Lucrarea de față “Valențele culturii populare în orașul Năsăud”, dorește să identifice aspectele culturale prezente pe teritoriul orașului Năsăud și… [302275]

Licență

Lucrarea de față “Valențele culturii populare în orașul Năsăud”, dorește să identifice aspectele culturale prezente pe teritoriul orașului Năsăud și… [302275]

Byadmin ianuarie 1, 2024

INTRODUCERE

Lucrarea de față “Valențele culturii populare în orașul Năsăud”, dorește să identifice aspectele culturale prezente pe teritoriul orașului Năsăud și să analizeze starea prezentă a [anonimizat].

Tema lucrării este aleasă din dorința de a [anonimizat], dar și pentru a [anonimizat].

[anonimizat] o istorie foarte bogată. Pe parcursul studiului am încercat să obțin toate informațiile necesare pentru a [anonimizat].

Astfel, [anonimizat]. În al doilea capitol am identificat aspectele specifice ale orașului Năsăud în contextul potențialului pe care îl are din punct de vedere turistic. Capitolul trei prezintă diferite aspecte etnografice și folclorice care contribuie la identitatea teritorială și care diferențiază orașul de alte regiuni. [anonimizat], [anonimizat], iar în capitolul următor am identificat și prezentat personalitățile culturale ale Năsăudului. Capitolul șase este dedicat turismului și bazei de cazare a orașului. [anonimizat], [anonimizat]. Ultimul capitol se axează pe concluziile obținute în urma aplicării chestionarului.

Așadar, această lucrare este realizată pentru a prezenta amănunțit orașul Năsăud și bogata istorie culturală pe care o deține. Scopul principal este de a salva cultura năsăudeană de la dispariție și de a o [anonimizat] a cadrului natural și antropic.

CAPITOLUL I

[anonimizat]

I.1. [anonimizat]-sociale.

Noțiunea de “turism” este legată de două aspecte extrem de importante: cel de a [anonimizat], recreere, agrement, etc., și cel derivat din valențele economice ale turismului.

Termenul de "turist" a [anonimizat]. Experții Ligii Națiunilor consideră că un turist este "orice persoană călătorind timp de 24 de ore sau mai multe într-o țară care nu este țara domiciliului său stabil". Uniunea Internațională a Organismelor Oficiale de Turism (UIOOT) menționează că "[anonimizat], [anonimizat] a exercita o activitate remunerată efectuând un sejur de cel puțin o noapte (sau 24 de ore) [anonimizat]-o [anonimizat], altul decât acela de a exercita o profesiune remunerată în țara in care pleacă este turist internațional".

Prima definiție dată de OMT (Organizația Mondială a Trusimului) în anul 1978 descrie turistul ca "orice persoană care se află în afară reședinței sale curente pentru o perioadă de cel puțin 24 de ore (sau o noapte) și pentru maximum patru luni din motivele următoare: agrement (vacanțe sau weekend-uri), sănătate (termalism, talasoterapie, etc.), misiuni sau reuniuni de orice fel (congrese, seminarii, pelerinaje, manifestări sportive, etc.), călătorii, afaceri, deplasări profesionale, călătorii școlare, etc.)".

Din aceste definiții, turistul poate fi definit ca "orice persoană care se deplasează în afara domiciliului său (și nu numai a localității de reședință, cum o presupune majoritatea definițiilor actuale) pentru un interval de timp nedefinit, cu scopul principal al recreerii și refacerii fizico-psihice". (Cocean, 2009, p.17)

Din perspectiva temporală a fenomenului turistic putem evidenția trei etape evolutive ale turismului și anume:

1. Etapa turismului incipient: debutând în antichitatea timpurie prin formarea civilizațiilor din Asia de Est, Asia de Sud, Asia de Sud-Vest, a civilizațiilor din jurul bazinului mediteranean (greci, români, egipteni) au favorizat mișcările cu caracter turistic.

2. Etapa pseudo-turistică: apărută în evul mediu timpuriu și mijlociu.

3. Etapa turismului modern și contemporan: debutând în evul mediu târziu, când marile descoperiri geografice și Renașterea măresc orizonturile umane.

Din spusele OMT vom sintetiza principalele motive pentru care se produce activitatea turistică: relaxare, recreere, vacanță, divertisment, distracție, schimbarea decorului, sporturi nautice, excursii, drumeții montane, sporturi de iarnă, vizitarea familiei și a prietenilor, afaceri și scopuri profesionale, tratament medical, îngrijirea sănătății, religie, pelerinaje, cunoașterea culturii și tradițiilor, etc.

I.2. Clasificarea turismului și locul turismului cultural în cadrul fenomenului turistic

Există numeroase încercări de clasificare a fenomenului turistic, având la bază criterii diferite: motivația, potențialul turistic, durata desfășurării fenomenului turistic. Una dintre cele mai complexe clasificări este cea propusă de P. Cocean, Gh. Vlăsceanu și B. Negoescu (2003) care disting tipuri și forme de turism. Pentru acești autori există 4 tipuri de turism: de recreere și agrement, curativ, cultural și polivalent.

Este evident faptul că aceste tipuri de turism se întrepătrund și că încadrarea unei deplasări turistice într-unul sau altul dintre aceste tipuri are la bază motivația determinată, dar nu singura. Motivația culturală de exemplu poate să fie prezentă în toate tipurile menționate la un moment dat.

Aceeași autori definesc mai multe forme de turism, pornind de la modalitățile de practicarea tipurilor anterior menționate. Ele vor fi definite în funcție de mai multe criterii:

a. După distanța care există: turism de distanță mică, mare și foarte mare;

b. După durata călătoriei: turism de scurtă durată (1-3 zile), de durată medie (suprapuse concediilor) și de lungă durată (peste 30 zile);

c. După zona de proveniență: turism intern și internațional;

d. După numărul participanților: turism individual sau în grup;

e. După modul de desfășurare: turism organizat, semiorganizat sau neorganizat;

f. După modul de desfășurare în timp: turism continuu (definit prin luarea în considerare a participanților de funcționare a infrastructurii și nu a opțiunii participanților), sezonier sau de circumstanță;

g. După mijloacele de transport utilizate: turism pedestru, rutier, feroviar, aerian sau naval;

h. După vârsta participanților;

i. După criteriul economico-social: turism social, de masă sau particular;

j. După particularitățile regiunii de destinație;

Velcea, I. și Ungureanu, A. (1993) propun o calsificare mai simplă, care ține cont mai ales de motivația deplasărilor turistice: 1. Turism balnear maritim; 2. Turism montan și pentru practicarea sporturilor de iarnă; 3. Turism de cură balneară; 4. Turism de vânătoare sau safari; 5. Turism cultural; 6. Turism festivalier; 7. Turism sportiv; 8.Turism de reuniuni și congrese; 9. Turism de afaceri.

Cea mai recentă clasificare din literatura geografică românească aparține geografilor ieșeni I. Muntele și C. Iațu (2003) și propune următoarele tipuri și criterii de clasificare a tursimului:

Criteriul temporal: weekend, sejur, tranzit, croazieră.

Criteriul localizării și al motivației: turism literal, alpin, lacustru, fluvial, citadin, rural-etnografic, cultural, frontalier.

Criteriul agregativ: turism solitar, familial, de masă, expediționar, cinegetic, pelerinajul, cultural-sportiv.

Criteriul geografic: tipuri de turism specific climatului temperat, polar sau tropical.

Se observă așadar, că indiferent de clasificarea la care ne raportăm, turismul cultural apare ca un tip de turism clar diferențiat de celelalte forme sau tipuri de turism mai ales prin motivație. El poate fi ca o formă de mobilitate turistică al cărei scop principal este lărgirea orizontului de cunoștințe prin descoperirea patrimoniului cultural-artistic sau arhitectural și al teritoriilor în care acesta se înserează. Conform Micului Dicționar Enciclopedic, cultura reprezintă expresia civilizației materiale și spirituale generale a unui popor. În sens larg cuprinde atât cultura materială, cât și cultura spirituală. În acest conext turismul cultural reprezintă o formă de valorificare a resurselor antropice și tocmai de aceea în sfera sa de cuprindere se poate include și turismul citadin și turismul rural-etnografic. Turismul cultural trimite obligatoriu la noțiunea de patrimoniu, care reprezintă componentele materiale și imateriale ale identității oricărei societăți, elaborate, apoi transmise și reactualizate în teritoriu. Patrimoniul material cuprinde muzeele, monumentele, ansamblurile arhitectonice, orașele de artă, satele cu tradiții bine păstrate, siturile arheologice, grădinile, edificiile de natură religioasă sau militară. Patrimoniul imaterial include sărbătorile și manifestările clturale, tradițiile și aptitudinile creative acumulate în timp.

P. Origet de Cruzeau relatează în lucrarea sa „Le turism culturel” temele principale și formele de manifestare turistică a turismului cultural:

Table 1. Temele principale și formele de manifestare turistică a turismului cultural

În ultimii ani formele de practicare a turismului cultural s-au diversificat foarte mult, luând forma sejururilor lingvistice, a turismului gastronomic. Îmbogățirea ofertei turismului cultural se realizează sub presiunea a doi factori: cererea publicului, tot mai curios și exigent și atitudinea comunităților locale care doresc să obțină beneficii de pe urma activităților culturale pe care le finanțează.

După toate aceste clasificări a tipurilor de turism putem observa clar că turismul cultural este diferențiat de celelalte forme sau tipuri de turism mai ales prin motivația turistului. Acest turism cultural are obiectivul de lărgire a orizontului de cunoștințe prin descoperirea patrimoniului. Turismul cultural face trimitere obligatoriu la noțiunea de patrimoniu, care sunt componentele materiale dar și imateriale ale oricărei societăți.

CAPITOLUL II
POTENȚIALUL GEOGRAFIC AL ORAȘULUI NĂSĂUD

II.1. Localizare

Orașul Năsăud este situat la 24°, 26' longitudine estică, și la 47°, 17' latitudine nordică, la 331 m. deasupra nivelului mării. Spre est se mărginește cu Rebrișoara, spre vest cu Salva, spre sud cu Cepari și Mintiu, iar spre nord cu ramificațiile catenei care desparte Transilvania de Maramureș. Este situat în zona centrală a județului Bistrița-Năsăud pe malul drept al Someșului Mare la o distanță de 25 km de municipiul Bistrița, capitala județului.

Din punct de vedere geografic, orașul se află într-o zonă de dealuri subcarpatice care coboară dispre Munții Rodnei și Țibleșului. Cu privire la rețelele de transport care leagă orașul de teritoriul regiunii de Nord-Vest și al întregii țări , acestea sunt reprezentate de rețeaua de căi ferate și de căi rutiere astfel:

• Prin Năsăud trece calea ferată care face legătura între Transilvania și Nordul Moldovei (Cluj – Vatra-Dornei), legând astfel regiunile Nord-Vest și Nord-Est;

• Pentru a ajunge la DN 17 care face legătura între Transilvania și Nordul Moldovei și care trece prin municiupiul Bistrița este necesară parcurgerea distanței de 25 de km între Năsăud și Bistrița;

• Legătura cu Municipiul Cluj Napoca se poate face pe DN 17D care leagă Năsăudul de Salva și Beclean;

• Legătura cu Județul Maramureș se realizează pe drumul DN 17C.

În ceea ce privește transportul aerian orașul Năsăud se află la o distanță de 120 km față de municipiul Cluj, unde se află aeroportul internațional de călători și cargo cel mai apropiat.

Fiind așezat pe partea dreaptă a râului Someșul Mare, este protejat de șirul dealurilor care mărginesc spre sud și nord valea, având o situație favorabilă, climă plăcută și este ferit de vânturi mari și de vijelii. Dealurile dinspre sud sunt în mare parte împădurite, iar cele dinspre nord transformate în ogoare, livezi și pășuni. Împreună cu localitățile componente, Lușca și Liviu Rebreanu, ocupă o suprafață de 4.325 ha, adică 43.250 km pătrați.

II.2. Istoria orașului Năsăud

Năsăud este un centru de spiritualitate națională încărcat de istorie și tradiții. Regimentul Grăniceresc Năsăudean a fost la timpul său faima orașului și a zonei, care s-a întins până pe meleagurile Bistriței. De aici a rezultat și numele județului: Bistrița-Năsăud.

Orașul a fost întotdeauna un important centru de cultură, care a inclus școli și profesori renumiți, scriitori și poeți, precum și un număr de 21 de Academicieni Români, care au trecut prin școlile năsăudene. Acesta a oferit țării reprezentați de seamă pentru literatura și știința românească.

Înainte de militarizarea Văii Rodnei, satul năsăudean se întindea pe de o parte și de altă a Văii Caselor, fiind reclădit pe poziția de azi, după inundațiile catastofale din 10 august 1762, când au fost trasate mai toate străzile din actualul cadastru al orașului. În ceea ce privește etimologia cuvântului Năsăud, Iulian Marțian spune că ar fi de origine siriană, Nicolae Denușianu de origine pelasgă, Nicolae Iorga de origine maghiară, iar Toader Anton spune că ar fi de origine slavă. Nas-vod ar însemna " pe lângă apă " .

În ceea ce privesc așezămintele culturale, orașul Năsăud are o tradiție bogată , în special după anul 1762, când Districtul Grăniceresc Năsăudean a avut un rol politic și cultural-educațional. Prin intermediul acestuia, au fost construite o serie de clădiri, care există și în prezent: Muzeul Năsăudean , Biserica Romano-Catolică, Liceul George Coșbuc. La acestea s-au adăugat în timp și Casă Memorială Liviu Rebreanu, Biblioteca Academiei Române, școli, etc.

Năsăudul a parcurs transformări notabile, care l-au făcut din oraș patriarhal un oraș în care au apărut și s-au dezvoltat activități economice importante în industrie, comerț și servicii.

II.3. Relieful

În Năsăud, relieful specific este de deal, și anume Dealurile Năsăudului. Acestea reprezintă o subunitate a Podișului Someșan și sunt situate între aliniamentul depresiunilor de eroziune Telciu – Gersa – Parva – Sângeorz-Băi în partea de nord, valea Someșului Mare la sud și sud-est (între Salva și Cormaia) și la vest valea Sălăuței (între Salva și Telciu).

Aceste unități deluroase sunt constituite de culmi greoaie, sub formă de muscele și sunt puternic disecate lateral și frontal de sistemele fluviale tributare Sălăuței, Someșului Mare, Gersei și Rebrei.

