Lucrarea Duhului Sfant 2

Cuprins

Introducere……………………………………………………………………………………………………………….

Scopul lucrarii…………………………………………………………………………………………………………..

Persoana Duhului Sfant………………………………………………………………………………….

Ce se intelege prin persoana……………………………………………………..

De ce pare greu de crezut ca Duhul Sfant este o persoana………….

Ce dovezi biblice confirma ca Duhul Sfant este o persoana………….

Divinitatea Duhului Sfant……………………………………………………………………………….

Descoperirea Duhului Sfant in Vechiul Testament…………………………………………

Lucrarea Duhului Sfant in Noul Testament………………………………………………………

Botezul cu Duhul Sfant…………………………………………………………………

Scopul Botezului cu Duhul Sfant…………………………………………………..

Darurile Duhului Sfant………………………………………………………………

Daruri de descoperire…………………………………………

Darul intelepciunii………………………………………..

Darul cunostintei………………………………………

Darul deosebirii duhurilor………………………………….

Daruri de putere……………………………………………………..

Darul credintei…………………………………………………

Darul de tamaduire………………………………………..

Darul minunilor……………………………………………..

Daruri de inspiratie……………………………………………

Darul proorociei…………………………………………..

Darul feluritelor limbi…………………………………..

Darul talmacirii limbilor…………………………………

Mangaietorul………………………………………………………………………………………………….

Concluzie……………………………………………………………………………………………………….

Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………..

Introducere

Duhul Sfânt este o Persoană divină. Dicționarul Webster notează că Duhul Sfânt este „prezența activă a lui Dumnezeu în viața umană, constituind a treia Persoană din Trinitate”. Biblia nu afirmă explicit acest adevăr, dar ni-l revelează prin terminologia și simbolurile referitoare la Duhul Sfânt

Scopul lucrarii:

-am ales acest subiect pentru ca mie personal prin Duhul Sfant mi-a fost schimbata viata

-am vut sa inteleg mai bine acest subiect din punct de vedere teologic.

– sa cunoastem mai bine si cea de-a treia Persoana a Dumnezeirii si ca rezultat spiritualitatea noastra sa creasca.

– sa ne fixam bine in minte invataturile scripturale despre Duhul Sfant astfel nu vom fi clatinati de orice zvonire sau izvodire a mintii omenesti.

In primul rand as vrea sa afirm un adevar categoric: Duhul Sfant este o persoana!

Pentru ca nu de putine ori am avut ocazia sa aud despre Duhul Sfant caci este doar o influenta, doar o putere primita de sus; doresc sa imi rezerv cateva randuri pentru a putea aduce argumente la ceea ce am afirmat mai sus, si anume ca Duhu Sfant este o persoana.

Universul lui Dumnezeu este populat de fiinte, persoane vii cu care El este in relatie. Ingerii, serafimii, ingerii cei rai, Lucifer insusi sunt pesoane. Desi nu sunt facuti din acelasi material ca noi ei sunt persoane- relationeaza si rationeaza, aleg, au simtaminte… etc, etc.. Despre ingeri se spune in Evrei 6 ca sunt Duhuri slujitoare- si desi sunt duhuri ei totusi sunt persoane fiindca au capacitatea de a alege…

Daca Lucifer invizibil – care stapaneste mintea si inima omului, – care este “duh sau spirit al raului” este o persoana, putem  spune printr-o comparatie foarte slaba ca si Duhul este de asemenea este o persoana

1 Persoana Duhului Sfant.

Ce se înțelege prin „persoană”?

O persoană este „o individualitate auto-conștientă care are putere de auto-conducere”. Aceasta înseamnă că o persoană este o ființă vie care are:

existență reală (substanță/esență fie materială, fie spirituală – nu neaparat corporalitate)

existență completă (întreagă, nu parte din altcineva/altceva, ca de ex. mâna sau duhul omului)

existență proprie (localizată în sinele propriu, nu în altcineva/altceva, ca de ex. robotul)

existență distinctă (individualitate distinctă de celelalte, nu existență universală)

conștiință de sine (știe că există și deliberează în mod personal)

De ce pare greu de crezut că Duhul Sfânt este Persoană?

Duhul Sfânt ar putea fi înțeles greșit, ca fiind doar putere, energie, personificare a binelui sau influență spirituală, din cauză că:

El este o Persoană spirituală. Duhul Sfânt: (a) nu are un corp fizic, (b) nu poate fi văzut și (c) nu poate fi identificat cu vreo teofanie biblică. Botezul Domnului Isus constituie excepția în care „Duhul Sfânt S-a coborât peste El în chip trupesc, ca un porumbel” (Lc. 3.22).

El este identificat prin titluri și nu printr-un nume propriu. Dacă Numele Tatălui este Yahve, iar al Fiului, Isus Christos, nu cunoaștem un nume propriu al Duhului Sfânt. „Mângâietorul” este un nume personal acordat nu numai Duhului, ci și Fiului. Posibil că Duhul nu Și-a revelat numele propriu pentru ca noi să dăm toată gloria Numelui Domnului Isus.

El a fost prezentat greșit de către unii părinți și scriitori bisericești. Iustin Martirul (100-165), „Păstorul lui Hermas” (150), Irineu (130-200), ebioniții și gnosticii sunt câteva exemple care au negat identitatea sau personalitatea Duhului Sfânt.

Ce dovezi biblice confirmă că Duhul Sfânt este Persoană?

Biblia nu conține termenul „persoană” și nici nu afirmă explicit că Duhul Sfânt este Persoană, dar revelează acest adevăr prin aceea că:

El este exprimat prin pronume personale

El are un nume personal

El posedă atribute personale

El intră în relații personale

El face lucrări personale

În teologie, termenul „persoană” este folosit mai degrabă pentru a face referire la, decât pentru a defini identitatea distinctă a Duhului Sfânt.

Divinitatea Duhului Sfant

Orice motiv pentru a crede in divinitatea Tatalui sau a Fiului poate fi aplicat in mod egal Duhului Sfant. Apostolul petru afirma categoric ca pacatul impotriva Duhului Sfant este un pacat impotriva lui Dumnezeu (FA 5:3-4). Aici divinitatea Duhului Sfant este declarata clar. Desi este o persoana distincta legatura D Sf. Cu ceilalti membrii ai Trinitatii este atat de apropiata ca el a fost nmit in perioade diferite “Duhul Tatalui tau” ( Matei 10:20) si Duhul lui Hristos (Romani 8:9)

Este mai mult decat o dovada a Scripturii care ne descopera ca Duhul Sfant este legat de ceilalti membriiai Dumnezeirii ca o Persoana distincta, divina, la acelasi nivel cu Tatal si Fiul si in unitate perfecta cu Ei.

In continuare vom arata cateva Dovezi care arata Divinitatea Duhului Sfant

Formula botezului

Isus insusi se recunoaste egal cu Duhul Sfant cand porunceste ucenicilor Sai:

Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.

Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului." Amin.

Binecuvantarea apostolica

Una din cele mai indragite si des utilizate binecuvantari ale bisericii, este o alta marturie a Bibliei despre divinitatea Duhului Sfant. In 2 Corinteni 13:14 apostolul Pavel isi incheie epistola cu aceste cuvinte:

Harul Domnului Isus Hristos si dragostea lui Dumnezeu, si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti!

Acest verset leaga Duhul Sfant cu Tatal si Fiul nu numai in nume ci si in lucrare

Atributele divine

O alta divada a divinitatii D Sf estea aceea ca El poseda calitatile, pe care numai Dumnezeu le are: Vesnic, Suveran, omniprezent, omniscient, omnipotent. Etc

Recunosterea divina

Divinitatea Duhuli Sfant este deasemenea confirmata de afirmatiile directe ale unor persoane din Biblie, care-L numesc Dumnezeu.

Afirmatia lui Simeon

In Evanghelia dupa Luca ni se spune ca Simeon era un om neprihanit si devotat, care locuia la Ierusalim. El a fost un evreu care astepta venirea lui Mesia. Biblia ne spune ca a primit confirmarea de la Duhul Sfant asupra acestui eveniment( Luca 2:25-30)

In acest pasaj putem vedea atotsiinta Duhului in descoperirea Gandurilor lui Dumnezeu, care altfel nu ar fi fost cunoscute de Simeon.

