Lucrarea metodico științifică pentru obținerea gradului didactic I [304955]
UNIVERSITATEA BUCUREȘTI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „PATRIARHUL JUSTINIAN”
[anonimizat] I
[anonimizat]. Dr. [anonimizat]. 81, București
2020
UNIVERSITATEA BUCUREȘTI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „PATRIARHUL JUSTINIAN”
[anonimizat] I
TIMPUL ÎN SOCIETATEA POSTMODERNĂ O [anonimizat]. Dr. [anonimizat]. 81, București
2020
CUPRINS
Introducere……………………………………………………………………………………………………………..4
Capitolul I. Noțiuni generale despre timp………………………………………………………………….6
I.1. Începutul timpului………………………………………………………………………………………………6
I.1. 1. Viziunea științei cu privire la începutul timpului……………………………………………..7
I.1. 2. Perspectiva teologică asupra creării timpului…………………………………………………10
I.1. 3. Repere patristice…………………………………………………………………………………………11
I.2. Ce este timpul…………………………………………………………………………………………………..13
I.2. 1. Săgeatatimpului…………………………………………………………………………………………14
I.2. 2. Relația dintre timp și eternitate……………………………………………………………………15
I.2. 3. Măsurarea timpului……………………………………………………………………………………16
I.3. Categoriile temporale: trecut, prezent, viitor………………………………………………………..19
I.4. Veșnicia timpului……………………………………………………………………………………………..22
I.5. Percepția subiectivă a timpului…………………………………………………………………………..25
I.5. 1. Percepția timpului în funcție de vârstă………………………………………………………….26
I.5. 2. Timpul omului duhovnicesc………………………………………………………………………..28
Capitolul II. Timpul în societatea contemporană……………………………………………………..30
II.1. Influența tehnologiei asupra calității timpului……………………………………………………..30
II.2. Valoarea timpului petrecut în familie…………………………………………………………………32
II.3. Noțiunea de timp pierdut …………………………………………………………………………………36
II.4. Timpul mitic…………………………………………………………………………………………………..39
II.4. 1. Camuflarea timpului mitic în societatea contemporană………………………………..40
Capitolul III. Timp și spiritualitate…………………………………………………………………………42
III.1. Timpul ca dar al lui Dumnezeu…………………………………………………………………………42
III.1. 1. Timpul primordial neimpregnat de greșeala lui Adam…………………………………44
III.1. 2. Percepția timpului după intrarea păcatului în lume…………………………………….45
III.2. Înveșnicirea timpului………………………………………………………………………………………46
III.2. 1. Timpul mântuirii. Transcenderea timpului prin Biserică și Sfintele Taine…….47
III.2. 2. Timpul liturgic………………………………………………………………………………………50
III.2. 3. Timpul sărbătorilor………………………………………………………………………………..51
III.2. 4. Timpul rugăciunii………………………………………………………………………………….53
III.2. 5. Timpul pocăinței…………………………………………………………………………………..54
III.3. Sensul și scopul timpului………………………………………………………………………………..56
III.3. 1. Odihna în Dumnezeu…………………………………………………………………………….59
Cercetarea pedagocică………………………………………………………………………………………….62
IV.1. Scopul și obiectivele cercetării………………………………………………………………………..62
IV.2. Ipoteza cercetării……………………………………………………………………………………………63
IV.3. Organizarea cercetării…………………………………………………………………………………….64
IV.4. Prezentarea și interpretarea datelor de cercetare………………………………………………..65
IV.5. Contextul actual al educației religioase…………………………………………………………… 89
IV.5. 1. Timpul orei de religie………………………………………………………………………….. 92
IV.5. 2. Valorificarea timpului orei de religie prin activități practice………………………95
Anexa 1………………………………………………………………………………………………………………..110
Concluzii……………………………………………………………………………………………………………..116
Bibliografie………………………………………………………………………………………………………….118
Declarație de autenticitate………………………………………………………………………………………112
INTRODUCERE
,,Eu, dacă vrei să știi, scriu Timpul cu literă mare, pentru că știu cât îi place să-l respecți. E supăracios. Nu rabdă să fie bătut. Dacă nu l-ai supăra și ați fi prieteni, ar pune oricând ceasul cum vrei tu”, spunea în 1865 matematicianul Lewis Carroll, prin vocea Pălărierului Nebun din Alice în țara Minunilor.
Dintotdeauna oamenii au căutat să înțeleagă ordinea și mecanismele acestei lumi, tânjind să știe de unde venim, de ce suntem aici și unde ne ducem, cea mai evidentă certitudine din existența noastră fiind plecarea din această lume. Dorința cea mai profundă a umanității de a cunoaște stă la baza demersului acestei lucrări, fara a avea pretenția de epuizare a resurselor de cercetare, scopul fiind de actualizare si contextualizare a acestei teme, timpul. Problematica timpului prin complexitatea ei, a constituit preocuparea constantă a religiilor lumii, filosofiei și științei. Omul este ființă căutătoare de sens și ,, nu se mulțumește numai cu trăirea în relativul său și al celorlalte existențe relative, ci vrea o relație cu absolutul, pentru ca să primească și el posibilitatea unei trăiri în absolutul nemărginit și netrecător,,. Contextul social, economic și cultural în care aducem în discuție noțiunea timpului este determinat de mutații considerabile la nivelul percepției lumii. Prin trecerea de la epoca medievală la epoca modernă s-a trecut de la Dumnezeu la om, de la teologie la știință și de la valorile spirituale la cele materiale, expresie a culturii secularizate în care omul își pierde rădăcinile lui transcendente, creat după chipul Dumnezeu. În etapa următoare, epoca postmodernă, omul este cucerit și condus de noile tehnologii care îl acapareaza și dezumanizează transformându-l într-un om robotizat. În această societate de consum si spectacol explozia de violență și senzualitate se răspândește cu repeziciune constituind dovada degradării climatului spiritual. Dacă în 1936, profesorul de teologie și filosoful Nicolae Balcă spunea că ,,omul antic vorbea cu cosmosul, omul medieval vorbea cu Dumnezeu, iar omul modern vorbește cu el însuși,,, putem spune si noi, că omul postmodern nu mai vorbește, butonează. Setea după nemurire și viață veșnică, a unei existențe fericite și de-a pururi tânără, fără amprenta și degradarea trecerii timpului, o regăsim sugestiv exprimată în basmul Tinerețe fără bâtrânețe și viață fără de moarte. Timpul, viața și moartea din punct de vedere metafizic sunt neliniști ale fiecărei ființe umane, însă nu mulți își asumă în mod direct aceste noțiuni punându-și întrebări: Care este scopul timpului? Cum folosesc timpul vieții mele? Ce fac să câștig mai mult timp? Am nevoie de mai mult timp? Cu toată transparența lor descoperirile științelor nu pot pătrunde taina vieții omenești si să o umple de sens, iar revoluția fantastica a tehnologiei ar trebui să vină în sprijinul îmbunătățirii calițății vieții și cu toate acestea, omul este din ce în ce mai framântat, neliniștit și obosit în goana și alergarea lui pentru satisfacerea placerilor materiale, a fericirii de scurtă durată. Auzim din ce în ce mai des: Nu am timp, Am pierdut timpul, Am nevoie de timp, Timpul fuge, Nu îmi ajunge timpul. ,,Lipsa de timp și presiunea unei existențe grăbite frământă pe omul zilelor noastre, care, deși în genere nu-și mai trăiește viața și conștiința teologic, tânjește totuși în străfundurile sale după tihnă, după bucuria unei clipe care să devină, potrivit cuvintelor filosofului Lucian Blaga, ,,muguri plini din care izvorăsc aievea veșnicii,,.
Conceptul de timp poate fi privit din mai multe perspective. O primă percepție a timpului este cea în derulare, timpul secvențial, fizic, cantitativ, pe care-l folosim astăzi pentru a ne stabili programul, pe care-l măsurăm cu ajutorul ceasului și-l reprezentăm prin cifre. Această dimensiune a fost numită în antichitate ,,Chronos,,, de unde și denumirile de cronometru, cronică, cronologie. O a doua dimensiune în care putem vorbi de timp este cea a clipei, a momentului, ,,Kairos,,. Kairos are o implicare spirituală, o senzație de însemnătate, reprezintă timpul calitativ, momentul privilegiat al acțiunii, istoriei, împlinirii personale. În timpul Kairos ești cu adevărat prezent, nu te grăbești spre următorul punct din program. Rene Guenon observă printre trăsăturile caracteristice vremurilor moderne/postmoderne, tendința de a reduce totul la punctul de vedere cantitativ, astfel încât ,,epoca noastră ar putea fi definită ca fiind în mod esențial și înainte de toate domnia cantității„.
În zilele noastre, din pacate, ne organizăm viața, din ce în ce mai mult dupa cronometru, după cantitatea temporală și uităm de Kairos, de timpul ca o calitate, fiind mai mereu în ,,criză de timp,,. Ar trebui să ne orientăm mai mult spre timpul sacru în detrimentul timpului profan, deoarece există un timp pentru fiecare lucru, așa cum spune și Ecclesiastul: ,, Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naști și vreme să mori; vreme este să sădești și vreme să smulgi ceea ce ai sădit,, ( Ecclesiastul 3, 1-2).
CAPITOLUL I: NOȚIUNI GENERALE DESPRE TIMP
I.1. ÎNCEPUTUL TIMPULUI
,,La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul(…). Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut,, ( Ioan1, 1-3).
Timpul și momentul apariției lui este o problemă care preocupă în continuare știința, filosofia și religia și este în strână legătură cu apariția universului și a materiei; este de o complexitate imensă, așa cum mărturisește și Fericitul Augustin: ,,S-a aprins sufletul meu în a cunoaște această mult prea complicată problemă”.
Concepția filosofică greacă despre ciclicitatea timpului și implicit veșnicia lumii este depășită în creștinism prin viziunea eshatologică a creției și a timpului. Lumea are un început și un sfârșit, chiar dacă scapă simțurilor noastre. Sfântul Vasile cel Mare mărturisește: „Dacă facerea lumii a început în timp, nu te îndoi nici de sfârșitul ei. Că geometria, cercetările aritmetice, studiile despre corpurile solide, vestita astronomie, această deșertăciune pentru care se muncește atât, la ce scop duc, dacă cei care se ocupă cu aceste științe au gândit că lumea văzută este coeternă cu Dumnezeu, Creatorul universului, dacă ridică lumea materială și mărginită la aceeași slavă cu firea cea neînțeleasă și nevăzută a dumnezeirii și nici atâta n-au putut gândi că, dacă părțile unui întreg sunt supuse stricăciunii și schimbării, trebuie neapărat ca și întregul să sufere aceleași schimbări la care sunt supuse părțile lui”.
Tot Sfântul Vasile îi critică pe cei care, deși se ocupă cu concepte filosofice, nu reușesc să înțeleagă taina transcendenței lui Dumnezeu și să ajungă la adevăr. ,, Aceștia măsoară distanțele dintre stele (…), observă cu precizie răsăritul, oprirea și apusul stelelor, mișcarea tuturor stelelor față de cele dinaintea lor și timpul în care fiecare din stelele rătăcitoare își împlinesc mișcarea lor de revoluție; dar o singură știință n-au descoperit, știința dea înțelege pe Dumnezeu, Creatorul universului, pe dreptul Judecător, Care răsplătește după vrednicie pe cei ce viețuiesc în lume, și n-au descoperit nici știința de a avea despre judecarea lumii o idee potrivită cu sfârșitul lumii”.
Existența unui început al lumii și al timpului presupune și un sfârșit, dar nu în sensul de anulare, ci de transfigurare, de reînnoire în Hristos. Găsim o multitudine de sensuri cuvântului parusie, cu înțelesul de o nouă creație, în epistolele Sf. Apostol Petru. ,, Această semnificație bogată permite existența unei perspective dinamice asupra timpului, o înțelegere a unui timp deschis și intrinsec legat de eternitate, și astfel rezultă o permanentă corelare între eshaton și istorie”.
I.1.1.Viziunea științei cu privire la începutul timpului
Plecând de la legile mecanicii clasice și în special legea fundamentală a dinamicii lui Newton, se observă că sensul de curgere a timpului nu are preferință, putând fi reversibil, în ambele sensuri, înainte și înapoi, astfel dinamica clasică nu poate distinge viitorul de trecut. Conform acestei teorii newtoniene Universul este infinit în timp și spațiu, fără de început și fără de sfârșit, static și etern, fără niciun scop. Unui astfel de Univers nu i se poate atribui o origine și evident nici o creație și Creator deorece nu are un început.
Elaborarea teoriei generală a relativității, în 1915 de către Albert Einstein admite în ecuațiile de câmp gravitațional punctul de singularitate, în care energia, spațiul și timpul dispar, fiind momentul zero, ce sugerează existența unui început pentru întreg Universul. Pentru a ocoli acest rezultat neașteptat, Einstein a introdus în ecuația sa o constantă, numită constantă cosmologică, eliminând astfel punctul de singularitate. Modelul de Univers rezultat prin adăugarea acestei constante cosmologice este static și etern fără a mai fi necesare existența unor condiții inițiale și este cunoscut ca „ Universul static al lui Einstein„.
În 1922, un tânăr matematician rus, Alexandr Friedmann pune sub semnul întrebării rolul constantei cosmologice din ecuațiile lui Einstein, rezultatele sale conducând spre ideea unui Univers dinamic. În 1927, George Lemaître, călugăr și fizician, obține câteva rezultate care indicau că Universul nu este static, ci în expansiune și faptul că ar putea avea un început, rezultate apropiate de afirmațiile făcute în cartea Facerii în ceea ce privește crearea lumii. Aceste descoperiri îl determină pe Lemaître să afirme că există doua căi de a ajunge la Adevăr: prin știință și prin religie.
Cea mai spectaculoasă descoperire îi revine lui Edwin Hubble, care în urma unor măsurători spectrale asupra luminii ce venea de la galaxii, realizează că Universul este în expansiune, iar viteza de expansiune a galaxiilor crește odată cu creșterea distanței față de Pământ. Această relație dovedește că expansiunea galaxiilor nu se face la întâmplare având o semnificație profundă: dacă vitezele cresc față de observator, rezultă că, întorcându-ne în timp, distanțele dintre galaxii se micșorează din ce în ce mai mult, până în punctul de singularitate, înțeles ca fiind originea, începutul Universului. Astfel, Hubble aduce prima dovadă incontestabilă a apariției Universului și a expansiunii. În aceeași perioadă, Arthur Eddington scria: ,,Parcurgând timpul înapoi găsim din ce în ce mai multă organizare. Dacă nu ne oprim, ajungem la un timp când materia și energia cosmosului au avut maximum de organizare posibilă. Să mergem mai departe nu se poate. Am ajuns la celălalt capăt de spațiu timp – o margine abruptă – pe care, după cunoștințele noastre, o numim început,,.
Rezultatul lui Hubble împreună cu teoria lui Friedmann și a lui Lemaître au condus la formularea modelului standard al Universului, cunoscut astăzi ca modelul Big-Bang. Expansiunea Universului și creșterea entropiei sunt considerate dovezi privitoare la faptul că Universul are un început. ,, Dacă Universul are un început putem presupune că a avut un Creator„, afirmă Stephen Hawking.
Potrivit datelor științifice cunoaștem că Universul în care trăim a apărut dintr-un Big Bang fierbinte, dens și compact cu aproximativ 15 miliarde de ani în urmă; este dinamic, în expansiune și evoluție, iar umanitatea beneficiază de privilegiul extraordinar, să aibă acces la o mărturie directă, obținută prin observații, asupra proceselor cosmice care au avut loc pe când Universul avea vârsta de numai 10 la puterea -43 secunde. Observații privind structura profundă și trecutul îndepărtat al Universului sunt puține, dar ar trebui să ne minunăm că acestea există.
Cosmologiile recente, deși beneficiază de informații impresionante din fizica teoretică și aparatură ultraperformantă, nu pot accede la originea absolută a timpului: ,,Nu ne putem gândi la o naștere absolută a timpului. Putem vorbi de timpul nașterii noastre, de cel al întemeierii Romei și chiar de cel al nașterii Universului. Dar problema de a ști când a început timpul se sustrage tot mai puternic fizicii, după cum scapă fără îndoială și posibilităților limbajului și imaginației noastre. Nu putem gândi originea timpului (…) Timpul absolut, anterior oricărei existențe și oricărei gândiri, ne plasează în acel liman enigmatic vânat de tradiția filosofică, între timp și eternitate,,. ,, Se poate spune că timpul a avut un început la Big Bang, în sensul că timpul dinainte pur și simplu nu ar putea fi definit,,
Cercetarea științifică întâmpină dificultăți semnificative și își recunoaște limitele în demersul explicațiilor științifice până la capăt. „Ce a fost înainte de Big Bang? Pot merge întrebările științei, în cuprinsul modelului actual, dincolo de Big Bang? Unii cercetători afirmă că știința nu va putea răspunde niciodată la o astfel de întrebare! Aceasta pentru că înainte de Big Bang nu existau spațiu, energie și timp, adică exact elementele fundamentale de care au nevoie descrierile științifice utilizate de cosmologie, fizică, chimie. Potrivit lui John Barrow, dincolo de singularitate, științei nu-i rămâne decât să accepte existența unei raționalități care depășește Universul material. Sau, așa cum filosoful C.S. Lewis formulează, înainte de singularitate a fost rațiunea, rațiunea lui Dumnezeu care este mai veche decât Universul„.
I.1.2. Perspectiva teologică asupra creării timpului
Potrivit teologiei timpul are un început și a fost creat de Dumnezeu, nu a existat de la sine, din eternitate, fără voia divină. ,, Timpul a început, fără îndoială, o dată cu lumea creată. Totuși, fără o eternitate preexistentă, el n-ar fi putut începe,,. „Sunt două planuri ale existenței: una eternă, existența prin sine și una temporală, creată de cea care ființează din eternitate prin sine și care are și puterea de a o fi creat pe a doua din nimic, nu ca o apariție naturală din ea„. Expresia la început ( en arhe) pe care o întâlnim în Cartea Facerii, ,,indică prima unire a veșniciei lui Dumnezeu cu timpul și începutul timpului, prima clipă a dialogului lui Dumnezeu coborât la creatură cu creatura care începe drumul ei temporal,,.
Timpul a fost creat odată cu materia, nu înaintea ei. Nu a existat un timp în care nu a fost nimic. El își are originea în voia lui Dumnezeu din veci. ,, În începutul prin excelență se întâlnește deodată consimțirea voii divine celei mai presus de timp cu apariția primei clipe a timpului, a existenței create, în așa fel că se poate spune numai celei dintâi începutul. Deodată al lumii e deodată al voii divine ca lumea să fie. Dumnezeu produce în Sine un deodată al voii Sale, care suscită timpul, de care e legată lumea. Consimțirea voii divine e acceptarea din partea lui Dumnezeu a relației cu timpul, care primește chiar prin aceasta existență. Prin deodată al voii divine se pune originea timpului în voirea divină și se arată că timpul nu există decât prin relația lui cu voirea lui Dumnezeu cea mai presus de timp. Timpul nu există de la sine, din eternitate, fără voia divină, ci își ia originea în voirea divină, într-un deodată al consimțirii acestei voiri„.
Lumea a fost cugetată împreună cu timpul, din veci de către Dumnezeu, din voia Lui și a fost făcută împreună cu timpul, dar cugetarea planului lumii și a timpului nu este același lucru cu facerea lor; chiar dacă Dumnezeu a cugetat din veci la crearea lumii, lumea nu este din veci. ,, Ideea lumii, gândirea și voia lui Dumnezeu privitoare la lume sunt evident eterne, dar, într-un sens, nu coeterne și nu legate în mod absolut cu El, ideea ei fiind distinctă prin voia Lui de ființa Lui. Ideea lumii are baza ei nu în esența, ci în voința lui Dumnezeu,,.
Expresiei ,, la început,, ( bereșit, en arche, in principio) cu care se deschide cartea Genezei, parintele Gheorghe Popa preferă ca versiune românească expresia ,, întru început,,, interpretată de filosoful Constantin Noica cu înțelesurile deopotrivă ,,în,, și ,,înspre,,, care indică în același timp și ,,odihnă,, și ,,neodihnă,,, și ,,stare,, și ,,mișcare,,. Folosind expresia ,,întru început,,, textul Facerii conduce la ,,ideea de câmp înlăuntrul căruia se creează lumea,,, ,,un orizont, un câmp ontologic, un receptacol pentru întreaga ordine a creației,,. Astfel, expresia depășește orizontul investigațiilor științifice și nu ne plasează la începutul timpului, ,,indiferent cărei categorii i-ar aparține, ci în fața a ceva de cu totul altă natură(…), actul divin în sine însuși, care are în vedere creația.(…), ne transpune ,,întru contemplarea de negrăit a acțiunii dumnezeiești…,,.
I.1.3. Repere patristice
Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nyssa comentează expresia deodată (happax), utilizată și de Platon în Parmenide, 157; astfel Sf. Vasile explică cum începutul e ,,indivizibil și fără extensiune. Căci precum începutul drumului nu e încă drum și începutul casei nu e deja casă, așa și începutul timpului încă nu e timp, ba nici măcar partea lui cea mai mică. Iar dacă ar susține cineva că începutul e deja timp, să știe că ar trebui să-l fracționeze în părțile timpului. Iar acestea sunt: un început, un mijloc și un sfârșit. Dar a vorbi de un început al începutului, e cu totul caraghios. Și cine taie începutul în două face în loc de unul două începuturi, mai bine zis multe și nesfârșite, fiecare fracțiune putând fi tăiată în multe fracțiuni. Deci pentru ca să învățăm că lumea a luat ființă în mod netemporal, deodată cu voia lui Dumnezeu, s-a spus:La început a făcut„.
Platon scrie: ,, Deodată, această realitate ciudată stă la mijloc între repaus și mișcare. El nu e timp; e punctul de ajungere și punctul de plecare a celui în mișcare, care își schimbă mișcarea în odihnă, și a celui nemișcat, care își schimbă odihna în mișcare,,.
Olivier Clement îl invocă în această privință pe Sf. Vasile cel Mare, spunând că expresia la început din Geneză marchează deopotrivă frontiera eternității și a timpului, ,, un fel de moment atemporal în sine, dar a cărui țâșnire suscită timpul, punct de atingere, s-ar putea spune, al voinței divine cu ceea ce, trecând de la nonexistență la existență, începe acum și neîncetând să înceapă, devine și durează,,.
Ideea apariție simultane a timpului și a materie, precum și a condiționării lor reciproce o găsim și la Fericitul Augustin. Dumnezeu este Creatorul timpului pe care l-a făcut o dată cu cerul și pământul, iar cercetarea despre lucrările lui Dumnezeu înainte de a crea lumea nu își au temeiul și fundamentul logic. Răspunzând maniheilor, care întrebau ce făcea Dumnezeu înainte de a crea cerul și pământul, Augustin duce până la capăt consecințele ideii că libertatea lui Dumnezeu nu poate fi afectată de nimic. ,, Tu făcuseși chiar timpul însuși și nu aveau cum să se scurgă timpurile înainte ca Tu să fi făcut timpurile. Dar dacă, înainte de a fi făcut Tu cerul și pământul, nu exista nici un timp, de ce se mai cercetează ce anume făceai Tu atunci? Căci ideea de atunci nu exista, fiindcă nici timpul nu exista,,. ,, Nu se poate spune niciodată acolo unde timpul nu există. Așadar, sunându-se despre Acela că n-a făcut niciodată nimic, ce altceva se afirmă decât că El n-a făcut nimic în niciun timp? Drept care, să observe ei bine că fără creația Ta nu poate exista nici un fel de timp,,.
Taina actului creator al lui Dumnezeu este cu neputință de pătruns cu mintea omenească, iar întrebarea cu privire la momentul în care Dumnezeu hotărăște să aducă la existență creația, nu își are rostul, deoarece ,,ține de un sfat făcut într-o stare mai presus de timp și actualizat prin voia lui Dumnezeu,,. Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul creația este expresia conlucrării celor trei Persoane ale Sfintei Treimi și nu este condiționată de ceva exterior ei: ,,Dumnezeu, fiind Făcătorul din veci, creează când vrea prin Cuvântul cel de o ființă și prin Duhul, pentru bunătatea Sa nemărginită. Să nu zici: pentru care motiv le-a făcut acum, o dată ce e pururea bun? Fiindcă înțelepciunea ființei nemărginite e nepătrunsă și nu cade sub conștiința omenească,,.
O gândire spectaculoasă despre timp întâlnim la Sfântul Andrei cel Nebun pentu Hristos: ,,Dumnezeu nu a voit să se limiteze binele pentru Sine Însuși și a spus să se creeze veacurile și cu Hristos s-au creat îndată. Ipostasul veacurilor este nesfârșita lor prelungire și neîntrerupta succesiune a timpurilor. Esența lor este un duh foarte frumos și minunat care se fixează pe toată întinderea sa în șapte puncte,,.
I.2. CE ESTE TIMPUL
,, Timpul este lumină. Dar lumina, ce este Lumina?,,
( Nichita Stănescu)
Timpul este un fenomen cu care toți suntem familiarizați, dar cu toate acestea este foarte greu de explicat. Știința, filosofia, religia sau artele au încercat de-a lungul timpului să definească ideea de timp.
Toate procecesele fizice din lumea noastră se desfășoară în funcție de timp, lucrul acesta concretizându-se în toate formulele fizice direct sau indirect și cu toate acestea, deși este la îndemâna experienței, timpul s-a dovedit destul de greu de conceptualizat din punct de vedere științific. Este timpul o iluzie? Timpul în sine este o noțiune teoretică și are ca scop ținerea unei evidențe a schimbărilor de ordin material din jurul nostru. În lipsa materiei noțiunea de timp nu se aplică. Timpul ca și unitate fizică reprezintă o componentă de compensare a scăderii vitezei de deplasare a particulelor elementare produsă ca urmare a aglomerării acestora.
