisterna limfatică. În vederea eviscerării masei gastrointestinale s-a secționat artera aortă abdominală cu o incizie de forma literei ’’T’’ la nivelul emiterii colateralelor viscerale, reprezentate de artera celiacă, artera mezenterică cranială, respectiv artera mezenterică caudală. Am secționat esofagul, am dilacerat și am secționat colonul descendent în imediata apropiere a rectului. Metoda de lucru uitilizată a mai inclus și investigarea, respectiv descrierea comparativă pe segmentele gastrointestinale, a glandelor anexe (ficat, pancreas) între cele două specii, cât și a cavității toracice și a cavității pelvine.

Pentru a descrie organele am utillizat nomenclatura agreată de ultima ediție repezentată de Nomina Anatomica Veterinaria 2017.

Capitolul 5. Rezultate și discuții

5.1 Morfotopografia organelor la dihor

Pot să afirm că la dihor, din punct de vedere morfologic, am remarcat o serie de particularități ale organelor investigate.

La dihor cavitatea toracică se prezintă sub formă conică. Apertura cranială a cavității toracice la dihor este îngustată și ovală datorită deviației apendicelui traheal în partea dorsală. Cupola diafragmatică este proiectată printr-o linie curbă, prezentând o convexitate cranială, ce pornește de pe fața ventrală a vertebrei a XII-a toracale, în centrul coastei a IX-a, articulația a VII-a condro-costală, curbându-se ventro-caudal pe fața dorsală a ultimei coaste sternebre.

Traheea are un diametru mare, se bifurcă în al V-lea spațiu intercostal. Volumul pulmonilor și dimensiunea acestora sunt foarte mari în raport cu întreg corpul.

Pulmonul drept este împărțit în lobi cranieni, mijlocii, caudali și accesorii.

Pulmonul stâng este format dintr-un lob cranial și unul caudal (Fig. 10). Aria de proiecție al acestuia este circumscrisă de o linie care urmărește plafonul cavității până în spațiul intercostal X coborând oblic prin articulația a IX-a condro-costală, până la articulația condro-sternală a VII-a. Locurile de elecție pentru puncțiile intrapulmonare sunt plasate în apropierea liniei de plafon, în spațiile intercostale VI , VII, VIII, respectiv IX.

La dihor, cordul are un volum mare în raport cu greutatea corporală, fiind situat în cavitatea toracică între coastele VI-VIII, orientat cu vârful spre stânga.

Cavitatea abdominală are formă conică. În partea stângă a cavității abdominale sunt proiectate urmatoarele: lobul stâng al ficatului, stomacul, splina, ansele jejunale, rinichiul stâng și colonul descendent (Fig. 5).

Ficatul este format din 6 lobi respectiv: lateral stâng, intermediar stâng, pătrat, intermediar drept, lateral drept și caudat. Lobul stâng al ficatului se extinde de-a lungul stomacului caudal, dorsal și medial de splină, fiind situat între cupola diafragmatică și linia curbă ce trece prin articulațiile XI și XII condro-dorsală până la apendicele xifoidian. Lobul drept al ficatului la această specie este mult mai mare, a fost remarcat în cupola diafragmatică începând de la nivelul ultimei coaste pe o linie ce traversează articulația a XI-a condro-costală. Lobul drept intermediar are aspect de piramidă și nu depășește marginea ventrală a lobului pătrat. Porțiunea dreaptă a ficatului este situată de-a lungul micii curburi a duodenului, între foițele mezoului duodenal. Am observat că lobul caudat este format din: proces papilar, porțiune viscerală și porțiune parietală. Procesul papilar este aplecat spre vena portă, fiind de dimensiuni reduse. Ficatul la această specie prezintă o culoare brun-vișinie. Marginea ventrală a ficatului este incizată profund până la nivelul hilului hepatic (Fig. 9).

Vezica biliară are o medie de aproximativ 2 cm lungime și 1 cm lățime, este proiectată între lobul pătrat și lobii intermediari din partea dreaptă a ficatului, fiind acoperită în mare parte de către lobul pătrat. Fundul vezicii biliare se observă pe fața diafragmatică a ficatului. Canalul pancreatic se deschide în lumenul duodenal, la aproximativ 3 cm de flexura duodenală cranială.