Afirmatia lui Petru ( Fapte 4:32-36)

Descoperirea Duhului Sfant in VT

În Vechiul Testament nu era cunoscut că Duhul Sfânt este o Persoană divină. În adevăr, s-a vorbit despre El și au fost prezentate lucrările Lui într-o mulțime de locuri. Chiar în cel de al doilea verset al Bibliei găsim scris: „Și Duhul lui Dumnezeu Se mișca peste întinderea apelor”, iar în Geneza 6:3 : „Duhul Meu nu va rămâne (nu se va lupta, nu va stăpâni) pururea în om”. Vedem acolo pe Duhul Sfânt ocupându-Se El însuși cu un pământ care era fără formă și gol și apoi cu oamenii care lepădaseră pe Dumnezeu, El având scopul de a împlini ceva despre care Dumnezeu să poată spune: „este bun”.

Lucrarea Lui era atât de bine cunoscută, încât se putea spune despre Iosua că era „plin de duhul înțelepciunii” (Deuteronom 34:9 ) și în Psalmul 51:11  David se ruga: „Nu lua de la mine duhul Tău Cel sfânt”. El l-a umplut pe Bețaleel cu „înțelepciune, pricepere și cunoștință în tot felul de lucrări” (Exod 35:31 ). Prin David, El a prorocit despre Mesia și despre împărăția viitoare a păcii (2. Samuel 23:1-7 ). Și El a inspirat pe scriitorii sfinți ai Vechiului Testament, în așa fel încât ei să poată spune: „Așa vorbește Domnul” (2. Petru 1:21 ). Da, prorocul putea să mângâie rămășița slabă a lui Israel, spunând: „Duhul Meu rămâne în mijlocul vostru; nu vă temeți!” (Hagai 2:5 ).

Lucrarea Duhului Sfânt a fost uneori dată spre înfăptuire chiar și unor necredincioși (Numeri 24:2 ; 1. Samuel 10:10 ).

Dar în mod explicit nu s-a descoperit atunci că Duhul Sfânt era o Persoană. El nu era cunoscut altfel decât ca Duhul lui Dumnezeu, ca puterea care vine de la singurul Dumnezeu. Este la fel cum a fost și cu Domnul Isus, care a fost foarte puțin descoperit, deși în Vechiul Testament găsim nenumărate tipuri ale Lui și multe prorocii vorbesc în așa fel despre El încât noi, în lumina Noului Testament, găsim în el confirmarea dumnezeirii Lui (de exemplu Zaharia 12:10 , unde este evident că Domnul Isus este Domnul). Tot așa, Duhul Sfânt a fost necunoscut ca Persoană divină, deși în lumina Noului Testament găsim indicații clare ale faptului acestuia și în Vechiul Testament. El nu fusese încă descoperit și încă nu locuia pe pământ. De aceea, El însuși spune în Ioan 7:39 : „căci Duhul încă nu era, pentru că Isus nu fusese încă slăvit”. Și credincioșii din Fapte 19 , care nu cunoșteau crucea și învierea, spuneau: „Nici n-am auzit măcar că este Duh Sfânt”.

Activitatea Lui era temporară, încât în 1. Samuel 16:14  avea să se spună: „Duhul DomnuluiS-a depărtat de la Saul”, iar în Psalmul 51  David se ruga să nu ia Duhul Său Cel sfânt de la el. Revărsarea Duhului era în adevăr prorocită, dar lucrul acesta era totdeauna privit ca un lucru de viitor

Lucrarea Duhului Sfant in NT

Odată mântuiți, noi aparținem lui Dumnezeu, iar Duhul își stabilește reședința în inimile noastre pentru totdeauna, ne pecetluiește cu confirmare, certificând și asigurându-ne arvuna pentru statutul nostru veșnic de copiii Săi. Domnul Isus a spus că El ne va trimite Duhul pentru a fi Ajutorul, Mângâietorul și Călăuzitorul nostru. „Și Eu voi ruga pe Tatăl, și El vă va da un alt mângâietor care să rămână cu voi în veac” (Ioan 14:16). Cuvântul grecesc tradus aici „Mângâietor” înseamnă „cel care este chemat alături de,” arătând pe cineva care încurajează și îndeamnă. Duhul Sfânt își stabilește reședința permanentă în inimile credincioșilor (Romani 8:9; 1 Corinteni 6:19-20, 12:13). Domnul Isus a dat Duhul ca o „compensație” pentru absența Lui, pentru a îndeplini funcțiile pe care El Le-ar fi făcut dacă ar fi rămas cu noi.

Printre aceste funcții este și aceea de descoperirea adevărului. Prezența Duhului în noi ne dă puterea să înțelegem și să interpretăm Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul Isus a spus ucenicilor Săi că „atunci când Mângâietorul, Duhul Adevărului va veni, El îi va conduce în tot adevărul” (Ioan 16:13). El dezvăluie minții noastre întregul sfat al Lui Dumnezeu referitor la închinare, doctrină și la viața creștină. El este Conducătorul suprem, care merge înaintea noastră, eliminând toate obstacolele, făcându-ne să înțelegem toate lucrurile clar și deslușit. El ne conduce în felul în care ar trebui să mergem în toate lucrurile spirituale. Fără un astfel de ghid, vom fi pasibili de a comite greșeli. O parte esențială a adevărului pe care El îl descoperă, este că Domnul Isus este Cel care a spus că este (Ioan 15:26; 1 Corinteni 12:3). Spiritul ne convinge de dumnezeirea lui Cristos și de întruparea Lui, de faptul că El este Mesia, de suferința, moartea, învierea și înălțarea Lui la dreapta lui Dumnezeu, și de rolul Său ca judecător al tuturor. Duhul Sfânt Îl proslăvește pe Cristos în toate lucrurile (Ioan 16:14).

Un alt rol al Duhului Sfânt este acela de dătător de daruri. 1 Corinteni 12 descrie darurile spirituale date credincioșilor, ca să poată funcționa ca trupul lui Cristos pe pământ. Toate aceste daruri, atât cele mari cât și cele mici, sunt date de Duhul Sfânt, pentru a fi ambasadorii Lui în lume, demonstrând harul Său și glorificându-L pe El. 

Duhul, de asemenea, funcționează ca producător de roade în viețile noastre. Când El locuiește în noi, El începe lucrările de recoltarea roadelor în viețile noastre, dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea și înfrânarea poftelor (Galateni 5:22-23). Acestea nu sunt roadele trupului nostru, care este incapabil de a produce astfel de roade, ci ele sunt produse de prezența Duhului în viețile noastre. 

Cunoștința, că Duhul Sfânt al Lui Dumnezeu locuiește în viețile noastre, că El împlinește toate aceste funcții miraculoase, că El locuiește în noi pentru totdeauna, și că El nu ne va părăsi sau abandona, este un motiv de mare bucurie si mângâiere. Să-I mulțumim Lui Dumnezeu pentru acest dar scump-Duhul Sfânt și lucrarea Lui-în viețile noastre!

Botezul cu Duhul Sfant

O particularitate a cărții Faptele Apostolilor, carte care descrie atmosfera din biserica primară. Botezul cu Duhul Sfânt era așteptarea legitimă a primilor creștini. În Biserica primară botezul cu Duhul Sfânt nu era amânat nedefinit de mult în viitor, ci reprezenta experiențe cu Dumnezeu a primilor creștini în primele zile după ce se întorceau la Domnul sau în primele săptămâni. Dar nu găsim în cartea Faptelor Apostolilor că un om l-a primit pe Domnul Isus s-a botezat în apă și apoi a intrat într-o stare de normalitate fără ca să primească botezul cu Duhul Sfânt. Nu se concepea să fi crezut, să te fi botezat și să fi rămas nebotezat cu Duhul Sfânt. Dovada biblică se regăsește cel puțin în trei texte din Faptele Apostolilor: Fapte 8:14-17; Fapte 9; Fapte 19:1-7.

