Lucrarea Profesorului Si Lucrarea Duhovnicului In Sprijinul Elevilor

„Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilință. Deci, nu te rușina, nici nu te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată, și Sfânta Lui icoană este înaintea noastră. Iar eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, să știi că toate păcatele îndoite le vei avea; ia seama, dar, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat.”

(Molitfelnicul)

Cuprins

Argument

Capitolul I

Rolul Sfintelor Taine în formarea duhovnicească a elevilor

Capitolul II

Dimensiunea penitențială a cultului divin ortodox

Cap. 2.1. Locul Tainei Spovedaniei în cadrul cultului divin ortodox

Cap. 2.2. Pocăința ca stare duhovnicească

Cap. 2.3. Tradiția și practica Pocăinței

Capitolul III

Taina Spovedaniei ca mijloc de despătimire a omului

3.1 Păcatul și patimile în viziunea părinților duhovnicești

3.2 Despătimirea omului sau unirea cu Hristos

Capitolul IV

Lucrarea profesorului și lucrarea duhovnicului în sprijinul elevilor

4.1. Conlucrarea profesorului de religie cu preotul paroh în formarea caracterului elevului

4.2. Conlucrarea profesorului de religie cu preotul paroh în problemele tinerilor

Capitolul V

Metode și mijloace didactice utilizate în predarea Tainei Mărturisirii

A. Metode didactice folosite în predarea Tainei Spovedaniei

1. Metode expozitive

1.1 Povestirea

1.2.Descrierea

1.3 Explicația

1.4 Prelegerea

2. Metode interogative

2.1. Conversația

2.1.1 Conversația euristică

2.1.2 Conversația catehetică

2.2 Dezbaterea

2.3. Problematizarea

3. Metode de comunicare scrisă

3.1. Lectura

3.2. Lectura și interpretarea textului biblic

3.2. 1.Prima povestire la Taina Spovedaniei

3.2.2. A doua povestire la Taina Spovedaniei

3.2.3. A treia povestire la Taina Spovedaniei

4. Metode de cunoaștere a realității religioase

4.1. Studiul de caz

4.2. Exemplul

4.3. Rugăciunea

4.4. Meditația religioasă

4.5. Deprinderile morale

4.6. Cultul divin

4.7. Cântările religioase

5. Metode fundamentate pe acțiune

5.1. Jocul de rol

5.2. Exercițiul moral

5.3. Metoda îndrumării teoretice și practice

6. Metode active

6.1. Metoda cvintetului

6.2. Teoria „inteligențelor multiple”

6.3. Cubul

6.4. Descoperirea didactică

6.5 Metoda K – W – L ( Știu – Vreau să știu – Am învățat )

B. Mijloace didactice

1. Textul biblic

2. Icoana

2. Calculatorul

3. Literatura religioasă

Protocol de colaborare

Cercul de religie

Concluzii

ANEXE

Bibliografie

Argument

Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă „Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Matei 5,48). Desăvârșirea constă în asemănarea cu Dumnezeu și spre ea trebuie să tindem.

Omul este: „regele creației” pentru că este făcut după sfatul Preasfintei Treimi, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este singura ființă care primește darul de a spori în virtute, în sfințenie și în putere ajungând până la îndumnezeire.

Argumentul pentru care am ales ca temă de cercetare „Taina Sfintei Mărturisiri – mijloc de creștere duhovnicească a elevilor”, îl reprezintă importanța pe care o are Sfânta Taină a Mărturisirii în viața creștinului. Lumea contemporană a pierdut aproape total sensul păcatului. Deși vedem efectele sale distrugătoare, păcatul nu este perceput în adevărata sa dimensiune. Omul zilelor noastre este mereu zbuciumat și neliniștit, prins în mrejele și plăcerile patimilor, mereu în căutarea fericirii lumești uitând de scopul ultim pentru care a fost creat și anume preamărirea lui Dumnezeu și dobândirea fericirii veșnice. Omul zilelor noastre se complace în păcat ce-l desparte de Dumnezeu și de aceea nu e împăcat cu sine, cu semenii, e împrăștiat, tulburat, zbuciumat tot timpul trist și frământat. În Biserică omul află menirea lui pe pământ aceea de a se pregăti pentru viața veșnică, află mijloacele prin care poate să-și curățească sufletul, anume Taina Pocăinței.

Sfânta Taină a Mărturisirii ocupă un loc important în viața Bisericii, deoarece restabilește legătura credinciosului cu Dumnezeu, ruptă prin păcat.

Lucrarea este structurată în cinci capitole la care am adăugat o anexă ce cuprinde exemple de proiecte didactice cu aplicație la Sfintele Taine, precum și fotografii de la activitățile extracuriculare.

În primul capitol „Rolul Sfintelor Taine în formarea duhovnicească a elevilor”, voi prezenta care este rolul Sfintelor Taine în formarea duhovnicească a elevilor, aspecte teoretice și formative, lucrarea de curățire și sfințire a credincioșilor prin primirea Sfintelor Taine, ca daruri de împărtășire a harului mântuitor.

În al doilea capitol „Dimensiunea penitențială a cultului divin ortodox”, voi arăta care este locul Sfintei Taine a Spovedaniei în cadrul cultului divin ortodox., iar pocăința trebuie să fie o stare permanentă a vieții creștine, ea trebuie să însoțească fiecare gest sau gând al nostru. Pocăința ca virtute pregătește continuu și statornic pe creștin pentru Pocăință ca Taină, care alungă din sufletul său gunoiul de păcate. De asemenea voi arăta cum s-a practicat mărturisirea în primele veacuri creștine și cum se face acum.

În capitolul al treilea „Taina Spovedaniei ca mijloc de despătimire a omului” voi prezenta faptul că păcatul a dus la îndepărtarea de Dumnezeu și pierderea căii de asemănare cu Acesta, rămânând însă posibilitatea reluării dialogului cu El prin Sfintele Taine ale Bisericii. Omul căzut trăiește într-o stare permanentă de nemulțumire, de totală insatisfacție, devine un înstrăinat, pentru că patimile nu alimentează sau mai bine zis alimentează într-un mod iluzoriu dorința omului. Omul nu mai poate ieși singur din această stare, nu se mai poate învinge pe sine, poate cădea singur dar nu se poate ridica singur, de aceea eliberarea de automatismul păcatului o face prin semeni, adică prin duhovnic. Prin dragostea sa, duhovnicul poate schimba tristețea în bucurie, poate aduce liniște în sufletul zbuciumat, poate ridica sufletul căzut în mocirla păcatului.

În capitolul al patrulea „Lucrarea profesorului și lucrarea duhovnicului în sprijinul elevilor” voi prezenta faptul că misiunea Bisericii trebuie să se împletească cu cea a școlii pentru a putea păstra curată și vie lumina credinței în sufletele tinerilor noștri pentru a-i determina să-și facă din virtute un mode de viață și pentru a ajunge la convingerea că trebuie să-și ghideze viața după perceptele credinței creștine.

În partea metodică mi-am propus să evidențiez importanța metodelor tradiționale și moderne de predare – învățare. Fără metodă nu se poate desfășura demersul educativ. Utilizarea metodelor în educația creștină este dependentă de măsura în care acestea pot contribui la atingerea finalităților activității educativ – religioase.

Ca profesor de religie am datoria de a sta întotdeauna alături de sufletului elevului de care mă ocup. Prin studierea Sfintei Taine a Spovedaniei la ora de religie se pot transmite elevilor într-o manieră accesibilă și plăcută anumite învățături de credință necesare urcușului duhovnicesc al copiilor, pentru unirea cu Hristos.

Capitolul I

Rolul Sfintelor Taine în formarea duhovnicească a elevilor

Mântuirea se dobândește numai în Biserica Ortodoxă întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos prin cruce, prin Învierea Sa și prin Pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli la Cincizecime. Dumnezeu dă harul Sfântului Duh creștinilor spre mântuire prin cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii. Acestea sunt mijloacele necesare de mântuire pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos le-a lăsat tuturor celor care vor împărtăși credința cea adevărată în Dumnezeu, pentru ca, la sfârșitul veacurilor să se poată arăta fii și moștenitori ai împărăției veșnice. ‚, Pentru a ne uni cu Hristos va trebuie să trecem prin toate câte a trecut El, să răbdăm și să pătimim și noi câte a răbdat și a pătimit El […], căci într-adevăr , noi de aceea ne și botezăm ca să ne îngropăm și să înviem împreună cu El, de aceea ne ungem și cu Sfântul Mir, ca să ajungem părtași cu El prin ungerea cea împărătească a îndumnezeirii și, in sfârșit, de aceea mâncăm hrana cea prea sfântă a împărtășaniei și ne adăpăm din dumnezeiescul potir pentru ca să ne cuminecăm cu Însuși Trupul și Sângele pe care Hristos și le-a luat asupră-și încă din pântecele Fecioarei. Așa că, la drept vorbind, noi ne facem una cu Cel ce s-a întrupat și s-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit și a înviat pentru noi”.

Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Hristos și încredințate Sfintei Sale Biserici, prin care se împărtășește celor ce le primesc harul nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea și sfințirea acestora prin harul pe care îl conferă. Sunt mijloace prin care Hristos ne comunică stările principale prin care umanitatea Sa a trecut în planul supraconștient al existenței noastre, dându-ne puterea de a le prelungi în planul conștient :,, Pentru a dispune și modela sufletele noastre, pentru a și le face ale Sale și a ne încorpora în Sine, Hristos lucrează prin aceste mijloace harice care sunt Tainele, mysteria, în care El ni se dă întreg. În Taine răscumpărarea e retrăită de fiecare din cei aleși”.

Sfintele Taine sunt slujbe bisericești prin mijlocirea cărora ni se împărtășește, în chip special și prin anumite semne văzute, harul lui Dumnezeu în cele mai de seamă momente și împrejurări ale vieții noastre.

“Murind Hristos, zice Fericitul Augustin, coasta Sa este străpunsă cu lancea ca să izvorască Tainele din care este fondată Biserica”.

Nicolae Cabasila spunea că Tainele sunt o ușă lăsată deschisă prin care omul poate urca către Dumnezeu și tot prin aceasta, Dumnezeu coboară la oameni : ,, Tainele: iată calea pe care ne-a hotărât-o Domnul, ușa pe care a deschis-o [….] revenind din nou pe această cale și prin această ușă, El vine la oameni.’’ Sfintele Taine sunt lucrări vizibile, acte vizibile, acte personale ale Mântuitorului în vizibilitate pământească, prin mijlocirea cărora ,, ne întâlnim cu Omul preamărit Iisus și prin care venim în contact viu cu misteriul cultic sfințitor al lui Hristos”.

Valoarea și importanța lor deosebită pentru mântuire rezidă în caracterul lor mai mult decât simbolic, cu totul real, al actului care se săvârșește asupra credinciosului. Ele sunt simboluri în sensul în care simbolul este domeniul în care ,, văzduhul este o parte a nevăzutului și ca atare îl cuprinde, căci o parte poate reprezenta întregul, pe baza participării : de pildă, capul este trupul întreg.”

Etimologic, cuvântul ,,Taină” a tălmăcit în chip minunat grecescul ,,mysterion” cu nuanță de mister sau secret. Acest termen de ,, mister” a pus în evidență mai mult partea ascunsă sau interioară a Tainei, cea a harului divin. Ceea ce accentuează aspectul de mister al Tainei, ceea ce este esențial Tainei este unirea vizibilului cu invizibilul, unirea unei forme exterioare cu un conținut interior. Dositei al Ierusalimului afirmă că: ,, Tainele constau dintr-un element natural și unul supranatural”, iar în altă parte numește tainele ,,organe sigure care servesc exclusiv la pătrunderea omului de către Harul divin.” Tainele nu acționează numai asupra sufletului, ci ele acționează asupra întregii ființe a omului pentru renașterea lui morală și spirituală. Dumnezeu oferă totul în Sfintele Taine și nu se mai poate adăuga absolut nimic în plus, dar omul trebuie să cinstească prin conlucrarea sa personală comoara primită prin Taine: ,, Fiindcă așa cum se petrece în lucrurile însele, tot așa cei ce au primit viața nu se cade să se mulțumească cu aceasta și să doarmă ca și cum ar avea totul, ci trebuie să caute și cele prin care păzim această viață.” Sfântul Macarie ne arată însemnătatea harului în viața creștină: ,, Precum peștele nu poate viețui fără apă, precum nimeni nu poate vedea fără ochi, a vorbi fără limbă, a auzi fără urechi, tot astfel fără Domnul Iisus Hristos și fără conlizibile, acte vizibile, acte personale ale Mântuitorului în vizibilitate pământească, prin mijlocirea cărora ,, ne întâlnim cu Omul preamărit Iisus și prin care venim în contact viu cu misteriul cultic sfințitor al lui Hristos”.

Valoarea și importanța lor deosebită pentru mântuire rezidă în caracterul lor mai mult decât simbolic, cu totul real, al actului care se săvârșește asupra credinciosului. Ele sunt simboluri în sensul în care simbolul este domeniul în care ,, văzduhul este o parte a nevăzutului și ca atare îl cuprinde, căci o parte poate reprezenta întregul, pe baza participării : de pildă, capul este trupul întreg.”

Etimologic, cuvântul ,,Taină” a tălmăcit în chip minunat grecescul ,,mysterion” cu nuanță de mister sau secret. Acest termen de ,, mister” a pus în evidență mai mult partea ascunsă sau interioară a Tainei, cea a harului divin. Ceea ce accentuează aspectul de mister al Tainei, ceea ce este esențial Tainei este unirea vizibilului cu invizibilul, unirea unei forme exterioare cu un conținut interior. Dositei al Ierusalimului afirmă că: ,, Tainele constau dintr-un element natural și unul supranatural”, iar în altă parte numește tainele ,,organe sigure care servesc exclusiv la pătrunderea omului de către Harul divin.” Tainele nu acționează numai asupra sufletului, ci ele acționează asupra întregii ființe a omului pentru renașterea lui morală și spirituală. Dumnezeu oferă totul în Sfintele Taine și nu se mai poate adăuga absolut nimic în plus, dar omul trebuie să cinstească prin conlucrarea sa personală comoara primită prin Taine: ,, Fiindcă așa cum se petrece în lucrurile însele, tot așa cei ce au primit viața nu se cade să se mulțumească cu aceasta și să doarmă ca și cum ar avea totul, ci trebuie să caute și cele prin care păzim această viață.” Sfântul Macarie ne arată însemnătatea harului în viața creștină: ,, Precum peștele nu poate viețui fără apă, precum nimeni nu poate vedea fără ochi, a vorbi fără limbă, a auzi fără urechi, tot astfel fără Domnul Iisus Hristos și fără conlucrarea puterii dumnezeiești, nu este cu putință a înțelege Tainele Atotînțelepciunii dumnezeiești, și a fi creștin desăvârșit”, iar Sfântul Grigorie Teologul spune: ,, Fără harul lui Dumnezeu suntem niște robi plini de întinăciunea păcatului. Fără har nu este cu putință a lucra binele, cum nu poate zbura o pasăre fără aripi și un pește să înoate fără apă. Harul lui Dumnezeu ne face să vedem, să lucrăm și să alergăm.”

Este îndeobște cunoscut că Biserica este Trupul lui Hristos și plenitudinea de viață a Duhului Sfânt (Efeseni I, 23), căreia ,, Hristos Însuși, capul ei, i-a dat puterea și mijloacele vizibile de împărtășire a mântuirii realizate de El pentru întregul neam omenesc, prin Întruparea, Patimile, Jertfa pe Cruce și Învierea Sa din morți. Astfel, Hristos înviat și slăvit a asumat realități pământești ca să se împărtășească pe Sine Însuși și lucrarea Sa dumnezeiască”, prin ele pentru mântuirea noastră, posibilitatea acestei asumări fiind dată de întruparea Sa ca om.

Tainele au fost instituite de Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos,, iar harul și adevărul prin Iisus Hristos au venit”( Ioan 1,17), iar odată cu harul Însuși Mântuitorul se împărtășește credincioșilor ,, Cine mănâncă și bea Sângele Meu, Eu rămân în El și el rămâne în Mine” (Ioan 6,6). Sfinții Apostoli îndeplinind toate din încredințarea și în numele lui Iisus Hristos sunt „iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu”( I Corinteni 4,1)

Prin Sfintele Taine, Hristos cel Înviat trimite Duhul Său cel Sfânt să ungă și să consacre pe cei ce cred, pentru a-i face părtași la moartea și Învierea Sa, ca membri ai Trupului Său tainic. Arhiereul cel ceresc deschide prin aceste porți ale harului intrarea în rai:,, Căci când a intrat în aceste Sfinte ale Sfintelor, în locul nostru, jertfă înaintea Tatălui ceresc, Mântuitorul lumii a luat cu Sine și pe cei ce vor să fie părtași îngropării Sale, necerându-le să moară în chip firesc ca și El, ci doar să mărturisească moartea Domnului prin Botez și să-L vestească prin ungerea cu sfântul Mir și prin împărtășirea cu Sfânta Taină ce se săvârșește pe altarul Bisericii, unde, în chip neînțeles, oamenii mănâncă Trupul celui ce a murit și a înviat și a înviat. Așa că, după ce i-a făcut să intre pe porțile Împărăției Sale, Domnul îi și încoronează pe cei ce îi urmează.

Și aceste porți sunt cu mult mai însemnate și mai de folos pentru sufletul nostru decât chiar porțile raiului, căci acestea din urmă nu se deschid nimănui dacă nu a trecut înainte prin cele dintâi.”

Biserica este Taină, este sursă a Tainelor, deoarece în ea Hristos încorporează toți credincioșii, extinzându-se în ei prin Duhul Sfânt. Astfel dacă „Biserica este sacrament sau taină în sensul de uniune realizată între Dumnezeu și totalitatea credincioșilor, Tainele, ca acte, sunt mijloace prin care se extinde și se menține continuu această legătură care constituie ființa Bisericii.”

De asemenea Tainele sunt și dăruiri multiple și continue a lui Hristos prin Duhul Sfânt în Biserică, sunt și prilejul chemării și pogorârii Duhului Sfânt „după Cincizecime, Duhul Sfânt este acela care menținând-o ca pe un sacrament în totalitatea ei, o face, datorită acestei calități, sursă a actelor sacramentale, însă și rezultat mereu înnoit al lor, ceea ce pune în evidență faptul că Biserica, având în ea pe Hristos din care iradiază continuu Duhul, continuă în același timp să primească pe Duhul, să fie îmbogățită, înnoită și împrospătată de El prin sacramente.”

Necesitatea Sfintelor Taine este strâns legată de necesitatea harului pentru mântuire, întrucât Tainele au fost instituite de Mântuitorul Hristos ca mijloace prin care ni se transmite harul dumnezeiesc in Biserică, deci ele sunt absolut necesare pentru mântuire.

În Sfânta Scriptură nu este amintit numărul Tainelor, dar este pus în legătură cu cele șapte daruri ale Duhului: „O Mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei și un Lăstar din rădăcinile lui va da. Și se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei – credințe.”( Isaia 11, 2-3). Biserica recunoaște șapte Taine, care sunt mijloacele prin care Hristos sporește comuniunea noastră cu Dumnezeu prin preoția slujitoare.” Învățătura despre șapte Taine apare pentru prima dată în Mărturisirea de credință cerută împăratului Mihail Paleologul de către papa Clement al IV – lea în anul 1274 și citată în Sinodul unionist de la Lyon ,, Polemica cu teologii protestanți din timpul patriarhului Ieremia al II – lea din Constantinopol, conduce la aceiași afirmație a numărului de șapte Taine, nici mai mult , nici mai puțin.”

Biserica Ortodoxă acceptă șapte Taine:

Sfânta Taină a Botezului

Sfânta Taină a Mirungerii

Sfânta Taină a Împărtășaniei

Sfânta Taină a Spovedaniei

Sfânta Taină a Cununiei

Sfânta Taină a Preoției

Sfânta Taină a Maslului

Credința că Dumnezeu poate lucra atât asupra creației văzute cât și a creației nevăzute este baza generală a Tainelor. ,,Datorită acestui fapt, Taina cea mai cuprinzătoare constă în unirea lui Dumnezeu cu întreaga creație. Această unire este o taină care cuprinde totul și explică rostul Tainelor Bisericii, care urmăresc unirea creației cu Dumnezeu. Această unire a început odată cu actul creației și are menirea să se desăvârșească prin mișcarea și înaintarea creației spre starea desăvârșirii ei finale, cerul și pământul nou, când ,, Dumnezeu va fi toate în toți” ( I Cor 15,28).’’

„Fiul lui Dumnezeu S-a Întrupat ca să constituie Taina legăturii mai strânse dintre creație, om și Dumnezeu, fiindcă raționalitatea creației și rațiunea umană se întâlnesc în El cu Rațiunea divină supremă.”

Ca izvor al Sfintelor Taine, Mântuitorul Hristos este și săvârșitorul lor prin mijlocirea arhiereului și a preotului. Ca unul care e prezent fără întrerupere în Trupul Său tainic, adică în Biserică, Hristos și numai El este săvârșitorul Sfintelor Taine. Tainele țin seama de legătura între suflet și trup și de faptul că sufletul e deschis lui Dumnezeu, iar în Hristos această deschidere a umanității spre Dumnezeu și-a atins nivelul maxim. Hristos atinge prin lucrarea Lui trupul nostru, dar aceste atingeri se adâncesc în sufletul nostru. Hristos însuși lucrează prin trupul Său plin de putere asupra trupului nostru. Dar prin trupul Său ne comunică nu numai sensibilitatea Lui curată omenească, ci și sensibilitatea curată a sufletului Lui și puterea dumnezeirii aflată în El. Hristos pătrunde astfel cu trupul Său, sau cu energia trupului Său curat, în trupul nostru, prin materiile folosite în Taine, sau prin gesturile preotului, ca să pună și în trupul nostru începutul sfințirii, care nu se produce însă dacă nu are loc și un efort din partea primitorului Tainei”.

Prin preot, Hristos lucrează în chip nevăzut în Taine. Preotul este organul văzut prin care Hristos cel din Biserică lucrează în chip nevăzut în Taine, sau acordă harul celor cărora li se administrează acestea. Așa cum trebuie să-i recunoaștem lui Hristos autoritatea de a fi ales anumite materii și de a fi stabilit anumite gesturi pentru săvârșirea Tainelor, trebuie să-i recunoaștem autoritatea de a alege anumite persoane ca organe vizibile pentru săvârșirea lor. Alegând o persoană și trimițând-o cu împuternicirea de la Sine prin Biserică, pentru săvârșirea Tainelor, Hristos poate să-și comunice și Cuvântul Său și cuvântul despre Sine păstrând în mod neschimbat în întreaga Biserică, ca mijloc de unitate. Prin acest cuvânt, care constituie conținutul rugăciunilor Bisericii, se explică credincioșilor chiar înțelesul Tainelor și datoriile ce rezultă pentru ei de a folosi puterea lor pentru a întipări în ei în mod actual chipul lui Hristos. Preotul și episcopul astfel aleși de Hristos primesc împuternicirea călăuzirii pastorale a credincioșilor spre mântuire”.

Biserica intră în constituția Tainei. De aceea Biserica săvârșește Taina, adică episcopii sau preoții și în afară de Biserică nu pot fi Taine. Nicolae Cabasila afirmă:,, Biserica se arată prin Taine……cum se arată inima în mădulare, rădăcina pomului prin ramuri și, cum a zis Domnul, ca viața prin mlădițe, pentru că aici nu e numai o identitate de numiri și o asemănare, ci o identitate de lucru, întrucât Tainele sunt Trupul și Sângele Domnului […] Tainele sunt centrul întregii vieți a Bisericii, ele sunt condiția indispensabilă pentru creșterea trupului Bisericii […] Numai în Biserică se realizează unitatea pentru care s-a rugat Hristos”.

Biserica ne învață că validitatea Tainelor săvârșite de preot sau episcop nu depinde de vrednicia lor. Hristos însuși lucrează prin ele în mod nevăzut și Își împlinește de fiecare dată făgăduința dată la instituirea Tainelor că va coborî asupra celor ce le primesc la săvârșirea lor. „Preotul este chemat la cât mai multă vrednicie personală ca să prilejuiască trăirea relației credincioșilor cu Hristos prin Sfintele Taine”, dar ,, nevrednicia preotului este suplinită de vrednicia Bisericii.” Nu se poate stabili o ierarhizare a Sfintelor Taine, nu putem afirma că o Taină este mai importantă decât cealaltă. Sfinții Părinți afirmă că toate tainele sunt la fel de importante: ,,…..Este stabilită de către Domnul Hristos și există în Biserică încă o Taină, având cu deosebire menirea de a servi ca medicamentul spiritual al suferințelor corporale, deși în același timp, ea își întinde puterea mântuitoare și asupra bolilor spirituale, după cum și Taina Pocăinței, vindecând bolile curat spirituale, contribuie, o data cu aceasta și la vindecarea bolilor corporale”. Trei dintre Taine sunt ale unirii depline cu Hristos și ale intrării depline în Biserică (Botezul, Ungerea cu Sfântul Mir, Euharistia), două, ale reîntăririi în Hristos, a celor îmbolnăviți sufletește sau trupește (Pocăința, Maslul) și două mijloace prin care se acordă primitorului puterea de a împlini fie misiunea specială a săvârșirii Tainelor, a propovăduirii cuvântului și a păstoririi unei comunități bisericești (Hirotonia), fie îndatoririle speciale legate de viața de căsătorie (Cununia)”.

„Sfintele Taine orientează pe primitorul lor spre Hristos”, dar creșterea duhovnicească a credincioșilor prin Sfintele Taine nu se poate realiza doar prin lucrarea harului ci și prin strădania personală a credincioșilor. Sfintele Taine trebuie primite cu pregătire și vrednicie, prin mărturisirea credinței , prin post și rugăciune, prin iubire față de aproapele și săvârșirea binelui. Primind Sfintele Taine cu vrednicie putem progresa pe calea desăvârșirii în Hristos și în Biserică prin lucrarea Duhului Sfânt. „Taina este un tot care unește pe primitor cu Hristos și cu Biserica prin mâna preotului și materia folosită de el, după mărturisirea de credință a credinciosului și rugăciunea preotului”.

Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază că prin Sfintele Taine ale Bisericii dobândim nu numai puterea lui Hristos, care ne fortifică pe noi împotriva păcatelor și ne ajută la cultivarea virtuților, ci și o cunoștință mai înaltă a lui Dumnezeu prin credință, bazată fiind pe experiența vieții lui Hristos primită în Sfintele Taine, acestea având un rol însemnat pentru permanentul urcuș al omului în cunoașterea lui Dumnezeu”.

Capitolul II

Dimensiunea penitențială a cultului divin ortodox

Prin neascultare sufletul omului și-a pierdut frumusețea chipului, căci Adam a fost creat curat de Dumnezeu și toate făpturile i-au fost dăruite ca să-i slujească. Fiindu-i însă încercată credința și ascultarea, Adam cade căci satana l-a înfășurat pe om în păcat ca într-o haină făcându-l prizonier cu trupul și cu sufletul, căci: „Adam asemenea îngerilor căzuți a dorit să se înalțe pe sine și să devină deopotrivă cu Dumnezeu îndreptându-se pe calea pierzării”.

De aceea „omul este chemat să participe la viața duhovnicească, să fie restaurat și recapitulat ontologic și să pătimească îndumnezeirea. Lumea pentru el este un drum sau cale spre desăvârșire. Cu toate acestea el nu poate să iubească lumea cu adevărat dacă nu se eliberează mai întâi de ea”. Se poate spune că „întreg cultul bizantin se scaldă într-o ambianță penitențială”.

Dobândind conștiința stării sale de păcătoșenie, omul realizează cât de departe e de Dumnezeu, încearcă să se facă judecător al faptelor sale pentru a scăpa de osânda viitoare. De aceea vom găsi numeroase îndemnuri spre pocăință: „întoarce-te, pocăiește-te, descoperă cele ascunse, spune lui Dumnezeu Celui ce știe toate: << Tu știi cele ascunse ale mele, Mântuitorul Meu! >> și cântă ca David: <<Miluiește-mă după mare mila Ta>>. (Ps. 50,1)

Iertarea e rodul milostivirii: „Înaintea Ta, cad Iisuse: <<Greșit-am Ție, milostivește-te spre mine!>> Ridică de la mine lanțul cel greu al păcatului și ca un Îndurat, dă-mi lacrimi de străpungere!”

Imnografii au arătat în cântările ce împodobesc cultul divin modele de pocăință, importanța pocăinței, deoarece pentru ei „pocăința e deja un har dumnezeiesc pe care Hristos îl dă ca efect al milostivirii Sale: „Doamne, Tu, mi-ai pus mie, păcătosului, pocăința vrând să mă mântuiești pe mine nevrednicul, cu mila Ta cea nemăsurată”.

Mântuitorul nu vrea ca oamenii să se piardă, ci să se întoarcă de la calea păcatului și să se mântuiască: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa cea rea și să fie viu”!

Căința fiind cea mai importantă virtute, ea constituie și un proces de conlucrare între om și Dumnezeu, care poate face ca pocăința să apară drept piscul vieții duhovnicești.

Cap. 2.1. Locul Tainei Spovedaniei în cadrul cultului divin ortodox

Teologii ortodocși dezvoltă o învățătură adâncă privind valoarea Sfintelor Taine, nu doar din perspectivă dogmatică și liturgică ci și duhovnicească. Privite ca lucrări sfinte, dinamizatoare și dătătoare de viață „ Sfintele Taine se constituie în trepte de urcuș duhovnicesc, de adâncime neîncetată în cunoașterea lui Dumnezeu și în trăirea tot mai intensă a unirii cu Hristos Cel întrupat, răstignit și Înviat. (….) Ele sunt porți deschise spre împărăția lui Dumnezeu (….), care orientează pe primitorul lor spre Hristos.” Mântuitorul Iisus Hristos a lăsat mijloacele cele mai eficiente Bisericii întemeiate de El, pentru o desfășurare rodnică a lucrării mântuitoare. Prin Sfintele Taine, care vestesc moartea și îngroparea Domnului, noi ne naștem la o viață duhovnicească și ajungem să ne unim cu Însuși Mântuitorul Iisus Hristos. Căci prin aceste lucrări sfinte „viem, ne mișcăm și suntem”, cum spunea Sfântul Pavel (Fapte 17,28).

În Biserică, credinciosul progresează duhovnicește, în Biserică se naște la o viață nouă, viața cea duhovnicească întru Hristos prin Taina Botezului. Curățit de păcatul strămoșesc prin baia Sfântului Botez, pecetluit cu arvuna Duhului Sfânt prin Taina Mirungerii și unit cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie, omul este mântuit în mod real.

În Biserica slavei lui Dumnezeu creștinul primește harul și binecuvântarea în întemeierea unei familii, tot aici își află curățirea și ușurarea de păcate prin Sfânta Taină a Mărturisirii și ajutor trupesc și sufletesc în necazuri și boli prin Taina Sfântului Maslu.

Prin mijlocirea Sfintelor Taine credinciosul participă la momentele vieții Mântuitorului folosindu-se duhovnicește de roadele acestei participări, ducând la unirea cu Hristos așa cum Nicolae Cabasila ne spune că în acest scop „ne și botezăm, ca să ne îngropăm și să înviem împreună cu El, de aceea ne ungem și cu Sfântul Mir, ca să ajungem părtași cu El, prin ungerea împărătească a îndumnezeirii și, în sfârșit de aceea mâncăm hrana cea prea sfântă a Împărtășaniei și ne adăpăm din dumnezeiescul potir, pentru ca să ne cuminecăm cu Însuși Trupul și Sângele pe care Hristos le-a luat asupra-Și.” Hristos, spune Cabasila, „ îi dă viață, îl crește, îl hrănește, El este lumina și suflarea lui, El e și hrănitorul și hrana sufletului nostru, El e cel ce ne dă pâinea vieții, pâinea care nu-i altceva decât însăși bunătatea Lui, viață pentru cei ce trăiesc, mireasmă pentru cei ce respiră, îmbrăcăminte pentru cei goi. Si nu numai că sufletul nostru merge spre El, dar tot El ne arată și drumul, ca unul care ne este și locaș și petrece aici pe pământ dar în același timp și țintă a călătoriei noastre prin lume. Noi suntem mădulare, El ni-e capul. De trebuie să lupte, și El luptă împreună cu noi, de ne luăm la întrecere, El ne stă arbitru, de câștigăm, El ni se face cunună de lauri.”

Dacă facem referire la efectele Tainelor și avem în vedere Taina Mărturisirii, putem să afirmăm că ea se înrudește cu Botezul, Euharistia și Maslul., deoarece oricare din aceste Taine vizează iertarea păcatelor. „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos și veți primi darul Duhului Sfânt”( Fapte 2,38). Sfânta Împărtășanie se dă credinciosului ,,spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”, iar privind Taina Sfântului Maslu, Sfânta Scriptură spune: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Si rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate, se vor ierta lui”( Iacob5,14-15).

Dumnezeu a creat lumea și pe om pentru iubire și comuniune deplină și veșnică, dar din îndemnul diavolului, ascuns sub chipul șarpelui, a căzut în păcat. Prin propria neascultare fată de Dumnezeu, Adam a căzut în tragica experiență a păcatului strămoșesc și, odată cu el și întreg neamul omenesc. Acest zid a fost sfărâmat prin jertfa Mânuitorului Iisus Hristos pe Golgota, iar roadele acestei jertfe obiective se câștigă subiectiv, de către fiecare dintre creștini prin harul Sfântului Duh și prin osteneală proprie. Harul dumnezeiesc se dăruiește prin Sfintele Taine.

Posibilitatea căderii după primirea Tainei Sfântului Botez, „ faptul că omul poate păcătui și după botez, iar botezul nu se repetă pentru a ierta păcatele, că nu se poate apropia de Sfânta Împărtășanie până ce mai întâi nu și-a cercetat conștiința( I Corinteni 11), chiar dacă se administrează credinciosului spre iertarea păcatelor, ne dovedește că Mărturisirea își are propria identitate, are un loc bine determina în cadrul celorlalte Taine și un scop precis în viața Bisericii și a credincioșilor ei. Mărturisirea este Taina prin care omul se reînnoiește. Prin ea se reface legătura harică a omului cu Dumnezeu, legătură slăbită prin păcat. S-a spus că orice păcat este o nouă răstignire a lui Hristos. Or, această răstignire nu înseamnă altceva decât a-L pune pe Hristos în imposibilitatea de a Se deschide spre tine, de a-ți întinde mâna și, implicit, pierderea comuniunii cu El. Mărturisirea ca Taină, urmărește tocmai restabilirea omului în stare de har și refacerea comuniunii cu Dumnezeu.”

Chiar dacă unele Taine se suprapun ca și importanță, ele își păstrează identitatea prin scopul pe care îl urmăresc.

Taina Mărturisirii este la fel de importantă ca toate celelalte Taine, deoarece omul poate cădea singur în păcat, dar nu se poate ridica singur, eliberarea omului de automatismul păcatului o face Dumnezeu prin intermediul semenilor. Fără această intervenție din partea semenilor, omul poate cădea în deznădejde întrucât „mintea omului are proprietatea de a produce la infinit gânduri contradictorii, gânduri de tot felul care se încalecă, se alungă, se ceartă, se combină. Dar fără apariția semenului din afară, care prin realitatea lui, prin accentul adus de el pe unele din gândurile noastre, pretențiile ce le comportă însăși prezența lui, omul e ca un obiect neputincios purtat de valurile cu tot felul de direcții ale acestei mării de gânduri. Omului i se pare că trăiește niște noutăți, dar în realitate nu se mișcă spre nimic, ci se zbate pe loc.”

„Precum în ordinea fizică, așa și în cea spirituală, nici o viață nouă nu o poate naște unul singur […] nimeni nu se poate naște singur ca om duhovnicesc….. cel ce nu se mărturisește, nu poate ieși din sterilitatea lui, din moartea lui spirituală, cu tot noianul de gânduri ce răsar mereu în el. Acestea mai mult îl încurcă, îl dezechilibrează…….Dar prin altul îmi câștig adevărata cunoștință de mine, ….prin altul mă cunosc nu numai ceea ce sunt, ci și ceea ce pot și trebuie să fiu. Și mă cunosc ca atare când mă mărturisesc. Căci mărturisirea nu o fac în fața unui zid insensibil, ci ea trezește o reacție în cel căruia i-o fac,” iar Ecleziastul afirma: „Mai fericiți sunt doi laolaltă decât unul…. Căci dacă unul cade, îl scoală tovarășul lui. Dar vai celui singur care cade și nu este cel de-al doilea să-l ridice”(Ecleziastul 4,9-10), pentru care Mântuitorul spune: „ Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor”(Matei 18,20). Acestea semnifică însă mult mai mult, că Biserica nu e o simplă colectivitate umană, o simplă adunare, ci mai presus, o comunitate sacramentală, deci „ comuniune de iubire și viață a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt.” Aici vedem legătura strânsă dintre Taina Mărturisirii și Taina Preoției care au fost instituite amândouă în seara Duminicii Învierii, când suflând asupra Apostolilor le-a zis: „Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, iertate vor fi, cărora le veți ține, ținute vor fi”(Ioan 20, 22-23). Iertarea păcatelor oamenilor este legată de Taina Preoției și nimeni nu poate „lega și dezlega” decât cei care sunt investiți cu această putere prin Hirotonie.

Mărturisirea înseamnă curățire, eliberare de păcat în lumina vieții lui Hristos, ea este mijlocul divin care vindecă rănile spiritual – morale ale celui credincios și acordă grația înfierii lui de către Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Sfânta Pocăință este lucrarea văzută, rânduită în Biserică de Însuși Mântuitorul Hristos, în care creștinul, căindu-se sincer de păcatele săvârșite după Sfântul Botez, mărturisindu-le deschis și total înaintea preotului duhovnic și hotărându-se să se îndrepte, dobândește de la Dumnezeu Duhul Sfânt- prin dezlegarea acestuia- harul nevăzut al iertării acestor păcate și devine sfânt, întocmai ca la nașterea sa spirituală în baia Botezului.

Sfântul Ioan proclamă: „și aceasta e solia pe care am auzit-o de la El și v-o vestim că Dumnezeu este lumină și nici un întuneric nu este întuneric nu este în El….Dacă zicem că avem împărtășire cu El și umblăm în întuneric, mințim și nu săvârșim adevărul, iar dacă umblăm întru lumină, precum El este lumină, atunci avem împărtășire unul cu altul și sângele Lui Iisus, Fiul Lui, ne curățește pe noi de orice păcat”( Ioan I, 4-8), împărtășirea cu Hristos este de fapt scopul profund al mărturisirii. Astfel noi, oamenii putem să înțelegem însemnătatea Tainei Mărturisirii în reciprocitate cu celelalte Taine în care credinciosul e atât de personal angajat. „Mai mult decât o despovărare de păcate, e o Taină mântuitoare și ziditoare. Ne zidește, ne formează spiritual, după chipul revelator de viață în Duhul Sfânt al lui Hristos. Mistuiți de harul unei sporiri neîncetate, Hristos este icoana, modelul suprem, infinit al zilelor noastre. Iar nouă ni se cuvine a u uita nici o clipă că suntem chipul Lui, și meniți la asemănare nesfârșită cu El. Că trebuie să ne însușim prin har în Duhul, icoana, chipul Lui dumnezeiesc. Împărăția lui Dumnezeu se întemeiază cu cei asemenea Lui, iar Taina Mărturisirii e o cale în acest scop”. Mărturisirea este „ușa milei”, „al doilea har ce se naște în inimă din credință și frică, părăsirea celor de mai înainte și întristarea pentru ele, inima zdrobită cea care ne îndeamnă să păzim poruncile căci din aceasta dobândim curăția sufletului”, al doilea botez și se fac actuale mereu roadele Botezului.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că Taina Mărturisirii e la fel de importantă ca Împărtășania: „Prin Preoți, spune Sfântul Părinte, se săvârșește și Sfânta Jertfă și alte slujbe, întru nimic mai prejos decât Sfânta Jertfă și în ce privește vrednicia preoțească, și în ce privește mântuirea noastră.

Oamenii care trăiesc pe pământ au primit îngăduința să administreze cele cerești și au putere pe care Dumnezeu nu a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor: „Orice veți lega pe pământ….” Au și stăpânitorii pământului puterea de a lega, dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoților, însă, leagă sufletele și străbate cerul: Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți jos pe pământ. Stăpânul întărește hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoților decât toată puterea cerească? ….Domnul a spus iarăși: „Tatăl a dat toată judecata Fiului.” Văd, însă, că toată această putere a fost încredințată de Fiul preoților. Au fost înălțați la slujba aceasta atât de mare, ca și cum de acum s-ar fi mutat în ceruri, ca și cum ar fi depășit firea omenească, ca și cum ar fi scăpat de toate patimile omenești.”

În viața Bisericii Taina Mărturisirii este importantă, deoarece Taina, e o confruntare cu păcatul care este unicul obstacol în calea mântuirii. Sfântul Apostol Pavel vorbește despre „omul cel vechi și omul cel nou”. Omul cel nou este cel dezbrăcat de păcat și înnoit prin Hristos, îmbrăcat în Hristos (Romani 6,3-11). Această dezbrăcare, golire de păcat și înnoire prin Hristos este o permanență a vieții atâta vreme cât se dorește o creștere duhovnicească. Fără Mărturisire nu există prospețime în viața spirituală. Fiecare nouă mărturisire este o retrezire, o deșteptare dintr-un somn și începutul unui nou urcuș. De aceea mărturisirea este considerată una din primele trepte ale procesului de creștere duhovnicească și cea care pregătește evoluția ulterioară.”