Stomacul, la această specie este mult alungit și foarte recurbat prezentându-se sub forma literei ’’J’’, orificiul cardia fiind foarte aproape de pilor. Mucoasa de la nivelul cardiei formează un pliu spiral ce ajută la închiderea orificiului. Marea curbură a stomacului este situată între coastele XI și XII, și pe planșeul cavității abdominale (Fig. 6). Intestinul la această specie se caracterizează prin lipsa cecumului, prezentându-se sub formă de tub calibrat ce pornește de la nivelul orificiului pilorc și se continuă până la rect. Orificiul piloric se găsește în planul spațiilor intercostale IX și X. Deasemenea, pot să afirm că intestinul gros este unic din punct de vedere anatomic, deoarece nu există o separare între illeon și colon (Fig.8). Ileonul împreună cu prima porțiune a colonului ascendent formează ileocolonul, acesta fiind irigat de artera ileocolică. Segmentul irigat de ramura colică indirectă ce este desprinsă din artera colică dreaptă(artera colică medie) corespunde colonului ascendent. Porțiunea descendentă a duodenului prezintă un traiect orizontal la nivelul articulațiilor XII, XIII și XIV condro-costale, sub rinichiul drept pe care îl depășește în sens caudal. Ansele jejunale sunt proiectate în flancul stâng, respectiv în peretele ventral al cavității abdominale, fiind acoperite de marele epiplon, ocupând planșeul cavității și fața laterală al acestuia (Fig.7). Colonul descendent prezintă un traiect orizontal susținut de un mezou scurt. Pancreasul este situat dorsal față de porțiunea descendentă a dudenului. Pot să descriu că splina este situată în ultimul spațiu intercostal, pe care îl poate depăși în sens caudal în funcție de starea de plentitudine a stomacului.

Rectumul începe de la nivelul arterei rectale craniale, lumenul acestuia mărindu-se treptat. Glandele anale își deschid canalele pe laturile anusului în sinusul paraanal. Glandele perianale au fost observate în zona dorso-laterală a ultimei porțiuni a rectumului, în apropierea anusului.

În partea dreaptă sunt proiectate: lobul drept al ficatului, canalul piloric, porțiunea descendentă a duodenului, lobul drept al pancreasului, jejunul și rinichiul drept (Fig. 4).

Fața dorsală a rinichilor este în contact cu mușchii sublombari, în timp ce fața ventrală este acoperită de peritoneu. Aceștia se prezintă sub formă de fasole și au o culoare brun-castanie, cu o lungime medie de 2,5 cm, cu suprafața netedă, acoperiți de o capsulă fibroasă, fiind aplatizați și alungiți, iar rinichiul drept este în contact intim cu ficatul (Fig. 12). Fața cranio-laterală a rinichiului stâng se află în contact cu porțiunea dorsală a splinei și a marei curburi a stomacului. Cranial, se află în contact cu pancreasul și glanda suprarenală stângă, foarte aproape de prima vertebră lombară. Porțiunea cranială a rinichiului drept se află în fosa lobului caudal al ficatului, la nivelul vertebrei a XIV toracale. Ventral se află în contact cu pancreasul și colonul ascendent. Capsula renală este subțire și foarte aderentă la parenchimul renal. Ureterele sunt subțiri și se găsesc pe fața ventrală a pedicului adipos urogenital. Vezica urinară este situată ventral, aflându-se în întregime în cavitatea abdominală. Uretra la femelă este situată între vagin și planșeul cavității pelvine. Orificiul uretral este mascat de către o cută a tegumentului.