După opinia lui Ioan Bâca si Adrian Onofreiu, in “Județul Bistrița-Năsăud: coordonate geografice si istorice”, pag. 36, geodiversitatea acestui areal este reprezentată din:

– Relief policiclic: nivelul superior de eroziune sau Platforma Năsăudului (750-900 m) de vârstă pliocen inferioară; nivelul inferior de eroziune (550-600 m) de vârstă pliocen superioară;

– Relief petrografic: culmi prelungi (muscele), măguri, văi adânci, versanți deluviali, abrupturi, martori de eroziune, depresiuni (Coșbuc, Gersa, Rebra, Feldru, Ilva Mică), alunecări de teren, microdepresiuni de tasare;

– Relief structural: cueste, suprafețe structurale, văi consecvente (Sălăuța, Gersa, Rebra, Cormaia, etc.), văi subsecvente, văi obsecvente, culmi de anticlinal, depresiuni de sinclinal (Telciu), văi de sinclinal (Telciușor), butoniere de anticlinal (Sângeorz-Băi);

– Relief fluvial: văi, versanți și interfluvii, depresiuni, bazinete și înșeuări de obârșie, albii minore, maluri, terase, conuri aluviale;

– Relief pluvial: ogașe, ravene, torenți, conuri de depunere, alunecări de teren;

– Relief biogen: terasete și poteci de vite, mușuroaie înierbate, excavații;

– Relief antropic: drumuri agro-pastorale, șanțuri, gropi, movile de pietre, movile de pământ, versanți terasați, ogoare, suprafețe nivelate, suprafețe betonate, fundații de turnuri române (Salva-dealul Miga, Năsăud-Dealul Cucului).

II.4. Potențialul turistic natural

În zona Năsăudului sunt numeroase obiective turistice naturale, dar principala zonă de atracție este Munții Rodnei, prin potențialul peisagistic al reliefului, potențialul turistic climatic și bioclimatic, potențialul turistic al resurselor de apă și al resurselor turistice biogeografice.

Munții Rodnei sunt atrăgători prin relieful alpin, glaciar și cel carstic, cu o apariție insulară. Potențialul turistic al reliefului este dat de creasta masivului Rodnei, circurile glaciare (Pietrosu, Buhăescu, Negoescu, etc.), peșterile, majoritatea în calcare din jumătatea sudică a munților (Peștera Izvorul Taușoarelor, Peștera Jgheabului lui Zalion, Peștera Zânelor, Peștera de sub Paltin, denumită și Peștera Laptelui, Peștera de la Piatra Busuiocului sau Peștera de la Obârșie, Peștera Baia lui Schneider sau Peștera din Dealul Popii), cheile și defileele (Cheile Bistricioarei, defileele Strâmba, Rebra, Cormaia, Anieș, Izvorul Băilor sau Baia, și ale Someșului Mare la Ilva Mică, Sângeorz-Băi și Maieru, și “Ulița de Piatră”), abrupturile (abruptul calcaros Piatra Rea, creasta Piciorul Moșului, creasta Turnu Roșu), formele de relief cu un aspect ciudat (“Poarta lui Beneș” sau Poarta Corongișului), izbucurile (“Izvorul Albastru al Izei”), cascadele (Cascada Cailor, Gușet, Cormaia, Anieș și Cascada Puzdrele).

Pe lângă Parcul Național Munții Rodnei, o altă zonă la fel de importantă o reprezintă Parcul Național Călimani, care are în componența sa rezervațiile naturale: Doisprezece Apostoli – cu poteca tematică 12 Apostoli, Jnepenișul cu Pinus cemba – Călimani și Lacul Iezer.

Alte atracții turistice la fel de importante, dar unele mai puțin cunoscute sau vizitate sunt: Muntele de sare de la Sărățel, Râpa cu păpuși, de la Domnești, Piatra Fântânele din Munții Bârgău, rezervația naturală “La Sărătură” de la Blajenii de Jos, Poiana cu narcise de la Mogoșeni, Pădurea din șes de la Orheiu Bistriței, Vulcanii noroioși de la Monor, Parcul Dendrologic Arcalia, Lacul Cetățele sau Tăul Căianului de la Căianu Mic, Parcul central Bistrița, Pădurea Schullerwald, Pădurea Codrișor, Grădina Dendrologică a Colegiului Național “Liviu Rebreanu” și Colibița.

II.5. Potențialul turistic antropic

Potențialul turistic antropic cuprinde vestigii istorice, obiective religioase, muzee și case memoriale, monumente de diverse tipuri, ca obiecte ale patrimoniului cultural.

Principalele obiective antropice ale orașului Năsăud sunt cele două muzee, care sunt considerate o formă de respect și apreciere, acordându-ne posibilitatea de a vedea frânturi din mândriile autohtone: Cazarma Șvarda a regimentului II românesc de graniță, azi fiind Muzeul Grăniceresc Năsăudean și Casă Memorială "Liviu Rebreanu", din cartierul cu același nume (fostul Prislop din romanul "Ion"), inaugurat la 2 iunie 1957. Muzeul năsăudean cuprinde valori medalistice donate de Iuliu Moisil, ierbare și picturi de Sever Mureșan, o secție de artă populară și etnografie, și una legată de personalitățile teritoriului grăniceresc năsăudean. În cel din urmă muzeu, al romancierului Liviu Rebreanu, considerat un omagiu adus acestui român, se regăsesc mobilă din casa părintească, numeroase cărți și ediții ale operelor sale.

În această zonă, ca obiective turistice antropice, mai regăsim și: Casa de cultură din Năsăud, Biblioteca Academiei Române-filiala Năsăud, Bustul lui George Coșbuc, Bustul lui Liviu Rebreanu, Bustul lui Vasile Nașcu, Muzeul de artă comparată din Sângeroz-Băi, Muzeul Etnografic din satul Șanț, Muzeul Etnografic Privat "George Nechiti" de la Feldru, Casa Memorială “Virgil Șotropa”, Muzeul "George Coșbuc" din localitatea cu același nume (fostul Hordou), podul de lemn acoperit, peste râul Sălăuța (sec. XVIII – sec. XX) din Coșbuc, Statuia Lupa Capitolina, Monumentul Eroilor, Biserica “Sf. Dumitru” din Liviu Rebreanu, Biserica Reformată, Catedrala ortodoxă “Sf. Nicolae” din Năsăud, Biserica ortodoxă “Sf. Arhangheli Mihai și Gavril” (1783) din Feldru (sec. XVIII), Biserica de lemn “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (sec. XVIII) din Rebrișoara, Biserica de lemn “Cuvioasa Paraschiva” (sec.XVIII) din Maieru, Biserica romano-catolică (sec. XVIII) și biserica ortodoxă “Sf. Mare Mucenic Gheorghe” în stil neobizantin (1825) din Rodna, Mănăstirea de la Parva și cea de la Salva, etc.

II.6. Populația orașului Năsăud

În urma rezultatelor Recensământului General al Populației din 2016, orașul Năsăud avea o populație stabilă de 11.787 de locuitori. Din punct de vedere demografic, orașul se sitează pe locul 3, fiind devansat de municipiul Bistrița și orașul Beclean.

Din punct de vedere al structurii pe sexe, 5.693 de locuitori erau de sex masculin și 6.094 de sex feminin. O mai mare pondere o au locuitorii de sex feminin, iar asta se datorează fenomenului de o ușoară feminizare, care se pretrece la nivel național.

II.7. Agricultura

Pe raza orașului Năsăud agricultura se desfășoară pe terenuri mici ca întindere, în gospodării particulare, deoarece nu există nici o fermă agricolă organizată, iar creșterea animalelor se face numai pentru nevoile gospodărești sau pentru vânzare în târguri sau piețe.

CAPITOLUL III

ASPECTE ETNOGRAFICE ȘI FOLCLORICE

III.1.Arhitectura populară

Țara Năsăudului este o zonă de tranziție, și a fost puternic influențată de arhitectura așezărilor din zona Bistriței.

Arhitectura arhaică se dezvoltă lent și este caracterizată de Suto Ferenc, în "Manualul de specialitate pentru studenți și cursanți postuniversitari" în felul următor: "sate îngrămădite, sate în lanț, dar și răsfirate și risipite, loturi lineare, paralele, dar și cu șură transversală, loturi inversate, case cu cuptor în cameră și tindă liberă, case sub același acoperiș cu grajdul (sec. XIX), case așezate paralel cu strada, case cu bucătărie (sec.XX), pereții din bârne, acoperiș înalt în patru ape cu învelitori de paie, eventual șindrilă (sec.XIX), cu țiglă (la mijlocul sec. XX), târnațe laterale cu stâlpi, clădiri anexă: cuptoriște, șură, porți mari din lemn."

Arhitectură tradițională a Țării Năsăudului a fost mai puțin bogată în elemente decorative față de ținutul învecinat (Maramureș), însă, având o mai mare posibilitate de a procura lemnul, locuitorii și-au înnoit gospodăriile, astfel, prea puțini dintre ei au păstrat tipologia caselor din secolele trecute.

Azi, stilul arhaic îl regăsim încă în arhitectura caselor foarte vechi, din câmp, la intersecția dealului cu muntele, acolo unde principalele materiale de construcții sunt lemnul și piatra. Din cauza creșterii numărului membrilor familiei, dar și a puterii economice a acesteia, au apărut casele tradiționale, cu etaj, la care anexele sunt separate de restul construcției. “Casele au temelii de piatră de 0,5-1 m, iar pereții se construiau, la tipurile arhaice, din lemn rotund, îmbinat într-un sistem vechi "în cetori", iar, ulterior, la cele evoluate, bârnele s-au fastonat "în patru fețe", îmbinarea acestora rezlizandu-se "în cetori nemțătși" sau "în cățăi". Ulterior, ca de altfel și în zonele etnografice din jur, pereții caselor s-au "purișit" cu lețuri peste care s-au aplicat tencuieli și zugrăveli exterioare și interioare, de cele mai multe ori în tente de albastru.” (Oana Ilovan, pag.135)

De două-trei ori mai înalt decât construcția casei, se construia acoperișul sau, după spusele bătrânilor, "hăizașul". Acesta era construit în patru ape, însă, mai târziu, din motive economice, era construit doar în două ape.

Curtea casei avea un rol dublu, datorită împreunării cu "ocolul" sau curtea vitelor, fiind cea mai veche formă arhitecturală românească. În cazul anexelor gospodărești, suprafața plană este restrânsă, fiind reprezentate de șură, grajd, cotețe, fărtai sau de coșteiul pentru depozitarea cerealelor.

Inițial, poarta și gardul erau construite din lăstăriș de fag și alun, în formă de "cetina bradului", "cu cunună" și "în spic", însă, mai târziu, au fost înlocuite de porți și garduri simple de scânduri și lețuri.

III.2.Costumul popular tradițional

Datorită particularităților de la sat la sat din trecut, a portului popular, s-a concretizat ca număr de piese, croi, modele și cromatică, portul popular femeiesc și bărbătesc. Zona Năsăudului se evidențiază prin câteva piese specifice locului, toate fiind adaptate condițiilor climatice și de relief. In teza de doctorat “Din istoricul veșmintelor din Țara Năsăudului , secolul XX” , Virginia Linul afirmă că "elementele tradiționale au fost lăsate moștenire din generație în generație, zona Năsăudului fiind recunoscută printre cele mai conservatoare din punct de vedere al portului popular."

Diferența dintre zonele și subzonele etnografice ale țării o fac elementele de port popular țesute și cele de pânză, mărgelele, și, în special clopul cu păun, unic în țară.

Pe lângă acestea, costumul conținea și piese lucrate din piele, cu blană sau fără, decorate cu motive tradiționale specifice cojocăriei, care puteau fi purtate pe timp de iarnă.

“După dezvoltarea industriei din anii 1960, costumul popular a rămas doar îmbrăcăminte de sărbătoare. Între anii 1960 și 1989 am asistat la o serie de transformări și schimbări intervenite atât în tipare, cât și în ornamentică.”

Pentru decorarea elementelor populare, femeile se inspirau din natura înconjurătoare, chiar și de pe cămăși mai vechi, fiecare utilizând diferite mijloace pentru a îmbogății modelul. În zona Năsăudului, femeile nu au încetat să confecționeze și să poarte noi modele, astfel, chiar și la începutul sexolului XXI au apărut tipuri noi de cămăși, din stofă albă sintetică și subțire, mâneca fiind decorată cu dantelă, înlocuind lucrul manual cu motive tradiționale. Chiar dacă aceste elemente le putem încadra în categoria kitsch-urilor, prin confecționarea și purtarea lor, femeile consideră că mențin legătură cu portul popular tradițional, păstrând identitatea locală.

III.2.1.Costumul popular femeiesc

Portul popular femeiesc este alcătuit din cămașă, poale, pânzături, frânghii, pieptar, clopul subțire sau năframă, opinci, iar în zilele de iarnă nelipsitul cojoc.

Cămașa femeiască era confecționată din pânză, cânepă sau bumbac și cusută manual cu motive tradiționale geometrice sau florale, adesea umplute cu mărgele mici, colorate, sau doar cu mărgele. De asemenea, poalele erau confecționate tot din bumbac sau cânepă, având o lungime de cca. 90 cm.

Pânzăturile fac parte din categoria elementelor de port popular țesute și pentru ca zona Năsăudului să se diferențieze de celelalte erau decorate cu vârste (dungi orizontale de diferite lățimi, dispuse pe fondul pânzăturii) și cusături. Din aceeași categorie fac parte și frânghiile, care sunt folosite pentru fixarea poalelor și a pânzăturilor. Mai târziu au apărut și brâiele, un fel de frânghii, derivate din curelele bărbătești. Acestea erau cusute cu ață sau mărgele, cu motive florale sau geometrice, având un rol decorativ mai accentuat, și au același rol ca frânghiile.

Specific Năsăudului era pieptarul înfundat, un fel de vestă tradițională, care se încheia în partea stânga, pe umăr și sub braț, cu trei nasturi din piele. Acesta era scurt în talie și fără mâneci, se purta peste cămașă și era confecționat din blană de miel. Pieptarul era bogat decorat, cu ornamente ce acopereau atâta partea din față cât și cea din spate, și, fără modificări notabile, el se poartă și în ziua de azi.