În fizică timpul ca și spațiul sunt mărimi fundamentale, considerate absolute în mecanica lui Newton, dar înțelese într-o nouă perspectivă în teoria relativității, acestea contractându-se sau dilatându-se în funcție de vitezele deplasărilor.
Descrierea clasică a timpului făcută de Isaac Newton e că timpul curge constant, la fel pentru toți, fiind independent de evenimentele ce au loc în cadrul său. Această descriere a timpului a fost eliminată de Albert Einstein prin teoria relativității. Teoria generală a relativității ne cere să vedem spațiul și timpul, nu ca entități separate, ci sub forma unui concept numit spațiu-timp, timpul devenind cea de-a patra dimensiune a spațiului (înălțime, lățime și lungime ). Relativitatea generală unifică spațiul și timpul, toate punctele spațiale există simultan, dar toate punctele din timp există simultan? Acest lucru ar sugera că toate evenimentele din timp, trecute și viitoare au loc în prezent.
Dacă timpul și spațiul sunt unificate, avem un continuu spațiu-timp, dar acest timp-spațiu fiind dinamic, este foarte greu de studiat, pentru că nu există un raport cu care să fie analizat, ar trebui să ieșim din timp. De aceea, fizicienii, pentru a putea ieși din niște formulări mai puțin confortabile, recurg la artificii și rup legătura spațiu-timp, fiind forțați să elimine noțiune de timp. Dacă spațiul în mecanica cuantică este diferit, obiectul pierzându-și localizarea, putând fi oriunde în univers, depre timp nu putem spune nimic, pentru că nu mai este observabil și nu mai poate fi definit; este un simplu parametru clasic cu care putem descrie mișcarea.
I.2. 1. Săgeata timpului – o punte de dialog între știință și teologie
Deși în toate teoriile fizicii, timpul poate să curgă în ambele sensuri, are două direcții, în viața de zi cu zi observăm că ne deplasăm într-o singură direcție, timpul curge într-un singur sens, este uniderecțional. Ireversibilitatea timpului și faptul că fiecare eveniment este unic și irepetabil în succesiunea de secvențe temporale structurează concepția despre ,,săgeata timpului,,.
Termodinamica este cea care înregistrează în mod vizibil timpul, fiind dimensiunea cea mai evidentă a existenței, marcând trecerea lui prin instaurarea dezordinei. Entropia este singurul concept din toată fizica care poate numai să crească și implică un sens definit temporal. Dacă orice corp este format din molecule si acele molecule se mișcă dezordonat, cu cât mișcarea este mai dezordonată, cu atât sistemul se află într-o stare de entropie mai mare. Dacă este într-o stare autoorganizată, cu simetrie internă, atunci starea lui este de entropie mică. Principiul al doilea al termodinamicii, care spune că starea de entropie crește, deschide căi pentru înțelesuri duhovnicești. Un sistem omogen ( format din particule identice) și izolat tinde către o stare de entropie maximă, o tindere către moarte în care există o dezordine maximă din care nu se mai poate extrage niciun fel de informație. Singura formă pentru scăderea entropiei și creșterea ordinei pentru aceste sisteme izolate este deschiderea lor și hrănirea cu energie din afară. Teologic, lumea care se rupe de Dumnezeu își instalează în mecanismele ei haosul și implicit moartea. Păcatul adamic a introdus în lume căderea, iar în caderea lui Adam trebuie să vedem și o cădere a materiei însăși; în toată mișcarea lumii instaurându-se dezordinea. Sistemele izolate nu au capacitatea sa-și crească ordinea, decât printr-o deschidere și alimentare cu energie din afară.
I.2.2. Relația dintre timp și eternitate
În afara unei relații directe și continuă cu eternitatea divină, timpul nu poate fi înțeles și definit, deoarece ,, rațiunile timpului sunt în Dumnezeu,,, iar Pr. Dumitru Stăniloie spune că ,, timpul este mediul prin care D cel etern conduce creaturile spre odihna în eternitatea Sa,,. Timpul este dual, există timpul măsurat și așa numitul eon sau veșnicia creată.
Dumnezeu creează lumea din nimic și o cheamă să fie părtașă dumnezeirii Lui. Crearea lumii din nimic, chemarea și posibilitatea unui răspuns, dă toată rațiunea existenței timpului. Distanța dintrea chemarea lui Dumnezeu și răspunsul lumii îl putem defini ca timp.
Proprietățile fizice pe care le are fotonul deschid căi de înțelegere duhovnicească a lumii create. Particula de lumină nu există în repaus, fotonul neavând timp de viață, trăiește în afara timpului. Faptul că în lumină nu există timp, ne spune foarte mult din punct de vedere duhovnicesc, dacă Hristos este Lumină (,, Eu sunt Lumina lumii,,), El este în afara timpului. Această apropiere între lumina fizică și Lumina necreată, arată că lumina fizică este chip al Luminii necreate și sugerează cum în lumina lumii create se poate vedea proprietatea lumii transfigurate care va fi în Împărăția lui Dumnezeu. Așa cum lumina este un vehicul al cunoașterii în lumea sensibilă, Lumina necreată este un vehicul al cunoașterii în cele inteligibile și spirituale. Pentru foton timpul nu există deoarece are masa zero, o absență a materialității în sens grosier, iar această icoană a lumii transfigurate pe care o vedem în foton ne trimite cu gândul la veșnicie.
La sfinții părinți găsim mai multe manifestări ale timpului: timpul liniar pe care îl trăim în viața de zi cu zi, timpul ciclic la nivel mult mai adânc, dar pe care îl vedem în toate fenomenele ( ciclul noapte-zi, ciclul anotimpurilor, ciclul viață moarte, dar nu în sensul de reîncarnare) și timpul spiralat, o mișcare ciclică care conține o evoluție pe o altă coordonată, direcție.
I.2. 3. Măsurarea timpului
,, Îmi plac ceasurile pentru că ele măsoară ceea ce nu este,,. ( Nichita Stănescu, ,,A poseda,,)
În mod tradițional timpul este văzut ca fiind măsurarea distanței dinte evenimente. Timpul înseamnă trecerea continuă de la un moment la altul.
Timpul ca și spațiul fiind noțiune relativă depinde de sistemul de referință. Mișcarea sistemului de referință provoacă variații de măsură în spațiul temporar. Relativitatea restrânsă spune că timpul nu este același dacă este măsurat de cineva care face aprecieri asupra unui sistem aflat în mișcare sau dacă este vorba de cineva care face aprecieri asupra aceluiași timp din perspectiva celui care se mișcă. Dacă se măsoară timpul cu un ceas de pe pământ și un alt ceas măsoară timpul dintr-un satelit, teoria lui Einstein spune că se măsoară relația dintre cele două ceasuri, în niciun caz timpul.
La anumite viteze timpul curge din ce în ce mai încet, cu cât viteza este mai mare, dilatarea este mai mare, iar pentru viteza luminii timpul nu mai există. Când obiectul se deplasează în mod ideal cu viteza luminii (practic nefiind posibil), timpul încetează să mai curgă.
Fericitul Augustin precizează că măsura timpului nu este spațială, ci psihologică, ea existând numai în sufletul nostru. În general noi măsurăm ceea ce există, dar trecutul și viitorul nu există, ,,drept care, noi măsurăm numai timpurile care trec,,. ,,Dar cum am putea noi să măsurăm timpul prezent, când el nu are o durată? Ca atare, noi măsurăm timpul pe măsură ce trece, dar după ce a trecut nu-l mai putem măsura, fiindcă nu ar mai fi ceea ce ar urma să se măsoare,,.
O zi se împlinește, se măsoară din mișcarea soarelui de la un răsărit până la celălalt răsărit, cuprinde ziua și noaptea. Dar timpul nu este mișcarea corpurilor, mișcarea soarelui de la un răsărit până la celălalt răsărit se poate efectua și într-o oră. ,, Să nu-mi spună nimeni că schimbările temporale sunt totuna cu mișcările corpurilor cerești, fiindcă odinioară, când soarele s-a oprit după dorința cuiva ( Iosua 10,12), pentru ca acela să-și ducă la bun sfârșit o luptă încununată de victorie, soarele stătea, dar timpul mergea. Fiindcă bătălia aceea a fost purtată și încheiată în intervalul său de timp, exact acela de care ar fi avut nevoie,,.
Nevăzut și totuși perfect conturat, timpul a existat dintotdeauna în mintea oamenilor, dar a existat o vreme în care oamenilor nici prin gând nu le trecea să-l măsoare. Ceea ce conta pentru anticul grec sau chinez, pentru păstorul arab sau țăranul mexican era doar ciclicitatea proceselor din natură: alternarea zilei cu noaptea și trecerea de la un anotimp la altul; timpul muncii și timpul odihnei, cel al semănatului și culesului. Primul calendar din istorie se pare că este un os de vultur pe care, în urmă cu 13.000 de ani, un vânător din Paleolitic a scrijelit o serie de semne indicând fazele lunii.
Inițial calendarul s-a pus în slujba celor dintâi comunitați de vânători-culegători pentru a anticipa migrațiile păsărilor, a determina perioadele de vânătoare și, mai ales, a programa ritualurile și ceremoniile religioase. Celebrările sacre marcau marile evenimente astronomice ale anului, precum solstițiile, echinocțiile, fazele lunii.
Se spune că adevărata diviziune a zilelor este de origine egipteană și a fost introdusă din rațiuni de cult: termenul egiptean care indica ora semnifica și începerea slujbei sacerdotale. Primele mijloace de măsurare a timpului au fost clepsidra cu apă sau cu nisip, lumânarea sau candela. Tehnicile de măsurare a timpului aveau să evolueze odată cu progresul științelor astronomice, trecându-se de la aproximarea rudimentară a umbrelor produse de un băț înfipt în sol (gnomonul), la cadranele solare de mare precizie.
Inventarea ceasului a reprezentat una dintre marile creații ale umanității (aparține probabil unui meșteșugar genial, italian sau francez, de la sfârșitul anilor 1200 d.Hr.), care a schimbat cursul istoriei și al vieții sociale. Ideea de măsurare a timpului în minute și secunde fusese gândită deja de matematicienii secolului al XIV-lea, dar ceasurile au devenit suficient de performante pentru a permite indicarea minutelor și, mai târziu (în secolul al XVIII-lea), a secundelor abia după inventarea pendulului, în 1657.
Calendarul și ceasul, schimbând modul de măsurare a timpului, au schimbat însuși timpul și cu el și istoria și cultura occidentului. Dintr-un anumit punct de vedere, se poate spune că timpul a început să existe, să curgă, din momentul în care a început să fie măsurat.
Istoria măsurării timpului se referă la evoluția dispozitivelor de măsurat timpul: clepsidre, ceasuri, cronometre. Încă din perioada celor mai vechi civilizații, omul a fost preocupat de măsurarea timpului și aceasta pentru a-și putea organiza viața socială, religioasă, economică. La început, ca referință i-au servit fenomene ciclice ca anotimpurile, ciclul lunar, deplasarea aparentă a planetelor. Astăzi există dorința de a stăpâni timpul prin măsurători din ce în ce mai rafinate și sensibile.
Clepsidră, unul dintre cele mai vechi instrumente de măsurat timpul
Unitatea de măsură pentru timp în Sistemul Internațional de Unități de Măsură este secunda și este definită pe baza proprietăților de cesiu.
Exemple de intervale de timp
Vârsta Pământului:1,3•1017 secunde;
Vârsta Piramidei lui Keops: 1,5•1011 secunde;
durata medie de viață a unui om: 2•109 secunde;
durata revoluției Pământului în jurul Soarelui: 3,1•107 secunde = 1 an;
durata rotației Pământului în jurul axei sale: 8,6•104 secunde
timpul între două bătăi normale ale inimii: 0,8 secunde;
perioada notei la a diapazonului: 2,3•10-3 secunde;
I. 3. CATEGORIILE TEMPORALE
În imensitatea Universului timpul se pierde sau se distorsionează. Când vedem o stea aflată la un milion de ani distanță, noi vedem de fapt razele care au fost emise în trecut și care au sosit tocmai acum la sistemul de observare, ochiul; este ca și cum am trăi cu un milion de ani în urmă din punctul de referință al stelei respective și în același timp în prezent din punctul nostru de observare. Dacă pentru știință trecutul se ascunde și se descoperă în viitor, în planul vieții duhovnicești raportul se răstoarnă, întrucât ,,viitorul vieții omenești și al lumii este ascuns în trecut, pentru că învierea morților și viața veacului ce va să fie își au temelia în actul Întrupării lui Hristos,,.
PREZENT
Viitorul și trecutul nu există: ,,există trei timpuri, prezentul din cele trecute, prezentul din cele prezente și prezentul din cele viitoare. (…) Prezentul din cele trecute se află în memorie; prezentul din cele prezente, în privirea atentă; și prezentul din cele viitoare, în așteptare,,. ,,Copilăria mea care deja nu mai este, există într-un timp trecut, care timp nici el nu mai există, dar imaginea ei, în momentul în care mi-o reamintesc și o povestesc, eu o vad într-un timp prezent, fiindcă ea există încă în amintirea mea,,.
Sfântul Augustin caută să înțeleagă dinamica categoriilor temporale din experiența cotidiană în care trecutul numește ceea ce a trecut deja, deci nu mai există, iar viitorul, întrucât nu a venit încă, nici el nu există. ,, Cât privește prezentul, dacă ar fi întotdeauna prezent și nu s-ar scurge în trecut, atunci el nu ar mai fi timp, ci eternitate. Dacă, pentru a fi timp, prezentul trebuie să se scurgă în trecut, atunci cum mai putem afirma despre prezent că este, atâta vreme cât el nu are drept temei decât faptul că nu va mai fi,,. Situat în lumea fizică omul se confruntă cu condiția temporalității, care limitează chiar și accesul la prezentul acestei lumi deorece ,,prezentul de peste tot este accesibil fără întârziere doar cuiva care poate fi întotdeauna prezent pretutindeni,,.
TRECUT
Trecutul există în suflet prin amintirea celor trecute. ,,Lumea se înfățișează omului deodată cu trecutul ei și cu fiecare din etapele pe care le-a traversat până la stadiul prezent. Universul conține un mesaj accesibil despre întreaga istorie a formării lui, o relatare aproape completă, imprimată în lumină,,. Limita vitezei luminii reprezintă o mare șansă de a avea acces, în prezent, la cea mai mare parte a trecutului pe care l-a avut Universul. Timpul trecut este legat de cosmogonie ,,și ne ajută să pătrundem în sfera nevăzutului ce fundamentează realitatea văzută,,. Reîntoarcerea în timp nu înseamnă părăsirea realității actuale, ci descoperirea altor niveluri cosmice, în mod normal inaccesibile.
Despre această lucrare a trecutului în prezent, Părintele Dumitru Stăniloae spune: ,,Concomitența prezenței în Hristos a tuturor momentelor mântuitoare trăite odinioară de El ( în Sf. Liturghie) are o analogie în faptul că, și atunci când îmi amintesc din viața mea sau a altuia cele ce s-au întâmplat în mod real, ele nu rămân o simplă amintire care nu mișcă viața mea, ci sunt retrăite ca stări reale din nou. Aceasta înseamnă că evenimentele amintite din viața mea lucrează din nou în mine și, prin iradiere, și asupra altora,,.
VIITOR
Viitorul există în suflet prin așteptarea celor viitoare, profeții vedeau cele viitoare ca și prezente. Gândirea anticipată a celor viitoare este prezentă, dar acțiunea gândită este viitoare. Când se zice că cele viitoare se văd, nu se văd lucrurile care încă nu există, ci ne apar cauzele ori semnele celor care încă nu sunt, de aceea ele nu sunt viitoare, ci sunt prezente pentru cei care le văd deja, din care pot fi întrevăzute cele viitoare, după ce au fost concepute în spirit.
Din perspectivă teologică, în om este sădită dorința de a transcende timpul și setea de desăvârșire. De aceea, trecutul va fi marcat de ,,nemulțumirea pentru ceea ce am fost și pentru gradul în care ne-am dăruit,,, iar viitorul cu ,,tendința de a fi mai mult și de a ne dărui mai mult,,. Omul credincios are puterea prin pocăință să schimbe trecutul în viitor , de aceea, nu numai trecutul determină viitorul, ci și viitorul schimbă trecutul.
Dinamica celor trei dimensiuni ale timpului – trecut, prezent și viitor- este determinată de libertatea omului de alegere între două atitudini față de timp: fie o asumare a trecutului prin reapararea lui în prezent pentru viitor, prin fapte bune, ceea ce duce la o unificare a timpului și la o pregătire a acestuia pentru eternizarea lui în Dumnezeu, fie o închidere egoistă în ,,clipa prezentă față de trecutul nereparat prin căință însoțită de fapte și față de viitorul sterp, fărâmițând timpul în clipe prezente fără legătură între ele, care prin aceasta nu duc nicăieri,,.
Trecutul, prezentul și viitorul se intercondiționează permițând o perspectivă a întregului. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că ,,începutul, mijlocul și sfârșitul existențelor este Dumnezeu ca Cel ce le face… Este început ca Făcător; mijloc ca Proniator și sfârșit ca Cel ce le circumscrie. Căci din El și prin El și spre El sunt toate,,.
I.4. VEȘNICIA TIMPULUI
,, Tu însă același ești mereu și anii Tăi nu se vor împuțina.,,( Ps. 101, 28)
,,Pendula arată clipa, dar cine arată veșnicia?,, (Walt Whitman)
,, Pasul dintre timp și veșnicie este scurt, dar teribil,, (Scott Adams)
Ce este veșnicia? Un prezent continuu, fără trecut și fără viitor, fără intervale și granițe pentru a le traversa către un dincolo. ,, Anii Tăi nici nu se duc, nici nu vin; ai noștri se duc și vin, pentru ca toți să vina. Anii tăi stau toți în același timp, pentru că nu se clintesc, și nici atunci când se duc nu sunt excluși de cei care vin, fiindcă nu se scurg(…). Anii Tăi sunt o singură zi, și ziua Ta nu este în fiecare zi, ci astăzi, fiindcă ziua Ta de astăzi nu cedează celei de mâine, deoarece nu urmează celei de ieri. Ziua Ta de astăzi este eternitatea; de aceea L-ai născut coetern pe Cel Căruia I-ai zis: Eu astăzi Te-am născut,,.
Veșnicia este sinonimă cu infinitul, ceva ce nu are început și sfârșit. Pentru a explica veșnicia, știința trebuie să pătrundă dincolo de începuturi, dar neavând instrumentele necesare, rămâne doar la nivelul întrebărilor. În urma experimentului realizat de CERN în Geneva s-a emis ipoteza: ,,cu cât viteza de deplasare se apropie mai mult de viteza luminii, timpul începe să se contracte proporțional, astfel încât, atunci când se atinge viteza luminii, timpul nu mai poate fi definit pe motiv că nu există,,. Atingerea vitezei luminii presupune experimentarea nontimpului, pentru care se poate adopta definiția veșniciei, cu amendamentul că veșnicia nu presupune un timp infinit de mare, ci presupune chiar lipsa timpului.
Cosmologia existentă în antichitatea greacă, reprezentată în special de Platon si Aristotel, considera materia, spațiul și implicit timpul, ca fiind eterne. Pentru Sfinții Părinți Dumnezeu Cel veșnic și prin Sine existent este pricinuitorul timpului, de aceea veșnicia și timpul nu se exclud. Timpul își descoperă sensul și plinătatea sa în veșnicie. Într-un chip dumnezeiesc, incomprehensibil minții noastre, Dumnezeu nu este doar înainte și după timp, ci și în timp, chiar dacă nu este din timp, nici în orice depinde de acesta. „Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este , Cel ce era și Cel ce vine, Atotțiitorul”. Psalmistul David, tresăltând cu sufletul de bucurie, I se adresează: „Mai înainte de ce s-au făcut munții și s-a zidit pământul și lumea, din veac și până în veac ești Tu”. Veșnicia lui Dumnezeu nu se poate măsura, nici măcar cu aproximație, cu ceva vremelnic. Măsurile noastre de timp nu sunt și măsuri divine.
Eternitatea este văzută de Pr. Stăniloae ca fiind atributul unui Dumnezeu personal, nu expresia unei legi impersonale. Veșnicia și eternitatea lui Dumnezeu este înțeleasă ca plenitudine a comuniunii interpersonale. Veșnicia ține de sens, nu înseamnă plictiseală și mișcare continuu într-un cerc închis, ci presupune comuniune perfectă de Persoane supreme. Neschimbabilitatea, precum și devenirea continuu, conform învățăturii creștine, este o falsă eternitate. Adevărata eternitate este cea a Sfintei Treimi care explică totul. ,, Ea rămâne etern neschimbată în iubirea Sa, dar iubirea este viață (…) și viața este mișcare; dar nu o mișcare identică, în cerc, căci aceasta este monotonă, finită ca modalitate; nici o mișcarea a unuia spre altul exterior. Ci ea este o mișcare deasupra oricărei mișcări,,.
Eternitatea lui Dumnezeu poartă în ea posibilitatea timpului, timpul se poate împărtăși din această eternitate, fapt care se poate actualiza în comuniunea cu Dumnezeu prin har sau mai bine zis prin îndumnezeirea omului. Căci Dumnezeu, fiind comuniune interpersonală eternă, poate intra în relații de iubire și cu ființele temporale. Lumea se împărtășește de eternitatea divină prin energiile divine necreate. ,, Dumnezeu, Cel în Sine mai presus de timp, Se întâlnește cu creaturile temporale prin energiile Sale,,.
Sfântul este simbol al veșniciei prezente în timp. Această realitate este reprezentată de imaginea lui Melchisedec, pe care Sf. Scriptură îl prezintă ca fiind "fără tată și fără mamă" și ca pe unul ce "nu are nici început zilelor, nici sfârșit vieții" (Evrei 7,3). Aceste expresii vor să evidențieze faptul că Melchisedec se ridică la asemanarea cu Dumnezeu, prin sfințenia lui depășindu-și propria condiție. Sfântul, ajungând la măsura îndumnezeirii prin har, transfigurează timpul în veșnicie.
Timpul și mișcarea specifice creației nedesăvârșite, nu sunt realități negative, ci mediatori spre eternitatea lui Dumnezeu. Timpul își dobândește sensul său real, o dată cu înomenirea Fiului lui Dumnezeu. “Începutul” primește alte semnificații depline, în condițiile unirii timpului cu veșnicia în viața divino-umană a lui Hristos. Prin Hristos, veșnicia nu mai aparține strict lui Dumnezeu căci omul e chemat, prin timp, la veșnicie.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: ,,Timpul, când se oprește din mișcare, este eon, și eonul, când se măsoară, este timp purtat de mișcare. Astfel, eonul este, ca să spun pe scurt, timpul lipsit de mișcare, iar timpul, eonul măsurat prin mișcare,,. Eonul preexistă ca virtualitate a timpului în sânul eternității divine, fără să se confunde cu ea, ca o rațiune a timpului. Din perspectivă creștină timpul este indisolubil legat de veșnicie. Timpul a apărut odată cu lumea creată, dar el este legat de veșnicia de dinainte și de după timp.
Există o strânsă legătură între timp, veșnicie și creație. Timpul nu rămâne exterior creației, ci devine condiția înaintării ei înspre Dumnezeu. În acest fel timpul devine cadrul unei interelaționări între Dumnezeu și creația Lui. În momentul unirii desăvârșite dintre Dumnezeu și lume, timpul redevine eon în eternitate. Dinamica convergenței creației din timp într-o lume transfigurată pentru toată veșnicia subliniază cât de mult creatura este făcută pentru Dumnezeu, cât de mult este legată de eternitatea lui Dumnezeu.
Deși Dumnezeu este transcendent din veșnicie față de lumea creată, El pătrunde în imanența temporalității. Se realizează astfel o perihoreză între veșnicie și timp, care le permite o coexistență coerentă. Patristica răsăriteană nu a separat transcendentul de imanent și prin aceasta nu a exprimat o opoziție între veșnicie și timp.
Pentru Părinții Bisericii, ,,ziua a opta,, are o semnificație deosebită prin prezența eshatonului în timp, fiind numită ,,Ziua Domnului,,, ,,ziua fără de noapte,,, ,,ziua fără succesiune,,, ,,ziua fără sfârșit,,. Aceste denumiri evidențiază caracterul veșnic al unirii creației cu Dumnezeu, transfigurând caracterul temporal al existenței. "Ziua a opta" sau creația cea nouă a fost inaugurată de Hristos și așteaptă manifestarea ei desăvârșită la a Doua Venire a Lui. Putem spune că trăim într-o proximitate a zilei a opta și ne putem împărtăși din veșnicia ei în măsura în care ne împărtășim cu Hristos încă din viața aceasta. Strălucirea Slavei Dumnezeirii schimbă inclusiv temporalitatea în eternitate și transmută cosmosul sensibil în cel spiritual. Însăși înțelegerea noastră legată de cuvântul "zi" ca perioadă temporală ce se întinde între două repere orare nu mai este valabilă. Slava Dumnezeirii lui Hristos ne transfigurează și ne introduce în cu totul alte realități.