Uterul prezintă două coarne uterine lungi și conice, precum și un corp uterin scurt și un singur col uterin. Ovarele sunt împerecheate, fiind situate caudal de rinichi, suspendate în cavitatea abdominală, atașate de peretele acestuia. Ovarele au aspect ovoid-aplatizat și sunt de culoare roz-lutoasă, fiind complet închise în bursa ovariană. După ce am secționat ovarul, am observat prezența unei albuginee groase, o zonă parenchimatoasă periferică și o zonă vasculară centrală. Uterul este scurt, fiind suspendat de ligamentele largi și ligamentele rotunde, iar coarnele uterine sunt dispuse sub forma literei “V”. Deschiderea urogenitală apare ca o fantă. Vaginul prezintă mucoasă cutată. Vulva este formată din vestibul, clitoris și labii și este situată de la nivelul perineului ventral până la anus. Aceasta are labiile acoperite de numeroși peri, la cadavrele investigate acestea au fost pigmentate.

Pot spune că, traiectul reproducator masculin la această specie seamană cu cel al motanului, vârful osului penian are forma literei “J”, ceea ce face caracterizarea uretrală dificilă. Prepuțul este reprezentat de un pliu de piele reflectat peste penis, conținând blană la exterior și gol în interior. Scrotul se află caudal de marginea osului penian. Testiculele au formă ovală și sunt de dimensiuni mari. Artera testiculară prezintă flexuozitate ridicată și participă la formarea conului vascular, fiind îndreptat spre polul capitat al testiculului. Epididimul acoperă parțial extremitățile testiculului. Pungile testiculare sunt acoperite în totalitate de blană și sunt situate subanal (Fig. 13). Tunica dartoică este redusă, iar fascia spermatică este foarte bine dezvoltată. Glandul se regăsește sub formă de aspect curbat, pe care l-am asemănat cu un cârlig ce înconjoară uretra proximală, măsurând aproximativ 1.5 cm lungime și 0.5 cm lățime. La extremitatea cranială, aceasta se termină sub forma unui cârlig dublu curbat dorsal. Am constatat că penisul prezintă un corp cavernos scurt și gros, acoperit de o albuginee subțire. Osul penian este lung, aproape ¾ din lungimea penisului și are aspect poliedric.

Fig. 4 – Cavitatea abdominală la dihor (original)

1 – stomac (sinus gastric); 2 – duoden; 3 – pancreas; 4 – jejun; 5 – marele mezenter;

Fig. 5 – Aspectul unor organe din cavitatea abdominală la dihor după deschiderea acesteia (original)

1 – ficat; 2 – diafragm; 3 – marele mezenter; 4 – jejun;

Fig. 6 – Duoden și stomac la dihor după eviscerare (original)

1 – duoden; 2 – pancreas; 3 – stomac; 4 – splina; 5 – marele epiploon; 6 – marea curbură a stomacului;

Fig. 7 – Duoden și jejun la dihor după eviscerare (original)

1 – duoden; 2 – pancreas; 3 – jejun; 4 – marele mezenter;

Fig. 8 – Intestin la dihor (original)

1 – ileocolon; 2 – colon ascendent; 3 – colon descendent; 4 – micul mezenter; 5 – jejun;

6 – marele mezenter;

Fig. 9 – Ficat la dihor (original)

1 – lobul drept; 2 – lobul intermediar drept; 3 – lob pătrat; 4 – lob intermediar stâng;

5 – lob stâng; 6, 6’ – lob caudat dublu incizat; 7 – vezica biliară;

Fig. 10 – Pulmon fața viscerala la dihor (original)

1 – trahea; 2 – esofag; 3, 3’ – lob apical drept respectiv stâng; 4, 4’ – lob cardiac drept, respectiv stâng; 5, 5’ – lob diafragmatic drept, respectiv stâng;

6 – lob accesoriu al pulmonului drept; 7 – hil pulmonar;

Fig. 11 – Aspectul unor organe din cavitatea pelvină la dihor (original)

1 – vezica urinară; 2, 2’ – rinichi; 3, 3’ – canal deferent ; 4, 4’ – testicule; 5 – prepuț;

6 – glandul penisului;

Fig. 12 – Rinichi secționat la dihor (original)

1 – hil renal; 2 – ureter; 3 – bazinet; 4 – zona medulară; 5 – zona corticală;

6 – creasta papilară;

