Lucrarea Educativ Misionara In Randul Noii Generatii

CUPRINS

CAPITOLUL I

Imaginea copilului și a familiei în societate…………………………………p.

I.1. Familia în sens juridic………………………………………p.

I.2. Familia în perioada vechi-testamentară………………….p.

I.3. Familia în învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli………………………………………………………..p.

CAPITOLUL II

Dreptul la educație al copilului………………………………………………………….p.

Sfântul Clement din Alexandria..…………………………p.

Idealul educațional ……………………………………p.

Metode ale pedagogiei creștine……………………….p.

Rugăciunea, postul și Sfintele Taine………………….p.

Sfântul Ioan Gură de Aur…………………………………p.

Idealul educațional……………………………………p.

Importanța educării sufletului și trupului copilului……p.

Mijloacele pedagogice necesare realizării idealului….p.

CAPITOLUL III

Promovarea valorilor educaționale oferite de Bisericã prin intermediul parohiei …………………………………………………………………..p.

III.1. Noua generație se regãsește ȋn imaginea parohialã?………..p.

III.2. Necesitatea unui liant ȋntre școalã, familie și parohie………p.

CAPITOLUL IV

Studiu privind importanța participãrii la activitãțile religioase și cu caracter social educativ desfãșurate ȋn parohia „Sfȃntul Antonie cel Mare” Brãila……………………………………………………………………….p.

IV.1. Ancheta sociologicã pe bazã de chestionar privind importanța participãrii la activitãțile social- educaționale desfãșurate la nivel de Parohie……. p.

IV.2. Interpretarea datelor anchetei …………………………p.

IV.3. Propunere de proiect ………………………………….p.

Introducere

“Iar Iisus a zis: Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine, că a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor.” (Matei 19, 14)

Încercând să privim fiecare aspect al vieții noastre în lumina poruncilor lui Dumnezeu, ne îndreptăm pașii spre împlinirea dorinței de a-i ajuta pe copiii noștri să câștige ceea ce Sfântul Apostol Pavel numește “chipul lui Dumnezeu”. Parcurgerea unui drum pe această temă ar fi incompletă și sterilă dacă s-ar reduce stricto-sensu la cadrul teologic de evaluare, fără a ține seama de mutațiile de ordin sociologic și juridic survenite la nivelul copilului în zilele noastre.

A vorbi despre familie atunci când ne-am propus să vorbim despre copii poate părea o digresiune dar, înainte de a porni la zidirea unei construcții, trebuie să așezăm o temelie trainică.

Pe de o parte, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor [art. 48 al. (1) din Constituția României]. Pe de altă parte, familia poate fi văzută ca o imagine miniaturală a Bisericii, familia creștină fiind un sinonim pentru “Biserica de acasă” (Ecclesia domestica).

În lupta de a redescoperi și mai mult importanța dreptei învățături și dreptei viețuiri creștine privind familia ca icoană a iubirii lui Hristos față de umanitate, așa cum rezultă din Sfânta Scriptură (Efeseni 5, 21-33), Biserica va găsi un mare sprijin în lucrarea sa misionară și pastorală, dacă va face apel nu numai la teologi, ci și la specialiști creștini din alte domenii, preocupați de problematica familiei.

Ocrotirea copilului nu se va putea realiza integral niciodată dacă se va urmări finalizarea unor scopuri în creșterea și educarea acestuia strict din punct de vedere laic, înlăturându-se aspectele bisericești. Copilul este un univers complex care necesită atenție, protecție și îngrijire atât fizică, cât mai ales spirituală, pentru a reuși să păstreze condiția esențială a purității cerută de Însuși Mântuitorul Hristos pentru mântuire.

Din nefericire, în zilele noastre tumultul problemelor care apar în procesul dezvoltării personalității copilului are un ritm înspăimântător și ne vedem puși în situația unor întrebări al căror răspuns îl poate oferi numai Sfânta Biserică.

CAPITOLUL I

Imaginea copilului și a familiei în societate

I.1. Familia în sens juridic

Pentru o privire corect centrată asupra imaginii copilului în societate este de preferat ca mai întâi să fie prezentat mediul în care acesta se formează, îndeosebi cel familial.

Sociologii disting familia simplă sau nucleară, formată din părinții și copiii lor necăsătoriți, și familia extinsă sau largă, formată din alte persoane decât în primul caz. În sens restrâns, familia ca nucleu social elementar, cuprinde pe soți și pe descendenții necăsătoriți ai acestora.

În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. În acest sens familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege.

Avându-se în vedere funcția biologică a familiei, s-a spus că familia este o realitate biologică, prin uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreație. Atfel se asigură reproducerea populației, deoarece fără perpetuarea speciei umane societatea este de neconceput. Însă, condițiile naturale de dezvoltare a familiei trebuie să fie privite în strânsă legătură cu relațiile sociale, atât din cadrul familiei cât și din societate.