I.5. PERCEPȚIA SUBIECTIVĂ A TIMPULUI
,,Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut și ca straja nopții,, (Ps.89,4)
,,Timpul este prea lent pentru cei care așteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc, dar pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate,, (William Shakespeare)
Timpul fizic este o realitate obiectivă, dar calitatea de a conștientiza subiectiv trecerea timpului obiectiv aparține doar oamenilor, ființe raționale. Relația dintre temporalitate și conștiința eului care poate merge până la negarea categoriei obiective a timpului conduce la paradoxul timpului. ,, Dacă ne grăbim, timpul trece foarte repede, dacă am pierdut o legătură (tren, avion, autobuz în cazul unei călătorii), stăm cu ochii pe ceas și vedem cât de greu trece timpul până la următorul mijloc de transport. Aceeași relativitate a timpului se manifestă subiectiv și atunci când dorim prelungirea la infinit a clipelor de bucurie pură ce dau adevăratul sens existenței umane,,.
Structura temporalități se poate modifica profund sau chiar altera prin experimentarea unor stări subiective potențate, diminuate sau nefiresc de slabe sau chiar patologice. Deasemenea, unele trăiri artistice cu totul aparte, mai ales când este vorba de noi experimente pot schimba percepția temporalității tradusă în termeni de amintire, percepție și așteptare. În funcție de relația cu noi înșine, cu lumea și mediul înconjurător aceste categorii temporale pot să ajungă pur și simplu deformate. ,, De regulă, noi trăim cu o intensitate mai mare una singură din aceste trei extaze temporale, caz în care celelalte vor fi serios eclipsate,,.
Foarte sugestiv în exemplificarea afectării timpului trăit este personajul lui Tolstoi, Ivan Ilici din proza care îi anunță numele, Moartea lui Ivan Ilici și analizat din perspectiva fenomenologiei timpului de Emil Cioran în eseul Cea mai veche dintre spaime cuprins în volumul Căderea în timp. Ivan trăiește o viață întreagă așezat într-o ordine a lucrurilor, cuviincios și demn, dar străin cu privire la sine, indiferent la modul în care își duce viața. Nu și-a pus niciodată problema că într-o zi va trebui să părăsească definitiv această lume. ,, În lumea convențională în care trăiește Ivan Ilici, izbucnește dintr-o dată boala. Mai întâi, el crede că e doar o indispoziție trecătoare, o infirmitate care nu lasă urme; apoi sub influența unor suferințe tot mai precise și curând de nesuportat, înțelegând gravitatea cazului său, își pierde curajul,,. Boala îl obligă să fie atent la ceea ce se petrece cu el însuși, să se vadă pe sine cu tot ce îl apropie și îl deosebește de ceilalți oameni. Fără boală, Ivan nu ar fi avut nicio consistență, doar ea îi conferă o dimensiune de ființă. ,,Curând, el nu va mai fi nimic; înainte de a se îmbolnăvi nu era, de asemenea nimic; el este doar în intervalul dintre vidul sănătății și cel al morții, neexistând decât atâta vreme cât stă să moară,,.
Ivan trăiește mulți ani pe o linie temporală simplă, încât uneori i se pare că timpul lipsește sau îl resimte ca pe o curgere egală de momente și intervaluri, măsurat de preocupările sale zilnice: viața în casă, serviciu, întâlniri obișnuite, odihna de peste noapte, cafeaua de dimineață, iarăși o zi de serviciu, și tot astfel luni și ani în șir, fără a stărui vreodată asupra ideii morții, chiar dacă s-o fi gândit vreodată. Când ideea morții, cu antecamera ei naturală, boala însăși, îl va întâlni, totul se va petrece dintr-o dată, într-o singură clipă. „Această clipă nu intervine asemeni celorlalte, nu intră în succesiunea temporală a vieții obișnuite. Dimpotrivă, sparge această succesiune și deschide către un alt mod al vieții. Timpul comun va fi serios afectat: discontinuitatea îl atinge cu violență și relieful său devine profund accidentat„. El este cu adevărat doar în timp ce suferă, ,,în intervalul dintre vidul sănătății și cel al morții,,, simpla sa existență nu mai are nici o importanță acum. ,, El înțelege acum că până la apariția bolii își pierduse vremea cu fleacuri. Din atâția ani de viață nu vor mai rămâne decât cele câteva săptămâni în care va fi suferit, iar boala îî va fi dezvăluit realități pe care înainte nici măcar nu le bănuia,,.
I.5. 1. Percepția timpului în funcție de vârstă
Ideea clasică de timp, făcută de Newton, că timpul ,,curge,, constant, la fel pentru toți e părtinitoare datorită felului în care oamenii percep “trecerea” timpului. Conștientizăm evenimentele dintr-un punct de vedere personal și presupunem că așa e peste tot. Teoria Specială a Relativității (1905) afirmă că viteza de “curgere” a timpului nu este aceeași în tot Universul – depinde de observator (adică e relativă). Unii oameni percep “curgerea” timpului altfel decăt alți oameni. De exemplu, pe măsură ce îmbătrânim, procesăm mai puține informații pe secundă despre mediul înconjurător, de aceea percepem trecerea timpului ca fiind mai rapidă. Dar teoria lui Einstein merge și mai departe. Relativitatea timpului nu e cauzată de vârsta noastră, e cauzată de viteza mișcării prin spațiu. Cu cât mergem mai repede prin spațiu, cu atât mai încet ne deplasăm prin timp.
Pe măsură ce înaintăm în vârstă, avem impresia că timpul curge din ce în ce mai repede și nu îl putem controla. Pentru explicarea acestui fenomen sunt mai multe teorii care nu se exclud una pe cealaltă, ci dimpotrivă se completează.
Din punct de vedere biologic, pe măsură ce înaintăm în timp, se produce o încetinire naturală a metabolismului, respirația și bătăile inimii fiind mai domolite, ceea ce conduce la o degradare progresivă a ceasului nostru biologic. Dimpotrivă, la vârste fragede, în cazul copiilor, inima bate mai repede, plămânii sunt activați în mai mare măsură, iar această intensitate mai mare a activității biologice, creează iluzia unui timp dilatat.
O altă teorie este legată de rutină, de cantitatea de informații noi pe care trebuie să o procesăm. În fața unor stimuli noi, creierului îi trebuie mai mult timp să decripteze informația, ceea ce dă senzația că timpul se dilată. Un exemplu sugestiv este al celor care au trecut prin experiența unui accident și derulează cu încetinitorul filmul evenimentelor care l-au precedat. Când trecem printr-un eveniment neașteptat, creierul trebuie să se ocupe brusc de o mulțime de informații noi și stochează amintiri mult mai bogate și mai detaliate decât este obișnuit, iar în amintirea noastră, evenimentul pare mai lung decât este în realitate.
Pentru un copil totul este nou și necunoscut, lumea este plină de noi experiențe, iar această intensă activitate psihică a creierului îi dă impresia că timpul se scurge lent, în timp ce pentru un adult intrat în rutina cotidiană procesul este exact invers. Cu cât suntem mai obișnuiți cu repetiția unor evenimente, cu atât timpul pare să treacă mai repede. Iar acest sentiment de obișnuință are tendința de a se accentua odată cu vârsta, pentru că după 20 de ani, corpul nostru produce din ce în ce mai puțină dopamină – un neurotransmițător care se activează la fiecare experiență nouă și care ne ajută să măsurăm timpul care trece.
Ipoteza matematică ne ajută să înțelegem percepția diferită a timpului în funcție de vârstă, dacă măsurăm timpul cu ajutorul unei scări logaritmice. Raportul nostru cu timpul depinde de vârsta pe care o avem: pentru un copil de 2 ani, un an reprezintă jumătatea vieții sale, ceea ce explică de ce unui copil i se pare atât de mare distanța dintre două aniversări. Pentru un copil de 10 ani, un an nu reprezintă decât 10 la sută din viața sa, iar pentru un tânăr de 20 de ani, un an nu reprezintă decât 5 la sută din viața sa. De aceea timpul pare să se accelereze odată cu vârsta. Pe o scară logaritmică, percepem perioadele de durate diferite ca și cum ele ar fi de aceeași durată. În termeni de percepție a timpului, a trece de la 10 la 20 de ani, de la 20 la 40 de ani și de la 40 la 80 de ani ar însemna același lucru. Anii care au trecut între vârsta de 5 și 10 ani ni se par la fel de lungi ca anii care separă momentul împlinirii a 40 de ani de cel al atingerii vârstei de 80 de ani.
5. 2. Timpul omului duhovnicesc
Conform principiilor relativității, spațiul și timpul nu sunt absolute, ele se deformează în condițiile mișcării sau în vecinătatea corpurilor masive. Există o legătură între materie și structura geometrică a spațiului-timpului, depinzând de cantitatea de materie care există în acea zonă. În vecinătatea corpurilor dense timpul începe să curgă mult mai încet și el ajunge să se oprească într-o veșnicie afectată profund, un timp care nu mai este deschis către dimensiunea eshatologică atunci când consistența materiei crește foarte mult. Este vorba de găurile negre unde timpul curge tot mai încet și aceasta ne sugerează, că acolo unde Universul își crește foarte mult densitatea de materie în dauna unei densități a spiritului, timpul se oprește, nu mai curge către eshatonul de care ne vorbește gândirea patristică.
Timpul este o entitate subiectivă, percepută la nivel individual diferit. Înglobarea în materie a spiritului aduce cu sine limitările spațiale și implicit temporale specifice materie, ceea ce simțim și numim realitate. Simțim timpul și îl putem defini ca măsură a degradării noastre materiale. Materia este cea care declanșează și impune modificări, degradări continue, pe care le percepem în mod succesiv, creând iluzia de continuitate temporală. Practic, dacă nu am face parte din materie, ci am fi spirituali, schimbările de ordin material le-am privi firesc din afara materiei cu o rapiditate fantastică (viteza luminii), ceea ce ar duce la o cunoaștere absolută, dintr-o dată a întregului, este vederea și cunoașterea sfinților care au ajuns la despătimire și s-au înduhovnicit.
Există un efect al contemplației asupra perceperii timpului. Pentru persoanele care contemplă o realitate, care intră într-o stare de venerare, o stare de extaz, trecerea timpului este mult afectată. S-a demonstrat prin experiențe, că exerciții de contemplație a unui lucru frumos din afara persoanelor respective, au dus la disponibilitatea de așteptare pentru a lua anumite decizii, eliminându-se graba, iar percepția timpului se modifică semnificativ.
Experiența spirituală îi dă omului o stare interioară, care îl ajută să reflecteze asupra realității cu sentimentul că are mai mult timp la dispoziție. Este o luptă conștientă împotriva vitezei cu care suntem presați să trăim astăzi, în ,,secolul vitezei,,, în care lumea nu mai are timp.
CAPITOLUL II: TIMPUL ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ
1. INFLUENȚA TEHNOLOGIEI ASUPRA CALITĂȚII TIMPULUI
Sfinții părinți înțeleg prin pomul cunoașterii binelui și răului intrarea în cercul închis al plăcerii și al durerii. În aceste condiții, ale lumii căzute sub dominația simțurilor, omul aleargă după plăcere și fuge de durere. În secolul XXI, în care confortul este maxim și omul este cel mai răsfățat din toată istoria umanității, alergarea în caruselul plăcerii este mult mai intensă, multiplele posibilități de distracție creând senzația puternică a trecerii timpului prin antrenarea în acest carusel.
Prin dezvoltarea noilor tehnologii, omul are acces mult mai rapid la confort și bună-stare materială, distanța între dorință și satisfacerea ei comprimându-se tot mai mult, nu mai există așteptarea pe care strămoșii noștri o aveau fiind condiționați de limite și anotimpuri. Deși fenomenele se desfășoară tot cu aceeași viteză ca și în trecut, din cauza relaționalității mult mai intense ( avem posibilitatea să intrăm în legătură cu foarte mulți oameni), ne raportăm în mod diferit la timp și simțim un deficit de timp. Perceperea timpului ca scurt sau lung este legată de densitatea evenimentelor. Cu cât cantitatea de evenimente este mai mare pe unitatea de timp, cu atât sentimentul că timpul trece foarte repede este mai prezent. Ni se pare că ziua este mai mică pentru că suntem bombardați informațional și trăim cu foarte multe conexiuni.
Dezvoltarea într-un ritm alert a tehnologiei, produce mutații considerabile în modul de viață al omului și în ceea ce privește munca acestuia. În baza noului principiu al activității umane, eficacitatea, producția va crește tot mai mult și o dată cu ea consumismul care ajunge să-l domine pe om. ,,Eficacitatea și raționalizarea tehno-economică va impune o mentalitate utilitaristă în toate domeniile,, bazată pe nevoie: nevoia de a iubi, nevoia de a crede, nevoia de a ierta, fericirea devenind o realitate de ordin imediat ce constă în împlinirea nevoilor. ,,Viața își pierde farmecul care exista într-o lume a simbolurilor, a referințelor și a semnificațiilor unde existența era deasupra unei simple nevoi,,. În aceste condiții, timpul este deturnat de la sensul eshatologic, într-o cursă galopantă și accelerare a schimbării pentru dobândirea paradisului pământesc promis de sistemul tehnologizat bazat pe logica eficienței. ,,Stresul reprezintă o realitate intrinsecă a acestui timp accelerat în mod artificial, în care oamenii devin victimele propriilor agende. Fantasmele realizate de magia sistemului tehnologizat angrenează oamenii într-un timp artificial disociat de realitatea efectivă a lumii,,.
Realizările tehnice și progresul pe lângă implicațiile culturale și sociale au schimbat semnificativ și raportul omului cu natura. ,,Lumea a ajuns un loc fără trecut și viitor, un spațiu destinat exploatării de către fiecare generație(…), în vederea unui trai cât mai bun,, Pe de altă parte, petrecerea timpului liber în spații destinate cumpărăturilor, durate de timp mai mari alocate divertismentului, programelor informative sau spațiului virtual în detrimentul petrecerii timpului în natură și sesizării miracolului și armoniei vieții din Univers conduce la ,,pattern,,-uri comportamentale, tipologii specifice acestui timp.
Un alt aspect îl reprezintă televiziunea și mass-media care îl plasează pe om într-o realitate iluzorie, în trăirea unei vieți virtuale și a unui timp amăgitor. Suntem plasați în afara realului deoarece ajungem să trăim ceva indus, care ne îndepărtează de adevăratele probleme ale existenței personale. Ne consumăm energia și timpul cu evenimente intens mediatizate, uitând de noi înșine și de scopul apropierii de Dumnezeu. ,,Societatea contemporană, trăind complexul de superioritate dat de trufia unei științe și tehnici atotputernice, și-a întors privirea de la Dumnezeu, transferându-și încrederea în om, sau mai bine zis într-o ideologie ce depășește inclusiv umanul.(…)Utopia unei fericiri veșnice dobândite prin valorile ideologiei consumiste contemporane nu poate fi soluția mulțumitoare pentru un om dispus să-și caute profunzimea rădăcinilor existenței sale,,.
Rădulescu Motru face o distincție între timp și destin. Destinul are o caracteristică personalistă față de timpul liniar, monoton și închis transcendentului. Rezultatele spectaculoase ale noilor tehnologii va impune o mentalitate tehnicistă care va elimina dimensiunea personală a timpului. Timpul înțeles ca destin este îndreptat spre veșnicie, are o semnificație și o finalitate. Timpul supus măsurătorilor cât mai exacte, ca expresie a pragmatismului contemporan își pierde semnificația de destin. Omul societății industrializate nu-și mai conștientizează vocația propriului destin. „Omul de astăzi, înarmat cu instrumente de măsurătoare precisă, își are pentru tot ce se întâmplă în univers o prevedere în timp, pe termene fixe, înlăuntru cărora destinul sau timpul personal nu are ce căuta. Timpul omului de astăzi este raționalizat și industrializat, este cronometru lui din buzunar; pe când destinul: cine îl măsoară, cine îl prevede? Și dacă nimeni nu-l măsoară și nu-l prevede, se mai poate vorbi de el? El este în afară de câmpul metodelor experimentale, prin urmare este în afară de aceea ce poate să facă o preocupare pentru lumea noastră”.
II.2. VALOAREA TIMPULUI PETRECUT ÎN FAMILIE
„Copii nu sunt singurii care cresc, și părinții cresc. Tot așa cum noi ne privim copii, să vedem ce fac cu viețile lor, tot așa ne privesc și ei pe noi, să vadă ce facem noi cu ale noastre. Nu le pot spune copiilor mei să ajungă până la stele. Tot ce pot face este ca eu să mă-ntind spre ele”. (Joyce Maynard)
Familia se întemeiază prin Taina căsătoriei care are la bază legătura naturală de dragoste și ajutor reciproc, bucurie de celălalt și răbdare a lui. Legătura dintre membrii familiei este după chipul comuniunii supreme a Sfintei Treimi. ,, Nu este decât o suferință, a fi singur,,. Copiii dintr-o familie sporesc comuniunea dintre soți datorită responsabilității comune și depășesc egoismul prin deschiderea către alții. Membrii familiei sunt chemați să se ajute reciproc, să-și ierte greșelile unii altora, să se povățuiască și sfătuiască, să se ajute pe calea binelui, să se îngrijească unul de celălalt și prin rugăciune să înainteze spre Hristos printr-o viață de pace și bună înțelegere. Timpul petrecut în familie este cel care ne exersează în veșnicie, dat fiind că familia este considerată mica biserică. Familia pe lângă biserică este locul unde ne clădim biserica din suflet și de aceea timpul în familie este esențial și valoros.
După cum am vazut în capitolul anterior, condițiile societății postmoderne, dezvoltarea excesivă a tehnologiei, care conduce la însingurare și depărtarea de Dumnezeu, produce perturbări și la nivelul celei mai mici celule a societății, familia. Într-o ierarhie a valorilor răsturnată, în care valoare materială și a câștigului imediat și nelimitat pentru cumpărarea fericirii iluzorie este preponderentă, părinții investesc cel mai mult timp pentru acest câștig, în detrimentul timpului petrecut cu copiii. Aceștia cresc singuri în fața calculatoarelor, conectați la o lume virtuală.
Când vorbim despre timpul petrecut în familie avem în vedere două aspecte: un aspect care vizează activitățile exterioare, un timp obiectiv și un aspect care ține de interioritate și de subiectivitate. Constatăm în zilele de astăzi că nici la modul obișnuit familiile nu mai petrec timp împreună. Foarte rar reușesc să se adune, să ia masa împreună, să se joace, să ia decizii și să facă lecțiile împreună. Oamenii nu se mai împărtășesc unii de ceilalți nici măcar prin aceste activități simple și firești. Timpul alocat pentru astfel de lucruri este extrem de puțin, fiind un aspect al modernității și putem vorbi chiar de o patologie a timpului, care afectează atât relația dintre părinți și copii, cât și relația de cuplu.
Oamenii nu mai au timp pentru activitățile exterioare din familie, pe de o parte din cauza structurii vieții cotidiene, iar pe de altă parte oamenii fug de împărtășirea unuia față de celălalt, deoarece omul fuge de sine și de fapt fuge de ființa lui adâncă și caută tot felul de distrageri. A fi unul cu celălalt, această împărtășire dintre noi se petrece într-un timp, stilul de viață actual fiind propice pentru un om care fuge de sine și se refugiază în diverse activități. Calitatea timpului este dată de calitatea relaționării cu noi înșine.
Cum valorificăm timpul în familie? Timpul în familie se câștigă foarte simplu, fiind prezenți. Membrii unei familii se alcătuiesc unii pe ceilalți. Dumnezeu ne-a rânduit să creștem și să ne desăvârșim împreună, ceea ce presupune atenție la ce se întâmplă în jurul nostru. Să cultivăm această stare de atenție atât la noi înșine, cât și la cei de lângă noi. Uneori în familie se instalează rutina, obișnuința, omul are sentimentul că îl cunoaște pe celălalt dintotdeauna și de aceea nu îl mai percepe într-o noutate a sa. Valoarea timpului este dată prin descoperirea celuilalt și trăirea într-o permanentă noutate a clipei. O persoană care valorifică timpul se grăbește să ajungă acasă la familie, să îi asculte, să-i înțeleagă, să se mire, să se minuneze și să crească alături de ei. Când timpul nu este valorificat se întâmplă opusul, se vine acasă cu sentimentul de plictiseală și se instalează o întreagă patologie de care suferă mulți.
Timpul petrecut împreună reprezintă un dar de neprețuit, care are beneficii reciproce considerabile. În vechime, obiceiul timpului alocat familie ( a mesei în familie, de exemplu) era considerat ca fiind unul sacru în dezvoltarea armonioasă a celor mici. De la creșterea gradului de autocunoaștere și intercunoaștere, creșterea încrederii reciproce, precum și a încrederii în sine, îmbunătățirea comunicării și accentuarea sentimentului de bunăstare personală, toate acestea pot fi rezultatul timpului petrecut împreună în mod constant, zilnic, care se adună, picătură cu picătură. Iar uneori chiar aceasta este esența, de a adăuga puțin câte puțin, de a face încet, dar sigur loc în programul nostru, indiferent de cât de aglomerat ar fi acesta, cât de solicitante sunt atribuțiile zilnice, cât de lipsiți de energie ajungem uneori să fim. Timpul pe care îl alocăm celuilalt poate fi o bună modalitate de a întrerupe acest cerc vicios al urgențelor, necesităților, termenelor limită, într-un cuvânt ieșirea de sub dominarea lui „trebuie”.
În lipsa unui timp de calitate, în cazul copiilor, pot apărea manifestări oscilând de la închiderea în sine, până la stări de agitație, comportamente cu caracter deranjant, al căror rol este de fapt cel de a atrage atenția asupra lor. Printre soluțiile care, puse în practică în mod constant, pot conduce la o îmbunătățire a calității timpului petrecut în familie pot fi și cinci minute pe zi petrecute în mod separat cu fiecare membru al familie, fără a fi distrași de activițăți colaterale, răspunsul la telefon, urmăritul știrilor la televizor etc. Responsabilizarea și implicarea în activitățile casnice, cum ar fi: pregătirea mesei, cumpărăturile săptămânale, curățenia și ordinea, acordând importanță timpului petrecut împreună și nu finalității activătății. O abordare creativă a programului zilnic ajuta la găsirea timpului pentru lucrurile cu adevărat importante și ieșirea din senzația copleșitoare de rutină.
Copiii de la naștere până la maturitate au nevoie de timp și atenție din partea părinților lor. Unii părinți devin nerebdători să crească copii cu succes dar uită să petreacă timp personal cu ei. Lucrul acesta nu înseamnă timpul petrecut în grabă de la școală până la activitatea extracuriculară sau after-school, un timp interactiv petrecut cu copilul este atunci când un părinte este angajat pe deplin într-o activitate cu acesta. Timpul petrecut în familie aduce anumite beneficii precum: copii se simt iubiți și importanți, au șansa de a-și exprima gândurile și sentimentele prin joc și oportunitatea de a-i ajuta pe parinți în a-și modela comportamentul; părintele poate observa care sunt punctele slabe și cele forte ale copilului pentru a-l ghida mai bine, astfel relația dintre copii și părinți se dezvoltă formând o legătură puternică.
Centrarea pe calitate și nu pe cantitate este cea care stă la baza construirii de relații puternice și de durată între membrii familiei. Timpul de calitate presupune și cere închiderea telefonului și a televizorului și ocolirea subiectelor ca temele copiilor sau problemele legate de muncă ale părinților atunci când familia este implicată într-o activitate de relaxare. Hrănirea emoțională a copilului vine și din interesul părintelui față de hobby- urile lui, de muzica pe care o ascultă, de prietenii pe care îi are sau din concepțiile lui despre viață, nu doar din grija față de teme și școală. Timpul petrecut cu părinții creează legături puternice între copil și părinți, permite o mai bună comunicare, performanțe școlare mai bune, probleme comportamentale reduse, încredere în propria persoană, o toleranță mai mare, o cunoaștere de sine mai bună, o persoană mai bună, o activitate redusă a hormonilor ce provoacă stresul și o activitate mai ridicată a hormonilor care dau starea de bine, luarea unor decizii mai sănătoase și posibilități mai crescute pentru ca el să devină la rândul lui, un părinte mai bun.
Timpul petrecut în familie este important deoarece se focusează pe reducerea incidenței de a apărea probleme emoționale sau comportamentale ale copiilor, astfel se dezvoltă comunicarea, o atitudine pozitivă iar copii se simt ancorați, stabili emoționali și înțeleg care este rolul fiecărui membru dezvoltând totodată cu ușurință relații sociale. Pe scurt, timpul petrecut în familie ar trebui să fie un mod distractiv de a crește copii sănătoși și fericiți care se simt iubiți și emană la rândul lor iubire. Astfel copiii vor ști cu adevărat că ei contează și acest lucru se va reflecta în alegerile pe care le vor face de-a lungul vieții.
II. 3. NOȚIUNEA DE TIMP PIERDUT
,,O parte din timp ne este răpită, alta ne este sustrasă, alta se scurge. Dar cea mai urâtă pierdere este aceea datorită neglijenței. Și dacă vei voi să bagi de seamă, vei vedea că cea mai mare parte a vieții noastre o pierdem făcând ce nu trebuie, o mare parte făcând nimic, întreaga viața făcând altceva,, ( Seneca)
Timpul este de asemenea o problemă de o mare importanță socială, având valoare economică („timpul înseamna bani”), precum și o valoare personală datorită timpului limitat din fiecare zi și din viețile noastre. Ne plângem de cele mai multe ori că nu avem timp să realizăm multe din ceea ce ne propunem și încercăm să câștigăm cât mai mult timp o dată cu creșterea consumului de timp. Care este cauza acestei crize de timp, de ce nu mai avem timp și pentru ce ne trebuie mai mult timp?