Modul în care își acoperă femeile capul sau îl împodobesc, variază în funcție de vârstă, starea cilivă sau poziția socială. Fetele poartă părul cu cărare la mijloc, în cosițe (două cozi), începute din vârful capului și împletite în trei, prinse într-o singură coadă sau lăsate pe spate, și la capăt legate cu o panglică roșie. Clopul subțire este o pălărie împodobită cu panglici, oglinzi, flori și funde din hârtie creponată, specifică zonei Năsăudului și purtată în zilele de sărbătoare. Marea majoritate a femeilor de la sat au purtat năframi, confecționate din păr, bumbrac, mătase sau lână (pentru iarnă) și decorate cu flori, cu bordură de jur-împrejur sau cu ștraife pe margini sau pe toată suprafața. În funcție de vârstă, situația economico-socială și de gustul fiecărei femei se aleg culorile pentru decorarea acestora.

Opincile sunt considerate cele mai vechi piese de încălțăminte și erau confecționate din piele de porc, de vită sau din cauciuc,și se purtau cu obiele albe sau negre. Meseria de opincar a dispărut treptat, în această zonă, o singură femeie mai confecționează opinci, la cerere, Cosmi Floarea din Runcu Salvei.

Cea mai valoroasă piesă de îmbrăcăminte de femei era cojocul. Lucrat din piele albă, acesta avea o croiala cu clini mari laterali. Marginile, gulerul și mânecile erau mărginite cu blană neargă de miel. Ornamentația consta în cusături de mătase colorată și era foarte bogată, iar culorile predominante erau negru și roșu, albastru, galben sau verde. Printre cusături erau plasați ciucuri lungi din mătase colorată, care creau un câmp ornamental de neconfundat.

III.2.2.Costumul popular bărbătesc

Spre deosebire de portul popular femeiesc, cel bărbătesc, este la fel de elegant și armonios, dar mult mai simplu și mai puțin diversificat ca structură, ornamentică și culori. Acesta este constituit din cămașă, pantaloni, curea, brâul de picior, pieptar, clop, cușmă, opinci și cojoc, in zilele de iarnă.

Piesa de bază a costumului bărbătesc o constituie cămașa, care se purta lungă până la genunchi. Până la apariția mașinilor de cusut, când croiul cămășilor s-a modificat, toate acestea erau cusute manual. Cămășile erau cusute și decorate în funcție de vârstă, statutul social și economic al celui care le purta. Bărbații neînsurați purtau cămăși bogat ornamentate, cusute cu ață sau mărgele, pe guler, pe umeri, în partea de jos a mânecii, pe piept, și mai târziu și pe poala cămășii, majoritatea finalizate cu ajur sau cipcă, lucrată manual.

Pantalonii purtați la costumul popular s-au dezvoltat din forme arhaice, purtate și de strămoșii noștri. Aceștia erau confecționați din aceeași pânză ca și cămașa, iar începând cu anul 1960 erau țesuți la război, croiți drept, largi sau ajustați pe picior, ușor strâmți în partea de jos.

O altă piesă importantă a costumului năsăudean, care are un rol decorativ este cureaua. Aceasta era foarte lată, de obicei cu patru-cinci catarame, în timp devenind din ce în ce mai îngustă, cu doar două-trei catarame și se confecționa din piele de vițel. Curelele vechi din această zonă erau lucrate prin mai multe tehnici: curele ștanțate, curele cusute, curele cu mărgele. În prezent se confecționează curele din piele, de diferite dimensiuni și sunt purtate mai ales de membrii ansamblurilor folclorice.

O piesă a portului popular din Țara Năsăudului, purtată de feciori (bărbați tineri, neînsurați) este brâul de picior. "Acesta este compus din două brâie mai înguste, purtate vertical, în egală măsură pe piciorul stâng și drept, așezate paralel, prinse unul de celălalt și cusute de curea, având o lungime de 80 cm și o lățime de 10 cm. " (Virginia Linul, pag. 24). Acestea pot fi cusute pe catifea, cu mărgele și montate pe stofă neagră, groasă, pentru a fi mai felxilibe.

Pieptarele bărbătești sunt ca și cele de femei, pieptare înfundate, confecționate din aceleași materiale. Însă, purtat doar de bărbați (în special de cei neînsurați, în trecut), este pieptarul cu ciucuri, deschis în față. Acesta era confecționat din piele albă de miel și ornamentat cu ciucuri colorați din mătase, în culori vii și foarte deși, distribuiți aproape pe toată suprafața pieptarului. Pieptarul cu ciucuri este purtat în toată Țara Năsăudului și este una dintre cele mai spectaculoase piese vestimentare ale costumului tradițional bărbătesc din România.

Unic în țară, purtat doar în Bistrița-Năsăud și totodată simbol al județului, este clopul cu pană de păun, care se purta doar la nunți și la sărbători. "Pana de păun este un evantai uriaș format din trei până la șapte rânduri de pene de păun, care se fixează în ceară și se leagă cu ață, iar apoi pana de păun se fixa cu un șiret prin clop și păun și se astupa cu pajură." (Virginia Linul, pag.25). În prezent, singurul loc din țară unde se confecționează clopuri cu păun este la Salva.

Oprincile bărbătești sunt diferite de cele femeiești, neavând vârful ridicat.

Purtat pe timp de iarnă, cojocul, era lung până la gleznă și era confecționat din blană de oaie, având întotdeauna culoarea albă. Avea un croi larg și singurul ornament era blana neagră de miel aplicată în față, în spate, la mâneci și la guler. Acesta era purtat doar de oameni înstăriți, mai ales la sărbători, deoarece era o haină destul de costisitoare. În prezent, este purtat mai mult de persoanele mai în vârstă.

III.3. Maialul năsăudean

Maialul este o tradiție moștenită din moși strămoși, care dă noi dimensiuni tradițiilor culturale locale. Această sărbătoare tradițională năsăudeană este un produs al evoluării și un acces la valorile artistice a cât mai mulți tineri din oraș, cât și din alte spații folclorice ale țării.

După spusele fostului profesor de istorie, Ioan Seni, ca serbare bine organizată, maialul datează încă din anul 1868, „an în care se împlineau douăzeci de ani de la încercarea românilor, pe Câmpia Libertății de la Blaj, de a-și câștiga drepturile si libertățile firești. La Năsăud, o astfel de manifestare a tinereții si libertății era posibilă datorită noilor condiții în care s-a creat și se manifesta Districtul liber al Năsăudului, relație nouă permisă de liberalismul Curții Vieneze.” (Asociațiunea Astra Rediviva, pag. 203)

Spectacolul de maial este o manifestare care luminează istoria de ieri si de mâine a neamului nostru, prin reunirea elevilor năsăudeni și împrejurimi, an de an, care mențin simbolul unității naționale românești. Pe lângă elevi, se mobilizează atât cadre didactice, cât și foști absolvenți din școlile năsăudene, părinți, bunici și persoane venite din localitățile învecinate.

Îmbrăcați în cele mai frumoase costume populare, aceștia formează o coloană în curtea școlii care organizează evenimentul, Colegiul Național “George Coșbuc”, iar în jur de ora 11 se pun în mișcare în acorduri de fanfară. După ce străbat orașul în tradiționala coloană, admirați și aplaudați de spectatorii de pe margine, în fața primăriei, sutele de participanți, sunt aplaudați de primarul orașului și colaboratori, urmând sa fie prezentate, pe rând, toate instituțiile școlare care au constituit grupuri de elevi costumați, ansambluri folclorice si reprezentanți ai localităților învecinate. Tot in fața primăriei, au loc dansuri specifice zonei Năsăudului – calușarii, romana, bătuta, berbecele, cipărușa, belciugarul, alunelul, etc., cât și dansuri de extindere națională – marșul, banul Mărăcine, salutul, sârba.

După încheierea coloanei, spectacolul se mută în curtea colegiului, unde este amenajată o scenă. Aici are loc o secvență de premiere a elevilor care poartă costumele populare cele mai vechi si frumoase, urmată de o secvență artistică.

În anul 2016, Năsăudul a reușit performanța de a aduna aproximativ 10.000 de oameni, care au participat la paradă, în costume populare. După paradă, oamenii s-au adunat pe stadionul din oraș, unde au format mai multe cercuri și au dansat concomitent trei tipuri de dansuri din zonă: roata de la Runc, pintenii și jocul în pereche.

III.4. Ispasul

La fel ca și Maialul, Ispasul este o sărbătoare a portului și cântecului străbun. În momentul în care, Năsăudul a caștigat dreptul de a organiza joia zi de târg, s-a hotărât, ca odată în an, de Ziua Înălțării Domnului, pe lângă activitatea economică din acea zi, să se organizeze și sărbătoarea folclorică a Ispasului.

În trecut, Ispasul reprezenta o festivitate, în cadrul căreia, se desfășura o horă comună a localităților din vecinătatea Năsăudului, o spectaculoasă paradă a portului popular, un concert de hore, strigături și jocuri specifice fiecărei comunități și o întrecere între tarafurile fiecărei localități. Adevărații reprezentanți ai satelor, fiecare grup cu ceterașii săi, veneau la Năsăud, încingând hore în piața orașului, iar apoi în Loagăr.

În timp, sărbătoarea Ispasului a devenit un eveniment folcloric, căpătând noi valențe prin Festivalul concurs “De Ispas la Năsăud”, care, după câteva ediții a devenit festival național. După anul 1989, Ispasul se organizează în cadrul “Zilelor Năsăudului” și durează trei zile. La această manifestare culturală, se pune în valoare arta, știința si cultura oamenilor de pe aceste meleaguri prin: simpozioane, lansări de carte, expoziții de pictură și artizanale, întâlniri ale scriitorilor si meșterilor populari, acordarea titlului de “Cetățean de onoare”, spectacole, concerte, ș.a.

III.5. Obiceiuri de sărbători

Obiceiurile de sărbători sunt calendaristice, deoarece se repetă în fiecare an, la aceeași dată, tradiționale și caracterizează folclorul românesc, fiind așteptate cu nerăbdare de către adulți și copii, ca un prilej de bucurie. Năsăudenii sărbătoresc cu plăcere atât sărbătorile religioase, cât și pe cele generate de alte evenimente cotidiene. Duminica și în zilele de sărbătoare oamenii merg la biserică, iar la unele sărbători se mai organizează și mese comune, hramuri, baluri sau horă.

III.5.1. Obiceiuri de iarnă

Sărbătorile de iarnă reprezintă sărbătorile schimbării anului și sunt bogate în obiceiuri. Acestea sunt reprezentate de Crăciun, Anul Nou, Bobotează și Întâmpinarea Domnului.

Crăciunul deschide șirul sărbătorilor de iarnă, este sărbătorit pe 25 decembrie, ține 3 zile și reprezintă Nașterea Domnului. Este cea mai așteptată sărbătoare de peste an, iar pregătirile începeau cu Ignatul sau tăiatul porcului, pe data de 20 decembrie. Cel mai vechi obicei al Crăciunului este colindatul, care se practică până la Bobotează. Pe lângă colindul sfânt, se mai umblă și cu steaua, turca, irozii și ciufurile.

Imediat după ce se însera, primii care mergeau din casă în casă, pentru a vesti Nașterea Domnului, erau copii, fetițele colindau, iar băieții umblau cu steaua și cu turca. Cele mai cântate colinzi erau: “Deschide ușa creștine”, “Trei crai de la răsărit”, “Trei păstori se întâlniră”, “Domn, Domn să-nălțăm”, “Moș Crăciun cu plete dalbe”, “Iată vin colindători”. Steaua era confecționată dintr-o sită de ciur, la care i se puneau cinci colțuri de carton sau mai multe cercuri pe exterior, după care era îmbrăcată în folie de aluminiu albă, galbenă sau roșie, iar în mijloc se lipea o iconiță care ilustra Nașterea Domnului. Steaua era prevăzută și cu un clopoțel care suna în timp ce o manevrau copii în timpul colindului “Steaua sus răsare”. Turca trebuia jucată de doi sau trei tineri, unul dintre ei fiind ascuns sub un țol ce acoperă un băț de un metru și un cap de capră din lemn, bătând cu piciorul în pământ, în ritmul muzicii, și făcând-o să clămpănească din fălcile de lemn, în timp ce, celălalt cântă “Ța-ța-ța, căpriță, ța”, iar cel de al treilea se învârtea în jurul caprei, atingând-o simbolic, cu biciul. Colindătorii erau răsplătiți cu bani și dulciuri.

Copiii începeau să colinde de la ora 17, până pe la ora 22, iar în tot acest timp, pe stradă erau ciufuri, care aveau ca scop să sperie colindătorii. Aceștia erau mascați foarte bine, astfel încat să nu fie descoperiți. Purtau măști și haine rupte, și se înarmau cu bâte, pe care nu le foloseau, decât dacă era nevoie să își apere identitatea de cei foarte curioși. Uneori, ciufurile intrau și în casele oamenilor, unde erau serviți cu țuică sau vin.

După ora 22, fetele și feciorii ieșeau la colindat în grupuri, colindând-se reciproc. Aceștia treceau pe la casa fiecărei persoane din grup, unde colindau, jucau și spuneau glume, în unele cazuri până dimineața. Tinerii căsătoriți își colindau rudele, nașii și prietenii.

În ajunul Anului Nou, obiceiurile sunt asemănătoare Crăciunului, însă, colindele nu au numai un text religios, ci și o serie de urări de bine și de sănătate pentru anul care vine. Pe lângă aceste colinde, apare și umblatul cu plugușorul, care reprezinta o formă arhaică a subtratului agricol și este cântat de către copii pe la casele gospodarilor.

Boboteaza este o sărbătoare religioasă și are loc în data de 6 ianuarie, iar în această zonă, tradițiile sunt păstrate cu sfințenie. În ziua de Bobotează, oamenii participă la slujbă, în haine populare, luând cu ei câte un recipient pentru a-l umple cu apa care a fost sfințită. Apa este dusă acasă, fiecare membru al familiei bea din ea câte trei guri, iar restul este păstrată și utilizată asupra tuturor afecțiunilor, crezând ca apa sfântă nu se strică niciodată și că are puteri vindecătoare. Printre obiceiurile păstrate de-a lungul anilor, de Bobotează, se colindă cei care poartă numele de Ion.

Întâmpinarea Domnului este și ea o sărbătoare religioasă și este sărbătorită pe data de 2 februarie, la 40 de zile de la Nașterea Domnului. Această zi este considerată o zi rea, în care, cine muncește va cadea în boală, iar cine se naște sau cine face nuntă în această zi va avea parte numai de necazuri.

III.5.2. Obiceiuri de primăvară

Patruzeci de sfinți fac partea din categoria sărbătorilor religioase, este sărbătorită în data de 9 martie și anunță începutul primăverii. În această zi este interzisă munca, iar gospodinele trebuie sa pregătească mucenici, care sunt împărțiți la rude, vecini sau oameni sărmani, pentru pomenirea celor morți și pentru belșugul viitoarelor recolte.