Copiii constituie, în cadrul familiei, un puternic factor de coeziune, de echilibru moral și juridic, de potențare a sentimentelor, de bucurie și de încredere în viitor. În același timp, copiii constituie viitorul unei națiuni. Sprijinirea și stimularea creșterii natalității se realizează, în bună măsură, prin mijloace juridice.

Dreptul familiei reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale și patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii și întăririi familiei.

Trebuie subliniat faptul că ocrotirea interesului copiilor minori nu înseamnă nesocotirea intereselor părinților, deoarece în familie nu pot exista contradicții între membrii ei. Interesele membrilor familiei se află în deplină concordanță și au o finalitate precisă – întărirea familiei. Copii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie [art. 48 al. (3) din Constituția României].

B. Familia constituie cel dintâi sanctuar al vieții creștine, cea mai mică unitate socială bisericească, dar și cea mai hotarâtoare unitate socială civilă. Având această poziție în cadrul vieții bisericești ca și în cadrul vieții laice, familia se prezintă întocmai ca ceea ce și este ea în realitate și anume o piatră de temelie a întregului edificiu social al Bisericii, ca și a întregii vieți obștești și a organizației statale.

Din această cauză, atenția și grija manifestată față de familie, arată atât din partea Bisericii, cât și din partea statului, gradul de conștiință a misiunii fiecăreia dintre aceste două organizații, pentru această mică unitate socială, acordându-i atenția și sprijinul cprespunzător.

Hristos spune că după nașterea pruncului mama își uită durerile pentru bucuria că “s-a născut om în lume” (Ioan 16, 21). Cuvintele Sale ne arată că nașterea unui copil este un eveniment pentru Dumnezeu Însuși, fiecare persoană fiind unică în ochii lui Dumnezeu.

Analiza familiei creștine se poate face printr-o împărțire cronologică și ideologică, criteriul de bază fiind Întruparea Mântuitorului și propovăduirea Evangheliei Sale.

Astfel, există o perspectivă asupra familiei în perioada Vechiului Testament, adică până la venirea lui Hristos în lume, și o perspectivă a familiei de după venire, în învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli.

I.2. Familia în perioada vechi-testamentară

În perioada aceasta familia își împlinea rostul crescând copii cât mai numeroși. Copiii erau, în opinia psalmistului și de fapt a întregii societăți a vremii, o dovadă evidentă a iubirii lui Dumnezeu (Psalmul 127, 3-4). Ca semn deosebit al binecuvântării divine asupra unei familii era nașterea unui număr cât mai mare de copii de parte bărbătească (Facere 29, 31; 30, 24).

Tânăra căsătorită considera că este o cinste deosebită pentru sine a avea cât mai mulți copii (Facere 24, 60; Rut 4, 14).

Numele se dădea copilului îndată după naștere, de obicei de către mamă (Facere 29, 31; 30, 24; 35, 18) și în cazuri mai rare de către tată (Facere 16, 15;17, 19; Ieșire 2, 22).

În ce privește creșterea și educația copiilor, Sfânta Scriptură a Vechiului Testament cuprinde numeroase pasaje privind modul, dar mai ales scopul educației tinerei generații. Una dintre preocupările majore ale israeliților era aceea de a-i învăța pe copii lor mai întâi Legea lui Dumnezeu. Primele elemente de educație erau cele de morală (Pilde 1, 8; 6, 20). Se foloseau adesea metode coercitive în instruirea copiilor.

Primul și cel mai eficient factor emoțional a fost casa părintească, tatăl și mama fiind cei dintâi dascăli ai copiilor lor. Menirea părintelui de a se preocupa de educația odraslelor o adeverește însăși cartea Facerii (18, 19), care justifică într-un fel chemarea lui Avraam când zice: “L-am ales ca să învețe pe fii și casa sa după sine să umble în calea Domnului și să facă judecată și dreptate.”

Aproape toată activitatea cotidiană trebuia să fie folosită ca o cale de învățătură pentru copii. Faptele preced cuvintele în educația israelită, teoria nu era altceva decât urmarea practicii.

I.3. Familia în învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli

Familia umană are ca prototip însăși familia divină a Sfintei Treimi ale cărei caracteristici sunt iubirea desăvârșită, comuniunea, unitatea și egalitatea Persoanelor.

Chiar dacă Hristos nu proclamă drept scop al căsătoriei nașterea de prunci, El îi consideră ca o împlinire a familiei și un obiectiv al ei stabilit prin creație: “Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți” (Facere 1, 28).

Odată cu aducerea pe lume a copiilor, familia devine cu adevărat “o biserică mică”, cum o numea Sfântul Ioan Gură de Aur.