Mărturisirea spală păcatele de după Botez și devine astfel Taină sfântă fără de care nu e posibilă dobândirea mântuirii. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Fericit ești tu dacă ai păstrat baia botezului, dacă însă ca un om ai apucat de ai irosit darurile ei, apoi pune în mișcare darurile lacrimilor. Ai o fântână întreagă, din adâncul inimii scoate tânguire, atinge pe amândoi genunchii, ochii, revarsă pâraiele de lacrimi, îneacă în lacrimi greșelile tale. Pârâiașele neînsemnate de ploaie duc firicelele ușoare de paie, iar râurile de adâncime mare și șiroaiele furtunoase de munte sunt în stare să târască cu sine rădăcinile buturugilor înfipte adânc și chiar și pietroaiele grele.”

Prin spovedanie se menține sănătatea întregului corp, Biserica, dar și sănătatea fiecărui mădular în parte. „Când un mădular suferă, suferă întregul corp, iar ceea ce este și mai grav, boala unui mădular se poate extinde în întreg corpul. Pentru a proteja sănătatea întregului corp, ea se impune cu necesitate pentru fiecare mădular în parte.”

Domnul Iisus Hristos a dăruit Sfinților Apostoli și urmașilor acestora puterea de a lega și dezlega păcatele pe pământ și în ceruri. Mărturisirea este lucrarea văzută, rânduită în Biserică de Mântuitorul Hristos prin care creștinul căindu-se sincer de păcatele săvârșite după Botez, mărturisindu-le deschis și integral înaintea duhovnicului și hotărându-se să se îndrepte, să-și schimbe radical viața, dobândește de la Dumnezeu harul nevăzut al iertării acestora.”

După căderea în păcatul strămoșesc, existența umană este o permanentă pendulare între păcat și virtute, între cădere și ridicare. Dacă prin Sfânta Taină a Botezului ni se iartă păcatul strămoșesc, prin Sfânta Taină a Mărturisirii ne sunt iertate păcatele personale, ceea ce arată că Spovedania are un loc precis în viața Bisericii. Spovedania „nu este numai o Taină, ci totodată este și o instituție de pedagogie divină, prin care sufletul este condus în direcția dezvoltării sale creștine.”

În Taina Mărturisirii se urmărește să se realizeze „împăcarea omului cu Dumnezeu și integrarea acestuia în relația de comuniune harică cu El, preotului duhovnic rămânându-i doar sarcina de a pregăti climatul și condițiile necesare unei săvârșiri cât mai corecte a Tainei, precum și răspunderea pastorală de a aplica mijloacele terapeutice potrivite cu natura stării sufletești a fiecărui penitent în parte, încurajând, mângâind, întărind și îndreptând pe fii săi duhovnicești pe calea împlinirii sfintelor porunci ale lui Hristos.”

Sfânta Taină a Mărturisirii este privită în cultul ortodox ca fiind una din multele probe ale iubirii și bunătății divine, fără de care viața credincioșilor ar cunoaște eșecul spiritual. Ea face parte din cadrul celor 7 Sfinte Taine ale Bisericii și constituie izvorul vieții duhovnicești creștine. Este absolut fundamentală pentru viața creștină și nu există mântuire în afara ei. „Ispitele, solicitările la abaterile din drumul indicat de învățătură a Mântuitorului nu ocolesc pe nimeni în viața pământească și, dacă uneori ele sunt respinse, ori înfrânte, alteori îi biruiesc pe credincioși, ducându-i la căderi morale de natură mai grea sau mai ușoară. Și, întrucât conștiința nu poate fi suprimată, ci doar, cel mult ațipită, adormită pentru un timp, sub apăsarea păcatului, ea produce grea neliniște sufletească, chiar și celui mai păcătos dintre oameni.”

Dar oricât de căzut ar fi în mrejele păcatului totuși „omul nu rămâne o ființă pierdută pentru totdeauna. Conștiința lui încă nu este deplin adormită, încă mai licărește o luminiță în tainița inimii. Pe aceasta trebuie să o descopere cu multă destoinicie duhovnicul, adică să stimuleze dorința de întoarcere și să vadă ce a rămas bun și nealterat în ființa păcătosului, pentru a ști ce leacuri tămăduitoare și măsuri terapeutice să-i aplice.” În același timp, Taina Mărturisirii este cel mai puternic mijloc de pastorație individuală. Ea este o adevărată Vitezdă spirituală.

Prin Mărturisire credincioșii primesc de la Dumnezeu iertarea. „Însă iertarea, acest dar mare, credinciosul nu o primește independent de dorința lui și de manifestarea acestei dorințe. El trebuie să-și arate disponibilitatea primirii iertării, iar aceasta o face prin acte concrete: căință și mărturisire.” Căința este amintirea unei fapte, unită cu repulsia față de săvârșirea ei. Prin amintire unită cu regret pentru fapta păcătoasă săvârșită, scăpăm de faptele contrare moralității și redobândim și împăcarea cu Dumnezeu.

Pocăința reprezintă o cale de însănătoșire și de desăvârșire a sufletului creștin. Ea nu este „numai o virtute dovedită în anumite momente, ci o atitudine permanentă, un curent continuu de viață spirituală, un neîncetat flux și reflux, apus și răsărit, început nou și bun.”

Cap. 2.2. Pocăința ca stare duhovnicească

Părinții duhovnicești ne arată că pocăința ține de starea duhovnicească și nu are limite de timp sau spațiu. Doar adevărata pocăință ne conduce la pocăința permanentă ca stare de cunoaștere a noastră și discernământ duhovnicesc.

Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră: „de păcatul strămoșesc ne-am slobozit prin Sfântul Botez, dar de cel pe care am îndrăznit să-l săvârșim după Botez, ne slobozim prin căință.”

Căința permanentă trebuie să fie o necesitate de prim ordin în viața creștinului, deoarece greșim aproape în fiecare clipă, luptăm cu păcatul și niciodată nu-l biruim definitiv ci doar parțial. De aceea noi avem nevoie permanent de cineva care să ne arate imperfecțiunea faptelor săvârșite, de un regret care să ne însoțească permanent. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „De păcătuiești în toate zilele faceți pocăință. Și după cum procedăm cu casele învechite și stricate, unde după ce am scos părțile putrede – reparăm locul cu material nou și mereu suntem cu grijă și cu luare aminte, tot așa să facem și cu noi înșine. Dacă din pricina păcatului te-ai stricat, înnoiește-te prin pocăință.”

Pocăința este o adâncă și vie simțire lăuntrică prin care omul își recunoaște fiecare din păcatele sale sau mai în general, starea sa păcătoasă, se leapădă de ea, cere iertare de la Dumnezeu și chemându-L în ajutor, arată că pe viitor nu mai vrea să păcătuiască, nu mai vrea să stăruie în depărtarea de Dumnezeu, ci dorește să se întoarcă la El și să-și schimbe cu totul purtarea.”

Sfântul Simeon Noul Teolog modul în care trebuie făcută pocăința ca să aibă valoare în urcușul nostru spiritual: „Trebuie să ai totdeauna în tine frica lui Dumnezeu și să cercetezi în fiecare zi ce ai făcut bine și ce rău. Iar de cele bune să uiți, ca nu cumva să cazi în patima slavei deșarte, iar față de cele potrivnice să te folosești de lacrimi împreunate cu mărturisirea și cu rugăciunea stăruitoare. Cercetarea să-ți fie așa: Sfârșindu-se ziua și venind seara, cugetă întru tine: Oare cum am petrecut ziua, cu ajutorul lui Dumnezeu? N-am osândit pe cineva, nu l-am grăit de rău, nu l-am scârbit, n-am căutat la fața cuiva cu patimă, sau n-am fost neascultător celui mai mare în slujbă și nu mi-am neglijat-o pe aceasta? Nu m-am mâniat pe cineva, sau stând la rugăciunea de obște, nu mi-am ocupat mintea cu lucruri nefolositoare, sau n-am lipsit de la biserică și de la pravilă, îngreuiat de lene? Dacă te găsești nevinovat de toate acestea (ceea ce e cu neputință, << căci nimeni nu e curat de întinare, nici măcar o singură zi din viața lui>> (Iov 14,4) și nimeni nu se va lăuda că are inima curată), strigă către Dumnezeu cu multe lacrimi: Doamne, iartă-mi toate câte am greșit cu lucrul, cu cuvântul, cu știință și cu neștiință. Căci multe greșim și nu știm.” Pocăința trebuie să fie însoțită de o meditare permanentă la moarte, la judecată, la chinurile iadului. Sfântul Isaac Sirul ne arată că conștientizarea propriei păcătoșenii este mai importanta decât harisma învierii din morți: „Cel ce suspină un ceas, este mai bun decât cel ce folosește lumii întregi prin gândirea sa, după cum cel ce s-a văzut pe sine și păcatele sale este mai bun decât cel ce a văzut pe îngeri.” Iar Evagrie Monahul ne dă acest sfat: „Așezându-te în chilia ta, adună-ți mintea și gândește-te la ceasul morții. Privește atunci la moartea trupului, înțelege întâmplarea, ia-ți osteneala, disprețuiește deșertăciunea din lumea aceasta, atât a plăcerii, cât și a străduinței, ca să poți să rămâi nestrămutat în aceeași hotărâre a liniștii și să nu slăbești. Mută-ți gândul și la starea cea din iad, gândește-te cum se chinuiesc sufletele acolo, în ce tăcere prea amară? Sau în ce cumplită suspinare? În ce mare spaimă și frământare? Sau în ce așteptare? Gândește-te la durerea sufletului cea neîncetată, la lacrimile sufletești fără sfârșit. Mută-ți apoi gândul la ziua învierii și la înfățișarea înaintea lui Dumnezeu.”

Cuvântul „pocăință” exprimă caracterul de durere pricinuită de rana păcatului, de părerea de rău pentru căderea în acesta, iar când este numită pocăință sau Taina Pocăinței denumirea „accentuează părerea de rău declanșată de conștientizarea stării de păcătoșenie. Cu acest înțeles pocăința nu este legată numai de Taină, în sine, ci este o stare pe care credinciosul o trăiește și o exprimă sub diferite forme. În fața perfecțiunilor dumnezeiești, credinciosul se vede păcătos și nevrednic.”

Pocăința aparține în primul rând Bisericii și o are de la Însuși Întemeietorul și Capul ei, care și-a început activitatea Sa cu îndemnul: „Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”( Matei 4,17).

Chemarea la pocăință a Sfântului Ioan Botezătorul de la începutul Evangheliei lui Hristos avea misiunea pregătitoare de a se pocăi oamenii de păcate, pentru a primi mai ușor iertarea, nu ca să fie pedepsiți. Era, de fapt, o chemare menită să facă rodnice inimile oamenilor, să pregătească un teren pe care mai târziu să poată răsări în liniște harul mântuitor. Pregătirea acestui teren cerea din partea oamenilor o purtare morală sinceră care mai apoi să fie încununată de fapte bune, lucru pe deplin arătat de Sfântul Ioan prin cuvintele: „Faceți dar, roade vrednice de pocăință” (Matei 3,8), iar aceste roade dintre care enumerăm milostenia: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are și cel ce are bucate să facă asemenea”( Luca 3,11) și dragostea față de aproapele: „Să nu asupriți pe nimeni, nici să nu învinuiți pe nedrept” (Luca 3,14) erau fapte care trebuiau să confirme existența și sinceritatea pocăinței.

„Mai mult decât atât pentru Biserică pocăința înseamnă și un har, o putere a lui Dumnezeu dată sufletului spre iertare, spre refacere și necontenită însănătoșire morală. Acesta este aspectul pocăinței ca Sfântă Taină. A fost întemeiată de Mântuitorul în cursul activității Sale, când a acordat însănătoșirea firii omenești prin harul iertării păcatelor. Și tot El a lăsat acest har al iertării și însănătoșirii duhovnicești Sfinților Apostoli și urmașilor autorizați, spre a fi continuat până la sfârșitul veacurilor: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Acestea zicând, a suflat și le-a zis: Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, se vor ierta și cărora le veți ține, vor fi ținute.”( Ioan 20,21-23)

Pocăința este în mod predilect o noțiune religioasă, iar referiri asupra ei întâlnim la toate religiile. Înainte de venirea Mântuitorului pocăința apare ca regret, mustrare în urma păcatelor săvârșite, conștiință a vinovăției și frică de pedeapsă. Exemple de acest gen sunt numeroase. Astfel, după ce Cain omoară pe Abel, în sufletul său apar mustrări de conștiință, sub forma fricii de pedeapsa lui Dumnezeu, care îl transformă într-un fugar fără discernământ. Iuda suferă de căința pentru faptă săvârșită încât se sinucide. Petru își plânge cu amar întreita sa lepădare, însă, el prin căință renaște spre o viață nouă. Tâlharul de pe Golgota recunoscându-și vina „fură” împărăția cerurilor.

Mântuitorul a dat însă pocăinței un înțeles mult mai adânc. În învățătura Sa, pocăința devine o virtute, o putere a sufletului de înnoire, de schimbare, de transformare a vieții duhovnicești care pornește din adâncul sufletului, al întregii ființe umane și își schimbă întreaga ființă: gânduri, cuvinte, fapte. Pocăința exprimă în lumina Evangheliei mântuirii „regretul fiului că a căzut prin greșeala lui din iubirea părintească, dar acest regret fiind plin de încredere și iubire față de părintele său, care îl așteaptă cu brațele deschise, se transformă în energia creatoare a hotărârii de schimbare și înnoire a vieții duhovnicești, pe măsură să-i asigure comuniunea de iubire cu părintele său.”

Întreaga activitate mesianică a lui Hristos a fost aceea de a vesti celor bolnavi vindecarea. Pe acești bolnavi i-a vindecat așa cum era boala fiecăruia: pe cei bolnavi trupește făcând nenumărate minuni, iar pe cei bolnavi sufletește, chemându-i la pocăință: „Nu am venit să chem pe cei drepți la Pocăință, ci pe cei păcătoși.”( Luca 5,32) Hristos dă nenumărate pilde de pocăință, știind faptul că exemplele pot lămuri mai bine ceea ce vrea să spună pedagogul. Hristos tălmăcește ideea și valoarea pocăinței în parabola despre oaia cea pierdută. Aici, ne spune că atunci când un om pierde o oaie dintr-o sută, lasă pe cele nouăzeci și nouă și caută pe cea rătăcită până o găsește „și dacă a găsit-o, o pune pe umerii săi cu bucurie și, sosind acasă, cheamă prietenii și vecinii zicându-le: Bucurați-vă împreună cu mine că am găsit oaia cea pierdută. Zic vouă că așa și în cer va fi mai mare bucurie pentru un păcătos care se pocăiește decât pentru nouăzeci și nouă de drepți cărora nu le trebuie pocăința.”( Luca 15,4-7) Sfântul Maxim Mărturisitorul vrând să arate mila necuprinsă a lui Dumnezeu tâlcuiește această pildă astfel: „De aceea, zice Sfântul Maxim, pe oaia cea răzlețită de suta dumnezeiască, aflând-o rătăcind pe munți și culmi, nu o alungă, nici nu o readuce la turmă bătând-o și împingând-o, ci luând-o pe umerii Săi o scapă cu compătimire, aducând-o la soațele ei.”

O altă pildă în care ne este prezentată valoarea pocăinței este și parabola despre drahma cea pierdută. Femeia ce a pierdu-o, aprinde lumina, mătură casa și caută neodihnită până o află. Când o găsește, se bucură împreună cu vecinele și prietenele ei: „Astfel, zice Domnul, bucurie este înaintea îngerilor lui Dumnezeu, pentru un păcătos care se pocăiește.”(Luca 15,8 -10) Pocăința o vedem și în pilda vameșului și a fariseului. Vameșul, în smerenia lui, „departe stând nu dorea nici ochii să-i ridice către cer, ci-și bătea pieptul și zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”(Luca18,13) Pe lângă aceste pilde, exemplul clasic al pocăinței ni-l prezintă Hristos în pilda fiului risipitor. În această pildă despre pocăință, Mântuitorul Hristos ne arată poate cel mai bine întregul drum al păcătosului de la starea jalnică produsă de păcat până la momentul împăcării cu Dumnezeu. Sunt prezente aici toate elementele pocăinței, începând cu starea cunoștinței de sine, care este începutul pocăinței și terminând cu mărturisirea păcatului și dobândirea iertării.

„Dobândind conștiința stării sale de păcătoșenie, fiul risipitor își aducea aminte de bunurile și de fericirea de care se bucura la tatăl său, iar situația sa nenorocită de paznic de porci într-un pământ străin îi apărea cu atât mai dureroasă, cu cât își aducea aminte cu nostalgie de patria sa, raiul. Păcatul e un exil din rai, adică din intimitatea cu Dumnezeu, dar și un exil al omului afară de el însuși […] De îndată ce și-a dat seama de starea sa de exil și a întrevăzut posibilitatea întoarcerii la tatăl său, fiul risipitor a părăsit spontan păcatul și patimile simbolizate de hrana porcilor […]. Odată intrat în sine însuși și păcatul fiind părăsit, penitentul trebuie să-și așeze rațiunea judecător al faptelor sale. Începutul mântuirii e osândirea de noi înșine, spunea Avva Evagrie, […] e absolut indispensabil să legăm de părăsirea păcatului cu fapta, mărturisirea lui, așa cum a făcut-o fiul risipitor care a strigat: „Am păcătuit!” întorcându-se la Tatăl […]. În parabola fiului risipitor, căința se înfățișează ca un proces în care omul și Dumnezeu joacă fiecare un rol necesar și de neînlocuit. Stă în puterea omului să coboare el însuși și să-și descopere faptele sale ascunse, dar numai Dumnezeu încununează căința iertându-i păcatele și ridicându-l din căderea sa […]. Convertirea nu este însă un act solitar, ea rezultă dintr-o „sinergie” sau din conlucrarea omului cu Dumnezeu.”

Pe lângă pildele de pocăință date de Hristos, în Noul Testament găsim și numeroase exemple concrete de pocăință. Astfel un exemplu de pocăință desăvârșită ni-l dă femeia cea păcătoasă care, stând în casa fariseului, „lângă picioarele Lui și plângând a început să-I ude picioarele cu lacrimi și cu părul capului ei să le șteargă. Și săruta picioarele Lui și le ungea cu mir. ( Luca 7,37 -38) Găsim aici un exemplu clasic de pocăință: lacrimi, sărutarea și udarea picioarelor cu aceste lacrimi, iubirea mare către Domnul, pocăință care mai apoi a fost răsplătită de Mântuitorul care a spus: „iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit.”(Luca 7,47)

Zaheu vameșul stând în apropierea Domnului și-a dat seama de viața sa păcătoasă și-și mărturisește păcatele, punând astfel început bun vieții sale: „Doamne! Iată jumătate din averea mea o dau săracilor și, de am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” Mântuitorul ne arată roadele acestei pocăințe prin răspunsul pe care i l-a dat: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia […].Pentru că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.”(Luca 19, 1 -10)

În pocăința lui Petru, verhovnicul Apostolilor, care a căzut în păcatul lepădării de Dumnezeu un loc important l-au ocupat lacrimile și părerea de rău pentru păcatul săvârșit. Și Sfântul Ioan Gură de Aur arată rolul important al lacrimilor în pocăință: „ Plângând și tânguindu-se. Dar mai bine spus, nu plângând ca să plângă, ci cu multă râvnă și mare zdrobire de inimă. De aceea și Evanghelistul n-a spus atât: „a plâns” ci „a plâns cu amar”. Nici un cuvânt nu poate înfățișa cât de mare a fost puterea lacrimilor lui, dar o arată lămurit deznodământul lucrurilor. Mare într-adevăr, a fost căderea lui Petru, că lepădarea de Hristos este un păcat fără de asemănare; totuși, după un păcat atât de mare, Hristos l-a pus din nou în cinstea de mai înainte și i-a încredințat conducerea Bisericii.”

Mântuitorul îndeamnă pe toți la pocăință și arată totodată în cuvântările Sale și pedepsele pentru cei care nu se vor pocăi. La fel și Sfinții Apostoli, trimiși fiind la propovăduire, predică fiecare pocăința ca necesitate incontestabilă pentru dobândirea mântuirii. „În programul activității lor viitoare, Pocăința este un punct esențial și sfânt înscris și afirmat de El îndată după ce le-a deschis mintea să priceapă Scripturile: Așa este scris și așa trebuia să pătimească Hristos și a treia zi să învieze din morți și în numele Lui să se propovăduiască Pocăința și iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim ( Luca 24, 45 -47)”.

Sfinții Apostoli au împlinit această poruncă de a propovădui tuturor pocăința ca întoarcere la Dumnezeu. Ei și-au început activitatea de propovăduire a Evangheliei tot cu îndemnul la pocăință. Acest lucru îl vedem în ziua Pogorâri Sfântului Duh, când Sfântul Apostol Petru vorbind popoarelor adunate la Ierusalim le spune: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare din voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și veți lua darul Sfântului Duh”( Faptele Apostolilor 2,37 -38) Sfinții Apostoli cheamă la pocăință nu numai pe iudei, ci pe toate neamurile, arătând că pocăința nu are valoare doar pentru păgâni, pentru cei care nu primiseră Botezul, ci și pentru creștinii care au fost botezați, dar mai apoi au căzut în păcate. Astfel când Simon Magul care fusese botezat în Samaria (Faptele Apostolilor 8, 9 -13) ispitește cu bani pe Apostolul Petru ca să-i dea și lui puterea harismatică a împărtășirii Duhului Sfânt, Apostolul îl mustră aspru, apoi îl sfătuiește să se pocăiască: „Pocăiește-te de răutatea ta aceasta și te roagă lui Dumnezeu, doară ți se va ierta cugetul inimii tale, căci întru amărăciunea fierii și întru legătura nedreptății te văd că ești”(Faptele Apostolilor 8, 18 -24).

La fel și Sfântul Apostol Pavel care este și el rod al pocăinței și al întoarcerii la Dumnezeu vorbește în epistolele sale desper pocăință și necesitatea ei pentru mântuire. Astfel atât în Areopagul din Atena cât și în Milet tema centrală a predicilor sale a fost pocăința și credința în Hristos: „ Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neștiinței, vestește acum pe oameni, ca toți pretutindeni să se pocăiască” (Faptele Apostolilor 17, 30), „Voi știți cum n-am ascuns nimic din cele folositoare ca să nu vi le vestesc și să vă învăț înaintea poporului și prin case, mărturisind și iudeilor și elinilor pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul Iisus Hristos” ( Faptele Apostolilor 20, 20 -21) „Nu m-am făcut neascultător vedeniei cerești, rege Agripa, și mai întâi celor din Damasc și din Ierusalim și din toată țara Iudeii și păgânilor am vestit să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu, făcând fapte vrednice de pocăința”(Faptele Apostolilor 26, 19 -20).

Necesitatea pocăinței după ce am păcătuit este arătată și de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan în Apocalipsă. Astfel îngerului Bisericii din Efes îi pomenește de dragostea cea dintâi de care s-a lepădat și-i grăiește: „Adu-ți aminte de unde ai căzut și te pocăiește” (Apocalipsă 2, 4 -5). Bisericii din Pergam îi strigă la fel: „Pocăiește-te, iar de nu, vin la tine curând și voi face cu ei – cu ereticii – război, cu sabia gurii Mele”(Apocalipsă 2,16). Îngerului Bisericii din Sardes îi scrie: „Trăiești, dar ești mort. Priveghează și întărește cele ce erau să moară. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului meu. Drept aceea, adu-ți aminte cum ai primit și ai auzit și păstrează și te pocăiește” (Apocalipsă 3,13)., iar Bisericii din Laodiceea îi scrie: „Te sfătuiesc să cumperi de la mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogățești, și veșminte albe ca să te îmbraci și să nu se dea pe față rușinea goliciunii tale, și alifie de ochi, ca să-ti ungi ochii și să vezi. Eu pe câți îi iubesc îi mustru și îi pedepsesc, sârguiește dar și te pocăiește”(Apocalipsă 3, 18 -19).

Dacă la Sfântul Ioan Botezătorul pocăința avea un caracter pregătitor, în predica Mântuitorului și a Sfinților Apostoli ea atinge adevărata dimensiune, fiind chezășuitoarea dobândirii iertării păcatelor și a primirii harului dumnezeiesc.

Cunoscând faptul că omul este supus păcatului, Mântuitorul Iisus Hristos a instituit Taina Pocăinței, în cadrul căreia credincioșii primesc iertarea păcatelor după ce mai înainte se pocăiesc de păcate, le mărturisesc și făgăduiesc să nu le mai săvârșească, ci să lupte pentru îmbunătățirea vieții lor duhovnicești, iar Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă „posibilitatea căderii creștinului din har. Cel care după primirea Tainei Sfântului Botez a stricat <<templul Sfântului Duh>> are nevoie de pocăință pentru a regăsi el însuși această demnitate divină pe care a pierdut-o prin viața păcătoasă.” Prin pocăință ne curățim de păcatele săvârșite, de aceea Sfântul Apostol Pavel afirmă: „Altădată erați întuneric, iar acum lumină în Domnul: ca fii ai luminii să vă purtați” (Efeseni 5,8). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „sunt două lucruri: păcatul și pocăința, păcatul este rana, pocăința este leacul. Precum în trup șunt răni și leacuri, tot așa în suflet sunt păcate și pocăință…..În rană e puroi, în leac curățirea de puroi, în păcat este puroi, în păcat este ocara, în păcat râs, în pocăință este încredere, în pocăință libertate, în pocăință curățirea de păcat. Dumnezeu când șterge păcatele nu lasă nici o urmă, nu îngăduie să rămână nici o cicatrice, ci odată cu sănătatea ne dă și frumusețea, odată cu îndepărtarea pedepsei, ne dă și dreptatea și face ca acel ce a păcătuit să fie la fel cu cel ce n-a păcătuit. Căci șterge păcatul și-l face nici să nu mai fie și nici să fi fost. Așa de temeinic îl desființează de nu mai rămâne nici cicatrice, nici urmă, nici dovadă, nici semn.”

Virtutea pocăinței se înfățișează pe trei dimensiuni fundamentale: față de Dumnezeu, față de semeni și față de sine. Față de Dumnezeu, pocăința constituie un act de răspuns la iubirea și chemarea Părintelui ceresc. În momentul în care credinciosul înțelege chemarea lui Dumnezeu plină de iubire, realizează că păcatul este o barieră, un zid în cadrul acestui urcuș spiritual. Astfel apare regretul pentru păcatele săvârșite și dorința lepădării de ele. Același zid ridică păcatul și în calea relațiilor cu semenii, iar restabilirea adevăratei comunicări și comuniuni cu ei este un act de pocăință, smerenie și iubire. Pocăința față de sine se manifestă prin curăția vieții de orice pată și întinăciune, de orice păcat, știind că păcatul alterează chipul divin din adâncul ființei sale. Sfântul Duh revine prin pocăință la cel căzut făcându-l apt pentru un nou progres duhovnicesc. Sfântul Simeon Noul Teolog arată că „pocăința ca virtute este poarta de intrare în lumina negrăită a lui Dumnezeu, ea pregătește inima pentru a răsădi în centrul ființei și vieții creștinului puterea vieții dumnezeiești, care este Sfântul Duh, cu toate darurile Sale.”

Pocăința trebuie să devină o stare permanentă pentru toți. „Ideea unei pocăințe permanente corespunde spre curățirea omului de păcatele adunate după Botez, ca omul nou să poată înainta luptând, prin puterea botezului cu ispitele ce-i vin din față, atunci evident că noi greșind aproape în fiecare clipă, adică aproape niciodată neputând o biruință ireproșabilă asupra unei ispite, ci numai în parte, e necesar un regret care să ne însoțească statornic, care să ne umilească statornic, o voce care să critice mereu imperfecțiunea faptelor săvârșite, constituind prin însuși acest fapt un îndemn pentru o și mai mare încordare a lucrării noastre viitoare.”

Oricât de decăzut ar fi cineva nu trebuie să deznădăjduiască pentru că orice păcat poate fi iertat prin pocăință, dar omul nu trebuie să amâne pocăința „Nu zăbovi a te întoarce la Domnul și nu amâna de la o zi la alta.( Sirah 5,7). „Ai păcătuit? Intră în biserică și-ți șterge păcatul. De câte ori ai păcătuit, să te căiești de păcat și să nu-ți pierzi nădejdea. Căci este foarte primejdios și rău ca odată căzut, să rămâi acolo jos, să nu mai încerci a te ridica, este periculos ca odată rănit, să neglijezi vindecarea rănii primite.”

Doar călăuziți de o pocăință permanentă putem ajunge la fericirea veșnică, la Dumnezeu. Drumul spre Dumnezeu trebuie „străbătut în corabia căinței pentru neîndeplinirea dragostei ce am arătat-o prin păcatele noastre. Numai așezați în barca pocăinței călcăm în fiecare clipă peste valurile păcătoase ale egoismului, care tind să se ridice din adânci dedesubturi din noi și de sub noi. Numai prin ea suntem mereu deasupra noastră și în mișcare dincolo de punctul la care ne aflăm, mai aproape de dragostea deplină, mai aproape de raiul în care se află pomul vieții, adică Hristos, izvorul dragostei spre care nutrește sufletul nostru.”

Pocăința trebuie să însoțească fiecare gest sau gând al nostru: „Pocăința este încercarea ascetică, profundă, curățitoare, purificatoare, de ridicare deasupra valurilor mării păcatului și a patimilor, pe marea liniștită a virtuților și către orizontul infinit al desăvârșirii. Este ieșirea și înaintarea din oceanul tenembros al egoismului, al mulțumirii de sine și al complacerii în această situație, de decădere a noastră către văzduhul senin al iubirii.”

Sub puterea pocăinței păcatele fierb ca și cum ar fi la foc și-și fac sufletul lor mai curat decât aurul cel curat, fiind mânați spre limanul virtuții și de puternicul duh al conștiinței lor și de amintirea păcatelor de mai înainte.” Pocăința se află la hotarul celor două Testamente: „ Cel al literei care ucide” ( II Corinteni 3,6) și cel al învierii lui Hristos, împăcând cele două lumi: lumea păcatului și a morții și lumea iertării și vieții veșnice, adică lumea interioară cu cea de afară. Ea este taina prin care creștinul își face vădită părerea de rău pentru greșelile făcute și voința de a se îndrepta, își mărturisește păcatele înaintea lui Dumnezeu, de la Care preotul cere iertarea păcătosului, dezlegarea păcatelor și astfel credinciosul este reașezat în starea harică din care a căzut. Pocăința ca virtute pregătește continuu și statornic pe creștin pentru pocăință ca Taină, care alungă din sufletul său gunoiul de păcate. Virtutea pocăinței reprezintă îndeosebi efortul uman, iar Taina Pocăinței reprezintă ajutorul divin. Însănătoșirea vieții morale a creștinului este o lucrare de comuniune, care se realizează prin colaborarea dintre efortul uman și ajutorul harului divin. Credinciosul primește cuvântul Domnului care îi aduce luminarea împreună cu îndoita contemplare și simțire. Această luminare a harului îi dăruiește sufletului puterea de a face pasul către mărturisire. Prin spovedania înaintea lui Dumnezeu, mărturisim un mare și universal adevăr, adevărul căderii noastre. Prin Taina Spovedaniei, credinciosul aduce păcatul său la lumină, iar Acesta îl șterge, în aceasta constă puterea spovedaniei.”

Taina Mărturisirii de fapt este expunerea păcatelor în fața Duhovnicului ca urmare a conștientizării stării de păcătoșenie și dorința de îndreptare. Mărturisirea păcatelor, ne arată Părintele Profesor Doctor Viorel Sava „este rezultatul convingerii existenței lor reale în viața noastră și a conștientizării pervertirii modului nostru de gândire și de făptuire sub influiența lor, iar rezultatul mărturisirii este „schimbarea spiritului”, înnoirea lui, efect exprimat mai bine prin termenul grecesc metania (metanoia).” Iar P.S. Casian al Dunării de Jos ne spune că dacă înainte de Taina Spovedaniei suntem împovărați sufletește „operația chirurgicală” a mărturisirii, care scoate tumoarea din interior ne ajută să ne ridicăm și să plecăm acasă eliberați și ușurați de povara păcatelor.”

Pocăința nu se referă numai la păcatele săvârșite ci și la lipsa binelui care putea fi împlinit. „Ajunge fiecărei zile grija ei” (Matei 6,34). Dar atunci când în cele mai multe din zilele trecute ale vieții n-am făcut binele ce trebuia făcut sau mai grav, am făcut mai multe fapte rele, acestea sunt zilele pierdute pentru lucrarea binelui și a mântuirii.”

În spiritualitatea ortodoxă darul lacrimilor este o harismă de mare preț și este legată de darul pocăinței, de smerenie și de starea de rugăciune neîncetată. Lacrimile produc în suflet o stare de fericire duhovnicească, pocăința adevărată născând mângâierea duhovnicească. Adevărata pocăință ne duce la vederea luminii dumnezeiești, iar Sfântul Simeon accentuează că „starea de pocăință trebuie să o avem neîncetat până la săvârșirea din această viață, lacrimile amare izvorâte din adâncul sufletului ne purifică și ne înaltă spre Dumnezeu într-o bucurie neîncetată”, căci „fără pocăință adevărată nu poți contempla frumusețea vieții dumnezeiești, fără purificarea sufletului prin pocăință nu te poți numi creștin. Căci pocăința și purificarea se află în strânsă legătură.” „Lacrimile duhovnicești se dobândesc pe măsura curățirii și spiritualizării firii noastre și sunt un semn al prezenței și lucrării dumnezeiești în inima noastră. Aceste lacrimi, ca de altfel și pocăința și plânsul duhovnicesc din care izvorăsc, au două direcții: o privire spre un trecut păcătos, pătimaș și o întoarcere către un viitor plin de nădejdea iertării și dobândirii mângâierii și fericirii veșnice. La început, ele sunt amare, de tristețe, de regret pentru căderea firii noastre umane în starea antiharică a păcatului. Pe măsura dobândirii iertării, ele devin tot mai dulci, devin lacrimi de recunoștință față de Dumnezeu și de bucurie duhovnicească. Cele dintâi sunt „lacrimi care ard”, cele care urmează sunt „lacrimi care îngrașă”. Astfel, lacrimile de pocăință, curățitoare, devin, pe treptele superioare ale rugăciunii, lacrimi de bucurie, de copleșire, de smerenie în fața măreției și bunătății divine.” Lacrimile au rolul curățirii ființei noastre și totodată al prezenței mai accentuate a harului care ne ajută să cunoaștem și să zărim mai bine ținta vieții noastre, și anume sfințenia. Pocăința are un rol central în viața noastră duhovnicească, deoarece reprezintă o lovitură dată păcatului, este așa cum Sfântul Ioan Scărarul mărturisește „cea care învie plânsul cel care bate la ușa cerului, iar cuvioasa smerenie, cea care îl deschide.” Și tot Sfântul Ioan Scărarul ne avertizează că „ Nu vom fi învinuiți, o prieteni, la ieșirea sufletului, că nu am săvârșit minuni, nici n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreșit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns”, adică pentru faptul că nu ne-am pocăit.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că vremea pentru pocăință este viața pământească, când a sosit moartea, pocăința nu mai valorează nimic. Pe pământ e locul și timpul pocăinței, pe pământ e locul și timpul semănatului, dincolo, în viața viitoare, e locul și timpul secerișului și culesului de fapte bune. „Acesta e timpul căinței, acela al judecății, acesta al întrecerilor, acela al cununilor, acesta al trudelor, acela al odihnei, acesta al ostenelii, acela al răsplății. Treziți-vă, vă rog, dezmeticiți-vă și să ascultați cu drag cele spuse. Am trăit în carne, să trăim de acum încolo întru duh, am trăit în desfătări, să trăim în virtuți, am trăit în nepăsare, să trăim în pocăință. Ce se fălește pământul cu cenușa? Ce te îngâmfi, omule? De ce ești așa semeț? Ce tragi nădejde de pe urma bogățiilor și a slavei lumești? Să mergem la morminte rogu-te, sa vedem acolo tainele, să vedem firea sfâșiată, oasele mâncate, trupuri putrezite.”

Nu trebuie să uităm cuvintele Părintelui Cleopa: „fără mărturisire nu există mântuire”, căci fără pocăință nu există progres în viața spirituală, ci „o cădere permanentă într-o existență fără sens duhovnicesc, un continuu regres către zonele cele mai întunecate ale existenței umane : adâncul sau abisul păcatelor și a patimilor.”

Așadar din numeroasele denumiri date pocăinței, „Sfinții Părinți și scriitori bisericești, exegeți și teologi mai vechi sau mai noi, au numit Biserica lui Hristos, „corabia care ne poartă spre limanul mântuirii”, punând-o în chip simbolic în relație cu arca lui Noe care l-a mântuit pe el și pe familia lui de potop. În alte locuri, însă, Biserica este numită drept mare, o mare de iertare de această dată. Corabia care poartă pe credincioși pe această mare a iertării este pocăința. Pocăința, zice, este corabia, frica de cârmaciul ei, miluirea e limanul dumnezeiesc. Frica ne așează, deci, în corabia pocăinței și ne trece pe marea vieții acoperită cu aburi sărați spre limanul dumnezeiesc care este iubirea.”

Cap. 2.3. Tradiția și practica Pocăinței

Sfânta Taină a Spovedaniei este una din cele mai importante lucrări misionare care are ca efect modelarea și transformarea sufletului credincioșilor. Microbii păcatului otrăvesc sufletul omului, iar singurul leac de curățire și ispășire a lui este pocăința. Pocăința sinceră, cu regret și lacrimi aduce iertarea păcatelor și mântuirea sufletului: „Plânge și tu, deci, păcatul și nu îl plânge așa, oricum, la întâmplare, sau numai de ochii lumii, ci plânge-l cu amar, ca Petru, varsă lacrimi din adâncul inimii, ca Domnul, cuprins de milă pentru tine, să-ți ierte păcatul. Căci este îndurător, El Însuși a spus: „Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să se pocăiască și să trăiască” (Iezechil 18, 23). Cere de la tine osteneală mică și îți dăruiește lucruri mari, caută să-i dai prilej ca să-ți hărăzească cămara mântuirii”.

După ce au căzut în păcat, în sufletul protopărinților noștri, Adam și Eva a înmugurit simțământul părerii de rău. Dumnezeu îl abordează pe Adam care se ascunsese în tufiș dându-și seama că este „gol”, că și-a pierdut prin păcat slava dintru început cu care era îmbrăcat. Întrebat dacă nu cumva a mâncat din pomul oprit, acesta în loc să recunoască, caută argumente, încearcă să-și motiveze păcatul. „Deși știa ce l-a îndemnat pe fiecare să păcătuiască, El vrea s-o spună acesta cu gura lui, pentru ca să mediteze asupra motivelor condamnabile ale greșelii sale și asupra slăbiciunilor speciale ale persoanei sale, ca altădată să nu se mai lase condus de acele motive și să fie cu grijă mai deosebită la părțile mai slabe ale firii sale”. Sfinții Părinți ne spun că din nefericire atât Adam cât și Eva au refuzat invitația la o mărturisire personală și de aceea blestemul lui Dumnezeu a căzut asupra vieții lor, nu pentru că au păcătuit, ci pentru că n-au mărturisit. La fel s-a întâmplat și cu Cain. El refuză să-și recunoască păcatul uciderii fratelui său, de aceea este blestemat de Dumnezeu pentru că a ocolit mărturisirea.

Când Faraonul își recunoștea păcatul și se pocăia, Dumnezeu oprea plăgile trimise asupra Egiptului, iar Aaron care s-a făcut vinovat de greșeala poporului de a fi făcut un vițel de aur își mărturisește păcatul la invitația lui Moise.

Lui Moise Dumnezeu i-a dat o poruncă clară privind mărturisirea personală păcatelor. Pentru fiecare păcat se aducea o jertfă comună. Mărturisirea personală se făcea înaintea preotului „astfel preotul să-l curățească de păcatul pe care l-a săvârșit în vreunul din aceste chipuri și păcatul i se va ierta”(Levitic 5,12).

În Vechiul Testament exista și o mărturisire colectivă. Prin această spovedaniei se recunoșteau păcatele comune ale poporului. Proorocii mărturiseau păcatele poporului, iar arhiereul mărturisea păcatele în ziua împăcării ținându-și mâinile întinse asupra unui țap și apoi îi dădea drumul în pustie, ca să ducă păcatele în loc singuratic. Celebră este și mărturisirea lui David pentru uciderea lui Urie, dar și a lui Manase. „Mărturisirea particulară și individuală a păcatelor și-o făcea fiecare păcătos pentru sine, cum au făcut-o David și Moise. Dar nu numai persoane particulare fac penitență. Când contagiunea păcatului devine comună și publică, se cheamă la pocăință cetăți întregi, cum a fost vestita Ninive sau popoare, cum au fost israeliții”.

Pocăința dinainte de Hristos nu era o Taină pentru că lipsea harul Duhului Sfânt, dar în Noul Testament devine un act interior și sfânt, devine Taină. „Pocăința în Noul Testament începe cu predicile Sfântului Ioan Botezătorul, se așează ca Taină Sfântă de Mântuitorul Hristos și se pune în lucrare de Sfinții Apostoli”.