Duminica Floriilor sau Floriile este o sărbătoare creștină, care vestește Paștele, nu are o dată exactă, fiind sărbătorită întotdeauna cu o săptămână înainte de Paște. Tot în această zi sunt sărbătoriți cei care poartă numele de flori.

Paștele sau Învierea Domnului este cea mai importantă sărbătoare religioasă a primăverii. Gospodinele pregăteau tot felul de bunătăți pentru masa de Paște, din care nu lipseau mielul și pasca. În noaptea de Înviere se merge la biserică, pentru a lua nafură si a o înconjura la ora 12, pe urmă se participă la slujbă. În duminica Paștelui, copiii erau îmbrăcați în haine populare și mergeau din casă în casă sau, după spusele bătrânilor, în “pcez”, zicând “Hristos A Înviat”, iar gazda răspundea “Adevărat A Înviat” și dăruia copiilor ouă vopsite și turtițe, cozonac sau prăjitură.

A doua zi de Paște este așteptată cu nerăbdare de fetele tinere, când se merge la “udat”. În această zi, băieții merg la udat fetele din familiei și din vecini, iar acestea trebuiau să îi cinstească cu băutură si daruri. În trecut, stropitul se făcea cu apă din fântână, proaspătă, însă, în zilele de astăzi, băieții obișnuiesc să ude fetele cu parfum.

Duminica Tomii este prima duminică de după Paște și este ultima zi din Săptămâna Luminată. În această zi nu se fac treburi în casă și la câmp, nu se organizează nunți sau botezuri, nu este bine sa te cerți sau să îi vorbești de rău pe cei decedați.

Sfântul Gheorghe este sărbătorit în data de 23 aprilie și marchează anul pastoral. Se spune, ca cine doarme în această zi de sărbătoare, ia somnul mieilor și va fi somnoros tot anul. Tot în această zi, bărbații obișnuiau să aducă din câmp crengi de rug (trandafir sălbatic) și împodobeau porțile de la drum și ușa de la grajdul animalelor, pentru a aduce în casă și gospodărie puterea miraculoasă a naturii, revigorarea, pofta de viață și elenul necesar în muncile agricole de peste an.

III.5.3. Obiceiuri de vară-toamnă

Ispasul este o sărbătoare care serbează Înălțarea Domnului și este ținută înainte de Rusalii cu o săptămână. În seara de ajun, se obișnuia ca nevestele din fiecare casă să împrăștie frunze de mentă pe jos, în încăperi și până la poartă. Aceste frunze mentolate puteau alunga duhurile rele, bolile si necazurile din familie și să instaureze o atmosferă de calm și liniște în case.

Rusaliile sau Pogorârea Sfântului Duh este o mare sărbătoare și se sărbătorește în a opta duminică de după Paște. Se spune că cine merge la câmp și cine lucrează în ziua de Rusalii va fi prins și pedepsit de puterea lelelor, deoarece nu prețuiește și nu cinstește cum se cuvine ziua. Dupa legende, lelele sunt ființe fantastice, care umblă prin văzduh si iau mințile oamenilor care nu respectă această zi.

Sânzienele este o sărbătoare care se ține în data de 24 iunie. În această zi se culeg și se pun în vaze sânziene, culese de tineri, fete și băieți, de pe dealurile din preajmă. Acesta era un prilej de bucurie, de cunoaștere între tineri și de descătușare a energiilor pentru că se striga, se cânta și se comunica prin “uuituri” de pe un versant pe celălalt.

Sfinții Apostoli Petru și Pavel sunt sărbătoriți în 28 iunie, și în această zi nu se lucrează la câmp, deoarece aceștia au puterea de a arunca grindină peste pământ si de a porni vânturi puternice.

Sfântul Ilie este sărbătorit în data de 20 iulie și se spune că el cutreieră norii, fulgeră și trăsnește, pentru a-i pedepsi pe cei care i-au facut rău.

Sfânta Maria sau Adormirea Maicii Domnului se sărbătorește în data de 15 august, iar oamenii obișnuiesc să plece în pelerinaje la mănăstirile de la Nicula sau Moisei, unde înconjoară zidurile mănăstirești și cântă pricesne. Postul Sfintei Mării ține două săptămâni, iar în tot acest timp nu se oficează cununii și nu se organizează petreceri.

Sfânta Mărie Mică sau Nașterea Maicii Domnului este sărbătorită în data de 8 septembrie. În această zi, bărbații nu au voie să facă treburi gospodărești, iar femeile nu au voie să coasă sau să spele rufe, pentru a nu atrage răul asupra lor si a familiei.

Ziua Crucii se ține în data de 14 septembrie și se spune ca această zi anunță sfârșitul verii și începutul toamnei.

Sfânta Paraschiva este sărbătorită în 14 octombrie, iar în această zi este interzis să faci treburi în casă, pentru a evita durerile de cap și cele oculare.

Sfântul Dumitru este sărbătorit pe data de 26 octombrie, când, spun bătrânii, căldura intră în pământ, iar frigul își face apariția.

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril sunt sărbătoriți în data de 8 noiembrie și, se spune, că sunt păzitorii oamenilor de la naștere până la moarte.

III.6. Obiceiuri din ciclul vieții

Cele mai importante momente din viața unui om sunt nașterea, botezul, nunta și înmormântarea. Aceste momente marchează evoluția fiecărei persoane de la o fază la alta a vieții și au fost transmise de-a lungul veacurilor, fiind păstrate cu sfințenie de localnici.

III.6.1. Botezul

După cel puțin 6 săptămâni de la naștere, copilul poate fi dus la biserică pentru a fi botezat. Moașa avea obligația de a cumpăra un costumaș nou, alb, o pânză nouă și o fașă pentru copil și de a pregăti o lumânare pentru botez. Tot ea trebuia să ducă la casa copilului o farfurie cu prăjitură și un litru de țuică.

În drumul spre bisercă copilul trebuia dus în brațe de către moașă, iar când se întorceau acasă, moașa trebuia să aducă lumânarea, iar copilul botezat era adus de către nașă. Când nașii luau copilul de la moașă, îi puneau un ban de argint jos, pentru a o plăti. Mama copilului nu avea voie să intre în biserică până nu era curată și până nu i se făcea molitva.

După ce ajung acasă, nașa trebuie sa pună copilul pe masă și să spună: “L-am dus păgân și l-am adus creștin. Să vă faceți cu voie bună pentru noul creștin. Să vă trăiască și să vă crească mare!”, iar tatăl, nașul sau bunicul trebuiau să fie de față.

Imediat după îndeplinirea tuturor obiceiurilor pentru botez, se dă o masă în cinstea nașilor, care purta numele de cumetrie, unde erau invitați familia și prietenii. Aceștia erau serviți cu ciorbă, sarmale, friptură si plăcintă.

Spre final, pe lângă urările de sănătate, fericire și prosperitate pentru copilașul proaspăt botezat, se oferea și un dar, în special bani.

III.6.2. Nunta

În zona Năsăudului, nunta cuprinde numeroase obiceiuri caracteristice pentru căsătorie. La acest eveniment, al bucuriei, mirii, părinții și nașii sunt cei mai importanți în organizarea și desfășurarea nunții.

Înainte de a hotărî căsătoria și de a programa data nunții, tânărul fecior trebuia să organizeze logodna. Acesta trebuia sa ceară fata de la părinții ei, oferindu-i un inel, iar dacă răspunsul era afrimativ, tinerii logodiți puteau începe pregătirile pentru marele eveniment.

Pe lângă alegerea zilei de nuntă, rezervarea sălii, stabilirea meniului, a cântăreților și a numărului de persoane invitate, tinerii porneau în căutarea ținutei “perfecte” pentru ziua cea mare. Până la aproximativ începutul secolului XX, mirele și mireasa, dar și părinții acestora, făceau invitațiile verbal, mergând din casă în casă, pe la fiecare invitat, însă, în zilele noastre, invitațiile se fac scrise, și se împart, de regulă, cu cel puțin o lună înainte de nuntă, pentru ca cei invitați să aibă timp sa confirme prezența și să se poată pregăti din toate punctele de vedere.

Din vremuri străvechi, se spune că mirele nu are voie să vadă rochia de mireasă, dar nici mireasa înainte de “începerea” evenimentului. Nunta cuprinde două parți: acțiunile de pregătire a mirilor și nunta propriu-zisă, adică cununia civilă, cununia religioasă, petrecerea, dansul mirilor, jocuri și hore, strigarea “găinii” și daruri de nuntă sau strigarea banilor.

În trecut, nunțile se făceau de obicei iarna, deoarece, vara, din cauza muncilor la câmp, nu prea era timp de nunți. Un rol important în primirea acordului părinților pentru nuntă, avea poziția socială. Copiii erau de mici influențați să se orienteze către persoane din aceeași clasă socială cu ei. Însă, au existat și cazuri în care tinerii nu au ținut cont de acordul părinților și s-au căsătorit, cu riscul de nu primi zestre de la aceștia.

În cazul băiatului, zestrea consta în pământ, animale (o pereche de boi sau vite) și utilaje, deoarece el urma să fie capul familiei.

La fel ca și zestrea pentru băiat, zestrea fetei consta în pământ și vite (o vacă cu lapte sau un vițel), dar pe lângă acestea, mai importante erau podoabele pentru casă (covoare, țoluri, pături, cuverturi și perne) și îmbrăcăminte, care erau așezate într-o ladă de zestre. Lada de zestre începea să se umple, imediat ce fata era destul de mare, încât putea merge la joc în sat, în fiecare an adunând câte două, trei articole, astfel, când fata se căsătorea, aceasta era plină cu cele necesare. Când mireasa pleca de acasă, era scoasă și această ladă, și era deschisă de către o rudă, arătându-le oamenilor zestrea fetei, iar în funcție de conținut, stârnea reacții pozitive sau negative.

Înainte de căsătorie, părinții mirilor se întâlneau la casa miresei, pentru a face o înțelegere privind zestrea celor doi. Dacă aceștia cădeau la o înțelegere, nunta era ca și făcută, iar preotul anunța la biserică înainte cu două, trei săptămâni și dacă existau posibile piedici sau împotriviri în calea celor doi, încerca să rezolve aceste situații. După această înțelegere, tinerii trebuiau să umble doar împreună.

În săptămâna nunții, atât la fată acasă, cât și la băiat, toată lumea merge cu cinste. Cinstea consta în alimente care se donau pentru nuntă: făină, ouă, ulei, zahăr, carne de porc, o găină sau un cocoș, ș.a.

În trecut nunțile se țineau în căminul cultural al Năsăudului, mai apoi au început să se construiască numeroase restaurante, unde se puteau organiza nunți și săli speciale pentru nunți.

În dimineața nunții, miri începeau să se pregătească și așteptau să ajungă nuntașii. La mire acasă se aduna alaiul, dar nu se sta prea mult. Acesta trebuia să stea după masă și să închine cu fiecare invitat câte un pahar de țuică, mai întâi cu părinții, mai apoi cu nașii și nuntașii.

În jur de ora amiezii, alaiul pornea, de obicei, pe jos către mireasă. Când aceștia se apropiau, mireasa trebuia sa își ia “iertăciune” de la părinți. În primul rând le mulțumea pentru cum au crescut-o și pentru tot ce au făcut pentru ea, mai apoi le cerea iertare dacă le-a greșit cu ceva. Acasă la mireasă, aceasta era gătită de către nașă, pe urmă trebuia să pună flori în piept invitaților. La fel ca și mirele, aceasta trebuia să închine câte un pahar de țuică cu fiecare invitat. Când alaiul ajungea, mirele trebuia să intre primul, însă până să ajungă la mireasă, tânărul trebuia să convingă părinții miresei că este cel mai potrivit pentru ea. Când este lăsat să intre în casă, acesta îi dă buchetul miresei și se așază lângă ea, pentru a închina amândoi cu invitații. Înainte de ieșirea din casă, părinții își binecuvântează copii, urându-le “Cale albă și noroc”. La ieșire, copii vecinilor, erau serviți cu prajitură și trebuiau să lege calea alaiului cu o sfoară, iar pentru a putea trece, mirele era nevoit să plătească pentru a putea fi tăiată sfoara.

Până la mijlocul secolului XX, la nunți erau și călăreți, care erau îmbrăcați în costume populare și aveau clopoței la picioare, iar caii aveau coronițe, ciucuri, clopoței și covorașe colorate. Aceștia anunțau sosirea alaiului. În ziua de astăzi, se mai practică acest obicei, însă, la puține nunți, deoarece nu toți mirii mai țin cont de tradiții.

Prima dată mirii ajung la primărie, unde fac starea civilă, iar la ieșire aceștia sunt așteptați de un pod format din buchete de flori ținute de invitați. Apoi se îndreaptă spre biserică, pentru a oficia cununia religioasă.

La ieșirea din biserică, mirii își fac poze cu invitații, după care se îndreaptă către locul unde este organizată petrecerea. La intrarea în sală, erau așteptați de o fată, care ținea în mână o tăviță cu niște pahare pline cu șampanie. Mirii trebuiau sa bea din șampanie și apoi să spargă paharele, pentru ca ghinionul să nu se atingă de ei. În timp ce intrau, mirii erau prezentați de staroste, care le ura de bine, apoi erau prezentate toate perechile de nași, pe rând, și pe urmă părinții.

Deschiderea ospățului era făcută de o rugăciune, pe care o spunea preotul, iar după servirea aperitivului rece, urma dansul mirilor. Apoi erau invitați la dans nașii, părinții și nuntașii, care petreceau până dimineața.

Către miezul nopții se fură pantoful miresei, de către un copil sau mai mulți, iar acesta trebuia răscumpărat de către nași. În schimbul pantofului, copiii cereau bani, de la fiecare naș.

După furtul pantofului, se fura și mireasa de către câțiva tineri apropiați mirilor. Aceasta era chemată la joc sau până afară, sub un pretext, ori era luată când mirele și nașii nu erau atenți. Până să se observe absența ei, unul dintre participanții la furt, se întoarce pentru a negocia cu mirele si nașul mare, prețul pe care aceștia trebuiau să îl plătească pentru mireasă. Pentru mireasă, mirele trebuia să îndeplinească diferite pedepse, iar nașul să dea câte o sticlă sau mai multe de băutură, fiecărui “hoț”.