Distorsionarea sensului eshatologic al timpului în societatea contemporană din cauza fenomenului secularizării induce o mentalitate conform căreia ,,nu există altă realitate decât cea palpabilă, empirică. Astfel, aici și acum devine cadrul pentru valorificarea clipei prezente în orizontul unei temporalități iremediabil închistate într-un timp al egoismului. Sloganul acestei ideologii este: „trăiește-ți clipa”. Însă nu este vorba de o maximizare a intensității vieții, ci de o falsificare a existenței, prin faptul că timpul este asumat ca un cadru de săvârșire a diferitelor patimi, într-o cheie hedonistă,,. În această perspectivă timpul este unul pierdut, risipit și consumat în câștigarea banilor și a plăcerilor.
Timpul deturnat de la scopul si sensul lui eshatologic, căzut din raza eternității devine un timp mort. ,, El nu mai e propriu-zis timp, pentru că nu mai este succesiune de stări mereu noi, stimulate de speranța de a ajunge mereu mai departe în eternitate, ci o eternitate a monotoniei, a golului, în care speranța nu mai e posibilă, nici aștepatrea, nici împlinirea.(…) Este o stare unică fără sfârșit, trăită ca un blestem, ca o pietrificare sau ca o moarte conștientă,,. „Timpul oprit este imaginea cea mai de temut. Kierkegaard descrie trezirea unui păcătos în iad: Ce oră să fie? strigă acesta și, cu o indiferență glaciară, Satan răspunde: Eternitatea,,.
Ce se înțelege prin timp pierdut și ce ne determină să-l pierdem? Timpul pierdut este atunci când nu îl înveșnicim. Înveșnicirea clipei înseamnă să-L facem prezent pe Dumnezeu în existența noastră printr-o lucrare lăuntrică, indiferent de activitatea exterioară și presupune stabilirea unei relații între noi și Dumnezeu. Singurul lucru care ne determină să pierdem timpul este fuga de noi înșine și mai concret fuga de Dumnezeu din sinele nostru. În momentul în care eu mă raportez la sinele meu golit de Dumnezeu ca la un instrument, ca la un obiect, automat mă raportez și la ceilalți la fel și chiar dacă activitatea exterioară este apreciată de societate ca fiind bună, timpul pentru mine personal este un timp pierdut din motive egocentrice, nu îl câștig lăuntric. Dacă îl aducem pe Dumenezeu în interiorul nostru, în acea clipă lăuntrică, nu numai că devenim persoane, dar în același timp înveșnicim clipa, nu mai este un timp risipit. Acest exercițiu de înveșnicire a clipei este practicat din ce în ce mai rar în societatea consumeristă și egocentristă și de aici lipsa de timp de care suferim cu toții.
Soluția pentru câștigarea timpului este aceea de a fi prezenți în clipă și raportarea la cei de lângă noi ca purtători ai chipului lui Hristos, persoane în care trăiește real Hristos. Trăirea în gândul și starea de prezență a lui Dumnezeu ne aduce un timp câștigat, o ieșire din timp și plasare în veșnicie. Prin raportarea la ceilalți ca un dar de la Dumnezeu, omul reușește să transceadă timpul și să-l înveșnicească.
Oricât de util și interesant este ceea ce facem în exterior, fără prezența lui Dumnezeu ne aflăm sub timp. Nimeni nu poate face ziua mai mare de 24 de ore, dar nici nu avem nevoie de prea mult timp, cantitativ, pentru a acorda atenție celorlalți sau pentru a fi în comuniune cu ei, e nevoie de câteva clipe pentru a pătrunde în spațiul veșniciei.
Lipsa de timp este un simptom al unei vieți duhovnicești sărăcită prin împuținarea credinței și este determinată de lipsa atenției și a prezenței în ceea ce se întâmplă în jurul nostru, poate și din cauza gândurilor și a grijilor prea multe. Depășirea rutinei și îndrepatrea atenției spre miracolul vieții și privirea creației ca dar al lui Dumnezeu pot fi soluții pentru un timp înveșnicit.
Investiția noastră principală trebuie să fie în ,,a fi,,, să reușim să fim, nu în ,,a avea,,, în acumularea de lucruri materiale și chiar cunoștințe și informații. Se pierde mult timp prin folosirea diverselor canale de informare și avem impresia că suntem informați, dar în realitate suntem informați cu lucruri care nu ne folosesc la nimic, ci doar ne risipesc și ne îndepartează de noi înșine. Este important să încercăm să ne mulțumim cu mai puține lucruri materiale și să adunăm mai multă lucrare lăuntrică, să ne stabilim foarte clar reperele în care trăim și ce dorim să obținem la sfârșitul vieții, să esențializăm debarasându-ne de lucrurle inutile.
Simțim un deficit al timpului pentru că ne raportăm în mod greșit la creație, o privim într-un mod autonom detașată de Creatorul ei, lipsită de frumusețea și rațiunea cu care a fost înzestrată pentru a ne bucura. O privim cu lăcomie și egoism, ca fiind ultima realitate a acestei vieți. Am uitat și nu mai știm să ne minunăm, să o admirăm, să ne uimim de desăvârșirea ei. Acest lucru îl putem redescoperi în privirea inocentă și plină de uimire din ochii unui copil.
II.4. TIMPUL MITIC
Timpul a existat dintotdeauna în mintea oamenilor, deși este nevăzut, dar perfect conturat. A fost însă odată, o vreme în care oamenilor nici prin cap nu le trecea sa-l măsoare. Ceea ce conta pentru anticul grec sau chinez, pentru păstorul arab sau țăranul mexican era doar ciclicitatea proceselor din natură: alternarea zilei cu noaptea și trecerea de la un anotimp la altul; timpul muncii și timpul odihnei, cel al semănatului și cel al recoltei.
În viziunea precreștină, timpul mitic poate fi împărțit în timp sacru și profan. Prin ritual este posibilă convertirea timpului profan în timp sacru. Timpul sacru are aspectul paradoxal al unui timp circular, reversibil și recuperabil, un fel de etern prezent mitic, în care te reintegrezi periodic prin intermediul riturilor. Eliade găsește că semnificația profundă a acestui fapt pare a fi următoarea: pentru omul religios al culturilor arhaice, lumea se reînoiește anual; cu alte cuvinte, el regăsește în fiecare an nou “sfințenia” originară, care era și a lui când a ieșit din mâinile Creatorului. Omul religios arhaic trăiește într-un spațiu sacru dominat de un timp sacru.
În lumea Tradiției arhaice este foarte puternică nostalgia pentru timpul primordial, originar, omul religios fiind dominat de amintirea acestui timp depune tot efortul pentru regenerarea timpului. ,, Omul religios al Tradiției arhaice suportă cu greu istoria. Regenerarea timpului și simbolismul Anului Nou exprimă efortul de curățire, de sanctificare a lumii. Mitul are o preeminență asupra faptului istoric,,. El nu dorește să devină un făuritor de istorie și de civilizație, ci important pentru el este actualizarea timpului mitic originar prin care se încerca abolirea timpului și trăirea în clipa prezentă. ,,Dacă nu i se acordă nici o importanță, timpul nu există; mai mult, acolo unde devine perceptibil (prin păcatele omului, adică prin îndepărtarea lui de arhetip și căderea în durată), timpul poate fi anulat(…). Viața omului arhaic, cu toate că se desfășoară în timp, nu poartă povara acestui timp, nu-i înregistrează ireversibilitatea, cu alte cuvinte, nu ține în nici un fel cont tocmai de ceea ce este caracteristic și decisiv în conștiința timpului. Ca și misticul, ca și omul religios în general, primitivul trăiește într-un continuu prezent,,.
Se observă o comparație între omul religios și omul primitiv pe care o face Mircea Eliade, dar din perspectivă creștină timpul nu se cere anulat, ci transfigurat. ,,Dumnezeu a conferit o valoare pozitivă timpului, dar acesta nu rămâne o realitate în sine, ci este deschis veșniciei, permițându-se încă în acest timp anticiparea veșniciei. Tocmai aici este distincția majoră a creștinismului față de religiile arhaice în această problemă. Omul arhaic, având conștiința unui timp ciclic, nu avea o conștiință eshatologică insistând pe devalorizarea timpului până la abolirea lui pentru a se împlini în atemporal. În creștinism, condiția eshatologică permite o asumare a timpului, o valorizare a lui, pregustându-se în lumea temporală realități ale lumii supratemporale,,.
II.4. 1. Camuflarea timpului mitic în societatea contemporană
Dacă omul societăților tradiționale transfigurează istoria, fie prin acordarea unor semnificații metaistorice evenimentelor, fie prin repetarea cosmogoniei, omul contemporan supus propriei rațiuni suportă presiunea istorică și succesiunea evenimentelor fără un sens anume. Și cu toate acestea, chiar și omul societății secularizate se străduiește ,,să iasă din propria lui istorie și să trăiască un ritm temporal calitativ diferit. Or, făcând aceasta, el regăsește fără să-și dea seama comportamentul mitic,,. Inclusiv omul nereligios depășește monotonia timpului, prin diferite momente speciale, cum ar fi un anumit timp festiv al petrecerilor, timpul cu intensitate deosebită petrecut lângă persoane dragi, timpul în care se admiră o operă de artă, depășindu-se timpul obișnuit înțeles ca durată a activităților cotidiene.
Doar printr-o asumare a unui sens care să explice evenimentele istorice este posibilă supraviețuirea în plan istoric. ,,Si în zilele noastre, când presiunea istorică nu permite nicio evaziune, cum ar putea omul să suporte catastrofele și ororile istorie – de la deportări și masacre colective până la bombardamentul atomic- dacă dincolo de ele nu s-ar lăsa presimțit niciun semn, nicio intenție transistorică, dacă ele nu sunt decât jocul orb al forțelor economice, sociale sau politice sau, mai rău, decât rezultatul libertăților pe care o minoritate și le arogă și le exersează direct pe scena istorie universale?,,.
Eliade conturează ideea că epoca în care trăim reprezintă un timp al camuflării celor esențiale și dă câteva exemple în acest sens. ,, De altfel, cu toții simțim că trăim într-o lume de semne, a căror semnificație nu este numai intelectuală, ci cu mult mai vastă, existențială, metafizică. Astăzi, transcendentul se camuflează în concret, realul în ireal(…), în plină eră a raționalității și tehnicii, tinerii hippy au descoperit spontan și fără nici o religie aparentă sacralitatea cosmică sau a naturii, regăsind, de fapt, o experiență religioasă premozaică(…). Camuflarea sacrului există de la origini: pentru muritorii de rând, cutare sau cutare obiect, piatră sau copac, nu erau decât o piatră sau un copac la marginea drumului. Dar cei care făceau parte dintr-o comunitate specifică vedeau în ele un sens cosmic și sacru. Or, epoca noastră apare ca epoca unei mari camuflări a sacrului în profan; ba chiar putem să mergem până acolo încât să spunem că este maestră în arta camuflării! Aproape că ne pierdem în ea(…). Cultura actuală are multe urme ale acestei camuflări; e de ajuns să ne oprim la importanța acordată lumii imaginare, povestirilor, spectacolelor colective. Ea redescoperă numeroase elemente rituale în muzică sau dans și, apoi, gândiți-vă la căutarea dreptății și a libertății. Toate acestea sunt trăite fără forme religioase specializate…,,.
Deasemenea, Eliade susține ideea camuflării prezente oricând și pretutindeni: ,,nu cred că anumite revelații primordiale ar putea să dispară. Chiar și în civilizația cea mai tehnologică, există ceva care nu se poate schimba: pentru că există zi și noapte, iarnă și vară. Chiar într-un oraș fără copaci, există cerul cu aștrii lui și omul poate să vadă oricând stelele și luna…Suntem, fără să vrem, integrați în acest ritm cosmic,,.
CAPITOLUL III: TIMP ȘI SPIRITUALITATE
III.1. TIMPUL CA DAR AL LUI DUMNEZEU
„Frumusețea lumii transpare tocmai din caracterul ei de dar, în care Dumnezeu se bucură de creația Lui – însă nu în mod egoist, ca un spectator plictisit care vrea să-și desfete privirea pentru El Însuși, ci pentru veselia creației”.
Dumnezeu creează lumea nu dintr-o necesitate sau nevoie, ci ca expresie a unui preaplin de iubire. ,,Dumnezeu, Cel supraplin, n-a adus cele create la existență fiindcă avea lipsă de ceva, ci ca acestea să se bucure împărtășindu-se de El pe măsura și pe potriva lor, iar El să se veselească de lucrurile Sale, văzându-le pe ele veselindu-se și săturându-se fără săturare de Cel de care nu se pot sătura”.
Lumea creată și implicit și timpul este un dar de la Dumnezeu pentru a-l ajuta pe om să ajungă la comuniunea cu Dumnezeu Cel personal prin responsabilitatea de care trebuie să dea dovadă față de Dumnezeu, față de semeni și creație. Timpul este mediul în care se exprimă liberatatea omului de a crește spiritual, iar în momentele intense de iubire și rugăciune, timpul cronologic este străpuns de veșnicie, de un altfel de timp liturgic în comuniune cu sfinții și Dumnezeu.
Firea noastră înaintează de la calitatea de chip pe treptele interminabile ale asemănării cu Dumnezeu, iar timpul ne este dat în vederea acestei creșteri. Sfantul Maxim Mărturisitorul combate învățătura lui Origen, care considera viața în timp un rezultat al căderii sufletelor dintr-o existență necorporală. Timpul ca și mișcarea este o realitate voită de Dumnezeu și nu o urmare a căderii spiritelor din comuniunea cu Dumnezeu, este dăruit de Dumnezeu persoanelor umane pentru a răspunde în el chemării Lui și pentru a iniția și adânci continuu dialogul pe care este chemat să-l poarte omul cu Dumnezeu și cu semenii săi..
Sfântul Apostol Pavel vorbește și el despre această întindere continuă spre desăvârșire, dar această întindere temporală nu ne duce prin ea însăși la desăvârșirea vieții veșnice, ci împreună cu Hristos, care pentru această înălțare a noastră a luat firea umană și prin aceasta a pus baza mantuirii noastre. „Fraților, eu nu mă socotesc să fi ajuns, ci una fac: cele dinapoi uitându-le și spre cele dinainte tinzând, la țintă alerg, la cununa dumnezeieștii chemări de sus, întru Hristos Iisus”(Filip.3, 13-14).
Foarte clar și explicit Părintele Dumitru Stăniloae comentează acest lucru și spune că „Ținta alergării e sus, e dincolo de planul nostru temporal. Dar acolo sus, noi suntem „chemați”, ceea ce înseamnă că simțim și în firea noastră o năzuință spre această țintă. Ea este o „cunună„ pentru străduințele ce le-am făcut aici. Dacă n-ar fi această străduință, n-am putea aștepta nici cununa. Acolo s-a terminat alergarea temporală. Acolo e răspunsul nelimitat la iubirea nelimitată a lui Dumnezeu, răspuns care nu mai trebuie depășit; acolo e odihna veșnică. Dar alergarea în timp e necesară pentru dobândirea cununii acestei odihne în bucuria fără de sfârșit. Aici se face omul vrednic de cununa acelei odihne prin alergare, prin folosirea timpului”.
Învățătura creștină privește lumea ca o fereastră, icoană către Dumnezeu, iar această dimensiune iconică a creației „ne ajută să percepem lucrurile create ca daruri care trimit la Dăruitor”. Creația înțeleasă ca dar reflectă ”relația dinamica dintre Dăruitor și dar prin care se concretizează dialogul învăluit de iubire dintre Dumnezeu și creație”. Un lucru care nu este înțeles ca dar, ,,opacizează relația dintre om și Dumnezeu. În felul acesta, creația nu mai este o icoană către Dumnezeu, ci devine un idol”.
Conștientizarea timpului ca dar al lui Dumnezeu presupune cultivarea cu responsabilitate a fiecărei clipe în comuniunea omului cu Dumnezeu și cu semenii, timpul devenind măsura creșterii spirituale. Versetul de la Apocalipsă 3, 20, „Iată Eu stau la ușă și bat”, subliniază asumarea timpului ca interval între chemarea lui Dumnezeu și răspunsul liber al omului. În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloe menționează: „Timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata așteptării între bătaia Sa la poartă și fapta noastră de a deschide. El nu intră cu forța în inima oamenilor. Timpul implică în acest sens și libertatea și respectul acordat de Dumnezeu creaturilor conștiente. Unirea cu El în iubire nu se poate realiza fără răspunsul liber al oamenilor la oferta iubirii Sale. Dar Dumnezeu, așteptând, trăiește timpul fără să uite de eternitatea Sa„.
Suntem chemați să valorificăm timpul dat fiecăruia spre mântuire și înaintare spre veșnicie. Cuvintele Ecclesiastului: ,,…Vreme este să te naști și vreme să mori;…vreme este să rănești și vreme să tămăduiești;…vreme este să plângi și vreme să râzi;…vreme este să iubești și vreme să urăști…”(Ecclesiastul2,1-8), nu ar trebui înțelese în sensul că omul dispune de timp, ci că ,,el trăiește în timp și are menirea să regăsească sensul încorporat în timp”.
Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți subliniază importanța timpului și a lucrării iubirii personale în el și ne învață că numai aici pe pământ și în acest timp se câștigă Împărăția veșnică. Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „ Alergați, cereți, bateți, ca să vi se deschidă poarta Împărăției cerurilor, ca să intrați înăuntru și s-o aveți voi înșivă în lăuntru vostru. Căci aceia care ies din viața prezentă înainte de a avea această Împărăție în inimi, cum o vor afla odată ce au plecat de aici fără s-o caute? Deci trebuie să o căutăm, să batem…Dacă lucrăm aici și ascultăm de Hristos, Stăpânul nostru, grăbindu-ne, cât suntem în viață, să primim Împărăția în noi înșine, nu-L vom auzi zicându-ne odată: Plecați de aici. Pentru ce căutați acum Împărăția, pe care v-am îmbiat-o și pe care ați refuzat să o primiți?”.
III.1.1. Timpul primordial neimpregnat de greșeala lui Adam
Dumnezeu l-a creat pe om în cadrul paradisiatic, fiind un mediu prielnic în care omul să înainteze și să crească în relația lui cu Dumnezeu. Fiind chemat să transfigureze creația prin raportarea euharistică asupra lumii și persistând în dialogul cu Dumnezeu, s-ar fi ajuns la permanentizarea stării de comuniune.
Protopărintele Adam s-a grăbit să dobândească cele ale lui Dumnezeu, fără Dumnezeu și înainte de Dumnezeu, iar aceasta i-a schimbat viața după asemănarea fructului gustat, care se descompune în mod natural, necontenit. Dacă ar fi ascultat de Dumnezeu și s-ar fi împărtășit de Cuvântul dumnezeiesc ca de pomul sau de pâinea vieții, nu ar fi pierdut nemurirea ce i s-a dat. „Dacă omul n-ar fi căzut, ar fi trăit o viață părtașă la viața dumnezeiască, ce ar fi copleșit necesitățile de hrană trupească. Ar fi trăit în planul teandric. Păcatul a însemnat refuzul de a trăi în acel plan și căderea în planul vieții care se întreține numai prin mâncare materială, numai prin resursele planului creat.(…)Nemurirea omului nu ar fi avut un caracter fiziologic, ci ar fi avut cauza în participarea la Dumnezeu”. „În paradis, Adam trăia un timp asimptotic spre eternitate, dar căderea în păcat, pervertind întreaga creație, a profanizat și timpul. Astfel a apărut ispita ancorării exclusive în istorie care a dat naștere la numeroase utopii: crearea diferitelor paradisuri terestre, dar într-o perspectivă strict istorică, dimensiunea eshatologică fiind înlăturată”. Nostalgia paradisului presupune si o nostalgie a originilor, un dor după cadrul paradisiatic.
Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că, chiar fără caderea în păcat, oamenii și prin ei cosmosul întreg era destinat unei întrupări a Logosului în el, unei morți și învieri a omenității Logosului. Dar păcatul a dat acestei întrupări caracterul de extremă chenoză, crucii caracterul sângeros și ispășitor, iar învierii caracterul de biruință asupra morții. Fără păcat ar fi fost o întrupare, o cruce și o moarte mistică. Logosul cu omenitatea Sa ne-ar fi fost înainte- mergător pe acest drum. Taina lui Hristos a fost rânduită din veac și creația făcută cu o structură rațională care a făcut posibilă întruparea. Întreaga iconomie dumnezeiscă are ca scop readucerea creației căzută în păcat, la sensul originar. De aceea raționalitatea creației nu poate fi clarificată decât în lumina dogmei întrupării care pentru Sfântul Maxim, este cea mai tainică dintre tainele dumnezeiești. Readucerea creației la sensul ei originar se săvârșește printr-un act al providenței, care ajută întreaga creație să se miște spre odihna eternă în Dumnezeu.
III.1.2. Percepția timpului după intrarea păcatului în lume
„O, timpul! Spuneți-mi taina timpului!…Timpul: amarnică povară… Nu există nimic mai tragic și mai trist ca neamul omenesc înhămat la jugul apăsător al timpului și spațiului. Trage după sine timpul fără să cunoască nici natura, nici sensul și nici scopul acestuia”.(Pr.Iustin Popovici)
În aceste condiții, “înhămat la jugul timpului și al spațiului, omul trage după el universul. Încotro anume?” se întreabă pe drept cuvânt părintele Iustin Popovici. Aceasta se întâmplă însă în condițiile unei ignoranțe umane totale, a nedorinței omului de a cunoaște pe Hristos. Și totuși, dorul eshatologic după cele veșnice e sădit în fiecare dintre noi, dar în starea căzută, omul a convertit setea după cele cerești în pofta pentru lucrurile trecătoare ale lumii păcatului. ,, În sufletele noastre este sădită năzuința către bunătățile cele nesfârșite, dar am căzut, și inima orbită de cădere caută în lucrurile trecătoare și pe pământ ceea ce se află în veșnicie și în cer”.
Nostalgia paradisului exprimată în toată creația omenească, este sentimentul fundamental și complex care intră în alcătuirea vieții noastre sufletești și nu îngăduie pacea și seninătatea unei existențe biologice. ,,Nostalgia paradisului e sentimentul că suntem din această lume și totuși nu-i aparținem; că lumea din spiritul nostru nu e identică cu lumea care ne înconjoară; că suntem în mijlocul ei ca niște rămași pe dinafară dintr-o ordine înaltă de existență…și că tot ceea ce în ființa noastră rimează în chip tainic cu veșnicia ne împinge la depășirea modului actual de existență și la cucerirea unui mod superior și desăvârșit”.
III.2. ÎNVEȘNICIREA TIMPULUI
,,Dumnezeu a creat lumea ca s-o facă părtașă de eternitate sau de comuniunea cu Sine, nu prin ființa ei, ci prin har, prin împărtășirea de ea. Căci eternitatea fiind transcendența făpturii temporale, nu poate veni ca adaosuri temporale, ci ca un dar din alt plan”.
Transcendența din veșnicie a lui Dumnezeu față de lumea creată, nu împiedică pătrunderea Lui în imanența temporalității, realizându-se astfel o perihoreză între veșnicie și timp. În spiritualitatea răsăriteană transcendentul nu este separat de imanent și ca urmare, nu există o opoziție între veșnicie și timp. Prin Întruparea lui Hristos în istorie se depășește contradicția dintre timpul mobil și eternitatea nemișcată.
Omul este chemat de Dumnezeu la fericirea veșnică prin comuniunea cu Sine, dar această veșnicie se câștigă în cadrul vieții pământești, în timpul dat fiecăruia, prin dispoziția omului de a răspunde iubirii lui Dumnezeu, astfel timpul este înveșnicit în măsura în care ne unim în iubire cu Persoana Supremă și cu semenii noștri. Ca o anticipare a eternității eonice, ,,sfinții se împărtășesc încă din cursul vieții terestre de o pregustare a eternității lui Dumnezeu”, doar în unele clipe copleșite de prezența harului divin.
Părintele Dumitru Stăniloe subliniază dinamica ascendentă în spirală a desăvârșirii, evidențiind diferența dintre Creator si creatură: ,,lumea nu e contrară eternității, cum socotea Origen; și nu e nici o eternitate lineară în sine. Ea își are originea în eternitate, e susținută de eternitate și destinată să se înveșnicească într-un fel de eternitate care nu e una a lui Dumnezeu. Căci nu e eternă prin ea însăși, ci prin Dumnezeu”. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru a ne ajuta să depășim intervalul temporar care ne separă de deplina comuniune cu Dumnezeu prin îndumnezeirea noastră în El. Noi nu dobândim eternitatea și îndumnezeirea în afară de timp, ci prin timp, întrucât timpul face parte din structura rațională a ființei noastre și a întregului univers.
Referitor la modificarea fluxul temporal în situații speciale ale omului, Paul Evdochimov spune că în economia sa,,,fiecare moment se poate deschide dinlăuntru spre o altă dimensiune, fapt care ne oferă posibilitatea de a trăi <<veșnicia în clipă, în prezentul etern>>”. Față de timpul comun, în mișcarea sa naturală sau istorică, acest prezent etern descrie o cu totul altă logică. Nu se opune timpului pentru că nu îi este proprie opoziția față de ceva și nu cunoaște succesiunea, ceea ce înseamnă că ,,nu este nici înainte, nici după timp”. Apare ca un punct spre care timpul însuși se poate deschide. Acest lucru este posibil prin trăirea în Hristos a timpului, trăire ce conferă un sens vertical mișcării temporale.