Fig. 13 – Organe genitale și urinare la dihor (original)

1, 1’ – rinichi; 2, 2’ – uretere; 3, 3’ – cordon testicular; 4 – mușchiul ischio cavernos; 5, 5’ – testicule; 6 – prepuț; 7 – inel prepuțian; 8 – porțiunea liberă a penisului; 9 – vezica urinară;

5.2 Morfotopografia organelor la pisică

Traheea este un organ elastic, de forma cilindrică, ce se întinde de la extremitatea inferioară a acestuia până în mediastinul cardiac unde se bifurcă între cele două bronhii principale stângă și dreaptă. La pisică, mușchiul și ligamentul traheal se găsesc la exteriorul traheei.

Pulmonul prezintă o față laterală care este orientată spre peretele costal, o față medială, o margine dorsală, o margine ventrală, o bază și un vârf. Baza pulmonului apare oblică. Apexul acestui organ ocupă cupola pleurală, acesta fiind rotunjit și gros, recurbându-se ventral. Marginea dorsală apare rotunjită, iar marginea ventrală ajunge în zona costală și mediastinală. Pulmonul drept prezintă un lob cranial, un lob mijlociu și un lob caudal (numit și lob accesoriu). Pulmonul stâng este format dintr-un lob cranial și unul caudal. Am observat că incizurile interlobare sunt mai adânci la această specie. Pe marginea dorso-caudală se află hilul pulmonar (Fig. 17).

Baza cordului este situată dorso-cranial, orientată spre regiunea xifoidiană a sternului (Fig.16). La pisică am observat că acesta este globulos și foarte oblic, aproape paralel cu sternul, iar crosa aortică formează o curbură foarte accentuată (Fig. 15).

Porțiunea cervicală a esofagului se topografiază dorsal traheii, în treimea anterioară a gâtului. În treimea mijlocie și caudală a gâtului este plasat lateral, în stânga traheii (Fig. 14). Porțiunea toracică a esofagului este cuprinsă între apertura intrării în cavitatea toracică și se termină la nivelul hiatusului esofagian al diafragmului, pe unde ajunge în cavitatea abdominală. Acesta trece prin spațiul mediastinal, deasupra bronhiilor și a cordului. În cavitatea abdominală, esofagul trece prin pilierii intermediari ai diafragmului.

La această specie, stomacul prezintă un aspect piriform. Fața parietală se află în contact dorsal cu diafragmul, ventral cu ficatul. Fața viscerală a stomacului vine în contact cu masa intestinală. Atât fața anterioară cât și cea posterioară a stomacului sunt netede și convexe (Fig.20). Pe toată întinderea, mica curbură oferă loc de inserție a ligamentului hepato-gastric sau a micului epilplon. Marea curbură începe de la vârful fundului stomacului și se continuă până la pilor. Este orientată ventral și ușor spre stânga, iar pe toată lungimea acesteia se inseră marele epiplon. Fundul stomacului este rotunjit, plasat în stânga cardiei. La pisică, porțiunea mucoasei de tip piloric este de culoare roșie și prezintă pliuri longitudinale ce acoperă mai mult de jumatate din mucoasa stomacului. Duodenul este prima porțiune a intestinului, fiind situat între orificul piloric și curbura duodeno-jejunală. Topografic, acesta se împarte în trei porțiuni: cranială, ascendentă și descendentă. Porțiunea cranială a duodenului este înclinată spre dreapta, caudal ficatului, terminându-se la nivelul primei flexuri a duodenului. Porțiunea descendentă a duodenului se continuă de la flexura cranială, pe partea dreaptă, dorsal cavității abdominale până la originea arterei mezenterice craniale, unde se curbează spre stânga, terminâdu-se cu flexura caudală. La această specie, duodenul este scurt, uniform calibrat și gros. La acest nivel se deschid în comun canalele coledoc și pancreatic. La pisică, jejunul este foarte redus în lungime. Intestinul gros se continuă cu intestinul subțire de la nivelul deschiderii ileocecale și se termină la nivelul anusului. Cecumul comunică cu ileonul prin orificiul ileocecal, și cu colonul, prin orificul ceco-colic. În urma studiului efectuat, am observat că la pisică, cecumul are dimensiunea de aproximativ 12 cm. La examinarea colonului, am sesizat că toate aceste trei segmente realizează o ansă sub forma literei “ U ”, cu deschidere caudală.