Rolul copiilor în familie este covârșitor pentru că ei “sporesc în mod esențial comuniunea dintre soți prin responsabilitatea comună, în care ei se unesc, deci adâncesc esența căsătoriei, care fără de copii se sărăcește de substanță spirituală interioară”.

Familia devine cu adevărat o celulă a societății numai în alcătuirea ei plenară: soț, soție, copii. Fără copii, soții devin “ o unitate egoistă în doi”. În concepția sfinților apostoli, iubirea este temelia întregii educații a copiilor.

Sfântul Pavel recomandă prudență în atitudinea familiei față de copii: “Voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri” (Efeseni 6, 4), “ca să nu se deznădăjduiască” (Coloseni 3, 21).

Învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli cu privire la familie constituie un adevărat cod de morală creștină care reglementează raporturile dintre membrii familiei.

Capitolul II

Dreptul la educație al copilului

Idealul educațional creștin, spre deosebire de toate celelalte idealuri, este unul absolut, de transcendere a morții, fapt care face din pedagogia creștină, o pedagogie a vieții prin excelență, o pedagogie a învierii.

Idealul educației nu trebuie căutat înainte, ci în urmă, la copil. “Fiți precum copiii!” devine un imperativ care, respectat, naște o etică purificatoare, induce germeni pentru reconstrucția umanului din noi într-o vita nuova a cărei energie vine direct din orizontul sacru.

Educația are un rol major în a face omul să “dețină” “identitatea” care îl confirmă drept “cetățean” al Cetății lui Dumnezeu, pe care, de fapt, o poartă în inimă. În omul lăuntric locuiește Hristos (Ef. 3, 16-17).

Educația în Vechiul Testament presupunea înțelegerea rolului edcuativ al familiei, unde tatăl joacă rolul dublu, de catehet și mistagog, iar relația tată-fiu are echivalențe cu cea ȋnvãțãtor-școlar, în timp ce mama este preponderent educatoare fetei.

Deoarece problematica legată de educație și idealul educațional creștin este foarte vastă, ne-am limitat la doi teologi creștini care au activat în centre de cultură teologică diferite în Antichitatea creștină, dar a căror pedagogie a rămas normativă pentru teologii creștini de mai târziu.

Primul este Clement din Alexandria, unul dintre reprezentanții de seamă ai școlii alexandrine, care a activat în această metropolă antică în a doua jumătate a secolului al II-lea și începutul secolului al III-lea evidențiindu-se mai ales prin lucrarea Pedagogul, unică în întreaga literatură patristică. El a pus bazele unei pedagogii creștine, care va fi continuată și aprofundată în Antichitatea creștină sub diferite aspecte de Origen, Părinții Capadocieni, Ioan Hrisostom și Fericitul Augustin.

Ioan Hrisostom s-a dovedit a fi nu numai un bun teolog, ci și un bun psiholog și pedagog, pentru că nu s-a multimit doar cu prevenirea semenilor față de pericolele ce pândesc copiii, ci a oferit metodele și mijloacele necesare atingerii idealurilor pe care el însuși le propune.

Fiecare dintre cei doi Sfinți Părinți are încredere în om, și pedagogia lor îl extrage din lumea aparențelor pentru a-l angaja într-o aventură educativă în urma căreia el “regăsește” esența sa, își “reȋnsușește” umanitatea.

Idealul educațional pentru Clement îl prezintă chipul adevăratului gnostic creștin, iar pentru Ioan Hrisostom ia forma atletului pentru Hristos.

Diferențele dintre cei doi mari teologi nu sunt fundamentale. Ambii Părinți ai Bisericii au ajuns să formuleze idealul educațional așa cum l-au înțeles ei, dar dezvoltările și enunțurile lor sunt complementare, realizând împreună jaloanele fundamentale ale oricărei pedagogii creștine.

Trebuie evidențiat de la început că pedagogia creștină face uz de mijloace pe care pedagogia laică nu le cunoaște, unul dintre acestea fiind harul divin, fără de care creștinul nu ar putea înainta pe drumul către Dumnezeu.

1. Sfântul Clement din Alexandria

1.1. Idealul educațional

Clement din Alexandria “descoperă” copilul și valoarea copilăriei și a tinereții, concepând pentru prima dată în istoria pedagogiei creștine liniile fundamentale ale unei paidologii. Întregul discurs pedagogic clementin se desfășoară în polemică continuă cu gnosticismul, care îi consideră pe copii ființe fără minte.

Pentru întreaga mentalitate antică starea de copil era un stadiu provizoriu al existenței, care trebuia depășit. Copilul apărea ca acea ființă care nu a ajuns la deplinătatea puterii de a raționa.