Situația pe care o găsim în bisericile noastre, situație în care unii dintre frați sunt botezați în apă iar apoi  nu mai au nici un interes pentru a fi botezați cu Duhul Sfânt nu era regăsită în biserica primară. În biserica primară lucrătorii au avut grijă să-i conducă pe cei convertiți în experiența botezului cu Duhul Sfânt, această experiență nefiind lăsată la ordinea întâmplării și apostolii, prezbiterii au gândit și au înțeles rolul lor în a-i conduce pe cei proaspeți convertiți în această experiență.

Confuzii cu privire la botezul cu Duhul Sfânt:

Există în lumea creștină evanghelică mai multe confuzii unele dintre ele în diversele forme de exprimare putându-se regăsi și în sânul bisericilor noastre.

1. Confuzia că botezul cu Duhul Sfânt se consideră că este doar pentru cei din perioada apostolică. Botezul cu Duhul Sfânt nu este destinat doar generației apostolice.

2. Confuzia între convertire și botezul cu Duhul Sfânt.

3. Confuzia între nașterea din nou și botezul cu Duhul Sfânt.

4. Botezul cu Duhul Sfânt este confundat cu începutul locuirii Duhului Sfânt în credincios.Botezul cu Duhul Sfânt nu este începutul locuirii sau începutul prezenței Duhului Sfânt în credincios.

5. Botezul cu Duhul Sfânt nu reprezintă intrarea în Trupul lui Hristos, adică în Biserică.

6. Botezul cu Duhul Sfânt nu este sfințirea deplină și nici maturizare creștină instantanee.

Se consideră că omul care s-a întors la credință, a primit mântuirea, tot atunci a primit și botezul cu Duhul Sfânt. Prin urmare, nu mai este necesar ca cineva să se roage pentru a primi botezul cu Duhul Sfânt. Potrivit Scripturilor, botezul cu Duhul Sfânt este o experiență diferită de convertire. Cinci argumente majore din Scriptură:

1. Experiența celor 120 în ziua Cincizecimii.

2. Prioritate convertirii față de botezul cu Duhul Sfânt. Fapte 2:38

3. Experiența credincioșilor din Samaria

4. Experiența apostolului Pavel.

5. Experiența ucenicilor lui Ioan din Efes.

Este evident că cei ce au primit botezul cu Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii s-au convertit cu mult înainte de primirea botezului cu Duhul Sfânt, ei fiind motivați de Isus Hristos să aștepte promisiunea. În acest context potrivit afirmației lui Petru convertirea precede botezul cu Duhul Sfânt. Deși au crezut cei din Samaria, au fost botezați în apă, n-au primit botezul cu Duhul Sfânt, aici fiind a doua relatare despre stăruința după Duhul Sfânt. Botezul cu Duhul Sfânt este întotdeauna o experiență ulterioară convertirii. Botezul cu Duhul Sfânt se primește dacă te rogi ca acest fapt să se realizeze.

Botezul cu Duhul Sfânt este o experiență diferită de nașterea din nou, nașterea din nou fiind o experiență ce are loc la începutul vieții de credință, iar după ea urmează experiența Duhului Sfânt. Nașterea din nou este lucrarea suverană a lui Dumnezeu prin care un suflet mort în păcatele sale este adus la viață spirituală în Hristos (Efeseni 2). Nașterea din nou este regenerarea omului, este o renaștere interioară și spirituală, presupune schimbarea minții, o înviere spirituală, o înfiere a celui credincios. Botezul cu Duhul Sfânt este promisiunea și darul lui Dumnezeu pentru cei care prin pocăință au părăsit lumea, prin credința în Domnul Isus au fost născuți din nou, aduși în poporul lui Dumnezeu și acum aparțin Domnului.

Isus spune că lumea nu poate primi botezul cu Duhul Sfânt, ci doar ucenicii (Ioan 14:17). Dacă botezul cu Duhul Sfânt este ușa pentru mântuire și lumea nu poate primi botezul cu Duhul Sfânt, asta înseamnă că nimeni nu poate fi mântuit. Totuși ieșirea din lume se face prin nașterea din nou, iar cei născuți din nou au promisiunea botezului cu Duhul Sfânt.

Botezul cu Duhul Sfânt este o experiență bine determinată, cu caracter supranatural, care vine întotdeauna după convertire și după nașterea din nou. Cine a primit botezul cu Duhul Sfânt știe că l-a primit. Botezul cu Duhul Sfânt este o experiență însoțită întotdeauna de fenomenul vorbirii în alte limbi. Vorbirea în limbi trebuie să se regăsească întotdeauna.

În pasajul Romani 8:9 se naște întrebarea „Ce înseamnă să ai Duhul lui Hristos?”. În context este vorba despre două categorii de oameni: oamenii pământești și oamenii duhovnicești. A avea Duhul lui Hristos înseamnă a fi născut din nou, sigur că implică și botezul cu Duhul Sfânt dar ulterior nașterii din nou. Poate locui Duhul Sfânt în cineva care nu este botezat cu Duhul Sfânt? Potrivit Scripturii răspunsul este afirmativ (1 Petru 1:10-11). Nașterea din nou nu este posibilă fără moartea și învirea lui Isus. Nașterea din nou se experiementează cu Isus cel înviat. Astfel nașterea din nou a uceniciolor este în Ioan 20: „Luați Duh Sfânt”.

Scopul Botezului cu Duhul Sfânt

 1. Primirea puterii divine pentru mărturia creștină prin viață și cuvânt – Luca 24;

2. Echiparea cu daruri duhovnicești – 1 Corinteni 12:8-10;

3. Sfințirea vieții printr-o accentuare a reverenței față de Dumnezeu, prin învingerea întăriturilor firii pământești, prin accentuarea dragostei active față de Dumnezeu, față de Biserică, față de cei nemântuiți;

4. Confirmarea noastră ca fii ai lui Dumnezeu – Fapte 15:7-9, Galateni 4:6, 1 Ioan 3:24, 1 Ioan 4:13;

5. Echiparea noastră pentru a avea o comunicare perfectă cu Dumnezeu – vorbirea în limbi – 1 Corinteni 14:2.

Botezul cu Duhul Sfânt nu este o condiție pentru mântuire sau o condiție pentru răpirea credincioșilor la Domnul, ci este o experiență rezervată de Dumnezeu pentru cei născuți din nou cu un încincit scop.

Darurile Duhului Sfant.

Duhul Sfânt distribuie daruri spirituale credincioșilor pentru a fi folosite spre zidirea întregii biserici. Apostolul Pavel compară Biserica lui Hristos cu un trup compus din mai multe membre, fiecare având o anumită funcționalitate în trup. Fiecărui membru al Trupului lui Hristos, deci, i se dă un anumit dar de către Duhul, după rolul pe care îl îndeplinește în Trup. Aceste daruri nu sunt înzestrări naturale, ci sunt abilități date de Duhul Sfânt. Apostolul Pavel enumera aceste daruri în două pasaje: Romani 12:3-8 și 1 Corinteni 12:1-11. Singurul dar spiritual care apare în ambele pasaje este darul profeției, ceea ce sugerează faptul că cele două liste nu sunt exhaustive. înainte de a analiza cele două liste și de a le compara, este important să ne referim pe scurt la terminologia utilizată de apostolul Pavel cu referire la aceste daruri.

Darurile Duhului în 1 Corinteni 12. în pasajul acesta, Pavel explică natura și scopul darurilor spirituale și oferă o listă a acestora. Este posibil ca apostolul să fi răspuns în acest pasaj unor întrebări pe care i le-au pus corintenii într-o epistolă anterioară (5:9, 11), deși nu putem preciza de ce aveau nevoie de aceste clarificări. Apostolul le explică credincioșilor din Corint faptul că sunt felurite daruri spirituale (charismata),dar toate sunt de la același Duh, sunt felurite slujbe, dar toate de la același Domn, felurite lucrări, dar toate de la același Dumnezeu (v. 4-6). Scopul lui Pavel în aceste versete este să sublinieze unitatea care existăîntre feluritele activități spirituale din Trupul lui Hristos. Diversitatea darurilor spirituale, care sunt expresii ale activității Duhului în Biserică, nu trebuie să distragă atenția Bisericii de la sursa comună a acestor daruri care este Duhul Sfânt.