Splina este situată în partea cranio-dorsală stângă a abdomenului, în apropierea peretelui abdominal, înapoia stomacului, fiind susținută prin ligamentul gastro-splenic (Fig. 18).

Fața diafragmatică a ficatului este netedă și convexă, ocupănd în totalitate cupola diafragmatică. Pe fața viscerală a ficatului se găsesc: hilul hepatic, vena portă, vezica biliară etc. La pisică, am observat că lobii acestuia sunt foarte bine evidențiați, iar incizurile sunt adânci până aproape de hil. Lobul pătrat al ficatului prezintă un aspect piramidal, lobul caudat, este format din procesul papilar și procesul caudat, lob drept , lob intermediar drept , lob stang , lob intermediar stang. Vezica biliară este mare la această specie, fiind ascunsă între lobi, având o formă alungită și orientată spre dreapta. Aceasta prezintă canal cistic flexuos (Fig. 19).

Pancreasul prezintă o textură lobulară, comparabilă cu cea a glandelor salivare. La toate cele 3 pisici, pancreasul era de dimensiuni mari, în schimb, culorile acestuia au fost variabile, la 2 pisici acesta era roșu-deschis și la una era de culoare roșu-închis. Canalul pancreatic principal se deschide împreună cu canalul coledoc la nivelul papilei duodenale principale, la aproximativ 3 cm de pilor.

Rinichiul drept este situat cranial celui stâng (Fig.21). La această specie, rinichii sunt convecși și globuloși, sub forma bobilor de fasole, de culoare roșie-vișinie (Fig.22).

Uretra la pisică este scurtă, largă și dilatabilă. Meatul urinar extern se deschide la limita dintre vagin și vestibul vaginal.

La pisică, ovarele au aspect denivelat pe suprafață, de dimensiuni reduse și sunt situate caudal rinichilor, în planul vertebrelor L3-L4 fiind complet închise în bursa ovariană. Coarnele uterine sunt rectililinii și sunt dispuse în formă de “V” (Fig.24). La pisică, lateral orificiului uretral am observat un mic fund de sac, numit și șanțul parauretral.

Testiculele sunt mici și sferoidale iar epididimiul înconjoară ¾ din testicul. La motan lipsesc glandele veziculare. Prostata este redusă, se găseste numai pe fața dorsală a penisului. Penisul este de tip musculo-cavernos, fiind orientat ventro-caudal. Osul penian are o lungime de aproximativ 0.5 cm și se găsește la nivelul porțiunii libere a penisului. Glandul are formă conică, iar pielea acoperă porțiunea liberă a penisului, aceasta fiind bogată în papile cornificate, orientate cranial.

Fig. 14 –Aspectul organelor din cavitatea toracică (după deschidere) la pisică (original)

1 – trahee; 2 – esofag; 3 – cord; 4, 4’ – lobul pulmonar drept respectiv stâng;

5 – diafragm;

Fig. 15 – Cordul la pisică – fața auriculară (original)

1 – auriculul drept; 2 – auriculul stâng; 3 – ventriculul stâng;

4 – marginea cranială; 5 – vârful cordului;

Fig. 18 – Aspectul unor organe din cavitatea abdominală după deschiderea acesteia la pisică (original)

1 – diafragm; 2 – ficat; 3 – stomac; 4 – mezenter; 5 – splină; 6 – intestinul subțire;

7 – instestinul gros; 8 – vezica urinară; 9 – corn uterin;

Fig. 19 – Ficat la pisică (original)

1 – lobul drept; 2 – lobul intermediar drept; 3 – lobul stâng; 4 – lobul intermediar stâng;

5 – proces papilar, 6 – lob caudat; 7 – proces caudat; 8 – vezica biliară; 9 – canal cistic flexat;