Clement respinge o astfel de concepție, fundamentând demersul său pe întruparea Logosului Însuși ca prunc, iar mai apoi descriind caracteristicile fundamentale ale copilului. Pedagogul alexandrin cere “să nu se interpreteze greșit denumirea de «copil» spunându-se că este vârsta în care se vede o lipsă de inteligență, așa cum au socotit unii, nici nu trebuie înțelese greșit cuvintele: «Dacă nu veți fi ca acești copii nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu». Nu trebuie să socotim că denumirea de copil (nepios) cuprinde în sine o negație; gramăticii socotesc că paritcula (ne-) are un sens negativ”.

Oprindu-se asupra numirii “prunc”, Clement din Alexandria scoate în evidență câteva însușiri pozitive ale pruncului, care ar trebui să-i caracterizeze pe toți creștinii: blândețea, nevinovăția, simplitatea, gingășia, lipsa vicleniei și a fățărniciei, curăția gândurilor, dreptatea, simplitatea și adevărul.

La fel ca Sfântul Ioan Gură de Aur două secole mai târziu, pedagogul alexandrin recomanda începerea educației oamenilor încă din vremea copilăriei. Chiar una dintre definițiile date de el pedagogiei sună astfel: “Pedagogia este o bună conducere a omului spre virtute încă din timpul copilăriei sale”.

Toate caracteristicile copilului sunt însă proprii firii acestuia și pot fi definite ca virtuți. Profesorii creștini nu trebuie astfel să sădească în copil virtuți improprii acestuia, ci trebuie să le mențină și să le aprofundeze pe cele existente, urmând poruncilor Logosului Pedagog.

Clement nu neglijează nici educația de ordin fizic a copiilor, arătând cum părinții acestora trebuie să se îngrijească să le întărească trupurile printr-o hrană bună și exerciții dătătoare de putere fizică. În cuvinte pline de duioșie pedagogul alexandrin arată modul în care mamele încearcă să le dăruiască copiilor tot ce este mai bun. Ele sunt îndemnate să îi hrănească bine pe copii, să se îngrijească de odihnă lor și chiar să meargă cu ei la aer curat pentur o bună dezvoltare a plămânilor. Clement remarca, deasemenea, necesitatea jocurilor, a râsului și a veseliei în dezvoltarrea naturală a copilului. Jocurile sunt menite să dezvolte simțurile și inteligența copiilor, dar și diferitele înclinații artistice sau talente înnăscute.

1.2. Metode ale pedagogiei creștine

Clement enumeră câteva dintre metodele pedagogice folosite de Logosul divin în educația pe care încearcă să o dea omenirii, metode ce trebuie întrebuințate de orice pedagog.

Sfătuirea este definită de Clement ca o mustrare plină de grijă, care atrage luarea-aminte. Sfatul poate lua două forme: sfătuirea, pe de o parte, și îndemnul și dezaprobarea, pe de altă parte.

Blamul este mustrarea pentru fapte de rușine, spre apropierea de fapte bune. Începând de aici, Clement introduce o serie de metode educative ce țin de pedeapsă. Pentru ca pedagogul să reușească să-l țină în barca mântuirii pe ucenic, se folosește de mai multe feluri de pedepse, în special spirituale, luându-le din Sfânta Scriptură.

Dezaprobarea este mustrarea făcută celor nepăsători și trândavi. Aici se citează din prorocul Isaia: “Ascultă, cerule, și ia aminte, pământule, că Domnul a grăit. Am născut fii și i-am crescut, dar ei s-au depărtat de Mine. Boul și-a cunoscut stăpânul, iar asinul ieslea domnului lui, dar Israel nu M-a cunoscut pe Mine” (Îs. 1, 2-3).

Dojana este un blam care duce la pedeapsă. Este o mustrare mai aspră, amenințătoare, care trezește teama și deschide inima spre mântuire.

Rușinarea este o mustrare publică, făcând tuturor cunoscute păcatele. Ea este folosită atunci când credința poporului slăbește și este gata să se stingă. Pentru a-i mântui pe cei ce cred în El, Mântuitorul folosește și acest mijloc.

Admonestarea este o mustrare care pune pe gânduri. Este vorba aici de un avertisment adresat mai mult inteligenței pentru a o pune pe gânduri. Ea este urmată de dojenirea foarte aspră, adresată de Mântuitorul atunci când încearcă să-i aducă la credință pe cei îndărătnici.

Ocara este o mustrare aspră, făcută de pedagog atunci când este supărat pe cei ce trebuie educați. Ea este, asemenea celorlalte metode, un bun medicament pentru sufletul împietrit și îndepărtat de Dumnezeu.

Acuzația este o mustrare făcută celor ce fac nedreptăți, iar luarea în râs este o mustrare defăimătoare.

Reprobarea este o dojană legală făcută fiilor care se răzvrătesc împotriva datoriilor pe care le au.