Comuniunea cu Hristos depășește limitele istorie și transformă timpul în veșnicie. Înveșnicirea timpului se realizează printr-o deschidere cât mai deasă a omului prin rugăciune și o căutare angajantă a Împărăției lui Dumnezeu, prin despătimire și îndepărtarea de grijile acestei lumi, printr-o trăire autentică a învățăturilor dumnezeiești și renunțarea la comoditățile lumii consumeriste. Sf. Ignatie Briancianinov scrie foarte frumos despre glasul veșniciei existent în fiecare dintre noi. El aude acest glas al veșniciei, rostit de prietenul său aflat deja în veșnicia de dincolo de această lume: ,,Glasul veșniciei ne vorbea tuturor; ne vorbea încă de când eram în această viață. Ne vorbea pe când încă nu eram în stare să luăm aminte la el; ne vorbea și în anii verii noastre, când deja puteam și eram datori să luăm aminte la el, să-l înțelegem. Glas al veșniciei!…Vai!…Puțini sunt cei ce îți dau ascultare în gălăgiosul han al vieții pământești! Ba ne împiedică să luăm aminte la tine grijile, îmbrățișarea lumească. Dar tu nu amuțești. Vorbești, vorbești și, până la urmă, prin solul cel cumplit – moartea – aduci și pe cel ce ia aminte și pe cel care nu o face, să dea seama de măsura în care a ascultat și a luat aminte la graiurile veșniciei”.
III. 2. 1. Timpul mântuirii. Transcenderea timpului prin Biserică și Sfintele Taine
Timpul își are rațiunea în Hristos și își dezvăluie taina prin coborârea în istorie a Fiului lui Dumnezeu, ,,prin Care s-au creat veacurile”. Hristos împlinește timpul, îl valorifică din nou și îl răscumpără, astfel istoria se împarte în două: înainte de întrupare, pregătită pentru coborârea lui Dumnezeu către oameni și cealaltă parte pentru înălțarea oamenilor la Dumnezeu. ,,Propriu-zis sunt două momente cruciale în istoria mântuirii, care dezvăluie și fundamentează relația dintre timp și veșnicie, în și prin Persoana Mântuitorului Iisus Hristos: întruparea Lui, ca deschidere mai accentuată a veșniciei lui Dumnezeu spre timpul umanității și al cosmosului, și învierea Lui, ca împlinire a timpului și ridicare a lui în veșnicie, prin transfigurarea sau îndumnezeirea deplină a firii umane a lui Hristos, care de acum depășește orice limitare a timpului și a spațiului. În Persoana Sa, Hristos a depășit intervalul dintre om și Dumnezeu, sfințind timpul și umplându-l cu iubire Sa față de Tatăl și față de oameni”.
După Întruparea Mântuitorului Hristos și lucrarea Sa mântuitoare în lume, prin toate tainele Bisericii întreaga constituție a lumii se resimte, ,,pentru că și materia și spațiul și timpul sunt pătrunse mai mult de lucrarea Duhului Sfânt….timpul Creației căzute se schimbă în timpul Bisericii, eternitatea intră în timp și funcționează ca prezent continuu, deschis către evenimentele trecute și viitoare”. Mântuitorul Hristos este prezent în Biserică, prin Sfintele Taine, cu firea Sa umană îndumnezeită, în care este cuprinsă nu doar istoria creației și a mântuirii, dar este prezentă, în mod anticipativ, și Parusia cu Judecata Sa de la sfârșitul veacurilor.
În timpul liturgic al Bisericii creștinul este invitat să se lepede de grija cea lumească, de temporalitatea obișnuită, pentru a se ridica dincolo de sensibilul lumii, spre comuniunea cu lumea cerească a îngerilor și sfinților. Timpul oferit lui Dumnezeu în această întâlnire ne transpune încă de aici în Împărăția Sa: ,,În Biserica slavei tale, în cer a sta ni se pare…”. ,,Biserica ne scoate în timpul ei liturgic din timpul cotidian al ciclicității continue, timpul parcelat în trecut, prezent și viitor și ne conduce la acel timp stabil și constant în care toate evenimentele trecute, prezente și viitoare sunt neîncetat prezente. Astfel ne face să fim astăzi cu adevărat și real contemporani cu Hristos și să nu fim lipsiți, atunci când ne împărtășim de dumnezeiasca Euharistie, de nimic din ceea ce au avut ucenicii Domnului care au luat parte la Cina cea de Taină”. Astfel, participarea noastră la Sfintele Taine ,,ne introduce în timpul nou al Bisericii, în care eternul intră în timp și funcționează ca prezent continuu”.
Tainele prelungesc în mod real funcțiile trupului îndumnezeit al lui Iisus și oferă cu adevărat viața Lui. De aceea, Biserica e creată, organizată și e vie prin Taine, ,,e nunta neîncetată în spațiu și timp a Creatorului și a creaturii Lui”, iar ,,punctele din timp și spațiu în care viața dumnezeiască o întâlnește pe cea omenească și o transfigurează se numesc Taine”. Ele reprezintă poarta și calea prin care viața lui Dumnezeu vine în creație, o izbăvește de păcat și de moarte, o face vie și o sfințește. În Biserică, prin Sfintele Taine, credincioșii pătrund în însuși adâncul timpului, devin contemporani și casnici ai Sfântului Andrei, ai Cuvioasei Maria, ai tuturor Sfinților, ai Preafiricitei Fecioare, ai lui Hristos; aici, în Biserică, ,,vremurile se adună”.
Prin încorporarea în Hristos în Taina Botezului, ,,Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat”, existența biologică își găsește adevărata ei ipostază spirituală îndreptată spre nemurire. Din păcate, astăzi, sunt dificultăți în a înțelege profunda raționalitate a actelor bisericești (Taine, slujbe, cicluri de sărbători, rugăciune , asceză, pocăință) din cauza concepției unidimensională, plană, pe care o avem asupra spațiului și timpului.
Tainele săvârșite în Biserică (Taina Bisericii) sunt cele ce transfigurează timpul, dinlăuntrul condiției temporale a lumii și a vieții omenești. Euharistia suspendă trecutul și viitorul, oferirea și realizarea ei reprezintă un act de unitate existențială universală, care desființează orice diferență existențială, morală sau temporală: cei vii și cei morți, cei de aproape și cei de departe sunt toți prezenți aici și acum , "dinaintea" lui Hristos și în Hristos – în nemijlocirea relației personale cu El. Timpul liturgic al Bisericii transformă succesiunea temporală în mărturisire sărbătorească a prezentului mântuirii. În acestea se vădește cumva că omul și lumea traversează, în istoria pe care o trăim aici, între marginile Creației sfințite de Duhul Sfânt, prin lucrarea Bisericii lui Hristos, un regim temporal vremelnic, în care prezentul este dezmărginit, deschis către evenimentele trecute și viitoare, și în care viața omului și Creația sunt chemate la înnoire, la o existență bună, tot mai mult sfințită de har, în vederea dobândirii unei veșnice existențe bune, care nu va mai fi afectată de trecerea timpului, și care va fi trăită deplin în prezentul veșnic al Împărăției lui Dumnezeu.
III. 2. 2 . Timpul liturgic
Cuvintele rostite la începutul Sfintei Liturghii ne arată rolul și ținta finală veșnică spre care ne conduce timpul liturgic, Împărăția Sfintei Treimi care va dura veșnic, deci și noi vom fi veșnic fericiți și părtași ai ei; ,,ne deschide perpectiva eshatologică și ne dă siguranța că existența noastră nu va înceta prin moarte”.
Timpul liturgic reprezintă prin excelență un timp al prezenței și lucrării lui Dumnezeu, prin care întreg timpul este recuperat, sfințit și înveșnicit. ,,Dacă omul este ființa care se întreabă de sine, iar întrebarea fundamentală este: voi putea învinge moartea?, Liturghia îi dă răspunsul afirmativ, o dată cu remediul ce începe încă din cursul ei să-l întărească spre învingerea morții. Ea îi dă răspunsul că va învia și totodată arvuna învierii, prin unirea cu Hristos”.
Timpul închis în propriile interese egoiste conduce spre o împuținare a lui si ajunge inevitabil în moarte. Timpul liturgic este un timp deschis comunicării și comuniunii cu celelalte persoane din toate timpurile și locurile, este timpul în care cerul se unește cu pământul, astfel încât timpul și spațiul sunt transfigurate și îndreptate spre eshaton. Timpul liturgic este un timp în care omul este disponibil creării de punți și relații cu alți oameni, se deschide comuniunii cu ei în rugăciune pentru a intra în comuniune cu Hristos izvorul vieții. Omul iese din el însuși, din egocentrismul său, în întâmpinarea celuilalt. Dă din timpul său pentru a-l lua înapoi îmbogățit și impregnat de viață. Căci ,,noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați”(I Ioan, 3,14). ,,Viața fiecăruia sporește în legătură cu alții, îi vine de la alții. Spiritualitatea aceasta vie, care cuprinde întreaga ființă umană și e alimentată de comunicarea cu alții, creând comuniunea, se întreține în creștinism prin Sfânta Liturghie”.
Sfânta Liturghie nu este o comemorare și istorisire a ceea ce a făcut Hristos în trecut, ci o prezență reală a lui Hristos lucrător acum prin Duhul Sfânt. Timpul liturgic este timpul actualizării actelor mântuitoare ale lui Hristos. ,,Când Hristos vine în Liturghie, vine cu tot ceea ce El a făcut. Poartă în El tot ceea ce a făcut pentru noi. Devine contemporanul nostru cu Crucea Sa, cu Învierea Sa. Și vine cu tot ceea ce ne va dărui în veșnicie. Dar El nu suprimă temporalitatea noastră, ci o umple și ne ajută să trăim în ea veșnicia. Contradicția dintre timp și eternitate dispare”. În spațiul și timpul liturgic se realizează amestecul fără confuzie al vieții pământești cu cea cerească, al istorie cu veșnicia.
În centrul Liturghiei este Sfânta Euharistie prin care se depășește succesiunea timpului, prin împărtășirea cu Hristos cel jertfit și înviat. ,,Euharistia este arvuna vieții depline sau eshatologice în Hristos. Prin Liturghie ne pregătim pentru împărtășirea de ea și înaintăm spre ea; este pregătirea pentru viața eshatologică și înaintarea spre ea și în ea”. ,, Cel ce are pe Fiul are viața; cel ce nu are pe Fiul nu are viața” (I Ioan. 5,12).
,,Liturghia e un timp al iubirii și este realitatea iubirii care oferă clipei și temporalității mireasma iubirii veșnice și dorința de a prelungi ordinea iubirii prin darul nemuririi în eternitatea lui Dumnezeu ”.
III. 2. 3 . Timpul sărbătorilor
Sărbătorile bisericești risipite de-a lungul unui an dau timpului o nouă orientare și dimensiune, transfigurându-l și înveșnicindu-l. Ele nu repetă ceea ce s-a întâmplat în viața lui Hristos, ci actualizează. Prin rugăciunea de la Bobotează:,,Astăzi apele se sfințesc, astăzi Hristos intră în Iordan”, noi devenim contemporani cu timpul lui Hristos de acum 2000 de ani. Nu mai este niciun interval între noi și Hristos, cum nu era un interval între Sfinții Apostoli și Hristos. Este o depășire a timpului, o ieșire din timp benefică pentru că simțim venirea în fiecare praznic a lui Hristos cel înviat. ,,Trăirea momentelor de sărbătoare nu înseamnă o simplă repetiție monotonă a unor acte cultice. Acele clipe se constituie de fiecare dată în ocazii de transfigurare a timpului istoric în timp supraistoric de către om. Omul religios înțelege fiecare clipă ca o șansă unică în care are posibilitatea să transfigureze prezentul efemer în veșnicie”.
Dacă Iisus Hristos nu ar fi venit, noi nu am fi știut că Dumnezeu are un Fiu pe care îl iubește din veșnicie și căruia vrea să ne asemănăm. Comuniunea cu Fiul care depășește limitele istoriei și ale timpului va fi nesfârșită, dar pentru aceasta timpul vieții noastre trebuie pregătit. Sărbătorile sunt astfel de momente, în care noi ne deschidem timpul spre eternitate, popasuri duhovnicești pline de bucurie și înțelesuri. ,,La marea sărbătoare a Crăciunului, Dumnezeu Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume pentru ca lumea să afle din nou calea către viața cea adevărată. <<Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică>> (Ioan 3, 16). Dumnezeu a luat chip de om pentru ca să-l tămăduiască și să-l vindece de frica morții”.
Sărbătorile creștine sunt îmbogățite și înfrumusețate cu obiceiuri care intensifică trăirea spirituală a momentului: ,,Colindele și atmosfera de sărbătoare creează starea lăuntrică adecvată apropierii de Dumnezeu. Suntem în aceste zile de sărbătoare mai deschiși spre cugetare asupra sensului vieții noastre și a celor apropiați nouă, asupra rostului Bisericii și al lumii”.
Sărbătorile transcend mileniile, iar bucuria produsă în suflete ar trebui permanentizată prin trăirea și transformarea fiecărei zi în sărbătoare. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Precum Hristos a spus despre Sine: Iată Eu cu voi sunt până la sfârșitul zilelor, și de aceea putem serba Epifania (Crăciunul) pururea, așa și despre Duhul a spus: Va fi cu voi în veac și de aceea putem serba și Cincizecimea pururea. Ba putem prăznui chiar în fiecare zi atât Învierea cât și Cincizecimea, pentru că în fiecare zi e atât Duhul Sfânt cât și Domnul înviat cu noi”.
Timpul sărbătorilor unifică lumea de aici cu lumea spirituală, înlăturând durerea de a împărți existența în două, limitările și problematizările încetează, ,,cerul devine marea frescă a vieții”, iar ,,omul capătă zelul de a înfăptui acordul complet cu Creatorul, cu existența generală, cu el însuși”. Cu toate acestea, omul pragmatic care subordonează timpul intereselor proprii, pierde semnificația sacră a timpului sărbătorii. În eseul Declinul sărbătorii, Vasile Băncile scria: ,,Azi nivelăm totul. Nu mai știm că existența are atâta valoare câtă sărbătoare realizează, cât suflu de sărbătoare pune în lucruri și gesturi. Nu știm și de aceea ducem o luptă surdă contra sărbătorilor în ceea ce ele reprezintă autentic…La moderni, sărbătoarea decăzând, timpul reapare ca zădărnicie, ceea ce e cu atât mai dramatic cu cât omul de azi, fiind atât de fecvent imperialist, nu se resemnează ușor să i se anuleze absolutul dorințelor”.
Orice sărbătoare religioasă, orice Timp liturgic constă în reactualizarea unui eveniment sacru ce a avut loc într-un timp mitic. A participa religios la o sărbătoare înseamnă să ieși din durata temporală obișnuită pentru a te reintegra în Timpul mitic reactualizat de sărbătoarea însăși. Nostalgia după timpul originar este transfigurată în momentul sărbătorii. Timpul sărbătorii este prin excelență kairos, un timp al lui Dumnezeu în care se înlătură chinul datorat rupturii dintre transcendent și imanent.
III. 2. 4. Timpul rugăciunii
Rugăciunea este modul de întâlnire a omului cu Dumnezeu prin depășirea timpului și a spațiului, ,,e taina unirii omului cu Dumnezeu”, atunci când se roagă cu concentrare și toate conceptele acestei lumi se risipesc. Contemplația supranaturală și extazul experimentat în timpul rugăciunii de către sfinți, descoperă o altă dimensiune spirituală a existenței și o cunoaștere superioară într-o altă lumină a acestei lumi. Rugăciunile sfinților ne arată o lume plină de lumină și iubire și de aceea creștinii obișnuiesc să se roage folosind rugăciunile lor pentru a se imprima în ei felul sfinților de a vedea lumea și a trăi viața.
Sfinții Părinți vorbesc de o rugăciune mai presus de rugăciune, când sufletul se roagă în afară de rugăciune. Aceasta e tăcerea minții, care e superioară rugăciunii, ,,este starea veacului viitor”, când se scufundă, uimiți, în slava care îi umple de bucurie. Este o pregustare a fericirii veacului viitor, când mintea lasă în urmă tot ce aparține lumii acesteia, nemaiavând în sine nici o mișcare spre nimic.
,,Într-o lume agitată, cu ochii pe ceas și pe agendă, rugăciunea mai scurtă și mai deasă poate deveni o respirație spirituală a sufletului, un izvor de pace și de iubire față de Dumnezeu și față de semenii noștri. Timpul folosit în rugăciune acasă sau la serviciu, în biserici sau pe stradă nu este timp pierdut, ci înveșnicit, sfințit și roditor de bucurie”.
III. 2. 5. Timpul pocăinței
Timpul pocăinței este un timp de înnoire, de venire în sine, de trezire spirituală, este timpul în care pășim spre Dumnezeu. Pocăința ne pregătește pentru ceruri prin tămăduirea rănilor sufletești și refacerea relației de iubire cu Dumnezeu. O viață dezordonată, abandonată simțurilor, slăbește mintea, forțînd-o să rămână captivă în hotarele lor. Curățirea de patimi, vizează toate puterile omenești, trupul, mintea, inima, cuvintele și faptele și reprezintă o experiență de cunoaștere care îl deschide pe om spre semeni și Dumnezeu.
Dacă ne împărtășim doar trupește din creație, dacă consumăm timpul într-un mod egoist, intrăm în orizontul patimilor și uităm de cele dumnezeiști. Mântuitorul Hristos ne-a redat libertatea pierdută și putința de a deveni fii ai lui Dumnezeu, dar fără un efort de despătimire a sufletului și a trupului prin practicarea virtuților, nu este posibilă dezbrăcarea de vechiul Adam și îmbrăcarea în Noul Adam care este Hristos.
Biserica a rânduit perioade mai intense de pregătire pentru a ne apropia de Dumnezeu. Denia canonului Mare din Postul Paștelui, ,,urmărește să-l ajute pe om să-și conștientizeze tragismul condiției contrare în care se găsește prin păcat și să-i întărească hotărârea și lupta de întoarcere la condiția conformă naturii dinainte de cădere, cum a fost desăvârșită în Hristos”. Prin post, rugăciune și asceză, mintea curățită poate să vadă pe Dumnezeu și să se odihnească în El.
Prin înnoirea minții și schimbarea traiectorie de a trăi printr-o conștiință vie și lucrătoare putem să construim paradisul pierdut într-o singură clipă. ,,Astazi vei fi cu Mine în Rai”, sunt cuvintele pe care le aude tâlharul răstignit în dreapta Mântuitorului. Cum este posibilă această transformare radicală, ce zace în bătrânețea putredă a păcatului? ,,Esențialul este să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, iată ce este esențialul, iată ce este totul fără să mai fie nevoie de nimic: imediat veți ști cum se rezidește paradisul”.
III. 3. SENSUL ȘI SCOPUL TIMPULUI
,,…și Viața s-a arătat și am văzut-o și o mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă” (I Ioan 1, 2).
,,Ce tainice puteri biciuie oare spiritual omenesc, veșnic neîmpăcat cu orice condiții de timp și de spațiu în care s-ar găsi, și-l ațâță să se încordeze în gigantice strădanii spre alte moduri de existență? (…) Pentru el, fericirea este un cuvânt fără substrat real în viața pământească.(…) Și totuși fericirea trebuie să fie, de vreme ce ea e setea cea mai adâncă și mai neistovită a vieții omenești, căutând-o mereu într-un galop nebun și fără odihnă”. Omul este ființă rațională căutătoare de sens și însetată de viață și cunoaștere.
Adevăratul izvor al vieții, dădător de sens este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu înnomenit, ca și Creator al lumii este izvorul însuși al existenței întregului univers. Izvorul vieții sau fundamentul ultim al existenței este o Persoană divină și veșnică. El este în centrul istorie și împlinește eshatologic timpul. Profetul Daniel afirmă: ,,Și El este Cel care schimbă timpurile și ceasurile, Cel care dă jos de pe tron pe regi și Cel care îi pune; El dă înțelepciune celor înțelepți și știință celor pricepuți” (Daniel 2, 21). Iar Sfântul Apostol Pavel spune: ,, Spre iconomia plinirii vremurilor, ca toate să fie iarăși unite în Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ, toate întru El, întru Care și moștenire am primit, rânduit fiind de mai înainte, după rânduiala Celui ce toate le lucrează, potrivit sfatului voii Sale” (Efeseni 1, 10-11). Învățătura credinței creștine promovează sensul eshatologic al timpului, prin faptul că Fiul lui Dumnezeu existent din veșnicie Se întrupează în timp, deschizând astfel istoria spre eshaton. Dorul creștinului după Împărăția cerească anticipată în istorie prin viața Bisericii, este evidențiat și în rugăciunea Tatăl nostru: ,,…vie împărăția Ta…”.
Despre mișcarea creației spre finalitatea ei, care se realizează de Duhul Sfânt prin Fiul spre Dumnezeu Tatăl, ne vorbește și Sfântul Dionisie Areopagitul în lucrarea sa ,,Despre numele divine”: ,,Spre Dumnezeu toate se întorc și toate îl doresc. Cele ce au minte și rațiune, căutându-l prin cunoaștere, cele sensibile prin sensibilitate; cele ce nu au sensibilitate, prin mișcarea fireasca a instinctului de viață, iar cele fără viață și care nu au decât ființă, prin aptitudinea lor de a participa la existență”. După finalizarea parcursului temporalității naturale, a omului căzut în păcat, urmează eonul propriu-zis, noua creație restaurată de Hristos și plinită ecclesial prin lucrarea Duhului Sfânt în unitatea Sfintei Treimi. De aceea, eonul este ,,eternitatea plină de experiențele timpului sau timpul umplut de eternitate. Există un alt eon final în care se adună tot timpul, precum există un eon initial care cuprinde în Dumnezeu posibilitățile gândite ale tuturor celor ce se vor dezvolta în timp”. Ieșirea lumii din eternitate prin creație sfârșește cu intrarea ei în eternitate prin Înviere, după mișcarea prin timp.
Prin cele două firi, divină și umană, Hristos pune în evidență relația dintre istorie și eshatologie. Prin El Împărăția lui Dumnezeu este deja prezentă în istorie, în chip potential, ca să devină actuală la Parusie, ca cer și pământ nou. ,,Sensul timpului se desăvârșeșete și se împlinește în Hristos. În Iisus Hristos timpul își regăsește sensul autentic. Anterior lui Hristos, istoria se îndreaptă spre El. După întrupare, timpului îi este conferită o nouă dimensiune: aceea a răscumpărării și restaurării creației. Veșnicia nu înseamnă o anulare a timpului, ci o plinătate a lui. Întruparea lui Hristos ne oferă un timp al mântuirii, al plinătății totale și desăvârșite”.
Aspirația creației către plinirea ei finală este înscrisă în constituția ei ontologică de către Creator, de aceea, Sf. Apostol Pavel spune că ,,întreaga creație tinde să se elibereze de sub robia stricăciunii, ca să ajungă la mărirea fiilor lui Dumnezeu” (Romani, 8, 20). Scopul vieții creștine, spune Sfântul Serafim de Sarov, este dobândirea Sfântului Duh. Și ,,Sfântul Maxim se detașează de o istoricitate liniară, cronologică, conform căreia istoria este o succesiune de evenimente într-un cadru temporal. Veacurile lumii acesteia ne oferă șansa de a participa încă de aici la transfigurarea istoricului, prezența simultană a eshatonului cu istoria făcându-ne să pregustăm taina împărăției lui Dumnezeu, un spațiu în care istoria se împletește cu eshatonul, fără ca timpul actual să fie identic, în natură, cu veșnicia”.
Cu toată dezvoltarea și evoluția tehnologică, știința actuală nu poate să ne spună nimic despre rostul nostru în lume. ,, Supa nediferențiată de energii nu poate avea prea mare relevanță pentru adevărul existenței și nu poate umple viețile de conținut și semnificație”. ,,Eu nu sunt rezultatul sau punctul de intersecție al unor cauzalități multiple care îmi determină trupul sau psihismul, eu nu mă pot autogândi ca o parte a lumii, ca un simplu obiect al biologie, al psihologiei sau al sociologiei, și nici nu pot să închid aupra mea însumi universal științei”. Omul este frământat de căutarea unui sens mai satisfăcător a ceea ce este și a ceea ce este în jurul lui. „Deci, ceea ce este în noi este căutarea, tendința spre viitor, lăsarea în urmă a ceea ce suntem, întinderea spre altă țintă. Aceasta atestă că noi nu avem suficiența existenței noastre niciodata în timp, că noi suntem făcuți pentru eternitate”.
Pr. Dumitru Stăniloe spune că omul caută răspunsuri la întrebările cu privire la sine și la lume ce depășesc aria științelor mai ales că nevoia lui de sens este împletită cu nevoia de iubire. De aceea omul nu va fi mulțumit nici chiar de cele mai cuprinzătoare teorii științifice despre Univers; el nu găsește în lume ceva care să-I umple viața de sens, să-I împlinească așteptările, tocmai pentru că neliniștile lui sunt mai adânci. Nevoia omului de comuniune prin iubire nu poate fi împlinită prin lucruri. Sfântu Grigore de Nazianz spune: ,,în calitate de pământ sunt legat de viața de jos; dar fiind și o părticică dumnezeiască, eu port în mine dorința vieții viitoare”.
Dumnezeu ,,vrea să ne conducă la ținta comuniunii depline (…) și ajunși la ținta comuniunii perfecte cu El și între noi, nu va mai fi o varietate de distanțe, ci Dumnezeu ne va fi la fel de aproape, la fel de intim, oriunde și oricând, încât propriu-zis nu va mai fi o deosebire între aici și acolo, între atunci și acum, ci ne vom afla pur și simplu în eternitatea și infinitatea divină, lipsită de trecut și viitor, de aici și de acolo”.
III.3.1. Odihna în Dumnezeu
,,Veniți toți cei trudiți și împovărați si eu vă voi da odihnă,,
Timpul presupune mișcare și dinamism, iar ziua a șaptea nu are seară și nici apus, este odihna în veșnicia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu lucrează, nu se mișcă și nu se odihnește în timp, El este cel care a făcut timpul și odihna. ,, Lumea și omul se mișcă pentru că tind spre o țintă desăvârșită, pe care nu o au în ei. Iar câtă vreme se mai mișcă, înseamnă că n-au ajuns la ținta desăvârșită spre care tind”.