Fig. 20 – Masă intestinală la pisică (original)

1 – limbă; 2 – esofag; 3 – stomac; 4 – Pancreas; 5 – jejun; 6 – colon descendent;

7 – micul mezenter; 8 – colon ascendent;

Fig. 21 – Aparatul urogenital femel – pisică (original)

1, 1’ – rinichi drept respectiv stâng; 2 – vezica urinară; 3 – corp uterin;

4, 4’ – coarne uterine; 5, 5’ – ovarul drept respectiv stâng; 6, 6’ – ligamentul larg al uterului;

Fig. 22 – Rinichi drept respectiv stâng la pisică (original)

Fig. 23 – Rinichi secționat la pisică (original)

1 – zona corticală; 2 – zona medulară; 3 – papila comună sau creastă renală; 4 – bazinetul;

Fig. 24 – Aparat genital femel la pisică (original)

1 – corp uterin; 2, 2’ – coarne uterine; 3 – bursa ovariană; 4 – ovar;

Capitolul 6. Concluzii

Stomacul la ambele specii se prezintă sub forma literei J. La dihor, marea curbură a stomacului este situată între coastele XI și XII. La pisică, aceasta este orientată pe partea dreaptă între coastele IX și XII. Am observat că orificiul cardia la dihor este la fel de larg ca și la pisică la toate cadavrele investigate, spre deosebire de literatura de specialitate, unde este descris ca și îngust la dihor.

La dihor, pereții intestinali sunt groși, spre deosebire de pisică, la care aceștia sunt subțiri. Intestinul gros la dihor se caracterizează prin lipsa cecumului, prezentându-se sub formă de tub uniform calibrat ce pornește de la nivelul orificiului piloric și se continuă până la rect. Ileonul împreună cu prima porțiune a colonului ascendent formează ileocolonul. Spre deosebire de dihor, la pisică există cecum.

La dihor, cordul este situat în cavitatea torcacică între coastele VI-VIII, orientat cu vârful spre stânga.

Cordul la pisică este plasat între cele două lame mediastinale ale sacilor pleurali, la nivelul spațiului intercostal V, chiar deasupra articulației condrocostale. Baza codului atinge jumătatea coastei a IV-a, iar vâful cordului este situat la nivelul spațiului intercostal IV, în vecinătatea articulației sternocostale.

La ambele specii cordul este globulos și foarte oblic, aproape paralel cu sternul.

La dihor, traheea se bifurcă la nivelul celui de-al V-lea spațiu intercostal.

Spre deosebire de dihor, la pisică, traheea se întinde de la extremitatea inferioară a spațiului intercostal V până în mediastinul cardiac, unde se birfurcă între cele două bronhii principale stângă și dreaptă. Mușchiul și ligamentul traheal se găsesc la exteriorul traheei la ambele specii.

La dihor, volumul pulmonilor și dimensiunea acestora sunt foarte mari în raport cu talia animalului. Aria de proiecție al acestuia este circumscrisă de o linie care urmărește plafonul cavității până în spațiul intercostal X coborând oblic prin articulația a IX-a condro-costală până la articulația condro-sternală a VII-a.

La pisică, fața laterală a pulmonului este orientată spre peretele costal, iar baza acestuia apare oblică. Apexul acestui organ ocupă cupola pleurală, acesta fiind rotunjit și gros, recurbându-se ventral. Marginea dorsală apare rotunjită, iar marginea ventrală ajunge în zona costală și mediastinală. La această specie, pulmonul stâng este mai mic în raport cu cel drept, deoarece poziția cordului ocupă cea mai mare parte a cavității toracice stângi. Am observat că incizurile interlobare sunt mai adânci la pisică decât la dihor.

La ambele specii, ficatul ocupă întreaga cupolă diafragmatică. La dihor lobul drept al ficatului apare în cupola diafragmatică începând de la nivelul ultimei coaste pe o linie ce traversează articulația a XI-a condro-costală. Lobii hepatici la această specie sunt groși.