La strigatul găinii, socăcița trebuia să intre în sală, îmbrăcată frumos și cu o găină împănată în mână. Găina, întreagă, fiartă și rumenită, acoperită cu verdeață, era împodobită cu turtițe și înfiptă într-o pâine rotundă, iar în cioc i se puneau bani. Socăcița intra acompaniată de vioară, și începea să strige o poezie ritmată, care i se adresa nașului. Versurile poeziei făceau aluzie la diferite defecte sau calități ale nașului și se cereau bani pe găină. Desigur, urma și replica nașei la strigătură, care era scurtă și pe măsură.

După îndeplinirea tuturor obiceiurilor, se strigau banii. Starostele, împreună cu un membru din familia miresei și unul din partea mirelui, mergeau pe la fiecare pereche. Starostele striga numele familiei de la care adunau banii și câți bani oferea, unul dintre membrii număra banii, iar celălalt îi scria pe caiet. La unele nunți, încă se mai practică “strigatul banilor”, dar la majoritatea banii se pun în plic. După toate acestea, petrecerea continua până dimineața.

III.6.3. Înmormântarea

Moartea constituie unul dintre momentele importante alea vieții. În funcție de cine a fost cel care a murit, este afectată și comunitatea. Dacă murea cineva tânăr, indiferent daca murea de boală sau din cauza unui accident, toți oamenii erau afectați și îl comemorau pe cel decedat, iar daca murea cineva bătrân și bolnav, oamenii erau afectați oricum, însă, evenimentul era considerat unul firesc.

După decesul persoanei, trebuia aprinsă o lumânare la capul acesteia, iar pe urmă, decedatul trebuia spălat și îmbrăcat. Acesta era ținut în capelă, în sicriu, 2 sau 3 zile, până ce familia termina pregătirile pentru înmormântare.

Cât timpul mortul era ținut în capelă, seara avea loc priveghiul. Preotul și familia, țineau o slujbă, în care făceau rugăciuni pentru sufletul mortului. Imediat după plecarea preotului, oamenii se adunau și aduceau cinste (alimente) sau bani familiei, vorbeau despre cel decedat și închinau câte un pahar pentru sufletul mortului.

În ziua în care avea loc înmormântarea, familia, preoții și oamenii se adunau la capelă pentru slujba de înmormântare. După slujbă, sicriul era luat de câte șase bărbați și împreună cu familia, rudele și restul oamenilor, îi urmau pe proți și pe bărbații care duceau sfeșnicele. De la capelă și până la cimitir, cortegiul se oprea de 12 ori și se citeau 12 Evanghelii. Ultima rugăciune se făcea în cimitir, iar după așezarea sicriului în groapă, preotul, în numele familiei, invita toți oamenii la pomana mortului.

În data de 1 noiembrie, în fiecare an, și la Năsăud se ține Ziua Morților sau Luminația. În această zi, toată lumea se adună la cimitir, unde protul ține o slujbă, iar după aceea oamenii pun flori și aprind lumânări la morminte. Tot atunci, se impart dulciuri, ca pomană, astfel copii umblă prin cimitir cu punga în mână, căpătând tot felul de bunătăți.

CAPITOLUL IV

MUZEELE CULTURALE ALE NĂSĂUDULUI

IV.1. Muzeul Grăniceresc Năsăudean

Încă din a doua jumătate a secolului XIX, în orașul Năsăud, au existat preocupări pentru amenajarea unui muzeu. Astfel, în data de 24 decembrie 1873, vicecăpitanul districtului, Florian Porcius, a trimis directorului gimnaziului superior greco-catolic, o scrisoare prin care anunța hotărârea comitetului de a înființa în Districtul Năsăudean o “Reuniune de Știință și Muzeu”.

Atitudinea de deznaționalizare promovată de autoritățile Imperiului Austro-Ungar, nu prea se potrivea cu ideea de a înființa o instituție culturală românească, de aceea ideea muzeului trebuia să rămână doar la stadiul de proiect. Însă, apelul făcut de Florian Porcius, n-a rămas fără rezultat. Astfel, până la sfârșitul anului școlar, biblioteca gimnaziului a primit nenumărate cărți prin donație, iar cabinetului de științe naturale îi este donată colecția de minerale în 1060 de exemplare a cavalerului De Manz, și, cel mai important, se îmbogățește cu ierbarul lui Florian Porcius.

În urma acestora, câțiva profesori ai gimanziului, decid să organizeze în incinta școlii, expoziții care conțin obiecte găsite de profesori și elevi, în săpături arheologice sau care au fost descoperite ocazional de diverse persoane și oferite școlii. Așadar, asistăm la primele încercări de a cuprinde într-o expoziție documentară valori ale culturii năsăudene.

În frunte cu Iulian Marțian, un grup de cărturari năsăudeni inițiază organizarea unui muzeu, in anul 1923. Acesta urma să fie găzduit provizoriu într-una din sălile liceiului grăniceresc. S-a făcut apel către oamenii care au în posesie orice fel de obiecte, cărți, manuscrise, desene, picturi, monede, vase de lut, instrumente, țesături vechi populare, să le doneze sau să le vândă acestei instituții. Însă, începând cu anul 1926, acțiunea de strângere a materialelor necesare amenajării muzeului, încetează.

La data de 2 august 1931, treburile încep să evolueze din nou, după alegerea în funcția de președinte al Despărțământului Năsăud al “Astrei”, a lui Iuliu Moisil. Acesta, împreună cu Virgil Șotropa, Iulian Marțian, Dr. Alexa David și Dr. Artene Mureșan, au decis înființarea Muzeului Năsăudean.

După Iuliu Moisil, scopul muzeului este: “ Scopul acestui muzeu este de a forma un centru în jurul căruia să se grupeze toți cei care doresc să contribuie la studiul, explorarea ținutului nostru din diferite puncte de vedere: preistoric, istoric, turistic, al științelor naturale, igienic, școlar, agricol, industrial, patriotic – a-i dezvolta, în general, populației acestui ținut gustul pentru istorie, literatură, artă și știință, a crea și organiza forțele necesare pentru ridicarea culturală, economică, a ținutului.”

În anul 1937, revista Arhiva Someșană relatează că muzeul dispune de patru secții:

Biblioteca, ce dispune de un număr mai mare de cărți, cele mai multe dintre ele fiind vechi, câștigate din colecțiile a diferite persoane, îndeseobi profesori;

O arhivă bogată în acte, manuscrise, documente, corespondențe care se referă la istoria și oamenii marcanți din ținutul Năsăudului;

Colecții de diferite obiecte de muzeu;

Portrete de fruntași ai grănicerilor și fotografii.

Pentru o îmbunătățire a condițiilor de funcționare și pentru sporirea autorității

muzeului, fondatorii acestuia, insistă pentru transformarea lui în instituție de stat. Astfel, după demersurile făcute de Iuliu Moisil, prin Decizia nr. 191198/1937, Direcția Generală a Arhivelor Statului, publicată în Monitorul Oficial nr. 269, înființează, în noiembrie 1937, o Subdirecție a Arhivelor Statului în orașul Năsăud.

Această nouă instituție cuprindea:

Toate arhivele vechi ale autorităților civile, bisericești și militare ale statului, județului și comunelor actualului județ al Năsăudului;

Arhiva, biblioteca și obiectele de muzeul ale societății Muzeului Năsăudean, din momentul în care vor fi dăruite statului;

Arhivele și bibliotecile instituțiilor grănicerești și ale persoanelor particulare din acest județ, care vor fi depuse la această subdirecție.

În actul de donație făcut de fondatorii muzeului, se specifica faptul ca atât arhiva, cât și muzeul și biblioteca ce vor fi dăruite, să nu se înstrăineze niciodată, să nu fie duse în altă localitate, ci să rămână pentru totdeauna în orașul Năsăud.

În anul 1951, toată colecția muzeistică, s-a mutat în vechea clădire a “Șvardei”, unde se află și astăzi. La început s-a numit “Muzeul Regional Cluj”, apoi “Muzeul Năsăudean”, iar astăzi se numește “Muzeul Grăniceresc Năsăudean”.

Această clădire a fost reabilitată de nenumărate ori, iar in anul 2006, pe lângă lucrările de reabilitare a muzeului, s-a mai construit și o clădire nouă, în care se regăsesc birouri, o sală de conferințe, o bibliotecă și o sală care are rol de arhivă. În mai 2009, s-a mai inaugurat o expoziție de etnografie, iar in 2010 a fost amenajată o secțiune cu specific etnografic, în aer liber, în curtea din spatele muzeului.

Această secție cuprinde o casă cu specific țărănesc, o fântână cu cumpănă, o presă masivă pentru must și ulei, un car, o sanie, o poartă de gospodărie țărănească și o piatră de hotar.

În curtea din față este amplasat bustul învățătorului Vasile Nașcu, realizat din bronz de sculptorul Corneliu Medrea, în anul 1967.

IV.2. Muzeul Memorial “Liviu Rebreanu”

În anul 1956, un grup de inițiativă de pe lângă Muzeul Grăniceresc Năsăudean, au venit cu ideea înființării Muzeului Memorial “Liviu Rebreanu”.

Muzeul a fost amplasat în satul Prislop, deoarece Liviu Rebreanu și-a petrecut aici anii decisivi pentru cariera lui literară, dar și pentru că satul și oamenii se regăseau în mare parte în primul roman al scriitorului “Ion”. La vremea aceea, casa în care au locuit părinții scriitorului nu mai exista, de aceea, s-a hotărât construirea altei case, dar care să respecte planul celei vechi, în care urma să fie găzduit muzeul.

Așadar, la data de 2 iunie 1957, la marginea dinspre Năsăud a satului, a fost inaugurată casa identică cu cea care a aparținut familiei Rebreanu. La festivitatea de inaugurare, pe lângă miile de admiratori ai prozatorului, au fost prezente soția scriitorului, Fany Rebreanu, fiica Florica Puia Rebreanu, dar si surorile acestuia. Tot în acea zi, a avut loc și dezvelirea bustului dedicat romancierului, opera profesorului Ioan Nichifor Someșan.

În fațada nordică a casei, este amplasată o placă de marmură, pe care se consemnează: “În această casă reclădită în anul 1957 prin munca locuitorilor din Prislop-Năsăud, a trăit în mijlocul eroilor săi din romanul Ion, marele scriitor Liviu Rebreanu”.

Primul bust a fost înlocuit în anul 1963, cu unul nou, realizat din bronz, de sculptorul Romulus Ladea. Din acea zi, satul Prislop poartă numele lui Liviu Rebreanu.

Văduva scriitorului și surorile lui, au sprijinit amenajarea interioară a muzeului, contribuind cu documente și obiecte de cea mai mare importanță.

Prin anii optzeci, lângă casa-muzeu a fost construit un nou edificiu, care cuprinde o sală de conferințe, biroul muzeografului, cabinet foto, o sală pentru depozitare, dar și o expoziție permanentă de carte. Această expoziție cuprinde întreaga operă a lui Liviu Rebreanu, dar și numeroase traduceri în peste douăzeci de limbi străine.

În acest loc se păstrează diverse lucruri care fac referire la viața și creația literară a lui Liviu Rebreanu. Sunt expuse fotografii în care apare romancierul începând cu adolescența și până în ultimul său an de viață, dar și obiecte personale. Tot aici se regăsește masa de lucru, la care scriitorul și-a petrecut cele mai importante momente din viață, alături de obiectele lui de scris și serviciul de tutun și cafea. Deasemenea, importante sunt și obiectele și piesele de mobilier avute în folosință, dar și fotografiile părinților lui Liviu Rebreanu, ale surorilor și fraților.

Dintre toate obiectele aflate în muzeu, de cel mai mare interes sunt obiectele referitoare la operele scriitorului. Astfel, obiectele expuse sunt: cămașa, pălăria și cureaua care i-au aparținut lui Ion, din romanul cu același nume, dar și zadia, mărgelele, năframa și furca de tors ale Anei.

Mai apar si obiecte care au legătură cu “Pădurea spânzuraților”: boneta purtată de Emil (fratele scriitorului), prototipul lui Apostol Bologa, fotografii, scrisori și sentința de condamnare la moarte în original. Nici exponatele care au legătură cu romanul “Răscoala” nu lipsesc din muzeu, păstrându-se o schiță întocmită de Rebreanu cu propagarea mișcării din 1907, cu adnotări asupra desfășurării ei.

De-a lungul timpului, în cele trei încăperi ale muzeului, au intrat personalități de marcă ale culturii și literaturii române, dar și nenumărați vizitatori străini. Dar pe lângă aceștia, o prezență notabilă este cea a profesorului nipon Sumiya Haruia. Acesta a tradus în limba japoneză romanele “Ion” și “Pădurea spânzuraților”.

CAPITOLUL V

PERSONALITĂȚILE CULTURALE ALE NĂSĂUDULUI

V.1. Tudor Drăganu

S-a născut în data de 2 decembrie 1912, la Năsăud. Aici urmează clasele primare la școala “Vasile Nașcu”, după care se stabilește cu familia la Cluj, unde tatăl său, profesorul Nicolae Drăganu, era în acei ani prorecotrul Universității “Regele Ferdinand I”, iar Tudor Drăganu își continuă studiile la liceul “George Barițiu”.

Se înscrie la Facultatea de Drept, impunându-se îndată ca un student deosebit, iar mai târziu, la aceeași universitate, obține cu aprecieri titlul de doctor în drept la vârsta de doar 22 de ani. Face studii și stagii de specializare în străinătate, iar în anul 1937 este încadrat ca asistent universitar, până în anul 1941, când obține gradul de conferențiar la Drept constituțional. În anul 1946 este ales profesor de drept contituțional, funcție pe care a deținut-o până la pensionare.

Pe lângă activitatea didactică, a prestat ca avocat pledant, jurisconsult și conducător de doctorate în științe juridice (peste 30, din care 3 în Republica Moldova și 1 în Israel).

Cunoscător al limbilor franceză, engleză, rusă, maghiară și germană abordează cercetarea în istoria dreptului și elaborează numeroase lucrări: “Actele de drept administrativ”, București, 1959; „Introducere în istoria și practica statului de drept”, Cluj, 1992 și 1993; “Drept constituțional și instituții politice”, 2 volume, Târgu Mureș, 1995 și București, 1998; “Drept constituțional comparat”, 1999; “Tratat de teorie și practică parlamentară”, 2003, etc. Are și lucrări în limba germană și franceză. A semnat peste 130 de studii, volume și tratate în domeniul științei dreptului, cu precădere în disciplinele de drept constituțional și administrativ, considerat cel mai prestigios autor din țară în ultima jumătate de secol și printre puținii europeni de acest nivel.