După ce precizează faptul că manifestarea Duhului prin fiecare membru al Bisericii este în beneficiul întregii Biserici (v. 7), apostolul arată concret modul în care manifestarea Duhului este diversificată, oferind o listă cu nouă daruri spirituale (12:8-10), fără însă a le defini și fără a preciza dacă lista este completă sau nu. în cazul unor daruri, natura acestora reiese cu claritate din denumirea darului respectiv, dar în cazul altora este mai greu să ne dăm seama la ce anume se referă darul. înainte de a prezenta fiecare dar spiritual în parte, vom face câteva observații generale:

1) Darurile nu sunt enumerate în ordinea importanței. Dacă ar fi așa, ar însemna ca darul „cuvântului despre înțelepciune" să fie cel mai important, iar darul tălmăcirii limbilor să fie cel mai puțin important. Faptul că apostolul nu prezintă cele nouă daruri în ordinea importanței este confirmat de recomandarea lui din  14:1:  „Umblați după darurile duhovnicești, dar mai ales să proorociți". în lista darurilor din 12:8-10, proorocia este pe locul al șaselea! înseamnă, așadar, că vorbirea în limbi și tălmăcirea limbilor nu sunt cele mai neînsemnate daruri spirituale.

2) Toate cele nouă daruri sunt supranaturale în egală măsură. De exemplu, darul înțelepciunii este o manifestare tot atât de supranaturală ca darul de a face minuni, ca darul vorbirii în limbi sau cel al deosebirii duhurilor. Este greșit a confunda supranaturalul cu senzaționalul așa cum se întâmplă atunci  când un miracol este considerat,  în plan supranatural, deasupra profeției. Toate darurile spirituale din 1 Corinteni 12, desemnate prin termenul pneumatica, sunt supranaturale. Ele nu sunt o nuanțare sau amplificare a unei înzestrări naturale, ca în cazul unor harisme. De exemplu, darul „cuvântului despre înțelepciune", așa cum apare în textul grecesc, nu este o formă mai nuanțată a înțelepciunii omenești. Toate aceste nouă daruri sunt mai degrabă înzestrări divine care transced umanul, chiar dacă operează prin agenți umani.

3) Duhul Sfânt operează prin darurile Sale chiar dacă cel care le posedă nu înțelege modul lor de operare. Este posibil ca un dar să se manifeste printr-un credincios, fără ca acesta să poată identifica precis darul. Important este nu să fim în stare să identificăm aceste daruri sau să le cunoaștem modul de operare, ci să fim deschiși așa încât activitatea harică a Duhului Sfânt în viața noastră să nu fie împiedicată.

Cele nouă daruri ale Duhului Sfânt prezentate de apostolul Pavel în 1 Corinteni 12 sunt de regulă clasificate în trei grupuri de câte trei daruri, după cum urmează:

DARURI DE DESCOPERIRE

           (a) Darul înțelepciunii. Este darul care în Vechiul Testament era asociat cu conducerea poporului Israel. Este darul pe care îl poseda Moise, care i-a fost transmis lui Iosua și pe care I-a cerut Solomon. Este acel „duh de înțelepciune" care i-a fost dat lui Iosua prin punerea mâinilor, atunci când a fost investit ca succesor al lui Moise (Deut 34:9).

Chiar de la începutul epistolei sale către Corinteni, Pavel le aduce aminte acestor creștini că el nu a venit la ei cu „înțelepciunea vorbirii" (1:17) sau „cu o vorbire sau înțelepciune strălucită" (2:1, 5). Apostolul începe acum lista darurilor spirituale cu „înțelepciunea", un termen favorit al corintenilor care, în numele înțelepciunii, au fost gata să-i respingă pe Pavel și Evanghelia propovăduită de el. Ceea ce face apostolul aici este o redefinire a termenului în lumina activității Duhului, așa încât să dea acestui concept un conținut diferit de cel pe care-l avea în ochii corintenilor. Dacă în capitolul 2, „mesajul înțelepciunii" era o recunoaștere a faptului că propovăduirea lui Hristos cel crucificat este adevărata înțelepciune a lui Dumnezeu, aici el se referă la o înțelegere specială a lucrurilor adânci și tainice ale lui Dumnezeu.

         (b) Darul cunoștinței. Pavel se adresează corintenilor ca unor oameni care erau pasionați de cunoaștere. Darul nu are nimic de a face cu cunoașterea omenească și nu este rezultatul studiului, fie el studiu teologic sau studiu biblic; altfel, nu ar mai fi un dar al Duhului.

Înțelegerea acestui „dar" ca o manifestare a Duhului nu este o chestiune tocmai simplă, întrucât „cunoștința" sau „cunoașterea" mai apare în alte două texte în epistolă și nici acestea nu sunt lipsite de ambiguitate (13:2; 14:6). Unii consideră că darul se referă la capacitatea supranaturală de a cunoaște lucruri, fapte, stări, care nu pot fi cunoscute pe altă cale, în genul cunoașterii profetice din Vechiul Testament. Un exemplu din Noul Testament ar putea fi cunoaștere de către Petru a vicleniei lui Anania și Safira (Fapte 5:1-11). în acest caz, darul poate fi numit „dar de descoperire." Alții cred că este vorba despre darul de a desluși Scripturile, de a da „o învățătură inspirată". Această interpretare se aplică însă mai bine darului înțelepciunii, cu ajutorul căruia credinciosul pătrunde tainele lui Dumnezeu și acționează inspirat de Dumnezeu.

Darul „cuvântului cunoștinței" sau „darul cunoștinței" se referă, prin urmare, la o rostire inspirată de Duhul, prin care se descoperă ceva. Acest fapt pare să fie confirmat de locul pe care-l ocupă darul în 14:6, între „descoperire" și „proorocie", cât și de faptul că, împreună cu proorocia și vorbirea în limbi, darul „cunoștinței" va avea un sfârșit la eshaton, la încheierea perioadei Bisericii (13:8-10). Ceea ce este dificil cu privire la acest dar este să înțelegem felul în care conținutul rostirii face ca darul să se distingă de darul „înțelepciunii" sau de „profeție".

(c) Darul deosebirii duhurilor. Darul deosebirii duhurilor este o pătrundere în lucrurile divine, o cunoaștere care vine de la Dumnezeu. Putem cunoaște natura duhurilor și prin criterii pe care le găsim în Scripturi: roadele omului, dacă primește sau nu slava de la oameni, dacă spune ceva contrar cu Scriptura, dacă încearcă să manipuleze oamenii etc. în 1 Ioan 4:1, apostolul îndeamnă biserica să cerceteze duhurile dacă sunt de la Dumnezeu: „Preaiubiților, să nu dați crezare oricărui duh, ci să cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieșit mulți prooroci mincinoși." Este evident că acest gen de cunoaștere a duhurilor nu este darul deosebirii duhurilor, ci o cunoaștere bazată pe criteriile amintite mai sus. O recomandare similară o găsim în 1 Corinteni 14:29, unde apostolul Pavel afirmă: „ Cât despre prooroci, să vorbească doi sau trei, ceilalți să judece ". In acest verset, însă, nu se pune problema deosebirii duhului prin care vine proorocia, ci referirea se face mai degrabă la analizarea conținutului proorociei, așa încât să existe siguranța că aceasta este în deplin acord cu Duhul lui Dumnezeu care locuiește în fiecare credincios.

Se pune întrebarea dacă toată biserica trebuie să aibă darul de deosebire a duhurilor? După cele afirmate de apostolul Pavel în 12:10, Duhul Sfânt este Cel care alege cui să îi dea darul. în 1 Corinteni 14:29, nu este clar dacă „cei care judecă" sunt doar proorocii care tac sau toată adunarea (vezi versetul 24). Oricum, ceea ce trebuie judecat aici este conținutul proorociei, nu sursa ei. Pe de altă parte, cercetarea duhurilor în 1 Ioan 4:1 este responsabilitatea întregii adunări. Aici nu se mai pune problema de a analiza conținutul mesajului profetic sau de a analiza dacă acesta este compatibil cu învățătura creștină.„Cercetarea duhurilor" înseamnă a cerceta sursa mesajului profetic sau a învățăturii.