Spre deosebire de dihor, la pisică, ficatul ocupă întreaga regiune postdiafragmatică dreaptă în care se proiectează lobul drept, lobul intermediar drept și procesul caudat. La această specie, lobii hepatici au o grosime medie.

La dihor, la nivelul ligamentelor vezicii urinare, în literatura de specialitate este citată prezența panaliculului adipos trilobat. Însă, nu am observat la niciun cadavru investigat de dihor acest aspect. Am observat că la nivelul ligamentelor vezicii urinare, atât la dihor, cât și la pisică există o cantitate de țesut gras, dar nu în cantitate mare.

La ambele specii ovarele sunt situate caudal rinichilor, suspendate în cavitatea abdominală, atașate de peretelui acestuia, fiind complet închise în bursa ovariană.

La dihor, ovarele au aspect ovoid-aplatizat și sunt de culoare roz-lutoasă. La pisică, acestea au aspect rotunjit și sunt denivelate pe suprafață.

La dihor, prima porțiune a canalului deferent este flexată, prezentând o albuginee subțire. Testiculele au formă ovală și sunt mari, osul penian este lung, ocupă ¾ din lungimea penisului, iar glandul se prezintă sub formă de aspect curbat pe care l-am asemănat cu un cârlig ce înconjoară uretra proximală, masurând aproximativ 1.5 cm lungime și 0.5 cm lățime. La această specie este prezentă doar prostata.

Spre deosebire de dihor, la motan, pe langa prostată, se găsesc și glande reduse bulbo-uretrale. Testiculele sunt mici și sferoidale, osul penian al acestuia masoară aproximativ 0.5 cm lungime, fiind situat la nivelul porțiunii libere a penisului. Glandul la această specie are formă conică.

Bibliografie

BARONE,R., (1976-1978), Anatomie comparée des mammiféres domestiques, Alfort. Lab. Ecole Nat. Med-Vet., Paris;

BARONE,R., (1995), Anatomie comparee de mammiferes Domestiques – Splanchnologie, Editura Vigot Freres, Paris;

COMAN T., CORNILĂ N., (1999), Embriologie veterinară, Editura Fundației „România de mâine”, București;

CONSTANTINESCU M. GH., (1972), Anatomie și fiziologie comparată, Editura Ceres, București;

CONSTANTINESCU M. GH., RADU C., PALICICA R., (1979), Caiet de lucrări practice de anatomie topografică, vol. II, Ghid de disecție, Institutul Agronomic Timișoara;

CONSTANTINESCU M. GH., RADU C., PALICICA R., (1982), Anatomia topografică a mamiferelor domestice, Editura Flaca, Timișoara;

CONSTANTINESCU M. GH., (2002), Clinical Anatomy for Small Animal Prctitioners, Blackwell;

CORNILĂ N., MANOLESCU N., (1995), Structura și ultrastructura organelor la animalele domestice, Editura Ceres, București;

COTEA C., (2001), Biologie celulară, embriologie generală, histologie generala, Editura Tehnopress, Iași;

COȚOFAN V., (1975), Anatomia și fiziologia animalelor domestice , vol I-II, Lito AMD – Inst. Agronomic, Iași;

COȚOFAN V., CHIȚESCU ST., MICLEA M., CORNILĂ N., NICOLESCU V., RADU C., POPOVICI I., PALICICA R., (1985), Anatomia comparată a animalelor domestice, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București;

COȚOFAN V., COTEA C., HRIȚCU V., POSTOLACHE A., IRIMIA C., (1990-1991), Intestinul la dihorul de crescătorie (Putorius Furo), Lucr. St. I.A. Iași, vol. 33, 34, Zoot, Medicină veterinară, 103-107;

COȚOFAN V., PREDOI G., (2003), Anatomia topografică a animalelor domestice, Editura Bic All, București;

ENCIU V., ȚURCANU ST., CUZUIOC S., SLOBODEAN, I., FRECAUTANU G., DIDORUC S., (2011), Anatomia și fiziologia animalelor domestice, Editura Centrul Editorial al UASM, Chișinău;