Recunoscut în țară, dar și pe plan internațional, a fost ales vicepreședinte al Comisiei pentru probleme juridice, parlamentare și drepturile omului a Uniunii Interparlamentare (1967-1969), președinte al aceluiași organism internațional (1969-1973), membru al delegației României la Conferința pentru Securitate și Cooperare Europeană de la Helsinki (1975) și Viena (1976), fiind apoi ales și președinte al Comisiei Politice pentru Securitate și Cooperare Europeană de la Viena (1976). În 1980 a fost ales membru al Institutului Interanțional de Științe Administrative din Bruxelles.

La 21 iulie 2003, profesorul Tudor Drăganu, a fost ales Membru de Onoare al Academiei Române. A fost un adevărat creator de școală juridică românească și autor al unei opere științifice impresionante, fiind onorat cu “Premiul de Excelență” și cu “Diploma de Onoare” și “Medalia de Merit” a Uniunii Juriștilor din România. Este Cetățean de Onoare al Clujului (1998), al Zăgrii și Năsăudului (2005).

Tudor Drăganu a decedat în data de 21 august 2010, la 97 de ani.

V.2. Dumitru Protase

S-a născut la 1 februarie 1926, în satul Mocod, din județul Bistrița-Năsăud, într-o familie de foști grăniceri. A făcut școala primară în Mocod, după care, parcurge toate clasele secundare la Liceul “George Coșbuc” din Năsăud. Studiile superioare le absolvă la Universitatea Clujeană “Regele Ferdinand I”, astăzi “Babeș-Bolyai”, Facultatea de istorie și filologie clasică (1950). Este reținut la universitate pentru cercetare științifică, domeniu în care dovedește multă pasiune și vocație, alegând domeniul lumii daco-romane, în care se afirmă Școala de cercetare științifică a profesorului clujean Constantin Daicoviciu, membru al Academiei Române.

A lucrat pe șantiere de investigare a urmelor daco-romane, în biblioteci și muzee, oferind numeroase studii revistelor și publicațiior de specialitate. Însăși teza de doctorat (1963) reflectă aceste preocupări: “Problema continuității în Dacia în lumina arheologiei și numismaticii”, lucrare științifică susținută la Universitatea din București.

Obține prin concurs postul și gradul de conferențiar la Universitatea clujeană (1974) și de profesor universitar (1990), devenind șeful Catedrei de Istorie Veche și Arheologie. Promovează în paralel și o bogată activitate de cercetare, dobândind gradele și titlurile științifice cele mai înalte, dar și premiul “Vasile Pârvan” oferit de Academia Română (1974).

Din tinerețe, firul roșu al studiilor sale de cercetare este problema continuității, atât a dacilor înainte de a fi cuceriți, cât și după cucerirea lor de către romani, dar mai cu seamă după retragerea aureliană. În acest sens, combate cu argumente teoriile pseudoștiințifice de natură rosleriană, reușind cele mai importante volume din opera sa: “Ritualurile funerare la daci și daco-romani” (1971); “Autohtonii în Dacia. Dacia romană” (1980); “Dacia postromană până la slavi” (2000). Cu numeroase studii de cercetare a participat la sesiunile științifice din țară și din străinătate.

Este unul dintre principalii colaboratori la ultima ediție a “Istoriei României”, editura Academiei (vol. II, 2001).

Academia Română îl alege membru de onoare, în Adunarea generală din 21 iulie 2003.

V.3. Leon Daniello

S-a născut în 2 noiembrie 1898 la Budapesta și a murit în 27 martie 1970 la Cluj-Napoca.

După nașterea lui, părinții, originari din Salva, au revenit la Năsăud, unde copilul a urmat școala primară și liceul grăniceresc între anii 1909-1917, fiind premiant mereu. Apoi s-a înscris la Facultatea de medicină din Cluj, studiind între anii 1917-1922.

În anul 1923 a fost numit preparator în Clinica Medicală condusă de Iuliu Hațieganu, iar în anul 1924 a avansat ca asistent. În 1928 a trecut concursul de docent și apoi pleacă pentru a studia la Viena și Paris, mai târziu la Oslo. Încă din acest an, a preluat secția de boli pulmonare întreprinzând mari studii și cercetări care duc la constituirea unei discipline de sine stătătoare și la înființarea în 1937 a primei catedre românești de ftiziologie, obținând titlul de conferențiar, iar în anul 1942 pe cel de profesor titular.

După război a întreprins mari acțiuni pentru asanarea bolii, îmbinând învățământul, experimentul clinic și laboratorul într-o singură armă teoretică și practică, metodică și socială prin care să servească sănătatea populației, depistând și înlăturând cauzele care duc la îmbolnăvire.

Acțiunea binefăcătoare a combaterii silicozei i-a adus titlul de Laureat al Premiului de Stat (1953) și cel dintâi prețuirea și recunoștința bolnavilor vindecați.

În sesiunea din 1-4 februarie 1965, Academia R.P.R. l-a ales Membru Corespondent, la propunerea susținută de președintele I. Murgulescu.

V.4. Tiberiu Morariu

S-a născut în 26 septembrie 1905 la Salva, jud. Bistrița-Năsăud și a murit la data de 30 noiembrie 1982 la Cluj-Napoca. Clasa întâi primară a urmat-o în satul natal, apoi a mers la școala germană din Bistrița, tot aici a urmat câteva clase de liceu, continuând la cel românesc din Năsăud, între anii 1919-1924.

Se înscrie la Facultatea de Științe din Cluj-Napoca, la secția Geografie și Științe Naturale în care obține licența în anul 1929. Încă din acest an, devine membru al Societății de Etnografie din Paris, unde, în anul următor, face studii de specialitate la Sorbona cu vestitul Emm. De Martonne.

În anul 1935 obține titlul de doctor, în învățământul clujean, cunoscând ascensiunea universitară până la cel mai înalt nivel didactic și administrativ – șef de catedră, decan.

Activitatea de cercetare și creație i-a adus prețuirea din partea forurilor de specialitate, fiind în anul 1958 ales președinte al Comitetului Național de Geografie, în 1964 i s-a acordat titlul de “om de știință emerit”, în 1967 a fost ales membru de onoare al Societății de Hidrologie din Ungaria, și tot în același an a fost ales membru corespondent al Uniunii Internaționale de Geografie, iar în 1969 i s-a acordat titlul de “doctor honoris causa” al Universității din Strasbourg.

V.5. Iuliu Prodan

S-a născut în 29 octombrie 1875, la Chiochiș, jud. Bistrița-Năsăud și a murit la 27 februarie 1959 la Cluj.

Școala primară o face în satul natal (și probabil în Gherla), primele patru clase la Gimnaziul inferior armeano-catolic din Gherla (1886-1890). După absolvirea acestei școli, a fost înregistrat în clasa a-V-a la Gimnaziul superior românesc din Năsăud. A absolvit liceul în anul 1894. După absolvirea Facultății de Geografie și Științe naturale, din cadrul Universității din Cluj, revine la Năsăud, în calitate de profesor, predând între anii 1900-1903. Mai predă și în alte localități, până în anul 1919, când, Consiliul Diligent l-a numit professor la Academia Agricolă din Cluj.

Parcurge toate treptele în cariera universitară, impunându-se în paralel și în activitatea științifică, publicând lucrări valoroase încă din anul 1901. A ajuns un om de știință prestigios și cunoscut în literatura de specialitate de peste graniță, pentru lucrări fundamentale în botanică.

În anul 1955 a fost ales Membru de Onoare de către Academia R.P.R.

V.6. Emil Isac

S-a născut la 17 mai 1886 în Cluj, unde a și murit în 25 martie 1954.

Face școala elementară evanghelică germană din Cluj, și tot aici face o parte din studiile secundare la Gimnaziul piariștilor, clasele I-V. La sugestia lui Coșbuc, face Gimanziul superior fundațional din Năsăud, pentru a învăța limba română. Se înscrie la Facultatea de Drept și Științe de Stat a Universității maghiare din Cluj.

Se afirmă de mic în domeniul publicistic și literar, iar în anul 1902 debutează cu poezii în revista “Familia”, mai apoi apărând și primul volum de poezii. A colaborat cu revistele și ziarele românești și maghiare din Imperiul austro-ungar.

Între anii 1920-1940 este inspector pentru teatrele din Transilvania și Banat, un timp este profesor de estetică la școala Belle-Arte (1926-1931). Realizează și alte lucrări: Cartea unui om, 1925; Poeme, 1936; Poezii, 1936; etc.

Este onorat cu “Ordinul Muncii clasa I” și importante premii literare.

V.7. Grigore C. Moisil

S-a născut la 10 ianuarie 1906, la Tulcea și a murit la 21 mai 1973, la Ottawa, Canada, fiind înmormântat în București.

Tatăl său, Constantin C. Moisil, era profesor la liceul din Tulcea, dar petrecea vacanțele la Năsăud. În anul 1910, aceștia s-au mutat la București, unde Grigore a facut școala primară, liceul și facultatea. La 23 de ani, a obținut titlul de doctor în matematică, iar specializarea o face la Paris și Roma.

Numit conferențiar la Universitatea din Iași, în anul 1932, își începe cariera didactică, urmată de o activitate științifică pe măsură.

A fost ales Membru Titular al Academiei R.P.R, în anul 1948, la propunerea lui Simion Stoilov.

V.8. Iuliu Hossu

S-a născut în 31 ianuarie 1885, în comuna Milaș, jud. Bistrița-Năsăud și a murit la 28 mai 1970, la București.

Familia lui este de tradiție preoțească, tatăl, Ioan Hossu, era preot, amandoi părinții fiind greco-catolici. Iuliu este al treilea între cei șase băieți. Merge la școala elementară confesională din satul natal, mai apoi la gimnaziul Lutheran german din Reghin, unde parcurge trei clase. Aici a învățat limba maghiară și parțial latină. Face clasa a IV-a la gimnaziul romano-catolic din Târgu Mureș, învățând și alte limbi clasice și moderne. Clasele V-VIII le face la gimnaziul superior greco-catolic românesc din Blaj, în anii 1900-1904, unde îl are coleg pe Iuliu Hațieganu.

După absolvire este trimis la selectul institut confesional Colegiul de Propagandă Fide din Roma, iar la finalul studiilor de 6 ani este hirotonit preot celib pe viață în data de 27 martie 1910, de unchiul său Vasile Hossu, Episcopul Lugojului. După întoarcerea în țară, a fost numit secretar al Episcopiei greco-catolice din Lugoj, iar în 1913 ajunge profesor la Academia teologică a aceleiași Episcopii.

În perioada izbucnirii primului război mondial pleacă preot militar la Viena, cu misiunea de a-i “îngriji sufletește” pe soldații români din regimente și pe cei răniți din spitale. În primăvara anului 1917, când se afla la Viena, a fost ales de forurile Bisericii Greco-Catolice Române din Transilvania Episcop al Diecezei Gherla. După 22 de ani, timp în care a fost în fruntea celei mai mari Episcopii greco-catolice mută Dieceza la Cluj.

În anul 1940 întâmpină evenimente tragice, însă rămâne la datorie și ține față terorii străine. Acesta sporește asuprirea greco-catolicismului după anul 1944, iar la 1 decembrie în 1948 biserica greco-catolică din România este scoasă în afara legii. Toata conducerea este întemnițată, iar episcopului, dupa 31 de ani de păstorie i se retrag toate titlurile, distincțiile, decorațiile și i se anulează drepturile prin acte de condamnare penală la recluziune și izolare.

Cu un an înainte să moară, Papa Paul al VI-lea îi acordă gradul de “Cardinal In Pectore”, al doilea în ierarhie, după Capul Bisericii Universale Catolice.

V.9. Virgil Șotropa

S-a născut în 5 decembrie 1867, la Gheorgheni, jud. Harghita și a murit la 1 aprilie 1954 la Năsăud.

Urmează școala primară în maghiară la Gheorgheni, acolo unde tatăl său era notar, apoi revine la Năsăud pentru toată viața. Aici studiază la liceul grăniceresc, cu excepția clasei a IV-a, pe care o face la liceul nemțesc din Bistrița, iar după ce absolvă, în 1885, își continuă studiile superioare la universitatea din Cluj.

După anul 1888 a fost ales profesor suplinitor provizoriu la liceul năsăudean, predând limba română și maghiară la clasele I-IV. Între anii 1889-1896 a lucrat în redacție la “Gazeta Transilvaniei”, lipsind de la catedră, iar în 1896 își susține diploma de profesor în specialitatea maghiară și germană și revine în învățămând la Năsăud. În anul 1898 a fost confirmat profesor suplinitor definitiv și începuse să scrie articole de istorie, printre care și despre școlile năsăudene, de istoria grănicerilor.

La 1 ianuarie 1913 a cerut ieșirea la pensie, dar se reîntoarce la catedră la 1 noiembrie 1919, predând limbile germană și română, istoria, filosofia, dreptul și se pensionează definitiv la 1 septembrie 1933.

A publicat peste 70 de articole și studii, unele punând în evidență inedite probleme ale isotriei locale. A fost unul dintre cei câțiva fondatori ai Muzeului Năsăudean și a fost ales Membru de Onoare, în anul 1943, la propunerea lui Silviu Dragomir.

V.10. Iuliu Moisil

S-a născut în 19 mai 1859, la Năsăud, unde a și murit în 28 ianuarie 1947.

A mers la școala primară centrală și la liceul grăniceresc între anii 1871-1879, apoi s-a înscris la Politehnica din Viena, unde a studiat chimia industrială.

După anii de studiu, în 1885, s-a întors la Năsăud, apoi după lungi călătorii la renumitele mănăstiri din Bucovina și Moldova a ajuns la București. În anul 1886, a început să lucreze ca profesor la Gimnaziul de băieți “Radu Greceanu” din Slatina, până în 1894, când a fost transferat la Gimnaziul “Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, unde a fost numit director, după numai un an.

În 1895 a întemeiat și condus revista “Amicul tinerimii” până în anul 1899. A fost printre fondatori și a lucrat pentru Muzeul Gorjului. În 1906 s-a mutat la București, activând în diverse planuri. A început să lucreze pentru Expoziția generală română, a fost secretar al Muzeului de etnografie și artă populară, apoi a fost conducătorul Muzeului Pedagogic.

S-a pensionat la 72 de ani, în 1931, și s-a întors la Năsăud, unde a început ultima etapă a activității sociale, întemeind muzeul local și conducându-l, și mulți ani, fiind director al despărțământului “Astra”.

V.11. Liviu Rebreanu

S-a născut în 27 noiembrie 1885, la Târlișua, jud. Bistrița-Năsăud și a murit la 1 septembrie 1944, la Valea Mare, jud. Argeș.