Realitatea este că și credincioșii pot fi înșelați. Apostolul îi atrage atenția lui Timotei: „Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor" (1 Tim. 4:1). Și apostolul Petru semnalează același pericol: „în norod s-au ridicat și prooroci mincinoși, cum și între voi vor fi învățători mincinoși care vor strecura pe furiș erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat și vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică" (2 Pet. 2:1). Deosebirea duhurilor nu înseamnă neapărat vânătoare de ipocriți și de proorocimincinoși. Cercetarea duhurilor trebuie făcută de pe o poziție neutră, fiind pregătiți să acceptăm ceea ce ne descoperă Dumnezeu. Atunci, însă, când deosebirea duhurilor se face prin operarea darului spiritual, nu va mai exista nici o îndoială cu privire la sursa mesajului în inimile celor care au Duhul.

   DARURI DE PUTERE

      a)   Darul credinței. Acest dar nu se referă la credința care duce la mântuire, cu toate că este posibil ca și aceasta să fie considerată de apostolul Pavel ca fiind tot o lucrare a Duhului Sfânt (cf. 2 Cor. 4:13). Credința la care se referă aici apostolul este credința aceea deplină care „mută munții" (1 Cor. 13:2) sau o credință asemănătoare cu cea a „eroilor credinței" din Evrei 11. Este evident că Pavel are în vedere aici un dar supranatural care operează prin anumiți credincioși și care este pus în evidență prin manifestări supranaturale ca vindecări, semne și minuni. Darul nu se referă, însă, la efectele lui, ci la convingerea supranaturală a credinciosului că Dumnezeu va lucra, în pofida tuturor circumstanțelor nefavorabile. Totuși, nu este ușor să diferențiem între darul credinței și efectele lui, efecte care sunt substanța următoarelor două daruri – darul tămăduirilor și darul minunilor. Există un sens în care aceste două daruri conlucrează cu darul credinței. De exemplu, credința care „mută munții" poate fi identificată în mod legitim ca „darul minunilor".

      b)   Darurile de tămăduire. Fenomenul vindecărilor a fost bine cunoscut în Biserica Primară fiind considerat ca o împlinire a proorociilor vechitestamentare în conformitate cu care, în epoca mesianică, Dumnezeu va vindeca pe poporul Său nu numai din punct de vedere spiritual, ci și trupește. De exemplu, proorocia lui Isaia, „prin rănile Lui suntem tămăduiți" (53:4), a fost interpretată de Matei în sensul vindecării trupești (8:17). în Faptele Apostolilor, Luca precizează că puterea cu care Isus a vindecat pe bolnavi și a scos demonii s-a datorat ungerii Duhului Sfânt care L-a însoțit (10:38). Apostolul Pavel însuși a fost folosit de Dumnezeu ca instrument prin care să opereze acest dar.Probabil că la „darurile de
tămăduire" se referă el când vorbește despre „semnele unui apostol" care s-au manifestat prin „semne, puteri și minuni" făcute în mijlocul bisericii din Corint (2 Cor.12.12) și în alte părți  (cf. Rom. 15: 19).

         Este de remarcat faptul că apostolul Pavel folosește în 1 Corinteni 12 un plural — „darurile tămăduirilor", expresie care se repetă de două ori în același capitol (v. 28, 30). Acest plural (charismata)sugerează că darul nu are un caracter permanent, în sensul că este dat unui credincios o dată pentru totdeauna, ci că fiecare manifestare a lui este un „dar" separat. Apoi, pluralul mai indică și diversitatea manifestărilor acestui dar, atât în ce privește metodele folosite pentru vindecare cât și efectele lui.

       c)  Darurile minunilor. Apostolul Pavel listează separat „darurile de vindecare", cu toate că este posibil ca el să le fi inclus în „darurile minunilor" sau „darurile [săvârșirii] minunilor". Acest „dar" sau „manifestare" a Duhului, pare să includă toate celelalte activități supranaturale ale Duhului care pot fi descrise ca „manifestări de putere." în limba greacă, cuvântul tradus în limba română prin „minuni" este cuvântul obișnuit pentru „putere". În iudaismul contemporan lui Isus, conceptul de „putere" a fost asociat cu activitatea Duhului lui Dumnezeu. Dacă unii autori consideră că termenul „minuni" se referă aici la activitatea de exorcizare, în opinia noastră, termenul include o gamă largă de activități supranaturale
care pot fi descrise ca miraculoase. în versetele 28-30 unde apostolul repetă lista darurilor, termenul mai apare de două ori la plural. Așa cum reiese și din Galateni 3:5 („Cel ce vă dă Duhul și face minuni printre voi"), miracolele au fost un fenomen obișnuit în bisericile pauline și au fost asociate de regulă cu activitatea Duhului.

.DARURILE DE INSPIRAȚIE

         (a) Darul proorociei. Dintre toate harismele, darul proorociei este menționat cel mai des în Noul Testament. în scrierile pauline, apare în 1 Tes. 5:20; 1 Cor. 11:4-5; 12:10-14:40; Rom. 12:6; Efes. 2:20; 3:5; 4:11; 1 Tim. 1:18; 4:14. Probabil că tot la proorocie face apostolul Pavel referire când scrie tesalonicenilor: „să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră și să nu vă tulburați de vreun duh" (2 Tes. 2:2).

Ideea de proorocie este foarte comună în cultura grecească, dar înțelegerea ei de către Pavel este determinată de conceptul iudaic despre proorocie: Proorocul vorbește poporului lui Dumnezeu inspirat de Duhul. El rostește spontan mesaje inteligibile, în prezenta unei adunări a poporului, pentru edificare, încurajare, mustrare și chiar anunțarea pedepsei. Deseori mesajul profetic al proorocilor vechitestamentali a avut un element de prezicere, dar acesta nu a fost elementul predominant. Proorocii Vechiului Testament au recurs uneori la gesturi simbolice pe care apoi le interpretau, oferind în felul acesta o reprezentare grafică a mesajului pentru o mai bună înțelegere a lui (de ex, Osea 1:2; 3:1), dar nici acesta nu a fost un element predominant. în ce privește starea profetului în momentul în care transmitea profeția, este necesar să precizăm că „extazul" nu a caracterizat profeția Vechiului Testament. Chiar dacă găsim uneori situații de „extaz" sau „transă" (de ex, Saul în 1 Sam. 19:19-24), de cele mai multe ori, profeții au transmis mesajele într-o stare de deplină conștiență. în ceea ce urmează vom sublinia câteva aspecte ale darului profetic, așa cum este el înțeles de apostolul Pavel.

         1) Din modul în care tratează darul profetic în 1 Corinteni, reiese că apostolul Pavel este familiarizat cu caracteristicile profeției vechitestamentale și a conceptului iudaic despre profeție. El respinge orice formă de manifestare care include starea de extaz sau transă. Cu toate că spontaneitatea mesajelor este evidențiată (1 Cor. 14:20-32), cei care proorocesc dețin controlul asupra facultăților lor mintale (1 Cor. 14:23-25, 30-32).

         2)Dacă în Vechiul Testament proorocia a fost accesibilă unui număr restrâns de persoane alese de Dumnezeu pentru oficiul profetic, în Noul Testament, chiar dacă unii credincioși sunt numiți prooroci, darul este la îndemâna fiecărui credincios, cel puțin ca potențial (1 Cor. 14:24-25, 30-31). Accesul pe scară largă a credincioșilor la acest dar a fost prezis prin profeția lui Ioel („fiii și fiicele voastre vor prooroci", Ioel 2:28-30) și a devenit o realitate o dată cu coborârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii (Fapte 2:17-18). Epistolele pauline reflectă larga răspândire a fenomenului profetic (1 Tes. 5:19-22; 2 Tes. 2:2; Rom.12:6 etc), iar exersarea acestui dar este nu numai evidențiată de apostolul Pavel, ci și recomandată (1 Cor. 14:1).