Despre practicarea Mărturisirii în perioada apostolică ne dau mărturie scrierile Noului Testament. În Efes, Sfântul Apostol Pavel dă iertare celor care au rătăcit de la credință, dar și-au mărturisit păcatele lor (Fapte 19,18). Corintenilor le cere să scoată afară din Biserică pe cel ce a greșit, ca apoi să fie iarăși primit după ce s-a pocăit ( I Corinteni 5,5). Momentele prin care trecea penitentul în actul Pocăinței erau: mustrarea, căința și mărturisirea păcatelor. Adânc grăitor în ceea ce privește necesitatea și practicarea Tainei Pocăinței în perioada Apostolică este cuvântul Sfântului Ioan: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este cu noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 8-9).

În secolul II creștinii erau îndemnați să-și mărturisească păcatele: „E mai bine să-ți mărturisești păcatele decât să-ți împietrești inima”( I Corinteni 15). Sfântul Irineu ne relatează mărturisirea și iertarea unor păcate grele săvârșite de niște femei, care s-au lăsat antrenate de gnostici la desfrâu. Lor li s-a cerut mărturisirea publică a păcatelor, descoperirea secretelor conștiinței. Cele care au avut curajul spovedaniei și-au ispășit păcatele și s-au împăcat cu Biserica, iar celelalte au pierit în adâncul fărădelegilor.

Clement Alexandrinul arată că pentru curățirea sufletului trebuie dragoste și pocăință și că nimeni care a greșit nu trebuie să dispere ci trebuie să lupte din toate puterile să nu mai cadă în păcatele făcute. „Celui care se întoarce la Dumnezeu din toată inima, îi sunt deschise porțile și Tatăl primește bucuros pe fiul ce se pocăiește….Adevărata Pocăință constă în a nu sta sub stăpânirea acelorași păcate și a smulge din suflet rădăcina păcatelor care ne-a pregătit pedeapsa morții…..Vrei tu, furule, ca crima ta să fie iertată? Încetează de a mai fura! Desfrânatul trebuie să stingă focurile patimii, curvarul trebuie în viitor să ducă o viață curată, tâlharul trebuie să restituie prada și să dea ceva în plus. Tu, mărturie mincinoasă, obișnuiește-te să spui adevărul, tu sperjurule, nu mai fac jurăminte. Strivește celelalte patimi, mânia, pofta….Tu, care ești mândru, puternic și bogat trebuie să ai lângă tine un om al lui Dumnezeu care să fie ca un stăpân și conducător al tău…El va petrece pentru tine adeseori nopți întregi fără somn, el face pentru tine rugăciuni către Dumnezeu….și se va ruga cu osârdie, dacă îl cinstești ca un înger al lui Dumnezeu.”

Două coordonate fundamentale alcătuiesc ființa pocăinței: pocăința singură și îndreptarea în viitor pentru ca să se bucure de roadele harice și să dobândească credință și nădejde în mila lui Dumnezeu, căință adevărată, mărturisirea păcatelor, hotărârea de întoarcere și împlinirea canonului.

În secolul III, Tertulian vorbește în mod clar despre mărturisirea păcatelor. El definește mărturisirea ca actul „prin care mărturisim păcatul nostru, Domnului”. Dumnezeu nu ne cere mărturisirea păcatelor ca și cum nu le-ar cunoaște, ci pentru că penitența ce se naște din ea e în funcție de calitatea și mărimea păcatelor mărturisite. De aici vedem, că în vremea lui Tertulian se cerea o mărturisire specifică a păcatelor. „El aseamănă arătarea păcatelor cu descoperirea rănilor în fața medicilor. Cei ce nu le descoperă pier din pricina rușinii. Eu nu dau loc rușinii, zice el, deoarece câștig mai mult din lipsa ei. Dacă vom ascunde ceva cunoștinței omenești, oare prin aceasta vom înșela pe Dumnezeu? Pe cât ușurează mărturisirea păcatelor, pe atât îngreunează ascunderea lor”. Tertulian ne arată că păcatele se spun lui Dumnezeu prin om, prin Biserică, ceea ce înseamnă prin preot, deci mărturisirea este secretă.

La mijlocul secolului III Sfântul Ciprian al Cartaginei se ocupă de mărturisirea păcatelor, arătând ca fiind o condiție neapărată pentru obținerea milei lui Dumnezeu și că fiecare trebuie să-și expună păcatul său episcopului sau preotului, astfel să-și primească penitența.

Origen, de asemenea ne arată că fiecare trebuie să-și spună păcatul cu gura lui: „Este o taină minunată în faptul că poruncește să-și pronunțe păcatul. Fiindcă în tot felul trebuie să fie pronunțate și divulgate toate cele ce le facem. Dacă facem ceva în ascuns, dacă am săvârșit ceva numai în cuvânt, sau în gândurile secrete, toate trebuie date pe față, toate trebuie spuse, spuse însă de acela care este și acuzatorul păcatului și ațâțătorul lui. Căci acela ne instigă acum să păcătuim și tot acela, după ce am păcătuit, ne acuză. Dacă, deci i-o luăm în viață aceluia înainte și ne facem noi înșine acuzatorii noștri, scăpăm de răutatea diavolului, inamicul și pârâșul nostru”. Și Origen vorbește tot de o mărturisire individuală.

Existența mărturisirii personale în secolul III e atestată și de „Didascalia Apostolilor” care constituie textul de bază al cărții I și II din Constituțiile Apostolice. Didascalia spune episcopului „ Să nu dai pentru fiecare păcat aceeași sentință, ci pentru fiecare una proprie, judecând cu multă chibzuială fiecare greșeală, pe cele mici și pe cele mari și într-un fel pe cea cu lucrul, într-altul pe cea cu cuvântul, deosebit pe cea cu intenția, sau calomnia sau bănuiala. Și unora le vei impune ajutorarea săracilor, altora posturi, iar pe alții îi vei elimina după mărimea păcatului lor”.

În secolul IV, Sinodul I Ecumenic de la Niceea din 325 în canonul 12 prevede mărturisirea individuală a păcatelor în fața episcopului sau a preotului. Canonul insistă asupra cercetării dispoziției lăuntrice și a comportamentului penitentului, ca în funcție de ea să se scurteze sau să se lungească timpul penitenței, iar Sfântul Vasile cel Mare insistă asupra valorii pe care o are mărturisirea personală a păcatelor, ca descoperire din proprie inițiativă în fața episcopului sau a preotului, deoarece numai ei sunt încredințați cu „iconomia Tainelor lui Dumnezeu”. Mărturisirea se făcea în secret, iar preoții aveau datoria să nu divulge păcatele celor pe care îi spovedeau: „și pe cel ce-și descoperă durerea, nu-l dezgoliți, ca nu cumva pentru el să fie ținuți și cei nevinovați drept vinovați de către dușman. Căci morții care cad într-un detașament de luptă sunt socotiți de dușmani ca o înfrângere a tuturor celor din detașament. Și dacă se află între ei de aceea care au fost răniți, vindecă rănile lor cei ce n-au fost răniți și nu le descoperă dușmanilor lor. Dar dacă le descoperă fiecăruia, își atrage oaste un nume rău și se mânie regele, comandantul oastei, asupra acelora care au descoperit oastea lui, și sunt loviți de el cu lovituri mai tari ca acelea pe care le-au suferit în luptă cei răniți.”

Paralel cu mărturisirea individuală și secretă a păcatelor a existat și o mărturisire publică. Aceasta a fost determinată de râvna unor credincioși, care considerându-se foarte păcătoși își afirmau eșecurile morale în public dar și de gravitatea unor păcate devenite publice, însă chiar și în aceste cazuri nu există mărturii clare care să pledeze în favoarea mărturisirii publice ca stare normală și generală în Biserică.

Canonul 102 al Sinodului Trulan (692) spune limpede că duhovnicul are puterea de a lega și dezlega, că el trebuie să fie un iscusit doctor de suflete: „ Se cade ca cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega și de a dezlega, să cerceteze felul păcatului și aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, și astfel să aducă bolii vindecarea potrivită”.

„Concluzionând, reafirmăm, că în mod normal, mărturisirea a avut caracter particular și secret si că doar în situații de excepție ea a devenit publică, însă practica liturgico – canonică a Bisericii nu a generalizat astfel de situații.”

Taina Mărturisirii păcatelor în fața duhovnicului este prin excelență Taină a comunicării intime și sincere între penitent și preot, sau chiar o Taină a comunicării intime între ei. În cadrul spovedaniei preotul pătrunde în sufletul penitentului, care i se deschide de bunăvoie și nu rămâne la un contact trecător și superficial”. Pentru cei care doresc să aibă viața veșnică stabilește obligativitatea împărtășirii cu Trupul și Sângele Său: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”.(Ioan 6,54) Pregătirea pentru împărtășire trebuie să fie precedată de o anumită pregătire, din care face parte și Spovedania”.

Astăzi, omul modern se rușinează să-și mărturisească păcatele și chiar socoate nedemn acest act de umilire în fața unui preot și astfel se pierde obișnuința spovedaniei. Rămânând totuși nevoia de spovedanie, oamenii aleargă mai mult la psihologi și psihiatri. „Psihanaliza nu este o spovedanie reală. Căci una este să te duci la un medic, care va căuta să-ți deslușească cauzele unei boli din care cine știe ce fapte și amintiri rămase în subconștientul tău cu care va vrea să te pună în acord, ca să le uiți sau să le înțelegi, și alta e să te duci la duhovnic și să-i spui, ca în fața lui Dumnezeu, greșelile și căința ta, și să-i ceri iertare și să simți că în clipa când preotul a zis „te iert și te dezleg”, s-a șters cu buretele totul. Așa cum ai șterge cu buretele o tablă pe care ai scris o mie de păcate. Dacă mai moi buretele și în puțină apă, se șterge și mai bine. De aceea vorbesc Părinții de lacrimile pocăinței”.

Azi, dificultățile Tainei Spovedaniei sunt multiple. Fiecare credincios este un caz aparte, de aceea pentru fiecare trebuie să folosească metoda care îl folosește pe credincios, „luând atitudinea Părintelui celui bun față de fiul risipitor. Această dragoste are dulceața și profunzimea harului mângâietor al Duhului Sfânt, tămăduind inima rănită și pângărită de păcat […]. Preotul înțelegându-l și nejudecându-l, primindu-l ca pe un frate ce suferă, dându-i sfatul necesar, îl va face să plece cu folos sufletesc și hotărât de a duce o viață mai bună”. Căci nu pentru toți credincioșii se potrivește aceeași îndemânare, fiindcă nu există o metodă pastorală care să poată fi adoptată și aplicată la toți. Unicitatea metodei e exclusă și datorită faptului că nu toți au și pot avea aceeași educație. Se întâmplă adeseori să ne dăm seama că ceea ce unuia îi este vătămător, altuia îi este de folos. Ceva asemănător cu anumite ierburi: aceleași ierburi pentru unele animale slujesc de hrană pentru altele, sunt aducătoare de moarte. O fluierătură domoală îmblânzește pe cai, iar pe căței îi asmuțește. Aceeași medicină în timp ce vindecă o boală, înrăutățește pe alta. Pâinea întărește viața celor mari, iar viața celor mici, o ucide”.

Un element indispensabil îl constituie examenul de conștiință. Astăzi anormalul tinde să devină normal, iar păcatul virtute și de aceea cercetarea cugetului este necesară. Fuga continuă după lux și comoditate determină pe mulți dintre noi să neglijeze și cele mai grave abateri morale: „primul și cel mai mare păcat este a nu ne da seama și a nu recunoaște că păcătuim împotriva lui Dumnezeu și a aproapelui prin unele din gândurile, vorbele și faptele noastre, fie făcând ceea ce nu trebuie, fie nefăcând ceea ce trebuie. Creștinul care nu se simte păcătos, nu pentru că nu este, ci pentru că nu se gândește la această gravitate, care nu-și dă seama sau nu recunoaște că este în stare de păcat, acela nu va înțelege nici vina lui, nici trebuința pocăinței și a mărturisirii păcatelor”. Examenul de conștiință reprezintă „spovedania în forma ei lăuntrică” și trebuie să fie o preocupare permanentă a creștinului. Examenul de conștiință este precedat de mustrările de conștiință și este „un act profund răscolitor ce amplifică în sufletul nostru căința, trezind părerea de rău și dezgustul pentru păcatele săvârșite, hotărârea de a nu mai păcătui și dorința de a ne vindeca”. Cercetarea conștiinței constituie condiția unei bune mărturisiri. Nu este de mirare că în lipsa unui examen zilnic se întâlnește zilnic dezorientarea creștinilor înaintea scaunului de spovedanie, unde ori mărturisesc că nu au comis nici o abatere de la legea morală, ori cer să fie întrebați. Cercetarea conștiinței trebuie practicată minuțios stăruitor, serios „adună-te și tu, fratele meu, într-o parte și mai dînainte de a merge la duhovnic, cu două sau trei săptămâni, mai ales la începutul celor patru posturi ale anului, șezi cu liniște multă și plecându-ți capul, fă cercetarea conștiinței tale… și fă-te nu apărător, ci judecător al păcatelor tale […] socotește câte păcate ai făcut după ce te-ai mărturisit, cu lucrul, cu cuvântul, cu învoiala gândurilor. Socotește cu multă silință, ca să afli fiecare păcat al tău”. „Vremea cea mai proprie din zi pentru asigurarea în primul rând a condițiilor de liniște externă, precum și pentru înlesnirea celei dinăuntru sufletului, este după Sfântul Vasile cel Mare seara, după terminarea ocupațiilor, înainte de culcare sau mai bine înainte de somn. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune „când vei examina acestea să nu fie nimeni de față și să nu te tulbure nimeni. Ci după cum judecătorii judecă șezând după o perdea, tot așa și tu caută în loc de perdele, vreme și loc de liniște. După ce te-ai sculat de la cină și ești gata să te culci, atunci examinează-ți faptele. Acesta este timpul potrivit, iar ca loc ai patul și camera de culcare”. Examenul de conștiință nu trebuie să se reducă la o simplă contabilizare a păcatelor ci important în această cercetare este căința și pocăința. Are o mare însemnătate „că de nu vei face cuviincioasă cercetare a păcatelor tale mai înainte de a le mărturisi, câte păcate vei uita și nu le vei mărturisi, sunt neiertate pentru că uitarea aceasta s-a făcut de voie de la sineți, putând să-ți aduci aminte de dânsele cu cercetarea pe care însă n-ai făcut-o. Dar, de vei face cercetarea cea cuviincioasă și se va întâmpla să uiți vreun păcat, zic unii că se iartă împreună cu celelalte păcate, pe care le-ai mărturisit, pentru că uitarea aceasta nu este de voie, ci fără de voie. Dacă, după mărturisire, îți vei aduce aminte, trebuie să mergi iarăși la duhovnic și să mărturisești păcatul de care ți-ai adus aminte”.

În sprijinul examinării minuțioase a conștiinței pot fi folosite acele ghide de spovedanie, iar Agapie Criteanul arată care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o spovedanie ca ea să fie mântuitoare:

1.să fie benevolă, adică să fie făcută din proprie inițiativă, și nu silită sau din constrângere, din teamă sau din alte motive

2.să fie simplă și scurtă

3.să fie smerită

4.să fie sinceră, adică să arate păcatele așa cum s-au săvârșit, fără să ascundă sau să diminueze gravitatea lor sau să arunce răspunderea asupra altora

5.să fie grabnică

6. să fie lămurită, explicită

7. să fie întreagă

8. să fie făcută cu sfială și rușine

9. să fie personală și tainică

10. să fie făcută cu pocăință și cu părere de rău

11. să fie gata a împlini canonul

Credincioșii care și-au făcut un amănunțit examen de conștiință și cu căință sinceră vor fi cei care își vor mărturisi greșelile. Sfântul Nicodim Aghioritul arată că „duhovnicul nu este dator să întrebe pe cel care se mărturisește ce a făptuit… ci însuși cel care se spovedește trebuie să-și mărturisească de la sine păcatele ca să capete iertare pentru ele”.

Mărturisirea nu este un monolog, ci un dialog între preot și credincios, pentru a scoate la lumină faptele care vor fi judecate „în Dumnezeu”. (Ioan 2,21) E o analiză „o cercetare a lumii, a stării sufletului în urma păcatului pentru scoaterea a tot ce e nociv, distrugător în el și a-l reface în structura lui autentică”.

Persoana prin care Dumnezeu lucrează și acordă iertare și dezlegare de păcate celui cu conștiința încărcată este preotul: „Unii prieteni pot bagateliza slăbiciunile lui, alții le pot exagera și mai mult dintr-o grijă prea mare față de el. Nici chiar cei cu cunoștințe bogate de ordin psihologic și psihiatric nu-l pot ajuta așa cum ajută un preot, pentru că omul are nevoie și de încredere într-un ajutor dumnezeiesc ca să poată pune la contribuție toate eforturile voinței lui în vederea vindecării”.

Omul contemporan adeseori se rușinează să-și divulge păcatele în fața preotului, de aceea Părintele Stăniloae afirma: „Mărturisirea păcatelor e pe de o parte o biruire a rușinii pentru ele, pe de alta o adâncire a sentimentului de rușine, fapt care produce străpungerea sau zdrobirea inimii. Căci mărturisirea nu e biruire a rușinii prin nesimțire ci prin scârba de păcat și prin teama de pedeapsa veșnică pentru el. În mărturisire are loc o rușine culminantă pentru păcat și bărbăția care o biruiește. E bărbăția ostașului în toiul luptei, superioară celei dinainte de luptă. Duhovnicul ajută la amândouă. Numai așa mărturisirea e un eveniment duhovnicesc de adâncă zguduire și un început de viață nouă. Astfel devine un act nesimțit, formal care nu răscolește ființa și nu ajută la înnoirea vieții”.

În scaunul spovedaniei duhovnicul trebuie să fie pe rând „părinte, medic, învățător și judecător”. Preotul duhovnic printr-o atitudine binevoitoare trebuie să-l determine pe credincios să-și mărturisească păcatele. Duhovnicul trebuie să-i primească pe credincioși cu bunăvoință și dragoste, căci dacă vor fi primiți rău, pot manifesta o repulsie față de Taina Pocăinței: „încă de la început, duhovnicul trebuie să aibă o privire blândă, un ton îmbietor, cald, amical”. De o intimitate părintească căci aceasta „va încălzi inima crispată în sforțările tăcerii, o va înmuia, o va face să se destindă și să se deschidă”.

Aceeași bunătate părintească trebuie manifestată de duhovnic pe tot parcursul mărturisirii „va evita cu grijă orice urmă de nerăbdare, orice semn de plictiseală, de mirare sau respingere, într-un cuvânt, orice act care ar fi de natură să-l înspăimânte sau să-l umilească pe penitent și care l-ar împiedica de frică sau de rușine să-și continue mărturisirile”.

Un duhovnic cu smerită dragoste în scaunul spovedaniei poate întoarce mii de suflete la Dumnezeu. Este de dorit ca penitentul să-și mărturisească păcatele, duhovnicul intervenind când unele fapte nu pot fi destul de clare și necesită unele precizări lămuritoare. Dacă penitentul nu este în stare să-și facă mărturisirea cursivă din diferite motive, duhovnicul trebuie să-l ajute „prin întrebări potrivite, în continuarea spuselor”. Primele întrebări se vor referi la data ultimei mărturisiri, la împlinirea canonului și la pregătirea pentru respectiva spovedanie.

Cine? Ce? În ce mod? Pentru ce? În ce timp? În ce loc? De câte ori? Sunt întrebări prin care duhovnicul va stabili împrejurările păcatului, dar va stabili și pe ce treaptă a păcatului se află penitentul. Spovedania trebuie personalizată și adaptată la penitent, la vârsta lui, la nivelul intelectual, la temperament și la trecutul său. Vor fi abordați diferit la spovedanie un copil de 12 ani și un bătrân de 70 ani, o persoană cu studii medii și o alta cu doctorat, un introvertit și un extravertit”.

După sfătuirea duhovnicească, ce are caracterul unui sfat, canonul reprezintă un alt mijloc de îndreptare a păcătosului și are un caracter obligatoriu de îndeplinit. Canonul nu are caracter pedepsitor, ci este un medicament și tratament curativ și preventiv, care constă în prescrierea anumitor îndrumări de comportare în viață, care să favorizeze îndreptarea credinciosului. Canonul încearcă să debaraseze pe credincios de ceea ce este împotriva naturii umane, păcatul, și să pună în loc faptele virtuoase, este un mijloc pedagogic, vindicativ, pentru îndreptarea celui ce s-a mărturisit”.

Scopul duhovnicului în aplicarea epitemiilor este „de a nimici în păcătos acele dorințe grozave, care nasc păcatul…. Un alt scop este de a procura sufletului un fel de legătură in frâu, care să-l împiedice de a mai săvârși aceleași fapte de care s-a curățit. De a face pe om sârguitor și răbdător, virtutea fiind o chestiune de stăruință […].Să cunoaștem dacă cel ce se căiește, urăște păcatul”.

Cele mai potrivite și obișnuite canoane care se prescriu în Taina Mărturisirii sunt:

Rugăciunea particulară zilnică

Participarea regulată la slujbele bisericești, în special Sfânta Liturghie

Îndeplinirea unor acte de milostenie creștină

Ajunare însoțită de rugăciuni și îngenunchieri

Lecturi duhovnicești

Examenul de conștiință

Spovedanie și împărtășire deasă

Epitemii caritative și sociale: ajutorarea și îngrijirea bătrânilor, văduvelor,

săracilor și orfanilor, întreținerea în școală a unui copil sărac, ajutorarea și înzestrarea fetelor sărace, reparația și împodobirea bisericii, îngrijirea cimitirelor și a curții bisericești, sădirea de pomi pe marginea drumurilor, construirea de punți sau poduri peste ape, săpatul de fântâni”.

Canoanele se fixează de la caz la caz, avându-se în vedere pe de o parte personalitatea și individualitatea celui ce se mărturisește, natura și gravitatea păcatului săvârșit și de asemenea trebuie să se țină seama de puterile și de posibilitățile de a primi, înțelege și împlini canonul rânduit.

Duhovnicul, atunci când prescrie canonul trebuie să se ferească a se lăsa influențat de resentimente sau de interese personale, ci trebuie să aibă în vedere dispoziția de întoarcere a celui ce a păcătuit, dorința fermă de a reveni la o viață normală, la o viață în Hristos. De aceea duhovnicul „trebuie să meargă negreșit pe calea împărătească și să fie cu băgare de seamă, ca să nu se abată nici la dreapta, nici la stânga (Proverbe 4,27) precum zice Sfântul Grigore de Nazianz”.

Ultima etapă a Tainei Spovedaniei este dezlegarea de păcate rostite de duhovnic. Dezlegarea păcatelor „încoronează spovedania” și „arată că cel ce iartă de fapt pe penitent în acel moment este Hristos, dar rugăciunea duhovnicului este aceea care aduce efectiv iertarea din partea lui Hristos”.

Rugăciunea de dezlegare este punctul culminant al Tainei Pocăinței. Când preotul rostește cuvintele încredințate de Mântuitorul Hristos Însuși: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine (N) și să-ți lase ție toate păcatele, iar eu nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin” și „prin atingerea de creștetul penitentului are conștiința că transmite atunci harul primit prin Duhul Sfânt. Acest har al dezlegării se unește cu căința, cu dezlegarea pe care credinciosul însuși o resimte în mărturisirea lui. Unirea celor două dezlegări: obiectivă și subiectivă, din partea lui Dumnezeu prin preot și a credinciosului prin voia sa liberă, e faptul hotărâtor”.

Cel ce iartă păcatele în scaunul de mărturisire este Hristos care stă de față în chip nevăzut și primește mărturisirea făcută de credincios după cum afirmă rugăciunea dinainte de mărturisire” „Iată,fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilință. Deci, nu te rușina, nici nu te teme, ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos”.

Când duhovnicul iartă și dezleagă se scoate în evidență raportul în care se află el față de Hristos și față de penitent. Față de Hristos este în raport de supunere și de ascultare, este slujitorul care lucrează în numele și puterea celui ce l-a trimis. Față de penitent este tatăl, părintele duhovnicesc care iartă și dezleagă pe cei ce revin la ascultarea față de Dumnezeu. Astfel spus, preotul roagă pe Hristos să-l dezlege de fapt pe penitent, în acel moment este Hristos, dar rugăciunea duhovnicului este aceea care aduce efectiv iertarea din partea lui Hristos. Venirea iertării prin rugăciunea preotului arată în același timp poziția smerită a preotului, dar și necesitatea lui, ca rugător pentru producerea iertării. Dezlegarea preotului care se adaugă este un fel de constatare a iertării dată de Hristos prin rugăciunea lui ca reprezentant autorizat al Bisericii și ca organ văzut prin care Hristos săvârșește Taina.

În urma primirii dezlegării de păcate, credincioșii se află din nou în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii lor și fac primii pași spre o viață mai bună, o viață în Hristos.

După ce credinciosul și-a descoperit cele mai intime și ascunse slăbiciuni sufletești prin mărturisire, între duhovnic și cel spovedit s-a creat cea mai intimă și trainică legătură, o legătură sacramentală, o prietenie definitivă. Duhovnicul este obligat să nu divulge cele auzite: „Obligația duhovnicului de a păstra secretul mărturisirilor primite în scaunul spovedaniei a făcut parte integrantă din disciplina Tainei, mai înainte chiar de a fi fost legiferată o astfel de dispoziție în chip expres de către Biserică. Istoricește secretul mărturisirii se vede legat de însăși instituirea acestei Taine”.

Secretul spovedaniei nu se trădează nici sub amenințarea cu moartea, dimpotrivă a muri apărând sfințenia Legii este adevărata slavă și dobândirea împărăției”.

Canonul 28 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul arată: „Duhovnicul care primește mărturisirea celor ce mărturisesc păcate ascunse, trebuie să-i oprească pe aceștia de la împărtășire: dar să nu-i oprească de a intra în Biserică, nici să dea în vileag cele ce știe despre ei, ci să-i sfătuiască cu blândețe ca să stăruiască ei întru pocăință și rugăciune și să le administreze epitemiile ce li se cuvin potrivit dispoziției sufletești a fiecăruia”.

Afară de scaunul spovedaniei, duhovnicul nu poate destăinui păcatele aflate, nici chiar în fața autorităților, chiar de ar fi expus să-și piardă viața.

Violarea secretului mărturisirii constituie un delict în legătură cu exercitarea puterii sfințitoare a preotului. „Duhovnicul de va spune păcatele celor ce se spovedesc, acela să aibă canon oprirea de la preoție a lui trei ani”, de asemenea duhovnicul nu are dreptul să întrebe numele persoanelor cu care a comis păcatul sau să facă aluzii la păcate asemănătoare aflate de la alți penitenți. Nu are voie „să facă vreun fel de însemnare scrisă ori înregistrată pe casete audio sau video. Într-astfel de cazuri există pericolul căderii scrisului sau respectivelor casete într-alte mâini, dar nici duhovnicul însuși nu le poate folosi”.

„Divulgarea secretului mărturisirii este interzisă în mod expres prin canonul 34 al Sfântului Vasile cel Mare, 132 Cartagina și 28 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul”. De asemenea duhovnicul în predicile sale se poate inspira din starea morală a credincioșilor pentru a combate în termeni generali păcatele frecvente din viața comunității cum ar fi: beția, desfrâu, avortul, disprețul față de semeni, dar totul se va face impersonal, fără a lăsa impresia că duhovnicul face referire specială la o anumită persoană”.

„Mărturisirea este o naștere duhovnicească marcată de durerile provocate de părerea de rău pentru păcatele săvârșite. Aceste dureri ale unei noi nașteri le simte și le suportă deopotrivă preotul. Prezența preotului este o prezență activă, el se interiorizează penitentului, coboară în adâncurile de taină ale acestuia și, o dată cu el, coboară și Hristos”. „Duhovnicul trebuie să pătrundă în viul celui ce se mărturisește, ca mărturisirea aceluia să țâșnească de acolo. Trebui să coboare prin cuvântul lui, cu dragostea lui până la acel viu. Dar la viul cuiva nu se poate pătrunde decât prin viul propriu. Cel ce se mărturisește trebuie să simtă el ca mărturisirea atinge viul din duhovnic, făcându-l să vibreze frățește. În mărturisire trebuie, deci, să se întâlnească oameni adevărați, adică prin viul din ei. Numai prin aceasta devin una, se deschid unul altuia prin sensibilitate. Altfel rămân două coji care se ating una de alta”.

Duhovnicul este omul Duhului, este persoana prin care lucrează Duhul lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare ne spune că „duhovnicul nu este nimic altceva decât cel care ține locul Mântuitorului și mijlocește între Dumnezeu și om și oferă lui Dumnezeu Mântuirea celor ce i s-au încredințat lui”.

„Părintele duhovnicesc e înainte de toate un bărbat care s-a distins ani îndelungați prin ostenelile ascezei. Nu-i putem învăța pe alții ceea ce n-am trăit noi înșine. „Cine prin priveghere și asceză s-a făcut pasăre”(Psalmul 101, 8) poate să se facă și părinte al tinerilor”.

„Părintele duhovnicesc trebuie să fie un bun cunoscător al realităților duhovnicești, al luptei sau războiului nevăzut, nu atât din citiri, cât mai ales din experiență, pentru a putea discerne în viața ucenicilor săi de ce fel este războiul sau părăsirea: dumnezeiască sau drăcească […], trebuie să aibă mai întâi de toate știință, adică viață și cunoștințe duhovnicești, ca să nu-i fie necunoscută nici una din uneltirile vrăjmașilor și să poată discerne , adică să sesizeze,să înțeleagă și să dea remediul cel mai bun pentru toate ispitele ascunse ale războiului la care sunt supuși ucenicii săi”.

Rolul duhovnicului este foarte mare în viața creștinului. Cine urcă pentru prima dată un munte trebuie să urmeze un traseu marcat: el trebuie să aibă împreună cu el drept însoțitor și călăuză pe cineva care a urcat deja acest munte și cunoaște drumul. Tocmai acesta este rolul părintelui duhovnicesc de a fi însoțitor și călăuză, deoarece noi nu putem călători singuri pe drumul anevoios al mântuirii.

„Dobândește pacea lăuntrică – spunea Sfântul Serafim – ș mulțime de oameni vor găsi mântuirea în jurul tău”. „Acesta e rolul părintelui duhovnicesc. Aruncă-te pe tine însuți spre Dumnezeu, și atunci vei putea să-i aduci pe toți la El. Omul trebuie să învețe să fie singur, trebuie să asculte în liniștea inimii lui cuvântul negrăit al Duhului Sfânt, si să descopere astfel adevărul despre Dumnezeu și despre sine însuși. Astfel, cuvântul lui către ceilalți va fi un cuvânt puternic, fiindcă va fi un cuvânt izvorât din tăcere”.

În acest sens Avva Dorotei zice: „Nimic nu e mai jalnic, nimic nu e mai pierzător, decât să nu avem pe cineva care să ne povățuiască pe calea lui Dumnezeu. Căci ce zice? Cei ce nu au cârmuire, cad ca frunzele. Frunza e de la început totdeauna verde, în creștere plăcută, apoi se usucă încetul cu încetul și cade. La început are totdeauna căldură pentru post, pentru priveghere, pentru liniște, pentru ascultare, pentru alte bunătăți. Apoi stingându-se cu încetul acea căldură și omul neavând un cârmuitor, care să-i împrospăteze și reaprindă căldura, se usucă pe nesimțite și cade și se face loc vrăjmașilor, care fac din el tot ce voiesc”.

Nevoia unui duhovnic sau îndrumător duhovnicesc este justificată și de faptul că noi nu ne cunoaștem niciodată cu adevărat pe noi înșine „prin altul mă cunosc nu numai ceea ce sunt, ci și ceea ce pot să fiu și trebuie să fiu și mă cunosc ca atare când mă mărturisesc”. Omul abia ieșit din legătura păcatelor nu cunoaște cursele din viața duhovnicească și nici mijloacele de a scăpa de ele, de aceea are nevoie de îndrumarea unui părinte duhovnicesc. În acest sens, Sfântul Marcu Ascetul în Epistola către Nicolae Monahul spune: „Atunci poartă războiul mai ușor și îl cunoaște mai bine dacă va fi cu luare aminte la sine însuși […] și se va sili să fie împreună cu părinții duhovnicești încercați, lăsându-se înțelepțit și călăuzit de ei. Căci e primejdios lucru a fi cineva singur, fără martori, a se călăuzi după voia sa și a conviețui cu cei încercați în războiul duhovnicesc. Căci multe sunt meșteșugirile păcatului și se țin bine ascunse și felurite curse și-a întins vrăjmașul pretutindeni. De aceea, dacă e cu putință, e bine să te silești și să te străduiești a fi sau a te întâlni neîncetat cu bărbați cunoscători. În felul acesta, deși nu ai tu însuți făclia adevăratei cunoștințe, fiind încă nedesăvârșit cu vârsta duhovnicească și prunc, dar însoțindu-te cu cel ce o are, nu vei umbla în întuneric, nu te vei primejdui în lanțuri și de curse și nu vei cădea între fiarele lumii spirituale, care pândesc în întuneric și răpesc și ucid pe cei ce umblă întru el fără făclia duhovnicească a cuvântului dumnezeiesc”.

S-a putut astfel vedea că fără ajutorul unui părinte duhovnicesc încercat și iscusit, care cunoaște el însuși drumul, deoarece a trecut pe el, omul nu poate ajunge la ținta vieții duhovnicești: izbăvirea de patimi și unirea cu Dumnezeu. De nevoia unui povățuitor încercat care să ne ducă spre mântuire vorbește și Sfântul Ioan Cassian. Astfel el zice că „dacă vrem să ajungem la o adevărată desăvârșire a virtuților, trebuie să-i urmăm pe acei dascăli și îndrumători, care au dobândit-o și au cercetat-o în mod real, nu imaginându-și-o în discuții fără miez, căci ei vor putea să ne învețe și să ne călăuzească spre această desăvârșire, indicându-ne drumul cel mai sigur pe care să ajungem acolo”.

Mai mult decât aceasta, precum tatăl biologic își învață fiul să scrie, conducându-i el însuși mâna în care se află instrumentul de scris, tot așa părintele duhovnicesc nu-i arată o hartă dinainte făcută care este calea cea bună, ci el însuși călătorește cu fiul său duhovnicesc, purtându-l pe umerii săi, îndrumându-l pas cu pas, ferindu-l de rătăcire, ajutându-l să vadă primejdiile și să le înfrunte, să treacă peste stavile și să străbată până la capăt fiecare din etapele acestui drum”.

Titulatura de părinte duhovnicesc mai implică și alte calități pe care trebuie să le aibă cel ce și-a luat asupra sa sarcina conducerii sufletelor spre mântuire. Întrucât „preotul operează asupra sufletelor celor încredințate spre mântuire, iar acesta nu este lucru ușor și la îndemâna oricui”, el trebuie să țină învățăturile cele sănătoase, adică să fie desăvârșit ortodox. Păstrarea dreptei credințe nu este însă de ajuns, deoarece trebuie ca părintele duhovnicesc nu numai să ducă o viață potrivit învățăturilor sale ci să fie și experimentat. „Este nevoie ca duhovnicul să cunoască dinainte, din experiența personală toată scara stărilor duhovnicești”, zice Arhimandritul Sofronie de la Essex. La rândul său, vorbind de nevoia de experiență a duhovnicului, Sfântul Simeon Noul Teolog atrage atenția „să nu te dai în seama unui povățuitor neîncercat […], ca nu cumva din învățătura evanghelică să o înveți pe cea drăcească”.

Necesitatea curățirii de orice patimă și întinăciune mai este dată și de faptul că a fost cinstit de Dumnezeu cu o slujire pe care, după cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, nu a dat-o nici îngerilor. Înălțimea slujirii duhovnicului se poate vedea și din faptul că înaintea lui Dumnezeu cuvântul duhovnicului are o mare trecere. Sfântul Siluan Athonitul, vorbind despre duhovnici spune că „întotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovnicul își săvârșește slujirea sa în Duhul Sfânt și de aceea trebuie să avem evlavie fată de el. Credeți fraților că, dacă s-ar întâmpla cuiva să moară de față cu un duhovnic, și cel ce moare spune: „ Părinte sfinte, dă-mi binecuvântare să văd pe Domnul în împărăția cerurilor”, iar duhovnicul spune: „ Du-te copile, și vezi pe Domnul, va fi după binecuvântarea duhovnicului, pentru că Duhul Sfânt în cer și pe pământ Același este”.

Având asupra sa o așa de mare răspundere, este de la sine înțeles că părintele duhovnicesc trebuie să fie împodobit cu cele mai alese virtuți. În primul rând, dintre toate trebuie să strălucească cel mai tare virtutea smereniei care, potrivit spiritualității răsăritene, este semnul adevăratei duhovnicii. Această virtute se manifestă mai ales prin sentimentul duhovnicului că este el însuși păcătos și, încă unul mai mare decât aflat în grija sa, lucru care-l face să simtă aceeași suferință și durere ca și fiul său duhovnicesc.

Strâns legată de virtutea smereniei este cea a împreună pătimiri. „Când e vorba de lecuirea trupului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, cel care taie în carne vie nu simte durerea, numai cel tăiat, nenorocitul de el, este sfâșiat de dureri ascuțite. Nu tot așa este în tămăduirea sufletelor […] cel care vorbește când îi întremează pe ceilalți, simte el dintâi durerea acestora”.

Compătimirea îl face pe duhovnic să se simtă întru totul răspunzător pentru cei care i se încredințează spre povățuire. Din virtutea compătimirii se naște în sufletul duhovnicului o altă virtute: cea a iubirii. „În preotul duhovnic, ucenicul nu trebuie să vadă doar pe cel ce predică, pe cel ce mustră ci și pe cel ce iubește. Duhovnicul este cel ce iubește cu iubirea lui Hristos. Dacă fiul duhovnicesc poartă cu sine chipul moral al părintelui sufletesc, acesta din urmă poartă cu sine neputințele celui dintâi.[…] Din iubire duhovnicul dezleagă, iartă, dacă aceasta zidește și tot din iubire leagă, nu iartă, tot pentru a zidi. Iubirea duhovnicului este nepărtinitoare și nepătimașă. El iubește pe toți aceia pe care i-a iubit și-i iubește Hristos. Iubirea și bunătatea duhovnicului în scaunul spovedaniei este asemenea iubirii și bunătății lui Hristos, deodată plină de căldură, dar și de responsabilitate”. Numai prin dragoste duhovnicul poate să-i apropie pe ucenici de Dumnezeu și nu cu duritate și severitate exagerată.

Adevăratul duhovnic trebuie să fie tot timpul pregătit pentru a plânge cu cel întristat și a râde cu cel vesel. Aceasta arată că duhovnicul este pregătit pentru a tămădui orice boală sufletească. Vorbind despre datoriile duhovnicilor de „a se face tuturor toate”, Arhimandritul Sofronie de la Essex zice că „nu este îngăduit să stabilim anumite ore pentru primirea celor întristați și altele pentru cei ce se bucură. De aici se înțelege că orice păstor, în orice timp, trebuie să fie în stare să plângă cu cei ce plâng și să se bucure cu cei ce se bucură, să se istovească cu cei căzuți în deznădejde, să-i întărească în credință pe cei ispitiți”.

„Duhovnicul trebuie să fie primul prieten al fiului duhovnicesc. S-a spus că un prieten adevărat este acela care îți poate sluji de model și care te poate ajuta. Aceasta înseamnă că duhovnicul trebuie să se bucure el mai întâi de prietenia lui Dumnezeu, Cel ce poate ajuta nemăsurat și sluji de model desăvârșit. El, prietenul lui Dumnezeu, dăruiește prietenilor săi, fiilor duhovnicești ceea ce-i șoptește Duhul Sfânt”.

Pe lângă o viață de sfințenie duhovnicul trebuie să posede și cunoștințe teologice și laice. Deoarece ucenicii săi provin din cele mai diverse medii sociale și intelectuale și pentru a le putea dezlega frământările, duhovnicul trebuie să poarte un dialog cu ei, pentru s-și putea da seama de curentele de idei ce frământă societatea la o anumită dată, căci altfel în loc de a limpezi nedumeririle credincioșilor, îi poate încurca mai rău și se va împlini cuvântul Mântuitorului: „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă”( Matei 15,14).

Părinții duhovnicești au sarcina de a purta de grijă sufletelor fiilor lor și având această sarcină trebuie să se dedice binelui lor duhovnicesc ca și propriei lor mântuiri. Aceasta înseamnă că trebuie să le acorde un loc privilegiat în implicarea necontenită pe care o adresează lui Dumnezeu prin întreaga lor viață transformată în rugăciune. „Părintele duhovnicesc e prin excelență cel ce poartă poverile altora, […] e acela care găzduiește în sufletul său și îmbrățișează cu voința sa propriul tău suflet și propria ta voință. A da sfaturi nu este de ajuns. I se cere să aibă sufletele fiilor săi duhovnicești în sufletul său, viețile lor în viața lui. Datoria lui este să se roage pentru ei, și neîncetata chemare a harului asupra lor le face mai mult bine decât cuvintele sfaturilor lui”.