Frica este definită ca izvor de mântuire și unul dintre cele mai importante mijloace educaționale. “Iar Mântuitorul nu dă numai doctorii dulci, ci și amare. Că rădăcinile cele amare ale fricii opresc înmulțirea păcatelor, de aceea frica este mântuitoare, chiar dacă e amară”. Frica este, după Clement, de două feluri: “Un fel de frica este însoțită de respect, cum este frica cetățenilor de conducătorii cei buni, frica noastră de Dumnezeu și frica pe care o au copiii față de părinți […]. Celălalt fel de frică este însoțit de ură, este frica sclavilor de stăpânii răi și frica evreilor care au făcut din Dumnezeu despot, nu Tată”.

1.3. Rugăciunea, postul și Sfintele Taine

Pe lângă mijloacele educative amintite, care erau folosite în mare parte și de pedagogii păgâni, Clement prezintă postul, rugăciunea și împărtășirea cu Sfintele Taine ca mijloace educative speciale pentru atingerea idealului pedagogic creștin.

Educatorii și părinții sunt datori să-i învețe pe copii să se roage lui Dumnezeu îndreptați către Răsărit, de unde ne-a venit mântuirea, de mai multe ori pe zi, înainte de masă, înainte de culcare și în timpul nopții.

Alături de rugăciune, postul joacă în concepția lui Clement un rol educativ: “Bun este postul unit cu rugăciunea” (Tob. 12, 8). Concepția clementină asupra postului nu este una materială, care prevede simpla abținere de la anumite mâncăruri, ci înglobează și o dimensiune spirituală. Postul înseamnă îndepărtarea de toate păcatele și a celor cu fapta și a celor cu cuvântul și chiar a celor cu gândul.

Astfel, el are o profundă dimensiune ascetică, care presupune o luptă mult mai grea decât simpla diferențiere între anumite feluri de mâncare. Este o luptă duhovnicească a omului dusă nu numai împotriva faptelor rele, ci și împotriva fiecărui cuvânt care ne iese din gură, și împotriva oricărui gând rău. Pentru aceasta este nevoie de trezvie, o stare de neîncetată veghe și de autocontrol.

Iertarea de păcate se primește însă numai prin Sfintele Taine ale Bisericii: Botezul, Pocăință și Euharistia. Drumul spre atingerea idealului creștin nu este unul simplu uman, ci unul divino-uman, harul dumnezeiesc fiind mereu alături de ființa umană.

Pentru Clement Alexandrinul, pedagogia autentică nu poate fi decât eshatologică, trebuind să fie orientată eshatologic către Împărăția lui Hristos.

2. Sfântul Ioan Gură de Aur

2.1. Idealul educațional

Arta educării omului l-a preocupat foarte mult pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care a încercat să pună în valoare o pedagogie creștină posibilă numai în cadrul concepției ecleziale depre lume și viața, despre sensul existenței umane. Pedagogia hrisostomicã a îmbrăcat forma unei probleme de credință și de morală creștină, ținând cont de dimensiunea spirituală a omului și de finalitatea lui.

Astfel, Sfântul Ioan a considerat că omul se poate transforma prin educație. Nu și-a propus ca scop elaborarea unor teorii educaționale, în sensul celor de astăzi. A educa înseamnă, în accepțiunea sa, a îngriji de sufletul și trupul celui ce se află în impas, pentru că acestea alcătuiesc o unitate indestructibilă.

El considera că prezența răului în societate se datora lipsei de educație a oamenilor, în special lipsei educației copiilor.

În tratatul Despre slava deșartă și cum se cuvine să-și educe părinții copii, Sfântul Ioan Gură de Aur a dorit să le ofere părinților, considerați de el primii educatori în viața copiilor, concepte pedagogice creștine de bază pentru o bună creștere a copiilor. Această scriere a fost considerată cartea pedagogică cea mai valoroasă din întreaga literatură patristică a primelor patru secole.

Părinții trebuiau să cerceteze și să îngrijească mai întâi de sufletul copilului, care valora mult mai mult decât rangul, casa sau inteligența.

Sfântul Ioan spunea că, pentru realizarea educației, se solicită persoane morale, conștiente de menirea lor și de valoarea lucrării lor. Și nu greșește când insistă pe înțelegerea calității moral-religioase a educației familiale, a necesității orientării ei evanghelice, a punerii ei în relație cu Iisus Hristos pentru bună creștere a copiilor. Pedagogia dascălilor, a părinților sau a educatorilor ar trebui să fie o permanentă mărturisire de credință, o grijă continuă pentru mântuirea copiilor.