Urmează clasele elementare la școala din Maieru, apoi merge la școala din Năsăud și după promovarea clasei a doua este mutat la școala civică maghiară din Bistrița. Face liceul militar, iar după terminarea cursurilor intră în Academia militară din Budapesta (1903-1906).

A fost ofițer timp de 2 ani în orașul Gyula, dar din cauza unor conflicte administrative, părăsește cariera militară. În 1909 se întoarce și se stabilește la București, începe viața literară ca reporter la “Ordinea”, apoi devine secretar de redacție la “Falanga literară și artistică”. Mai târziu ajunge secretar literar la Teatrul Național din Craiova.

Revine din nou în capitală, trece prin diverse redacții și publică: “Golanii”, 1915; “Mărturisiri”, 1916; “Răfuiala”, 1919; “Calvarul”, 1919; iar mai târziu, în 1920, apare romanul “Năsturel-Herescu”. Continuă cu publicarea romanelor și a altor scrieri: “Ion”, 1920; “Pădurea Spânzuraților, 1922; “Adam și Eva”, 1925; “Ciuleandra”, 1927; “Crăișorul”, 1929; “Răscoala”, 1932; “Jar”, 1934; “Gorila”, 1938; “Amândoi”, 1940; etc.

V.12. Iulian Marțian

S-a născut în 23 iuniei 1867, la Mintiu, jud. Bistrița-Năsăud și a murit la 26 octombrie 1937, la Năsăud.

A început școala primară în satul natal, continuând-o la Năsăud, unde a facut și gimnaziul superior. Mai târziu el devine elev al Școlii militare de stat din Sibiu, începându-și cariera militară, urcând în ierarhie până la gradul de maior. În tot acest timp, lucrează neîntrerupt în cadrul științei istoriei, într-un final, retrăgându-se din domeniul militar, pentru a-și continua cercetările.

Preocuparea sa principală a fost cercetarea arheologică cu privire la Transilvania, dar în special la Valea Someșului Mare, de unde a și strâns și colecționat documente, manuscrise, cărți, obiecte de artă și orice urme legate de viața materială și spirituală din trecutul românesc.

În anul 1933, Academia Română l-a ales Membru de Onoare, la propunerea lui Alexandru Lapedatu.

V.13. Nicolae Drăganu

S-a născut în 18 februarie 1884, la Zagra, jud. Bistrița-Năsăud și a murit în 18 decembrie 1939, la Cluj.

Școala primară a facut-o în localitatea natală și la Năsăud, unde a facut și liceul. S-a înscris la Facultatea de litere din Budapesta, fiind bursier al Fondurilor Grănicerești, iar imediat după absolvire, a obținut și doctoratul.

După ce a dat examenul de profesor în specialitatea latină, greacă și română, în anii 1906-1907 a fost ales suplinitor, iar în 1908 profesor ordinar definitiv la Gimnaziul superior românesc din Năsăud. În 1917 a fost numit docent la Catedra de limba și literatura română de la Universitatea maghiară din Cluj, care, mai târziu, devine românească. Aici va lucra și va urca toate treptele didactice și administrative, inclusiv rector, slujind până la moarte.

V.14. Nicolae Bălan

S-a născut în 14 aprilie 1882, la Blăjenii de Sus, jud. Bistrița-Năsăud, și a murit în 6 august 1955, la Sibiu.

A făcut școala primară centrală și gimnaziul superior fundațional, la Năsăud. În anul 1900 a susținut examenul de absolvire, iar apoi, este îndrumat de comisie, să studieze teologia-filosofia. S-a înscris la Facultatea teologică ortodoxă din Cernăuți, la care a studiat între anii 1900-1904. De atunci a început să scrie la presă și a devenit colaborator statornic la “Telegraful Român”, iar în 1905 a obținut doctoratul la aceeași facultate.

Din 1905 a fost numit profesor provizoriu la Seminarul teologic “Andreian” din Sibiu, și din 1909 a devenit profesor titular definitiv, activând neîntrerupt până în 1920.

Studiile și articolele publicate între anii 1903-1940, ating cifra de 952 de titluri.

V.15. Constantin C. Moisil

S-a născut în 8 decembrie 1876 la Năsăud, și a murit în 22 octombrie 1958 la București.

Școala primară și liceul le-a făcut în localitatea natală, între anii 1886-1894, fiind printre preminații clasei. Merge la Universitatea din București, la Facultatea de litere, secția istorie, și începe să studieze și să cerceteze, să publice lucrări pe diverse teme. După absolvire, în 1898, a fost trimis în învățământul liceal, la Focșani, mai apoi la Tulcea, și pe urmă revine în București, pentru a lucra ca profesor secundar până la pensionare, în 1939.

V.16. Ilie-Miron Cristea

S-a născut în 18 iulie 1868, la Toplița, jud. Harghita și moare în 6 martie 1939, în Franța, fiind înmormântat în București.

Începe școala în localitatea natală, apoi ajunge la școala germană din Bistrița, iar clasele V-VIII le parcurge la Gimnaziul superior greco-catolic românesc din Năsăud. S-a înscris la Seminarul Andreian din Sibiu, iar după absolvire e declarat preot. S-a înscris și la Facultatea de litere și filosofie a Universității din Budapesta, la care obține licența și apoi titlul de doctor.

În anul 1902 devine monarh sub numele de Miron și se consacră celor bisericești, apoi celor politice. În 1910 este ales episcop al Caransebeșului, în 1925 este ales patriarh, iar între anii 1938-1939 este președintele Guvernului, sub dictatura lui Carol al II-lea, funcție în care slujește până la moarte.

V.17. George Coșbuc

S-a născut în 20 septembrie 1866, la Hordou, azi Coșbuc, jud. Bistrița-Năsăud și moare în 9 mai 1918, la București.

A urmat cursurile primare la patru școli: Hordou, Salva, Telciu și Năsăud, unde face și Gimnaziul superior grăniceresc. Apoi se înscrie la Universitatea din Cluj, fiind student la litere și filosofie între anii 1884-1887. Înainte de a termina studiile, pleacă la Sibiu în calitate de redactor la “Tribuna”.

În anul 1889 s-a stabilit la București definitiv. În timp ce scria, a încercat tot felul de slujbe pentru a-și asigura existența lui și a familiei. Mai întâi a lucrat ca funcționar la Ministerul Cultelor, apoi desenator-ajutor la Serviciul arhitecturii urbane, profesor suplinitor, șef de birou la Casa Școalelor, etc. În paralel a lucrat și în diverse redacții, a colaborat la foarte multe publicații și a realizat nenumărate traduceri, datorită limbilor clasice, latina și greaca, pe care le cunoștea.

La propunerea lui Iosif Vulcan, în anul 1900, Academia Română l-a ales Membru de Corespondent, iar în anul 1916, a devenit Membru Activ.

V.18. Florian Porcius

S-a născut în 16 august 1816, la Rodna, jud. Bistrița-Năsăud, unde a și murit la 30 mai 1906.

A început să studieze la școala elementară a bisericii romano-catolice deschisă pentru copiii minerilor din Rodna, după care a urmat școala normală din Năsăud. Primele clase gimnaziale le face la Cluj, apoi la Blaj, iar după absolvire, în anul 1838 a urmat cursul preparandial al lui Ioan Marian și din 1 noiembrie 1839 a profesat ca învățător comunal la Rodna.

Din proprie inițiativă, în anii 1844-1845, a mers la Viena pentru a studia la școala superioară de pedagogie, studiind în paralel, cursurile de botanică, economie și caligrafie, din pasiune. După absolvire este numit învățător la școala trivială din Zagra, apoi este transferat la Năsăud. Pe lângă activitatea didactică, acesta s-a ocupat și de botanică, descoperind numeroase specii și varietăți noi de plante.

V.19. Simeon-Florea Marian

S-a născut la 1 septembrie 1847, în satul Ilisești, jud. Suceava și moare în 11 aprilie 1907, la Suceava.

Școala primară o începe în satul natal și o continuă în Suceava, unde face și o parte din studiile gimnaziale. În clasa a VII-a este elev al Gimnaziului românesc greco-catolic din Năsăud, iar clasa a VIII-a o face la Gimnaziul românesc greoc-catolic din Beiuș. Studiile superioare le face la Teologia română ortodoxă din Cernăuți, iar în anul 1875 absolvă, se căsătorește și este numit preot în Poiana Ștampei din Bucovina. Apoi se stabilește în orașul Suceava, unde a fost profesor de religie și de științe naturale la gimnaziu.

La data de 26 martie 1881, a fost ales Membru al Academiei Române.

V.20. Iacob Mureșanu

S-a născut în 27 noiembrie 1812 la Rebrișoara, jud. Bistrița-Năsăud și moare în 17 septembrie, la Brașov.

Școala elementară a facut-o la Năsăud, apoi a urmat Gimnaziul superior român de la Blaj, unde a facut și studiile superioare de filosofie și teologie. În anul 1837, la cererea brașovenilor, este trimis de Episcopia greco-catolică blăjeană, ca profesor pentru Gimnaziul catolic care urma să se înființeze. Ajuns cadru didactic la acest gimanziu, timp de 20 de ani este și director.

Încă din 1837 a călătorit la Viena împreună cu George Barițiu și a obținut aprobarea pentru a edita și tipări “Gazeta Transilvaniei”, lucrând alaturi de acesta până în anul 1850, când ziarul a fost interzis.

La data de 17 septembrie 1877, a fost ales Membru de Onoare al Academiei Române, la propunerea lui George Barițiu.

V.21. Grigore Silași

S-a născut la 25 ianuarie 1836, în Beclean, jud. Bistrița-Năsăud și moare la 17 ianuarie 1897, la Năsăud.

A început școala primară în localitatea natală, apoi urmează norma de la Năsăud, iar studiile secundare le-a făcut la Dej și Cluj. S-a înscris la Academia teologică greco-catolică din Blaj și continuă ca bursier la Seminarul Central “Sf. Barbara” din Viena, absolvind în anul 1859. După 3 ani, în 1862, a obținut titlul de doctor în teologie și a fost numit vicerector la seminarul unde studiase, iar în 1881 doctor și în filosofic la Universitatea din Cluj.

Între anii 1872-1884 a fost profesor la Catedra de limba și literatura română de la Universitatea maghiară din Cluj, timp în care, activitatea lui s-a concentrat pe istorie, filologie și literatura română, scriind la reviste și tipărind lucrări valoroase.

La data de 13 septembrie 1877, a fost ales Membru de Onoare al Academiei Române.

CAPITOLUL VI

TURISMUL

Din punct de vedere turistic, orașul Năsăud are o poziție destul de bună, dar obiectivele și atracțiile turistice nu sunt valorificate suficient. Din cauza aceasta, baza de cazare este redusă, la fel și numarul de turiști. În oraș funcționează un singur hostel cu o capacitate de 55 de locuri de cazare, pensiunile turistice: Coco – 17 locuri, La Borșanu – 8 locuri și La Han – 11 locuri, și camere de închiriat cu un total de 32 de locuri de cazare.

Datorită numărului impresionant de oameni de cultură, poeți, scriitori și academicieni, orașul Năsăud are o bogată istorie culturală și un nivel cultural crescut.

Orașul este considerat pol de influență pentru zonele rurale de pe Valea Șomeșului, cu caracteristici etno-culturale deosebite. Acestea sunt în număr de 13 și alcătuiesc Țara Năsăudului: Dumitra, Ilva Mică, Feldru, Parva, Rebra, Rebrișoara, Zagra, Runcu Salvei, Nimigea, Romuli, Telciu, Coșbuc, Salva, iar turismul și evenimentele culturale organizate la Năsăud vizează și aceste zone rurale.

Pe lângă zonele rurale, o importantă contribuție la turismul cultural o au și liceele din oraș, muzeele memoriale, bisericile, dar și alte obiective culturale, completează lista de oportunități pentru consumatorii de cultură.

Printre cele mai importante obiective turistice din oraș și zonele limitrofe ale acestuia, în afara celor două muzee descrise la capitolul IV, regăsim:

Statuia Lupa Capitolina – simbol al latinității poporului;

Casa Memorială “George Coșbuc”, din satul care îi poartă numele poetului;

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” din Năsăud;

Biserica „Sf. Dumitru” din Liviu Rebreanu;

Biserica Reformată;

Casa Memorială “Virgil Șotropa”;

Monumentul Eroilor din primul război mondial;

Muzeul Etnografic Privat “George Nechiti” de la Feldru;

Vila Tișca – clădire în care se află Biblioteca Academiei Române din Năsăud;

Peștera Izvorul Tăușoarelor, în apropiere de Rebrișoara, cu o adâncime de 478 m și lungimea galeriilor subterane de 16.5 km;

Casa de Cultură “Liviu Rebreanu” din Năsăud;

În oraș există un Centru de Informare Turistică, care a fost deschis la finalul anului 2016, iar de aici se poat afla informații cu privire la: istorie, date geografice, climă, trasee turistice, obiective turistice și structurile de primire turistică din zonă.

CAPITOLUL VII

ANALIZA SWOT

VII.1. Puncte tari

Păstrarea și valorificarea patrimoniului cultural-istoric și a tradițiilor.

Accesibilitate la principalele unități medicale și de învățământ.

Speranța medie de viață a populației (75,64) este a doua cea mai ridicată din județ, ușor peste media regională și națională.

Economia orașului are un grad mediu de diversificare, bazându-se pe industria prelucrătoare și activități comerciale.

Economia locală deține un avantaj competitiv în industria textilă și fabricarea maselor plastice.

Creșterea numărului locurilor de muncă pe seama dezvoltării economice a inițiativei private.

Cifra de afaceri în creștere.

Existența unei extensii universitare UBB.

Rețea de alimentare cu gaze naturale, rețea de alimentare cu energie electrică, sistem de canalizare și stație de epurare.

Calitatea bună a aerului, datorită proximității pădurii și a poziționării geografice.

Orașul performează ca dispecer al serviciilor publice pentru localitățile învecinate (pompieri, ambulanță, administrație financiară, etc.)

Există doua firme private care furnizează servicii de transport în comun.

Accesibilitate rutieră și feroviară.

Existența unui Centru de Informare Turistică.

VII.2. Puncte slabe

Lipsa unei centuri de ocolire a orașului.

Proasta întreținere a infrastructurii aferente drumurilor.

Plecările în străinătate, cu precădere din categoria populației tinere.

Abandonul școlar în cazul entiei romă.

Lipsa unui internat care sa găzduiască elevii cu venituri mici.

Insuficiente locații de petrecere a timpului liber.

Slaba adaptare a ofertei de educație și de formare înainte de angajare și la locul de muncă.