Rugăciunea paternă urmează ucenicul peste tot iar certitudinea ei îi dă ucenicului o mare pace. Prin ea va scăpa de primejdiile în care, fără ea ar pieri. De aici și apoftgema Avvei Ammun care spune: „ Ori în ce ceas îți va veni ispita, zi așa: Dumnezeul puterilor, pentru rugăciunile părintelui meu, scapă-mă”.

Vorbind despre rugăciunea duhovnicului pentru fii săi duhovnicești, Arhimandritul Sofronie arată intensitatea la care trebuie să ajungă o astfel de rugăciune, asemănând o astfel de rugăciune cu cea a Mântuitorului din seara Cinei celei de Taină, deci o rugăciune foarte intensă în care duhovnicul este un mijlocitor nu numai pentru un singur om, ci pentru toată lumea. Astfel, el zice „în slujirea sa duhovnicul este nevoit să se roage întotdeauna pentru oamenii apropiați sau îndepărtați. În această rugăciune, el se afundă într-o viață cu totul nouă pentru el. Rugându-se pentru toți cei ce petrec în deznădejde din pricina greutăților nebiruite în lupta pentru existență, el încearcă neliniște și îngrijorare. Rugându-se pentru bolnavi, el simte frica lor sufletească în fața morții. Rugându-se pentru cei ce se află în iadul patimilor, el însuși trăiește atmosfera iadului. Toate acestea le trăiește înlăuntrul său ca pe propriile sale chinuri. Dar în realitate acesta nu este el însuși, ci doar receptează și poartă greutățile altor persoane. În prima clipă nici el însuși nu înțelege ceea ce se petrece. El este nedumerit din pricina patimilor care-l atacă din nou și chiar mai intens ca înainte, dintre care multe nu i-au fost nicicând cunoscute, doar mai târziu va afla că a intrat în lupta pentru viața altora, rugăciunea lui a atins realitatea duhovnicească a celor pentru care a fost adusă lui Dumnezeu. El este cuprins de suflarea morții care a lovit neamul omenesc. Și rugăciunea lui personală și cea liturgică capătă dimensiuni cosmice. Lupta pentru viața celor încredințați lui de Pronia dumnezeiască uneori nu durează mult, ajung doar câteva cuvinte rostite din inimă, către Dumnezeul iubirii, dar există și cazuri de luptă îndelungată. Oferindu-și viața și pe sine însuși, duhovnicul nu viețuiește ca un eliberat complet de patimi, el se roagă pentru alții ca pentru sine însuși, deoarece viața lor s-a contopit cu viața lor s-a contopit cu viața lui. Se căiește pentru păcatele sale și pentru ale altora. Se roagă pentru iertarea noastră, a tuturor. Pocăința lui devine pocăința pentru întreaga lume […]. În această mișcare a duhului său, găsim asemănarea cu Hristos, Care a luat asupra Sa păcatele lumii. Este grea această rugăciune: niciodată nu se aude rezultatul căutat, lumea în ansamblul ei refuză cu vrăjmășie această rugăciune”.

Pe lângă cuvintele sale de îndrumare și rugăciunea sa din toată inima către Dumnezeu, părintele duhovnicesc îl mai ajută pe fiul său duhovnicesc și prin pilda vieții sale. El le arată fiilor săi duhovnicești prin faptele sale, prin modul său de a fi și prin purtarea lor cum se cuvine să viețuiască și cum să împlinească și ei voia Lui. „Acesta părintele duhovnic: un om care are până într-atât la inimă pacea și înaintarea î virtute a fiilor săi, încât nu șovăie să ia asupra sa, atât cât poate, trecutul lor împreună cu păcatele lor și pocăința cerută pentru ele, prezentul lor cu necazurile zilei, precum și viitorul lor cu necesitatea căutării voii lui Dumnezeu în privința lor. Ucenicului îi rămâne datoria de a împlini această voie a lui Dumnezeu. Dar și în aceasta părintele duhovnicesc îl va ajuta în mod eficace prin rugăciunile sale și îl va pregăti prin exemplul vieții sale”. Duhovnicul face totul pentru fiul său duhovnicesc din iubire, și când împreună conlucrează își ating scopul și anume mântuirea: „sufletele care tind printr-un efort comun spre această unitate în Dumnezeu o ating deja, uneori, într-un grad minunat încă în această lume. Nimic nu egalează aici pe pământ iubirea a două inimi, ambele pline de Dumnezeu, atunci când ele se cunosc desăvârșit pentru că s-au rugat, s-au nevoit, au nădăjduit, s-au înfiorat, au luptat împreună – și pentru că n-au avut de-a lungul anilor secrete unul pentru celălalt (ucenicul pentru că i-a spus părintelui totul, părintele pentru că l-a format pe ucenic după chipul său).

Dar și ucenicii au datorii fața de părintele duhovnicesc. Astfel în întreaga spiritualitate ortodoxă se vorbește de necesitatea ascultării de duhovnic, această ascultare menținându-se în linia unei libertăți, dar nu a unei libertăți pe care greșit o înțeleg oamenii ci una în care să vieze Duhul lui Dumnezeu și care să-i aducă libertate de păcat și de diavol. Ascultarea este deci prima îndatorire a fiului duhovnicesc fără de care relația corectă între el și părintele său nu ar exista.

Având un duhovnic care merge pe calea sfințeniei, ucenicul trebuie să manifeste o ascultare deplină în toate. Aceasta înseamnă că omul trebuie să se supună judecății și voii duhovnicului și în lucrurile cele mai mici și care i se par cu totul neînsemnate, dar din care i se țese existența și care toate au însemnătatea lor în ceea ce privește relația lui cu Dumnezeu și înaintarea sa duhovnicească.

În acest sens Sfântul Antonie zice „de este cu putință câți pași face călugărul, sau câte picături bea în chilia sa, trebuie cu îndrăzneală să le vestească bătrânilor, ca nu cumva să greșească între ele”.

Pe lângă ascultarea pe care trebuie să i-o dea părintelui său, fiul duhovnicesc trebuie să-i mărturisească aceluia toate cele pe care le face și toate gândurile sale. Mărturisirea gândurilor are rolul de a strica toată înșelarea diavolului „de nimic nu se bucură așa de mult vrăjmașul ca de cei ce nu-și arată gândurile lor”.

O altă îndatorire a fiului duhovnicesc este rugăciunea. Astfel, la rândul său, ucenicul trebuie să se roage și el pentru părintele său, să se roage pentru mântuirea lui, pentru sporirea în virtute, dar și pentru ca Dumnezeu să-i dea aceluia înțelepciunea necesară pentru a-l duce spre mântuire.

În spiritualitatea ortodoxă s poate vedea că relația dintre duhovnic și ucenic este o relație de iubire, de întrajutorare reciprocă, căci în timp ce duhovnicul se roagă pentru ucenicul său ca să poată alerga mai sprinten pe calea pocăinței și a virtuții, acela la rândul său se roagă pentru ca Dumnezeu să-i ocrotească duhovnicul și să-i dea cuvintele vieții veșnice pentru ca acela comunicându-i-le, el să poată cunoaște voia Domnului în legătură cu el.

Menirea duhovnicului nu este cea a maestrului, numai de a instrui, ci părintele duhovnicesc, așa cum de fapt arată și numele, are rostul de a-l naște în duh pe ucenic, de a-l face să se nască de sus, de a-l ajuta să crească până ce va ajunge la măsura bărbatului desăvârșit, fiindu-i alături în tot acest greoi proces și suferind alături de el toate durerile pe care le implică orice creștere.

„Fiul duhovnicesc poartă dăltuit în sine chipul duhovnicului. El se zidește, devine făptură nouă cu ajutorul duhovnicului. Dacă iubirea duhovnicului nu zidește, i s-a făcut lui nevirtute. Iubirea adevărată nu îngăduie superficialitate sau delăsare, ci impune mai multă trezvie. El iubește pe toți deopotrivă si această iubire așa se manifestă în răbdare și rugăciune stăruitoare pentru ucenicul duhovnicesc aflat în căutare, în încercări sau chiar în păcate mari, se manifestă sub chipul păstorului aflat permanent în căutarea ucenicului care rătăcește”.

Capitolul III

Taina Spovedaniei ca mijloc de despătimire a omului

Taina Pocăinței sau a Spovedaniei corespunde vieții ascetice. Prin Taina Botezului ni se iartă păcatul strămoșesc și celelalte păcate personale săvârșite până atunci, dar omul păcătuiește și după primirea Botezului căci „chiar dacă suntem ținuți sub păcat și după Botez, aceasta se întâmplă nu pentru că Botezul nu ar fi desăvârșit, ci pentru că nesocotim porunca și ne alipim de bunăvoie de plăceri”.

Prin Taina Pocăinței, omul ajunge să se împace cu Dumnezeu și cu semenii, căci păcatul îl îndepărtează de Dumnezeu, puterea spirituală îi scade, iar el acționează în lume pe care nu o mai recunoaște ca dar al lui Dumnezeu. Astfel, omul reduce realitatea creației și a ordinei spirituale la realitatea simplă a existenței, pierzând orice șansă de deschidere spre un orizont duhovnicesc.

„Pocăința este calea care duce la mântuire, este spital care curăță păcatele, dar ceresc și cuptor în care păcatul se topește având puterea de a-i schimba pe toți oamenii din răi în buni, din nebuni în înțelepți”.

„Punctul central în această taină îl ține credința și privirea la patima Celui ce a primit să pătimească pentru noi. Îndreptarea privirii spre cruce aduce salvarea de veninul poftei și în acest sens, pocăința este o asceză și o mortificare de bună voie a vieții și o răstignire pentru plăcerile lumești. Omul sub semnul crucii este nemișcat de păcat, cum zice Scriptura: „cei ce sunt ai lui Hristos și-au pironit trupul prin frica de Dumnezeu”. Pironul potolitor al trupului este înfrânarea care omoară toți șerpii patimilor. Prin cruce a fost omorât șarpele cel vechi, iar omul se eliberează de păcat prin Cel ce a luat chipul păcatului și S-a făcut ca noi, care ne-am abătut spre chipul șarpelui”.

„Mărturisindu-și bolile sufletești, omul le scoate afară din sufletul său, le privește ca străine de el și se leapădă de ele, rupe legăturile prin care era ținut de ele, îndepărtat de sine. Ele încetează de a-i mai popula lumea lăuntrică și de a viețui pe seama sufletului său, devenindu-i din acel moment străine. Prin aceasta, viclenia diavolilor este descoperită, ei nu-și pot vedea de lucrarea lor nevăzută, împărăția întunericului pe care o stăpânesc este dintr-o dată luminată și puterea lor slăbește, pentru că le-au fost descoperite cursele. Ei sunt scoși afară din suflet odată cu păcatul care-i hrănea”.

Mărturisirea păcatelor are ca principiu de bază căința, adică recunoașterea stării de păcătoșenie. „Pocăința scoate, deci din adâncul sufletului agoniseala de răutate pe care o dă afară. Acțiunea se produce în interiorul omului ca o lucrare a botezului căci mai înainte de a spune duhovnicului păcatul, sufletul nostru a vărsat lacrimi în adâncul său. Aceasta de bună seamă că spală negreala și o scoate la suprafață spre a fi aruncată prin mărturisire, iar harul Sfântului Duh arde întinăciunea sufletului prin binecuvântarea și dezlegarea preotului”.

Pocăința cere multe osteneli și răbdarea multor necazuri: „ Patimile și necazurile aduc pomenirea lui Dumnezeu în inima omului, de aceea le și îngăduie și le trimite Dumnezeu pentru că în acestea nu-i va lipsi omului prilejul la pocăință, iar cel ce nu vrea să se pocăiască prin osteneli de bună voie cade, potrivit Providenței în osteneli fără voie”.

„Ca Taină, Pocăința constă din partea ucenicului a se cerceta pe sine cu deamănuntul și apoi a se mărturisi părintelui său duhovnic pentru a primi iertare de relele ce le-a făcut. Aceste rele nu pot fi curățate decât prin mărturisirea lor și prin smerita cugetare pentru că sufletul nu propășește astfel decât prin descoperirea gândurilor”.

3.1 Păcatul și patimile în viziunea părinților duhovnicești

Omul creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa a primit în dar toate cele necesare vieții și desăvârșirii sale. Datorită acestor daruri el își poate desfășura activitatea fără să fie împiedicat de nimic pentru a ajunge la scopul și rațiunea finală puse de Dumnezeu în sufletul său încă de la creație: îndumnezeirea prin participare la slava treimică. „Armonia din trupul și sufletul său crește în măsura în care omul se păstrează în limitele firești ale naturii sale. Astfel, dacă Dumnezeu l-a înzestrat cu simțuri, el trebuie să se comporte în așa fel încât exagerarea să nu pună niciodată stăpânire pe el. Dacă omul își siluiește firea prin înfrânare, el păcătuiește atât înaintea lui Dumnezeu cât și față de viața sa”.

Absolutizarea acestei lumi îi oferă omului doar iluzia adevărului și nu adevărul însuși, această lume de fapt îl conduce la pierderea identității sale spirituale și la despărțirea de adevăratul izvor al vieții. Această despărțire a început prin căderea protopărinților noștri și este continuată de fiecare persoană în parte prin păcatele personale.

Omul este destinat nemuririi „Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune și l-a făcut după chipul Ființei Sale”(Înțelepciunea lui Solomon 2,23), Adam era în comuniune permanentă cu Creatorul său, era în stare de luminare, dar din îndemnul diavolului, ascuns sub chipul șarpelui a căzut în păcat.

Protopăinților noștri, Dumnezeu le spune: „Iată vă dau toată iarba ce face sămânță de pe toată fața pământului și tot pomul ce are rod cu sămânță într-însul. Acestea vor fi hrana voastră” (Facere 1,29). Ulterior Dumnezeu continuă cu o poruncă ce pare la prima vedere să constrângă libertatea omului: „Din toți pomii din rai poți să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca vei muri negreșit” (Facere 2,16-17). Așezat în fața pomului cunoștinței binelui și a răului omul este invitat să aleagă liber în raport cu porunca dată de Dumnezeu. Această libertate de alegere se întemeiază pe liberul arbitru și pentru ca să fie reală trebuie respectată deplin: „Aceasta înseamnă că omul, în virtutea acestui deplin al libertății poate alege răul în locul binelui. Ființa înzestrată cu liberul arbitru, trebuie să fie liberă pentru a acționa fără nici un motiv sau împotriva oricărui motiv să fie liberă a alege răul și propria sa nefericire”.

Pentru faptul că omul edenic nu a știut să folosească în mod corect rațiunea dată de Dumnezeu ca modalitate de a-L descoperi pe El și sensul creației, a ajuns să vadă răul ca bine și binele ca rău, căzând în păcatul neascultării și prin aceasta pierzând toate darurile oferite lui de Creator. Ca urmare acestui păcat omul a pierdut în mare măsură legătura cu Dumnezeu, rațiunea s-a pervertit și din acest motiv au apărut în suflet, care pierduse lumina divină, patimile.

Păcatul nu este doar o simplă realitate a vieții umane, ci una cu grave urmări asupra sufletului omului și asupra relației sale cu Dumnezeu, cu lumea și cu semenii. Păcatul reprezintă, precum arăta un moralist român contemporan „refuzul de a se lăsa purtat de Hristos și de a purta pe Hristos prin extrapolarea reciprocă a eului personal, o repliere egoistă asupra lor, prin care credincioșii se iau ca centre de gravitate ale întregii existențe în locul lui Dumnezeu ș al aproapelui, care alienează profilând ființa lor”.

Păcatul este „pierderea sensului existenței: o viață în întregime superficială, materială, o viață de plăcere, egoistă, legată de conflictul cu ceilalți și de uitarea lui Dumnezeu […], e un act care interesează toate dimensiunile omului”.

Păcatul îl situează pe omul păcătos împotriva lui Dumnezeu, împotriva lumii și a Bisericii, împotriva semenilor săi și chiar împotriva firii sale, căci după căderea în păcat, datorită pervertirii rațiunii și a simțurilor, omul nu mai este capabil să discearnă între binele adevărat și binele aparent așa cum îl vede el prin prisma păcatului și a patimilor.

Sfântul Grigorie Palama afirmă că „cel cucerit și purtat de poftele cele rele poftește cele ce i se par lui bune, dar arată prin fapte că nu cunoaște ceea ce este cu adevărat bun, de asemenea cel stăpânit de mânie se războiește cu cel ce se împotrivește celor ce i se par lui bune și frumoase, și simplu grăind, tot cel ce stăruiește într-o viață rea, stăruiește într-una ce i se pare lui bună, dar nu într-una care e cu adevărat bună”.

Părinții duhovnicești numesc păcatul în mod variat. Astfel, el este „zid între noi și Dumnezeu, prăpastie, haos”. El are consecințe grave asupra omului căci „distruge, macină și risipește ființa umană, introduce în viața omului fenomenul de dezordine, dezmembrează unitatea facultăților sufletești, ducând omul la limita de jos a decăderii umane. Deci, el este o realitate gravă in viața creștinului. El este obstacolul care intervine în calea înaintării omului spre unirea cu Dumnezeu, zădărnicind la un moment dat această înaintare spre bine. El răpește omului însuși țelul vieții sale, unirea cu Hristos, aici și în veșnicie, este ca o otravă lăuntrică care poate fi eliminată prin mărturisire”.

Prin păcat omul refuză „legătura cu Dumnezeu și cu virtutea […] și se scufundă într-o viață paranaturală și parafirească, desființându-se ca ființă rațională. El distruge legătura cu harul lui Dumnezeu, îndepărtându-se de Creatorul său și până la urmă, și de el însuși, de sinea sa autentică, în care se află, ca pecete, chipul și harul divin, cufundându-se în moartea spirituală”. Prin această depărtare de Dumnezeu, „în trăirea vieții s-a născut răul, la început în noi, prin forțele spirituale superioare, iar mai târziu s-a exprimat prin subordonarea noastră elementelor inferioare – patimile trupești”.

Dorința rătăcită a omului îl face să trăiască într-o lume pe dos, în care valorile sunt răsturnate, în care lucrurile și-au pierdut ordinea și adevărata valoare, astfel încât: „pofta face mai iubite decât Cauza și Ființa cea unică și singură vrednic de dorit […] cele după ea”. Omul ajunge să se îngrijească doar de cele nevrednice, toate dorințele și plăcerile sensibile le așează în locul Creatorului: „împărtășindu-se deci omul fără măsură de acestea prin simțire, asemenea dobitoacelor necuvântătoare și aflând prin experiență că împărtășirea de cele sensibile susține firea lui trupească și văzut, a părăsit frumusețea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lui spirituală și a socotit zidirea văzută drept Dumnezeu, îndumnezeind-o datorită faptului că e de trebuință pentru susținerea trupului”.

Astfel răul aruncă omul într-o viață iluzorie, aparentă și falsă, în care nimic nu este ontologic. Păcatul și moartea sunt ascunse în elementul răului, în orice patimă. Răul își are izvorul în libertatea neiluminată, prin ea cucerește, dar întotdeauna se termină prin distrugerea libertății de spirit, „se află sub imperiul necesității și tiraniei”.

Când omul păcătuiește se pierde pentru Dumnezeu și în egală măsură și pentru el însuși întrucât păcatul te face să te rătăcești și să pierzi iremediabil drumul către cer”. Supus acestor iluzii demonice, omul se mișcă într-o lume a aparențelor, nevăzând nimic altceva decât realitatea sensibilă, singura pe care i-o arată dorința sa pervertită și crede că în afară de ea nu există un alt bine, iar ceea ce pune stăpânire pe voința noastră și o trage de la bine la rău e într-adevăr o neputință, o slăbiciune”, o boală a firii noastre.

Cu cât omul perseverează în păcat cu atât se îndepărtează de Dumnezeu, puterea sa spirituală scade, iar omul acționează în lume pe care nu o mai recunoaște ca dar al lui Dumnezeu. Astfel, omul reduce realitatea creației și a ordinei spirituale la realitatea simplă a existenței, la biologic, pierzând orice șansă de deschidere spre un orizont duhovnicesc. Astfel, răul nu mai este privit ca rău, ci foarte adesea este socotit ca bine. Plăcerea devine criteriul binelui, cunoașterea binelui și răului pe care a dobândit-o omul prin păcat nu mai este cu adevărat cunoașterea și deznodământul pe care le avea atunci când cunoștea adevăratul Bine și respingea răul, ci este mai degrabă „înclinarea […] spre ceva ce-ti stă la inimă”.

Atras de prea multe dorințe dăunătoare, sufletul se divizează și își abate atenția de la Adevărul și Binele absolut. Mintea se răspândește în nenumărate direcții, revărsându-se mereu spre ceea ce place simțurilor, spre senzorial. Sufletul este divizat nu doar de multitudinea de patimi care îl întunecă ci și de dubla cunoaștere a binelui și a răului dobândită prin păcat.

Prin păcat omul nu și-a pervertit numai puterea senzorială, ci ș-a tulburat întreaga ființă, toate facultățile sale manifestându-se împotriva firii și fără nici o rânduială, cu totul la întâmplare. Îngrijindu-se numai de cele nevrednice de dorit, omul „își preschimbă dispoziția sufletului deodată cu cele ce se împrăștie ca pe una ce se rostogolește împreună cu cele ce curg și nu înțelege că se pierde, din pricina totalei orbiri a sufletului față de adevăr”.

După ce se naște în sufletul omului, păcatul produce multă durere „păcatul abia după naștere sfâșie și dejghină în dureri gândurile care-i dau naștere”., iar Sfântul Vasile cel Mare aseamănă păcatul cu ciuma care molipsește foarte ușor și cu focul ce se întinde și amenință să ardă tot în cale mai cu seamă când bate vântul, la fel și păcatul nu se mărginește la un om ci cuprinde pe mulți și aproape pe toți dintr-o localitate”.

Cea mai grea tulburare pe care o are omul de îndurat este dezordinea instaurată în ființa sa, slăbirea legăturii cu Dumnezeu și ca urmare a acestui fapt este atașarea lui irațională doar pe planul senzorial. Omul căzut trăiește într-o stare permanentă de nemulțumire, de totală insatisfacție pentru că patimile nu alimentează, sau mai bine zis alimentează într-un mod iluzoriu, dorința omului, starea lui de căutare, pentru că omul este ființa care, de la căderea în păcat îl caută mereu pe Dumnezeu pe Care Îl va afla doar în Tainele Bisericii. Chiar dacă, uneori, împlinirea vreunei dorințe îi dă, pentru o clipă, iluzia că a aflat ceea ce căuta, întotdeauna obiectul dorinței sale, pe care pentru o clipă l-a socotit absolut, sfârșește prin a se dovedi mărginit și relativ, „și atunci omul descoperă abisul care-l desparte de adevăratul absolut. Atunci tristețea inimii sale, chip al neliniștii în fața acestui vid, rod al profundei sale frustrări, sporește, iar el încearcă în zadar să o vindece prin ceea ce a născut-o; în loc să admită că golul acesta chinuitor este absența lui Dumnezeu din sufletul său și că numai El îl poate umple, se încăpățânează să vadă în el o chemare la posedarea și desfătarea cu alte și alte noi obiecte care, din punctul său de vedere, îl vor aduce într-un sfârșit la fericirea mult râvnită”.

Astfel, în mod paradoxal, omul pornit în căutarea plăcerii nu va afla decât durerea și neliniștea provocate de păcat.

Sfântul Ioan Scărarul socotește cauza ultimă a păcatului nesimțirea sau împietrirea duhovnicească, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul definește păcatul ca fiind „întrebuințarea greșită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuințare a lucrurilor și recomandă: nu întrebuința rău ideile, ca să nu fii silit să întrebuințezi rău și lucrurile. Căci de nu păcătuiește cineva mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucrul”.

Prin păcat omul devine un însingurat, căci „păcatul întâi te rupe de comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii, te izolează deci de posibilitatea de apărare din exterior, apoi te închide în interiorul tău și acolo, pe câmpul tău spiritual se petrece marea confruntare a celor doi adversari înverșunați: păcatul și conștiința”. Omul nu se mai poate să se deschidă sufletește, să comunice cu ceilalți și cu Dumnezeu și devine un înstrăinat, un dezrădăcinat ce se zbate în aceeași monotonie a patimilor.

Patimile nu sunt constitutive firii umane, ele nu țin de Dumnezeu, spune Vasile cel Mare. Patimile „sunt stările patologice ale unor sentimente sau anumite sentimente care pun stăpânire exclusivă pe sufletul omenesc, fie unele sentimente obsesive care silesc omul să acționeze numai în direcția lor, […], sunt pofte puternice îndreptate spre anumite bunuri senzoriale care pot provoca o desfătare și care uneori se opun desfășurării libere a voinței omenești”. Patimile reprezintă „cel mai coborât nivel la care poate cădea ființa omenească”, ele „sunt cu totul străine și în nici un fel proprii firii sufletului”, ne spune Sfântul Nichita Sthiatul, iar Sfântul Isaac Sirul ne spune că „patimile sunt un adaos dintr-o pricină sufletească. Pentru că sufletul este prin fire nepărtinitor, noi credem că Dumnezeu a făcut pe cel după chipul Său nepătimaș. Deci, când sufletul se mișcă în chip pătimaș, este in chip vădit în afara firii, precum ne asigură cei învățați de Biserică. Deci, patimile au intrat în suflet pe urmă și nu e drept să se spună că patimile țin de suflet, chiar dacă acesta se mișcă în ele. Prin urmare, e vădit că se mișcă în cele din afară, când e pătimaș, nu în ale sale”. Și tot Sfântul Isac Sirul ne învață că „patimile sunt cumplitele boli ale sufletului, ce intră în fire și se ivesc în ea și o scot din sănătatea ei”.

Patima poate fi definită ca fiind „o realitate psihologică în care voința omului este paralizată și supusă unei stări de pasivitate, de robie spirituală. Este o stare sufletească de împietrire a inimii în fapte rele, o voință păcătoasă persistentă, care dă naștere la o boală cronică a firii umane. De aici, rezultă și gravitatea mult mai mare pe care o implică patima în raport cu păcatul. Dacă păcatul este rezultatul unei conjuncturi de ispite și împrejurări, cu un caracter accidental, care presează din afara voinței omului, patima în schimb, ca repetare și obișnuință în păcat, crește în mod organic din ființa pătimașului, devenind una cu el”.

Depărtându-se de lucrarea virtuților, în om se așează patimile care pot fi definite în mod negativ, ca lipsă a virtuților. Avva Dorotei apune: „Am scos virtuțile și am sădit patimile contrare lor. Căci, virtuțile ne sunt date de la Dumnezeu prin fire. Pentru că îndată ce a făcut Dumnezeu pe om, a semănat în el virtuțile, precum zice: Să facem om după chipul și asemănarea noastră (Facere 1,26), după asemănare, adică după virtute. Deci, Dumnezeu ne-a dat în chip firesc virtuțile, dar patimile nu le avem în chip firesc. Căci, nici nu au vreo ființă sau vreun ipostas, ci sunt ca întunericul, care nu există după ființă […] ci din lipsa luminii”.

„Patima, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, este o mișcare a sufletului contrară firii, fie spre o iubire nerațională, fie spre o ură fără judecată a vreunui lucru, sau din pricina vreunui lucru dintre cele supuse simțurilor”.

Patimile sunt „boli grele ale sufletului, adeseori mult mai grave, mai apăsătoare și mai dureroase decât cele trupești și producând un dezechilibru total al ființei umane. Ele otrăvesc neamul omenesc, constituind adevărate lanțuri ale minții, care o țin legată de ce materiale și josnice, împiedicând-o în urcușul spre cele suprafirești și spre Dumnezeu.” Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „patimile nu sunt altceva decât nebunie și explică că fiecare dintre nenorocitele patimi zămislite în sufletul nostru naște în noi un soi de beție […], întunecându-ne mintea. Căci beție nu este nimic altceva decât abaterea minții în afara căilor ei firești, rătăcirea cugetelor și pierderea conștiinței”.

„Patimile sunt niște dușmani care se răscoală împotriva omului. „Apele patimilor fac marea sufletului tulbure și amestecată și ridică în calea itinerarului duhovnicesc spre desăvârșire întuneric și furtună”. Sfântul Ioan Casian vorbește despre „focul patimilor, care ard cumplit sufletele noastre, despre negrele întunecimi ale patimilor, despre zăvoarele patimilor, care ne despart de adevărata cunoaștere”.

După săvârșirea lor patimile aduc în sufletul nostru o răceală „ceață și iarnă duhovnicească. Sufletul nostru devine un loc pustiit, tenebros, în care domnește înghețul sufletesc”. Cuprins de patimi, omul nu va mai putea sluji nici lui Dumnezeu și nici lumii pe care conform poruncii divine trebuie să o transforme spiritual și să o mântuiască, pentru că prin tot ce gândește și face „el se caută numai pe sine”.

„Patima este deci o alergare după trup și spre cele trupești, o lovitură dată, atâta timp cât le lucrăm, sufletului nostru”. Ele se află în strânsă legătură încât dacă una se strecoară în suflet, atrage o alta după ea până la moartea sufletească, de aceea patimile provoacă un dezechilibru spiritual în viața omului care este stăpânit de ele. Celui care este sclav al acestor patimi „simțirea îi răstoarnă complet ierarhia reală a valorilor care sunt înlocuite cu pseudo – valori, încât tot ceea ce nu face parte din câmpul îngust al patimii devine indiferent și lipsit de valoare și sens pentru pătimaș”.

Sufletul omenesc poate fi afectat de o mulțime de patimi, în funcție de câte mișcări patologice pot avea diferitele lui facultăți. Numărul lor poate crește prin combinarea unora dintre ele.

Sfântul Ioan Casian dă următoarea clasificare: „Dacă este infectată de vicii partea rațională va da naștere la vicii ca: chenodoxia, trufia, invidia, mândria, înfumurarea, cearta, erezia. Dacă va fi rănită voința (partea irascibilă) va produce furie, nerăbdare, tristețe, nepăsare, lașitate, cruzime. Iar dacă va strica partea poftitoare va zămisli: gastrimarghia, desfrânarea, arghirofilia, avariția și poftele vătămătoare și pământești”.

Avva Evagrie descrie astfel lucrarea acestora „ Opt sunt în total gândurile cele mai generale ce cuprind toate gândurile: întâiul e cel al lăcomiei pântecelui, după care vine cel al desfrânării, al treilea e cel al iubirii de arginți, al patrulea e cel al întristării, al cincilea e cel al mâniei, al șaselea e cel al lâncezelii sau plictiselii, al șaptelea e cel al slavei deșarte, al optulea e cel al trufiei”. Iar Sfântul Ioan Damaschin ne oferă o listă mult mai detaliată pe baza deosebirii dintre patimile sufletești si cele trupești: „Patimile sufletului sunt uitarea, negrija și neștiința, cele trei patimi prin care ochiul sufletului – mintea – este robit și înrobit tuturor celorlalte patimi, care sunt: lipsa de credință, părerea greșită, adică orice erezie, blasfemia, pornirea nestăpânită, mânia, amărăciunea, furia, ura semenilor, pizma, calomnia, judecarea semenilor, tristețea peste măsură, frica, lașitatea, cearta, împotrivirea, gelozia, slava deșartă, mândria, ipocrizia, minciuna, lăcomia, iubirea celor materiale, puținătatea de suflet, nerecunoștința, cârtirea, sminteala, îngâmfarea, iubirea de stăpânire, dorința de a plăcea oamenilor, viclenia, nerușinarea, prefăcătoria, falsitatea, consimțirea sufletului cu păcatul, obișnuința cu păcatul, rătăcirea gândurilor, iubirea de sine, iubirea de arginți, cruzimea și răutatea. Iar patimile trupului sunt: lăcomia, îmbuibarea pântecelui, beția, desfrâul, adulterul, nerușinarea, necurăția, plăcerea simțurilor și iubirea plăcerilor de tot felul, ademenirea copiilor, poftele cele rele și toate patimile împotriva firii”.

Părinții filocalici vorbesc despre „rădăcinile patimilor”, despre trei „uriași ai patimilor”: iubirea de plăcere, iubirea de arginți și iubirea de slavă […], Sfântul Marcu Ascetul și Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că adevăratele cauze ale acestor uriași puternici ai patimilor sunt neștiința, uitarea și nepăsarea, care aduc în sufletul căzut întregul cortegiu al relelor, iar Sfântul Ioan Scărarul le reduce la una singură: indiferența sau nesimțirea, ca lipsă de preocupare față de cele duhovnicești, fie că le-am uitat, fie că nici nu ne-am ostenit să le deprindem”. „Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că prilejul și cauza tuturor relelor noastre duhovnicești o constituie filavtia sau iubirea pătimașă de sine”.

După cum reiese din cele spuse de Sfinții Părinți, patima provoacă un dezechilibru total în viața personală si cea socială a omului. Rațiunea este întunecată total de aceste patimi, iar funcția de discernere este complet desființată. „Patima operează o restrângere a câmpului volițional la un inactivism duhovnicesc, la o pasivitate cu sensul de neputință, o stereotipie sufletească. Singurele judecăți pe care le operează rațiunea sunt mobilurile patimilor și circumstanțele atenuante cu care ea se disculpă, după satisfacerea patimii”.

Prin dorința de satisfacere cu orice preț a patimii, a dorințelor personale, cel robit de păcat nu mai ține cont de existența semenilor și de faptul că el trebuie să se afle mereu în comuniune cu aceștia. Un astfel de om va sfida legile morale și pe cele civile ale societății în care trăiește, „legi care pentru el ar trebui organizate în funcție de nevoile sale apăsătoare”.

Datorită acestor patimi, care se așează asemenea unui văl deasupra rațiunii adormite și a conștiinței inactive, „limita dintre real și imaginar, dintre subiectiv și obiectiv, dintre general și individual, dintre bine și rău este periclitată în mod egoist. Prin aceasta patimile își descoperă caracterul lor total antinatural, antiuman, antirațional, antisocial și antidivin”. Cel care este total robit de aceste patimi își distruge sănătatea fizică și psihică, își pierde cinstea. Încetul cu încetul, patima punând stăpânire pe conștiința și voința omului, acesta va fi total aservit acesteia, și astfel legătura dintre el și Dumnezeu se va rupe, harul lui Dumnezeu se va depărta de la el și „va deveni o marionetă la discreția patimii care-l tiranizează. Din pricina prea desei repetări a păcatului, împietrirea în rău și nesimțirea pun deplină stăpânire pe sufletul pătimașului, care nu mai poate lupta cu păcatul, pentru că nu mai vrea să lupte, se complace în situația aceasta. Nu mai privește păcatul ca pe un dușman, a capitulat definitiv și acum s-a aliat cu păcatul împotriva virtuții, împotriva binelui”.

3.2 Despătimirea omului sau unirea cu Hristos

Ținta omului, care este creat după chipul lui Dumnezeu este să ajungă la asemănarea cu El, să se îndumnezeiască. Dar din nefericire, el a căzut în păcat, patimile au pus stăpânire pe el și a ales păcatul care este moarte, în locul lui Dumnezeu , care este Viața: „Viață și moarte ți-am pus astăzi înainte […]. Alege viața ca să trăiești” (Deuteronom 30,19).

„Prin păcat și patimi, omul dobândește o deprindere străină și contrară firii, se află în stare de boală și robie sufletească”. „Nervul tuturor patimilor este împătimirea, năzuința care ne leagă de aparențele văzute ale lucrurilor ce ne făgăduiesc mult și nu ne dau nimic sau foarte puțin. Împătimirea atrage după ea spre exterior toate puterile noastre sufletești”.

Omul moare pe măsură ce se îndepărtează de Dumnezeu, de aceea Hristos s-a coborât pe pământ, S-a întrupat, S-a făcut ca unul din noi pentru a e da posibilitatea îndumnezeirii, restaurării, într-un cuvânt pentru a ne da posibilitatea mântuirii. Idealul vieții spirituale este desăvârșirea, sfințenia, îndumnezeirea, de aceea „întreaga luptă duhovnicească a omului se dă în această în vederea dobândirii vieții viitoare, împotriva patimilor, a păcatului și a răului”.

Unirea cu Dumnezeu este actualizarea Euharistiei. În Euharistie se realizează cea mai intimă unire între Hristos și credincioși. Pentru a se împărtăși, omul, trebuie să se curățească de păcate și să primească ajutor de la Hristos euharistic: „Vrăjmașul știind ce roadă și ce mare tămăduire se află în Sfânta Împărtășanie, se trudește cât poate să întoarcă și să împiedice în tot felul și la orice prilej, pe credincioși și pe oamenii evlavioși de la ea”.

Împărtășirea cu Hristos este medicamentul mântuirii. Taina Euharistiei are un rol central în viața duhovnicească a credinciosului, deoarece este sursa vieții spirituale în care se realizează unirea cu Dumnezeu. În Euharistie se unește natura îndumnezeită a Mântuitorului Iisus Hristos cu natura noastră pentru a o transfigura și a permite participarea la viața divină: „El se distribuie, zice Sfântul Grigorie, ca o sămânță tuturor credincioșilor, din această pricină El pătrunde prin trup în cei ce cred în iconomia harului și care-și trag subzistența din vin și pâine, amestecându-se cu trupurile celor care cred, pentru ca, prin unirea cu nemuritorul și omul să se facă părtaș nestricăciunii. Și acestea le dă El, transformând în acel element natura celor care se văd prin puterea binecuvântării”.

„În Euharistie unirea viitoare este anticipată, ceea ce sfântul Pavel a văzut zicând: „noi vom fi răpiți pentru a întâmpina pe Domnul în văzduh” (I Timotei 4, 17) […] Prin împărtășirea cu Mântuitorul nu noi trăim, ci Hristos trăiește în noi (II Corinteni 4, 4). Cugetul lui Hristos se face una cu cugetul nostru, voia Lui, se face una cu voia noastră, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel „noi avem gândirea lui Hristos” (I Corinteni 2,16). Domnul devine prin Euharistie mai intim nouă decât suntem noi, „căci ceea ce în Hristos este al nostru mai mult decât ceea ce ne este personal”, ceea ce este Hristos este al nostru pentru că noi am devenit mădularele Sale și copii Săi, deoarece ne împărtășim cu carnea și cu sângele și cu Duhul Lui. Pe Hristos îl simțim pulsând în sângele nostru, căci sângele Lui se amestecă cu sângele nostru și viața Lui cu viața noastră. Cu toate acestea El rămâne mereu Capul nostru, iar noi mădularele Sale”.

Unirea omului cu Dumnezeu începe aici, pe pământ și se continuă în ceruri. „Prin unire cu El omul primește în ființa lui existența care se revarsă în sine prin umanitatea înviată și îndumnezeită a lui Hristos”. Deci, omul duhovnicesc se desăvârșește printr-o maximă întâlnire cu Dumnezeu, așa cum Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu eu trăiesc, ci Hristos trăiește în mine”.

Numai urcând din punct de vedere spiritual putem ajunge la unirea cu Hristos, căci așa cum spunea Fericitul Augustin „nu putem să ne oprim de a nu aluneca înapoi, decât forțându-ne mereu de a sui, îndată ce ne oprim, coborâm și a nu înainta înseamnă a coborî, încât dacă nu vrem să recădem, trebuie să ne silim mereu a înainta fără a face popas”.

„Progresul în sfințenie nu poate fi înțeles în afara vieții sacramentale a Bisericii. În Trupul tainic al lui Hristos fiecare membru trebuie să devină același prin har cu Capul său, care este Hristos […]. Omul iese din natura sa, din muritor devine nemuritor, din stricăcios devine nestricăcios, din trecător devine nemuritor și din om devine în întregime dumnezeu”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că „urcușul spiritual are următoarele șapte trepte: credință, frica de Dumnezeu, înfrânarea, răbdarea și îndelunga răbdare, nădejdea, nepătimirea și iubirea”.

„Credința e primul pas în viața duhovnicească. Credința e prin fire începutul virtuților. Astfel, binele fiind sfârșitul virtuților e concentrat în lăuntrul credinței. Credința e binele concentrat, iar binele e credința actualizată”. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Credința e întrebuințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11,1). „Cunoștința naturală, care este o deosebirea între bine și rău și e sădită de Dumnezeu în fire, ne convinge să credem în Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existență. Și credința produce în noi frica și frica ne silește să ne pocăim și să lucrăm cele bune. Și prin aceasta să dă omului cunoștința duhovnicească, care este simțirea tainelor și naște credința din vedere (contemplația) adevărată”.

Înainte de a porni pe drumul desăvârșirii, omul trebuie să se întărească în credința primită la Botez: „Credința e prima virtute cu care pornim la drum. E pârâiașul căruia i se adaugă pe urmă pârâiașele altor virtuți, devenind împreună fluviul larg, atotcuprinzător și de neîntors al unei vieți total virtuoase”.

Procesul de creștere a credinței are loc concomitent cu despătimirea noastră. „Cunoștința naturală, spunea Sfântul Isaac Sirul, duce la credință. Credința ne determină să avem frică de Dumnezeu și să ne pocăim, începând drumul greu al despătimirii. Finalul este „credința din vedere” sau contemplația. Întâi îl vedem „ca prin oglindă”, iar la final „față către față” (I Corinteni 13,12). Credința ne dă imboldul necesar pentru a acționa, pentru a ne schimba viața. „Fără credință nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11,6).