2.2. Importanța educării sufletului și a trupului copilului

Sfântul Ioan Gură de Aur acordă întâietate sufletului în fața trupului în cadrul procesului educațional, spunând: “Nimic nu-i mai frumos, nu-i mai plăcut că frumusețea sufletului! Dragostea trupească este însoțită de durere, cea sufletească este însă curată și neȋvãluratã. […] Așa fă și cu sufletul și caută să-l cunoști pe el mai întâi! Sufletul este acoperit de trup ca de o mască. Tocmai din pricina aceasta trupul rămâne ceea ce este; sufletul însă, chiar dacă este lipsit de frumusețe, poate iute să ajungă frumos. Dacă ochiul sufletului este urât, aspru și întunecat, poate să ajungă frumos, potolit, liniștit, dulce, prietenos. Această frumusețe deci s-o căutăm!”

El a intuit că sufletul copilului este ca ceară, capabil să se modeleze sub influeta factorilor exteriori, și de aceea a recomandat părinților să nu treacă cu vederea această calitate: “Dacă în sufletul încă fraged se întipăresc învățăturile bune, nimeni nu le va mai putea șterge atunci când se vor face tari că o întipărire, precum ceara. Îl ai încă tremurând înfricoșat și temător la orice privire, la orice cuvânt și la orice lucru; să te folosești de începutul (vieții lui) spre ceea ce se cuvine. De vei avea un fiu bun, tu cel dintâi te vei bucura de cele bune, apoi și Dumnezeu; pentru tine însuți lucrezi.”

În ceea ce privește trupul acesta este asemănat unui zid ce înconjoară sufletul iar porțile acestui zid corespund celor cinci simțuri ale omului: graiul (limba), auzul, mirosul, văzul și pipăitul.

Limba este prima “poartă” asupra căreia educatorii trebuie să-și îndrepte atenția. Ea este cea mai utilizată și, de aceea, necesită o supraveghere permanentă. Copilul trebuie învățat să aibe pe buze nu întâmplător, ci mereu, nu din curiozitate, ci din convingere cuvintele lui Dumnezeu.

A doua “poartă” este reprezentată de simțul auditiv. Sfântul Ioan Gură de Aur arată cât de importantă este educarea auzului, care este înrudit cu graiul prin legătura primirii și transmiterii informației. Dacă nu se permite ascultarea cuvintelor fără sens, atunci poarta vorbirii va fi și ea protejată de tendință de a da curs celor auzite.

“Poarta” mirosului, poate fi și ea o cale prin care sufletul se vătăma. Este foarte importantă pentru respirarea aerului și nu pentru a încorda sufletul cu desfătarea parfumurilor și a miresmelor. Mirosirea diferitelor esențe parfumate, această ispită a adulmecării, relaxează trupul, pregătindu-l pentru patima plăcerii. De aceea se impune și pază acestei porți. Educatorul trebuie să o cunoască și să o transmită celor de care se ocupă.

Poarta a patra e considerată mai frumoasă decât celelalte și, bineînțeles, mult mai greu de păzit. Aceasta este vederea, văzul. Ochii văd, dar sunt și văzuți și, de aceea, pentru ei se impun legi mai multe și mai stricte.

Sfântul Ioan Gură de Aur știa că pentru copil ochii puteau fi un mijloc de ispitire a sufletului și, de aceea, el a dat câteva indicații referitoare la pericolele majore la care acesta ar fi bine să nu fie expus. Unul dintre ele era teatrul. Acest loc putea întina prin auz și prin văz nevinovăția și puritatea copilului. Sfântul Ioan a dorit o restabilire a ordinii morale în societatea în care trăia și de aceea s-a angajat în “lupta” împotriva reprezentării de spectacole cel puțin în zilele de sărbătoare, numai că aceste încercări au rămas fără rezultat.

El recomandă o mare atenție la paza acestei porți a ochilor, care are “focul înăuntrul ei” și este “o necesitate naturală”. Chiar și pe stradă copilul trebuie ferit de ceea ce ar dăuna integrității sale spirituale. Pentru aceasta, pedagogul este obligat să-l învețe să fie prudent și apoi chibzuit, îndepărtându-i tot excesul de eleganță în favoarea unui port simplu, lipsit de podoabe. Paralel cu aceasta însoțitorul avea datoria să descopere copilului frumusețea naturii, dezvoltându-i simțul estetic: “Abate-i ochii spre cer, spre soare, spre stele, spre florile pământului, spre pajiști, spre frumusețile (ilustrațiilor) cărților”.

Ultima “poartă” se întinde pe tot trupul și se numește atingere. Referitor la ea, Sfântul Ioan spune că ar sta închisă mereu, dacă nu ar fi deschisă de afară. Din cauza acestei porți sunt declanșate dorințele sau sentimentele, iar responsabile de aceasta sunt în primul rând degetele. Contactul cu alte trupuri este total interzis. Viața copilului trebie să fie aspră pentru a rezista în fața diferitelor ispite și pentru a deveni atletul lui Hristos, corespunzător idealului educațional hrisostomic.