Ambulatoriul din candrul spitalului orășenesc neadecvat cerințelor.

Personal insuficient și dotări insuficiente în cazul unor situații de urgență.

Nu există serviciu public de transport în oraș.

Lipsa unei piste pentru bicicliști.

Infrastructura precară pentru colectarea, transportul și eliminarea deșeurilor.

Suprafața scăzută a spațiilor verzi.

Degradarea cursurilor de apă în aval de stația de epurare.

VII.3. Oportunități

Patrimoniul cultural unic (istoria grănicerească, numărul ridicat de membrii ai academiei din oraș) reprezintă un factor care poate genera atractivitate turistică și pe care se poate construi un brand local de succes.

Dezvoltarea de produse locale (un eveniment mare legat de identitatea grănicerească – festivalurile de reconstituire istorică a unor bătălii).

Educația reprezintă un avantaj care trebuie păstrat și dezvoltat.

Modernizarea rețelei de transport inter-județene.

Oportunități pentru investiții private și comerț.

Finanțarea turismului prin fonduri publice.

Dezvoltarea turismului ecologic.

Construcția unui centru de adăpost pentru persoane cu dizabilități.

Oportunități de amenajare a unor spații verzi pentru petrecerea timpului liber.

VII.4. Amenințări

Migrația populației din cauza accesului redus la serviciile publice de calitate, veniturilor scăzute și lipsa unor posibilități de a petrece timpul liber.

Infrastructura de transport slab dezvoltată va contribui negativ la dezvoltarea economică.

Aproape 20% din elevii năsăudeni termină specializarea Matematică-Informatică, însă, în prezent, sectorul TIC este insuficient dezvoltat.

Furnizarea neadecvată a serviciilor publice (îngrijiri pediatrice, creșe, grădinițe, locuințe sociale, transport).

Mentalitatea tinerilor care nu vor să aibă copii până la împlinirea carierei.

Migrarea forței de muncă înalt calificate spre alte zone și regiuni din țară și din străinătate.

Creșterea sărăciei cauzată de creșterea prețurilor produselor și serviciilor.

Distrugerea unor bogății naturale datorită neinformării corecte a publicului în vederea practicării turismului ecologic.

VII.5. Propuneri

În urma realizării analizei swot a orașului, am constatat ca există unele probleme care ar putea afecta desfășurarea activităților turistice în zonă. După părerea mea, aceste minusuri se pot rezolva cu ajutorul Primăriei și al Consiliului Local. Pentru a atrage turiștii în zonă și pentru o bună desfășurare a activităților turistice, propun următoarele:

Amenajarea unei centuri de ocolire a orașului, deoarece pe aici trece drumul care face legătura dintre Maramureș, Bucovina și Transilvania, iar traficul din oraș este îngreunat din cauza mașinilor de mare tonaj.

Îmbunătățirea și menținerea infrastructurii drumurilor prin asfaltarea și marcarea corespunzătoare a tuturor străzilor orașului.

Introducerea unor mijloace publice de transport în comun, care să facă legătura cu cele 13 localități, pentru care orașul este un pol de influență.

Amenajarea unei piste pentru bicicliști, pentru fluidizarea traficului din oraș.

Înființarea unui internat al liceului “George Coșbuc”, pentru elevii din localitățile învecinate, care provin din familii cu venituri reduse.

Amenajarea unui ștrand care să cuprindă zonă de plajă, piscină pentru adulți și piscină pentru copii, bazin acoperit pentru iarnă, teren de tenis, teren de handbal, teren de volei, pentru petrecerea timpului liber.

Amenajarea și reabilitarea unor parcuri pentru copii și a unor spații verzi în locul construcțiilor de tip anexă (garaje) dintre blocuri.

Mutarea punctelor de colectare a deșeurilor într-o zonă corectă, deoarece acestea sunt amplasate în apropierea parcurilor pentru copii.

Revizuirea și îmbunătățirea condițiilor de funcționare a ambulatoriului din oraș, dotarea cu echipamente necesare pentru situațiile de urgență și înființarea unui post de urgență pentru pediatrie. Consider că după îndeplinirea condițiilor corecte de funcționare, nu ar mai fi probleme cu personalul insuficient.

CAPITOLUL VIII

CONCLUZII OBȚINUTE DUPĂ APLICAREA CHESTIONARULUI

Chestionarul pe care l-am aplicat în teren m-a ajutat să obțin multe informații importante și este atașat mai jos. Scopul chestionarului a fost de a cunoaște părerile locuitorilor din oraș în legătură cu turismul, interesul turiștilor pentru cultura și tradiția locală, impactul turismului în zonă, facilitățile bazelor de cazare și multe alte informații despre valorificarea culturii și a tradițiilor năsăudene.

Pe lângă răspunsurile simple, am primit și răspunsuri mai dezvoltate, cum ar fi la întrebarea 3 din chestionar: “În mod special cele legate de etape fundamentale ale existenței umane: nunta (strigatul la găină), înmormântarea (lăsarea unui pahar cu apă și a unei farfurii cu făină la momentul parcurgerii celui din urmă drum al decedatului), la care se mai adaugă și tradițiile pascale sau cele de Crăciun, dar și Maialul elevilor năsăudeni.”

CHESTIONAR

Sunt interesați turiștii de cultura populară a orașului?

Ce vizitează turiștii aici?

Se păstrează tradițiile în zonă? Dacă da, ce fel de tradiții?

Se organizează spectacole? Ce fel de spectacole?

Care este cel mai important eveniment cultural care se desfășoară în oraș?

Localnicii sunt prietenoși cu turiștii?

Există centru de informare turistică în oraș?

Există personal specializat în turism care să ofere informațiile necesare turiștilor?

Turiștii se simt mulțumiți de prestările de servicii din interiorul locurilor de cazare?

Există turiști străini? Domină turiștii străini sau români?

Din ce zone vin turiștii?

Turiștii sunt interesați să cunoască tradițiile zonei?

Ce ar trebui îmbunătățit în oraș pentru a se valorifica cultura populară?

Există sponsori pentru cultura populară sau pentru turism?

În urma chestionarului aplicat în orașul Năsăud, am tras mai multe concluzii referitoare la cultura populară și tradițiile din oraș, obiectivele culturale care atrag mai mulți turiști, baza de cazare și mediul înconjurător.

Turiștii sunt interesați de cultura populară a orașului, de la mijlocul secolului XIX, odata cu apariția maialului, când cultura năsăudeană a fost promovată atât în zonă, cât și în toată țara. Aceștia sunt atrași de această zonă, nu doar pentru cultura și tradițiile orașului, ci și pentru obiectivele naturale: Munții Rodnei, Munții Călimani, Peștera Izvorul Tăușoarelor, Colibița, și cele antropice: Muzeul Grăniceresc și Muzeul “Liviu Rebreanu”, Muzeul “George Coșbuc”, etc. Orașul are un centru de informare turistică, care pune la dispoziția turiștilor pliante, hărți și ghiduri turistice și de care se ocupă două persoane.

În oraș încă se păstrează tradițiile vechi, care se îmbină cu tradițiile moderne (la nunți, botezuri), tradițiile înmormântării, dar si târgul din oraș, care se desfășoară în fiecare zi de joi. La casa de cultură se organizează spectacole, teatru, concerte, stand up comedy, balul bobocilor și balul majoratului și evenimente caritabile.

Un punct sensibil pentru turism este comunitatea locală, locuitorii năsăudeni sunt foarte prietenoși cu turiștii. Aceștia nu se simt iritați de venirea turiștilor în oraș, sunt chiar bucuroși pentru interesul pe care îl manifestă turiștii pentru cultura și tradițiile locale.

În cadrul pensiunilor se servește și mâncare tradițională, cum ar fi mămăligă cu brânză, tocăniță, platouri “tradiționale” și sarmale.

Turiștii sunt mulțumiți de prestările de servicii din cadrul pensiunilor în proporție de 95%. Există și turiști străini care sunt dornici să viziteze zona năsăudeană. 50% turiști străini care provin din Italia, Spania, Germania, Slovenia, Franța și 50% turiști români care provin din zonele învecinate ale județului, dar și din restul țării, mai ales bucureștenii, care sunt impresionați de frumusețea și cultura locală a zonei.

Turiștii sunt interesați să cunoască cultura năsăudeană în proporție de 98%. Orașul Năsăud este considerat un loc încărcat de istorie și care păstrează încă vii vechile tradiții, însă trebuie făcute investiții pentru a se putea valorifica la un potențial maxim cultura populară locală. Turismul zonei nu poate fi valorificat fără o infrastructură bună.

Cultura populară și turismul din orașul Năsăud sunt sponsorizate, însă nu întotdeauna.

BIBLIOGRAFIE

Bâca, I., & Onofreiu, A. (2016). Județul Bistrița-Năsăud: coordonate geografice și istorice. Argonaut, Cluj-Napoca.

Câmpean, C. Tipuri de gospodării din Transilvania.

Ciangă, N. (2003). Geografia turistică. Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Ciangă, N. (2001). România. Geografia Turismului. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Cocean, P., & Deszi, Ș. (2009). Geografia Turismului. Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Cocean, P., Negoescu, B., & Vlăsceanu, G. (2003). Geografia generală a turismului. Editura Meteor Press, București.

GAL, Ț. N. Plan de dezvoltare locală.

Ilovan, O. R. (2018). Țara Năsăudului, studiu de geografie regională. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Linul, V. (2014). Teză de doctorat: Din istoricul veșmintelor din Țara Năsăudului secolul XX. Oradea.

Management, C., & Group, P. Planul strategic de dezvoltare al orașului Năsăud, 2016-2022.

Muntele, I., & Iațu, C. (2003). Geografia turismului – concepte, metode și forme de manifestare spațio-temporală. Editura Sedcom Libris, Iași.

Nedelcu, A. (2015). Geografia turismului, ediția a 2-a revizuită și adăugită. Editura Universitară, București.

Origet du Cluzeau, C. (1994). Le Tourisme Culturel. PUF, Paris.

Pavelea, T. (2001). Năsăudul – repere istorice si culturale. Editura George Coșbuc, Bistrița.

Strategia de dezvoltare durabilă a orașului Năsăud, 2008-2015.

Surse online:

https://bit.ly/31DsxjS

http://judbistrita-nasaud.blogspot.com/p/istorie-nasaud.html

http://www.bistritaturistica.ro/ro/resurse-turistice/resurse-turistice-naturale

http://www.turismnasaud.ro/harta-zona/

http://www.primarianasaud.ro/

https://www.carpathian-gardens.com/nasaud.html

http://www.romania-travel-guide.com/en/attractions/mountain/rodna-mountains.html

https://telciu.ro/despre-telciu/traditii-si-obiceiuri

http://complexulmuzealbn.ro/ro/sectii/muzeul-graniceresc-nasaudean

http://complexulmuzealbn.ro/ro/sectii/muzeul-memorial-liviu-rebreanu

https://bit.ly/2IizX4v

https://bit.ly/2pyc5lt

http://turism.gov.ro/web/autorizare-turism/

http://complexulmuzealbn.ro/ro/sectii/pestera-tausoare

https://bit.ly/2KRCGnm

LISTA FIGURILOR

Fig. 1. Fenomenul turistic si componentele sale (dupa Cocean, P., 2009) 3

Fig. 2. Harta poziționării geografice 7

Fig. 3. Clădirile din centrul orașului la sfârșitul secolului XVIII 8

Fig. 4. Relieful orașului Năsăud văzut dinspre dealurile din sud 10

Fig. 5. Munții Rodnei 11

Fig. 6. Peștera Izvorul Tăușoarelor 12

Fig. 7. Obiectivele turistice ale orașului Năsăud 13

Fig. 8. Biblioteca Academiei Române – filiala Năsăud 14

Fig. 9. Portul popular femeiesc și bărbătesc 18

Fig. 10. Portul popular femeiesc 19

Fig. 11. Pieptarul năsăudean 20

Fig. 12. Cojocul femeiesc 21

Fig. 13. Portul popular bărbătesc 22

Fig. 14. Pieptarul cu ciucuri 23

Fig. 15. Clopul cu păun 24

Fig. 16. Parada Maialului năsăudean 25

Fig. 17. Aproximativ 10.000 de oameni îmbrăcați în port popular 26

Fig. 18. Tudor Drăganu 40

Fig. 19. Dumitru Protase 41

Fig. 20. Leon Daniello 42

Fig. 21. Tiberiu Morariu 43

Fig. 22. Iuliu Prodan 43

Fig. 23. Emil Isac 44

Fig. 24. Grigore C. Moisil 44

Fig. 25. Iuliu Hossu 45

Fig. 26. Virgil Șotropa 46

Fig. 27. Iuliu Moisil 46

Fig. 28. Liviu Rebreanu 47

Fig. 29. Iulian Marțian 48

Fig. 30. Nicolae Drăganu 48

Fig. 31. Nicolae Bălan 49

Fig. 32. Constantin C. Moisil 49

Fig. 33. Ilie-Miron Cristea 49

Fig. 34. George Coșbuc 50

Fig. 35. Florian Porcius 50

Fig. 36. Simeon-Florea Marian 51

Fig. 37. Iacob Mureșanu 51

Fig. 38. Grigore Silași 52

Fig. 39. Evenimentele culturale alea Năsăudului 60

Fig. 40. Cele mai vizitate obiective culturale 60

LISTA TABELELOR

Table 1. Temele principale și formele de manifestare turistică a turismului cultural 5

Table 2: Baza de cazare a orașului Năsăud 2019 53

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Lucrarea de față “Valențele culturii populare în orașul Năsăud”, dorește să identifice aspectele culturale prezente pe teritoriul orașului Năsăud și… [302275] (ID: 302275)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Lucrarea de față “Valențele culturii populare în orașul Năsăud”, dorește să identifice aspectele culturale prezente pe teritoriul orașului Năsăud și… [302275]

Copyright Notice

Program a școlară [615953]

Cursul de Psihologia vârstelor I, își propune intro ducerea studenŃilor înscriși la [618456]

Cap.4 Traductoare De Presiune 64 86 [605264]

Spațiu rezervat exclusiv BRD [614381]

Conducătorul lucrării de disertație Prof. dr. ing. Iordan Petrescu Absolvent Ing. Claudiu-Adrian Pițigoi 2014 MINISTERUL EDUCAȚIEI NATIONALE… [614114]

pentru modificarea Anexei nr.1 la Hotărârea Guvernului nr.1016/2011 privind acordarea statutului de stațiune balneară și balneoclimatică pentru unele… [601483]

Copyright Notice

Similar Posts