         3) în gândirea paulină, proorocia nu este nicidecum infailibilă. Ea trebuie evaluată de comunitatea creștină (1 Tes. 5:21-22). Aceasta pare să fie cea dintâi atribuție a celor care au darul deosebirii duhurilor (1 Cor. 12:10), întrucât verbul pentru „a deosebi" apare și în 1 Corinteni 14:29, pentru „a judeca" („a evalua") proorociile. Necesitatea de a „judeca" un mesaj profetic pare să facă trimitere la caracterul spontan al acestuia. în gândirea lui Pavel, o proorocie este un mesaj primit ad hoc și nu poate niciodată să aibă autoritatea unui „text inspirat."

         4) Ca o proorocie să aibă loc este nevoie de două elemente: o descoperire de la Duhul Sfânt, care este sursa proorociei, și o relatare publică a acestei revelații, care este proorocia însăși. Fără aceste două elemente nu există proorocie. Descoperirile care nu sunt transmise și cele care nu sunt menite pentru a fi transmise nu sunt proorocii.

        5)Un aspect important care trebuie reținut este că în epistolele pauline nu găsim fenomenul „proorociei personale", când cineva proorocește despre un altul în chestiuni ce țin strict de viața acestuia. Profețiile făcute cu privire la alegerea lui Timotei (1 Tim. 1:18; 4:14) au fost de interes comunitar și au fost testate și aprobate de comunitatea creștină prin punerea mâinilor.

În ce privește funcțiunea proorociei noutestamentale, aceasta este multiplă. Iată câteva dintre scopurile pe care le poate avea un mesaj profetic: 1) De a indica alegerea pe care o face Dumnezeu unor oameni pentru lucrare (Fapte 13:1-3; Gal. 2:2; 1 Tim. 1:18, 4:14); b) de a aduce aminte comunității creștine de cuvintele lui Isus că în zilele din urmă răul va spori (1 Tim. 4:1); c) de a aduce Bisericii încurajare și zidire bisericii și mângâiere (1 Cor. 14:3); d) de a aduce învățătură (1 Cor. 14:31).

(b) Darul feluritelor limbi. Se pare că întregul argument al capitolului 14 din 1 Corinteni este dictat de preferința unilaterală a corintenilor pentru acest dar. Insistența apostolului asupra acestui dar spiritual, prin reglementările pe care le aduce cu privire la manifestarea lui, indică pe de-o parte faptul că biserica din Corint nu a înțeles rolul darului și că I-a folosit greșit, iar pe de altă parte importanța mare a acestui dar în biserică.

Câteva aspecte clare cu privire la vorbirea în limbi, care reies din lecturarea capitolelor 12 și 14 din 1 Corinteni, sunt:

1)    Ca și celelalte daruri, vorbirea în limbi este un dar inspirat de Duhul (12:7, 11);

2)  Regulile pe care le impune Pavel în capitolul 14 arată că cel care vorbește într-o altă limbă prin Duhul nu este în transă, ci deține controlul asupra facultăților sale mintale. Dacă ar fi fost altfel, cerința apostolului ca cei care vorbesc în limbi să vorbească pe rând și să tacă în cazul în care nu este cine să tălmăcească este de prisos;

3)   Vorbirea în limbi este necunoscută atât pentru cel care vorbește (14:14) cât și pentru cei care aud manifestarea darului (14:16);

4)   Spre deosebire de fenomenul vorbirii în limbi care a avut loc în Ziua Cincizecimii, unde limbile vorbite au fost cunoscute de cei care erau prezenți {xenolalia), în Corint vorbirea în limbi {glossolalia)trebuie tălmăcită. Folosirea limbilor omenești ca analogie în 14:10-12 denotă că vorbirea în alte limbi pe care o tratează apostolul în acest capitol nu se referă la limbi omenești. Posibil ca Pavel să fi socotit că glossolalia este o vorbire în „limbi îngerești" (cf. 13:1), având în vedere că sursa lor este Duhul. în orice caz, nu este vorba despre o „bolboroseală extaziată", așa cum o numesc cei care nu agreează ideea vorbirii în limbi, ci este o vorbire în limbi neînțelese de oameni, dar înțelese de Dumnezeu, căruia I Se adresează de fapt mesajul;

5) Dacă în Ziua Cincizecimii limbile vorbite erau un semn supranatural, dar inteligibil, pentru cei adunați, în Corint limbile sunt un dar prin care cel abilitat de Duhul rostește „taine" care nu pot fi altfel rostite cu înțelepciunea omenească (14:2, 14-15, 28). Așadar, când darul vorbirii în altă limbă este tălmăcit, se tălmăcește nu o vorbire menită să aducă un mesaj celorlalți, ci „tainele" pe care credinciosul le spune lui Dumnezeu.

         O întrebare legitimă care se pune frecvent de către penticostali sau de alți creștini interesați în fenomenul vorbirii în limbi este dacă un credincios botezat cu Duhul Sfânt trebuie să vorbească în mod constant în limbi. Răspunsul la această întrebare îl dă apostolul Pavel însuși. El arată că și acest dar, împreună cu toate celelalte, este împărțit după cum Duhul voiește să îl împartă. întrebarea retorică din ICorinteni 12:30 – „Toți vorbesc în alte limbi?" – cere un răspuns negativ. Insistența unor penticostali că vorbirea în limbi trebuie să fie practicată de toți cei care au fost botezați cu Duhul Sfânt nu are suport biblic.Totuși, apostolul Pavel îi îndeamnă pe credincioșii din Corint să caute darurile       spirituale. Dacă un credincios din zilele noastre manifestă interes pentru darul vorbirii în alte limbi, face dovada credinței și se lasă condus de Duhul Sfânt, așa cum a făcut atunci când a " avut experiența pneumatică inițială, el poate beneficia din nou de vorbirea în limbi. întrucât acest dar este în primul rând pentru zidirea personală, noi credem că Dumnezeu însuși dorește ca fiecare credincios să ceară acest dar.

         În ceea ce urmează vom prezenta o scurtă trecere în revistă a reglementărilor impuse de apostolul Pavel bisericii din Corint, cu privire la practicarea darului vorbirii în alte limbi:

Versetul 1: Credincioșii sunt îndemnați să caute darurile spirituale, printre acestea  fiind și vorbirea în alte limbi.

Versetele 2-4: Vorbirea în limbi zidește pe cel care are darul, dar proorocia, care este f o rostire inspirată într-o limbă cunoscută, îi zidește pe ceilalți.

Versetul 5: Apostolul Pavel a dorit ca fiecare credincios să vorbească în alte limbi, dar a recomandat corintenilor să caute mai degrabă să proorocească. La întâlnirile publice ale bisericii, profeția este mai importantă decât vorbirea în limbi, cu excepția cazului când limbile necunoscute sunt tălmăcite.

Versetele 6-11: Fără tălmăcire, vorbirea în limbi într-un cadru public nu este de folos  bisericii.

Versetele 12-14: Credincioșii trebuie să facă uz de darurile spirituale numai în folosul întregii biserici.

Versetele 15-19: Apostolul Pavel s-a rugat și a cântat atât prin Duhul (aluzia fiind aproape sigur la cântarea în altă limbă), cât și într-o limbă cunoscută. Rugăciunea publică trebuie făcută într-o limbă înțeleasă de public. Personal, Pavel a vorbit în limbi mai mult decât oricare dintre creștinii din Corint, dar în public a preferat să vorbească într-o limbă cunoscută, așa încât ceilalți să beneficieze.

Versetul 20: Credincioșilor li se cere să fie maturi și să știe când este potrivit și când nu este potrivit să dea curs darului vorbirii în alte limbi.

Versetele 21-22: Vorbirea în limbi este un semn pentru necredincioși, în timp ce profeția este pentru credincioși. Cu alte cuvinte, darul vorbirii în alte limbi are menirea de a atrage atenția asupra fenomenului miraculos și, astfel, de a inspira credință în cei care aud, așa cum s-a întâmplat în Ziua Cincizecimii. După convertirea acestora, însă, ei trebuie să primească, în limba lor, învățătură și descoperire.

Versetele 23-25: Dacă cineva vorbește în continuu în limbi, în biserică, va părea în ochii celor necredincioși ca un nebun. Dacă, pe de altă parte, cineva proorocește în limba pe care o înțelege întreaga adunare, ascultătorii vor fi zidiți și îndrumați spre Dumnezeu. Chiar dacă, inițial, vorbirea în limbi atrage atenția ascultătorilor, nu le slujește nici credincioșilor nici necredincioșilor dacă întregul serviciu divin este consumat cu vorbirea în limbi.