2.3. Mijloacele pedagogice necesare realizării idealului

Pentru pedagogia modernă, tratatele marelui predicator nu conțin indicații extraordinare sau noi, dar pentru timpul în care acesta a trăit, când nu exista o pedagogie creștină sistematică, meritul său este mare, pentru că a știut să arate atât de clar și atât de conștient drumul pe care trebuia să-l urmeze atât educatorul, cât și cel ce trebuia educat.

Mijloacele scrise de Sfântului Ioan Gură de Aur constituie drumul pe care cei implicați în educație și cei doritori de desăvârșire trebuiau să-l urmeze, spre a ajunge la idealul propus.

1. Sfântul Ioan susținea că, pentru o bună reușită a educației, este necesară concentrarea atenției asupra unui mijloc pedagogic extrem de eficient: obișnuința. Considerată ca a doua natură a omului, puterea obișnuinței este enorm de mare, ea fiind fundamentul pe care se clădesc virtutea și caracterul.

Deprinderea unei obișnuințe corecte, bune, poate să salveze o persoană de la multele rele posibile în viață. Având în vedere nevoia copilului de orientare, recomandarea deprinderii de a exersa virtutea este foarte benefică. O persoană responsabilă de educația copilului are datoria de a veghea cu atenție asupra darurilor, asupra talanților pe care acesta i-a primit de la Dumnezeu, contribuind la sporirea lor.

2. Un alt mijloc recomandat de sfântul părinte al Bisericii este exemplul. Plecând de la premisa conform căreia copilul face mai mult ceea ce vede decât ceea ce aude, Sfântul Ioan Gură de Aur recomanda educatorilor să nu neglijeze a fi exemple morale în toate împrejurările vieții. Modelul arată de multe ori nu numai ceea ce este de făcut, ci arătă cum se poate face sau cum trebuie să se facă.

Educatorii sunt chemați să renunțe la cuvinte sofisticate și să prefere în locul acestora fapte care să încânte sufletul învățăceilor. Nu este absolut obligatoriu ca ei să rămână modele absolute pentru elevii sau copiii lor, ci se pot oferi și alte modele indirecte autentice, demne de urmat. Pentru formarea religioasă, Sfântul Ioan Gură de Aur recomanda cunoașterea vieților sfinților.

3. Un rol foarte semnificativ în educarea omului, pe lângă formarea obișnuinței și predispoziția sa de a imita, îl are instruirea moral-religioasã, ocazională sau sistematică. La Sfântul Ioan Gură de Aur instruirea religioasă sau învățătura lua forma catehizării.

Deși în acea vreme nu se cunoșteau treptele formale în predarea lecțiilor și nu exista o metodică proprie sistemului de învățământ religios, analiza atentă a acestora permite descoperirea treptelor formale la care recurge pedagogia modernă pentru ca instruirea să dea rezultate cât mai bune.

A) Pregatirea- Părintele, căci el este educatorul, va observa momentul când copilul dorește să se relaxeze și va analiza cunoștințele vechi pe care acesta le are din alte povestiri. Ideile acestea vor facilita trecerea la un nou subiect.

B) Tratarea- Sfântul Ioan Gură de Aur recomanda ca metodă de antrenare a spiritului copiilor metoda narativă, iar tema narațiunii să fie aleasă din Sfânta Scriptură. Povestirea se face de către tată într-un limbaj simplu, accesibil vârstei. “Și îndulcește cele povestite, ca să aibă copilul o desfătare și sã nu-l părăsească însuflețirea”.

Când tatăl povestește, este nevoie și de prezența mamei, pentru ca prin laudele și ajutorul său “plămădeală sufletului să fie mai ușoară”. De aici se înțelege că rolul ambilor părinți în educație este foarte important în viziunea teologului antiohian.

C) Recapitularea- După repetarea ideilor principale, copilului trebuie să îi fie prezentate în mod clar consecințele unei purtări imorale. Îi este recomandată astfel frica de Dumnezeu, care îl va ajuta să-și păzească sufletul de încercările primejdioase ale vieții.

D) Asocierea- Prin acest procedeu, povestirea pe care a ascultat-o de la tată sau de la mamă este asociată cu teme similare întâlnite în lecturile sau în povestirile precedente.

E) Generalizarea- Copilul trebuie să știe clar finalul povestiriii biblice. Căci dacă el poate să creadă lucruri de necrezut despre semizei, cu atât mai mult se va minuna când va auzi despre înviere.

F) Aplicarea- Foarte importantă este morala povestirii, precum și folosul ei pentru sufletul copilului, ea trebuind dezvăluită de tată.

G) Activitățile educative practice- Consolidarea cunoștințelor acumulate teoretic, fundamentarea lor existențială și personală în raporturile directe cu ceilalți are loc la biserică. Nu era suficientă însă numai simpla participare la Liturghie, ci copilul trebuie ajutat să înțeleagă ce se petrece acolo. El trebuie să recunoască psalmii citiți acasă sau povestirile biblice.