Omul este neliniștit și frământat de năzuința spre ceva mai bun, nu se simte confortabil în lume aceasta mărginită pentru că această stare nu îi este proprie și tinde spre unirea și desăvârșirea deplină în Dumnezeu unde își va găsi eliberarea de condițiile mărginite ale lumii materiale și odihna în Dumnezeu. Odihna adevărată nu o găsim decât în Hristos care își asumă firea umană pentru a o desăvârși, îndumnezei și conduce spre ținta finală, viața veșnică și fericită. El ia asupra Sa toate neputințele și durerile noastre pentru a le transforma.
Odihna lui Dumnezeu din ziua a șaptea se realizează printr-o restaurarea a firii create, prin înaintarea creației în conformitate cu planul divin. ,,Odihna de sâmbătă a lui Dumnezeu este revenirea deplină a tuturor celor făcute de El, când lucrarea Lui atotdumnezeiască, ce se săvârșește în chip negrăit, se va odihni de lucrarea naturală din ele”. Sfântul Maxim arată că „ziua a șasea desemnează cele făcute sub fire, ziua a șaptea pune capăt mișcării temporale, iar ziua a opta prefigurează eshatonul în care trăim cele mai presus de fire și de timp. El face o comparație alegorică a acestor zile cu starea duhovnicească a omului. Ziua a șasea înseamnă ultima împlinire a faptelor naturale ale virtuții, ziua a șaptea presupune oprirea contemplării naturale, iar ziua a opta indică trecerea celor vrednici la starea de îndumnezeire”.
Taina zilei a opta, zi ce semnifică veșnica existență desăvârșită a făpturilor, nu poate fi cunoscută decât prin experiență duhovnicească. ,,Cel ce și-a umplut ziua a șasea, în chip dumnezeiesc, cu fapte și cu gânduri cuviincioase și și-a isprăvit cu Dumnezeu, bine lucrurile sale, a trecut cu înțelegerea dincolo de toată realitatea celor aflătoare sub fire și sub vreme, și s-a mutat la contemplația tainică a veacurilor și a celor veșnice, odihnindu-se cu mintea în chip neștiut, prin părăsirea și depășirea tuturor existențelor. Iar cel ce s-a învrednicit și de ziua a opta a înviat din morți, adică din cele ce sunt după Dumnezeu, sensibile și inteligibile, rațiuni și idei, și a trecut la viața fericită a lui Dumnezeu care singur este cu adevărat și propriu Viață, devenind și el însuși prin îndumnezeire, dumnezeu”.
Nefericirea omului fără Dumnezeu îl obligă la o permanentă căutare care exclude orice odihnă în viața aceasta. Pe oamenii împovărați de îngrijorări, de lipsuri și osteniți de greutatea vieții, Hristos îi cheamă la Sine: ,,Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 28-29). Cel ce a lucrat e în stare să simtă dulceața odihnei. Cine nu a luptat să câștige libertatea de patimi, nu poate avea odihna de patimi, în bunătate. ,,Odihna nu e ceva fizic, ci o mulțumire pentru cele bune împlinite. Dar odihna, ca dar și bucurie nesfârșită a lui Dumnezeu, nu e numai rezultatul puterii și lucrării omului, care au un început și un sfârșit”. ,, Să ne silim deci să intrăm în acea odihnă”(Evr. 4, 11), ne îndeamnă și Sf. Ap. Pavel.
Odihna în Dumnezeu este atingerea desăvârșirii la care era chemat omul încă din starea cea dintâi. ,,În starea cea dintâi mișcarea exista spre desăvârșirea la care era chemat omul. Acum nu mai este nicio mișcare transformatoare de devenire, ci mișcarea devine, cum zice Sfântul Maxim, ,,o mișcare stabilă”. Adică nu mai este o căutare, o schimbare de direcție. Omul mântuit a găsit ceea ce căuta și toată mișcarea este o îmbogățire la infinit în cunoașterea lui Dumnezeu, în bucurie, în iubire”. Odihna lui Dumnezeu în noi o dobândim prin exerciții spirituale, rugăciune, primirea harului Sfintelor Taine, participarea liturgică, iubirea aproapelui. ,, E altceva să te oprești din ceea ce nu te satisface deplin și altceva să te odihnești în infinitatea care te satisface deplin. Prima oprire este trecătoare și se datorește unei prea mari oboseli. E o oprire ca să iei putere nouă. Odihna în infinitatea vieții și a lumii te satisface veșnic. N-o mai întrerupi ca să ajungi la alte ținte, ca să te ostenești din nou”.
Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Această dorință a omului de a avea tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, exprimată și în creația populară, arată de fapt, foamea ființială de sens, de răspunsuri pentru înțelegerea lumii miraculoase în care trăiește. Prin păcat oamenii nu mai au conștiința că viața și întreaga creație sunt daruri ale iubirii lui Dumnezeu, iar mișcarea este dată pentru ca ei împreună cu lumea creată să se miște spre infinitatea Lui.
Prin orice mijloace omul încearcă prelungirea pe cât posibil a tinereții și a vieții și cu toate acestea vedem că zilele omului sunt numărate, iar trecerea timpului produce degradarea stării materiale fizice. ,,Anii noștri s-au socotit ca pânza unui păianjăn; zilele anilor noștri sunt șaptezeci de ani; Iar de vor fi în putere, opzeci de ani, și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere. Că trece viața noastră și ne vom duce” (Ps. 89). Și cu toate că în lume tronează principiul morții, moartea termică a universului, moartea termică a tuturor subsistemelor care indiferent de faptul că sunt alimentate de energie vor sfârși în entropie maximă, există ceva ce nu se supune acestui principiu și merge invers, este spiritul omului.
Pr. Dumitru Stăniloae spune că vârsta senectuții este împresurată de suferințe și de boli pentru că Dumnezeu îi ajută pe oameni în felul acesta, să se desprindă mai ușor de lumea trecătoare și să-și dorească mai mult lumea de dincolo care este pregătită pentru cei ce vor să se odihnească de această suferință. Vârsta înaintată, indiferent de gradul de sfințenie al omului, este împresurată de neputințe care verifică principiul morții din termodinamică și cu toate acestea, spiritul lui poate să înainteze din ce în ce mai mult către o tot mai intensă lumină, către o tot mai mare bucurie, către o tot mai pătrunzătoare înțelepciune. Spiritul omului merge exact invers, deși întreaga lume este guvernată de un principiu evident al entropiei. Prin purificarea de patimile egoiste, omul înaintează spre desăvârșirea în Dumnezeu și spre odihna eternă în El.
IV. CERCETAREA PEDAGOGICĂ
Conform definiției cercetării pedagogice, scopul acesteia este obținerea de noi informații și cunoștințe științifice, verificarea sau validarea unor modele teoretice. Întrebarea la care se urmărește obținerea unui răspuns prin acest demers de cercetare este, dacă copiii mai au timp pentru activități duhovnicești și dacă mai sunt ancorați în viața Bisericii, în contextul societății contemporane tehnologizată și secularizată. Am prezentat în prima parte a lucrării importanța și beneficiile unui timp bine organizat și înveșnicit printr-o viață autentică trăită în Biserică cu tot ceea ce reprezintă ea.
Ofertele de gadgeturi, jocuri, filme, spectacole, culturale și de divertisment sunt din ce în ce mai seducătoare și cuceritoare. Pe lângă acestea, gama largă de activități extrașcolare, competiții sportive, parcuri de distracție etc presează agenda timpului liber al copiilor și își revendică dreptul de a ocupa orele libere din timpul zilei, sau de la sfârșitul săptămânii. Goana după un profit cât mai mare a părinților din timpul săptămânii, pentru asigurarea unui confort material și oboseala acumulată la sfârșitul acesteia, conduce la prea puțin timp de calitate petrecut împreună în familie.
IV. 1. Scopul și obiectivele cercetării
În contextul prezentat s-a realizat un sondaj pe un eșantion reprezentiv de elevi ai Școlii Gimnaziale Nr. 81, pentu a identifica cum își gestionează elevii timpul liber. Studiul efectuat a urmărit identificarea timpului alocat diverselor activități școlare și nonformale, valorificarea timpului liber prin diverse activități recreative, precum și interesul elevilor pentru apropierea și cunoașterea lui Dumnezeu.
Obiectivele cercetării:
Identificarea timpului necesar elevilor pentru pregătirea temelor și fixarea cunoștințelor;
Investigarea modalităților de folosire a timpului liber de către copii;
Evidențierea importanței timpului petrecut împreună cu familia;
Analizarea implicării în activități religioase și duhovnicești;
Conștientizarea beneficiilor cultivării valorilor spirituale creștine;
Identificarea preocupărilor și interesolor viitoare ale elevilor.
IV. 2. Ipoteza cercetării
Ipoteza de la care se pleacă este că elevii au din ce în ce mai puțin timp liber pentru participarea la activități religioase și duhovnicești , pe de o parte din cauza programului școlar prea încărcat și a presiunii temelor, pe de altă parte intensificarea participării la cât mai multe activități nonformale. La acestea se adaugă atracția societății consumeriste cu paleta largă de activități de divertisment și folosirea mijloacelor tehnologice din ce în ce mai sofisticate și atractive. Toate acestea conduc la scăderea interesului și preocupării pentru dezvoltarea spirituală și duhovnicească. Un alt factor care determină timpul copiilor petrecut în și pe lângă Biserică îl reprezintă mediul și preocupările religioase ale familiei. Chiar dacă copiii își doresc să participe la slujbele Bisericii sau la activitățile desfășurate de aceasta, din cauza timpului limitat sau al dezinteresului religios al părinților, aceștia sunt privați de creșterea duhovnicească.
Ipotezele cercetării sunt:
Ipoteza 1. Se prezumă faptul că elevii de gimnaziu folosesc o mare parte din timpul liber pentru efectuarea temelor, mai mult de 2 ore pe zi.
Ipoteza 2. Se prezumă participarea intensă a elevilor la activități nonformale, depășind 2-3 ore pe săptămână.
Ipoteza 3. Se prezumă gestionarea timpului liber într-un mod defectuos, prin folosirea excesivă a telefonului, calculatorului sau alt gadget și petrecerea lui în mall-uri.
Ipoteza 4. Se prezumă faptul că se petrece prea puțin timp împreună cu familia, în medie 2-3 ore pe zi.
Ipoteza 5. Se prezumă un dezinteres pentru dimensiunea spirituală a vieții și prea puțin timp acordat de către elevii de gimnaziu introspecției și rugăciunii.
Ipoteza 6. Se prezumă că timpul orei de religie este sigurul timp al elevilor de gimnaziu dedicat dezvoltării spiritual-duhovnicească
IV. 3. Organizarea cercetării
Cercetarea întreprinsă este una cantitativă și s-a folosit ca instrument de cercetare chestionarul. Înaintea derulării cercetării cantitative și a analizei rezultatelor obținute în urma chestionarului, s-a folosit cercetarea calitativă prin observație, aceasta fiind sursa lansării ipotezei verificate.
Chestionarul a fost distribuit unui număr de 229 de elevi de nivel gimnazial ai Școlii Gimnaziale Nr. 81.
Lotul de cercetare în cadrul elevilor de gimnaziu a fost constituit astfel: 111 fete și 118 băieți, în total 229 de elevi.
Perioada în care s-a desfășurat cercetarea pedagogică a fost anul școlar 2018-2019.
Locul desfășurării activității a fost Școala Gimnazială Nr. 81.
Instrumentele de cercetare:
La elaborarea chestionarului s-a utilizat în cea mai mare parte întrebări închise deoarece necesită timp scurt pentru răspuns, sunt mai ușor de completat și sunt obiective.
În cadrul chestionarului s-au folosit 28 de întrebări de două forme:
itemi cu alegere duală:
Consideri mall-ul un loc plăcut de petrecere a timpului liber?
Da
Nu
întrebări de tip grilă cu un singur răspuns:
Câte ore pe zi îți sunt necesare pentru pregătirea temelor și fixarea cunoștințelor?
2 ore
3 ore
4 ore
mai mult de 4 ore
Structura chestionarului.În prima parte a chestionarului întrebările conturează profilul școlarului și furnizează informații cu privire la timpul necesar învățării și rezolvării temelor după programul școlar, precum și timpul alocat activităților nonformale. Partea a doua oferă informații cu privire la gestionarea timpului liber și preferințele elevilor, dar și timpul petrecut cu familia. Partea a treia a chestionarului este relevantă pentru interesul si timpul dedicat activităților spirituale.
Metode de prelucrare și interpretare a datelor:
Centralizarea;
Analiza răspunsurilor;
Confruntarea și separarea datelor;
Repartizarea grafică a rezultatelor cercetării;
Verificarea ipotezelor;
Formularea concluziilor.
Aceste metode au fost folosite cu scopul de a investiga și a analiza modul în care elevii își folosesc timpul liber și preocuparea și interesul pentru folosirea timpului în dezvoltarea spiritual-duhovnicească. Se măsoară gradul de conștientizare a importanței unui timp de calitate, în detrimentul risipei de timp.
IV. 4 Prezentarea și interpretarea datelor de cercetare
CHESTIONAR
PARTEA I – a Caracteristici generale (Profilul elevului și timpul dedicat activităților educative)
1. Localitatea de proveniență . . . .
2. Vârsta . . . . .
3. Sexul: a) feminin b) masculin
4. Care dintre următoarele caracteristici ți se potrivesc cel mai bine?
harnic și serios
cool și spontan
creativ și cu capul în nori
leneș și delăsător
5. Câte ore pe zi îți sunt necesare pentru pregătirea temelor și fixarea cunoștințelor?
2 ore
3 ore
4 ore
mai mult de 4 ore
6. Participi la activități nonformale sportive sau artistice într-un cadru organizat?
da
nu
7. Câte ore pe săptămână dedici activităților sportive sau artistice într-un cadru organizat?
nici una
2 – 3 ore
4 – 5 ore
mai mult de 5 ore
Partea a II – a Gestionarea timpului liber
8. Consideri că folosești timpul liber într-un mod eficient ?
da
nu
nu știu
9. Timpul meu liber dintr-o zi, în medie, este de:
mai puțin de 3 ore
3 – 4 ore
4 – 5 ore
mai mult de 5 ore
10. Preferi să folosești timpul liber pentru citit?
niciodată
câteodată (de două sau trei ori pe săptămână)
în fiecare zi
11. Preferi să folosești timpul liber întâlnindu-te cu prietenii?
niciodată
câteodată (de două sau trei ori pe săptămână)
în fiecare zi
12. Preferi să folosești timpul liber uitându-te la televizor?
niciodată
câteodată (de două sau trei ori pe săptămână)
în fiecare zi
13. Preferi să folosești timpul liber jucându-te la calculator, telefon sau alt gadget?
niciodată
câteodată (de două sau trei ori pe săptămână)
în fiecare zi
14. În medie, câte ore petreci zilnic în fața calculatorului, telefonului sau a altui gadget?
mai puțin de 2 ore
2 – 4 ore
4 – 6 ore
peste 6 ore
15. Consideri mall-ul ca un loc plăcut de petrecere a timpului liber?
da
nu
16. Care consideri că este perioada optimă de petrecere a timpului liber la mall?
un week-end pe lună
în fiecare week-end
de două sau trei ori pe săptămână
în fiecare zi
17. Care sunt situațiile cele mai frecvente în care petreci timpul cu familia?
numai în vacanțe
la sfârșit de săptămână
în fiecare zi
18. În medie, câte ore petreci zilnic cu familia?
mai puțin de 2 ore
2 – 3 ore
3 – 4 ore
peste 4 ore
19. Te gândești ca pe viitor să-ți diversifici activitățile din timpul liber zilnic?
da
nu
nu știu
20. Căror activități te gândești să le acorzi mai mult din timpul liber zilnic?
cititului
întâlnirilor cu prietenii
vizionare la TV
jocurilor pe calculator, telefon sau alte gadget-uri
ieșirilor la mall
activităților recreative cu familia
Partea a III-a Timpul dedicat activităților spirituale
21. Te consideri o persoană religioasă, cu preocupări spirituale?
da
nu
nu știu
22. Obișnuiești să te rogi?
niciodată
uneori
des
foarte des
23. Ești recunoscător pentru ceea ce ești și ai lui Dumnezeu?
niciodată
câteodată
în fiecare zi
24. Consideri că ora de religie este utilă?
da
nu
nu știu
25. Ora de religie este singurul timp în care mă preocup de activitățile spirituale și vorbesc despre Dumnezeu?
da
nu
26. Obișnuiești să mergi la Biserică duminica sau de sărbători?
da
nu
27. Care sunt motivele pentru care nu mergi la Biserică duminica sau de sărbători?
nu îmi doresc
nu am timp
nu am cu cine să merg
28. Te gândești ca pe viitor să aloci mai mult din timpul tău liber pentru activități spirituale?
da
nu
nu știu
Vă mulțumes!
Rezultatele chestionarului privind folosirea timpului de către elevi
Chestionarul a fost aplicat unei populații statistică formată din 229 de elevi ai Școlii Gimnaziale Nr. 81, București, cuprinzând următoarele grupe de vârstă:
31 elevi de clasa a V-a, 11 ani (16 fete și 15 băieți)
46 elevi de clasa a VI-a, 12 ani (22 fete și 24 băieți)
89 elevi de clasa a VII-a, 13 ani (41 fete și 48 băieți)
63 elevi de clasa a VIII-a, 14 ani (32 fete și 31 băieți)
Graficele cu rezultatele chestionarelor aplicate elevilor
Întrebarea Nr. 4
Care dintre următoarele caracteristici ți se potrivește cel mai bine?
harnic și serios; c) creativ și cu capul în nori;
b) cool și spontan; d) leneș și delăsător
Cea mai mare parte a elevilor s-a identificat cu profilul elevului creativ și cu capul în nori, iar procentajul cel mai mic îi reprezintă pe cei leneși și delăsători. Cei mai harnici și serioși s-au declarat elevii de clasa a VI-a, iar cei mai leneși și delăsători, elevii de clasa a VIII-a, urmați de cei de clasa a VII-a.
Întrebarea Nr. 5
Câte ore pe zi îți sunt necesare pentru pregătirea temelor și fixarea cunoștințelor?
2 ore
3 ore
4 ore
mai mult de 4 ore
Elevii din clasele a 5-a și a 7-a afirmă într-un procent de 53-55% că le sunt suficiente 2 ore pentru pregătirea temelor și lecțiilor. Pentru cei din clasa a 6-a și a 8-a, procentul pentru timpul de două ore necesar temelor, este de 38-39%. Se remarcă un procentaj semnificativ si pentru timpul de 3 ore necesar temelor, astfel la clasele a 5-a si a 7-a procentul este de 29%, iar la clasele a 6-a și a 8-a, 32-39%. Si sunt elevi care folosesc mai mult de 4 ore pe zi din timpul liber pentru teme: clasele a 5-a si a 8-a cu un procent de 16%. Dacă luăm în calcul și orele petrecute la școală în sistemul de învâțământ, pentru nivelul gimnazial în medie de 6 ore, se verifică ipoteza conform căreia programul școlar și de învățare al copiilor este foarte mare.
Întrebarea Nr. 6
Participi la activități nonformale sportive sau artistice într-un cadru organizat?
da
nu
Se observă participarea intensă la activități nonformale, la clasele V-VII procentul fiind cuprins între 55-72%, iar la clasa a VIII-a, an în care elevii sunt mai solicitați cu pregătirea examenului de evaluare, procentul este de 38%. Si ipoteaza a doua conform căreia elevii investesc o parte din timp în activități nonformale, se confirmă.
Întrebarea Nr. 7
Câte ore pe săptămână dedici activităților sportive sau artistice într-un cadru organizat?
nici una
2 – 3 ore
4 – 5 ore
mai mult de 5 ore
Elevii din clasa a VI-a se detașează de colegii lor din ceilalți ani de studiu în ceea ce privește timpul folosit pentru activități nonformale. Astfel, 46 % folosesc săptămânal între 2-3 ore, 15 %, 4-5 ore și 19 % mai mult de 5 ore pe săptămâna. Procentul celor care folosesc mai mult de 5 ore pe săptămână pentru astfel de activități este și pentru ceilalți elevi semnificativ: 16 % clasa a V-a, 13 % clasa a VII-a și 16 % clasa a VIII-a.
Întrebarea Nr. 8
Consideri că folosești timpul liber într-un mod eficient ?
da
nu
nu știu
Și la această întrebare elevii de clasa a VI-a au cel mai mare procent, 83 % la gradul de eficiență în ce privește folosirea timpului liber, având în vedere că îl investesc în activități nonformale. Sunt urmați de elevii de clasa a VIII-a, 59 % care își folosesc timpul pentru pregătirea examenului de evalure și astfel consideră că îl folosesc eficient. O parte consistentă cuprinsă într-un procent de 15-39 % nu este sigură dacă folosește corespunzător timpul liber.
Întrebarea Nr. 9
Timpul meu liber dintr-o zi, în medie, este de:
mai puțin de 3 ore
3 – 4 ore
4 – 5 ore
mai mult de 5 ore
Procentajul celor care au mai puțin de trei ore libere pe zi este același pentru elevii de clasa a V-a și a VIII-a, 32 %, 30 % pentru elevii din clasa a VII-a și 22 % pentru clasa a VI-a. Se constată că cel mai puțin timp liber îl au elevii de clasa a V-a și a VIII-a. Într-un procent de 29 % elevii de clasa a VII-a au mai mult de 5 ore libere pe zi, iar cei de clasa a VI-a, 20 %. Cel mai mult timp liber îl dețin elevii de clasa a VI-a, avand în vedere ca 30 % au 4-5 ore libere pe zi.
Întrebarea Nr. 10
Preferi să folosești timpul liber pentru citit?
niciodată
câteodată (de două sau trei ori pe săptămână)
în fiecare zi
Preferința de a folosi timpul liber pentru lectură este îmbucurătoare pentru elevii de clasa a VI-a, 83 % dintre ei folosesc timpul liber pentru citit, iar 8 % preferă să citească în fiecare zi. Îngrijorătoare sunt procentele destul de ridicate pentru cei care nu doresc să folosească timpul liber pentru lectură, 48 % , clasa a VIII-a, 39 %, clasa a VII-a și 32 %, clasa a V-a
Întrebarea Nr. 11
Preferi să folosești timpul liber întâlnindu-te cu prietenii?
niciodată
câteodată (de două sau trei ori pe săptămână)
în fiecare zi
Elevii de clasa a VI-a preferă să se întâlnească cu prietenii în fiecare zi într-un procent destul de mare, 46 % și 54 % de două- trei ori pe săptămână. Cei de clasa a VIII-a nu doresc să aibă astfel de întâlniri într-un procent de 13 %. Răspunsurile la această întrebare erau așteptate și sunt benefice pentru un timp liber petrecut frumos. Se observă preferința elevilor de a folosi timpul liber pentru consolidarea sau crearea de noi prietenii, ceea ce este specific vârstei.
Întrebarea Nr. 12
Preferi să folosești timpul liber uitându-te la televizor?
niciodată
câteodată (de două sau trei ori pe săptămână)
în fiecare zi
Se evidențiază preferința de a urmări programele tv, uneori, într-un procentaj omogen distribuit pe nivel de clase 48-62%. Cel mai mic procent fiind dat de folosirea zilnica a televizorului 10-24 %, iar 25-29% dintre elevi nu își folosesc timpul liber pentru programele tv.
Întrebarea Nr. 13
Preferi să folosești timpul liber jucându-te la calculator, telefon sau alt gadget?
niciodată
câteodată (de două sau trei ori pe săptămână)
în fiecare zi
Răspunsurile la această întrebare justifică procentul mic pentru preferința televizorului, deoarece copiii preferă calculatorul și telefonul. Procentul celor care nu folosesc în timpul liber telefonul este foarte mic, 4-6 % pentru clasele VI- VIII și 22 % pentru clasa a V-a. Tentația de a se juca pe telefon sau alt gadget în timpul liber este evidențiată de procentul foarte mare al celor care preferă să folosească zilnic telefonul, 51-57 % pentru clasele VII- VIII, 33-39 % pentru clasele V- VI.
Întrebarea Nr. 14
În medie, câte ore petreci zilnic în fața calculatorului, telefonului sau a altui gadget?
mai puțin de 2 ore
2 – 4 ore
4 – 6 ore
peste 6 ore
În continuarea răspunsurilor la întrebarea anterioară, observăm cât timp folosesc copiii telefonul pe zi. Un procent de 27-39 % folosesc telefonul mai puțin de două ore pe zi, cei mai mulți se încadrează la 2-4 ore pe zi cu un procent de 32-46%, dar sunt destul de mulți și cei care folosesc telefonul între 4-6 ore și chiar mai mult de 6 ore pe zi, procentul acestora fiind de 27, 75 %.
Întrebarea Nr. 15
Consideri mall-ul ca un loc plăcut de petrecere a timpului liber?
da
nu
O altă preferință anticipată pentru petrecerea timpului liber a copiilor este mall-ul, deoarece oferă o gamă variată de divertisment și se încadrează în ceea ce promovează societatea consumeristă. Un procent vizibil major de 67-85 % dintre elevi preferă mall-ul pentru petrecerea timpului liber.
Întrebarea Nr. 16
Care consideri că este perioada optimă de petrecere a timpului liber la mall?
un week-end pe lună
în fiecare week-end
de două sau trei ori pe săptămână
în fiecare zi
Majoritatea preferă un weekend pe lună să meargă la mall, 47-61 %, dar un procent considerabil cuprins între 23-41 % își dorește să meargă în fiecare weekend.