O altă etapă pe calea despătimirii este frica de Dumnezeu. „Sporind, credința devine frica de Dumnezeu. Pe de o parte, nu credința se naște din frica de Dumnezeu, ci frica din credință. Căci ca să-ți fie frică de El, trebuie să crezi în El. Pe de alta credința nu se poate dezvolta fără ca să treacă prin frică, sau , poate ajutată chiar de la început de frică” (Fapte 2,37).

Frica de Dumnezeu este stimulată de aducerea aminte de moarte „Frica de păcat prin alipire la lume este în fond frica de Dumnezeu. Dacă prin credință ni se dăruiește un început de evidență a prezenței lui Dumnezeu, prin frică ni se sporește revelarea acestei evidențe, și acest spor îl simțim ca o forță atât de puternică încât e în stare să înmoaie sau să rupă toate legăturile care ne înlănțuiesc de lume: împătimirea, frica, grija lumească”.

„În frica de Dumnezeu deci se manifestă conștiința destinului nostru etern de a ne asimila cu lumea […]. Așadar, în frica de Dumnezeu ni se relatează conștiința unei autorități, constituită de o realitate superioară nouă, nu inferioară cum e lumea, conștiința unei autorități pe care nu o putem nesocoti. Nu putem face orice, nu ne putem scufunda în lume, pentru că simțim opreliștea din partea unui far căruia avem să-i dăm socoteală”.

Frica de Dumnezeu este nedezlipită de gândul la moarte și judecata din urmă. „În tot ceea ce faci adu-ți aminte de sfârșitul tău și nu vei păcătui niciodată” (Sirah 7, 38) Gândul la moarte este un exercițiu duhovnicesc pe care Sfinții Părinți îl recomandă ca mijloc de purificare. Nu gândul la moarte îl sperie pe credincios ci judecata care urmează și răspunsul pe care trebuie să-l dea. „Gândul la moarte este moarte zilnică, gândul la sfârșit este un suspin de fiecare ceas. Gândul la moarte și la judecată face mai frecvent gândul la Dumnezeu, cu care a început întărirea credinței, sporind astfel meditația lăuntrică. Sau frică și gândul la moarte nu sunt decât gândul la Dumnezeu asociat cu conștiința păcatelor proprii și cu teama de judecată”.

„Frica de Dumnezeu, susținută de conștiința unei vieți păcătoase, duce pe de o parte la pocăință pentru păcatele trecute, pe de alata la evitarea prin înfrânare a păcatelor viitoare. Pocăința este al doilea har, spunea Sfântul Isaac Sirul și se naște în inimă din credință și frică […]. Ea este a doua renaștere. Pocăința este reînnoirea Botezului, este curățirea conștiinței”.

Prin pocăință omului nu îi pare doar rău pentru păcatele săvârșite ci încearcă o schimbare a vieți, a felului de a gândi și a acționa. „Pocăința este întoarcerea prin asceză și osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturală și de la diavol la Dumnezeu”.

Prin pocăință omul încearcă o lucrare a virtuților dar și răbdarea necazurilor. „Pocăința este împăcarea cu Domnul prin lucrarea virtuților opuse greșelilor. Pocăința este răbdarea tuturor necazurilor”. Prin pocăință omul urăște păcatul și tinde spre sfințenie, pe care dorește să o dobândească, iar Harul primit în Taina Spovedaniei încununează efortul nostru de a ne despătimi: „Pocăința este corabia, frica de Dumnezeu cârmaciul, iubirea este limanul dumnezeiesc. Frica ne așează deci în corabia pocăinței și ne trece peste marea vieții acoperită cu aburi sărați și ne trece spre limanul dumnezeiesc, care este iubirea, călăuzindu-ne spre Cel spre care străbat toți cei ce se ostenesc și sunt împovărați, prin pocăință. Căci, când ajungem la iubire, am ajuns la Dumnezeu și drumul nostru s-a sfârșit și am străbătut la ostrovul care e dincolo de lume, unde e Tatăl și Fiul și Sfântul Duh”.

Prin pocăință Dumnezeu ne iartă păcatul, dar această pocăință trebuie să dureze toată viața și să fie sinceră „acum, zice, Domnul, întoarceți-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns și tânguire. Sfâșiați inimile și nu hainele voastre, și întoarceți-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv și îndurat, încet la mânie și Mult Milostiv și-i pare rău de răul pe care l-a trimis asupra voastră” (Ioil 2, 12-13).

Cine are frică de Dumnezeu și se pocăiește face pași pe calea despătimirii: „Bunătatea lui Dumnezeu se arată în aceea că în clipa în care se întoarce omul de la păcatele lui, îl primește cu bucurie și nu-i mai socotește acele păcate […], să ne ostenim deci din toată inima până suntem în trup – și e scurt timpul vieții noastre – să luptăm ca să moștenim bucuria veșnică cea negrăită”.

Pocăința trebuie să ne însoțească toată viața, căci din păcătoși , pocăința poate face sfinți și avem nădejdea dobândirea vieții veșnice: „Precum mâncăm, bem, grăim și auzi, tot așa de firesc suntem datori să ne pocăim”.

„Drumul pe marea vieții acesteia, dacă vrem să fie o continuă apropiere de țărmul raiului, de țărmul dragostei, care e Hristos însuși, și nu o rătăcire fără ancorare și până la urmă o scufundare în bezna ei, dacă vrem să fie, adică un drum spre desăvârșire și spre viață, trebuie să-l facem neîntrerupt în corabia căinței pentru nedeplina dragoste ce am arătat-o prin păcatele noastre, pentru că voința unei iubiri mai mari ne mână tot mai departe. […] Numai așezați în barca pocăinței călcăm în fiecare clipă peste valurile păcătoase ale egoismului, care tind să se ridice din adânci dedesubturi din noi și de sub noi”.

Dacă ne-am eliberat de păcate prin pocăință avem neapărat nevoie de înfrânare. Înfrânarea ne este de trebuință pentru a nu cădea iarăși în patima din care ne-am eliberat. Trebuie să ne păzim simțurile pentru a nu intra gândurile rele în inimă: „Trebuie să avem mare grijă ca să ne păzim toate intrările sufletului și mai cu seamă să fim atenți la ochii noștri, pentru că prin ei pătrunde de obicei răul în inimă”.

Trebuie să ne înfrânăm de la toate patimile: „Părinții recomandă o înfrânare necontenită de la toate patimile. Deși înfrânarea de la lăcomia pântecelui este cea care ușurează înfrânarea de la celelalte, nu trebuie să neglijăm pe nici una, pentru că patimile sunt oarecum un întreg, un balaur căruia tăindu-i-se un cap, scoate altul la iveală. Mai subtilă e patima slavei deșarte. Ea e prezentă adeseori chiar când ni se pare că suntem eliberați de patimi. Ea crește chiar pe locul unde au fost tăiate altele, hrănindu-se cu sângele lor. Ea răsare pe marginea smereniei și în general pe marginea oricărei virtuți”. Pentru a reuși să facă înfrânare, omul are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu care vine prin ascultarea de duhovnic și prin Sfintele Taine care împărtășesc harul Sfântului Duh.

Pocăindu-se de păcatele sale și înfrânându-se de la rău, omul trebuie să se aștepte la ispite. Dumnezeu îngăduie să vină asupra omului necazurile fie pentru a-l certa pentru anumite greșeli, fie pentru a-l readuce la calea cea bună.

Răbdarea necazurilor duce la biruirea patimilor din noi: „Privegherea, rugăciunea și răbdarea necazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă și folositoare, dacă nu împrăștiem tovărășia lor prin lăcomia după ceva. Căci cel ce rabdă în acestea și în celelalte va fi ajutat, iar cel nepăsător și împrăștiat la ieșirea din trup, cumplit se va chinui”.

Necazurile îl apropie mai mult pe om de Dumnezeu, iar Dumnezeu îi încununează pe cei care luptă: „Dumnezeu nu vrea ca lucrarea celor sârguincioși să fie nechinuită, ci foarte încercată. De aceea îngăduie focul ispitelor și retrage puțin harul dat lor de sus și lasă ca pacea gândurilor să fie tulburată de duhurile răutății pentru o vreme, ca să vadă sufletul cui se dăruiește mai mult”.

„Când ne lovesc necazuri, Dumnezeu vede asta. Acest lucru se săvârșește nu numai cu îngăduința Lui, ci și din atotsfânta Lui purtare de grijă pentru noi. El îngăduie să fim chinuiți o vreme pentru păcatele noastre ca să ne izbăvească de chinurile veșnice. Adeseori, se întâmplă ca un păcat tainic și greu pe care l-am făcut să rămână necunoscut oamenilor, nepedepsit, acoperit de milostivirea lui Dumnezeu, în același timp sau după ce se scurge câtva timp, suntem siliți să pătimim întru-câtva, ca urmare a clevetirilor și șicanelor, fiind pasăminte nevinovați. Conștiința ne spune că pătimim pentru păcatul nostru cel tăinuit. Milostivirea lui Dumnezeu ce a acoperit acest păcat, ne dă mijlocul de a ne încununa cu cununa pătimitorilor nevinovați pentru răbdarea clevetirilor, și totodată de a ne curăța de pedeapsa pentru păcatul cel tăinuit”.

În încercări trebuie să avem nevoie de multă răbdare, căci numai în cruce, numai în necazuri există înviere și biruință „stejarul de nu va fi clătinat de vânturi, nici nu va crește, nici rădăcină nu va slobozi. Așa și creștinul : de nu va pătimi și nu va răbda, nu poate fi ostaș a lui Hristos”.

Din răbdare se naște nădejdea creștină „nădejdea în Dumnezeu face inima largă, iar grija trupească o îngustează”. Nădejdea este o credință îndreptată spre viitor: „ Nădejdea este o credință orientată spre viitor a celui ce o are. Ea este o putere care dă transparență timpului, care străbate prin timp, cum credința străbate prin spațiu și prin natura văzută”.

Nădăjduind în Dumnezeu, omul nu se tulbură de ceea ce i se întâmplă, ci pe toate le socotește ca mijloace de îndreptare. În mijlocul necazurilor îl aude pe Mântuitorul spunându-i „Fiul Meu, rămâi neclintit și pune-ți nădejdea în Mine! Căci vorbele, ce sunt oare, decât numai niște vorbe? Zboară prin văzduh, dar nu despică piatra. Dacă ești vinovat, gândește-te că trebuie să te îndrepți bucuros. Dacă nu ai nimic pe cuget gândește-te că trebuie să înduri aceasta cu plăcere pentru Dumnezeu”.

Scopul final al nevoinței creștine este despătimirea sau unirea cu Hristos, este de fapt o reîntoarcere a sufletului la starea lui curată de la început. Sfântul Apostol Pavel ne prezintă această unire cu Hristos: „M-am răstignit împreună cu Hristos, nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” ( Galateni 2,20), iar Sfântul Grigorie prezintă nepătimirea ca „o viață în Hristos, ca o participare la natura divină, ca o urmare pe cât este posibil a nepătimirii și a nemuririi Mântuitorului nostru”. Nepătimirea este un adevărat cer pământesc, este o stare de liniște, este culmea spre care duce efortul tuturor nevoințelor. „Nepătimitor este și se cunoaște, propriu – zis, cel ce și-a făcut trupul nestricăcios, și-a înălțat mintea deasupra zidirii și toate simțurile și le-a supus minții, iar sufletul și l-a supus lui Dumnezeu”.

„Nepătimirea poate ajunge la măsuri nebănuite. Biruind asupra patimilor, care este rezultatul pervertirii unor funcțiuni firești așezate de Dumnezeu în om, se poate ajunge la performanța de a te ridica măcar vremelnic deasupra, chiar a trebuințelor firești. Nepătimirea presupune mai întâi tămăduirea firii din starea de boală la care au adus-o patimile, iar în al doilea rând ridicarea ei mai presus de fire”.

Căutarea Împărăției este căutarea unirii cu Dumnezeu. Omul își curățește sufletul prin efortul continuu de a se uni cu Dumnezeu. Cu cât este mai legat de Dumnezeu, cu atât omul își curățește mai mult sufletul. Omul conlucrează cu harul lui Dumnezeu pe care El îl revarsă în noi, iar mijloacele cele mai cunoscute în această conlucrare sunt: rugăciunea, postul, lectura și meditația religioasă.

Rugăciunea e „o funcție esențială a existenței creștine. E respirația sufletului în atmosfera pnevmatică a lui Hristos. […] e înălțarea sufletului la Dumnezeu […] e înălțarea în intimitatea Sfintei Treimi: în Duhul, prin Hristos, în Tatăl”.

Rugăciunea e convorbirea omului cu Dumnezeu, e un dialog cu El: „Rugăciunea este însușirea ei, însoțirea și unirea omului și a lui Dumnezeu, iar după lucrare, susținătoarea lumii”.

Rugăciunea înnoiește pe omul cel dinăuntru, deoarece prin rugăciune omul se smulge din vârtejul treburilor omenești și a atracțiilor pământului. Ca să comunice cu Dumnezeu omul trebuie să aibă trezvie, să se pocăiască de greșelile sale, și să-și ceară iertare. „Dacă te rogi mereu, întreaga viață va avea un echilibru, liniștea, echilibru, bucuria sufletului sunt rodul rugăciunii. Fără rugăciune viața duhovnicească este anemică și poate pieri”.

Postul, ca mijloc de despătimire merge mână în mână cu rugăciunea. Postul este cea mai veche poruncă dată omului de Dumnezeu: „Din toți pomii raiului poți să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” ( Facere 2, 16 – 17). Postul potolește poftele trupești și diminuează puterea lor asupra trupului și a sufletului, postul este „o nimicire a morții”, care a fost consecința păcatului, postul oferă un climat potrivit rugăciunii.

Sfântul Grigorie Palama ne arată legătura dintre post și rugăciune în lupta împotriva patimilor: „iar dacă e așa precum și este, până ce ne stăpânește împătimirea nu putem gusta rugăciunea minții, nici măcar cu cuvântul de pe vârful buzelor și avem nevoie să simțim prin simțul pipăitului numaidecât, durerea postului, a privegherii și a altora ca acestea, dacă vrem să ne îngrijim de rugăciune. Căci numai prin ea se mortifică pornirea păcătoasă a trupului și gândurile care mișcă patimile animalice, se fac mai cumpătate și mai slabe”.

Postul rămâne auxiliarul indispensabil al pocăinței. „Postul e începutul pocăinței”, ne spune Sfântul Vasile cel Mare. „Trezește-te, priveghează, suspină, lăcrimează prin post, leapădă toată povara păcatului, suflete, ca prin pocăință fierbinte să scapi de foc și cu plângere pentru patimi să rupi haina de jale, luând veșmântul cel dumnezeiesc”.

Postirea nu e reținere doar de la mâncăruri și băuturi ci de la multe altele: „Să ne curățim, acum mai înainte nu numai de mâncări, ci și de fapte rele… Să postim precum de bucate, așa de toată patima”. Postul se înscrie într-o mișcare de sinergie: mortificarea și supunerea trupului care depinde doar de noi, dar această dăruire voluntară ne asigură o compensație spirituală incomparabil superioară efortului ascetic pe care-l oferim: „Dacă am păcătuit, vom posti pentru că am păcătuit. Dacă n-am păcătuit, vom posti ca să nu păcătuim. Să dăm ceea ce avem: postul și vom primi ceea ce nu avem: nepătimirea”.

Postul rămâne un mijloc de purificare, de despătimire, un mod de a-și mărturisi apartenența la o spiritualitate, un mod prin care se ajunge la o stare bună și echilibrată a trupului: „ fiecare facultate a sufletului se arată după post într-o stare mai bună, oglinda conștiinței nemaifiind înnegurată de suflările trupului, devine mai curată și oglindește în sine mult mai lămurit legea dumnezeiască și nelegiuirile noastre, și ne dă putința să vedem până și pe cele mai neînsemnate pete, până și pe cele mai mici abateri de la calea adevărului, voința capătă putere în cârmuirea întregii corăbii a sufletului”.

În lupta cu patimile ajută mult lectura și meditația „să ai împreună cu rugăciunea și cu celelalte….și gândul la judecată și la răsplătirea faptelor bune și cele rele, să te socotești din tot sufletul mai păcătos decât toți oamenii și mai nelegiuit decât dracii înșiși și că cei avea să fii pedepsit veșnic. Dacă gândul la cele arătate va produce în tine frângere de inimă și plâns cu lacrimi, stăruie în el până ce acestea vor trece de la sine”.

O lectură importantă și pe care Sfinții Părinți o recomandă zilnic este cea a Sfintei Scripturi: „ Să batem la paradisul prea frumos al Scripturilor, la paradisul cel cu bun miros, cel prea dulce, cel prea frumos, cel ce răsună la urechile noastre cu tot felul de cântări ale păsărilor spirituale purtătoare de Dumnezeu, cel care se atinge de inima noastră, care o mângâie când este întristată, o potolește când este mâniată și o umple de bucurie veșnică, care ne înalță mintea noastră pe spatele strălucitor ca aurul și prea luminat al porumbiței dumnezeiești și o suie cu aripile prea strălucitoare către Fiul Unul născut și moștenitorul săditorului viei cele spirituale și prin el o aduce la Tatăl luminilor”.

Pe lângă Sfânta Scriptură creștinul are la îndemână o serie întreagă de cărți folositoare de suflet: Patericul, colecția filocalică.

Meditația la trecerea noastră în această lume ne este folositoare pentru îndreptarea vieții noastre. „Moartea, de o va avea omul în minte, nemurire este iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoștința de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului”. Adevărata filozofie este gândul la moarte care ne ajută să nu mai păcătuim, și să nu ne lipim de lumea aceasta. „Păstrați aducerea aminte de Dumnezeu și aducerea aminte de moarte. Acestea dau putere fricii de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu naște în om luarea aminte la sine însuși și la toate faptele, gândurile și simțămintele sale. De aici viața cucernică, în trezvie. De aici înăbușirea patimilor. De aici curăția. Din curăție petrecerea cu Dumnezeu, nu doar cu gândurile, ci și cu simțurile. Osteniți-vă! Osteneala învinge totul cu ajutorul lui Dumnezeu. […] Dece să vă temeți de moarte. Doar de ceea ce este după moarte trebuie să vă temeți și să vă străduiți a fi întotdeauna pregătiți în această privință. Pregătirea stă în plânsul pentru păcate, în făptuirea după putință a binelui și în credința neclintită în Domnul Mântuitorul, care vrea ca toți să se mântuiască”.

„Cu cât creștinul se înfrânge, se biruiește mai mult pe sine, egoismul său, cu atât își edifică mai mult firea sa curățită de păcat. Fiecare nouă înfrângere este o nouă biruința, o biruire a patimii și o eliberare de păcat, prin dobândirea și îmbogățirea în virtuți”.

Capitolul IV

Lucrarea profesorului și lucrarea duhovnicului în sprijinul elevilor

Educația religioasă desfășurată în școală constituie o șansă pentru Biserică și anume, aceea de a familiariza tinerii cu cuvântul Sfintei Scripturi, dar și pentru școală, deoarece prin intermediul Religiei, actul pedagogic devine un act de responsabilitate. Apropierea tot mai mare a tinerilor de Biserică se poate datora în mare parte și orei de religie. „Este de-a dreptul încurajator să auzi că majoritatea copiilor frecventează orele de Religie, că foarte mulți dintre ei sunt duși de către profesorul acestei discipline la Biserică pentru a se spovedi și împărtăși, luând parte la Sfânta Liturghie în duminici și sărbători, precum și la alte slujbe care se săvârșesc peste săptămână. Dar și mai impresionantă este mărturisirea unor părinți, frați, bunici, care ne spun că vin acum la Biserică, după un absenteism îndelungat, în urma insistențelor copiilor și nepoților care fac religia în școală. Aceeași părinți și bunici recunosc fără complexe, cu toată sinceritatea, că până nu demult nu știau nimic despre credința ortodoxă, dar că acum învață și ei din ceea ce le povestesc copii acasă și din manualele și caietele lor de Religie”.

După reintroducerea studiului Religiei în școală, profesorul de religie se află în situația de a prelungi în școli activitatea didactică a preotului. De aceea este necesară o colaborare între preot și profesorul de religie, care se poate concretiza în mai multe modalități.

Misiunea cea mai dificilă a preotului și profesorului de religie este inițierea în credință, de a face ucenici ai lui Hristos, a-i adăuga zilnic pe cei ce se botează Bisericii, de a – i întări, însoți și sprijini pe calea mântuirii, făcându-i să crească în harul Duhului Sfânt. În cadrul colaborării preot – profesor, trebuie să se țină cont de semnificația psiho – pedagogică a vârstei, mai ales a adolescenților, de problemele cu care se confruntă, de întrebările și neliniștile de care de cele mai multe ori le tulbură sufletele, deoarece „aceste frământări sunt mult mai evidente la adolescenți și tineri, vârsta căutărilor, vârsta întrebărilor existențiale, vârsta decisivă pentru formarea personalității sale. Dacă până la 12 ani s-a observat un oarecare echilibru, o stabilitate în manifestările religioase, acum apar și momente de criză religioasă, conflicte interioare, întrebări fără răspuns”. Apoi trebuie să se țină seama de starea religios – morală a tinerilor. Trebuie tact deoarece „de multe ori tânărul nu-ș dezvăluie sufletul cu multă ușurință înaintea duhovnicului, mai ales dacă nu-l cunoaște îndeajuns. Preotul, însă știind situația tânărului, ar putea să găsească o modalitate de a se apropia de acesta”.

Colaborarea profesorului de religie cu preotul poate îmbrăca mai multe aspecte, toate pornind de la caracterul formativ al orelor de religie.

Unul dintre aceste aspecte îl constituie participarea profesorului de religie împreună cu elevii la sfintele slujbe oficiate în Biserică. Această participare se poate încadra fie în timpul orelor de religie în timpul săptămânii, fie în afara acestora. „Este îmbucurător faptul că profesorii de religie și-au asumat această misiune de mare responsabilitate. Pe tot cuprinsul țării în perioada posturilor mari, elevii sunt familiarizați cu importanța participării la Taina Spovedaniei, sunt îndrumați și însoțiți la Biserică de profesorii de religie în vederea mărturisirii. Acest exercițiu constituie o șansă atât pentru școală – elevii devin mai responsabili, cât și pentru biserică – elevii deprind obiceiul de a se mărturisi. Prin faptul că elevii sunt aduși în număr mare la mărturisire, preotul paroh își cunoaște mai bine împlinirile și neîmplinirile credincioșilor și totodată își poate aduce aportul la îmbunătățirea actului educațional prin sugestiile și recomandările date școlii”.

De asemenea se pot încheia protocoale școală – Biserică, prin care lunar să fie desfășurate activități în școală sau în parohie, în care cei doi factori implicați să-și aducă aportul. Pot fi demarate acțiuni de tipul „Tinerii întreabă, preotul răspunde”, miniconferințe la care profesorul invită pe preotul paroh sau pe alți preoți cu o experiență duhovnicească deosebită, care își pot aduce contribuția la atragerea tinerilor la Biserică, la buna lor formare ca viitori creștini, pe care preotul să se poate baza în misiunea sa în parohie. Fie și numai pentru 2 -3 ore pe săptămână prezența preotului în școală va ajuta cu siguranță, măcar câteva suflete aflate în derivă.

Slujba de la începutul anului școlar săvârșită de preot în școală, poate constitui un bun început al conlucrării lui cu profesorul de religie, ca de altfel cu toate cadrele didactice, cu elevii dar și cu părinții elevilor, iar cuvântul rostit la sfârșitul slujbei poate constitui încă un pas pentru sensibilizarea tuturor celor de față pentru cele sfinte în general și pentru ora de religie în special.

Se pot face activități în care sunt atrase familiile elevilor, se poate înființa o minibibliotecă dotată cu cărți accesibile tuturor, dar care să fie de un real folos întregii comunități. De asemenea profesorul de religie împreună cu preotul paroh pot forma un cor care să fie prezent în duminici și sărbători la biserică susținând strana. Cu prilejul celor două mari sărbători, Nașterea Domnului și Învierea Domnului elevii pot prezenta diferite programe artistice, constând în scenete religioase, colinde și cântece religioase credincioșilor prezenți la biserică la Sfânta Liturghie oficiată cu prilejul acestor sărbători sau pot participa la diferite concursuri. Pentru a ajuta elevii la diverse materii pot fi implicate și alte cadre didactice. Pentru a veni în contact cu locuri pline de spiritualitate se poate realiza un pelerinaj la diferite mănăstiri, iar la întoarcere elevii și părinții acestora să împărtășească și altora din experiența proprie devenind astfel misionari și contribuind la răspândirea cuvântului lui Dumnezeu printre semeni.

O altă modalitate de colaborare intre profesorul de religie și preot poate fi și inițierea de acțiuni caritabile, procesiuni, seri duhovnicești, realizarea de reviste religioase și alte activități care au ca scop aplicarea practică a învățăturilor creștine.

Profesorul se poate implica și el în activitatea pastoral – misionară a preotului susținând-o. Astfel, el poate populariza acțiunile care se desfășoară la nivelul parohiei respective. Profesorul devine un susținător al preotului în parohie, precum și un model de implicare atât pentru enoriași cât și pentru elevi.

Relația dintre profesorul de religie și preot trebuie să fie una foarte strânsă, sinergică, având în vedere faptul că amândoi au datoria de a împlini misiunea propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu.

Biserica și școala trebuie să lucreze în armonie, pentru că una o completează pe cealaltă: una cultivă credința, alta știința. Școala lipsită de credință, adică izolată de Biserică, poate da naștere unei științe egoiste, imorale și chiar ucigătoare. „Biserica cultivă spiritul și îl înalță, îl deșteaptă și nutrește sentimentele cele mai nobile, care fac pe om după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”.

Relația dintre preot și profesorul de religie trebuie să se situeze la înălțimea statutului de reprezentanți ai Bisericii, să fie un model de legătură pentru elevi și pentru toți creștinii. Calitatea acestei relații influențează în mod evident relația profesorului cu elevii, dar și pe a acestora cu Biserica.

4.1. Conlucrarea profesorului de religie cu preotul paroh în formarea caracterului elevului

Astăzi, moralitatea este percepută ca o concepție învechită și fără nici un folos,sentimentul religios scade iar modelele lipsesc. Viața creștinului nu are sens decât în măsura în care tinde spre mântuire, iar pentru a ajunge la acest țel trebuie să se întoarcă la adevăratele valori – cele morale. Acest lucru este posibil prin activitatea misionară și educativă a Bisericii în școală și în societate. Educația religioasă este formatoare de caractere adevărate.

Sfântul Ioan Gură de Aur găsește originea răului de care suferea societatea din timpul său dar și astăzi în lipsa educației sănătoase a copiilor. Un copil fără educație „este dușman și vrăjmaș comun al tuturora și al lui Dumnezeu și al naturii și al legilor vieții de obște, a noastră, a tuturor. Sufletul copilului este fraged, el este în mâna educatorului ca o pastă, pe care o poate modela după dorința sa, este ca o ceară pe care se poate imprima foarte bine sigiliul”.

Unii specialiști consideră că educația religioasă trebuie să înceapă din viața intrauterină prin formarea maturității spirituale a părinților, bagajul duhovnicesc acumulat de aceștia răsfrângându-se asupra formării religioase ale copilului. Familia și mediul familial au un rol important în educația religioasă, căci prin imitare copilul va primi credința practicată de părinți. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă „exemplul e totul”, căci „auzindu-și părinții insultându-se și vorbindu-și în mod agresiv, copii vor învăța să vorbească la fel”. Copiii trebuie să învețe să fie ascultători de mici, ascultarea făcând parte din viață. Dacă părinți nu-și vor arăta respect unii altora, copilul nu va învăța niciodată ce e ascultarea, cu atât mai mult nu vor ști nici ce e ascultarea față de Dumnezeu. Un copil crescut într-un mod egoist, învățat să-și facă mereu voia, să obțină tot ce vor prin orice metodă, nu vor învăța ce e iubirea, căci ascultarea e expresie a iubirii și ea crește odată cu maturitatea.

În familie și apoi în școală, copiii trebuie învățați să nu dobândească tot ce-și doresc pe nedrept, ci trebuie învățați să-și dezvolte simțul responsabilității, iar rezultatele pe care vor să le obțină să fie în urma unui minim de efort.

De asemenea, ei trebuie învățați să fie generoși, gata să ajute pe cineva aflat în nevoie, după puterile lor, să fie iubitori, pregătiți să șteargă o lacrimă care curge pe obraz.

Formarea caracterelor nu este deloc ușoară și nici de neglijat, întrucât educarea caracterului este un proces îndelungat și complex. De aceea, în realizarea acestor deziderate un rol important îl are Biserica prin preotul paroh și profesorul de religie. Educația religioasă este esențială pentru formarea caracterului, ea putându-se realiza atât în cadrul orei de religie cât și în activități extrașcolare prin diferite mijloace, dar care presupun colaborarea dintre cei doi factori esențiali ai ei. Atât profesorul de religie cât și preotul trebuie să fie modele demne de urmat. Un educator adevărat poate fi acela care se implică în viața socială, fiind stăpânit de o mare iubire pentru Dumnezeu și pentru semeni. Profesorul de religie trebuie să fie un om de credință care prin coerență, sârguință, fidelitate și răbdare statornică să fie un model de credință pentru elevi și astfel să-și realizeze misiunea proprie ca pe un drum de sfințenie și mărturie misionară. La fel și preotul trebuie să urmeze modelul Mântuitorului Iisus Hristos, Care nu a venit să facă teorii filosofice, ci s-a implicat în planul de mântuire a lumii.

Încă de la o vârstă fragedă copiii vor fi antrenați în activități extraccuriculare menite să contribuie la formarea și educarea caracterului și vor fi urmărite trăsăturile de caracter: atenția, ascultarea, iertarea, sinceritatea, onestitatea, generozitatea, recunoștința. Educând caracterul, avem în vedere formarea unei conduite morale exemplare, făcându-i pe elevi să-și stăpânească trăsăturile negative. Un dicton chinezesc spunea: „Semeni fapte, culegi deprinderi, semeni deprinderi culegi caracter, semeni caracter, culegi un destin”.

Motivația este esențială în educația religioasă , deoarece „motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esențial în declanșarea, orientarea și modificarea conduitei”.

Elevii trebuie să fie motivați pentru a participa la viața Bisericii, astfel deprinzându-se cu o anumită experiență religioasă constantă. Atât profesorul de religie, cât și preotul va folosi diferite metode bazate pe iubire și înțelegere. Atitudinea preotului și a profesorului trebuie să fie aceiași față de toți elevii, fără a fi favorizați anumiți elevi, astfel evitându-se orice formă de discriminare. Se va evita etichetele comportamentale deoarece pot avea efecte negative, astfel dacă unui elev i se va repeta că este inutil s-ar putea să aibă un comportament deviant, conformându-se acelei etichete. Trebuie implicați și încurajați toți elevii, chiar și cei cu rezultate mai slabe la învățătură, deoarece pot fi înzestrați cu alte calități – voce de exemplu, care pot fi folosite în societate. Încurajându-i, vor avea încredere în ei și astfel își vor forma un caracter puternic. Profesorul poate comunica preotul calitățile elevilor din parohie și împreună să hotărască în ce activități pot fi implicați ca să se simtă utili și apreciați.

Odată cu înaintarea în vârstă, preocupările și interesele determină extinderea și amplificarea religiozității. Tinerii trebuie făcuți să conștientizeze cât de esențială este relația omului cu Dumnezeu. Adolescența este perioada destul de critică in ceea ce privește educația religioasă. „La pubertate, lucrurile par să se complice din acest punct de vedere. Gândirea la această vârstă devine critică și logică. Se manifestă o tendință de a întemeia și justifica rațional dumnezeirea și ceea ce ține de ea. Probleme, precum nemurirea, viața și moartea, sunt puse în chestiune. Explicația realistă zdruncină vechile credințe, în cazul în care au fost încorporate. Cei mai mulți tineri, în această fază intră într-o stare de incertitudine. Nu puțini se vor orienta către o atitudine neutră sau chiar ateistă. O atragere forțată la religie în această fază critică, poate fi malefică și pentru subiectul în cauză dar și pentru ideea credinței în sine”.

Pentru a evita aceste situații tinerii trebuie să se simtă membri responsabili ai comunității: „Un creștin care aparține unei parohii ar trebui să se simtă răspunzător față de ceilalți membri ai parohiei, nu poate să asiste doar la slujbe și în același timp să rămână indiferent față de viețile semenilor noștri. […] Să fie întotdeauna destui voluntari binevoitori care să ajute cu proiecte în care să fie implicați și copiii”.

Cu credință, răbdare și perseverență se poate ajunge la formarea unor tineri de caracter, adică tineri care să se implice activ în viața comunității, care să-și facă din practicarea virtuților un mod de viață, iar atunci când greșesc să-și poată recunoaște și asuma vina fără a face responsabili de eșecul lor pe cei din jur.

De aceea, educația religioasă trebuie împărtășită copiilor de la o vârstă fragedă, căci „dacă vei întipări în sufletul lui încă fraged învățăturile cele bune, nimeni nu va putea să i le desprindă, ele se întăresc ca și sigiliul aplicat pe ceară”., iar o bună colaborare preot – profesor poate aduce reale posibilități de realizare a acestui obiectiv – formarea tinerilor cu un caracter creștin, esențială fiind fidelitatea față de învățăturile evanghelice și ascultarea de Hristos, fără de care nimic nu este posibil.

4.2. Conlucrarea profesorului de religie cu preotul paroh în problemele tinerilor

Educația în general și educația creștină în special are menirea de a-l conduce pe om de la ceea ce este la ceea ce ar trebui să devină , adică să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu după har. Această finalitate se urmărește de fapt din pruncie până la trecerea în viața veșnică. Tinerii au nevoie cel mai mult de educația religioasă, deoarece datorită vârstei sunt mai expuși tentațiilor păcătoase. Dina cauza transformării nonvalorilor în valori, după care mulți își ghidează viața, tinerii lumii actuale se confruntă cu diverse probleme, care nu sunt doar problemele lor, ci de fapt sunt problemele întregii societăți.

Proverbul francez „Dacă ai ști la tinerețe, ai putea la bătrânețe”, arată lipsurile vârstelor. Tinerii sunt plini de putere dar nu privesc spre finalitatea faptelor și a lucrurilor, iar bătrânii sunt lipsiți de putere dar au înțelepciune. Conflictul dintre generații, sentimentul că nu sunt înțeleși și nerespectarea unicității persoanei sunt factorii care duc la răzvrătirea tinerilor, la alunecarea lor pe calea păcatului. Trebuie o atenție mărită in acordarea educației religioase, deoarece tinerii aderă cu ușurință la anumite confesiuni „astăzi mulțimi de tineri își caută un Dumnezeu la care să se închine și cad astfel într-o idolatrie, care nu pare să-i tulbure deloc”. Pentru a evita atragerea tinerilor spre mișcări orientale, Biserica trebuie să-și intensifice acțiunea de catehizare în Biserică și în școală. Dintre problemele cu care se confruntă tinerii voi face o prezentare succintă a celor care afectează întreaga societate și anume: violența, suicidul, drogurile, problema sexualității și homosexualitatea, muzica. Toate acestea sunt promovate de mass – media prin toate formele ei.

Violența este o problemă a lumii contemporane, manifestările acestui fenomen duc la forme agresive cum ar fi bătăi, distrugeri de bunuri, crime. Ea poate avea în societatea modernă două direcții – violența îndreptată către ceilalți, făcându-le rău fizic și psihic și cea îndreptată asupra propriei persoane – automutilarea. Familia este oglinda societății în care trăim, iar schimbările de valori, sărăcia, lipsa de informație și educație duc la conflicte și comportamente pe care copii le reproduc așa cum le percep ei cu personalitatea lor în formare. „Violența către ceilalți e acea nețărmurită răutate care a înrobit inimile multora: setea de a lovi cu furie pe altul. Violența nu se reduce de mult timp la câteva incidente izolate, ci mânjește mult prea multe mâini de sânge. Parcă nu mai ai unde să te ascunzi din pricina ei. Copiii își ucid părinții, părinții își ucid copiii, prietenii își ucid prietenii, copiii ucid alți copii. Timpurile pe care le trăim sunt timpurile unei violențe absurde, când oamenii ucid de dragul actului de sine. Și tot ei spun că nu înțeleg de ce e atâta violență în lume”. Trăind în familii unde violența este un act normal de viață, la televizor văd filme de acțiune, iar la calculator tronează jocurile violente, tânărul face loc violenței și-o însușește și o aplică altora. Biserica prin preot și profesorul de religie trebuie să intervină cu dragoste și răbdare dându-le o educație conformă cu legea iubirii, avându-l exemplu pe Hristos care a învățat ca la violență să se răspundă cu nonviolență prin întoarcerea obrazului.

Suicidul – Mintea și inima omului sunt universuri tainice în care se ascund posibilități și puteri nebănuite. Datorită poverilor vieții, în ele se declanșează mișcări uriașe ale unor forțe iraționale, care-l fac pe om capabil de fapte necugetate ale căror urmări nu mai pot fi reparate. Unii oameni văd în actul sinuciderii unica șansă de a scăpa de angoasa vieții in care suntem prinși cu toții și care, cred ei ne poate elibera doar moartea, văzută ca trecere într-o stare asemănătoare celei de neființă. Pentru aceștia viața nu este decât un lung șir de suferință și dezamăgiri, iar moartea pare singurul refugiu. Sinuciderea este o problemă socială gravă la nivel mondial, ea reprezentând o cauză importantă de mortalitate generală. Din nefericire pentru viitorul neamului nostru, în ultima vreme cazurile de suprimare a propriei vieți s-au înregistrat cu precădere în rândul copiilor și a tinerilor. Sinuciderea adolescenților este un fenomen în creștere și constituie a doua cauză a mortalității tinerilor cu vârste cuprinse între 15 și 19 ani. De ce? Cauzele pot fi multiple: „specialiștii spun că acești tineri nu au putut să se adapteze la viața pe care o trăiau. Trecând de vârsta pubertății, au intrat în vârsta tinereții cu noi probleme psihosomatice și cu cerințe din ce în ce mai mari din partea școlii și a societății, a mediului imediat de viață. Când erau copii le treceau toate cu ochi de copil. După ce au crescut, toate problemele au început să li se pară extrem de grele. De netrecut”. Suicidul în rândul adolescenților denotă prezența unei neliniști profunde, este un strigăt de suferință, de disperare și ajutor. Lipsa de comunicare, gândul că nimeni nu-l înțelege, eșecurile îl izolează pe tânăr și mai mult de societate și realitate. Instinctul agresiv crește, iar instinctul de moarte ajunge și el la o dezvoltare maximă. Aici intervine momentul în care decade moral, în care vrea ca totul să se termine. Și pentru că nu întrevăd altă soluție, suicidul devine soluția pentru toată suferința lor.

Preotul și profesorul de religie ar trebui să conștientizeze că indiferența societății față de proprii tineri, de neliniștile și căutările lor îi pot împinge spre disperare, deznădejde, iar de aici până la sinucidere nu este decât un pas. De asemenea un cuvânt de prietenie într-un moment decisiv poate schimba radical cursul evenimentelor. Este nevoie de comunicare, de dragoste și răbdare, să le arătăm că ne pasă, să îi facem să se simtă utili.

Drogurile – Vârsta adolescenței este o perioadă extrem de grea în viața fiecărui om. Într-o lume egoistă tinerii își găsesc refugiu și alinare în consumul de droguri. Iluzia folosului drogului începe cu distracția. Experiența este, poate, fantastică, în starea de euforie creată de drog, tânărul uită de răutatea lumii, de dezamăgiri. Ei cred că drogul este sursa lor schimbării lor în bine. De fapt acesta este primul pas spre dependență, care are efecte nocive asupra trupului și sufletului. Misiunea Bisericii este foarte grea în combaterea acestei probleme. Este indicată colaborarea factorilor educației cu familia, cu specialiști care acordă asistență specializată. Tinerii care devin robi ai acestor patimi au nevoie de dragoste, toleranță, sprijin și multă înțelegere.

Problema sexualității – Viața sexuală este latura cea mai dificilă și mai plină de neorânduială a ființei omenești. În societatea contemporană concepția despre locul și scopul sexualității s-a schimbat. Experiența sexuală printre adolescenți nu mai este o noutate, numărul tinerilor care-și încep viața sexuală de timpuriu crește dramatic. Iubirea a fost desacralizată, de aceea când se vorbește de iubire, de cele mai multe ori se vorbește de sex, sau de tot ceea ce aduce plăcere. Biserica nu condamnă relațiile intime dintre soți ci pe cele din afara Tainei Cununiei. S-a spus că „desfrâul care ne ucide tineri, desfrâul îmbrăcat de către societatea actuală în haina iubirii, desfrâul le întunecă și le fură rugăciunea, dar și răbdarea, mila, iertarea și copilăria, acest tot mai extins desfrâu devine o lege căreia i se supun toți care n-au mai putut răbda drumul cel aspru și strâmt al mântuirii. Este o lege nescrisă de mâna lui Dumnezeu, ci de mâna prea umană a celor care vor cu tot dinadinsul să piardă acei copii care s-ar mai fi putut ascunde în brațele lui Hristos”.

Preotul și profesorul de religie trebuie să-i învețe pe copii că legăturile trupești de dinainte de căsătorie sunt pierzătoare de suflete. Trebuie accentuată învățătura creștină despre trup, să fie responsabilizați în ceea ce privește grija față de propriul trup, care este templu al Sfântului Duh. Urmările desfrâului sunt vizibile. El este cauza esențială a traficului de ființe umane, a avortului , prin care se încalcă darul sacru al vieții. Biserica trebuie să încurajeze nașterea pruncilor, pentru că nici un motiv nu poate fi mai puternic decât frumusețea unei vieți.