H) Rugaciunea- Copilul obișnuit cu viața liturgică se va obișnui repede și cu rugăciunea, mijlocul educațional cel mai eficient care îl ajută să-și înalțe gândurile către Dumnezeu. Aceasta contribuie la formarea unei atitudini nobile, la întărirea caracterului creștin.

I) Postul- Rugăciunea însoțită de post devine un mijloc educativ care contribuie la înmulțirea virtuților morale și spirituale. Folositor trupului și sufletului, postul este recomandat copiilor cel puțin de două ori pe săptămână: miercurea și vinerea.

J) Pedeapsa- Vorbind despre mustrarea copiilor, pentru început Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă mai mult pedeapsa cu privirea sau cu tonul vocii. Dacă această disciplină plină de afecțiune nu dă rezultate, atunci ea trebuie să capete cel puțin forma unei corectări drepte în raport cu copilul.

K) Recompensa- Teologul antiohian recomandă însă și alte mijloace educaționale, care, prin aplicarea lor, să contribuie la dezvoltarea emoțională a copiilor. “Peste tot în unele ca acestea tatăl va fi stăpân, fiind aspru și neînduplecat când legile sunt încălcate, dar blând și binevoitor și dăruind copilului multe răsplăți atunci când sunt respectate”.

Educatorul este comparat de Sfântul Ioan Hrisostom cu un cârmaci care nu are grijă de vas numai atunci când vântul este liniștit, ci este responsabil și în timpul furtunilor de modul în care conduce corabia.

Pentru Sfântul Ioan: “Un tânăr de a cărui educație nu te ocupi este ca un pământ înțelenit pe care cresc mulți spini. Să aruncăm dar asupra tinerilor focul Duhului Sfânt, să ardem dorințele lor cele rele, să întoarcem brazdele sufletului lor și să-I facem gata de a primi sămânța. Să-i arătăm lumii pe tinerii noștri mai cuminți și mai înțelepți decât bătrânii păgânilor. Atunci e lucru de mirarea! Cum cumințenia strălucește în viața tânărului! Dacă ești cuminte la bătrânețe, n-ai mare merit; vârsta te ajută să fii cuminte! Minunat lucru esre să fii liniștit în mijlocul valurilor, să nu te arzi când ești în cuptor, să nu fii desfrânat când ești tânăr!”

CAPITOLUL III

Promovarea valorilor educaționale oferite de Bisericã prin intermediul parohiei

Parohia este unitatea de bază a Bisericii locale, punctul de plecare și de sosire al vieții creștine și al misiunii preoțești, locul unde se exercită cele trei mari slujiri ale mirenilor și ale clericilor. “Comunitatea parohială este Biserica în unic, de aceea structura ei nu se poate înțelege fără o clară viziune ecleziologică”. Când vorbim de parohie trebuie să avem în vedere sensurile care se pot da cuvântului care exprimă această noțiune. Etimologic cuvântul sau termenul de parohie vine din limba elină. El provine de la cuvântul í care înseamnă sau se traduce prin “ședere sau stabilire în țară străină”. La rândul său cuvântul derivă din verbul care înseamnă a locui pe lângă, a fi vecin cu sau a locui în mijlocul sau printre, a locui într-o țară ca străin. Termenul aceste a fost întrebuințat pentru prima oară de către evreii împrăștiați în lume după cucerirea și dărâmarea Ierusalimului de către romani. Prin acest cuvânt erau desemnate comunitățile evreiețti sau cartierele lor, în țările în care erau răspândiți. De aici termenul a trecut și la primele comunități creștine care, ca și evreii în țară străină sau printre păgâni, erau socotiți drept comunități străine de modul de viață, credința și mentalitatea marii majorități a populației. “Parohia este comunitatea bisericească a credincioșilor clerici și mireni, de religie creștină ortodoxă, așezați pe un anume teritoriu, sub conducerea unui preot paroh”.

Un alt sens pe care-l exprimă noțiunea de parohie este cel geografic. Ea desemnează o comunitate sau obște creștină condusă de preot, situată într-un anume loc, zonă sau teritoriu, la oraș sau la sat, la munte sau la câmpie. Din acest punct de vedere, parohia respectivă poartă amprenta mediului în care se află, ceea ce impune și metode și căi de passtorație adecvate acestor realități. În funcție de populația care trăiește în aceste parohii, de nivelul de cultură, de starea materială, de tradiții și de poosibilitățile financiare, pastorația se deosebește de la o zonă la alta, de la unn mediu la altul.

Cel de-al treilea sens pe care îl are noțiunea de parohie și în același timp cel mai important pentru misiunea preoțească este cel duhivnicesc soterilogic. Din acest punct de vedere parohia este așa cum a fost concepută și înțeleasă în decursul istoriei vieții creștine,