Răspunsurile la întrebările 13-16 confirmă în mare parte ipoteza 3, conform căreia elevii preferă să folosească timpul liber jucându-se pe telefon, calculator sau mergând la mall.
Întrebarea Nr. 17
Care sunt situațiile cele mai frecvente în care petreci timpul cu familia?
numai în vacanțe
la sfârșit de săptămână
în fiecare zi
În ce privește timpul petrecut cu familia cei mai mulți copii, 54-63 % sunt zilnic alături de părinți, dar un procent semnificativ, 24-39 %, îi reprezintă pe cei care se întâlnesc cu familia cel mai frecvent în weekend. O altă parte beneficiază de timpul petrecut cu familia doar în vacanțe, 3-14 %.
Întrebarea Nr. 18
În medie, câte ore petreci zilnic cu familia?
mai puțin de 2 ore
2 – 3 ore
3 – 4 ore
peste 4 ore
Răspunsurile la această întrebare întregesc imaginea despre timpul petrecut împreună cu familia. Procentul cel mai mare îl reprezintă timpul de peste 4 ore petrecut zilnic cu părinții, 26-39 %, dar repartizarea răspunsurilor la această întrebare este oarecum, uniformă: 17-25 % petrec 3-4 ore zilnic cu familia, 21-33 % petrec între 2 și 3 ore și 11-32 %, mai puțin de 2 ore. Cei care petrec cel mai puțin timp în familie sunt elevii de clasa a VIII-a.
Răspunsurile la întrebările 17-18 referitoare la timpul petrecut în familie nici nu confirmă, dar nici nu infirmă ipoteza 4.
Întrebarea Nr. 19
Te gândești ca pe viitor să-ți diversifici activitățile din timpul liber zilnic?
da
nu
nu știu
Analizând procentajul semnificativ, 55-65 % al celor care doresc să-și diversifice activitățile din timpul liber și 27-37 %, al celor care nu sunt hotărâți și procentajul mic, 4-16 % al celor care sunt mulțumiți cu activitățile actuale, deducem că elevii nu sunt indiferenți la modul cum folosesc timpul lor liber.
Întrebarea Nr. 20
Căror activități te gândești să le acorzi mai mult din timpul liber zilnic?
cititului
întâlnirilor cu prietenii
vizionare la TV
jocurilor pe calculator, telefon sau alte gadget-uri
ieșirilor la mall
activităților recreative cu familia
Observăm cu un procent substanțial, 50- 58 %, preferința elevilor pentru schimbarea activităților din timpul liber. Cei mai mulți își doresc să acorede mai mult timp liber întâlnirilor cu prietenii și activităților recreative cu familia, 16- 26 %. Cititul, 9-11 % concurează cu jocurile pe calculator și telefon, 3- 17 %.
Întrebarea Nr. 21
Te consideri o persoană religioasă, cu preocupări spirituale?
da
nu
nu știu
În ce privește implicarea religioasă, cel mai mic procent, 26,50 % se declară persoane religiose, 29, 25 %, nu sunt religioase, iar 44, 25 % oscilează. Se observă o creștere a procentului celor care nu sunt persoane religioase sau oscilează, la clasele mai mari, VII- VIII.
Întrebarea Nr. 22
Obișnuiești să te rogi?
niciodată
uneori
des
foarte des
Din nou se observă un procent mai mare al celor care nu obișnuiesc să acorde timp pentru meditație și rugăciune la clasele VII- VIII. Si totuși, doar un procent de 15, 25 % nu obișnuiește să se roage niciodată, comparativ cu procentul de 29, 25 % al celor care s-au declarat persoane care nu sunt religioase. Cel mai mare procent de 47, 25 % se roagă uneori, 31 % se roagă des, se presupune în fiecare zi si 6, 50 % se roagă foarte des, de mai multe ori pe zi.
Întrebarea Nr. 23
Ești recunoscător pentru ceea ce ești și ai lui Dumnezeu?
niciodată
câteodată
în fiecare zi
Și în ceea ce privește conștientizarea darurilor primite de la Dumnezeu și recunoștința pentru ele, procentul celor care nu mulțumesc niciodată lui Dumnezeu scade la 8, 25 %, față de 15, 25 % al celor care nu obișnuiesc să se roage și să mediteze și se presupune că sunt persoane indiferente din punct de vedere spiritual. Procentul celor care mulțumesc lui Dumnezeu câteodată este de 41, 25 %, iar al celor care mulțumesc în fiecare zi de 50, 50 %. Și aici se observă diferența pe nivel de clasă, clasele VII- VIII având procentul mai mic în ceea ce privește recunoștința față de Dumnezeu, comparativ cu clasele V- VI.
Rezultatul răspunsurilor întrebărilor 22 și 23 nu confirmă ipoteza 5, deoarece se constată o preocupare și o căutare spirituală și duhovnicească din partea copiilor.
Întrebarea Nr. 24
Consideri că ora de religie este utilă?
Da
Nu
nu știu
61 % dintre elevii de gimnaziu consideră timpul orei de religie, un timp util, 24, 75 % sunt indiferenți, nu se pot pronunța și doar 14, 25 % consideră ora de religie că nu le este folositoare. Aceeași diferență semnificativă la clasele VII- VIII, se evidențiază în grafic.
Întrebarea Nr. 25
Ora de religie este singurul timp în care mă preocup de activitățile spirituale și vorbesc despre Dumnezeu?
da
nu
Peste jumătate din elevi, 51, 75 %, declară că timpul orei de religie este singurul timp în care desfășoară activități duhovnicești. Răspunsul și procentajul acestei întrebări confirmă ipoteza 6.
Întrebarea Nr. 26
Obișnuiești să mergi la Biserică duminica sau de sărbători?
da
nu
Un procent de 69 % dintre elevi participă la slujbele Bisericii, chiar dacă acest lucru se întâmplă doar de Paști, înseamnă că nu sunt indiferenți la dimensiunea spirituală a vieții și sunt deschiși cunoașterii duhovnicești. Aceeași observație în ce privește clasele VII- VIII, procentul celor care deschid ușa Bisericii este mai mic. Și răspunsul acestei întrebări nu confirmă ipoteza 5.
Întrebarea Nr. 27
Care sunt motivele pentru care nu mergi la Biserică duminica sau de sărbători?
nu îmi doresc
nu am timp
nu am cu cine să merg
Dintre diversele motive pentru care copiii nu participă la slujbele Bisericii săptămânale sau de sărbători, 22, 75 % au mărturisit că nu își doresc să meargă, procentul cel mai mare se înregistrează din nou în rândul elevilor de clasa a VII-a și a VIII-a, 33 % și 29 %. 77, 25 % doresc să meargă la Biserică, dar din diverse motive, 60, 75 % nu au timp, iar 16, 50 % nu au cu cine ajunge, nu se împărtășesc și nu beneficiază de un timp liturgic.
Întrebarea Nr. 28
Te gândești ca pe viitor să aloci mai mult din timpul tău liber pentru activități spirituale?
Da
Nu
nu știu
La o întrebare anterioaraă am observat că o mare parte din copii își doresc diversificarea activităților din timpul liber și sunt flexibili în alegerea acestora, depinde de noi ce le propunem. Doar 26, 50% dintre elevi se gândesc să aloce mai mult timp pentru activități duhovnicești, iar 47, 50 % nu știu încă. Din procentul de 26 % care nu doresc să investească timpul în activități duhovnicești, 27-32% sunt tot elevi din clasele VII- VII.
Ipoteza 1 – conform căreia elevii de gimnaziu au nevoie mai mult de 2 ore pe zi pentru pregătirea lecțiilor și a temelor, se confirmă. 54 % dintre ei folosesc mai mult de 2 ore din timpul liber al unei zile pentru consolidarea cunoștințelor și rezolvarea temelor.
Ipoteza 2 – conform căreia se observă un interes deosebit și o participare intensă la activitățile nonformale se confirmă. 57, 50 % dintre elevi participă la astfel de activități, 30, 50 % investind mai mult de 4 ore pe săptămână .
Ipoteza 3 – conform căreia elevii preferă să folosească în timpul liber telefonul, calculatorul sau alt gadget pentru jocuri și să meargă la mall se confirmă. 90, 25 % dintre elevi preferă să folosească timpul liber jucându-se pe telefon sau alt gadget în fiecare zi sau de 2-3 ori pe săptămână. 30 % dintre ei folosesc mai mult de 4 ore și chiar peste 6 ore noua tehnologie pentru jocuri. 73, 25 % consideră mall-ul un loc plăcut și atractiv pentru petrecerea timpului liber.
Ipoteza 4 – conform căreia copii petrec pre puțin timp împreună cu familia, mai puțin de două ore pe zi, nici nu se confirmă, dar nici nu se infirmă. 31, 50 % dintre copiii respondenți, petrec timp împreună cu familia la sfârșit de săptămână sau și mai îngrijorător în vacanțe ( 10 %). 50 % dintre copii petrec cu familia mai puțin de trei ore zilnic sau chiar sub doua ore pe zi (23, 75 %).
Ipoteza 5 – conform căreia elevii de gimnaziu nu sunt interesați pentru dezvoltarea duhovnicească și acordă prea puțin timp introspecției și rugăciunii nu se confirmă. Chiar dacă procentul celor care s-au declarat persoane religioase este de doar 26, 50 %, se observă o deschidere spre dimensiunea spirituală și procentul de 76 % al celor care se roagă câteodată și des, la care se adaugă procentul de 6 % al celor care se roagă foarte des, ne responsabilizează și mai mult pentru grija și atenția pe care trebuie să o acordăm acestei ramuri a educației. Doar 15,25 % dintre elevi nu se roagă niciodată și presupunem că nu manifestă interes pentru dimensiunea spirituală a vieții.
92 % dintre copii sunt recunoscători lui Dumnezeu și acest lucru nu se poate realiza fără o contemplație și admirație a creației și darurilor lui Dumnezeu însoțite de bucuria participării la ele.
Peste 61 % dintre elevi, ora de religie este utilă, ceea ce înseamnă că acest timp petrecut la școală în timpul orei de religie este un timp benefic și investit frumos, cu atât mai mult cu cât 51, 75 % declară că este singurul timp dedicat activităților duhovnicești.
77, 25 % dintre elevii de gimnaziu doresc să meargă la Biserică, dar cei mai mulți (60, 75 %) nu au timp, iar 16, 50 % nu au cu cine să ajungă la Biserică, se presupune că nu provin din familii cu preocupări religioase.
26, 50 % dintre ei, conform răspunsurilor, chiar își doresc să acorde mai mult timp activităților spirituale, în timp ce 47, 50 % nu sunt încă hotărâți, dar nici nu refuză aceast lucru.
Ipoteza 6 – conform căreia timpul orei de religie este singurul timp acordat pentru dezvoltarea spirituală duhovnicească se confirmă. Pentru 51, 75 % dintre elevii de gimnaziu ora de religie este singurul timp în care se discută probleme existențiale și se dezvoltă inteligența spirituală și creșterea duhovnicească.
Cercetarea și-a propus să conșientizeze importanța timpului investit pentru cultivarea valorilor creștine prin activitățile duhovnicești din timpul orei de religie, în contextul marginalizării educației religioase, considerată nerelevantă pentru formarea tinerei generații.
5. CONTEXTUL ACTUAL AL EDUCAȚIEI RELIGIOASE
Educația religioasă, ca de altfel educația în accepțiunea ei generală, este o acțiune creatoare, de imitare a lucrării lui Dumnezeu pentru restaurarea noastră. Lumea în care cresc copiii nu „mai e lumea creată de Dumnezeu, ci este o lume care a pierdut totodată nevinovăția plăcerilor senzuale și simțămintele care formau fondul naturii sale, o lume în care domnește războiul intereselor egoiste, o lume plină de absurdități, de violență, de mândrie, de minciună și de înșelăciune”, spunea cu mult timp în urmă marele pedagog Pestalozzi.
Astăzi, „într-o lume aflată în mișcare și în permanentă dezvoltare, uneori haotică, valorile creștine sunt singurele care nu se schimbă, nu își pierd „valabilitatea”. Ceea ce suportă transformări sunt strategiile didactice prin care se ajunge la ele, metodele și mijloacele care fac posibilă cunoașterea adevărurilor de credință. Pentru că dezvoltarea psihică și cea afectiv-emoțională a copiilor și adolescenților sunt total diferite față de cele cu un secol în urmă, este necesar ca pedagogii contemporani să adapteze conținuturile la orizontul de înțelegere al elevilor de astăzi”.
Educația religioasă trebuie să răspundă provocărilor, cerințelor și exigențelor vieții reale: grija vieții, a traiului bun și a libertății exterioare, știința, filosofia, politica, artele, literele, cultul religios, etc. „Nu mai poți fi astăzi om cultivat și moral, o persoană integrală din punct de vedere psihic și comportamental, fără cunoașterea și profesarea unor valori pe care religia le promovează mai mult decât alte forme de spiritualitate”.
Educația religioasă asigură un sens al vieții, o direcție și un mod de a exista. „Se poate observa că oamenii care trăiesc numai pentru scopuri de perspectivă scurtă (…) ajung la punctul în care trebuie să recunoască împreună cu Ecleziastul: <<Tot ce am făcut este deșertăciune>>”. Educația religioasă conduce pe om la scopul ultim al existenței: trăirea comuniunii cu Dumnezeu. Prin aceasta, viața omului se înalță și se edifică pe temelia de nezdruncinat care este Iisus Hristos, omul renaște astfel la o viață nouă, care poartă pecetea sfințeniei.
Cu toate acestea, în învățământul contemporan, educația religioasă este marginalizată și neglijată din cauza neînțelegerii rolului spiritual în formarea completă a educației copilului. Importanța morală a educației religioase reise din conformitatea faptelor morale cu poruncile lui Dumnezeu. În fața asaltului nonvalorilor morale din societatea noastră și față de promovarea tot mai agresivă a violenței și imoralității prin mass-media, educația religioasă este așteptată ca un factor de apropiere față de adevăratele valori și tradiții religioase și culturale.
Educația pentru și într-o Europă unită trebuie să cultive valori precum toleranța, respectul reciproc, credința în egalitatea sau complementaritatea culturală. „Din punct de vedere social, într-o lume caracterizată de o tot mai mare diversitate etnică și religioasă, educația religioasă propune cunoașterea propriei identități, dar în egală măsură și a celor de alte credințe și convingeri, favorizează incluziunea socială și contribuie la depășirea prejudecăților și a oricăror forme de discriminare. Învățătura creștină promovează respectul reciproc și valorizarea semenilor ca principii fundamentale, iar o educație religioasă bazată pe acestea poate contribui în mod decisiv la formarea unei societăți pluraliste, a conviețuirii în armonie cu aproapele”.
Profesorul Constantin Cucoș spune că statutul religiei este un „barometru al ne-libertății oamenilor și al autoritarismul unui regim socio-politic”. Transformarea orei de religie în simplu obiect de studiu școlar, cu toate procedurile educaționale, orarul școlar, programul de predare, notele au făcut din religie ceva obișnuit, privit cu indiferență de elevi, poate chiar disprețuitor. Cu atât mai mult cu cât se încearcă așezarea orei de religie la începutul sau finalul programului școlar, pentru posibilitatea neparticipării la ora de religie și folosirea timpului alocat acesteia pentru alte activități sau distracții. Evitarea acestor pericole pare a fi marea provocare cu care se confruntă profesorii de religie.
Statutul orei de religie a trecut de-a lungul timpului prin multe provocări și a fost nevoie de fiecare dată de noi validări și totuși, „pedagogia creștină este o componentă inseparabilă a pedagogiei generale. Fără a lua în calcul dimensiunea religioasă, nu am putea vorbi despre pedagogie în integralitatea ei, pentru că educația nu s-ar realiza pe deplin, nu ar cuprinde toate planurile în care se desfășoară viața omului”.
Profesorul de religie nu-și permite să aibă atitudini acerbe, înverșunate, căci riscă să primească din partea elevilor atitudini de repulsie față de religie și Biserică. Este diferență între predarea religiei într-un sistem educațional organizat și cateheza realizată de preoți în Biserică. Slujitorii altarului țin cateheza celor ce-L caută pe Dumnezeu, deci acelora care primesc mai ușor cuvântul. Se cuvine ca preotul și profesorul de religie să fie într-o împreună lucrare.
Foto: Ora de religie desfășurată împreună cu Pr. Sache Ioan la Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena (Apostol Tabaci).
IV. 5.1. TIMPUL OREI DE RELIGIE
”Lăsați copiii să vină la Mine că a unora ca aceștia
este Împărăția cerurilor”
Educația nu este o știință ci o artă, cea mai dificilă artă realizată în scopul perfecționării personalității umane. Între pedagogie și teologie există puncte comune, amândouă atingând profunzimile umane. „Problema autonomiei omului, a raportului dintre educator și educat, chestiunea valorilor ține și de pedagogie și de teologie. Ambele trasee au în vedere formarea și desăvârșirea ființei”. Cunoașterea dobândită pe calea trăirii personale este totdeauna mult mai adâncă, mult mai vie și mai puternică decât cunoașterea teoretică. Și cu toate acestea, ”nu găsim în școli o grijă serioasă pentru dezvoltarea calităților de relaționare, a inteligențelor emoționale, sociale, spirituale, care favorizează lucrul în echipă. E necesară o transmitere nu doar de informații, ci și de atitudini, de un anumit fel de a privi și de a înțelege lucrurile”. Pr. Dumitru Stăniloae spune că învățătura lui Hristos e o învățătură de practicat, nu o teorie de luat simplu la cunoștință. Pentru că prin ea omul trebuie să se facă asemenea lui Hristos și să intre, și să înainteze în unirea cu El.
Educația religioasă nu se adresează unei anumite trăsături a sufletului ci întregului, omului în întregime. Instrucția, ca proces de spiritualizare a omului, ar fi sărăcită dacă nu s-ar avea în vedere integralitatea dintre materie și spirit. Consecințele practice ale credinței religioase menționate de Constantin Cucoș sunt: tonificarea motivațiilor, stimularea acțiunii temeinice și facilitarea rezolvării unor sarcini dificile. “Fortificarea interiorității se sprijină pe credință.(…) Elevul are nevoie de credință – dar nu prin minciună, frică, inoculare – că ceea ce face este bun, corect, dezirabil. Trebuie să se încreadă în omul de lângă el. Trebuie să consimtă că modelul ce-l are în față – dascălul – este unul ce merită a fi urmat”.
Timpul orei de religie este un altfel de timp, copiii nu trebuie să perceapă ora de religie ca pe ceva împovărător, ci ca pe o oază de relaxare și bucurie, profesorul fiind chemat să transforme fiecare timp al orei de religie, în timp de sărbătoare și binecuvântare, o oră de fericire. Ora de religie este un timp al liniștii și reflecției fiind comparată „cu o liturghie la care participă toți colegii” și cu o” insulă primitoare într-un ocean de furtună”. Cei ce participă la procesul de educație religioasă sunt numiți „învățăceii Mântuitorului”.
Insuflarea frumuseții și folosului rugăciunii de la o vârstă mică, va echilibra viața copilului în momente de cumpănă. Chiar dacă vârsta nu-i permite priceperea și înțelegerea cuvintelor rugăciunii, se va folosi de rugăciune atât cât este necesar ca să se roage cu evlavie și să simtă prezența lui Dumnezeu. „Neputând încă să-și formeze o concepție limpede cu privire la Dumnezeu, are cel puțin simțământul prezenței Lui. El simte că există o Ființă Supremă care ne iubește și pe care suntem datori la rândul nostru s-o iubim și, la fel ca oricare adult, când rostește cuvintele rugăciunii se gândește la Dumnezeu și își înalță sufletul către El, iar rugăciunea din inima copilărească plină de evlavie, e fără îndoială, mult mai plăcută lui Dumnezeu decât rugăciunea unui savant care înțelege limpede fiecare cuvânt al rugăciunii pe care o rostește, dar care este rece și împrăștiat” .
Foto: Rugăciunea de dimineață în tabăra de la Mânăstirea Rimetea
„Nicăieri sărbătoarea nu e mai vie decât în lumea copiilor”, spune profesorul Vasile Băncilă. Pornind de la această idee, profesorul are posibilitatea creării unei atmosfere festive prin mici amănunte de decor, prin atitudinea jovială, entuziastă, vie, spirituală, radiind bunătate dar și un fel de senină gravitate care să dea un sens tuturor lucrurilor din jur. În viziunea Fericitului Augustin învățământul nu trebuie să fie obositor, constrângător, rutinier, ci atractiv, plăcut. Profesorul va găsi mijloacele și metodele prin care conținuturile predate să stimuleze interesul elevilor prin aplicabilitatea cunoștințelor. Se cere cultivată curiozitatea liberă a copilului și înclinațiile sale spre activități ludice.
Deși prima treptă în educația religioasă a copilului o constituie familia și Biserica, școala prin ora de religie păstrează această legătură cu Dumnezeu, o întărește și determină convorbirea despre Dumnezeu și comportamentul unor adevărați creștini. Din răspunsurile chestionarului, s-a constatat pentru mulți copii, că timpul orei de religie și activitățile desfășurate în cadrul ei, este singurul timp în care ei se bucură și participă la cunoașterea vieții duhovnicești. Din acest aspect se desprinde și diferența în ceea ce privește vărsta spirituală a acestora. ”Mediul educativ în care se dezvoltă elevii – chiar de aceeași vârstă biologică – poate determina diferențe esențiale în ceea ce privește vârsta spirituală a acestora. Un mediu marcat de religiozitate va favoriza dezvoltarea spirituală a elevilor, la fel cum pot exista situații în care aceștia, dat fiind faptul că doar la ora de religie învață într-un cadru formal despre Dumnezeu, intră în comuniune cu El prin rugăciune, lectură biblică sau discută despre aspecte privind viața duhovnicească, vor întâmpina dificultăți în modelarea spirituală”.
Idealul educațional creștin își propune în cele din urmă, dincolo de idealurile subordonate, legate de fericirea, pacea și ordinea socială din acestă lume, transcenderea limitelor vieții puse de moarte prin împreună lucrarea omului cu harul divin. Drumul spre asemănarea cu Dumnezeu, un drum al libertății interioare, este parcursul pe care și-l propune orice ideal pedagogic creștin. Conținutul duhovnicesc și spiritual al conceptelor folosite pentru descrierea idealului creștin este starea de fericire ce vine din cunoașterea lui Dumnezeu care nu are sfârșit.
Valorile creștine cultivate în timpul orei de religie sunt o șansă dată omului de a căuta drumul spre Adevăr, Viață, Bine, Frumos, Sfințenie. Credința, speranța, iubirea, curajul, dreptatea, cumpătarea, libertatea, iertarea, răbdarea, blândețea sunt valori care asigură „condițiile pentru atingerea idealului creștin al existenței, prin dezvoltarea funcțiilor sufletești: rațiunea, voința, sentimentul”. Predarea religiei „nu e doar o simplă reluare a tradiției. Este o Liturghie în istorie, este un eveniment, este un fel de Rusalii în viața unui popor”.
IV. 5. 2. Valorificarea timpului orei de religie prin activități practice
„Cunoașterea lui Dumnezeu nu vine niciodată numai de la știința singură; adevăratul Dumnezeu există numai în credința copilărească: sufletul unui copil, în simplitatea lui, vede ceea ce nicio inteligență nu poate pătrunde”. Copilul este deosebit de permeabil la credința în minuni, în supranatural, în mistere. El constituie un teren favorabil pentru primirea dogmelor și credințelor religioase. „Ceea ce mintea înțelepților nu vede, practică un suflet de copil în simplitatea lui”. Citatele răspund unor îndoieli în ceea ce privește gradul de receptare a copiilor a noțiunilor despre Dumnezeu, spiritualitate și lumea nevăzută. Cuvintele Mântuitorului „Lăsați copiii să vină la Mine că a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor”(Matei19, 14), aseamănă sfințenia cu copilăria. „Nu pruncul trebuie să ne urmeze pe noi, ci noi trebuie să-l imităm pentru a cuceri Împărăția cerurilor”.
Cum se poate transmite elevilor noțiuni abstracte despre temporalitate și spațialitate, constatarea miracolelor lumii și a universului, înțelegerea de sine și a condiției sale, conduita reflexivă și întrebătoare, este una din provocările orei de religie, dar „dacă n-ar fi copilul o întreagă metafizică religioasă, cum i s-ar putea da ideea de infinit, de Dumnezeu, de veșnicie, de sfințenie, deoarece nu le putem face înțelese prin idei concrete și nici nu posedăm decât limbajul gol, care poate trezi, nu însă crea. Dacă Dumnezeu și religia ar fi patrimoniul vârstei mature, entuziasmul religios și iubirea divină nu s-ar găsi decât în sufletele celor mari. Pe când tocmai la vârsta inocenței se înrădăcinează lucrurile sfinte. Norii sau albastrul dimineții hotărăsc strălucirea zilei”.
Practicarea și trăirea învățăturilor Evangheliei nu se poate realiza decât prin ancorarea și participarea la viața Bisericii. Astfel, în cadrul parteneriatului încheiat între Școală și Biserică, preotul a fost prezent în mijlocul elevilor marcând anumite evenimente importante, dar și copiii au mers și au participat cu multă bucurie la Sfintele Taine săvârșite în Biserică în preajma marilor sărbători creștine, Nașterea Domnului și Învierea Domnului Iisus Hristos.
Activități desfășurate în cadrul parteneriatului Școală-Biserică
La fiecare început de an școlar, preoții de la Biserica Dobroteasa săvârșesc slujba de Te Deum, binecuvântează elevii, părinții și profesorii și sfințesc spațiul școlii prin rugăciune si stropire cu Aghiazmă, pentru un început bun al timpului școlar.