Versetele 26-31: Aceste versete conțin concluziile cu privire la ordinea care trebuie păstrată în întâlnirile publice ale bisericii. în condiții normale, un serviciu divin ar trebui să includă cântări de laudă, învățătură, vorbirea în limbi, descoperiri (revelarea unor adevăruri spirituale într-o limbă cunoscută) și tălmăcirea limbilor. Toate acestea, însă, trebuie să aibă loc spre folosul întregii adunări.

(c) Darul tălmăcirii limbilor. Darul tălmăcirii limbilor este îngemănat cu darul vorbirii în limbi, întrucât existența lui este dictată de caracterul neinteligibil al vorbirii în alte limbi. Verbul grecesc hermeneuoeste tradus de obicei prin „a traduce" sau „a interpreta" dar poate însemna și „a pune în cuvinte." Evident, în contextul discuției de față, verbul înseamnă a pune mesajul într-o limbă înțeleasă de comunitate. Dacă este vorba despre o traducere cuvânt cu cuvânt sau doar de o interpretare a ideilor principale conținute în mesaj contează mai puțin. Oricum, întrucât și vorbirea în limbi și tălmăcirea limbilor este activitateaDuhului, este dificil, dacă nu imposibil, să ne pronunțăm dacă tălmăcirea înseamnă traducere sau interpretare. Chiar în cazul traducerii dintr-o limbă omenească în alta, traducerea și interpretarea se întrepătrund în sensul că unele cuvinte trebuie explicate chiar în procesul traducerii. Din afirmațiile apostolului Pavel în 12:11 și în 14:5, 13, 27-28, reiese că acesta este un dar inspirat de Duhul. Cel care tălmăcește vorbirea în limbi nu cunoaște limba respectivă, tălmăcirea fiind completamente activitatea Duhului. Tălmăcirea limbilor este un miracol tot atât de mare ca și vorbirea în limbi. Mai reiese din pasajele indicate mai sus cădarul tălmăcirii poate fi dat atât celui care vorbește într-o altă limbă cât și altuia.

Mangaietorul

Acum ajungem la partea centrală a învățăturii privitoare la Duhul Sfânt, așa cum este ea prezentată în Ioan 14 , 15 și 16.

În versetul 26 vedem că Mângâietorul este Duhul Sfânt. Dar Domnul vorbește despre El într-un mod cu totul diferit de tot ce am văzut până acum în atâtea locuri din Noul Testament. Domnul nu vorbește de viață, ca în capitolele 3 și 20, nici de puterea care lucrează în această viață, ca în capitolul 4, nici de un râu de apă vie care curge din cel credincios, ca în capitolul 7. Aici El vorbește despre o Persoană care poate fi comparată cu Sine Însuși, deoarece este egal cu El. Numai o persoană poate fi trimisă, poate rămâne în noi și cu noi, ne poate învăța și ne poate aduce aminte ce ne-a spus Domnul Isus (versetul 26), poate da mărturie (Ioan 15:26 ), poate să dovedească sau să încredințeze (Ioan 16:8 ) și poate călăuzi, auzi, vorbi, vesti și primi (Ioan 16:13-15 ). Citind atâtea locuri, adevărul acesta este înțeles de îndată.

Persoana aceasta este trimisă de Tatăl (Ioan 14:26 ) și Domnul Isus arată că este egală cu El. Cuvântul grecesc „parakletos”, care aici este tradus „mângâietor” se găsește numai de cinci ori în Noul Testament. De patru ori se găsește în locul acesta, unde așa Îl numește Domnul Isus pe Duhul Sfânt și o dată în 1. Ioan 2:1 , unde Domnul Isus este numit așa („Mijlocitor” sau „Avocat”, „Mângâietor”). Înțelesul cuvântului „parakletos” nu este redat în întregime nici prin „Mângâietor”, nici prin „Avocat”. El are sensul unuia care acționează pentru un altul și caută, îngrijește de interesele lui.

Domnul Isus făcuse lucrul acesta pentru ucenicii Săi, când era cu ei (Luca 22:35-37 ; Ioan 10:11 ). Acum El îi părăsea și le spune să-și dovedească dragostea, prin ținerea poruncilor Lui, a Cuvântului Lui. Iar El își va arăta dragostea, cerând Tatălui să trimită un alt Mângâietor în locul Lui, Unul care să fie cu ei nu numai pentru un timp, așa cum El fusese cu ei doar trei ani. Mângâietorul va rămâne cu ei pentru totdeauna – și în El, Domnul însuși va veni la ei (versetul 18). Și în Ioan 16:7  chiar Domnul spunea că era de folos pentru ucenici ca El să plece, căci numai după aceea va veni Mângâietorul. Este evident din toate acestea că o Persoană divină avea să vină pe pământ, atunci când Fiul avea să Se întoarcă în cer. Iar în Fapte 5:3,4  se spune în mod expres că Duhul Sfânt este Dumnezeu.

Putea să fie vreun fapt mai important în zilele ucenicilor, decât acela că Fiul lui Dumnezeu era pe pământ? Ar putea atunci să fie un fapt mai important, după ce Domnul Isus S-a întors în cer, decât acela că Dumnezeu Duhul locuiește pe pământ? Desigur, El nu S-a făcut trup, cum S-a făcut Fiul, dar faptul că El locuiește pe pământ nu este mai puțin real. În adevăr, prezența Mângâietorului este cel mai măreț fapt actual al creștinismului. Și este vreun alt adevăr mai puțin luat în considerație decât acesta?

În Vechiul Testament, Duhul lucra pe pământ și cei credincioși din acel timp erau născuți din nou prin Duhul. Dar niciodată Duhul n-a locuit pe pământ. Niciodată Dumnezeu n-a locuit împreună cu oamenii, înainte ca răscumpărarea să fi avut loc. Dumnezeu n-a locuit împreună cu Adam, nici cu Enoh, nici cu Noe, nici cu Avraam. Când însă sângele mielului de Paști a fost vărsat și israeliții au fost despărțiți de Egipt prin Marea Roșie, Dumnezeu a putut locui în mijlocul poporului – deși ascuns dincolo de perdea, deoarece adevărata răscumpărare încă nu avusese loc (Exod 29:42-46 ). Tot așa și acum. Numai după ce lucrarea de răscumpărare a fost împlinită, poate Duhul Sfânt să locuiască împreună cu noi. Și aceasta nu este ceva temporar, așa cum Domnul Isus a fost cu ucenicii Săi pentru un timp; Duhul Sfânt va rămâne cu noi pentru totdeauna.

Și unde locuiește El? „El va fi în voi” (Ioan 14:17 ). „Nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care este în voi și pe care îl aveți de la Dumnezeu? Și că voi nu mai sunteți ai voștri?” (1. Corinteni 6:19 ). Persoana Lui divină vine ca să poată face chiar din trupurile noastre locuința Sa, templul Său.

Dar nu locuiește păcatul în noi? Cum poate Duhul Sfânt să locuiască într-un astfel de trup? Acesta este în adevăr argumentul unora dintre perfecționiști: „Hristos și Belial nu pot locui chiar în același templu!”. Și este adevărat; trupul nostru nu poate fi templul Duhului lui Dumnezeu și al lui Belial.

Dar în marea zi a ispășirii, vedem cum putea Dumnezeu să locuiască în mijlocul unui popor păcătos. „Astfel să facă ispășire pentru sfântul locaș, pentru necurățiile fiilor lui Israel și pentru toate călcările de lege, prin care ei au păcătuit. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurățiilor lor” (Levitic 16:16 ). Dumnezeu nu mai locuiește în clădiri făcute de mâini, ci în oameni. Și locuirea înăuntru a Duhului Sfânt este mărturie dată desăvârșirii jertfei (Evrei 10:14,15 ).