Homosexualitatea – este numită păcat împotriva firii care atacă familia. A gândi că această anomalie este o alternativă a sexului este eronat, deoarece nu corespunde firii. Dumnezeu a creat bărbat și femeie, nu bărbat și bărbat sau femeie și femeie. Bărbatul și femeia sunt persoane complementare spiritual, intelectual, moral și fizic, iar între două persoane de același fel nu poate exista complementaritate. Homosexualitatea este o practică veche. Sfântul Apostol Pavel făcând referire la sodomiți ne spune: „căci femeile au schimbat întrebuințarea firească a lor într-una care este împotriva firii, tot astfel și bărbații au părăsit întrebuințarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alții, au săvârșit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase” (Romani 1, 26 – 28). Dar ne și arată că nici un desfrânat și nimic necurat nu va intra în împărăția lui Dumnezeu și că trebuie „ca fii luminii să umblați, căci roada Duhului este în toată bunătatea și dreptatea și adevărul” (Efeseni 5, 3-9). Preotul și profesorul de religie ținând cont de intimitatea fiecăruia și respectând-o, trebuie să facă o educație a stăpânirii de sine, o educație a voinței.

Muzica este o altă problemă cu care se confruntă tinerii. Platon spunea că muzica este o lege morală și ea dă suflet universului, aripi minții, zbor imaginației, farmec tinereții și viață oricui. Prin muzică se pot atinge scopuri diferite. „Un teolog oriental, contemporan nouă, zice iarăși despre muzică: Muzica este arta care mișcă cel mai puternic sufletul …muzica are darul de a atinge unele fibre tainice cu o intensitate, pe care alte arte n-o pot atinge”. Trebuie atenție mărită la genul de muzică pe care îl ascultă tinerii. Dintr-un scop bun, muzica să nu devină o portiță de intrare a ideilor păcătoase în subconștientul celor care ascultă muzica distructivă – de exemplu muzica rock care îl denigrează pe Hristos și îl preamărește pe vrăjmaș. Tinerii să asculte muzica care îi apropie de Dumnezeu, care îi îndeamnă la rugăciune.

Educația religioasă nu este ușor de realizat. În momentul în care tinerii sunt duși pe calea Adevărului, misiunea Bisericii și a școlii, misiune grea, este realizabilă, căci, numai datorită ei societatea mai există.

Capitolul V

Metode și mijloace didactice utilizate în predarea Tainei Mărturisirii

Fără existența și fără cunoașterea lui Dumnezeu nu poate exista nici Religie, nici educație religioasă, căci educația este o acțiune creatoare manifestată prin perfecționarea intelectuală și spirituală a omului.

Educația religioasă este acțiunea specific umană pe care educatorul o desfășoară pentru dezvoltarea religiozității elevului, pe baza unor principii și cu ajutorul unor metode și mijloace specifice. Educația religioasă se fundamentează pe două adevăruri de credință subliniate în Sfânta Scriptură: întruparea Mântuitorului, Fiul lui Dumnezeu, Care s-a făcut om pentru a-i da omului posibilitatea de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu și existența sufletului uman, care poate fi modulat prin educație”.

Educația religioasă este importantă deoarece conduce pe om la scopul ultim al existenței: trăirea comuniunii cu Dumnezeu. În clipa când omul ajunge la credința în Dumnezeu renaște la o viață nouă, care poartă pecetea sfințeniei. Formarea caracterului și a personalității desăvârșite reprezintă idealul prioritar al educației religioase.

Datorită credinței în Dumnezeu și a educației religioase, omul și societatea se înscriu pe făgașul progresului firesc: „Punctul de plecarea al educației creștine e aceste: perfecțiunea nu e cu putință, e posibilă totuși perfecționarea. A face deci din poporul nostru un popor de sfinți, asta nu stă în cadrul firii omenești. Să-l apropiem însă de învățăturile Evangheliei, asta se poate oricând”.

Procesul de învățământ reprezintă un ansamblu complex și variat de acțiuni instructiv – educative, organizate rațional și sistematic integrate, întotdeauna orientate spre atingerea unui scop comun, profund uman, în esența făuririi omului nou, personalitate plenar dezvoltată, om de bază al societății. Fiecare din aceste acțiuni este decisivă pentru atingerea scopului urmărit. De aceea fiecare acțiune își are propria tehnică de desfășurare, implică în structura ei o modalitate practică de lucrări, un mod specific de acțiune, un anume fel de a proceda, deci o anumită metodă. Și în educație metoda este un mod conștient și sistematic de desfășurare a unei acțiuni eficiente.

„Educația religioasă presupune o racordare optimă a arsenalului metodologic la obiectivele și conținutul acestei laturi deosebite a educației. Metodele și tehnicile reclamă o aplicație care să fie întotdeauna în serviciul credinței. Toate metodele didactice pot fi compatibile și contextualizate la specificul formării personalității religioase, important este ca sufletul elevului să fie sensibilizat și modelat nu la modul coercitiv, ci prin înțelegere, prin liberă alegere”.

„Concretizarea idealurilor educaționale, în comportamente și mentalități nu este posibilă dacă activitatea de predare și învățare nu dispune de un sistem coerent de căi și mijloace de înfăptuire, de o instrumentalizare procedurală și tehnică a pașilor ce urmează a fi făcuți pentru atingerea scopului propus”.

Definiția metodei poate fi abordată în funcție de unghiurile diferite de vedere sub care ea poate fi privită.

Etimologic, cuvântul „metodă” provine din grecescul methodos, ceea ce înseamnă „calea spre”, „drumul spre” descoperirea adevărului. În învățământ metoda are o semnificație pedagogică aparte și se definește ca „drum sau cale de urmat în activitatea comună a educatorilor și educaților ce conduce la atingerea obiectivelor educaționale”.

Metoda are un caracter polifuncțional, în sensul că ea poate participa simultan la realizarea mai multor obiective instructiv – educative. Astfel poate avea: funcție cognitivă ( metoda constituie pentru elev o cale de acces spre cunoașterea adevărurilor și a procedurilor de acțiune, spre însușirea științei și tehnicii, a comportamentelor umane, metoda devine pentru elev un mod de a afla, de a cerceta, de a descoperi), funcția formativ educațională ( metodele supun exersării și elaborării diverselor funcții psihice și fizice ale elevilor, prin formarea unor deprinderi intelectuale și structuri cognitive, a noi atitudini, sentimente, capacități, comportamente, metoda fiind nu numai calea de transmitere a unor cunoștințe ci și un proces educativ), funcția instrumentală sau operațională ( în sensul că metoda servește drept tehnică de execuție, mijlocind atingerea obiectivelor instructiv – educative), funcția normativă sau de optimizare a acțiunii ( prin care vedem că metoda arată cum trebuie să se procedeze, cum să se predea și cum să se învețe astfel încât să se obțină cele mai bune rezultate)”.

O metodă nu este bună sau rea în sine, ci prin raportarea ei la situația didactică respectivă, criteriul oportunității sau adecvației la o anumită realitate fiind cel care o poate face mai mult sau mai puțin eficientă. Pentru o utilizare eficientă a metodelor în educația religioasă este necesară cunoașterea teoretică, o minimă experiență în utilizarea acestora și integrarea lor corespunzătoare în proiectul didactic, în intercalare cu metodele tradiționale. De asemenea ele trebuie înțelese de cei educați ca fiind indispensabile. În definitiv scopul educației metodice este de a-i conduce pe elevi spre propriile metode de învățare, fapt esențial deoarece fiecare este unic, fiecare ajungând prin căutare la soluții proprii la problemele cu care se confruntă.

Varietatea metodelor oferă un teren favorabil diversificării și consolidării relațiilor profesor – elevi, elevi – elevi, elev – colectiv, multiplicând în același timp rolurile pe care și le pot asuma în procesul de învățământ. Diversitatea metodelor lărgește și îmbogățește experiența didactică și educativă a profesorului, o clarifică și îi oferă posibilitatea de a o personaliza. Alegerea unei metode este o decizie complexă deoarece „alegerea unei metode se face ținând cont de finalitățile educației, de conținutul procesului instructiv, de particularitățile de vârstă și cele individuale ale elevilor, de psihosociologia grupurilor școlare, de natura mijloacelor de învățământ, de experiența și competența didactică a profesorului”.

„Oricum va fi forma de învățământ narativă sau dialogică, dacă a stârnit în copii acea poftă mare de a urmări pe învățător, e o formă activă. În speță, dacă povestirile religioase sunt comunicate copiilor așa încât să le trezească acel interes puternic, ele pun în mișcare sufletul lor, îl răscolesc adânc și această răscolire, care le nutrește sufletul, îi face tocmai prin aceasta foarte activi. Impresiile puternice primite își întind raza lor de influență în timp, departe peste limitele ceasului de lecțiune. Poți, din contră să îmboldești mereu clasa cu biciul întrebărilor, să scoli și să așezi mereu oricâți copii, să fie oricâtă gălăgie și vorbă din partea lor, și dacă după ce ei au scăpat de imboldul întrebărilor, nu mai au în inima lor impresii vii, care să le țină mai departe sufletul sub stăpânirea lecției predate, zadarnică a fost toată truda, lecția i-a lăsat pasivi, inerți interior”.

Pe parcursul timpului s-au făcut numeroase încercări de clasificare a metodelor. Ioan Cerghit clasifică metodele folosite la religie astfel:

După demersul logic care duce la învățare:

Metoda inductivă

Metoda deductivă

Metoda analitică

Metoda sintetică

Metoda genetică

După izvorul principal al învățării:

Metode de comunicare și asimilare a cunoștințelor:

Metode de comunicare orală:

Metode expozitive:

Povestirea

Descrierea

Explicația

Argumentarea

Prelegerea

Expunerea cu oponent

Metode interogative:

Conversația

Problematizarea

Metode de comunicare scrisă:

Lectura

Lectura și interpretarea textului biblic

Referatul

Eseul

Metode de cunoașterea a realității religioase:

Observarea directă a realității religioase

Studiul și interpretarea simbolurilor

Analiza documentelor

Studiul de caz

Exemplul

Rugăciunea

Meditația religioasă

Deprinderile morale

Cultul divin

Metode fundamentate pe acțiune:

Jocul didactic

Dramatizarea

Exercițiul moral

Metoda îndrumări teoretice și practice

Acestor metode li s-au adăugat metodele moderne, active de predare – învățare, centrate pe elev: brainstormingul, gândiți /lucrați în perechi/ comunicați, masa rotundă simultană, ciorchinele, organizatorul grafic, cubul, unul stă, trei circulă, turul galeriei, philip 6 -6, metoda 6 -3 -5, cadranele, mozaicul, KWL, scrierea liberă, termenii cheie inițiați, controversa academică, SINELG, masa rotundă simultană, studiul de caz, metoda photolange.

Pentru a fi eficiente metodele moderne trebuie îmbinate cu metodele tradiționale.

A. Metode didactice folosite în predarea Tainei Spovedaniei

1. Metode expozitive

1.1 Povestirea

Povestirea este metoda care constă în prezentarea informației sub formă descriptivă sau narativă respectând ordonarea în timp sau spațiu a obiectelor, fenomenelor și evenimentelor. Este metoda cea larg folosită la ora de religie pe care profesorul o realizează prin narare – expozitivă. Însuși Mântuitorul a arătat în parabole că această metodă operează concret cu fapte reale, cu imagini clare, plastice, care redau locurile acțiunii unde s-au petrecut evenimentele, sunt descrise persoanele care întreprind actele de credință, împrejurările în care se desfășoară istorisirea, profesorul folosind o frază scurtă cu un vocabular simplu și familiar elevilor, dăruind talent în expunere pentru a-i pătrunde sufletește pe ascultători. Cu ajutorul povestirilor biblice, al legendelor istorice, al povestirilor cu conținut moralizator reușim să conducem pe elevi în lumea stărilor emoționale.

Povestirea este expunerea orală de către profesori a unor întâmplări, fapte, evenimente reale petrecute într-un anumit timp și spațiu, cu scopul însușirii noilor cunoștințe, dezvoltării unor sentimente și formării unor atitudini pozitive la elevi. Întrucât unul din scopurile predării religiei este formarea caracterelor religios – morale, povestirea urmărește în același timp, să-i conducă pe elevi la însușirea unor valori care să influențeze pozitiv comportamentul lor”.

Prin materialul faptic și logica ei de desfășurare, povestirea asigură însușirea unui fond de reprezentări vii și clare, incită la analize și comparații, înlesnește înțelegerea lucrurilor și deprinderea esențialului sau a unor învățături. Prin povestirea caldă a profesorului, prin intonația clară, prin mimica, gesturile și expresivitatea sa, povestitorul contribuie la „trăirea” evenimentelor descrise în fața elevilor formându-le acestora convingeri și sentimente puternice și o atitudine de credință față de Dumnezeu. Povestirea poate deveni și mai captivantă atunci când se recurge la un material ilustrativ sugestiv, la comparații sau când profesorul știe să întrerupă firul acțiunii pentru a da o explicație, pentru a prezenta un personaj sau pentru a-și mărturisi propriile impresii.

Povestirea este folosită des atunci când expunem învățătura creștină despre Sfânta Taină a Spovedaniei, momentul instituirii, modul săvârșirii, efectele Tainei asupra credincioșilor.

Povestirea poate deveni o artă în măsura în care dascălul stăpânește tehnica abordării acesteia: „Dascălul care știe a povesti bine, a pus mână pe elevi. A ține o predică bună este mult mai ușor decât a povesti bine: un povestitor nu bate la toate ușile, el acum stimulează fantezia, acum unduie sufletul și inima, acum te înveselește, acum trezește în suflete tristețea și spaima”.

1.2.Descrierea

Descrierea este metoda expozitivă care prezintă caracteristicile exterioare tipice ale obiectelor, proceselor, fenomenelor, locurilor. Prin intermediul descrierii poate fi redată verbal imaginea unui obiect, a unui fapt, poate fi schițat cadrul natural și uman în care se desfășoară un eveniment”.

Descrierea se realizează pe baza observației, motiv pentru care trebuie să îndeplinească anumite cerințe legate de dirijarea de către profesor a observării:

Să se bazeze pe intuiție

Să țină cont de nivelul de pregătire a elevilor

Să nu evidențieze detaliile nesemnificative ale obiectelor și fenomenelor

Să dezvolte la elevi spiritul de observației

În predarea Sintei Taine a Spovedaniei este folosită descrierea atunci când se prezintă elevilor modul săvârșirii acesteia de către preot.

1.3 Explicația

Explicația este metoda expozitivă prin care se lămurește clarificarea unor noțiuni legate de nume proprii, termeni, idei, concepte, pilde, figuri de stil, versete din Sfânta Scriptură, porunci, norme morale și evidențierea legăturilor existente între ele. Explicația duce la o mai bună și completă înțelegere a adevărurilor de credință. Prin explicație elevii sunt ajutați să-și clarifice și sa-și adâncească înțelegerea noilor cunoștințe.

Explicația trebuie să îndeplinească anumite condiții:

Să țină cont de pregătirea religioasă și laică a elevilor și de natura temei

Să fie corectă și din punct de vedere doctrinar

Să fie completă și sigură, fără a omite vreun element care să determine neînțelegerea temei, dar și fără a intra în detalii obositoare, care îndepărtează elevul de la scopul lecției respective

Să fie clară, pentru a nu crea confuzii în mintea elevilor

Să fie convingătoare, argumentată și întregită prin fapte concrete

Să fie făcută cu căldură, nu ca o simplă informație, de aceea și forma pe care o poate lua este descrierea literară sau narațiunea.

Pe baza materialului intuitiv se desfășoară această metodă dându-le elevilor exemple vii.

Metoda aceasta se folosește la transmiterea noilor cunoștințe despre Sfintele Taine când se explică elevilor semnificația anumitor obiecte sau gesturi liturgice. În Taina Spovedaniei li se explică elevilor faptul că păcatele sunt faptele noastre care arată că a slăbit iubirea noastră față de Dumnezeu. Pe acestea trebuie să le mărturisim. Fiecare creștin ortodox trebuie să se spovedească măcar în cele patru posturi ale anului. Mărturisirea trebuie să fie sinceră, completă, cu umilință, cu hotărârea că nu le vom mai repeta. Mântuitorul Iisus Hristos este de față și ascultă mărturisirea noastră. Toate cele mărturisite cu părere de rău ni se iartă. Văzând căința și dorul nostru de îndreptare preotul ne dezleagă de toate păcatele, iar Dumnezeu ne iartă toate cele ce am săvârșit și am mărturisit. Așa ne curățim de păcatele săvârșite după Botez. Numai în Mărturisire găsim ușurare și dreaptă împăcare cu Tatăl nostru cel din ceruri.

1.4 Prelegerea

Prelegerea constă în expunerea neîntreruptă și sistematică a unei teme religioase timp de una sau mai multe ore pe baza unui plan dat de obicei la începutul acesteia. Această metodă are mai multe variante: prelegerea magistrală (folosește comunicarea orală îmbinată cu scrisul pe tablă), prelegerea dialog (îmbină comunicarea orală și conversația euristică), prelegerea cu ilustrații ( comunicarea orală este îmbinată cu folosirea materialului intuitiv: hărți, scheme, casete audio și video). Constantin Cucoș recomandă folosirea cu precauție a acestei metode întrucât „presupune o mai mare maturitate receptivă a elevilor”.

În pregătirea unei prelegeri profesorul va ține cont de unele aspecte legate de conținutul și forma expunerii:

Subiectele alese să fie de actualitate, adecvate și să pună accentul pe interdisciplinaritate

Prelegerea să fie îmbinată cu descrierea, explicația, exemplul, povestirea, argumentarea, problematizarea

Profesorul să evite greșelile în exprimarea orală, precum și greșelile de conținut

Să fie pregătită temeinic pentru a evita improvizațiile

În timpul prelegerii profesorul să urmărească reacțiile celor care îl ascultă, adaptând expunerea la tipul de auditoriu.

Prelegerile sau cuvântările au fost folosite de către Sfinții Părinți și Scriitori: Sfântul Ioan Gură de Aur a scris „Despre Preoție”, tratat care afirmă că preotul este sublim în două momente din activitatea sa sacerdotală: în scaunul duhovniciei și în fața Sfântului Jertfelnic”.

„Când preotul în scaunul de duhovnicie, iartă păcatele, în același timp, sus în ceruri, îngerii lui Dumnezeu șterg din cărțile lor păcatele iertate de preot. Îngerii, care slujesc lui Dumnezeu ascultă de porunca preotului ș-i fac voia lui. Iată, dar, sublimitatea preoției, iată măreția și puterea preotului! Este timp, este sânge, carne și oase, dar are putere mai mare decât un arhanghel”.

Referitor la Taina Spovedaniei profesorul poate ține o prelegere pe tema: „Cum ne pregătim pentru Sfânta Taină a Spovedaniei?”

2. Metode interogative

Metodele interogative sunt acele metode care se bazează pe dialogul dintre profesor și elevi pe parcursul predării și învățării. Dialogul dintre profesor și elev este considerat ca una dintre cele mai atractive și mai eficiente modalități de instruire”.

2.1. Conversația

Conversația pornește de la ideea că întregul proces de învățământ este traversat de un lanț de întrebări și răspunsuri, iar tradiția a înrădăcinat practica potrivit căreia întrebările sunt puse de educator iar răspunsurile trebuie să cadă în sarcina elevului”.

Prin intermediul dialogului realizat între profesor și elevi se transmit cunoștințe și se oferă posibilitatea atingerii unui nivel moral mai înalt. Conversația este folosită în toate tipurile de lecții alături de alte metode. Conversația este generată de conținutul lecțiilor de religie, de întâmplări din viața elevilor, a clasei, a școlii, a societății, de unele articole din ziare, de unele emisiuni.

Pentru a fi folosită eficient, această metodă necesită din partea profesorului o adevărată artă în a formula întrebările și a conduce discuția pe o cale numai de el știută, în vederea realizării obiectivelor propuse.

Profesorul va ține cont în formularea întrebărilor de caracteristicile legate de conținutul și forma pe care acestea trebuie să le aibă și anume:

Să fie formulate precis

Să fie concise ca formă și exprimate cu claritate

Să nu cuprindă termeni neînțeleși de elevi

Să fie accesibile și variate

Să conțină un singur enunț

Să se refere la materia predată

Să stimuleze gândirea tuturor elevilor

Să fie formulate într-o ordine logică

Să fie însoțite de întrebări ajutătoare, numai atunci când este nevoie

Conversația are două forme: euristică și catehetică.

2.1.1 Conversația euristică

Este cunoscută și sub denumirea de conversație socratică și constă în a-l conduce pe interlocutor prin întrebări meșteșugit formulate la descoperirea adevărului pe care-l urmărește cel care conduce conversația. Este vorba de un lanț de întrebări care conduc în mod unidirecțional spre un răspuns final pe care profesorul îl presupune și-l așteaptă în toate detaliile lui”. Cu ajutorul acestei metode, profesorul instruiește nu prin „transmiterea” sau „prezentarea” de noi cunoștințe, ci folosindu-se de o succesiune de întrebări puse cu abilitate, în alternanță cu răspunsurile primite de la elevi, aceștia din urmă fiind conduși să întreprindă o investigație în sfera proprie de informație și să descopere prin reorganizarea ei, noi adevăruri, noi generalizări sau noi concluzii.

În predarea Sfintei Taine a Spovedaniei se folosește des această metodă, ajutându-i pe elevi să descopere lucruri pe care le știu deja deoarece au mers cu familia sau singuri la spovedaniei și astfel pot răspunde la întrebări de genul: Cine săvârșește Taina Spovedaniei? Unde se săvârșește Taina Spovedaniei? Cum ne pregătim pentru Taina Spovedaniei?

2.1.2 Conversația catehetică

Conversația catehetică este metoda de instruire și educare a elevilor prin intermediul întrebărilor și răspunsurilor, cu scopul de a reproduce cele observate, descoperite și asimilate de ei sub conducerea profesorului. Această metodă se adresează mai mult capacității de memorizare a elevilor, fiind posibilă atunci când în cadrul lecțiilor se actualizează cunoștințele necesare predării sau în lecțiile de consolidare și fixare, de recapitulare și sintetizare”.

În cadrul lecțiilor despre Sfânta Taină a Spovedaniei folosesc această metodă atunci când vreau să verific dacă elevii mei au înțeles și și-au însușit diverse noțiuni cum ar fi: Ce este Taina Spovedaniei? De câte ori în viață primim Sfânta Taină a Spovedaniei?

2.2 Dezbaterea

Dezbaterea este o formă a conversației caracterizată printr-un schimb de opinii, impresii, informații, propuneri axate în jurul unui subiect, a unui fapt luat în studiu, c scopul de a consolida, clarifica și sintetiza cunoștințele, de a analiza anumite cazuri sau texte, de a soluționa unele probleme, de a argumenta anumite idei sau texte, de a dezvolta capacitatea de exprimare a elevilor”.

Prin organizarea acestor discuții – dezbateri în cadrul orei de religie se urmărește influențarea convingerilor, atitudinilor și a conduitelor religios – morale ale elevilor. Cerința unei astfel de discuții – dezbateri este ca elevii să-și fi însușit din lecțiile anterioare anumite informații pe temeiul cărora să se poarte discuții.

Se poate face dezbatere pe tema: „Rolul primirii Sfintei Taine a Spovedaniei”, sau „Rolul duhovnicului în viața creștinului”.

2.3. Problematizarea

Problematizarea este definită ca fiind metoda interogativă prin care se creează în mintea elevilor o întrebare sau o situație problemă, cu scopul de a stimula efortul personal în surprinderea diferitelor relații între cunoștințele dobândite anterior și noile cunoștințe, care să conducă la elaborarea soluției, sub îndrumarea profesorului.

Metoda problematizării are următoarele forme: întrebare problemă, situație problemă și problema. Întrebarea – problemă produce o stare conflictuală intelectuală și spirituală de complexitate medie și ridică spre rezolvare o singură chestiune. Întrebările – problemă sunt adresate de profesor ținându-se cont de pregătirea elevilor, iar soluția găsită va fi formulată clar.

În predarea Sfintei Taine a Spovedaniei le adresez elevilor următoarea întrebare problemă: „Din viața de zi cu zi ce ați putut observa: păcatul influențează legătura omului cu Dumnezeu? În ce fel?

Situația – problemă produce o stare conflictuală intelectuală și spirituală mai puternică prin faptul că ea conține două sau mai multe întrebări care trebuie rezolvate. Un exemplu de situație – problemă se găsește în pilda fiului risipitor: „Cu care din cei doi frați considerați că vă asemănați”?

3. Metode de comunicare scrisă

Deși ne aflăm în epoca calculatorului, cartea rămâne păstrătoarea achizițiilor spiritualității umane.

Lectura este una dintre căile tradiționale de acces la valorile culturale și spirituale, rămânând o metodă permanent actuală. A citi, în sensul efectiv al cuvântului, constituie o activitate personală și formativă care implică și dezvoltă în același timp o inteligență asimilatoare și o judecată critică. Pentru creștini, cartea cea mai importantă este Sfânta Scriptură, deoarece ne descoperă adevărul revelat. În societatea contemporană, când ideea de Dumnezeu este de cele mai multe ori înlăturată, tinerii au nevoie de repere clare, care să-i scoată din procesul de degradare morală. De aceea, la religie, pe lângă Sfânta Scriptură se pot folosi scrierile patristice, revistele de specialitate, dicționare, colecții de cântări religioase și tot ceea ce duce la înălțarea spirituală.

3.1. Lectura

Prin această metodă se urmărește învățarea propriu – zisă, informarea, documentarea în vederea rezolvării unei sarcini precise de învățare și în scopul susținerii unui efort de autoinstruire permanentă. Lectura explicativă constă în citirea textului ce urmează a fi studiat, însoțită de explicarea cunoștințelor noi, prezentarea materialului didactic, discutarea conținutului textului, sintetizarea ideilor principale și aprofundarea sensului noțiunilor întâlnite, prin fixarea cunoștințelor, asociere, apreciere și generalizare.

3.2. Lectura și interpretarea textului biblic

Sfânta Scriptură, care este Cuvântul lui Dumnezeu revelat, este colecția cărților sfinte scrise sub inspirația Duhului Sfânt, de către autori special aleși. Practica lecturii Sfintei Scripturi este foarte veche, fiind urmată de interpretarea textului biblic pe baza regulilor Ermeneuticii biblice și cu ajutorul exegezei biblice. Necesitatea interpretării textului biblic este arătată de Sfântul Apostol Petru, care zice: „Cum vorbește despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înțeles, pe care cei neștiutori și neîntăriți le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru 3,16). Lectura și interpretarea textului biblic este o altă metodă utilizată, de aceea în cadrul orei de religie manualul de religie și Sfânta Scriptură nu trebuie să lipsească de pe băncile elevilor. Manualul este folosit de către elev pentru a citi lecția ce i-a fost predată de către profesor, pentru a clarifica și a aprofunda mai bine cunoștințele receptate mai puțin sau incomplete. Elevii doresc să citească Scriptura pentru a afla răspunsurile la întrebările care-i frământă. Însă lecturarea acesteia nu este ușoară, de aceea profesorul de religie trebuie să-i ajute și să-i inițieze în citirea și tâlcuirea cărții sfinte. Citirea sistematică a Sfintei Scripturi luminează mintea, ascute înțelegerea, maturizează judecata și facilitează ierarhizarea valorilor. Citirea și meditarea la textul biblic dă elevilor curaj, răbdare și tărie, le întărește caracterul și le înnobilează sufletul. De aceea orice profesor de religie are obligația de a consilia elevii să citească sistematic Sfânta Scriptură.

La ora de religie, pe lângă Sfânta Scriptură și manuale, mai pot fi folosite texte din operele Sfinților Părinți, reviste de specialitate, dicționare, colecții de cântări religioase, cărți de rugăciuni, cărți cu povestiri religioase sau alte învățături creștine. Fiind una din căile tradiționale de acces la valorile culturale și spirituale, lectura cărții își rezervă mai departe o importanță excepțională în viața omului modern, oferindu-i o metodă esențială de cultivare continuă și de perfecționare profesională, de autodepășire a propriei formații culturale și de specialitate.

Despre întemeierea Tainei Spovedaniei aflăm din Sfânta Scriptură. Pentru a înțelege elevii mai bine importanța primirii Sfintei Taine a Spovedaniei de către creștini folosesc diverse lecturi sau povestioare. În continuare voi prezenta câteva din acestea.

3.2. 1.Prima povestire la Taina Spovedaniei

„Discutând despre cele sfinte, un om îi spuse unui călugăr:

– Părinte, eu cred în Dumnezeu, însă nu prea merg la Biserică. Nu am mai fost la slujbe sau la Spovedanie de mult timp și nu cred că este neapărat să mergi. Este suficient să crezi în Dumnezeu și atât.

– Fiule, îi spuse atunci călugărul, ai o cămașă foarte frumoasă.

Nedumerit, omul nu a mai știut ce să zică, însă călugărul a continuat:

– Spune-mi, porți toată ziua această cămașă?

– Da, răspunse omul.

– Dar două zile, o porți?

– S-ar putea.

– Dar o săptămână sau o lună, o porți?

– Nu, părinte, bineînțeles că nu.

– De ce? îl mai întrebă călugărul ca și când nu ar fi priceput.

– Fiindcă se murdărește și trebuie spălată. Abia după aceea o iau iarăși pe mine, când este curată și frumoasă.

– Păi, vezi, fiule! Așa cum se murdărește cămașa ta și trebuie spălată pentru a o purta iarăși, la fel și sufletul se murdărește de păcate și răutate și cum l-ai putea curăța dacă nu la spovedanie și la slujbe, prin dragostea și harul Domnului?!’’

3.2.2. A doua povestire la Taina Spovedaniei

„Un creștin l-a întrebat pe duhovnicul său:

– Părinte, aș vrea să fiu un bun creștin, să am o viață fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important ?

– O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aștepti să crească ? Așa, fără să faci nimic, or să răsară ele ?

– Nu, părinte, trebuie să le ud …

– Dar dacă le uzi și atât, vor crește ele mari și frumoase ?

– Nu, părinte, trebuie și să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni …

– Dar dacă le dai toate acestea, și nu vor avea lumină, pot ele să crească ?

– În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-și are rostul, florile nu vor crește niciodată.

– Acum ai înțeles, fiule ?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credința, bunătatea, cumpătarea, omenia … Noi, însă, trebuie să avem grijă de această gradină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumusețe. Ce trebuie să facem pentru toate acestea ? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădacini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi, fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoți. Și ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului ? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viață, care este rugăciunea. Dar ele tot n-ar crește, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeiești. Și unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură și lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică ?! Ei, poți tu să-mi spui, fiule, ce este mai important ? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci și Dumnezeu te va ajuta. Doar așa, prin munca noastră și cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credința și toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor crește nestingherite, iar viața ni se va umple de fericire”. 

3.2.3. A treia povestire la Taina Spovedaniei

„ Într-o cetate era o femeie bogată și de bun neam. Ea a făcut un păcat foarte urâcios și nu l-a spus la duhovnic, pentru rușinea faptei, ca să nu-l afle și altcineva. Într-o zi s-a întâmplat că un ieromonah, de la o mănăstire de departe, care mergea cu ucenicul său să se închine la Sfântul Mormânt din Ierusalim, a trecut pe acolo. Femeia văzându-i în biserică la o sărbătoare mare, când slujeau Sfânta Liturgie, și-a pus în mintea ei gândul, ca să se spovedească la el, fiindcă era străin și nu o cunoștea și astfel nu se putea rușina de el pentru păcatul ce-l avea pe suflet. Deci s-au dus într-un colț al bisericii și a început să-și spună toate păcatele sale. Însă când a vrut să-si spună și păcatul ei cel mai mare, pe care nu-l spusese la nici un duhovnic, i-a venit atâta rusine din lucrare diavolească, încât a roșit și nu putea să-l spună. Dar ucenicul duhovnicului, om simplu și îmbunătățit duhovnicește, stând deoparte în celălalt colț al bisericii, vedea în timpul Spovedaniei cum iese din gura femeii un șarpe la fiecare păcat mărturisit, iar la urmă a văzut un șarpe foarte mare care de trei ori a scos capul afară din gura ei, vrând să iasă afară, însă s-a tras înapoi și n-a ieșit. După aceea a văzut ucenicul acela, cum și ceilalți șerpi care ieșiră mai înainte s-au întors înapoi și au intrat din nou în femeie, fiindcă nu a spus și celălalt păcat, care era cel mare. Deci acel mare păcat nespus, acel șarpe, a atras înapoi toate păcatele mărturisite. Duhovnicul, la sfârșitul Spovedaniei, a dezlegat-o și a plecat împreună cu ucenicul lui. Pe drum ucenicul uimit i-a spus vedenia ce o văzuse el în timpul Spovedaniei. Atunci duhovnicul a înteles pricina vedeniei și s-a întors înapoi ca să arate femeii vedenia și să o îndemne să spună și păcatul cel mare, șarpele cel mare pentru a-l scoate din ea. Ajungând la casa ei, au găsit-o moartă si plângând ei au făcut rugăciune la Dumnezeu ca să le descopere ce s-a întâmplat cu sufletul ei. Și iată că o văd pe dânsa, în vedenie, șezând pe un înfricoșător balaur și alți doi șerpi o necăjeau și o chinuiau cumplit. Atunci a zis către dânșii: „Eu sunt acea ticăloasă femeie care m-am mărturisit astăzi și fiindcă nu am spus un păcat pe care l-am făcut, m-a dat Judecătorul să mă omoare acest balaur și să mă ardă în focul cel veșnic, fiindcă m-a așteptat atâta vreme să-l mărturisesc; iar eu, nepriceputa, de rușine l-am ascuns. Și acum nu am nici o nădejde de mântuire, nenorocita de mine.” Acestea zicându-le, s-a făcut nevăzută. Iată cum lucrează diavolul cu noi oamenii, cât de viclean și perfid,ne dă mare curaj atunci când facem păcatul și ne rușinează în momentul când vrem să ne spovedim, să ne curățim. În tot timpul vieții noastre este bine să nu avem nimic ascuns, să fim mai transparenți și cât mai sinceri. Această transparență și aceasta curățire o putem face numai aici pe pământ în Scaunul Spovedaniei. Dincolo nu ne mai poate ajuta nimeni. Să ne curățim de toate impuritățile, pentru a scoate toți șerpii din sufletul nostru.”

4. Metode de cunoaștere a realității religioase

Cunoașterea realității religioase înseamnă căutarea lui Dumnezeu. În starea edenică omul se află în permanentă legătură cu divinitatea, omul Îl vedea pe Dumnezeu, vorbea și era în comuniune cu El. După îndepărtarea prin păcat, căutarea a devenit din ce în ce mai grea, de aceea Dumnezeu a venit în întâmpinarea omului, mai întâi prin profeții Vechiului Testament, apoi prin Însuși Fiul Său.

4.1. Studiul de caz

Studiul de caz este o metodă de cunoaștere a realității religioase ce elaborează acțiunea didactică prin intermediul unor situații reale care oferă premise inductive și deductive pentru realizarea unor concluzii cu valoare de reguli, principii. Această metodă oferă elevilor posibilitatea confruntării directe cu o situație critică, cu un caz aparte.

Elevii pot fi conștientizați de faptul că „toate relele pe care le suferă omul ca urmare a păcatului strămoșesc au drept primă cauză necunoașterea lui Dumnezeu, pentru că omul, creat să-L contemple și să-L cunoască pe Dumnezeu și-a întors mintea de la El”.

Etape în utilizarea metodei:

1) Prezentarea cazului propus de profesor sau/ și elevi

2) Alcătuirea unui plan pentru o analiză care să conducă la identificarea cauzelor ce au determinat apariția și/ sau evoluția cazului aflat în studiu

3) Inițierea și dirijarea de către profesor a dezbaterilor în vederea stabilirii alternativelor de rezolvare, prin selectarea celor mai potrivite metode de analiză, prin examinarea cazului din mai multe perspective, fără însă a se propune sau sugera elevilor ipoteze, opinii sau soluții.

4) Stabilirea concluziilor.

4.2. Exemplul

Exemplul se bazează pe intuirea sau imaginea unor modele ce întruchipează fapte și acțiuni morale. Baza psihologică a exemplului este dată pe de o parte de efectul sugestiv al comportării altora, iar pe de altă parte de tendința de imitație specifică omului. Folosirea modelului impune profesorului respectarea a două condiții psihopedagogice esențiale: crearea unui climat psiho – social adecvat care să permită circulația și receptarea mesajelor care pornesc de la persoana sau personajul care întruchipează modelul”.

Exemplul acționează în mod deosebit asupra comportamentului moral al elevilor, la care tendința spre imitare este mai prezentă decât la adulți. Domnul Iisus Hristos este Modelul prin excelență: „Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29) Elevii caută să-și găsească în mediul în care trăiesc anumite modele după care să-și conducă viața morală: părinți, profesori, colegii, prietenii.

Profesorul de religie trebuie să aibă o conduită care să-l recomande ca exemplu. El va oferi elevilor criterii după care să-și poată alege cele mai bune exemple de conduită morală. Pentru exemplificare poate folosi: Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților, filme și articole cu conținut religios – moral.

4.3. Rugăciunea

Prin rugăciune se înțelege convorbirea omului cu Dumnezeu și unul dintre cele mai semnificative momente de întâlnire dintre umanitate și divinitate. Profesorul trebuie să insufle copiilor ideea că rugăciunea particulară trebuie completată cu rugăciunea liturgică care îi învață să se roage, nu doar pentru propriile interese, ci pentru toată lumea, deoarece mântuirea este posibilă în comuniune. Rugăciunea liturgică dă conștiința că mântuirea nu este posibilă în singurătate, doar de unul singur, ci numai în comunitate. Ca profesori de religie avem misiunea să-i învățăm pe copii să se roage și să-și formeze această deprindere. Rugăciunea poate fi considerată o metodă specifică educației religioase care constă în îndrumarea tânărului creștin asupra modului în care să se roage.

Multe din textele rugăciunii liturgice sunt luate din Sfânta Scriptură, uneori identic, alteori numai ca idei sau referiri la textele biblice. În rânduiala fiecărei Sfinte Taine se folosesc rugăciuni rostite, cântate, cât și în taină. Toate acestea invocă revărsarea harului divin asupra celui care primește Sfânta Taină.

La Sfânta Taină a Spovedaniei, după mărturisire, preotul rostește rugăciunea de dezlegare: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule, și să-ți lase ție toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”

4.4. Meditația religioasă

Meditația religioasă este o lucrare sufletească prin care creștinul reflectează profund asupra unei probleme religioase, cu speranța de a-și întări viața religioasă, de a dobândi liniștea și pacea lăuntrică. Confruntarea cu propria conștiință prin metoda meditației religioase poate conduce la clarificarea neliniștilor interioare, la spiritualizarea vieții religioase, la cunoașterea lui Dumnezeu. Meditația religioasă trebuia să devină o necesitate și o preocupare a creștinului în momentele de bucurie, dar și de întristare sufletească.

La Sfânta Taină a Spovedaniei spunând că păcatul este lipsa de iubire față de Dumnezeu și față de semeni, îi solicit pe elevii mei să mediteze asupra următoarelor întrebări: „Când nu-L iubim pe Dumnezeu?; Când nu-i iubim pe semenii noștri?”

4.5. Deprinderile morale

Deprinderile morale sunt faptele și virtuțile creștinești ale creștinului. Practicarea lor, în conlucrare cu harul divin, îl conduce pe om la cunoașterea lui Dumnezeu. Educația morală a unei persoane este desăvârșită dacă începe in familie, este dezvoltată în Biserică și școală, desăvârșindu-se pe parcursul întregii vieți prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu la slujbele Bisericii, prin citirea Sfintei Scripturi și a cărților duhovnicești. Educația religioasă trebuie să urmărească formarea deprinderilor morale, prin întărirea voinței”.

Deprinderile morale sunt: faptele bune, postul, participarea la slujbele Bisericii, citirea Sfintei Scripturi și respectarea tradițiilor religioase.

În cadrul orelor de religie, îi sfătuiesc pe elevii mei să-și formeze deprinderea de a participa la Sfintele Taine, în special a Spovedaniei și a Împărtășaniei, in cele patru posturi din timpul anului și în fiecare seară după rostirea rugăciunilor să-și facă un examen de conștiință asupra faptelor săvârșite în ziua respectivă. Acesta îi va ajuta pentru o mărturisire completă.

4.6. Cultul divin

Cultul divin se compune din cele șapte Laude bisericești, rânduielile celor șapte Taine și ale ierurgiilor având în centru Sfânta Liturghie. În cadrul cultului, lectura biblică și cântarea religioasă au avut întotdeauna un rol educativ deosebit de important, recunoscut pentru fiecare din componentele sale. Pentru a face posibilă atingerea idealului creștin, Iisus Hristos a lăsat Sfintele Taine pentru ca prin intermediul acestora, să se împărtășească oamenilor harul divin sfințitor și mântuitor.