GANTA CARMEN VANDA, (1998), Splanchnologia animalelor domestice, Editura Mirton, Timișoara;

GHEȚIE V., PAȘTEA E., RIGA I., (1954), Atlas de anatomie comparată, vol. II, Editura Agrosilvică, București;

GHEȚIE V., BICA-POPII O., CHIȚESCU ST., NICOLAESCU V., OPRIȘESCU P., BĂLĂNESCU FL., (1967), Anatomia animalelor domestice, Editura Didactică și Pedagogică, București;

GHEȚIE V., HILLEBRAND A., (1971), Anatomia animalelor domestice, vol. I, Aparatul locomotor, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București;

HORST ERICH KOING, HANS-GEORG LIEBICH, (2009), Veterinary Anatomy of Domestic Mammals, 4th Edition, Editura Schattauer, Germany;

HRIȚCU V., COȚOFAN V., (2000), Anatomia animalelor de blană, nutria și dihorul, Editura “Ion Ionescu de la Brad”, Iași;

JULIAN L. M., TYLER W. S., (1957), Functional comparative anatomy of the domestic animals, Editura Davis press, California;

KATHERINE E. QUESENBERRY, JAMES W. CARPENTER, (2004), Ferrets, Rabbits, and Rodents Clinical Medicine and Surgery, Third Edition, Elsevier Saunders;

KING A.S. AVES, (1975), Urogenital system in the Anatomy of the Domestic Animals, (V.ed.) Phyladelphia-London-Toronto, Editura N.B. Saunders;

LOLA C., HUDSON DVM., WILLIAM P., HAMILTON B.A., (2007), Atlas of Feline Anatomy For Veterinarians, Second Edition, Editura Teton Newmedia;

MUREȘIANU E., PAMFILIE I., BICA POPII O., RADU C., (1979), Anatomie, histologie, embriologie, Editura Didactică și Pedagogică, București;

PALICICA R., ENCIU V., (1993), Anatomia animalelor domestice, vol. II Viscerele, Editura Univeristas, Chișinău;

PAȘTEA E., DINU I., BÂRZĂ H., BEREHOIU GH., (1969), Dicționar de zootehnie și medicina veterinară, Editura Agro-Silvică, București;

PAȘTEA E., MUREȘIANU E., CONSTANTINESCU GH. M., COȚOFAN V.,(1978), Anatomia comparativă și topografică a animalelor domestice, Editura Didactică și Pedagogică, București;

PAȘTEA E., COȚOFAN V., NICOLESCU V., CHIȚESCU ST., RADU C., MICLEA M., POPOVICI I., CORNILĂ N., PALICICA R., (1985), Anatomia comparată a animalelor domestice, Vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București;

PREDOI G, BELU C., (2001), Anatomia animalelor domestice, anatomie clinică, Editura All, București;

PREDOI G., BELU C., GEORGESCU B., DUMITRESCU I., (2002), Anatomia animalelor domestice (angiologie, neurologie, organe de simț), București;

PREDOI F., GEORGESCU B., BELU C., DUMITRESCU I., ȘEICARU A., ROȘU P., (2011), Anatomia comparată a animalelor domestice Osteologie, Artologie, Miologie, Editura Ceres, București;

PREDOI G., BELU C., (2012), Anatomia topografică a animalelor domestice, Editura Ceres, București;

*** N.A.V.- Nomina Anatomica Veterinaria (2017) – Sixth Edition. Prepared by the International Committe on Veterinary Gross Anantomical Nomenclature (I.C.V.G.A.N.). Publish by the Editorial Committee Hanover (Germany), Ghent (Belgium), Columbia, MO (USA) , Rio de Janeiro (Brazil), With permission of the World Association of Veterinaruy Anatomists (W.A.V.A.).

*** http://www.semanticsholar.org/paper/Pancreas-organogenesis%3A-from-lineage-determination-Shih-Wang/9a3eb71990fd6923fbbab4fba22522e770c6d70b/figure/0)

*** http://www.rasfoiesc.com/educatie/biologie/APARATUL-URINAR-Rinichiul-si-c68.php