Dar Duhul nu numai că rămâne în fiecare credincios; „El rămâne cu voi”. El locuiește și în mijlocul celor credincioși, ca adunare. „Nu știți că voi sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (1. Corinteni 3:16 ). „Și prin El și voi sunteți zidiți împreună, ca să fiți o locuință a lui Dumnezeu, în Duhul” (Efeseni 2:22 ). „Căci printr-un singur Duh, noi toți am fost botezați într-un singur trup” (1. Corinteni 12:13 ). Cât de mult este tăgăduit practic adevărul acesta, peste tot în creștinătate, până și în grupările cele mai evlavioase!

Lumea nu poate primi Duhul Sfânt, căci ea nu-L vede și nu-L cunoaște (Ioan 14:17 ). Dumnezeu Fiul S-a făcut trup pentru ca să-L arate pe Tatăl, dar lumea „M-a văzut și M-a urât și pe Mine, și pe Tatăl Meu” (Ioan 15:24 ). Acum Fiul pleca din lume și Dumnezeu Duhul venea jos pe pământ. Dar El nu Se făcea trup, ca Fiul. Lumea este văzută ca cel mai amarnic vrăjmaș al lui Dumnezeu, care a lepădat până și cea din urmă și cea mai însemnată mărturie (Matei 21:33-41 ). Pentru ea, acum nu mai este posibilitatea de a i se oferi har. Și cei ce nu vor crede nu pot vedea și nu pot cunoaște pe Mângâietorul. Dar noi îl cunoaștem (Ioan 14:17 ). Mai întâi, îl cunoaștem prin cuvântul Domnului Isus, pe care-L primim prin credință; apoi, și prin consecințele care sunt legate de prezența Duhului Sfânt. Să fie cazul ca o Persoană divină să locuiască în noi și să fie în noi puterea de a avea părtășia cu Dumnezeu și de a ne bucura de tot ce ne dă Dumnezeu – iar noi să nu cunoaștem această Persoană? Romani 8:16 ne spune: „însuși Duhul mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”.

„Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi” spune Domnul Isus (Ioan 14:18 ). În duh, El vine la ai Săi pe pământ și aceasta este mângâierea lor. Și, deși prin har ei au crezut în El, ca Cel care este Fiul lui Dumnezeu, acum ei privesc la El într-un mod mult mai real decât Îl priviseră cu ochii lor firești. Cunoștința lor personală avea să fie mai adâncă. Duhul Sfânt a venit să formeze casa lui Dumnezeu pe pământ, să locuiască în ea și să-i facă pe credincioși, individual, templele Sale vii. El a venit ca să ne facă să facem parte din trupul lui Hristos și să-i facă pe cei credincioși una cu Hristos, Capul slăvit (Efeseni 1:22 ).

Dar lucrul acesta merge și mai departe. „Pentru că Eu trăiesc, și voi veți trăi. În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt la Tatăl Meu, voi în Mine și Eu în voi” (Ioan 14:19-20 ). Cel credincios este unit ca persoană cu Hristos – și Duhul Sfânt este puterea și legătura acestei unități. Nu numai că eu Îl cunosc pe Hristos în slavă ca Cel spre care este îndreptată inima mea, dar Duhul Sfânt mă face să cunosc și faptul că eu sunt una cu El.

Niciodată n-a fost așa ceva în Vechiul Testament și nici în împărăția de o mie de ani nu va fi. Ioel 2:28  vorbește în adevăr despre o revărsare a Duhului Sfânt. Dar atunci Duhul Sfânt nu va locui pe pământ, în cei credincioși. El nu va conduce nici chiar numai o singură persoană în Sfânta Sfintelor, ca să se închine lui Dumnezeu; perdeaua atunci nu va mai fi ruptă (Ezechiel 41:23 ). În Ezechiel găsim în adevăr preoția îngrijind de slujba preoțească, dar niciodată în Sfânta Sfintelor. Și altarul de lemn din Sfânta Sfintelor nu este arătat în Ezechiel. Cred că va fi pentru preoți o indicație că va exista un alt popor preoțesc care va sluji lui Dumnezeu în imediata Lui prezență, întocmai cum în Levitic 16  familia preoțească a lui Aaron ocupa un loc distinct în popor.

Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu sunt despărțiți în lucrarea aceasta binecuvântată. Duhul Sfânt vine să producă părtășia; dar Tatăl este Cel care îl trimite în numele Fiului Său (Ioan 14:26 ), pentru ca Fiul să fie slăvit (Ioan 16:14 ).

În viața Sa pe pământ, Domnul Isus L-a arătat pe Tatăl în toate căile Sale de har și de dragoste (Ioan 1:18 ). Cuvintele Lui erau cuvintele Tatălui, care îl trimisese (Ioan 7:16-18 ; 14:24 ). Și Duhul Sfânt va aduce aminte ucenicilor cuvintele acestea (Ioan 14:26 ). Dar El va da mărturie de asemenea despre Isus Cel slăvit (Ioan 15:26 ; 16:13 ). Întocmai cum Domnul Isus în viața Lui pe pământ era în același timp în sânul Tatălui și în cer și putea să-L descopere pe Tatăl și să spună lucrurile cerești pe care le văzuse (Ioan 1:38 ; 3:11-13 ), tot așa Duhul Sfânt vorbește pe pământ din ceea ce El aude și vede în ceruri despre Isus Cel slăvit (Ioan 16:13 ). El, care în Sine însuși este Dumnezeu binecuvântat în veci, una cu Tatăl și cu Fiul, a luat o poziție de dependență. El Se lasă trimis de Tatăl (Ioan 14:26 ) și de Fiul (Ioan 15:26 ) și El nu vorbește de la Sine însuși, adică independent de Tatăl și de Fiul.

El aduce aminte ucenicilor cuvinte spuse de Domnul Isus (Ioan 14:26 ), pentru ca ei să poată da mărturie despre Domnul (Ioan 15:27 ). Lucrul acesta îl găsim în evanghelii. Dar El ne dă și aspectul ceresc al lucrurilor, numai El poate mărturisi despre poziția cerească și slava Domnului Isus, ca să le putem cunoaște și pentru ca inimile noastre să se poată bucura de ele. Și acestea le găsim în Faptele Apostolilor și în epistole. El va vesti lucrurile viitoare, lucruri pe care le găsim în epistole și în Apocalipsa (Ioan 16:13 ).

Dar, deși Duhul Sfânt este izvorul binecuvântat al simțămintelor noastre, El nu poate fi obiectul lor, așa cum este Domnul Isus. Fiind Dumnezeu, Îl iubim și îl lăudăm. Dar El n-a devenit om, ca să moară pentru noi, și noi n-am fost făcuți una cu El așa cum am fost făcuți cu Domnul Isus. Nu putem spune despre El, cum putem spune despre Domnul Isus: „Căci atât Cel care sfințește, cât și cei care sunt sfințiți sunt dintr-unul. De aceea El nu Se rușinează să-i numească frați” (Evrei 2:11 ). Duhul Sfânt n-a luat față de noi poziția pe care Domnul Isus a luat-o – El, Fiul lui Dumnezeu, care de asemenea a devenit și rămâne veșnic om și care a fost în mijlocul nostru ca Cel care slujește.

Dar, în timp ce Isus, în slavă, este Avocatul nostru înaintea Tatălui, noi avem „celălalt Avocat” pe pământ – Dumnezeu Duhul Sfânt, care este în noi și care va fi cu noi în veac

CONCLUZIE

Viața de credință este de neconceput fără prezența și ajutorul Duhului Sfânt. Duhul Domnului ne luminează să înțelegem Scripturile și pune în inima noastră dragoste și interes pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt zidește Biserica și îi ține împreună pe credincioși. Duhul Domnului ne mână către rugăciune, ne inspiră gândurile și ne dă putere să veghem. Duhul Sfânt crează împrejurări, pregătește oameni și ne dă curajul de a predica mântuirea prin Domnul Isus. . . -Prin urmare, prin Duhul lui Isus avem lumină cerească, părtășie caldă, viață duhovnicească, curaj de a fi martori. Să-L chemăm în viețile noastre într-o măsură îndoită și să-L lăsăm să se manifeste în toată frumusețea și puterea Sa, pentru a alunga dezorientarea, egoismul, slăbiciunile și timiditatea din viețile noastre.

Bibliografie

Biblia

Surse mass-media

Pneumatologia- John Owen

Curs de pneumatologie –Iosif Anca