Prin Sfintele Taine se reface comuniunea omului cu Dumnezeu și se revarsă peste el energiile necreate, care-l unesc cu Hristos Dumnezeu. Acolo unde este prezent Dumnezeu prin Duhul Său, răul nu mai are nici o putere. Sfintele Taine sunt foarte importante pentru dezvoltarea vieții religioase prin funcția lor educativă și prin darurile curățitoare și mântuitoare pe care le revarsă asupra credincioșilor.

Sfânta Taină a Spovedaniei oferă posibilitatea descătușării resorturilor sufletești, în vederea limpezirii vieții sufletești, pentru a putea intra „prin poarta cea strâmtă” (Matei 7, 13).

Pocăința este o necesitate și o poruncă pentru a intra în împărăția cerurilor. Sfântul Nicodim Aghioritul ne arată că porunca de a ne pocăi, de a ne mărturisi păcatele, este dată de fiecare din cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi: „Tatăl care a trimis pe Înaintemergătorul Ioan ca să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoșilor: „Pocăiți-vă” (Matei 3, 2). Fiul, când s-a arătat în lume a grăit acest cuvânt, începătură și temelie a propovăduirii Sale: „Pocăiți-vă” (Faptele Apostolilor 2,38). Trei sunt Cei care mărturisesc și mărturia Celor trei este adevărată, mai mult este însuși adevărul. Deci, frați ai mei păcătoși: „Pocăiți-vă, pocăiți-vă, pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor”.

Pentru ca Taina Pocăinței să contribuie la educația religioasă, le prezint elevilor mei etapele ce se parcurg în săvârșirea acestei Taine, explicându-le rolul fiecăreia din ele: conștiința stării de păcat și hotărârea de a se spovedi, mărturisirea propriu –zisă a păcatelor, canonul, dezlegarea.

Spovedania are caracter terapeutic: „iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău” (Ioan 5,14) și rolul de a completa străduințele credincioșilor de toate vârstele în educarea personalității lor religios – morale.

4.7. Cântările religioase

Cântările religioase sunt însăși credința cântată și reprezintă o teologie practică. Scopul cântării este să dea textului o eficacitate mai mare, pentru ca, prin ea, credincioșii, să fie mai ușor îndemnați spre pietate și mai bine dispuși a primi roadele harului prin Sfintele Taine. Sufletul creștinului este pătruns de textul cântării, care devine rugăciune, alteori sufletul rezonează datorită armoniei muzicii, care produce pacea necesară rugăciunii.

În cadrul lecției despre Sfânta Taină a Spovedaniei elevii pot audia și învăța diverse cântări religioase care îndeamnă la pocăință: „Ușile pocăinței”, „De vreme ce eu păcătosul”.

5. Metode fundamentate pe acțiune

Metodele fundamentate pe acțiune sunt folosite de către profesor pentru a-i pregăti pe elevi în vederea desfășurării unei acțiuni intelectuale sau practice.

5.1. Jocul de rol

Jocul de rol reprezintă o metodă prin care se urmărește formarea comportamentului elevilor pe baza unor acțiuni simultane, prin implicarea elevilor în activități sociale de grup, cu roluri și interacțiuni bine delimitate. Contribuțiile instructiv – educative ale jocului didactic sunt importante pentru că în reușita jocului, elevul se antrenează cu toate disponibilitățile fizice, intelectuale și afective pe care le are. Definitoriu pentru copil, jocul didactic îi dezvoltă capacitatea de a se adapta la situațiile noi care apar și de a acționa independent pe parcursul jocului. Propus și condus de către profesor, jocul didactic urmărește realizarea unor obiective religios – morale, prin antrenarea elevilor într-o activitate în care se exersează un conținut conform cu obiectivele propuse.

La religie se poate adapta jocul didactic sub forma unor concursuri orale cu întrebări ( de exemplu: Cine știe câștigă) sau poate fi sub forma unor rebusuri, întrebări cu răspunsuri la alegere, întrebări în care răspunsul este dat prin completarea în căsuțe cu litere, de către elevi, fraze începute care pot fi terminate de către elevi.

5.2. Exercițiul moral

Exercițiul moral constă în executarea în mod repetat și conștient a unor fapte și acțiuni, în condiții relativ identice, sub îndrumarea profesorului, cu scopul formării unor deprinderi bisericești și de comportament moral.

Utilizarea acestei metode presupune două momente importante: formularea cerințelor și exersarea propriu –zisă.

a) Formularea cerințelor se realizează sub diferite forme: la religie vom folosi doar unele modalități de formulare a acestor cerințe: rugămintea, îndemnul sau sugestia, entuziasmarea, dispoziția, organizarea tradițiilor, inițierea de întreceri între elevi, interdicția. Pentru a obține rezultate cât mai bune în aplicarea exercițiilor morale, aceste forme pot fi îmbinate în funcție de condițiile concrete ale acțiunii ce urmează a fi exersată.

b) Exersarea propriu – zisă este însoțită de conducerea de către profesor a acțiunii, după ce elevii au acceptat cerința. Prin exercițiul moral se evită automatizarea practicilor religioase și se consolidează deprinderile de comportament religios – morale ale elevilor. ( Exemplu: formarea deprinderii de a-și face corect semnul sfintei cruci, mersul cu clasa la spovedit).

5.3. Metoda îndrumării teoretice și practice

Necesitatea introducerii acestei metode în predare –învățarea religiei este dată de faptul că profesorul trebuie să cultive predispoziția religioasă a elevilor, care se exteriorizează prin sentimentul religios și se concretizează printr-o seamă de acte și atitudini morale, rituri, ceremonii și practici religioase. Trăirile religioase ale elevilor trebuie și pot fi învățate numai prin crearea unor situații concrete de viață. Acest lucru se poate face prin cuvânt și prin faptă.

Îndrumarea teoretică și practică este metoda care precede sau însoțește desfășurarea unei activități practice, ajutând la precizarea modului de comportare a elevilor în anumite situații și la deprinderea unor reguli de comportament. Această metodă este specifică învățământului religios în predarea disciplinelor practice, dar se utilizează și în predarea – învățarea religiei, în lecțiile de religie din domeniul liturgic. Această metodă se utilizează în mod special în lecțiile de formare a deprinderilor, în etapa activității intelectuale și/ sau practice.

6. Metode active

Avantajul folosirii acestor metode constă în dezvoltarea în mod deosebit a creativității și imaginației, precum și stimularea gândirii elevilor.

6.1. Metoda cvintetului

„Cvintetul” este o poezie cu cinci versuri, cu ajutorul căreia se sintetizează și condensează informațiile, incluzându-se și reflecții ale elevilor, care pot lucra individual, în perechi sau în grup.

Alcătuirea unui „cvintet” favorizează reflecția personală și colectivă rapidă, esențializarea cunoștințelor, înțelegerea lor profundă, manifestarea creativității. Cele cinci versuri au următoarea structură:

1. Cuvântul/ sintagma cheie a conținutului ( de obicei un substantiv)

Două cuvinte care prezintă o descriere a cuvântului/ sintagmei cheie (adjectiv)

Trei cuvinte care exprimă acțiuni legate de cuvântul sau de sintagma cheie ( verbe la gerunziu de obicei)

O sintagmă din patru cuvinte care exprimă sentimentele și atitudinile elevului față de conceptul/sintagma cheie

Un cuvânt ce exprimă esența problemei

Exemplu: Spovedanie/ Sinceră, completă/ Dorind, săvârșind, mărturisind/ Tu vei putea primi/ Iertarea.

6.2. Teoria „inteligențelor multiple”

În proiectarea activităților se pot crea modele alternative de învățare, centrate pe diferite tipuri de inteligență, asigurând o diferențiere a instruirii pe fiecare elev.

Studiile au arătat că „fiecare persoană posedă cele opt inteligențe (lingvistică, logico – matematică, muzical – ritmică, spațială, naturală, kinestezică, interpersonală, intrapersonală – după Gardner). Gândim, învățăm și creăm în moduri diferite. Dezvoltarea potențialului nostru depinde de ceea ce învățăm cu inteligența noastră specifică.

Grupa I – Priviți desenul de mai jos. Colorați pătrățelele în care sunt scrise propoziții adevărate. Ce ați obținut?

Grupa a II-a – Scrieți pe coronița lui Iisus (pe fiecare floare) o faptă bună pe care ați făcut-o în așteptarea Învierii. Au mai rămas și spini?

Grupa a III-a – Desenați o felicitare de Sf. Paști și scrieți un gând către părinții voștri.

Grupa a IV-a – Alcătuiți o compunere cu titlul „Hristos în viața noastră”, folosind și cuvintele: Sfintele Taine, în comuniune, harul, credință, fapte bune, creștinii, cu vrednicie, iertare,păcate, daruri, iubire.

Grupa a V-a – Recunoaște-ți Sfintele Taine studiate:

Cuminecătură, Naștere de sus, Pocăință, Euharistie, Apa vieții veșnice.

Fiecare grupă își prezintă activitatea realizată în fața colegilor.

Se fac aprecieri.

6.3. Cubul

Metoda presupune explorarea unui subiect, a unei situații din mai multe perspective, permițând abordarea complexă și interogatoare a unei teme.

Etapele utilizării acestei metode sunt:

1) Realizarea unui cub pe ale cărei fețe sunt scrise cuvintele: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează.

2) Anunțarea temei, subiectului pus în discuție

3) Împărțirea clase în șase grupe, fiecare dintre ele examinând tema din perspectiva cerinței de pe una dintre fețele cubului.

Am aplicat această metodă la lecția Sfânta Taină a Spovedaniei, clasa a V a. Se împarte clasa în șase grupe de elevi. Sarcini de lucru în aplicarea metodei cubului:

Fiecare grupă va avea de realizat o sarcină de lucru.

Grupa I – Descrie – Sfânta Taină a Spovedaniei

Grupa a II-a – Compară – Cu celelalte slujbe la care ai participat ( Sfântul Maslu, Botez, Hirotonie, Nuntă)

Grupa a III-a – Asociază componentele: iertare de păcate – Momentul instituirii Sfintei Taine: „Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele …”

Grupa a IV-a – Aplică – cunoștințele referitoare la Taina Spovedaniei în viața ta. Ai participat în Postul Mare împreună cu părinții sau cu profesorul de religie la Spovedanie și cum te-ai pregătit sufletește.

Grupa a V-a – Analizează – importanța Tainei Spovedaniei și ce presupune ea:

– pregătirea sufletească pentru acest moment

– hotărârea de a nu mai păcătui

– spovedania făcută cu părere de rău și cu dorința de îndreptare

– împlinirea canonului

Grupa a VI- a – Argumentează pro sau contra – afirmația: „Părinții sau profesorul de religie ne pot obliga să ne mărturisim păcatele?”

Forma finală a scrierii este împărtășită întregului grup, iar lucrarea finală poate fi desfășurată pe tablă.

6.4. Descoperirea didactică

Este o metodă de învățământ apropiată mai mult de învățarea prin cercetare, care inițiază elevul în specificul cercetării fără a considera că rezultatul este ceva nou pentru domeniu, ci doar pentru el”. Unele opinii consideră că descoperirea nu este o metodă în sine, ci însăși strategia euristică de învățare, cu sistemul de metode corespunzătoare implicate: observația, munca cu manualul, experimentul, modelarea.

Premisa de la care se pleacă constă în delimitarea a ceea ce este util și oportun să dăm elevului de – gata și ceea ce este necesar să lăsăm acestuia să descopere prin propria inițiativă.

Exemplu:

Se prezintă elevilor momente din Sfânta Taină a spovedaniei și ei vor identifica: săvârșitorul Tainei, primitorul, locul unde se săvârșește.

6.5 Metoda K – W – L ( Știu – Vreau să știu – Am învățat )

K – W – L este metoda utilizată în vederea valorificării cunoștințelor și experiențelor anterioare ale elevilor, în vederea optimizării învățării.

Cu grupuri mici sau cu întreaga clasă se trece în revistă ceea ce elevii știu deja despre o anumită temă și apoi se formulează întrebări la care se așteaptă găsirea răspunsului în lecție.

Pentru a folosi această metodă se pot parcurge următoarele etape: se cere elevilor, încă de la început să formeze perechi. În acest timp se construiește pe tablă un tabel cu următoarele coloane: Știu/ Vreau să știu/ Am învățat.

Elevii notează pe o fișă, individual sau în perechi, ideile pe care le cunosc referitor la tema propusă. Se cere elevilor să comunice celorlalți colegi ce au scris pe fișe și se notează pe tablă în coloana din stânga ideile ce sunt acceptate de întreaga clasă. În continuare elevii sunt ajutați să formuleze întrebări despre lucrurile de care nu sunt siguri. Aceste întrebări pot apărea în urma dezacordului privind unele detalii sau pot fi produse de curiozitatea elevilor. Aceste întrebări sunt notate în coloana din mijloc. După această fază se realizează transmiterea cunoștințelor, se citesc textele, se analizează materialele complementare. Elementele noi, desprinse în urma discuțiilor vor fi trecute în coloana a treia.

În aplicarea acestei metode este important ca fiecare elev să-și expună punctul de vedere pe parcursul discuțiilor. De asemenea este absolut necesar ca profesorul să revină în activitățile ulterioare, asupra întrebărilor care nu-și găsesc răspuns pe parcursul activității. Trebuie să se realizeze o legătură între ceea ce elevii cunosc deja, ceea ce doresc să cunoască și ceea ce vor cunoaște la finalul activității.

B. Mijloace didactice

Mijloacele de învățământ sunt instrumente didactice auxiliare care ușurează transmiterea și asimilarea informației didactice și evaluarea rezultatelor obținute. Ele nu se substituie activităților de predare, învățare și evaluare, oricât de performant ar. Clement Alexandrinul îndeamnă pe educator să adune cât mai multe ajutoare pentru ascultătorii săi, dar în nici un caz nu trebuie să-și lipească sufletul de ele, ci să le folosească numai atâta cât să scoată din ele ce este folositor.

Funcțiile mijloacelor de învățământ sunt:

1. Funcția informativă ( cu ajutorul lor se pot transmite mai multe informații în același interval de timp).

2. Funcția formativă ( prin folosirea lor crește gradul de organizare a informației transmise și în consecință se dezvoltă capacitățile intelectuale ale elevilor).

3. Funcția de evaluare ( pe care o îndeplinesc mijloacele de învățământ de evaluare).

4. Funcția de raționalizare a efortului depus de profesor și elevi sau funcția ergonomică ( Folosirea lor reduce efortul intelectual și fizic depus de elevi și profesor în procesul de predare – învățare – evaluare).

Funcțiile secundare ale mijloacelor de învățământ sunt:

1. Funcția estetică ( angajează elevii în perceperea și aprecierea frumosului în natură, societate și artă).

2. Funcția de școlarizare substitutivă sau de realizare a învățământului la distanță ( prin programe de televiziune sau radio destinate educației religioase).

Mijloacele de învățământ se folosesc diferențiat în funcție de specificul colectivului de elevi ( particularități de vârstă, nivelul intelectual, orientarea școlii), de specificul disciplinelor, de obiectivele urmărite.

Clasificarea mijloacelor de învățământ după natura și funcționalitatea lor:

1. Mijloace informativ – demonstrative ( Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție), obiecte de cult, machete ale unor biserici, icoane, hărți, tabele cronologice, elemente de istorie locală, dogme și versete scripturistice, mijloace de învățământ tehnice audio, vizuale și audio – vizuale: discuri, casete, benzi magnetice, folii pentru retroproiector, diapozitive, diafilme, filme, casete video și CD – uri).

2. Mijloace de exersare și formare ( calculatorul).

3. Mijloace de evaluare ( chestionare, teste).

Toate aceste obiecte devin mijloace de învățământ numai în momentul în care răspund unei finalități pedagogice. Pentru a fi folosite eficient, mijloacele de învățământ trebuie să fie de bună calitate, reprezentative, sugestive și cu aspect plăcut. Elevii vor fi orientați referitor la observarea și folosirea lor.

Textul biblic

Sfintele Taine sunt întemeiate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și despre întemeierea lor aflăm din Sfânta Scriptură. La predarea fiecărei Sfinte Taine le fac cunoscute elevilor mei temeiurile scripturistice cu privire la instituirea lor. Astfel, Sfânta Taină a Spovedaniei a fost instituită de Mântuitorul după Învierea Sa din morți, când arătându-se Apostolilor le-a zis: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând aceasta a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” ( Ioan 20, 21 – 23).

Ca profesor de religie îi învăț pe elevi să caute un text în Biblie, să găsească locurile paralele, îi ajut să-si formeze deprinderea de a citi zilnic din Sfânta Scriptură, folosesc la ore comentariile Sfinților Părinți și ale exegeților în interpretarea Bibliei. Prin valoarea învățăturilor pe care le prezintă, Biblia constituie un mijloc educativ în autoeducație, respectiv în educația permanentă.

2. Icoana

În ceea ce privește folosirea icoanei ca suport în predarea Sfintei Taine a Spovedaniei, cea mai reprezentativă este cea a Mântuitorului Iisus Hristos, după cum rugăciunea dinaintea spovedaniei ne spune: „Iată, fiule , Hristos stă nevăzut primind mărturisirea ta…”.

Calculatorul

Este unul dintre mijloacele tehnice folosite tot mai des în societatea modernă. Datorită posibilităților multiple de operare, prezentare și memorare a informațiilor pe care le pune la îndemâna profesorilor și elevilor, calculatorul este folosit cu rezultate deosebite ca mijloc de învățământ, deoarece oferă elevilor condițiile unei participări active la procesul de învățământ, dar și ale unei învățări active. Ca instrument de transmitere și asimilare a cunoștințelor, calculatorul contribuie la creșterea randamentului învățării prin modul sistematic și atractiv în care sunt prezentate informațiile.

Învățătorii și profesorii consideră extrem de importantă utilizarea calculatorului în procesul educațional. Ei susțin că atunci când folosesc calculatorul la clasă elevii sunt mai atenți și mai motivați la ore, învățarea devenind activă. În plus predarea este mai ușoară pentru că noțiunile abstracte sunt predate mai ușor datorită suportului vizual. Cercetarea a evidențiat faptul că prin folosirea calculatorului la clasă pot fi diminuate anumite probleme identificate în sistemul tradițional de abordare a lecției, cum ar fi interesul scăzut al elevilor și caracterul prea teoretic al informațiilor.

Calculatorul oferă elevilor condițiile unei participări active la procesul de învățământ, dar și ale unei învățări active, poate contribui la o mai bună receptare și fixare a noilor cunoștințe, asigurând interdisciplinaritatea.

Învățarea asistă de calculator oferă elevului și profesorului de religie o gamă de activități care, atunci când sunt planificate cu atenție, ca parte integrantă a procesului pedagogic, îl vor ajuta pe elev să învețe religia. Există o varietate de modele de activități:

Exerciți de completare – aceste exerciții sunt asemănătoare cu exercițiile de completare a spațiilor libere.

Textele, eseurile sau exercițiile electronice de corect și comentat. Atunci când unui elev îi este solicitat un text în formă electronică nu este un exercițiu bun să îl tipărească numai și să facă niște comentarii asupra lui folosind demodata cerneală roșie. Ar fi mult mai funcțional ca profesor să introducă pe parcursul textului sugestii folosind un procesor word sau programe special concepute să facă acest lucru.

Rebusurile au mare popularitate în rândul elevilor și când sunt create pe baza unui vocabular cu care elevii au mai operat, acestea constituie un instrument bun și pentru exercițiile ulterioare sarcinilor didactice. Aceasta este o activitate care poate fi creată ușor, în intervalul a câteva minute.

Exercițiile de completare a spațiilor libere. Utilizatorul lucrează cu un text din care lipsesc anumite cuvinte și trebuie să găsească termeni potriviți pentru a rezolva exercițiul. Este o activitate care poate fi creată ușor în câteva minute.

Găsiți răspunsul. Elevului i se dă o întrebare pentru care caută răspunsul în documentele din computer, pe video sau prin intermediul mijloacelor audio. Răspunsurile pot fi prezentate apoi profesorului sau clasei sub diferite forme.

Exerciții cu variante multiple de răspuns. Acest tip de exerciții este foarte util pentru deține controlul rapid asupra modului în care elevul înțelege conținutul informației primite prin mijloace audio, video sau prin intermediul textului.

Literatura religioasă

Literatura religioasă poate fi folosită ca mijloc de învățământ în predarea Sfintei Taine a Spovedaniei. Profesorul de religie va selectat din literatura religioasă acele fragmente care sunt accesibile elevilor și care corespund scopurilor urmărite.

Calitatea muncii cadrului didactic depinde de modul cum sunt utilizate aceste metode, ele constituie o sursă însemnată de creștere a eficacității și eficienței învățământului. Aplicându-se metode diferite se pot obține diferențe esențiale în pregătirea elevilor. De asemenea, însușirea unor cunoștințe noi poate deveni mai dificilă sau mai ușoară pentru unii și aceeași elevi, în funcție de metodele utilizate. În același timp, se poate constata că exersarea funcțiilor intelectuale este condiționată nu numai de conținuturile date, ci și de forma în care acestea sunt aduse la cunoștința elevilor, adică metodele utilizate.

Nu există act de predare și învățare care să nu includă, cu necesitate, în structura lui un anumit fel de a se proceda, o anumită tehnică de execuție, de realizarea a acțiunii respective. Fiind cel mai intim legată de activitatea cadrului didactic, metoda este și terenul pe care se poate manifesta cel mai mult spiritul său de inovație și creativitate didactică.

Protocol de colaborare

Scoala Gimnazială ,, Gheorghe Cioată” Episcopia Hușilor

Loc. Todirești, jud. Vaslui Protopopiatul Vaslui

Telefon/Fax 0235459179 Parohia Todirești

Nr. 796 din 10.10.2013 Nr. 75 din 10.10. 2013

Protocol de colaborare

încheiat la data de: 10 octombrie 2013

între partenerii :

-Scoala Gimnazială,, Gheorghe Cioată” Todirești , cu sediul în Todirești, jud Vaslui tel/fax 0235/459179, e-mail [anonimizat], instituție reprezentată de Director, prof. Angela Lazăr

și

-Parohia Todirești, cu sediul în Todirești, jud Vaslui , reprezentată de Preot Mihai Cîrlescu

Obiectul prezentului Protocol de colaborare îl constituie stabilirea rolului și responsabilităților partenerilor în cadrul Proiectului educational, cu titlul ,, Să fim mai buni”!

Articolul 1

A. Rolul și responsabilitățile Scolii Gimnaziale ,, Gheorghe Cioată”, jud.Vaslui

1. Coordonarea implementării proiectului, conform calerndarului

2. Implementarea proiectului conform calendarului.

3. Monitorizarea, evaluarea și diseminarea rezultatelor proiectului.

4. Acordarea punctajului prevăzut în fișele de evaluare pentru membrii echipelor de proiect în derulare

B.Rolul si responsabilitățile Parohiei Todirești

1.Desemnarea unei persoane care să colaboreze cu membrii echipei de proiect..

2.Desemnarea unui coordonator ce va participa la activitățile prevăzute în proiect.

3.Participarea coordonatorului la reuniunile de lucru ale echipei de proiect.

4.Participarea la activitățile de evaluare a rezultatelor implementării proiectului, conform calendarului (conferința de deschidere a proiectului, conferința de închidere a proiectului, redactarea de materiale privind activitățile cu părinții, evaluarea și diseminarea în comunitate a exemplului de bună practică a rezultatelor proiectului, etc.).

Articolul 2 Durata parteneriatului

Prezentul protocol de colaborare este valabil până la finalizarea proiectului( 10.10.2013 –– 20 / 06 / 2014

Articolul 3 Dispoziții finale

Prezentul protocol de colaborare intră în vigoare la data semnării de către cele două părți.

Prezentul protocol de colaborare este semnat în 2 exemplare originale, câte unul pentru fiecare parte.

Nr. MECT: 43177/06.10.2008

Ministerul Educației Naționale

Inspectoratul Școlar Județean Vaslui

FORMULAR DE APLICAȚIE

Avizat,

Insp. educativ ISJ ______

A. INFORMAȚII DESPRE APLICANT

B. INFORMAȚII DESPRE PROIECT

( tot formularul se completează cu caracter 12 Times New Roman)

D. PREZENTAREA PROIECTULUI

E. DeVIZ ESTIMAT DE CHELTUIELI

Introduceți câteva rânduri sunt necesare.

Sponsorizarea vine din partea unor agenți economici.

F. INFORMAȚII DESPRE UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT

F.1. Descrierea unității de învățământ

F.2. Cadre didactice și elevi care participă la proiect

F.3. Participări anterioare la alte programe/proiecte finanțate si / nefinanțate.

G. INFORMAȚII DESPRE POTENȚIALI PARTENERI

Tabelul se multiplica pentru fiecare unitate școlară parteneră. Rubricile pentru care nu exista informație se completează cu formula „nu este cazul”.

Tabelul se multiplica pentru fiecare instituție/organizație partenera. Rubricile pentru care nu exista informație se completează cu formula „nu este cazul”.

Cercul de religie

Argument

Fiecare om primește de la Creatorul său mai mulți sau mai puțini talanți după puterea fiecăruia de a munci cu ei spre folosul semenilor săi și spre slava Atotbunului Dumnezeu, neînmulțirea talantului fiind aspru condamnată de Preadarnicul Părinte Ceresc( Matei 25,14-30). Acest îndemn de a nu îngropa talanții primiți a constituit temelia cercului de religie intitulat ,, Micii creștini ‘’.

Scopul cercului de religie ,,Micii creștini ‘’va fi acela de a forma personalități în concordanță cu valorile creștine, prin integrarea cunoștințelor religioase în structurarea de atitudini moral-creștine și prin aplicarea învățăturii de credință în viața proprie și a comunității. Cercul de religie propune desfășurarea mai multor activități tematice , toate având o singură finalitate : ajutorarea semenilor.

Obiective

1.Cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu ca fundament al desăvârșirii și mântuirii omului

2.Utilizarea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase în diferite contexte de comunicare

3.Manifestarea valorilor și a cunoștințelor religioase în propriile atitudini și comportamente

4.Cooperarea cu ceilalți în rezolvarea unor probleme teoretice și practice în cadrul diferitelor grupuri

5.Aplicarea învățăturii de credință în viața personală și a comunității

Conținuturi

Familia creștină

Biserica – casa lui Dumnezeu

Sărbătorile creștine : Nașterea Domnului. Invierea Domnului

Maica Domnului- ocrotitoarea copiilor

Sfinții – rugători către Dumnezeu pentru noi: Sfîntul Nicolae, Sf Filofteia, Sf Imparați Constantin și Elena

Mari duhovnici români – viața și învățăturile lor

Mănăstiri din Eparhia Hușilor

Lucrări practice

Planificarea activităților

Concluzii

Hristos, Dumnezeu – Omul este fundamentul mântuirii și îndumnezeirii noastre: Dumnezeu – Fiul se face om, iar omul crește în Hristos, ca mădular al Bisericii, Trupul Său, urcând treptele desăvârșirii până la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (Efeseni 4, 13), se mântuiește și se îndumnezeiește. Omul credincios se mântuiește întrucât se unește cu Hristos și repetă drumul Lui pentru mântuirea sa prin Sfintele Taine. Această trăire a lui Hristos și cu Hristos, în Duhul Sfânt, cu ajutorul Sfintelor Taine, se realizează numai în Biserică, căci aici lucrează Hristos prin Duhul Său, revărsând viață dumnezeiască asupra Bisericii și asupra mădularelor ei.

În expunerea lucrării de față am ajuns să constatăm că pocăința este o floare a virtuților și o taină așezată de Mântuitorul Iisus Hristos.

Lucrarea de față cuprinde cinci capitole care au rolul de a evidenția că împărtășirea cuvântului lui Dumnezeu de către profesorul de religie împreună cu Tainele Bisericii lucrează haric și neîncetat la sporirea vieții duhovnicești a oamenilor.

În capitolul întâi am vorbit despre rolul Sfintelor Taine în formarea duhovnicească a elevilor. Tainele îi aduc pe cei ce le primesc la Biserică, căci Hristos încorporând în Sine pe cei ce primesc Botezul, Mirungerea și Euharistia, îi încorporează în Biserica Sa. Aceasta se realizează progresiv: Botezul este începutul acestei încorporări, iar Euharistia este desăvârșirea acestei încorporări în Hristos și în Biserică. Fiecare Taină în formă specifică pune pe primitorul ei în legătură cu Biserica.

În capitolul al doilea am arătat că pocăința trebuie să fie o stare permanentă a vieții noastre. În primele veacuri creștine pe lângă mărturisirea secretă s-a practicat și mărturisirea publică a păcatelor, dar din secolul al IV lea, mărturisirea publică a cedat locul mărturisirii private, care este singura formă canonică de mărturisire.

În capitolul al treilea am arătat faptul că prin pocăință credincioșii sunt înnoiți în Hristos și determinați să acționeze ca factori responsabili în procesul comuniunii creștine pe linie de morală și slujire. Adevărata semnificație și importanță a pocăinței se descoperă numai atunci când este înțeleasă drept un mijloc de împăcare și de restaurare a legăturii și armoniei credincioșilor cu Dumnezeu și cu aproapele, un mijloc de despătimire a omului. Trebuie să vedem în întreaga lucrare a pocăinței un lucru important, că între cele două aspecte ale pocăinței, ca Taină și ca virtute este o strânsă legătură de dependență reciprocă. Pocăința ca virtute pregătește continuu și statornic pe creștin pentru pocăința ca Taină, care alungă din sufletul său gunoiul de păcate pe care l-a desprins treptat de sufletul său prin virtutea pocăinței. Fără virtutea pocăinței, Taina pocăinței se face fără frângerea inimii, devine doar o înșiruire rece de fapte, de asemenea virtutea pocăinței n-ar putea săvârși curățirea de păcate și înnoirea vieții credinciosului fără Taina Pocăinței prin care primim iertarea și dezlegarea deplină a păcatelor și ajutorul harului divin. Taina pocăinței ne dă deci noi puteri pentru lucrarea pocăinței ca virtute.

În capitolul al patrulea am urmărit reflectarea impactului colaborării profesorului de religie cu preotul paroh asupra educației tinerilor, din perspectiva formării caracterului și a personalității lor. Tinerii sunt expuși amenințărilor plăcerilor lumești, plăceri devenite probleme ale tinerilor, dar implicit și a societății.

În capitolul al cincilea am prezentat metode și mijloace ce pot fi folosite în cadrul orei de religie în procesul de predare –învățare a Sfintei Taine a Spovedaniei. Ca dascăli, punem în practică metodele tradiționale, dar și strategii activ – participative, care au un caracter dinamic, prin intermediul cărora se urmărește dezvoltarea spiritului activ și critic al elevului.

Deoarece se adresează sufletului, profesorul de religie poate contribui la formarea duhovnicească a elevului. Prin intermediul orei de religie profesorul de religie îl crește spiritual pe elev, îl formează pentru o viață în Hristos prin Sfintele Taine, în vederea atingerii scopului final, mântuirea.

ANEXE

Proiect de lecție

Propunător: Elena – Lăcrămioara Andon

Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială „Gheorghe Cioată” Todirești

Clasa: a VI-a

Disciplina: Religie Ortodoxă

Subiectul lecției: Cununia – Sfânta Taină a iubirii binecuvântată de Dumnezeu

Tipul lecției: mixtă

Scopul lecției: dobândirea unor cunoștințe despre Sfânta Taină a Cununiei și importanța acesteia în viața creștinului

Competențe specifice:

C1. Precizarea momentului întemeierii primii familii

C2. Explicarea timpului și locului când a fost ridicată Nunta la rang de Taină

C3. Definirea Sfintei Taine a Cununiei

C4. Identificarea primitorilor și săvârșitorilor acestei Taine

C5. Descrierea modului de săvârșire a Sfintei Taine a Cununiei

C6. Enumerarea datoriilor pe care le au membri familiei creștine

Strategia didactică:

Metode și procedee: conversația, explicația, expunerea, exercițiul, lectura expresivă, observarea dirijată

Mijloace de învățământ: fotografii din timpul Sfintei Taine a Cununiei, icoană cu Nunta din Cana Galileii, jocul didactic

Forme de organizare a activității elevilor: activitate individuală, frontală, activitatea pe grupe

Resurse:

Oficiale: – Programa școlară pentru disciplina Religie, clasa a VI-a;

– Proiectarea unității de învățare;

Temporale: – număr de lecții: 1

– durata: 50 min.

Bibliografice: 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1982;

2. Muha, Camelia, Caiet de religie creștin – ortodoxă pentru clasa a VI-a, Editura Sf. Mina, Iași, 2009;

3. Răducă, Pr. Vasile, Ghidul creștinului ortodox de azi, Editura Humanitas, București, 1998.

4.Zăgreanu, Arhid. Prof. Dr.Ioan, Morala creștină, manual pentru seminariile teologice, EIBMBOR, 1985

Lectură

„ O femeie necăjită a venit la un preot să-i ceară sfat:
– Vă rog, părinte, ajutați-mă cu un sfat. N-am înțelegere în casă. Bărbatul meu cheltuiește mai mult decât câștigăm. Uneori bea, alteori ne certăm. Datoriile cresc, iar noi și copiii trăim tot mai rău.
– Lasă femeie, o să vorbesc eu cu el.
După câteva zile, preotul se întâlnește pe drum cu bărbatul femeii și îl întreabă:
– Cum o mai duci, fiule?
– Destul de greu, părinte.
– Dar, din câte știu eu, femeia ta este harnică, nu?
– Așa e, părinte, slavă Domnului, mi-a dat femeie bună, nu mă pot plânge.
– Atunci, care este problema?
Încurcat, omul nu a mai știut ce să răspundă, dar preotul i-a spus:
– Vezi pasărea ce zboară chiar acum pe deasupra casei tale?
– Da, părinte.
– Căsătoria este și ea, fiule, tot ca o pasăre, iar bărbatul și femeia sunt cele două aripi. Dacă nu bat amândouă odată aerul, pasărea nu poate zbura. Oricât s-ar strădui una, fără ajutorul celeilalte nu poate face nimic. Caută să îți ajuți nevasta și copiii, căci doar așa te poți numi om. Mulțumirea ta depinde de mulțumirea familiei tale.
Recunoscător pentru sfat, bărbatul a plecat mai departe, iar, în gând, îi stăruiau cele spuse de preot”.

(Pilde și povestiri pentru copii, Editura Credința Străbună, Argeș, 1998)

Fișa

A

B

1) Se pun pe capetele mirilor în timpul Cununiei.(coroane)

2) A înființat Taina Căsătoriei.(Dumnezeu )

3) Se poartă toată viața pe deget.(inele)

4) Sentiment ce stă la baza căsătoriei.(iubire)

5) Ca și la Botez, îi conduc la biserică pe fini.(nașii)

6) Sunt bucuria unei familii.(copii)

7) Se întemeiază prin Cununie.(familie)

Proiect de lecție

Propunător: Elena – Lăcrămioara Andon

Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială „Gheorghe Cioată” Todirești

Clasa: a V-a

Disciplina: Religie Ortodoxă

Subiectul lecției: Sfânta Taină a Spovedaniei

Tipul lecției: mixtă

Scopul lecției: dobândirea unor cunoștințe despre importanța Sfintei Taine a Spovedaniei în vederea formării comportamentului creștin

Competențe specifice:

C1. Să definească Sfânta Taină a Spovedaniei

C2. Să descrie întemeierea Sfintei Taine a Spovedaniei

C3. Să identifice săvârșitorul/ primitorul acestei Sfinte Taine

C4. Să enumere momentele Sfintei Taine a Spovedaniei

C5. Să enumere condițiile adevăratei Spovedanii

C6. Să explice importanța Tainei Spovedaniei în viața creștinului

Strategia didactică:

Metode și procedee: conversația, explicația, lectura, demonstrația cu substitute, exercițiul, cântarea religioasă, meditația religioasă

Mijloace de învățământ: fișa de lucru, planșa Sfânta Taină a Spovedaniei

Forme de organizare a activității elevilor: activitate individuală și frontală.

Resurse:

Oficiale: – Programa școlară pentru disciplina Religie, clasa a V-a;

– Proiectarea unității de învățare;

Temporale: – număr de lecții: 1

– durata: 50 min.

Bibliografice: 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1982;

2. Minuni și descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura Bunavestire, Bacău, 2001;

3. Muha, Camelia, Caiet de religie creștin – ortodoxă pentru clasa a V-a, Editura Sf. Mina, Iași, 2009;

4. Răducă, Pr. Vasile, Ghidul creștinului ortodox de azi, Editura Humanitas, București, 1998.

5.Zăgreanu, Arhid. Prof. Dr.Ioan, Morala creștină, manual pentru seminariile teologice, EIBMBOR, 1985

Proiect de lecție

Propunător: Elena – Lăcrămioara Andon

Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială „Gheorghe Cioată” Todirești

Clasa: a V-a A

Disciplina: Religie ortodoxă

Subiectul lecției: Sfintele Taine – lucrǎri sfințitoare ale Bisericii

Tipul lecției: recapitulare și sistematizare

Scopul lecției: aprofundarea unor cunoștințe despre lucrările sfințitoare ale lui Dumnezeu în Bisericǎ

Competențe specifice:

C1 – definirea noțiunii de ”Sfânta Taina”;

C2 – prezentarea Sfintelor Taine;

C3 – precizarea scopului sǎvârșirii Sfintelor Taine în Bisericǎ;

C4 – explicarea efectelor Sfintelor Taine asupra credincioșilor;

C5 – identificarea sǎvârșitorului /primitorului Sfintelor Taine;

C6 – conștientizarea importanței Sfintelor Taine pentru viața creștinului;

C7 – formarea deprinderilor de a participa Taine.

Strategia didactică:

1. Metode și procedee: explicația, lectura, conversația, povestirea, exercițiul, argumentarea, expunerea, jocul didactic, observarea dirijata.

2. Mijloace de învățământ: Sfânta Scriptură, fișe de lucru , planșa Sfintele Taine,casetă video

3. Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală, activitate individuală și activitate pe echipe.

Resurse

Oficiale:

1. Programa școlara pentru disciplina religie, clasa a V-a;

2. Planificarea calendaristicǎ orientativǎ, clasa a V-a;

3. Proiectarea unitǎții de învǎțare: Credința creștină

Temporale

1. numar de lectii: 1

2. durata: 50 minute

Bibliografice

1. *** Biblia sau Sf. Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

2. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica teoretica, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1982.

3. *** Credința ortodoxa, Editura Trinitas, , 1996

4. Cucoș,Constantin, Educația religioasă, Editura „Polirom", Iași, 1999.

5. Marcu,Viorica, Pași spre desavarsire Elemente de psihopedagogie si metodica a edicatiei religioase pentru invatamantul preuniversitar ,

Editura, ”Magister” Sibiu, 2005.

6. Opris, Dorin, Opris, Monica, Metode active de predare-invatare.Metode si aplicații la religie ,Editura ”Sf. Mina”, Iași, 2006.

7.. Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr., Sebastian, Opriș, M., Opriș, D., Metodica predării religiei, Editura „Reîntregirea", Alba-lulia, 2006.

8. Zăgreanu, Arhid. Prof. Dr.Ioan, Morala creștină, manual pentru seminariile teologice, EIBMBOR, 1985

DEMERSUL DIDACTIC

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Todirești

Schit „Pogorârea Sfântului Duh” Concurs „Datina”

Concurs „ Datina”

Mănăstirea Hadâmbu Concurs „ Datina”

Schit „Pogorârea Sfântului Duh”

Bibliografie

I. Izvoare

A. Biblice

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită cu binecuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Părinte Teoctist, E.I.B.M.B.O.R., București, 2005.