Sărbătorile de iarnă sunt cele mai îndrăgite și așteptate cu multă nerăbdare de copii, iar în cadrul activității „Hristos se naște, slăviți-L” , aceștia participă la Taina Spovedaniei și a Împărtășaniei la cele două biserici care înconjoară Școala Gimnazială Nr. 81, Biserica Dobroteasa și Biserica Sf Apostol Tabaci.
„Satul românesc și colindul din inimile copiilor” Tot în cadrul Parteneriatului Școală-Biserică, gândurile copiilor depre satul românesc și despre colind au fost adunate, sintetizate și prezentate într-o formă atrăgătoare și accesibilă. Acest demers le-a dat prilejul copiilor să reflecteze asupra rădăcinilor, profunzimii și simplității satului, precum și la frumusețea și bogăția tradițiilor moștenite și la datoria pe care o avem să le transmitem mai departe.
Activitatea „Dragobetele pe înțelesul copiilor” desfășurată cu toate clasele de nivel primar și realizată în colaborare cu doamnele învățătoare, l-a adus din nou în mijlocul copiilor pe Părintele Paraschiv Valentin, care le-a vorbit copiilor despre dragostea lui Dumnezeu, dragostea creștină și din familie.
„Urcuș spre Înviere”- dezbatere cu tema Învierea Domnului, în care ne-am bucurat de prezența Pr. Badea. Părintele le-a vorbit copiilor despre semnificația și importanța sărbătorii și cum ar trebui să ne pregătim pentru întâmpinarea ei. Părintele le-a dăruit copiilor cărticele cu poezii creștine din care s-au citit poezii și ghicitori.
Activități desfățurate în cadrul orei de religie pentru conștientizarea identității creștine și cultivarea valorilor spiritual-creștine.
Toamna debutează cu un proiect „ Sfinții de toamnă”, în cadrul căruia copiii se întrec, să prezinte cu mult entuziasm și bucurie viața și exemplul de urmat al sfinților pe care îi prăznuim în acest anotimp.
Pelerinaj la Catedrala Patriarhală de pe Colina bucuriei, cu ocazia prăznuirii și cinstirii Sfântului Dimitrie Basarabov, Ocrotitorul Bucureștului și cu ocazia Pelerinajului de Florii.
Dezvoltarea compasiunii și a milei se realizează prin activități concrete de voluntariat și ajutorare a celor aflați în dificultate. În cadrul activității „Zâmbetul din cutie”, desfășurată în fiecare an în lunile noiembrie-decembrie copiii au donat îmbrăcăminte, jucării și rechizite gândindu-se la bucuria, fericirea și zâmbetul pe care îl aduc pe chipurile altor copii. Tot o activitate de voluntariat în care s-au strâns ajutoare pentru familiile defavorizate, a fost realizată împreună cu reprezentanți ai Asociației Studenți pentru viață, activitate la care au participat și părinții.
„Biserica sufletului meu”, expoziție-concurs de machete de biserici realizate de elevii Scolii Gimnaziale Nr. 81.
Interesul deosebit pentru participarea la Olimpiada de religie reflectă preocupările religioase și deschiderea spre spiritualitate a copiilor și le descoperă noi înțelesuri prin aprofundarea învățăturii creștine.
Ne bucurăm și purtăm cu drag și mândrie costumul tradițional la aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire. Facem un salt peste timp și ne aducem aminte de curajul și faptele demne de urmat ale înaintașilor noștri, jucând rolul unui domnitor sau reprezentând o epocă istorică din formarea noastră ca popor creștin.
Apoi participăm la o „Agapă”, binevenită în timpul programului școlar. Și vizităm Catedrala Unirii de la Alba-Iulia, în vizitele noastre prin țară.
Activități realizate pentru petrecerea unui timp frumos, de calitate și cu folos duhovnicesc
Excursii tematice și drumeții . Ieșim din sala obișnuită de clasă și participăm la o lecție de religie și istorie predată în prima școală românească din Șcheii Brașovului.
Ne bucurăm de frumusețea și ne minunăm de vechimea bisericuțelor de lemn din Țara Maramureșului
Ne bucurăm de darul vieții, al naturii și al prieteniilor. Suntem atenți și curioși să descoperim noi înțelesuri ale lumii înconjurătoare.
Pelerinaj la Mânăstirea Sf. Ilie, Arieșeni, în timpul taberei de vară din apropierea Mânăstirii. Popasurile la biserici și mânăstiri ne îmbogățesc și prin învățăturile duhovnicești pe care le primim, le adunăm și la care vom reflecta pe parcursul vieții, străduindu-ne să le punem în practică.
Tabăra de tineret de la Mânăstirea Rimetea, organizată cu sprijinul Arhiepiscopiei Alba-Iulia este cea mai complexă și reușită activitate în ceea ce privește petrecerea unui timp de calitate și educația religioasă nonformală. Tabăra a avut un program bogat, bine stabilit și a oferit copiilor o modalitate plăcută și eficientă de folosire a timpului din vacanță. Programul include rugăciunea de dimineață și de seară, ateliere de discuții pe diferite teme, ateliere de dezvoltare personală, jocuri de tabără, de auto-cunoaștere, de comunicare, de team-building, atelier de cruciulițe și metanii, pictură pe sticlă, curs de bătut toaca, o serie de concursuri, seri speciale (teatru improvizat, muzică și karaoke, poezie), drumeții și foc de tabără. Copii sunt însoțiți de preot și de socio-animatori special pregătiți de Arhiepiscopie și au posibilitatea de a descoperi natura, jocul, rugăciunea, diferite abilități, comunicarea liberă și pe ei înșiși, într-o atmosferă curată, demnă și sinceră. Tabăra de tineret prin scopul spiritual și educativ-formativ este „ o incursiune în adâncul sufletului pentru a scoate la lumină bucuria desăvârșirii personale prin comuniunea cu ceilalți”.
Atelier de dezvoltare personală în tabăra de la Mânăstirea Rimetea, sub ocrotirea Mântuitorului Iisus Hristos și a Sf. Cruci.
Nu este ușor să rezistăm un timp îndelungat la slujbe, dar ne străduim să dobândim răbdare și luptăm cu oboseala, iar răsplata de la sfârșit este pe măsura efortului depus. Atmosfera din biserică, lumina lumânărilor și a candelelor, mirosul de tămâie, veșmintele strălucitoare ale preotului, cântările de la strană, gustul anafurei de la sfârșitul slujbei, toate acestea își pun amprenta într-un mod minunat în sufletul copiilor, transformându-se în amintiri de neuitat și transpunându-l într-un alt timp, timpul liturgic, un timp al veșniciei și al nemuririi.
Drumeție împletită cu învățături duhovnicești alături de părintele însoțitor al grupului din tabără.
Alături de maici învățăm să ne rugăm și să lucrăm folosind timpul pentru trup și pentru suflet.
Petrecerea unui timp în prejma maicilor este de folos sufletesc, dar și practic pentru învățarea unui meștesug.
Ne bucurăm de umbra copacului și strecurăm și câteva discuții duhovnicești.
Ne rugăm și ne jucăm, împletind frumos activitățile duhovnicești cu distracția și veselia în atmosfera spirituală al Mânăstirii.
Medităm și cugetăm la lucrurile care ne fac fericiți și bucuroși și îmărtășim aceste experiențe și gânduri cu ceilalți.
Și cum se putea încheia tabăra, decât cu un foc de tabără în jurul căruia s-a cântat și s-a meditat la toate lucrurile bune și frumoase întâmplate în această perioadă.
Educația religioasă oferă celor mici dragoste, credință, nădejde, încredere în sine, libertate sufletească, răspunsuri la diverse întrebări. „ Fără a afecta atitudinea copiilor, fără a critica neajunsurile altora, profesorul va îndemna copiii la convivialitate, jovialitate, veselie, creând o atmosferă frumoasă și orientându-i pe copii către bucuria interioară. Doar așa, pedagogia creștină din zilele noastre poate atinge desăvârșirea pe care cu toții ne-o dorim și își poate împlini misiunea, aceea de a-i apropia pe tineri de Dumnezeu și de a-i implica pe aceștia în viața Bisericii”.
ANEXA 1
PROIECT DE LECȚIE
ORGANIZAREA RESURSELOR ACTIVITĂȚII PEDAGOGICE
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ
Propunător: Dragnea Livia Amalia
Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială Nr. 81
Aria curriculară: Om și societate
Specialitatea: Religie
Clasa: a V-a
Baza didactico-materială:
1. Resurse spațiale și temporale – spațiu: sala de clasă
– timp: 50 minute
– mijloace: tablă, markere, laptop, video-proiector, Biblia, fișe de lucru
2. Resurse oficiale – Programa școlară pentru disciplina Religie, clasa a V-a; Planificarea calendaristică, Proiectarea unității de învățare „Mântuitorul Hristos-Învățătorul desăvârșit„
3. Resurse bibliografice: 1. *** Biblia sau Sf. Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
2. Leon, Magda, “ Cele mai frumoase pilde și povestiri creștin – ortodoxe “ , Editura Aramis, București, 1998, pag. 84
3. Cucoș Constantin (coordonator), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura „Polirom", Iași, 1998.
4. Cucoș Constantin, Educația religioasă, Editura „Polirom", Iași, 2009
5. Șebu Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Opriș, M., Opriș, D., Metodica predării religiei, Editura „Reîntregirea", Alba-lulia, 2000.
6. Opriș Dorin, Opriș Monica, Metode active de predare învățare – Modele și aplicații la religie, Editura „Sf. Mina”, Iași, 2006.
7. Muha, Camelia, Religie creștin ortodoxă, caiet pentru elevi, clasa a V-a, Editura Sf. Mina, Iași, 2010.
2. ORGANIZAREA PEDAGOGICĂ
Unitatea de învățare: Mântuitorul Hristos-Învățătorul desăvârșit
Subiectul lecției: Pilda celor zece fecioare- să fim prevăzători
Forma de organizare a instruirii: frontală și individuală
Tipul de activitate: Lecție mixtă
PLANIFICAREA ACTIVITĂȚII DIDACTICE
SCOPUL GENERAL AL LECȚIEI :
Însușirea unor învățături date de Mântuitorul Hristos, în vederea consolidării comportamentului religios – moral.
OBIECTIVE OPERAȚIO NALE:
O. 1 – să rezume conținutul pildei, după lectura fragmentului scripturistic din clasă;
O. 2 – să explice simbolurile din pildă, după citirea lecției din carte;
O. 3 – să formuleze învățături folositoare pentru viața duhovnicească, în urma discuțiilor din clasă;
O.4 – să precizeze importanța timpului ca dar pentru mântuire, după dezbaterea din clasă;
3. CONȚINUTURI DE BAZĂ:
– cu ajutorul textului biblic, copii vor descoperi mesajul transmis de Iisus Hristos prin Pilda celor zece fecioare (Matei 25, 1-13),
– identifică fapte bune pe care le pot face pentru a avea candela sufletului aprinsă;
– aplicarea învățăturilor creștine cu privire la valorificarea timpului;
– lectura unor povestiri despre importanța faptelor bune;
– studiul de caz (discutarea în grup și identificarea unor comportamnete lipsite de responsabilitate);
4. METODOLOGIA
Metode și procedee: rugăciunea, expunerea, conversația, explicația, conversația euristică, povestirea, exercițiul, lectura religioasă, aprecierea, argumentarea, problematizarea, comparația, dezbaterea
Mijloace de învățământ: video proiector, laptop, caietul auxiliar de religie cls a V-a, fișe de lucru, Biblia,
5. EVALUAREA
Obiective ale evaluării:
Cognitive: O1: să povestească și să explice înțelesul pildei;
Formative: O2: să argumenteze necesitatea faptelor bune;
Atitudinale: O3: să formuleze învățături necesare vieții duhovnicești.
Instrumente de evaluare: verificarea orală, fișa de lucru, observarea sistematică, aprecierea.
STRATEGIA DIDACTICĂ
Numele și prenumele: FISA DE LUCRU Data: _____________
Numerotează în ordine cronologică ideile principale ale lecției:
Iisus relatează Pilda celor zece fecioare.
Cele zece fecioare așteaptă sosirea Mirelui.
Sfinții Apostoli solicită Mântuitorului să le descopere momentul sfârșitului veacului.
Fecioarele înțelepte pregătesc candelele cu untdelem.
Mirele sosește la nuntă.
Fecioarele înțelepte întâmpină Mirele.
Fecioarele neînțelepte pleacă sa cumpere untdelemn.
Mirele nu recunoaște fecioarele neînțelepte.
Fecioarele neînțelepte nu-și pregătesc suficient untdelemn.
Fecioarele neînțelepte nu sunt primite la nuntă.
De știi tu acum, răspunde :
Cine este acel Mire ?
Cu ce prilej, cui și unde,
Vrea s-aducă mântuire ?
______________________
Alcătuiți propoziții, cu conținut religios, și prin referire la lecția studiată, folosind
cuvintele: candelă, fecioare, nuntă, Mire.
________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
SUCCES!
Dupa activitatea de astăzi mă simt:
Întrebare suplimentară!!!
Duminica aceasta ai ajuns la Sfânta Liturghie? DA NU
CONCLUZII
„Noi suntem clipa care trece prin poarta existenței”.
Omul caută să depășească neputința și mărginirea sa prin puterea și forța proprie, prin goana după fericire, încercând să-și procure o mântuire realizată prin sine însuși. Dar, în loc de mântuire, omul pierde adevărata libertate. ,,Lucruri, stări, relații pe care omul le caută cu un angajament absolut și cu care el se identifică în mod absolut, ca să-și găsească în ele mântuirea (putere, știință, plăcere, succes profesional, pasiuni etc) se întorc împotriva lui , înrobindu-l. În urma lor rămâne dezamăgire, deziluzie, gustul amar, nimicul. Căci, prin posedarea unor lucruri sau stări, ele însele mărginite, nu poate fi satisfăcută tendința infinită a omului spre fericire, libertate și împlinire”. Sensul existenței noastre nu ni-l poate da decât perspectiva eternității.
Prin promovarea și cultivarea virtuților la ora de religie copilul învață să fie fericit și să păstreze această stare permanent. ,,Numai virtuțile fac pe om fericit, fie că acela mai are sau nu și alte bunuri. Toate celelalte bunuri sunt măsurate și, când sunt pierdute, e pierdut totul. Virtutea e nemăsurată și, chiar dacă omul care o are le pierde pe celelalte, tot fericit rămâne. Căci prin virtute omul participă la Dumnezeu cel infinit”.
Timpul este un dar al lui Dumnezeu pentru om și creație pentru ca acesta să ajungă la desăvârșire și să câștige viața fericită veșnică, iar forța care îl mișcă și îndreaptă spre nemurire este iubirea. A trăi în iubire și comuniune cu ceilalți înseamnă a simți adierea veșniciei, iar prin participarea la Sfânta Liturghie intrăm prin clipă în eternitate. Iubirea este o putere care nemurește, când îi spui unei persoane ,, te iubesc”, îi spui de fapt „tu nu vei muri niciodată”.
Timpul de calitate presupune o așezare duhovnicească în simplitate. Gândirea materialistă conform căreia nu există altă realitate decât cea palpabilă conduce la o diluare a conștiinței eshatologice, mult mai comodă și confortabilă. În acest sens, prin toate mijloacele de comunicare ni se propune sloganul ,,trăiește-ți clipa”, astfel încât spațiul și timpul, ,,aici și acum” devin cadrul cultivării egoismului prin promovarea unei culturi bazate pe plăceri și divertisment. ,,Timpul devine un accesoriu” pentru cultivarea și întărirea idolilor acestei societăți de consum: banii, puterea și plăcerea.
„Veșnicia s-a născut la sat”, spunea Lucian Blaga. Pentru omul comunității tradiționale ancorat în spiritualitatea creștină timpul era perceput într-o relație directă cu Dumnezeu, el nu se temea de timp, ci îl simțea și îl trăia cu multă responsabilitate și înțelepciune, nu se grăbea și știa să aștepte. Viteza și graba cu care trăim astăzi, presiunea permanentă a timpului, care trebuie împărțit pentru tot mai multe evenimente, diminuează disponibilitatea de a aștepta. „S-a dus vremea când lumea avea timp să trăiască. Nimeni nu mai vrea să nu se grăbească, pentru că a nu te grăbi înseamnă a pierde timpul. Cine se mai oprește să arunce o privire asupra sa sau asupra lumii în care trăiește?(…)Ura față de timp înseamnă să nu-ți asumi riscul (sau dimpotrivă șansa) unei întâlniri față în față cu tine însuți(…). Societatea postmodernă nu este o societate a așteptării”.
În acest context timpul orei de religie este un dar neprețuit și trebuie valorificat cu multă răspundere și reponsabilitate pentru deschiderea unor noi perspective de a privi lumea și viața. „Este imperios necesar să fie cultivate atât dimensiunea existențială a timpului ca durată și dăinuire a vieții umane în comuniune, cât și valoarea conștiinței umane care dă sens timpului și îl transcende spiritual prin aspirația la nemurire sau viața eternă”. Timpul devine o valoare în măsura în care Dumnezeu se manifestă în el și suntem chemați să pregustăm încă de aici viața veșnică.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare scripturistice și patristice
Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, EIBMBOR, București, 1988,
Psaltirea Prorocului și Împăratului David, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2003,
Ceaslov, Ed. IBMBOR, București, 1984,
Fericitul Augustin, Confesiuni, Ed. Humanitas, București, 2007,
Sf. Grigore de Nazianz, Poemata dogmatica, VIII, în: PG37, col.452, în TDO. Vol I, Pr. Dumitru Stăniloae ,
Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, vol. I, Ed Sophia, București, 2000,
Sfântul Ioan Gură de Aur, In Sanctam Pentecostem, Hom. II, P.G. 50, col.454, în TDO, vol.II , Prof. Dumitru Staniloe,
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Filocalia 2, Ed. Harisma, București, 1993,
Ibidem, Ambigua, EIBMBOR, București, 2006,
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze…..volII, Cat.XV, în Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol.II, Pr. Dumitru Stăniloae,
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, în vol. Scrieri, partea I, trad. Pr. Prof. D. Fecioru, PSB 17, EIBMBOR, București, 1986,
Articole, studii, lucrări
Afloarei, Prof. Dr. Ștefan, Conf. Dr. Adrian Lemeni, Diac. Asist. Dr. Sorin Mihalache (coord.), Teologie, Filosofie, Știință –perspective interdisciplinare, Ed.Universității ,,Alexandru Ioan Cuza,,, Iași, 2013,
Afloarei, Prof. Dr. Ștefan, Finitudine și experiență a temporalității, în Viață și conștiință în orizontul temporalității, Adrian Lemeni (coord.),
Barrow, John, Originea universului, trad. B. Merticaru, Ed. Humanitas, București, 1994,
Bădiliță Cristian &Paul Barbăneagră, Întâlnirea cu sacru, Ed. Axa, Botoșani, 1996,
Băncilă, Vasile, Duhul sărbătorii, București, Ed. Anastasi, 1998,
Benga, Cristina, Idealul educațional în pedagogia creștină, Ed. Sophia, 2009,
Bourceanu, Prof. Dr. Gelu, Originea Universului în Teologie, Filosofie, Știință –perspective interdisciplinare, Prof. Dr. Ștefan Afloarei (coord.),
Buchiu , Pr. Ștefan, Relația dintre timp și eternitate, în Viață și conștiință în orizontul temporalității, Adrian Lemeni (coord.),
Ciobotea, Daniel, Criza spirituală, în Ortodoxia sub presiunea istoriei, C-tin Coman , Ed. Bizantină, București, 1995,
Cioran, Emil, Căderea în timp, trad. Irina Mavrodin, Ed. Humanitas, București, 1994,
Crainic, Nichifor, Nostalgia Paradisului, Ed. Moldova, Iași, 1994,
Crețu, Pr. Conf. Dr. Vasile, Care este rolul pedagogiei în societatea contemporană, articol în ziarul Lumina, 6 mai 2020,
Cucoș, Constantin , Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Polirom, 2009,
Ibidem, Pedagogie, Ed. Polirom, Iași, 2002,
Ibidem, Educația religioasă, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996,
Daniel,Patriarhul BOR, Ed. Trinitas, Iași, 2007, Comori ale ortodoxiei
Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, trad. M.Ivănescu și C. Ivănescu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1999,
Ibidem, Mituri, vise și mistere, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998,
Ibidem, Încercarea labirintului, Ed. Humanitas, București, 2007,
Evdochimov, Paul, Arta icoanei. O teologie a frumuseții, trad. Grigore și Petru Moga, Ed. Sophia, București, 2014,
Guenon, Rene, Domnia cantității și semnele vremurilor, Ed. Humanitas, București, 2008,
Hawking, S. W., Scurtă istorie a timpului, Ed. Humanitas. București, 2018,
Kovalevsky, Jean, Taina originilor, trad. D. Mezdrea, Ed. Anastasia, București, 1996,
Lemeni, Adrian, Sensul eshatologic al creație, Ed. ASAB, București, 2007,
Lemeni, Adrian (coord.), Repere patristice în dialogul dintre teologie și știință, Ed. Basilica, București, 2009,
Lemeni, Adrian, Mihalache Sorin, Viață și conștiință în orizontul temporalității, Ed. Basilica, București, 2015,
Mama Sica, Cum să-i învățăm pe copii religia, Ed. Anastasia, 1995,
Merleau-Ponty, M., Fenomenologia percepției, în Lumina celui nevăzut, vol II, Sorin Mihalache,
Mihalache, Diac. Adrian Sorin, Lumina celui nevăzut, Ed. Basilica, București, 2016, vol. I,
Idem, Lumina celui nevăzut, Ed. Basilica, București, 2016, vol. II,
Motru , C. Rădulescu, Timp și destin, Ed. Minerva, București, 1997,
Nellas, Panayotis, Omul animal îndumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu 2009
Opriș, Dorin, Opriș Monica, Șebu Sebastian, Metodica predării religiei, Ed. Reântregirea, Alba-Iulia, 2000,
Opriș, Dorin, Dimensiuni creștine ale pedagogiei moderne, Ed. Sf. Mina, Iași, 2010,
Pestalozii, J. H Cum își învață Gertruda copii, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1977,
Petraru, Pr. Gheorghe, Timpul omului-Timpul mântuirii, în Viață și conștiință în orizontul temporalității, Adrian Lemeni (coord), Ed. Basilica, București, 2015,
Popescu, Pr. Prof. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR, București, 2005,
Idem, Omul fără rădăcini, Ed. Nemira, București, 2001,
Popa, Pr. Gheorghe, Lege și iubire. Coordonate biblice și hermeneutice pentru teologia morală. Ed. Trinitas, Iași, 2002,
Idem, Etica creștină ortodoxă și provocările biotehnologice actuale, în Teologie, Știință, Filosofie, Adrian Lemeni (coord.),
Popovici, Sf. Iustin Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol.I, Editura Doxologia, Iași, 2017,
Prigocine, Ilya, Între eternitate și timp, trad. Iulia Gherguț, Ed. Humanitas, București, 1997,
Sandu, Prof.Ing. Gheorghe, Știință și credință, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987,
Idem, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe, EIBMBOR, București, 2002, nota de subsol, 477, p. 343
Idem, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, EIBMBOR, București, 2004,
Idem, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, EIBMBOR, București, 2005,
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă,vol.I, EIBMBOR, București, 2003,
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă,vol.II, EIBMBOR, București, 2003
Teofan, Preasfințitul M.M.B., Nașterea lui Hristos – sensul vieții noastre, Scrisoare pastorală la sărbătoarea Nașterii Domnului, Iași, 2018,
Sf. Vladimir Mitropolitul Kievului, Despre educație, trad. Xenia și Alexandru Tănăsescu Vlas, Ed. Sophia, București, 2006.
Resurse electronice:
Cârstea, Ștefan, emisiunea ,,Lumina celui nevăzut,,, realizator Diac. Sorin Mihalache, Trinitas TV., 23 octombrie 2013,
Crețu, Pr. Conf. Dr. Vasile, articol Ziarul Lumina, 03. Octombrie, 2010, http://ziarullumina.ro, vizualizare, iunie 2020,
Guzga, Florin, Ce este timpul, descopera.org, vizualizare: 26 ianuarie 2019,
Oprescu, Florin, Nu am depășit viteza luminii, dar am făcut timpul să se contracte, ziare.com, 26 sept. 2011, vizualizare, ianuarie 2020,
Opriș, Prof. Dr. Dorin și Monica, Marginalizarea religiei în învățământul contemporan, www. laurențiudumitru. ro, vizualizare, 3 decembrie 2019,
De ce ni se pare că timpul trece mai repede pe măsură ce îmbătrânim, https://unimedia.info/ro, 7 ianuarie, 2019, vizualizare, ianuarie 2020
https://reintregirea.ro/departamentul-de-misiune-si-tineret, vizualizare, iunie 2020
DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE
Privind elaborarea lucrării metodico-științifice pentru obținerea gradului didactic I
Subsemnata, Dragnea Livia Amalia, profesor la Școala Gimnazială Nr. 81, din București, declar pe propria răspundere că:
Lucrarea a fost elaborată și îmi aparține în întregime;
Nu au fost folosite alte surse decât cele menționate în bibliografie;
Nu au fost preluate texte, date sau elemente din partituri din alte lucrări sau din alte surse fără a fi citate și fără a fi precizată sursa preluării, inclusiv în cazul în care sursa o reprezintă alte lucrări ale mele;
Lucrarea nu a mai fost folosită în alte contexte de examen sau de concurs.
Data, Semnătura,
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Lucrarea metodico științifică pentru obținerea gradului didactic I [304955] (ID: 304955)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.