B. Patristice

1. Avva Dorotei, Diferite învățături de suflet folositoare, în Filocalia, vol. IX

2. Cuviosul Isaia Pustnicul ,,Douăzeci și nouă de cuvinte”, Filocalia 12, București, 1991

2. Evagtie Ponticul, Schiță monahicească, în Filocalia, vol. I, București, 1992

3. Ignatie și Calist Xantopol, Cele 100 capete, 81, Filocalia 8, București, 1979

3. Patericul, ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinților bătrâni, Tipografia Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1990

4. Sfântul Ignatie Briancianov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Editura Sofia, București, 2000

4. Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, XXIV, 15, PSB, vol. 57, EIBMBOR, București,1998

4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoție, trad. De Pr. D. Fecioru, București, 1997

5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăință, Sfântul Sofronie al Ierusalimului, Viața cuvioasei Maria Egipteanca, EIBMBOR, București, 1998

6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți, EIBMBOR, București, 2002

7. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre creșterea copiilor în vol. Puțul și împărțirea de grâu, Bacău, 1995

8. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, traducere de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1998

7. Sfântul Ioan scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia, vol. IX, p.302

8. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, în Filocalia vol. IX sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Editura IBMBOR, București, 1981

9. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, Filocalia volumul 10, București, 1981

9. Sfântul Grigorie cel Mare, Cartea regulii Pastorale, Editura IBMBOR, București, 1996

10. Sfântul Marcu Ascetul, Epistolă către Nicolae Monahul, în Filocalia, vol I, Editura Humanitas, 1999

11. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, 11, în colecția ,,Părinți și Scriitori bisericești”, vol. LXXXI, traducere Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1990

12. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, in Filocalia, vol II, Editura Harisma, București, 1994

12. Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet – sfătuire către duhovnic, Editura Buna Vestire, Bacău, 1997

13. Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001

14. Sfântul Simeon Noul Teolog, Capetele morale ale lui Simeon Evlaviosul, în Filocalia, vol. VI, E.I.B.M.B.O.R., București, 1977

15. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 capete teologice și practice, în Filocalia, vol. VI, E.I.B.M.B.O.R., București, 1977

16. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și moartea, Editura Sophia, București, 2002

16. Teodosie Libianul, Despre dragoste, în Filocalia volumul 4, Tipografia Arhiediecezană, Sibiu, 1948

C. Cărți bisericești

1. Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., 2002

2. Triod, București, 1986

II. Lucrări auxiliare

1. *** Dogmatica II, 30, București, 1993

1. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spovedanie și comuniune, Editura Reântregirea, 2001

2. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Dinamica Despătimirii, Editura Reîntregirea, Alba – Iulia, 2001

2. Berdiaev, Nikolai, Spirit și libertate, Editura Paideia, București, 1996

2. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială pentru facultățile de teologie, Editura Nemira, București, 2002

3. Buga,Pr. Prof. Ioan, Pastorala calea preotului, Edituara Sfântul Gheorghe- Vechi, 1994

4. Bunge, Ieromonah Gabriel, Părintele duhovnicesc și gnoza creștină după Avva Evagrie Ponticul, Editura Deisis, Sibiu, 2000

5. Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos , EIBMBOR, București, 2009

6. Cabasila, Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, București, 1992

7. Casian, Episcopul Dunării de Jos, Candelele credinței, Editura Dunării de jos, Galați, 2005

8. Chirvasă, Pr Ioan , Educația creștină a tineretului, Editura Axa, Botoșani, 2002

8. Delumean, Jean, Mărturisirea și iertarea. Dificultățile confesiunii sec XIII – XVIII, Editura Polirom , Iași, 1998

9. Dinu, Pr. Lect. Dr. Adrian, Teme scripturistice privind viața duhovnicească a omului în Sfânta Scriptură și Sfânta Liturghie, izvoare ale vieții veșnice, Trinitas, Iași, 2008

10. Episcopul Melchisedec, Cuvântare rostită în Mitropolia din Iași, în „Serbarea școlară de la Iași: Acte și Documente, de A. D. Xenopol și C. Erbiceanu, Iași, Tipografia Națională, 1885

10. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu Ioan Popa, București, 1996

11. Inochentie al Odesei, Cuvântări la Postul Mare, București, 1910

11. Felea, Pr Ilarion V., Pocăința. Studiu de documentare teologică și psihologică, Teză de doctorat, Sibiu, 1939

12. Grigoraș Constache, Mergând învățați toate neamurile!, Editura Trinitas, Iași, 2000

12. Gordon, Pr. Dr. Vasile, Biserica și școala, analize omiletice, catehetice și pastorale, Editura Christiana, București, 2003

11. Hausherr, Irenee, Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creștin, Editura Deisis, Sibiu, 2012

12. Kilifis, Pr. Timotei, Tinerețe curată, tinerețe frumoasă, Editura Egumenița, Galați, 2007

12. Larchet, Jean – Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, București, 2001

13. Lungu, Pr Mihail Daniel, Ce spune Biblia despre patima beției, Editura România creștină, București, 1998

14. Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Ediția II, Editura Deisis, Sibiu, 2006

14. Mladin, Mitropolitul Nicolae și colectivul, Teologie morală ortodoxă pentru institutele teologice, vol I, EIBMBOR, București 1979

15. Monahii John Maler, Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă, ultima și adevărata răzvrătire, Editura Sophia, 2002

14. Palade, Pr. Dr. Sânică, Taina Spovedaniei mijloc de pastorație individuală, Editura Sfântul Mina, Iași

15. Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit- perspectiva pentru o antropologie ortodoxă, ediția II, Editura Deisis, Sibiu, 1999

16. Părintele Paulin de la Putna, Iubire, spovedanie, libertate, Editura Egumenița, Galați, 2008

16. Plămădeală, Antonie, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuiri noi la texte vechi, Sibiu, 1989

17. Popa, Pr Prof. Dr. Gheorghe, Introducere în Teologia Morală, Editura Trinitas, Iași, 2003

17. Popescu, Pr. Prof. Dumitru, ,,Iisus Hristos Pantocrator”, EIBMBOR, București, 2005

18. Radu, Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Ghe, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, EIBMBOR , București, 1978

20. Rodriquez, Alfonz, Calea desăvârșirii creștinești, Oradea, 1933

21. Rose, Ierom. Serafim, Ortodoxia și religia viitorului, Tipografia centrală Carte Moldovei, 1995

19. Sava, Pr. Viorel, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale, Trinitas, 2004

20. Sava, Pr. Viorel, în Biserica Slavei Tale, Studii de teologie și spiritualitate liturgică (I), Editura Erata, Iași, 2005

22. Semen Petre, Păcatul – boală a sufletului- coordinate biblice, Editura Pnfilius, Iași, 2004

21. Silvestru, Episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Tipografia Cărților, București, 1906

22. Simonopetritul, Makarios, Triodul explicat, Mistagogia timpului liturgic, traducere Diacon Ioan I. Ică jr,Editura Deisis, Sibiu, 2000

23. Slătineanul, Dr. Irineu, Omul ființă spre îndumnezeire, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000

24. Stăniloae, Pr. Prof. Dr Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, EIBMBOR, vol III, București, 1978

25. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Ascetica și mistica ortodoxă, vol I, Editura Deisis, Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba – Iulia, 1993

26. Pr Prof Dumitru Stăniloae, Teologia Morală Ortodoxă III, București, 1981

26. Teognost, Ieromonahul, Botezul și Mirungerea, taine ale nașterii și devenirii întru Hristos, Editura Credința strămoșească, 2004

27. Teșu, Pr. Conf. Dr. Ioan C., Lumea, rugăciunea și asceza în teologia Părintelui Stăniloae, Editura Trinitas, Iași, 2003

28. Teșu, Pr. Ioan C., Virtuțile creștine, cărări spre fericirea veșnică, Editura Trinitas, Iași 2001

29. Teșu, Pr. Ioan C., Din iadul patimilor spre raiul virtuților, Editura Christiana, București, 2000

31. Timiș, Vasile, Misiunea Bisericii și educația. Atitudini. Convergențe. Perspective, presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2004

30. Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, Timișoara, 1991

29.Vintilescu, Pr. Petre, Spovedania și Duhovnicia, Alba Iulia, 1995

30.Vlachos, Mitropolit Hierotheos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, Editura Sophia, București

31. Zaharou, Arhimandrit Zaharia, Hristos – Calea vieții noastre, Editura Buna – Vestire, Galați, 2003

III. STUDII ȘI ARTICOLE

1. Balca, Diacon Prof. N., Etapele psihologice ale mărturisirii, în Studii Teologice, VII (1955), nr. 1-2

1. Bucevschi, Diacon Prof. Orest, Despre Sfânta Taină a Mărturisirii, în Studii Teologice, XL (1959), nr. 3-4

2. Cândea, Pr. Prof. Spiridon Cândea, Taina Mărturisirii ca mijloc de pastorație individuală în Mitropolia Olteniei, anul VIII (1956), nr.6-7

3. Citiriga, Pr. Drd. Vasile, Taina Sintei Spovedanii și Taina Sfintei Euharistii, în lucrarea mântuirii omului, în Mitropolia Ardealului, anul XXXI(1986), nr. 4

3. Crăciunaș, Pr. Irineu, Învățătura ortodoxă despre Pocăință, în Ortodoxia XIII (1960), nr.3

4. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sfinții Părinți ca îndrumători ai duhovniciei, în Mitropolia Banatului, XVI(1966), nr.4-6, p.1992

5. Cosma, Pr. Prof. Dr. Sorin, Pocăința ca virtute și ca Sfânta Taină, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, LXV (1989), nr.2

6. Fecioru, Pr. Prof. D., Despre pocăință, Omilia a II a a Sfântului Ioan Gură de Aur , în BOR, nr. 1-3, București, 1947

7. Fericitul Augustin, In Ioannis Evanghelium tractus, (c,9,10,) 1992, p. 589, după Pr. drd. Al. Joița, Lucrarea sfințitoare a Sfântului Duh în Biserică, în rev. ST, Seria a II-a, Anul XXXII (1980), nr. 7-10

8. Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Taina Mărturisirii, în Ortodoxia, anul XXXI, nr. 3-4, iulie – decembrie, 1979

9. Galeriu, Pr. Constantin, Sensul creștin al pocăinței, în Studii Teologice, anul XIX (1967), nr. 9 -10,

10. Miron, Arh. Drd. Vasile, Importanța Tainei Sfintei Spovedanii în activitatea pastoral – misionară a preotului ortodox, în Ortodoxia, an XLVII (1995),nr. 3-4

11. Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Preotul duhovnic și darul iertării, în Ortodoxia, LXXIV, nr. 4, 1982

12. Morozon, Pr. Serafim F., Taina Pocăinței la Sfântul Ioan Gură de Aur, Cele două omilii despre Pocăință, traducere de Pr. Victor I. Diaconescu, Botoșani 1911, Omilia VII, în Mitropolia Olteniei, anul VIII (1956), nr. 8 -9

13. Petcu, Diac. Liviu, Botezul în lumina învățăturii Sfântului Grigorie de Nyssa, în Ortodoxia, anul III (2011), nr. II, seria a II a

14. Petrică, Pr. Vasile, Pregătirea credincioșilor în vederea primirii Sfintelor Taine, în Mitropolia Banatului, anul XXIX, (1979), nr. 7 – 9

15. Popa, Pr. Lec. Gheorghe, Petraru,Pr. Lec. Gheorghe, Patimile omenești și implicațiile lor moral- sociale, în Teologie și Viață, an V (LXXI), nr. 1-3, 1995

15. Popescu, Teodor M., Despre pocăință, în BOR, XCVIII (1980), nr. 5 -6

16. Popescu, Pr Asistent, D., Pocăința ca refacere a legăturii credinciosului cu Dumnezeu și cu semenii, în BOR, anul LXXXIX (1971), nr. 9-10

16. Radu, Pr. Prof. Dumitru, Ce este Biserica după învățătura ortodoxă?, în Îndrumător pastoral, Arhiepiscopia Bucureștilor, 1981

17. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Preotul ca săvârșitor al Tainei Spovedaniei și puterea lui de a dezlega păcatele după învățătura ortodoxă, in BOR, C ( 1982), nr. 9-10

18. Radu, Pr. Dr. Simion, Despre sensul ortodox al canonului în taina Sfintei Pocăinței, în Mitropolia Olteniei, anul XXVI (1974), nr.7-8

19. Schillebeeck, E. H., ,,Hristos – Taina întâlnirii noastre cu Dumnezeu”, în "Ortodoxia", XVIII (1966), nr. 1

20. Sfântul Ioan Gură de Aur ; omilia a VII a, Despre Pocăință și zdrobire de inimi, în BOR, nr. 5-6, 1978

21. Sfântul Vasile cel Mare, Comentar la Psalmi în Izvoarele Ortodoxiei, 2, București, 1943

21. Sava, Pr. Drd. Viorel, Preotul duhovnic și taina spovedaniei în Teologie și viață, III, 1993, nr. 1-3

22. Sima, Drd. Gheorghe, Lucrarea Sfântului Duh în Taina Pocăinței, în Studii Teologice, XLII (1990), nr. 3

23. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Ființa tainelor în cele trei confesiuni, în Ortodoxia, anul VIII, nr 1, ianuarie – martie, 1956

24. Stăniloae, Cf. Pr. Prof. D., Din aspectul sacramental al Bisericii, în “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XVIII (1966), nr. 9-10

25. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Mărturisirea, ca mijloc de creștere duhovnicească, în Mitropolia Olteniei, VIII(1956), nr. 4-5, p.169

26. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Căință și înviere sufletească, în Revista Teologică, anul XXXV (1945) , nr.1-2, p.11

27. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii, în BOR, LXXIII (1955), nr. 3-4

28. Stăniloae, Pr. Dumitru, Înnoirea și sfințirea credincioșilor în Taina Mărturisirii, după învățătura Bisericii Ortodoxe, în Ortodoxia, anul XXXVIII, nr. 3, iulie-septembrie, 1986

28. Streza, Pr. Asistent Liviu, Preotul în scaunul spovedaniei, în Îndrumătorul bisericesc, Sibiu, 1982

29. Tulcan, Pr. Dr. Ioan, Sfânta Taină a Pocăinței și înnoirea sufletească a credinciosului, în Altarul Banatului, IV- XLIII (1993), nr.10-12

30. Vasilescu, Prof. Diacon E., Sfintele Taine, în ST, anul II (1950), seria a II a, ianuarie – februarie

31. Zăgreanu, Arh. Prof. Dr. Ioan, Desăvârșirea vieții prin Sfintele Taine, în Mitropolia Ardealului, anul IX (1964), nr. 1-2

IV. LUCRĂRI METODICĂ

1. Bolocan Carmen – Maria, Catehetica și didactica religiei: interferențe și deosebiri, Editura Sfântul Mina, Iași, 2008

2. Bolocan Carmen – Maria, Sfintele Evanghelii, modele pedagogice, Editura Fides, 2008

3. Bocoș Mușata, Instruire interactivă, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002

3. Bunea Ioan, Psihologia rugăciunii, Editura Limes, Cluj –Napoca, 2004

3. Călugăr Preot Dumitru, Carte de religie IV, Ediție nouă în EMMB, Iași, 1990

5. Cerghit Ioan, Sisteme de instruire alternative si contemporane, structuri, stiluri și strategii, Editura Aramis, București, 2002

7. Ciorbagiu – Naon Diana, Importanță operei Pedagogul a lui Clement Alexandrinul pentru cateheza creștină, Editura Universitaria, Craiova

6. Cristea Sorin, Pedagogie, vol II, Editura Hardison, Pitești, 1997

3. Cucoș Constantin, Educația religioasă, conținut și forme de realizare, Editura Didactică și pedagogică, București, 1996

3. Cucoș Constantin, Educația religioasă, Repere teoretice și metodice, Editura Polirom, 1999

5. Cucoș Constantin, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași, 2005

6. Cucoș Constantin, Educația și spiritualitatea religioasă, în Revista de pedagogie, nr. 11, Editura Institutului de Științe ale Educației, București, 1991

6. Danciu Ana, Metodica predării religiei în școlile primare, gimnazii și licee, Editura Anastasia, București, 1999

6. Didactica aplicată a disciplinei religiei, Colecția Științele Educației, Editura Arves, 2006

4. Jinga Ioan, Manual de Pedagogie, Editura A II, P. 327

5. Magdan Leon , Cele mai frumoase pilde și povestiri creștin – ortodoxe, Editura Aramis, București, 1998

8. Marțian Nicoleta, Învățământ laic și învățământ creștin în Imperiul Roman în sec II – III, Editura Galaxia Gutenberg, 2007

9. Mehedinți Simion, Apropierea de Iisus în biserica noastră prin alegerea educatorilor, Editura Saccec, București, 1935

6. Opriș Dorin, Dimensiuni creștine ale pedagogiei moderne, Editura Sfântul Mina, Iași, 2010

8. Opriș Dorin, Opriș Monica, Metode active de predare – învățare, Editua Sfântul Mina

7. Popeangă Vasile, Țârcovnicu Victor, Pedagogie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972

7. Postelnicu Constantin, Fundamente ale didacticii școlare, Editura Aramis, București, 2003

5. Șebu Pr Prof. Univ. Dr. Sebastian,Opriș, Prof. Monica, Opriș, Prof. Dorin, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000

6. Timiș Vasile, Religia în școală: valențe eclesiale, educaționale și sociale, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2004

V. SURSE INTERNET

1.Ortodoxia.md

Bibliografie

I. Izvoare

A. Biblice

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită cu binecuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Părinte Teoctist, E.I.B.M.B.O.R., București, 2005.

B. Patristice

1. Avva Dorotei, Diferite învățături de suflet folositoare, în Filocalia, vol. IX

2. Cuviosul Isaia Pustnicul ,,Douăzeci și nouă de cuvinte”, Filocalia 12, București, 1991

2. Evagtie Ponticul, Schiță monahicească, în Filocalia, vol. I, București, 1992

3. Ignatie și Calist Xantopol, Cele 100 capete, 81, Filocalia 8, București, 1979

3. Patericul, ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinților bătrâni, Tipografia Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1990

4. Sfântul Ignatie Briancianov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Editura Sofia, București, 2000

4. Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, XXIV, 15, PSB, vol. 57, EIBMBOR, București,1998

4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoție, trad. De Pr. D. Fecioru, București, 1997

5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăință, Sfântul Sofronie al Ierusalimului, Viața cuvioasei Maria Egipteanca, EIBMBOR, București, 1998

6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți, EIBMBOR, București, 2002

7. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre creșterea copiilor în vol. Puțul și împărțirea de grâu, Bacău, 1995

8. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, traducere de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1998

7. Sfântul Ioan scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia, vol. IX, p.302

8. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, în Filocalia vol. IX sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Editura IBMBOR, București, 1981

9. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, Filocalia volumul 10, București, 1981

9. Sfântul Grigorie cel Mare, Cartea regulii Pastorale, Editura IBMBOR, București, 1996

10. Sfântul Marcu Ascetul, Epistolă către Nicolae Monahul, în Filocalia, vol I, Editura Humanitas, 1999

11. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, 11, în colecția ,,Părinți și Scriitori bisericești”, vol. LXXXI, traducere Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1990

12. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, in Filocalia, vol II, Editura Harisma, București, 1994

12. Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet – sfătuire către duhovnic, Editura Buna Vestire, Bacău, 1997

13. Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001

14. Sfântul Simeon Noul Teolog, Capetele morale ale lui Simeon Evlaviosul, în Filocalia, vol. VI, E.I.B.M.B.O.R., București, 1977

15. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 capete teologice și practice, în Filocalia, vol. VI, E.I.B.M.B.O.R., București, 1977

16. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și moartea, Editura Sophia, București, 2002

16. Teodosie Libianul, Despre dragoste, în Filocalia volumul 4, Tipografia Arhiediecezană, Sibiu, 1948

C. Cărți bisericești

1. Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., 2002

2. Triod, București, 1986

II. Lucrări auxiliare

1. *** Dogmatica II, 30, București, 1993

1. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spovedanie și comuniune, Editura Reântregirea, 2001

2. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Dinamica Despătimirii, Editura Reîntregirea, Alba – Iulia, 2001

2. Berdiaev, Nikolai, Spirit și libertate, Editura Paideia, București, 1996

2. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială pentru facultățile de teologie, Editura Nemira, București, 2002

3. Buga,Pr. Prof. Ioan, Pastorala calea preotului, Edituara Sfântul Gheorghe- Vechi, 1994

4. Bunge, Ieromonah Gabriel, Părintele duhovnicesc și gnoza creștină după Avva Evagrie Ponticul, Editura Deisis, Sibiu, 2000

5. Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos , EIBMBOR, București, 2009

6. Cabasila, Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, București, 1992

7. Casian, Episcopul Dunării de Jos, Candelele credinței, Editura Dunării de jos, Galați, 2005

8. Chirvasă, Pr Ioan , Educația creștină a tineretului, Editura Axa, Botoșani, 2002

8. Delumean, Jean, Mărturisirea și iertarea. Dificultățile confesiunii sec XIII – XVIII, Editura Polirom , Iași, 1998

9. Dinu, Pr. Lect. Dr. Adrian, Teme scripturistice privind viața duhovnicească a omului în Sfânta Scriptură și Sfânta Liturghie, izvoare ale vieții veșnice, Trinitas, Iași, 2008

10. Episcopul Melchisedec, Cuvântare rostită în Mitropolia din Iași, în „Serbarea școlară de la Iași: Acte și Documente, de A. D. Xenopol și C. Erbiceanu, Iași, Tipografia Națională, 1885

10. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu Ioan Popa, București, 1996

11. Inochentie al Odesei, Cuvântări la Postul Mare, București, 1910

11. Felea, Pr Ilarion V., Pocăința. Studiu de documentare teologică și psihologică, Teză de doctorat, Sibiu, 1939

12. Grigoraș Constache, Mergând învățați toate neamurile!, Editura Trinitas, Iași, 2000

12. Gordon, Pr. Dr. Vasile, Biserica și școala, analize omiletice, catehetice și pastorale, Editura Christiana, București, 2003

11. Hausherr, Irenee, Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creștin, Editura Deisis, Sibiu, 2012

12. Kilifis, Pr. Timotei, Tinerețe curată, tinerețe frumoasă, Editura Egumenița, Galați, 2007

12. Larchet, Jean – Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, București, 2001

13. Lungu, Pr Mihail Daniel, Ce spune Biblia despre patima beției, Editura România creștină, București, 1998

14. Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Ediția II, Editura Deisis, Sibiu, 2006

14. Mladin, Mitropolitul Nicolae și colectivul, Teologie morală ortodoxă pentru institutele teologice, vol I, EIBMBOR, București 1979

15. Monahii John Maler, Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă, ultima și adevărata răzvrătire, Editura Sophia, 2002

14. Palade, Pr. Dr. Sânică, Taina Spovedaniei mijloc de pastorație individuală, Editura Sfântul Mina, Iași

15. Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit- perspectiva pentru o antropologie ortodoxă, ediția II, Editura Deisis, Sibiu, 1999

16. Părintele Paulin de la Putna, Iubire, spovedanie, libertate, Editura Egumenița, Galați, 2008

16. Plămădeală, Antonie, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuiri noi la texte vechi, Sibiu, 1989

17. Popa, Pr Prof. Dr. Gheorghe, Introducere în Teologia Morală, Editura Trinitas, Iași, 2003

17. Popescu, Pr. Prof. Dumitru, ,,Iisus Hristos Pantocrator”, EIBMBOR, București, 2005

18. Radu, Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Ghe, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, EIBMBOR , București, 1978

20. Rodriquez, Alfonz, Calea desăvârșirii creștinești, Oradea, 1933

21. Rose, Ierom. Serafim, Ortodoxia și religia viitorului, Tipografia centrală Carte Moldovei, 1995

19. Sava, Pr. Viorel, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale, Trinitas, 2004

20. Sava, Pr. Viorel, în Biserica Slavei Tale, Studii de teologie și spiritualitate liturgică (I), Editura Erata, Iași, 2005

22. Semen Petre, Păcatul – boală a sufletului- coordinate biblice, Editura Pnfilius, Iași, 2004

21. Silvestru, Episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Tipografia Cărților, București, 1906

22. Simonopetritul, Makarios, Triodul explicat, Mistagogia timpului liturgic, traducere Diacon Ioan I. Ică jr,Editura Deisis, Sibiu, 2000

23. Slătineanul, Dr. Irineu, Omul ființă spre îndumnezeire, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000

24. Stăniloae, Pr. Prof. Dr Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, EIBMBOR, vol III, București, 1978

25. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Ascetica și mistica ortodoxă, vol I, Editura Deisis, Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba – Iulia, 1993

26. Pr Prof Dumitru Stăniloae, Teologia Morală Ortodoxă III, București, 1981

26. Teognost, Ieromonahul, Botezul și Mirungerea, taine ale nașterii și devenirii întru Hristos, Editura Credința strămoșească, 2004

27. Teșu, Pr. Conf. Dr. Ioan C., Lumea, rugăciunea și asceza în teologia Părintelui Stăniloae, Editura Trinitas, Iași, 2003

28. Teșu, Pr. Ioan C., Virtuțile creștine, cărări spre fericirea veșnică, Editura Trinitas, Iași 2001

29. Teșu, Pr. Ioan C., Din iadul patimilor spre raiul virtuților, Editura Christiana, București, 2000

31. Timiș, Vasile, Misiunea Bisericii și educația. Atitudini. Convergențe. Perspective, presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2004

30. Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, Timișoara, 1991

29.Vintilescu, Pr. Petre, Spovedania și Duhovnicia, Alba Iulia, 1995

30.Vlachos, Mitropolit Hierotheos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, Editura Sophia, București

31. Zaharou, Arhimandrit Zaharia, Hristos – Calea vieții noastre, Editura Buna – Vestire, Galați, 2003

III. STUDII ȘI ARTICOLE

1. Balca, Diacon Prof. N., Etapele psihologice ale mărturisirii, în Studii Teologice, VII (1955), nr. 1-2

1. Bucevschi, Diacon Prof. Orest, Despre Sfânta Taină a Mărturisirii, în Studii Teologice, XL (1959), nr. 3-4

2. Cândea, Pr. Prof. Spiridon Cândea, Taina Mărturisirii ca mijloc de pastorație individuală în Mitropolia Olteniei, anul VIII (1956), nr.6-7

3. Citiriga, Pr. Drd. Vasile, Taina Sintei Spovedanii și Taina Sfintei Euharistii, în lucrarea mântuirii omului, în Mitropolia Ardealului, anul XXXI(1986), nr. 4

3. Crăciunaș, Pr. Irineu, Învățătura ortodoxă despre Pocăință, în Ortodoxia XIII (1960), nr.3

4. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sfinții Părinți ca îndrumători ai duhovniciei, în Mitropolia Banatului, XVI(1966), nr.4-6, p.1992

5. Cosma, Pr. Prof. Dr. Sorin, Pocăința ca virtute și ca Sfânta Taină, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, LXV (1989), nr.2

6. Fecioru, Pr. Prof. D., Despre pocăință, Omilia a II a a Sfântului Ioan Gură de Aur , în BOR, nr. 1-3, București, 1947

7. Fericitul Augustin, In Ioannis Evanghelium tractus, (c,9,10,) 1992, p. 589, după Pr. drd. Al. Joița, Lucrarea sfințitoare a Sfântului Duh în Biserică, în rev. ST, Seria a II-a, Anul XXXII (1980), nr. 7-10

8. Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Taina Mărturisirii, în Ortodoxia, anul XXXI, nr. 3-4, iulie – decembrie, 1979

9. Galeriu, Pr. Constantin, Sensul creștin al pocăinței, în Studii Teologice, anul XIX (1967), nr. 9 -10,

10. Miron, Arh. Drd. Vasile, Importanța Tainei Sfintei Spovedanii în activitatea pastoral – misionară a preotului ortodox, în Ortodoxia, an XLVII (1995),nr. 3-4

11. Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Preotul duhovnic și darul iertării, în Ortodoxia, LXXIV, nr. 4, 1982

12. Morozon, Pr. Serafim F., Taina Pocăinței la Sfântul Ioan Gură de Aur, Cele două omilii despre Pocăință, traducere de Pr. Victor I. Diaconescu, Botoșani 1911, Omilia VII, în Mitropolia Olteniei, anul VIII (1956), nr. 8 -9

13. Petcu, Diac. Liviu, Botezul în lumina învățăturii Sfântului Grigorie de Nyssa, în Ortodoxia, anul III (2011), nr. II, seria a II a

14. Petrică, Pr. Vasile, Pregătirea credincioșilor în vederea primirii Sfintelor Taine, în Mitropolia Banatului, anul XXIX, (1979), nr. 7 – 9

15. Popa, Pr. Lec. Gheorghe, Petraru,Pr. Lec. Gheorghe, Patimile omenești și implicațiile lor moral- sociale, în Teologie și Viață, an V (LXXI), nr. 1-3, 1995

15. Popescu, Teodor M., Despre pocăință, în BOR, XCVIII (1980), nr. 5 -6

16. Popescu, Pr Asistent, D., Pocăința ca refacere a legăturii credinciosului cu Dumnezeu și cu semenii, în BOR, anul LXXXIX (1971), nr. 9-10

16. Radu, Pr. Prof. Dumitru, Ce este Biserica după învățătura ortodoxă?, în Îndrumător pastoral, Arhiepiscopia Bucureștilor, 1981

17. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Preotul ca săvârșitor al Tainei Spovedaniei și puterea lui de a dezlega păcatele după învățătura ortodoxă, in BOR, C ( 1982), nr. 9-10

18. Radu, Pr. Dr. Simion, Despre sensul ortodox al canonului în taina Sfintei Pocăinței, în Mitropolia Olteniei, anul XXVI (1974), nr.7-8

19. Schillebeeck, E. H., ,,Hristos – Taina întâlnirii noastre cu Dumnezeu”, în "Ortodoxia", XVIII (1966), nr. 1

20. Sfântul Ioan Gură de Aur ; omilia a VII a, Despre Pocăință și zdrobire de inimi, în BOR, nr. 5-6, 1978

21. Sfântul Vasile cel Mare, Comentar la Psalmi în Izvoarele Ortodoxiei, 2, București, 1943

21. Sava, Pr. Drd. Viorel, Preotul duhovnic și taina spovedaniei în Teologie și viață, III, 1993, nr. 1-3

22. Sima, Drd. Gheorghe, Lucrarea Sfântului Duh în Taina Pocăinței, în Studii Teologice, XLII (1990), nr. 3

23. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Ființa tainelor în cele trei confesiuni, în Ortodoxia, anul VIII, nr 1, ianuarie – martie, 1956

24. Stăniloae, Cf. Pr. Prof. D., Din aspectul sacramental al Bisericii, în “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XVIII (1966), nr. 9-10

25. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Mărturisirea, ca mijloc de creștere duhovnicească, în Mitropolia Olteniei, VIII(1956), nr. 4-5, p.169

26. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Căință și înviere sufletească, în Revista Teologică, anul XXXV (1945) , nr.1-2, p.11

27. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii, în BOR, LXXIII (1955), nr. 3-4

28. Stăniloae, Pr. Dumitru, Înnoirea și sfințirea credincioșilor în Taina Mărturisirii, după învățătura Bisericii Ortodoxe, în Ortodoxia, anul XXXVIII, nr. 3, iulie-septembrie, 1986

28. Streza, Pr. Asistent Liviu, Preotul în scaunul spovedaniei, în Îndrumătorul bisericesc, Sibiu, 1982

29. Tulcan, Pr. Dr. Ioan, Sfânta Taină a Pocăinței și înnoirea sufletească a credinciosului, în Altarul Banatului, IV- XLIII (1993), nr.10-12

30. Vasilescu, Prof. Diacon E., Sfintele Taine, în ST, anul II (1950), seria a II a, ianuarie – februarie

31. Zăgreanu, Arh. Prof. Dr. Ioan, Desăvârșirea vieții prin Sfintele Taine, în Mitropolia Ardealului, anul IX (1964), nr. 1-2

IV. LUCRĂRI METODICĂ

1. Bolocan Carmen – Maria, Catehetica și didactica religiei: interferențe și deosebiri, Editura Sfântul Mina, Iași, 2008

2. Bolocan Carmen – Maria, Sfintele Evanghelii, modele pedagogice, Editura Fides, 2008

3. Bocoș Mușata, Instruire interactivă, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002

3. Bunea Ioan, Psihologia rugăciunii, Editura Limes, Cluj –Napoca, 2004

3. Călugăr Preot Dumitru, Carte de religie IV, Ediție nouă în EMMB, Iași, 1990

5. Cerghit Ioan, Sisteme de instruire alternative si contemporane, structuri, stiluri și strategii, Editura Aramis, București, 2002

7. Ciorbagiu – Naon Diana, Importanță operei Pedagogul a lui Clement Alexandrinul pentru cateheza creștină, Editura Universitaria, Craiova

6. Cristea Sorin, Pedagogie, vol II, Editura Hardison, Pitești, 1997

3. Cucoș Constantin, Educația religioasă, conținut și forme de realizare, Editura Didactică și pedagogică, București, 1996

3. Cucoș Constantin, Educația religioasă, Repere teoretice și metodice, Editura Polirom, 1999

5. Cucoș Constantin, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași, 2005

6. Cucoș Constantin, Educația și spiritualitatea religioasă, în Revista de pedagogie, nr. 11, Editura Institutului de Științe ale Educației, București, 1991

6. Danciu Ana, Metodica predării religiei în școlile primare, gimnazii și licee, Editura Anastasia, București, 1999

6. Didactica aplicată a disciplinei religiei, Colecția Științele Educației, Editura Arves, 2006

4. Jinga Ioan, Manual de Pedagogie, Editura A II, P. 327

5. Magdan Leon , Cele mai frumoase pilde și povestiri creștin – ortodoxe, Editura Aramis, București, 1998

8. Marțian Nicoleta, Învățământ laic și învățământ creștin în Imperiul Roman în sec II – III, Editura Galaxia Gutenberg, 2007

9. Mehedinți Simion, Apropierea de Iisus în biserica noastră prin alegerea educatorilor, Editura Saccec, București, 1935

6. Opriș Dorin, Dimensiuni creștine ale pedagogiei moderne, Editura Sfântul Mina, Iași, 2010

8. Opriș Dorin, Opriș Monica, Metode active de predare – învățare, Editua Sfântul Mina

7. Popeangă Vasile, Țârcovnicu Victor, Pedagogie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972

7. Postelnicu Constantin, Fundamente ale didacticii școlare, Editura Aramis, București, 2003

5. Șebu Pr Prof. Univ. Dr. Sebastian,Opriș, Prof. Monica, Opriș, Prof. Dorin, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000

6. Timiș Vasile, Religia în școală: valențe eclesiale, educaționale și sociale, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2004

V. SURSE INTERNET

1.Ortodoxia.md

ANEXE

Proiect de lecție

Propunător: Elena – Lăcrămioara Andon

Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială „Gheorghe Cioată” Todirești

Clasa: a VI-a

Disciplina: Religie Ortodoxă

Subiectul lecției: Cununia – Sfânta Taină a iubirii binecuvântată de Dumnezeu

Tipul lecției: mixtă

Scopul lecției: dobândirea unor cunoștințe despre Sfânta Taină a Cununiei și importanța acesteia în viața creștinului

Competențe specifice:

C1. Precizarea momentului întemeierii primii familii

C2. Explicarea timpului și locului când a fost ridicată Nunta la rang de Taină

C3. Definirea Sfintei Taine a Cununiei

C4. Identificarea primitorilor și săvârșitorilor acestei Taine

C5. Descrierea modului de săvârșire a Sfintei Taine a Cununiei

C6. Enumerarea datoriilor pe care le au membri familiei creștine

Strategia didactică:

Metode și procedee: conversația, explicația, expunerea, exercițiul, lectura expresivă, observarea dirijată

Mijloace de învățământ: fotografii din timpul Sfintei Taine a Cununiei, icoană cu Nunta din Cana Galileii, jocul didactic

Forme de organizare a activității elevilor: activitate individuală, frontală, activitatea pe grupe

Resurse:

Oficiale: – Programa școlară pentru disciplina Religie, clasa a VI-a;

– Proiectarea unității de învățare;

Temporale: – număr de lecții: 1

– durata: 50 min.

Bibliografice: 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1982;

2. Muha, Camelia, Caiet de religie creștin – ortodoxă pentru clasa a VI-a, Editura Sf. Mina, Iași, 2009;

3. Răducă, Pr. Vasile, Ghidul creștinului ortodox de azi, Editura Humanitas, București, 1998.

4.Zăgreanu, Arhid. Prof. Dr.Ioan, Morala creștină, manual pentru seminariile teologice, EIBMBOR, 1985

Lectură

„ O femeie necăjită a venit la un preot să-i ceară sfat:
– Vă rog, părinte, ajutați-mă cu un sfat. N-am înțelegere în casă. Bărbatul meu cheltuiește mai mult decât câștigăm. Uneori bea, alteori ne certăm. Datoriile cresc, iar noi și copiii trăim tot mai rău.
– Lasă femeie, o să vorbesc eu cu el.
După câteva zile, preotul se întâlnește pe drum cu bărbatul femeii și îl întreabă:
– Cum o mai duci, fiule?
– Destul de greu, părinte.
– Dar, din câte știu eu, femeia ta este harnică, nu?
– Așa e, părinte, slavă Domnului, mi-a dat femeie bună, nu mă pot plânge.
– Atunci, care este problema?
Încurcat, omul nu a mai știut ce să răspundă, dar preotul i-a spus:
– Vezi pasărea ce zboară chiar acum pe deasupra casei tale?
– Da, părinte.
– Căsătoria este și ea, fiule, tot ca o pasăre, iar bărbatul și femeia sunt cele două aripi. Dacă nu bat amândouă odată aerul, pasărea nu poate zbura. Oricât s-ar strădui una, fără ajutorul celeilalte nu poate face nimic. Caută să îți ajuți nevasta și copiii, căci doar așa te poți numi om. Mulțumirea ta depinde de mulțumirea familiei tale.
Recunoscător pentru sfat, bărbatul a plecat mai departe, iar, în gând, îi stăruiau cele spuse de preot”.

(Pilde și povestiri pentru copii, Editura Credința Străbună, Argeș, 1998)

Fișa

A

B

1) Se pun pe capetele mirilor în timpul Cununiei.(coroane)

2) A înființat Taina Căsătoriei.(Dumnezeu )

3) Se poartă toată viața pe deget.(inele)

4) Sentiment ce stă la baza căsătoriei.(iubire)

5) Ca și la Botez, îi conduc la biserică pe fini.(nașii)

6) Sunt bucuria unei familii.(copii)

7) Se întemeiază prin Cununie.(familie)

Proiect de lecție

Propunător: Elena – Lăcrămioara Andon

Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială „Gheorghe Cioată” Todirești

Clasa: a V-a

Disciplina: Religie Ortodoxă

Subiectul lecției: Sfânta Taină a Spovedaniei

Tipul lecției: mixtă

Scopul lecției: dobândirea unor cunoștințe despre importanța Sfintei Taine a Spovedaniei în vederea formării comportamentului creștin

Competențe specifice:

C1. Să definească Sfânta Taină a Spovedaniei

C2. Să descrie întemeierea Sfintei Taine a Spovedaniei

C3. Să identifice săvârșitorul/ primitorul acestei Sfinte Taine

C4. Să enumere momentele Sfintei Taine a Spovedaniei

C5. Să enumere condițiile adevăratei Spovedanii

C6. Să explice importanța Tainei Spovedaniei în viața creștinului

Strategia didactică:

Metode și procedee: conversația, explicația, lectura, demonstrația cu substitute, exercițiul, cântarea religioasă, meditația religioasă

Mijloace de învățământ: fișa de lucru, planșa Sfânta Taină a Spovedaniei

Forme de organizare a activității elevilor: activitate individuală și frontală.

Resurse:

Oficiale: – Programa școlară pentru disciplina Religie, clasa a V-a;

– Proiectarea unității de învățare;

Temporale: – număr de lecții: 1

– durata: 50 min.

Bibliografice: 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1982;

2. Minuni și descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura Bunavestire, Bacău, 2001;

3. Muha, Camelia, Caiet de religie creștin – ortodoxă pentru clasa a V-a, Editura Sf. Mina, Iași, 2009;

4. Răducă, Pr. Vasile, Ghidul creștinului ortodox de azi, Editura Humanitas, București, 1998.

5.Zăgreanu, Arhid. Prof. Dr.Ioan, Morala creștină, manual pentru seminariile teologice, EIBMBOR, 1985

Proiect de lecție

Propunător: Elena – Lăcrămioara Andon

Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială „Gheorghe Cioată” Todirești

Clasa: a V-a A

Disciplina: Religie ortodoxă

Subiectul lecției: Sfintele Taine – lucrǎri sfințitoare ale Bisericii

Tipul lecției: recapitulare și sistematizare

Scopul lecției: aprofundarea unor cunoștințe despre lucrările sfințitoare ale lui Dumnezeu în Bisericǎ

Competențe specifice:

C1 – definirea noțiunii de ”Sfânta Taina”;

C2 – prezentarea Sfintelor Taine;

C3 – precizarea scopului sǎvârșirii Sfintelor Taine în Bisericǎ;

C4 – explicarea efectelor Sfintelor Taine asupra credincioșilor;

C5 – identificarea sǎvârșitorului /primitorului Sfintelor Taine;

C6 – conștientizarea importanței Sfintelor Taine pentru viața creștinului;

C7 – formarea deprinderilor de a participa Taine.

Strategia didactică:

1. Metode și procedee: explicația, lectura, conversația, povestirea, exercițiul, argumentarea, expunerea, jocul didactic, observarea dirijata.

2. Mijloace de învățământ: Sfânta Scriptură, fișe de lucru , planșa Sfintele Taine,casetă video

3. Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală, activitate individuală și activitate pe echipe.

Resurse

Oficiale:

1. Programa școlara pentru disciplina religie, clasa a V-a;

2. Planificarea calendaristicǎ orientativǎ, clasa a V-a;

3. Proiectarea unitǎții de învǎțare: Credința creștină

Temporale

1. numar de lectii: 1

2. durata: 50 minute

Bibliografice

1. *** Biblia sau Sf. Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

2. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica teoretica, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1982.

3. *** Credința ortodoxa, Editura Trinitas, , 1996

4. Cucoș,Constantin, Educația religioasă, Editura „Polirom", Iași, 1999.

5. Marcu,Viorica, Pași spre desavarsire Elemente de psihopedagogie si metodica a edicatiei religioase pentru invatamantul preuniversitar ,

Editura, ”Magister” Sibiu, 2005.

6. Opris, Dorin, Opris, Monica, Metode active de predare-invatare.Metode si aplicații la religie ,Editura ”Sf. Mina”, Iași, 2006.

7.. Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr., Sebastian, Opriș, M., Opriș, D., Metodica predării religiei, Editura „Reîntregirea", Alba-lulia, 2006.

8. Zăgreanu, Arhid. Prof. Dr.Ioan, Morala creștină, manual pentru seminariile teologice, EIBMBOR, 1985

DEMERSUL DIDACTIC

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Todirești

Schit „Pogorârea Sfântului Duh” Concurs „Datina”

Concurs „ Datina”

Mănăstirea Hadâmbu Concurs „ Datina”

Schit „Pogorârea Sfântului Duh”